Factorii care

influențează
dezvoltarea
personalității
 I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE

• Personalitatea reprezintă organizarea dinamică, la nivelul individului, a

acelor sisteme psihofizice care determină un mod caracteristic de gândire și
comportament. (Gordon Allport)

• În limbajul cotidian, se afirmă adesea: „X e o mare personalitate”, „Y e lipsit

de personalitate”, „Z are foarte multă personalitate”. La nivel ştiinţific însă,
utilizarea termenului în expresii precum cele de mai sus este complet
greşită. O persoană nu are mai multă personalitate decât alta, ci are o
personalitate diferită de a alteia.

• În sens ştiinţific, personalitatea reprezintă totalitatea modelelor

comportamentale și de gândire ale unui individ, organizate într-un sistem
unic şi durabil.

Personalitatea este rezultatul interacțiunii complexe dintre mai multe categorii

de factori:

 Factorul biologic (elementele ereditare și congenitale)

 Mediul natural și social (mediul fizic, experiența în grup, experiența
personală, cultura, educația)
 II. DETERMINISMUL BIOLOGIC
• Copilul se naşte cu anumite precondiţionări rezultate din combinările
genetice ale părinţilor şi din influenţele exercitate asupra fătului în timpul
sarcinii. Moştenirea biologică nu reprezintă însă decât materia primă (şi
numai o parte a acesteia) din care se clădeşte viitoarea personalitate.
Aceeaşi materie primă poate fi folosită în chipuri diferite, rezultând
personalităţi diferite.

• Anumite caracteristici biologice fac ca individul să asimileze diferit şi să

reacţioneze diferit la realitatea socială. Până în prezent, nu s-a putut oferi o
explicaţie ştiinţifică riguroasă legăturilor de determinare dintre trăsăturile
fizice şi cele comportamentale.
Edificator în acest sens este quasi-experimentul realizat la Moscova la sfârșitul
vieții lui Stalin, care dorea să sublinieze exclusivitatea mediului social în formarea
personalității. Experimentul, în cadrul căruia o mie de gemeni au fost separați și puși
să trăiască în familii diferite, a dovedit contrariul. Se spune că după acest experiment
Stalin ar fi interzis genetica.

• Factorul biologic dă şanse mai mari sau mai mici unui subiect pentru achiziţionarea
unor modele normative, a unor abilităţi de relaţionare socială, şi, implicit, a unor
tipuri de comportamente.
• Aparținând aceleiaşi specii, oamenii au o serie de
caracteristici biologice comune. În acelaşi timp, fiecare
persoană se naşte cu o serie de particularităţi biologice
care îi conferă un caracter de unicitate. Personalităţile
indivizilor vor prezenta deci similarităţi şi particularităţi
condiţionate biologic.

• În multe societăţi există, la nivel folcloric, convingeri similare:

persoanele grase sunt cumsecade, oamenii cu părul roşu sunt răi,
femeile cu buze subţiri sunt cicălitoare etc. În unele situaţii, chiar s-
a pus în evidenţă o corelaţie statistică între anumite trăsături fizice
şi anumite trăsături comportamentale. Dar din aceasta nu se poate
deduce o legătură cauzală între cele două categorii de trăsături.
Explicaţia unor asemenea corelaţii statistice se plasează mai
curând la nivelul raportului dintre aşteptările sociale şi
comportamente.

• O trăsătură fizică devine un factor de dezvoltare a personalităţii în

raport cu modul în care ea este considerată şi definită de către
societate sau grupul de referinţă. Într-o societate, o fată grasă poate
fi considerată foarte frumoasă; în altă societate, poate fi
considerată foarte urâtă. În primul caz, persoana va avea trăsături
comportamentale de fată frumoasă, în al doilea caz, se va purta ca o
fată urâtă. Comportamentul lor va fi pe măsura aşteptărilor sociale
orientate de criteriile estetice care funcţionează în societate.
  Ereditatea
= însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o
generaţie la alta, mesajele de specificitate sub forma cadrului
genetic.

