EDUCAŢIA TRADIŢIONALĂ VS EDUCAŢIA MODERNĂ

Educaţia tradiţională vs. educaţia modernă ar trebui să constituie o temă de reflectare

pentru toate persoanele care au un rol în instruirea şi educarea  copiilor. Bineînţeles că primele
vizate sunt cadrele didactice incepând cu educatoarele şi ajungând la profesorii din universităţi
care trebuie să cunoască tendinţele şi orientările noii educaţii şi în acelaşi timp să depăşească
cadrul tradiţional al conceperii activităţilor, să-l activizeze pe copil, elev sau student în propria
formare şi educare. Educaţia modernă prin diferitele sale posibilităţi materiale oferă
intensificarea învăţării pe toate planurile astfel că şcoala trebuie să fie prima instituţie care
trebuie să-şi schimbe abordarea faţă de desfăşurarea învăţării şi să utilizeze metode noi,
interactive  care să conducă la o învăţare superioară şi într-un ritm  accelerat potrivit tendinţelor
societăţii actuale, de asemenea trebuie să abordeze noi strategii de realizare optimă a învăţării si
să-şi lărgească domeniul de cunoaştere ajutându-l pe individ să se adapteze mai uşor la societatea
în continuă schimbare.
Învăţământul tradiţional înglobează o serie de caracteristici:
 Şcoala pregăteşte elevii pentru viaţă;
 Cadrul didactic pune la dispoziţia copiilor cunoştinţe;
 Procesul de învăţare este o progresie liniară prin acumularea de informaţii şi
deprinderi;
 Elevii sunt consumatori pasivi de informaţii şi autoritate;
 Conţinutul programei este prezentat global;
 Diferenţele de cultură şi individuale sunt ignorate, deoarece se presupune că elevii
se adapteaza la cultura dominanta;
 Accentul se pune pe însuşirea deprinderilor de bază;
 Cadrul didactic este singura sursă de informaţii;
 Evaluarea se concentrează asupra tipurilor de răspuns corect sau greşit şi pe
întrebări închise;
 Evaluarea este facută în momente fixate printr-o programare semestrială şi anuală;
 Evaluarea este concepută ca fiind separată de predare;
  Părinţii sunt văzuţi ca outsideri şi nu sunt implicaţi;
 Comunicarea cu familia se realizează doar când apare o problemă etc.
În contemporaneitate, o importanţă deosebită o capătă termenul de “educaţie pentru
schimbare” înţelegând prin aceasta totalitatea elementelor de noutate pătrunse în învăţământul
românesc tradiţional. Educaţia pentru schimbare sau modernisnul învăţământului românesc
aduce în prim plan educaţia centrată pe elev, metodele interactive de predare-învăţare-evaluare,
noile educaţii şi profesorul constructivist.
Învăţarea centrată pe elev
La nivelul sistemului educaţional, demersul didactic tradiţional dominant era
caracterizat de predarea frontală prin utilizarea aceloraşi metode de lucru şi sarcini pentru
toti copiii fără a se ţine seama de particularităţile individuale. Această corelare
necorespunzătoare între volumul, gradul de complexitate a cunoştinţelor, metodele de
învăţare şi particularităţile socio-emoţionale şi cognitive ale copiilor poate avea drept
consecinţă demotivarea şi apoi insuccesul şcolar şi chiar social, pe termen lung.
Respectarea diferenţelor individuale duce la crearea unor situaţii de învăţare care să
permită copiilor progresul pe căi diferite, pentru realizarea aceloraşi obiective. Definitor
pentru progresul copiilor este modul în care aceştia conectează informaţiile şi procesele
psihice specifice învăţării. Implicarea unei multitudini de procese psihice potenţează
caracterul formativ al demersului educaţional şi creează condiţiile favorabile pentru
activitatea ulterioară de învăţare. Ca proces, învăţarea implică o serie de componente
psihice, diferite de la un copil la altul. Drept urmare, organizarea situaţiilor de învăţare
urmează să asigure condiţii favorabile activităţii de învăţare ca proces complex de
informare şi formare, de asimilare a cunoştinţelor şi dezvoltare a componentelor structurale
ale personalităţii umane. Aceasta implică crearea situaţiilor de învăţare care să determine o
