Nevoia educaţiei moderne

Prof.Inv.Preșcolar Orgaș - Mureșan Daniela - Mariana

Gr. P.N. nr. 3 JIBOU

Timp îndelungat conceptul de educaţie a fost pătruns nu de ideea de libertate, ci de

necesitate; nu de cerinţele individului, ci doar de cele ale societăţii. Se ştie însă că un
spirit liber ar trebui sa acţioneze din propriul imbold, pe care îl ’’alege’’ din totalitatea
ideilor sale. Prin libertate se educă stăpânirea de sine şi activismul, ambele determinate
de propria conştiinţă.
Societatea în care trăim înaintează cerinţe deosebite faţă de personalitatea copilului.
Politicile educationale ce converg spre realizarea unei dimensiuni europene in educatie ,
ne ofera sa fim parte activa la provocarile lumii contemporane : explozia democrafica ,
imigratia si interculturalismul , amploarea tehnologiei si societatea informationala ,
poluarea mediului .
Pentru a realiza o educaţie modernă este nevoie de un învăţământ formativ şi în acest
context, curriculumul, conceput ca un parcurs pentru viaţă al educabililor, trebuie să
asigure dezvoltarea unei personalităţi deschise, flexibile şi creatoare de valori.
Curriculumul are un caracter formativ, importante fiind nu doar capacităţi si atitudini,
deoarece acestea sunt componentele unei personalităţi viabile, capabile să înfăptuiască
schimbări.
Aşadar în societatea actuală are loc un proces dinamic care obligă toate categoriile
sociale să ţină pasul cu evoluţia societăţii şi implicit a educaţiei. Învăţământul de astăzi a
cunoscut transformări rapide pornind de la crearea mediului de învăţare care poate
eficientiza tehnicile de învăţare şi de muncă intelectuală sau le poate bloca, încetini
uneori din lipsa banilor alteori din dezinteresul dascălilor.
Nevoile şi cerinţele copiilor ’’actori’’ pe scena educaţională pretind dascălilor o
schimbare radicală a modului de abordare a activităţii didactice. De aceea se vorbeşte tot
mai mult despre ,,educaţia modernă’’. Dar ce este educaţia modernă?
Pentru a putea răspunde acestei întrebări este necesară analiza a ceea ce a reprezentat
învăţământul până acum ceva vreme în urmă. Şcoala noastră practica cu predilecţie o
predare frontală, în care metodele expozitive slujeau şi poate încă mai slujesc cu fidelitate
cerinţele programelor de învăţare comune şi obligatorii. Activitatea pe grupe şi predarea
personalizată individualizată prindeau cu greu contur. Parteneriatul în educaţie era un
corp străin pentru şcoala tradiţională. Profesorul de clasă se considera ’’suficient’’şi
’’suveran’’ în spaţiul propriu de lucru.
Profesiunea didactică avea tradiţia solitarului, a personajului adult şi expert, de unul
singur printre elevi. Lecţia era o operă proprie, la fel dotarea, chestionarea, recompensa
sau pedeapsa. Monologul era folosit în mod excedentar în detrimentul dialogului iar
comunicarea efectivă, dezbaterea erau facil echivalate cu expunerea.
Şcoala încă mai conservă cu încăpăţânare vădită principiile comeniene de organizare
şi funcţionare, izolându-se tot mai mult de cerinţele vieţii reale, evident mai complexe
azi.
Exemplu: Asistăm la lecţie obişnuită. Elevii sunt în bănci, sau în semicerc ca pe
vreme străbunicilor. Toţi au privirile aţintite înainte. Acolo este catedra şi implicit
dascălul în faţa clasei. Asta li se cere – privirea în faţă. Unde găsesc ei răspunsuri la
confruntările personale: la profesor, în spatele colegului sau departe de zidurile şcolii ? Se
pune o întrebare firească: ce finalităţi îşi asumă şcoala?
Exemplu (de contrast): Elevii sunt pretutindeni în clasă. Ei se grupează natural,
potrivit opţiunilor de studiu şi resurselor pedagogice asigurate de profesor. Elevii privesc
unii la alţii, faţă-în-faţă, ei comunică. Toţi au şansa dialogului efectiv.
Astfel se poate lesne observa că practicile pedagogice au evoluat de la un
învăţământ în care activitatea de predare şi autoritatea cadrului didactic erau centrale
spre un învăţământ care pune elevul sau grupul de elevi în activitate plasându-i în centrul
atenţiei sale prin recurs sistematic la demersuri de achiziţie de cunoştinţe.
Prin trecerea de la o pedagogie implicită şi opacă la o pedagogie explicită şi
transparentă elevul poate negocia raportul sau achiziile, le poate accepta, critica şi chiar
refuza. Acest model reconsideră statutul celor trei elemente ale triunghiului pedagogic:
discipol, cunoştinţe, cadru didactic, precum şi relaţiile dintre aceste elemente,
considerând primordial nu raportul cunoştinţe – profesor (ca în învăţământul tradiţional)
ci raportul elev – cunoştinţe.
În acest context li se permite copiilor să depăşească stadiul cunoştinţelor empirice,
parţiale, incomplete, limitate sau chiar eronate, şi să dobândească prin efort propriu