Observații (1)

! Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţionalităţi şi nu ca o

transmitere a trăsăturilor antecesorilor;
! Trăsăturile morfologice şi biochimice se transmit cu o mai mare certitudine decât
însuşirile psihice;
! Ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu ceea ce este congenital (sau înnăscut)
unde sunt cuprinse şi elementele dobândite în urma influenţelor dinaintea naşterii,
! Ceea ce ţine de ereditate se poate exprima în diverse momente de vârstă sau poate
rămâne în stare de latenţă pe tot parcursul vieţii, în absenţa unui factor activator;
! Ereditatea conferă unicitatea biologică, ca premisă a unicităţii psihice;
! Din perspectivă filogenetică, ereditatea umană conferă cea mai mică încărcătură de
comportamente instinctive. Aceasta face din puiul de om o fiinţă total de dependentă de
membrii propriei specii. Din acest motiv, omul este singurul care îşi pierde specificitatea
dacă, în dezvoltarea sa timpurie, este asistat de membrii altor specii: ex.: copiii crescuţi de
animale s-au animalizat, în ciuda eredităţii de tip uman;
Observații (2)

! Prin „orarul” proceselor de creştere şi maturizare, ereditatea crează

premisele unor momente de optimă intervenţie din partea mediului educativ, în
aşa–numitele perioade sensibile sau critice. Anticiparea sau pierderea
acestor perioade se poate dovedi ineficientă:
ex.: achiziţia mersului, citi-scrisului, achiziţia limbajului, dezvoltarea operaţiilor
gândirii etc.;
! Rolul eredităţii nu se exprimă în aceeaşi măsură în diversele aspecte
ale vieţii psihice: unele poartă mai puternic amprenta eredităţii
(temperamentul, aptitudinile, emotivitatea, patologia psihică) altele mai puţin
(atitudinile, voinţa, caracterul);
! O aceeaşi trăsătură psihică poate fi, la două persoane diferite, rodul
unor factori diferiţi (pentru o anumită persoană, hotărâtoare poate fi ereditatea,
în timp ce pentru altă persoană mediul sau educaţia au contribuit decisiv).
 III. MEDIUL
= totalitatea elementelor cu care individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul
dezvoltării sale.

Influenţele mediului pot fi studiate pe mai multe planuri:

• mediul fizic: climă, relief;
• mediul social: familie, grup de joacă;
• mediul proximal: obiecte personale, situaţiile zilnice;
• mediul distal: influenţe venite de la distanţă (TV., ziare, calculator).

De la Montesquieu, gânditorii sociali au subliniat faptul că oamenii din anumite regiuni au anumite
trăsături specifice. Această condiţionare a culturii şi implicit a proceselor de socializare de un anumit mediu
în care trăiesc comunităţile este explicabilă prin ceea ce putem numi PROCESELE ECOLOGICE = procese
prin care indivizii se adaptează permanent la mediul în care trăiesc, atât la mediul social, cât şi la cel fizic.

Mediul poate influenţa în mod direct personalitatea individului (alimentaţie, climă etc.), sau în mod
indirect (grad de cultură, nivel de trai, tip de organizare, activităţi dominante etc.).
  MEDIUL FIZIC
 Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii
care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul
cultural al unei societăţi, implicit putem spune ale procesului prin
care se achiziţionează această cultură, adică ale procesului de
socializare.

 Teoria spaţiului mioritic a lui Lucian Blaga (1895-1961) este o variantă

autohtonă a acestor teorii. Ideea de bază este aceea că putem
identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în
realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci datorită, în
primul rând, culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie că italienii au
un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, că arabii sunt
extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi etc. Cu siguranţă că aceşti
predeterminanţi culturali sunt baza stereotipurilor, adică a acelor
caracteristici pe care le acordăm unor indivizi, doar pe baza
apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau
rasiale.

 Este, de altfel, un lucru ştiut faptul că oamenii care trăiesc în regiunile

nordice, faţă de cei care trăiesc în regiunile sudice, au tendenţial un
alt tip de temperament, alte moduri de reacţie în anumite tipuri de
situaţii, alte tipuri de relaţionare etc. Dacă luăm în calcul
normativitatea faţă de relaţiile sexuale, spre exemplu, atunci este
lesne de observat cum, mergând de la Sud la Nord, creşte, în general,
toleranţa faţă de normele restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă,
de exemplu, femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar sa fie
văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de
datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este
evident că nu întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism
geografic, dar putem spune totuşi că el constituie un factor care
influenţează procesul de socializare.
• Persoanele care trăiesc în zone sărace în resurse au un comportament mai agresiv
decât cele care trăiesc în nişe ecologice bogate.
• Persoanele din zonele cu climă temperată sunt mai dinamice decât cele din zonele
tropicale.
• Cu toate acestea, se poate afirma că, dintre toate categoriile de factori care influenţează
sau condiţionează personalitatea, mediul fizic are rolul cel mai scăzut.

