ELEVUL ROMÂN DE AZI, CETĂŢEANUL EUROPEAN DE MÂINE

Prof.inv. primar Ştefania Popescu

Şcoala cu cls.I - VIII ,,Mihai.Eminescu’’
Roşiorii de Vede , Teleorman

Integrarea României în structurile europene presupune şi un învaţământ modern. Pentru elevii de

azi, şcoala ar trebui să reprezinte un centru de cultură unde să vină cu plăcere şi să fie dornici de
cunoaştere. Primul pas în această direcţie ar fi reconsiderarea relaţiei dintre dascăl şi elevi.
Având în vedere volumul imens de informaţie de care dispune omenirea, precum şi ritmul alert în
care aceasta sporeşte, copiii trebuie să fie pregătiţi pentru a se adapta rapid şi eficient la dinamica
societăţii, a culturii şi a profesiilor. Mijlocul cel mai eficace de dotare a copilului cu instrumentele necesare
formării şi realizării ca personalitate, este antrenarea lui în cât mai mare măsură în propria formare.
Aceasta necesită reconsiderarea relaţiilor ce se stabilesc între învăţător şi elevi. Apare evidentă
necesitatea educativă ce se exercita asupra lui, dar şi ca subiect care participă efectiv la cunoaşterea
realităţii şi la formarea propriei sale personalităţi.
Învăţătorul este cel care îi ajută pe elevi să-şi însuşească nu numai informaţii, ci şi operaţiile
implicate în procesul învăţării să dobândească tehnicile muncii intelectuale şi practice, metodele de
investigare a realităţii, îi învaţă cum să înveţe. Învăţătorul şi elevul comunică prin tot ceea ce
exteriorizează, începând cu prezenţa fizică şi continuând cu vorbele rostite până la acel abia perceptibil
zâmbet îngăduitor sau tăcere. Orice comportament al elevului sau dascălului are valoare de mesaj.De
aceea, nu numai ceea ce spune învăţătorul, ci tot ceea ce face el în contextul educaţional sau extraşcolar
dar tangent, este recepţionat de elevi şi are influenţă asupra lor.
Stilul comunicaţional al învăţătorului asigură sau nu, în funcţie de calitatea lui, suportul
motivaţional şi afectiv al tendinţei copilului de autoafirmare şi autorealizare. Un stil defectuos poate
provoca la copil reacţii de rezistenţă, obişnuirea cu admonestările şi chiar complacerea în situaţia
neplăcută în care se află. Comportamentul elevului este oglinda în care se reflectă ce, cât şi cum a
recepţionat el din mesajele transmise de educator. A vedea la maturitate la ce i-ar fi slujit şcoala, e prea
târziu. A şti în fiecare moment ce, cât, cum şi la ce-i foloseşte ceea ce ţi-ai propus să-l înveţi înseamnă a
afla la timp dacă trebuie urmată în continuare calea pe care te afli sau să găseşti o alta, mai potrivită.
Învăţătorul care practică o predare activă (şi interactivă) şi urmăreşte o învăţare activă, ini’iază şi
organizează activitatea de învăţare în aşa fel încât elevul să devină iniţiator şi organizator al experienţelor
sale de învaţare, să devină capabil de organizare şi structurare permanentă a achiziţiilor proprii.
Practicarea sistematică şi de durată a unui stil activ şi activizant poate duce la descoperirea de către copil
a plăcerii de a învăţa, a dorinţei de cunoaştere, a încrederii în forţele proprii, ca mijloc de autorealizare.
În cei treizeci de ani de activitate cu copiii, am observat că, pentru a avea o bună relaţie cu ei, este
important ca dascălul să le respecte personalitatea. Aceasta se manifestă mai ales prin aceea că
învăţătorul nu desconsideră, nu face de râs şi nu batjocoreşte niciodată elevii, nu face glume deplasate la
adresa lor, nu li se adresează cu atribute demobilizatoare (proşti, răi, incapabili). Respectă într-o anumită
măsură părerile sau opiniile elevilor, le dă posibilitatea să-şi exprime ideile, eventual corijează punctele de
vedere enunţate prin discuţii sau argumente convingătoare. Nu impune elevilor punctele sale de vedere şi