participare activă a copilului în procesul de învăţare prin interacţiuni directe.
Centrarea pe copil poate fi considerată o cale de abordare a procesului educaţional
ce are ca finalitate valorificarea optimă a acestuia ca subiect al învăţării. Centrarea pe copil
este o abordare complexă, ce necesită construirea în timp real a unei experienţe de învăţare
pozitive şi semnificative, într-o relaţie democratică. Strategiile de predare centrate pe copil
au ca punct central facilitarea învăţării, a-l ajuta pe copil să se dezvolte, să înregistreze
progrese. De aceea, strategiile didactice se aleg şi în funcţie de caracteristicile specifice ale
fiecărui copil, de stilul de învăţare, profilul inteligenţelor multiple, dar şi de tipul de
învăţare adecvat.
Metodele interactive de predare-învăţare-evaluare
Acţiunile constitutive ale activităţilor corelative de predare-învăţare-evaluare şi
obiectivele acestora sunt realizate efectiv prin intermediul metodelor de învăţământ, fapt ce
justifică locul central pe care ele îl ocupă în conţinutul tehnologiei didactice.
“ Metodele sunt modalităţi de acţiune, instrumente cu ajutorul cărora elevii, sub
îndrumarea profesorului sau în mod independent, însuşesc cunoştinţele, îşi formează priceperile
şi deprinderile, aptitudinile, atitudinile”(I. Nicola). În sens restrâns, metoda este o tehnică de care
profesorul şi elevii se folosesc pentru efectuarea acţiunilor de predare-învăţare; ea asigură
realizarea în practică a unei activităţi proiectate mintal, conform unei strategii didactice.
Prin metode interactive înţelegem modalităţile prin care se formează şi se
dezvoltă priceperile, deprinderile şi capacităţile elevilor de a acţiona asupra mediului
înconjurător, de a folosi roadele cunoaşterii transformând exteriorul în facilităţi interioare,
formându-şi caracterul şi dezvoltându-şi personalitatea. Observăm că accentul este pus pe
formarea de competenţe şi nu pe transmiterea (i)logică a cunoştinţelor, astfel actorul central,
elevul, este transformat într-o fiinţă raţională ce conştientizează importanţa dezvoltării
personalităţii individuale, el nemaifiind o „maşină de reprodus informaţie”. Pentru a fi eficiente
acestea trebuie să îndeplinească „cerinţa primordială a educaţiei progresiviste” (J. Piaget), adică
activităţile de învăţare şi de muncă independentă să fie îmbinate cu activităţi de cooperare, de
învăţare în grup şi de muncă interdependentă, pentru că „învăţarea în grup exersează capacitatea
de decizie şi de iniţiativă, dă o notă mai personală muncii, dar şi o complementaritate mai mare
aptitudinilor şi talentelor, ceea ce asigură o participare mai vie, mai activă, susţinută de foarte
multe elemente de emulaţie, de stimulare reciprocă, de cooperare fructuoasă.” (I. Cerghit).
Metodele interactive: creează deprinderi,
facilitează învăţarea în ritm propriu, stimulează cooperarea, nu competiţia, sunt atractive, pot fi
abordate din punct de vedere al diferitelor stiluri de învăţare. De aceea, un învăţător care
foloseşte metode interactive ar trebui să fie:
-  un sfătuitor – care îşi poate ajuta elevii în rezolvarea problemelor, îi motivează să îşi prezinte
propriul punct de vedere;
-  un animator – care iniţiază metode şi le explică elevilor, pregăteşte materialele didactice şi
prezintă scopurile învăţării;
-  un observator şi un ascultător – care observă elevii în timpul activităţii şi îi apreciază corect;
-  un participant la învăţare – care nu are impresia că este perfect şi învaţă toată viaţa;
-  un partener – care poate modifica „scenariul” lecţiei, dacă clasa o cere.
Noile educaţii
Analiza problematicii contemporane şi identificarea marilor probleme de meditaţie au
condus la constituirea unor răspunsuri specifice, prin potenţarea “Noilor educaţii” sau a unor noi
tipuri de conţinuturi: educaţia pentru pace, pentru participare şi democraţie, ecologică,
demografică, pentru schimbare şi dezvoltare, pentru comunicare şi mass-media, nutriţională,
educaţia comunitară etc.