 MEDIUL SOCIAL

1. EXPERIENȚA DE GRUP
2. EXPERIENȚA PERSONALĂ
3. NIȘA DE DEZVOLTARE
4. CULTURA
5. EDUCAȚIA
 1. EXPERIENȚA DE GRUP
• La naştere, copilul este o simplă fiinţă care se mulţumeşte cu satisfacerea nevoilor
biologice. Treptat, el devine conştient de existenţa în mediul său a altor persoane, pe
care ajunge să le diferenţieze. Începând cu vârsta de doi ani, copilul este conştient de
sine, identificându-se prin „eu”. Supravieţuirea biologică a copilului nu e posibilă fără
ajutorul adulţilor, iar devenirea sa ca fiinţă socială nu poate avea loc în afara interacţiunii
cu un grup.

• Grupul şi, în primul rând, părinţii asigură copilului satisfacerea nevoilor fiziologice și
afective. Privaţi de afectivitate, copiii se dezvoltă anormal şi ajung la comportamente
asociale sau antisociale.

• Interacţiunea cu grupul îi permite copilului să-şi formeze imaginea despre sine.

Dacă unei fetiţe i se spune mereu că este frumoasă, ea va ajunge să fie convinsă de
acest lucru. Dacă unui băiat i se repetă că este un bun sportiv, el se va percepe pe sine
ca atare. Cercetările psihologice şi pedagogice au pus în evidenţă faptul că atitudinile şi
comportamentele indivizilor sunt determinate de imaginea pe care o au despre ei înşişi,
imagine formată prin interacţiunea cu grupul. Copiii consideraţi proşti de părinţi şi de
alte persoane din jur ajung să se comporte ca atare, chiar dacă au un potenţial de
inteligenţă ridicat.
Imaginea pe care o au oamenii despre ei înşişi este in mică parte determinată de
dimensiunile obiective ale personalităţii lor şi în mare parte de oglinda pe care
societatea, grupul le-o oferă pentru a se privi. Această oglindă a eului (Charles Horton
Cooley) serveşte ca sistem referenţial pentru indivizi de-a lungul întregii lor vieţi.
• Grupurile cu care interacţionează indivizii în procesul
formării personalităţii lor nu au aceeaşi importanţă.
Unele grupuri sunt mai importante ca modele de la care
indivizii în curs de socializare preiau idei şi norme
comportamentale. Acestea sunt grupurile de referinţă în
formarea personalităţii. Din această categorie fac parte
în primul rând familia şi grupurile-pereche.

De-a lungul vieţii sale, individul interacţionează cu o

mulţime de grupuri de referinţă. Imaginea despre sine se
poate modifica în raport cu modul în care el se simte
perceput de către grupurile cu care interacţionează. Între
modul în care un individ este perceput în mod real de un
grup şi modul în care el se crede perceput de către grup
pot exista diferenţe mari. În cele mai multe cazuri,
indivizii se înşală în ceea ce cred ei despre modul în care
sunt percepuţi de către membrii unui grup.
Dar ceea ce contează nu este imaginea obiectivă pe
care o au membrii unui grup despre un individ şi nici
faptul că individul percepe sau nu corect această
imagine. Comportamentul individului va fi orientat de
imaginea subiectivă pe care el şi-o face despre modul în
care este perceput de către ceilalţi.
 2. EXPERIENȚA PERSONALĂ
• Personalitatea individului este influenţată şi de experienţa proprie
de viaţă. Fiecare individ are o experienţă personală unică, prin care
se deosebeşte de ceilalţi indivizi. Chiar gemenii (identici din punct
de vedere ereditar şi socializaţi în acelaşi mod), care trăiesc
împreună în aceeaşi familie, au, pe parcursul unei singure zile,
experienţe de viaţă diferite.