cunoştinţe ştiinţifice, să-şi construiască şi să-şi modeleze personalitatea într-o direcţie
favorabilă, pozitivă. Iar acest lucru este posibil prin intermediul instruirii şi învăţării
interactive. Învăţarea interactivă este un tip superior de învăţare ce se realizează datorită
eforturilor intense ale celor care învaţă şi se formează în vederea atingerii obiectivelor
propuse prin forţe proprii.
Acest fapt poate fi pus în practică prin intermediul unui sistem de metode şi
procedee, care face posibilă atingerea finalităţilor educaţionale formative şi informative şi
care ocupă o poziţie centrală în curriculum-ul şcolar.
Metoda de învăţământ este o tehnică, o modalitate de lucru, o manieră de a
acţiona practic, în mod sistematic şi planificat în vederea realizării practice a activităţilor
anticipate şi proiectate mintal.
Orice metodă are potenţial formativ şi un potenţial de activizare specific intrinsic,
anumite resurse latente ele putând fi exploatate, valorificate şi apoi transformate în
valenţe activizatoare. Se ajunge astfel la metodele active care îi dau posibiliatea copilului
să-şi însuşească prin efort propriu cunoştinţele, direcţionat de cadrul didactic.
Metode active sau active-participative sunt modalităţi de acţiune educativă
centrate pe elevi şi mai exact pe activitatea de învăţare a acestuia. Ele vizează şi asigură
antrenarea şi activizarea structurilor cognitive, operatorii şi afective ale elevului în
direcţia utilizării potenţialului său psihic, fizic şi afectiv şi a transformării lui într-un
coparticipant implicat profund în propria lui instruire şi formare, într-un constructor al
propriei cunoaşteri prin activităţi şi sarcini de lucru individuale sau cooperative,
independente sau interdependente.
Nu se poate afirma că metodele tradiţionale nu sunt eficiente iar cele moderne
sunt eficiente deoarece orice metodă are atât valenţe specifice cât şi limite specifice
determinate de contextual educaţional de personalitatea cadrului didactic şi a elevilor care
le utilizează.
Totuşi metodele active şi participative sunt adevărate pârghii nu numai de
educaţie, ci şi de socializare, apărute ca reacţie la progresele de ordin economic, ethnic,
ştiinţific al societăţilor. Ele reprezintă un plan de acţiune transpus intr-un ansamblu de
operaţii mintale si practice care-l ajută pe elev să dobândească cunoştinţe, poriceperi,
deprinderi, atitudini, îl pune să gândească, să-şi formeze opinii proprii despre subiectul
propus, opinii pe care să le poată susţine şi argumenta.
 Aceste metode implică mai mult tact din partea dascălilor deoarece trebuie să-şi
adapteze stilul didactic în funcţie de tipul de copil timid, pesimist, agresiv, acaparator,
nerăbdător, pentru fiecare găsind gestul, mimica, interjecţia, întrebarea, sfatul, orientarea,
lauda, reţinerea, aprecierea, entuziasmul în concordanţă cu situaţia.
Probabil consideraţi că va fi greu. Da într-adevăr nu va fi uşor dar cu răbdare,
perseverenţă, profesionalism şi responsabilitate veţi reuşi să descifraţi, să inţelegeţi, să
aplicaţi şi să vă bucuraţi în egală măsură de oportunităţile pe care aceste metode moderne
le deschid în beneficiul copiilor şi al dascălilor deopotrivă.
Sintagma ’’la vârsta aceasta este imposibil ’’ trebuie să dispară din vocabularul
dumneavoastră. Orice metodă poate deveni accesibilă la orice vârstă dacă avem încredere
în minunea acestei lumi care este COPILUL. El este cel care aşteaptă de la noi zilnic
noutăţi. Să nu-l dezamăgim! Dacă am optat pentru această nobilă profesie de a educa, să
o facem cu gândul la copil şi la viitor.
Aplicarea metodelor moderne solicită timp, diversitate de idei, angajare în
acţiune, descoperirea unor noi valori, responsabilitate didactică, încredere în capacitatea
personală de a le aplica creator în vederea eficientizării procesului instructiv educativ.
Dar dacă veţi cunoaşte foarte bine copiii, problemele şi emoţiile lor, veţi alege metodele
adecvate şi veţi obţine avantajele pe care acestea le oferă.
Aşadar să pornim odată cu copiii la descifrarea, organizarea şi aplicarea
metodelor noi în activitatea instructiv-educativă. Calitatea activităţii noastre la clasă este
’’cartea de vizită ’’ din care banalul şi rutina trebuie şterse. Reţeta este să avem curaj,
dorinţă şi încredere în noi că vom reuşi.

Bibliografie:

Breben S.,Gognea E., Metode interactive de grup, Editura, Arves, 2007

Ionescu, Miron Educaţia şi dinamica ei, Editura, Tribuna
învăţământului, Bucureşti, 1998
Cerghit, Ioan, Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă,Editura
(coordonator) didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1984

Frăţilă, Ion, Tendinţe în evoluţia provesului de învăţământ,

Revista, Învăţământul preşcolar, nr.2-3 1991