Noile educaţii sunt un răspuns util al sistemelor educative la imperativele generate de
problematica lumii contemporane.
Profesorul constructivist
Într-un sistem de educare prin autonomia şcolarilor, rolul educatorului devine din
suveran absolut, un 'primus inter pares'(primul intre egali), primul prin ştiinta şi
experienţă, dar egal în faţa adevărului şi greşelii, în faţa binelui şi răului. El devine, astfel,
un sfătuitor al elevilor, lăsându-le impresia, prin intervenţiile sale discrete, că ei hotărăsc
bunul mers al comunităţii şcolare. O treaptă spre autonomie o constituie selectarea din
rândul elevilor a 'conducătorilor naturali ai clasei', care se impun prin calităţile lor, pe care
educatorul caută să şi-i apropie şi cărora le incredinţează anumite sarcini, pentru ca prin ei
să acţioneze asupra celorlalţi. Educatorul nu încetează să fie prezent la întreaga viaţă a
claselor sale, dar manifestă o prezenţă care asigură acestora libertatea, adică creează
condiţii pentru manifestarea energiei orientate spre creşterea puterii spiritului. Este vorba
de o 'libertate gândită' spre care educatorul işi conduce elevii, ceea ce înseamnă stăpânirea
instinctelor şi pasiunilor, prin victoria raţiunii. Aşadar, copilul nu se poate dezvolta
normal în condiţiile unui regim educaţional de constrângere, dar nici nu poate fi abandonat
unei depline libertăţi.
Ceea ce propune educaţia modernă nu este o renunţare la moştenirea valoroasă a
trecutului, ci o restructurare a raportului său cu viitorul, o întoarcere la 180 de grade a punctului
său de plecare. Aceasta devine viitorul, nu mai este trecutul. Prezentul va fi doar suportul, căci
viitorul, în mod obiectiv, se pregăteşte încă de prezent, iar trecutul va fi o parte a substratului şi
rezultatul unei noi interpretări.
Pentru a observa mai bine diferenţa dintre educaţia tradiţională şi cea modernă şi
bineînţeles pentru a evidenţia valoarea celei din urmă, am împărţit în două echipe copii grupei de
la Grădiniţa cu P.P. Cozia pe care o coordonez, lucrând cu o echipă în mod tradiţional, iar cu
cealaltă echipă în mod modern. După împărţirea în echipe, am susţinut o serie de activităţi.
Activitatea 1: Povestire “Ridichea uriaşă”
Povestea “Ridichea uriaşă” am predat-o unei echipe folosind metodele tradiţionale de
predare (povestirea educatoarei), iar celeilalte echipe folosind o metodă modernă şi anume
dramatizarea.
Activitatea 2: Observare “Pisica şi câinele”
Cu prima echipă am observat în mod tradiţional imaginile cu animale, realizând descrieri
şi comparaţii cu ajutorul întrebărilor. Cu cea de-a doua echipă am utilizat metoda interactivă
“Cubul”, pentru observarea, analizarea, compararea celor două animale.
Activitatea 3: Rezolvarea de exerciţii şi probleme în limitele 1-5
Pentru prima echipă am folosit metoda tradiţională prin care eu le arăt un număr de
obiecte iar copiii trebuie să spună câte obiecte observă. Pentru rezolvarea exerciţiilor cu cealaltă
echipă am folosit material individual pe care copiii l-au manipulate.
În urma acestui experiment am observat că:
 activităţile care folosesc metode moderne îi activizează pe copii mai mult, sunt
mai receptivi şi fac mai bine conexiunile între cerinţe;
 copiilor li se dezvoltă imaginaţia şi creativitatea, nu se simt inhibaţi, nu
reacţionează mecanic şi devin nucleul activităţii, procesului de predare, învăţare
sau evaluare;
 se ţine cont de particularităţile fiecărui copil, de ritmul fiecăruia de lucru;
 deşi manifestă în mod spontan foarte multă deschidere la informaţii, copiii pot să
creeze în mod individual produse cu un conţinut original;
 activitatea capătă noutate, dispare rutina care atrage după sine manifestarea
interesului copiilor faţă de activitatea respectivă şi interiorizarea noilor informaţii
se face mai uşor şi cu eficienţă ridicată;
  relaţia dintre cadru didactic şi copil avansează de la una convenţională la una de
colaborare, prietenie, în care o mare importanţă o capătă şi implicarea familiei.