• Experienţele de viaţă nu se cumulează în mod simplu; ele se

integrează. O experienţă nouă de viaţă este trăită şi evaluată din
perspectiva experienţelor trecute şi din perspectiva normelor şi
valorilor socializate şi internalizate (care funcţionează ca o
adevărată grilă perceptivă).

• În experienţa personală acţionează şi întâmplarea. Un individ a

avut, de exemplu, la primul său contact cu un ofiţer de poliţie, o
experienţă neplăcută. Din această întâmplare, el îşi va forma o
atitudine de suspiciune faţă de poliţie şi va evita să intre în relaţie
cu această instituţie. Toate experienţele sale ulterioare, de acelaşi
tip, vor fi marcate de prima experienţă. întâmplător, prima
experienţă putea să fie agreabilă, şi atunci atitudinea sa faţă de
poliţie ar fi fost diferită.
 Experienţa personală nu este niciodată
încheiată pe parcursul vieţii individului. Experienţa
trecută poate fi reevaluată din perspectiva noilor
experienţe, producându-se modificări de atitudini
şi de comportamente şi, prin aceasta, modificări de
personalitate.
Schimbarea perspectivei asupra unor
experienţe trecute nu semnifică nicidecum o
labilitate, o lipsă de consecvenţă din partea unei
persoane. Schimbările de perspectivă sunt
normale, întrucât se produc modificări ale
sistemelor referenţiale prin achiziţionarea de noi
experienţe sau prin reconsiderări ale seturilor
normative şi valorice. Modificarea experienţei de
viaţă poate avea drept urmare modificarea
perspectivelor asupra aceluiaşi fapt social (acesta
poate fi perceput diferit în prezent decât a fost
perceput în urmă cu câteva decenii).
Experienţa personală are, de cele mai multe
ori, o putere formativă mai mare decât învăţarea
din experienţa altora. Chiar şi acest caz, o
experienţă trebuie să se repete pentru ca individul
să poată învăţa din ea.
 3. NIȘA DE DEZVOLTARE
Harkeness (1986) a introdus termenul de nişă de dezvoltare, desemnând
totalitatea elementelor cu care copilul intră în relaţie, la o anumită vârstă.
Structura unei nişe de dezvoltare vizează:

• obiectele şi lucrurile accesibile copilului, la diferite vârste;

• răspunsurile şi relaţiile anturajului faţă de copil;
• cerinţele adultului vizând competenţele copilului, astfel încât acesta să
fie încurajat permanent, prin solicitarea unor nivele de performanţe gradat;
• activităţile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta.
Culturi diferite folosesc nişe de dezvoltare diferite, chiar pentru aceeaşi vârstă,
ceea ce şi explică diferenţele de dezvoltare bio-psiho-socială.

Este de subliniat impactul reprezentărilor sociale despre copil şi copilărie

în structura conţinutului nişei de dezvoltare. Aceasta se prezintă ca un mixaj
între ceea ce este în realitate copilul la o vârstă dată şi ceea ce se crede că este.
Faptul poate explic, alături de alţi factori, de ce o aceeaşi realitate infantilă (de
exemplu copilul între 4 şi 9 ani), în culturi diferite, prezintă sub aspectul utilizări
bugetului de timp, alte dominante de activitate: copilul american acordă cel mai
mult timp studiului, cel din Japonia – jocului, cel din Kenia – muncii, iar cel din
India – interacţiunilor sociale. (Bril, Lehalle)
 • Witkin face o paralelă între nişa de dezvoltare de tip occidental şi cea tradiţională africană, indicând următoarele diferenţe:
- copilul occidental are jucării ca obiecte specifice şi locul său, special amenajat – în casă; de regulă, prezenţa lui este exclusă din locurile şi
activităţile adulţilor; nu este implicat de timpuriu în sarcini casnice sau sarcini specifice adulţilor.
- copilul african are ca obiecte de joacă lucruri din casă, locul său special, ca spaţiu fizic distinct, nu există; el este cel mai adesea apropiat de
mamă, ataşat chiar de trupul acesteia; acest statut de „copil la purtător” îl face prezent, extrem de timpuriu, în mai toate activităţile şi locurile
comunităţii din care face parte (muncă, petreceri, reuniuni).