nu-i obligă să le accepte în mod aprioric. Raporturile corecte dintre dascăl şi elev sunt determinate şi de o
exigenţă moderată din partea învăţătorului, în sensul că acesta nu trebuie să fie nici ”sperietoarea elevilor”,
dar nici să le permită să abuzeze de bunăvoinţa sa.
Eficienţa comunicării didactice depinde atât de ambianţa favorabilă ascultării, cât şi de o serie de
factori tehnici (calitatea canalelor de informare favorizează schimbul de mesaje, previne distorsiunile şi
pierderile de informaţii, condiţiile de igienă şi condiţiile estetice creează o buna ambianţă şi un tonus
ridicat, favorabil actului comunicării).
Ambianţa favorabilă ascultării nu înseamnă intimitate care ar scădea efectele autorităţii şi nici
intimidare care ar determina stări de refuz şi ostilitate. Învăţătorul trebuie să se implice cu seriozitate şi
politeţe în actul comunicării, fără excese de afect şi fără stimularea pasiunii pentru ceea ce face, pentru că
elevii sesizează orice artificiu de acest gen şi pun la îndoială credibilitatea nu numai a celor spuse, ci
însăşi autoritatea emitentului. De asemenea, atitudinea arogantă, distantă sau marcată de timiditate a
învăţătorului, provoacă distorsiuni în comunicare. Prezenţa fizică, ţinuta vestimentară îngrijită, lipsită de
ostentaţie dar cochetă, contribuie la ambianţa agreabilă a comunicării.
În vederea realizării unei învăţări interactive este foarte important ca învăţătorul să dirijeze relaţiile
interpersonale din grup, pentru a asigura climatul psiho-social favorabil dezvoltării personalităţii elevilor.
Intensificarea interacţiunilor interpersonale, concertarea eforturilor pentru atingerea unor scopuri sau
realizarea unor sarcini, bucuria reuşitei unesc membrii grupului, dezvoltă sentimente amicale şi
solidaritatea de grup.
Învaţământul tradiţional pregăteşte insuficient copilul pentru cooperare cu alţii. Cu toate progresele
obţinute în orientarea procesului didactic spre învăţarea interactivă, pe fondul cooperarii între dascăl şi
elevi, interacţiunea lor se realizează intermitent. În predare încă predomină activitatea dascălului, iar în
verificare cea a elevului. Problematizarea, conversaţia, aprobarea şi dezaprobarea, stimularea
interogaţiilor elevilor, dialogul viu, autentic dintre profesor şi elevi, activitatea pe grupuri sunt menite să
activizeze elevii şi, în egală masură, să-i pună în situaţii de colaborare.
Conduita comunicaţională a învăţătorului este nu numai mijloc de influenţare a conduitei elevului,
ci şi model de relaţionare comunicaţională interumană, civilizată, pentru elevii cu care interacţionează.
Conţinutul actelor de comunicare, modul de exprimare şi receptare a comunicării pot şi trebuie să fie
dirijate de către învăţător spre a le spori efectele formative, inclusiv asupra formării competenţelor
comunicative ale elevilor.
Este necesar ca învăţământul, în calitatea sa de prestator de servicii, să se adapteze cerinţelor
copiilor şi nu invers. Ţinta finală este să se asigure că toţi copiii să aibă acces la o educaţie în cadrul
comunitaţii, educaţie care să fie adecvată, relevantă şi eficientă. Instituţia învăţământului trebuie să
recunoască şi să reacţioneze la diversele cerinţe ale copiilor, să armonizeze diferenţele de stiluri de
învăţare, diferenţele între grade de reuşită şcolară, să asigure o educaţie de calitate pentru toţi. Asumarea
acestui punct de vedere a dus la numeroase restructurări in ultima perioadă, privind:
- programe analitice elaborate de o manieră în care să răspundă cerinţelor tuturor copiilor, în raport cu
posibilităţile reale de învăţare, de stilul şi de ritmul fiecărui copil;
- tehnologii educaţionale individualizate, care să eficientizeze procesul de învăţare;