DIFERENȚE ÎNTRE EDUCAȚIA TRADIȚIONALĂ ȚI CEA MODERNĂ

Metode şi procedee

Tradițional:

Se folosesc metode expozitive, verbaliste, receptive şi bazate pe memorie şi reproducere

Modern:

Se folosesc metodele bazate pe acţiune, cercetare, explorare, tehnicile de muncă intelectuală, de

autoinstruire

Mijloace şi materiale

Tradițional:

Tabla, creta, planşele

Modern:

Diversificarea mijloacelor de învăţământ

Organizarea clasei

Tradițional: Predominant frontală

Asistăm la o lecţie obişnuită. Elevii sunt în bănci, unii în spatele celorlalţi, câte unul sau câte doi,
ca pe vremea străbunicilor. Toţi au privirile aţintite înainte (acolo sunt catedra şi profesorul).
Asta li se cere: privirea în faţă.
Unde găsesc ei răspunsurile la confruntările personale? La profesor, în spatele colegului, departe
de zidurile şcolii?…
Modern: Îmbinarea tuturor formelor de organizare , cu accent pe activitatea pe grupe şi cea
independentă a elevului

 Elevii sunt pretutindeni în clasă.

 Ei se grupează / sunt grupaţi potrivit opţiunilor de studiu şi resurselor asigurate de
profesor.
 Elevii privesc unii la alţii, faţă în faţă. Ei comunică. Toţi au şansa dialogului efectiv.
 În parteneriat cu profesorul ei vor găsi răspunsurile…

Rolul elevului

Tradițional:

 Urmăreşte prelegerea, expunerea, explicaţia profesorului.

 Încearcă să reţină şi să reproducă ideile auzite.
 Acceptă în mod pasiv ideile transmise.
 Lucrează izolat.

Modern:

 Realizează un schimb de idei cu ceilalţi.

 Cooperează în rezolvarea sarcinilor de lucru.
 Exprimă puncte de vedere proprii.
 Argumentează, pune şi îşi pune întrebări cu scopul de a înţelege.

Rolul  profesorului

Tradițional:

 Expune, ţine prelegeri

 Impune puncte de vedere.
 Se consideră şi se manifestă “ca un părinte”.
Modern:

 Facilitează şi moderează învăţarea

 Ajută elevii să înţeleagă şi să explice punctele de vedere.
 Este partener în învăţare.

Modul de realizare a învățării

Tradițional:

 Învăţarea are loc predominant prin memorare şi reproducere de cunoştinţe.

 Învăţarea conduce la competiţie între elevi, cu scopul de ierarhizare.

Modern:

 Învăţarea are loc predominant prin formare de competenţe şi deprinderi practice.

 Învăţarea se realizează prin cooperare.

Evaluarea

Tradițional:

 Vizează măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor (ce ştie elevul).

 Pune accent pe aspectul cantitativ (cât de multă informaţie deţine elevul).
 Vizează clasificarea elevilor.

Modern:

 Vizează măsurarea şi aprecierea competenţelor (ce ştie să facă elevul cu ceea ce ştie).
 Vizează progresul în învăţare la fiecare elev.
 Pune accent pe elementele de ordin calitativ (valori, atitudini).

Comunicarea
Tradițional:
Predominant comunicarea rezervat-cenzurată şi monologat-distantă

Modern:
Predomină comunicarea deschisă

Strategia didactică
Tradițional:
Predominant informativă, cognitivă, algoritmică, centrată pe predare
Modern:
Predominant formativă şi educativă, afectiv-atitudinală, centrată pe relaţia dintre predare,
învăţare, evaluare

Predarea
Tradițional:
Se axează pe expunerea profesorului
Modern:
Este independentă şi productiv creativă a elevilor

Tratarea elevilor
Tradițional:
Este nediferenţiată
Modern:
Este diferenţiată (se acceptă diversitatea şi se asigură şanse de succes educaţional pe măsura
dotării fiecăruia)

Participarea familiei în școală

Tradițional:
Comunicarea cu familia apare de obicei atunci când apare o problem
Implicarea parinților în activitatea școlară este legată doar de supravegherea efectuării temelor

Modern:
Părinții au o zi fixată pentru a vizita școala
Rolul parinților este de a completa studiile efectuate în clasă
Comunitatea este o resursă important de învățare

Concluzii

Ancorarea şcolii româneşti în secolul XXI presupune în mod obligatoriu utilizarea unor astfel de
metode moderne. Nu este cazul să absolutizăm utilizarea acestor metode în detrimentul celor
clasice. Un adevărat profesionist în predare (indiferent de disciplină) va trebui să ştie să adapteze
demersul didactic. Sunt lecţii care în mod cert produc performanţe şcolare superioare numai cu
ajutorul metodelor moderne, dar sunt şi lecţii în care prezenţa acestora nu este obligatorie.

Bibliografie:
1. Cucoş Constantin, (1998) - „Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade
didactice”, Bucureşti, Editura Polirom;
2. Cristea Sorin, (1997)- „Pedagogie”, vol. II, Piteşti, Editura Hardiscom;
3. Nicola Ioan, (2003) - „Tratat de pedagogie şcolară”, Bucureşti, Editura Aramis;
4. Cojocaru Venera Mihaela, ( 2003) – „Educaţia pentru schimbare şi creativitate”,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică;
5. Cucoş Constantin,( 2002) -„ Pedagogie”, Bucureşti, Editura Polirom.