Astfel, rezultă că stimularea occidentală, ca factor al dezvoltării, este mai redusă pentru copilul occidental, ceea ce şi explică ritmul
mai lent al dezvoltării acestuia în primii 2-3 ani de viaţă, faţă de copilul din culturile tradiţionale. După această perioadă, raportul ritmului de
dezvoltare se inversează, deoarece nişa de dezvoltare al copilului occidental se diversifică (creşă, grădiniţă, mass-media etc.), în timp ce nişa de
dezvoltare tradiţională vine cu o ofertă mai săracă şi mult mai aspră, introducând de timpuriu (3 ani) munca – ca formă de activitate pentru copil.
 4. CULTURA
• Legătura dintre cultură şi personalitate este evidentă, întrucât formarea personalităţii
constă în mare parte în interiorizarea elementelor unei culturi. Într-o cultură stabilă şi
integrată, personalitatea este un aspect individual al culturii, iar cultura este un
aspect colectiv al personalităţii.

• Unii sociologi au încercat să surprindă acest determinant de bază al profilului

cultural prin termeni ca personalitate de bază, termen care desemnează, la Ralph
Linton (1893-1953), profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei
anumite societăţi sau personalitate modală, la Cora duBois (1903-1991), care se
referă la acelaşi lucru în esenţă, “modul” fiind în statistică valoarea care are cea mai
mare frecvenţă într-o distribuţie, deci este cea mai des întâlnită. Personalitatea
modală este dată de acele componente ale personalităţii care sunt prezente la cei mai
mulţi membri ai unei comunităţi.

• În fiecare societate există unul sau mai multe tipuri de personalitate pe care copiii
trebuie să le copieze. În culturile europene sau de tip european, tipului principal de
personalitate îi sunt asociate caracteristicile: sociabilitate, amabilitate, cooperare,
dar şi competitivitate, orientare spre practică şi spre eficienţă, punctualitate. Familia
şi alţi factori de socializare le transmit copiilor aceste caracteristici, conformarea la
ele fiind controlată la nivel societal. Desigur, persoanele se conformează în grade
diferite acestor exigenţe şi aşteptări.
În fiecare societate, cultura dominantă coexistă cu un anumit număr de
subculturi şi contraculturi. Socializarea făcută în cadrul unei subculturi
adaugă trăsăturilor personalităţii modale elemente specifice. Apar astfel
personalităţi diferenţiate în raport cu subculturile (acestea din urmă,
constituite pe criterii etnice, clasiale, religioase sau ocupaţionale).
Personalitatea unui sătean se poate deosebi de cea a unui orăşean,
personalitatea unui muncitor de cea a unui intelectual, personalitatea
unui evreu de cea a unui turc etc.
 5. EDUCAȚIA
Educaţia reprezintă activitatea specializată, specific umană, care
mijloceşte şi diversifică raportul dintre om şi mediul său, favorizând
dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a societăţii prin intermediul
omului.
Educaţia face medierea între ceea ce s-ar putea (ereditatea) şi ceea ce se
oferă (mediul). O acţiune educativă reuşită armonizează cererea şi oferta, deşi nu
există reţete. Ceea ce într-un moment şi pentru un anume individ se dovedeşte o
educaţie sau o influenţă benefică, poate fi dăunător în următorul moment, sau
pentru un alt individ.
Dezvoltarea apare doar dacă se menţine un optim între ceea ce poate, vrea,
ştie individul la un moment dat şi ceea ce i se oferă. Oferta trebuie să fie
stimulativă, cu un grad mai înaltă decât poate, vrea sau ştie individul respectiv. O
ofertă prea ridicată, dar şi una banală, poate perturba dezvoltarea psihică.

Există modele explicative ale cauzalităţii dezvoltării personalităţii. Astfel:

a.scepticismul pedagogic susţine că educaţia are cel mai mic rol în
dezvoltarea personalităţii;
b.optimismul pedagogic – educaţia are rol hotărâtor în dezvoltare;
c.realismul pedagogic – educaţia, mediul şi educaţia sunt corelaţi în
dezvoltarea personalităţii individului.