- organizarea învăţării pe principiile învăţării active, participative, de cooperare, de ajutor reciproc;
- valorizarea socială a fiecărui copil, diferenţa fiind respectată şi valorificată.
Copiii care continuă să întampine dificultăţi de învăţare şi adaptare, chiar şi după parcurgerea
perioadei de pregătire a debutului şcolar, vor putea fi integraţi individual sau în grupuri restrânse în clasele
primare obişnuite, beneficiind de toate facilităţile integrării (în special de intervenţia profesorului de sprijin
şi frecventarea unor programe speciale de recuperare şi adaptare şcolară).
Dascălul care foloseşte strategii incluzive de educaţie este:
- participativ;
- colaborator;
- partener;
- reflexiv;
- pozitiv;
- empatic.
Strategiile interactive pun accentul pe relaţiile dintre copii şi relaţia dascălului cu copiii în actul
învăţării.
Folosirea strategiilor comprehensive/inclusive în clasa de elevi, presupune că există următoarele
cerinţe de bază:
1. Elevii trebuie să înveţe în clasă, folosind resursele interne şi externe propuse de dascăl şi de
ceilalţi elevi.
2. Procesul învăţării este mai important decât rezultatele obţinute pe termen scurt.
3. Învăţarea trebuie să fie efectivă şi eficientă atât pentru elev, cât şi pentru dascăl.
4. Învăţarea este mai importantă ca predarea.
5. Problemele de învăţare la elevi sunt fireşti şi ele devin impulsuri de perfecţionare a strategiilor
didactice pe viitor.
6. Pe fundalul diversităţii de elevi, fiecare copil este important şi unic, indiferent de rezultatele sale
şcolare.
7. Pentru a răspunde nevoilor/cerinţelor fiecărui copil se propun strategiile individualizate ale învăţării.
8. Parteneriatul educaţional constituie o forma de exprimare a relaţiilor eficiente de predare şi
învăţare precum şi un sprijin necesar procesului didactic în interior şi în exterior.
 9. Procesul didactic este sprijinit şi prin revalorizarea resurselor extreme ale învăţării – mediul
educaţional/ambientul .
10. Resursele interne care sprijină învăţarea vin din empatia manifestată între dascăl şi elev şi din
valorizarea experienţelor de viaţă în predare şi învaţare.
Aceste cerinţe au putere de teze fundamentale şi constituie punctul de plecare în alegerea
modalitaţilor şi căilor de predare - învăţare. Ele sunt în fapt tezele şcolii inclusive/pentru toţi elevii.
Caracteristicile strategiilor incluzive, ca strategii ce se adresează tuturor copiilor şi caută căile să
atingă şi să rezolve problemele de învăţare a tuturor, sunt urmatoarele:
- flexibilitatea;
- efectivitatea;
- eficienţa;
- diversitatea;
- dinamica;
- interacţiunile si cooperarea;
- creativitatea;
- globalitatea;
- interdisciplinaritatea.
Şcolile din sistemul de învăţământ obişnuit, trebuie pregătite să primească şi să integreze toţi
copiii, si pe cei din învăţământul special.
În sistemul social de educaţie,cadrele didactice trebuie să se raporteze la cei pe care îi educă, să
stabilească relaţii de cooperare cu părinţii şi alţi factori interesaţi ai societaţii,
Dacă avem convingerea că elevii au în ei valoare şi capacitate şi că menirea noastră e să îi ajutăm
să înveţe să aprecieze ceea ce intuitiv ştiu deja, vom crea condiţiile care să le permită să înflorească,
plivind, fertilizând şi îndepartând uscăturile, precum marii grădinari.

Bibliografie:
1. Abrudan, Casandra – ,,Elemente de psihopedagogie socială’’, Editura Europrint, Oradea, 2003.
2. Cercel, Renata, Blaga, Carmen – ,,Managementul şcolii din perspectiva principiilor educaţiei
inclusive’’, Editura Universităţii din Oradea, 2005.
4. Elena Bonchiş -,, Învăţarea şcolară’’, Editura Universităţii Emanuel, Oradea,2002.
5. Robert Dotrens -,,Institutori ieri, institutori mâine’’, Bucureşti, EDP, 1970.