Vocaţia pedagogică astăzi

Termenul de „ vocaţie” derivă din latinescul „ vocare” însemnând „chemare”. Astfel ,

vocaţia înseamnă o voce ce are ca rol scoaterea la lumină a ceea ce este mai bun în fiecare dintre
noi, vocea care ne cheamă către scopul unic. Vocaţia confirmă, în mod unic, talente şi abilităţi pe
care le avem şi le putem dezvolta. Vocaţia contribuie totodată la fericire, la o viaţă frumoasă
deoarece, atunci cănd un individ îşi urmează vocaţia, dă frâu liber pasiunilor, talentelor,
abilităţilor iar munca devine o parte din acesta, un mod de a trăi şi de a se exprima.
Vocaţia pedagogică , după pedagogul francez R. Hubert, constă în dragostea de pedagogie,
de a învăţa pe cineva, credinta în valorile şi importanţa educaţiei, conştiinţa faţă de educaţia
copilului, faţă de comunitate şi patrie. Ceea ce facem pentru noi înşine moare odată cu noi însă
ceea ce putem face pentru alţii şi pentru lumea întreagă rămâne şi este nemuritor. Astfel, cei care
modelează personalităţi, minţi şi suflete, îndrumă copiii pe drumul cel bun al vieţii, vor rămâne
nemuritori.
Ȋn societatea actuală au loc schimbări majore, din ce în ce mai accelerate, crescând totodată
şi exigenţele faţă de activitatea şi conduita oamenilor în toate împrejurările, în societate dar şi în
profesia de padagog. Ȋn activitatea şi conduita sa, un pedagog trebuie să se ridice la cote cât mai
înalte deoarece este persoana care îndeplineşte misiunea de formare şi dezvoltare a personalităţii
tinerei generaţii, contribuind la realizarea celui mai important produs al societăţii- omul.
Un dascăl cu vocaţie, poate să insufle elevilor săi dorinţa de de a şti, curajul de a spune ce
gândesc, puterea de a gândi drept, de a nu judeca pe nimeni şi puterea de a schimba în bine
lumea din jurul lor. Pedagogul din ziua de azi, trebuie să gestioneze situaţii critice, să îndrume
copiii spre excelenţă dar în aceleşi timp să le dezvolte competenţe adecvate pentru integrarea lor
societatea în continuă schimbare. Calităţile de bază ale pedagogului ar trebui să fie capacitatea
de consiliere prin care să le ofere elevilor săi instrumente de autocunoaştere, de modelare a
relaţiilor dintre elevi, de a fi un bun partener, colaborând cu elevii dar şi cu colegii de cancelarie.
Profesorul trebuie să stabilească un contact psihologic cu clasa , realizând cu aceştia şi o
comunicare afectivă, lucru foarte greu de realizat în condiţiile actuale cand învăţarea s-a mutat în
afara şcolii respective în şcoala online. Ȋn acest moment, ar trebui evitate rupturile în învăţare
dar nu neapărat o încăpăţânare strictă de a parcurge materia, de a bifa obiective cognitive cu

1
orice preţ, printr-o traversare în galop, fără noimă a conţinuturilor planificate anterior. Aceste
solicitări la care trebuie să răspundă profesorul nu sunt deloc facile.
Reuşeşte oare sistemul educaţional să le pună în practică, să îşi păstreze funcţionalitatea şi
să-şi atingă finalităţile? Analizele şi cercetările ulterioare pandemiei vor arăta probabil clar, dacă
stabilirea şi măsurile luate au fost suficient de solide să susţină învăţarea sau nu.
Au fost elaborate la nivel naţional şi nu numai, documente de sprijin pentru organizarea
şcolii de acasă ( metodologii, ghiduri, pachete de resurse), în special pentru mutarea predării în
mediul online, deşi multe dintre aceste documente rezultă din eforturile grăbite ale decidenţilor,
sunt sumar şi schematic elaborate. Studiind pachetele de resurse ale altor ţări am descoperit că ,
de exemplu, „ Ghidul privind învăţarea la distanţă” publicat în Polonia, descrie responsabilităţile
diferiţilor actori educaţionali ( profesori, directori, consilieri) într-un mod foarte detaliat şi
operaţional. La fel se întâmplă şi în cazul „Metodologiei privind Continuarea la Distanţă a
Procesului Educaţional şi în Condiţii de Carantină” , aprobată în Republica Moldova.
Documentul listează principii, atribuţii, descrie concepte, face de exemplu o distincţie clară între
învăţământul la distanţă ( formă alternativă de învăţământ în cadrul căreia se asigură continuarea
procesului educaţional în condiţii de autoizolare, prin intermediul diverselor instrumente de
comunicare la distanţă ) şi comunicarea la distanţă( ansamblu de acţiuni şi procese mediate de
tehnologii de comunicaţii).
Şcoala de acasă este percepută de multi dintre profesori ca o stare excepţională, aşezată pe
un fundal de tensiune şi incertitudine. Nu este o educaţie la distanţă aşa cum scrie la manual, nu
poate pretinde reacţii de răspuns care să ignore emoţiile elevilor şi ale cadrelor didactice. Ȋn
acestă situaţie provocatoare, părerea mea este că maşinile sunt maşini , iar oamenii sunt oameni.
Aceştia din urmă au nelămuriri , frici, ce nu pot fi negate sau ignorate. Şcoala de acasă trebuie să
fie realistă în raport cu acest context în care se desfăşoară şi chiar să accepte că, în aceste
moment, mai puţin înseamnă mai mult! Şcoala de acasă trebuie să ţină cont de dispoziţia de
învăţare a tuturor, să-şi infuzeze mesajele cu formule, clasificări, rezolvări de probleme, dar şi cu
înţelegere şi răbdare. Pedagogul de acasă nu trebuie să transmită elevilor săi doar o enciclopedie
de cunoaştere ci să îl ducă pe elev într-o aventură comună de învătare şi de traversare în condiţii
bune, împreună , pe partea cealaltă a crizei.