Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj Napoca

Facultatea de Horticultură

Comunicarea în spațiul educațional:

comunicarea profesor-elev

Student: Pintea Cristina-Simona

Anul III Silvicultură
Grupa II
 Comunicarea umană este un ansamblu de activități in cadrul căruia comunicarea prin limbaj
este doar una dintre componente, e drept, cea mai importantă prin complexitatea ei.
Termenul comunicare poate avea mai multe accepțiuni cum sunt cele de transmitere, prezentare,
inștiințare, impărtășire ( a unor sentimente, stări de spirit, etc.), aducere la cunostință, schimb de
idei.
Comunicarea este definită ca fiind ansamblul proceselor prin care se efectuează schimbul de
informații între persoane aflate într-o situație socială data.
O altă definiție consideră comunicarea ca 'un proces de transmitere, receptare si interpretare a
mesajelor prin care noi relaționăm unii cu alții adaptându-ne astfel la mediul inconjurător. ' Unii
cercetători în domeniu văd comunicarea ca pe “o umbrelă uriașă care acoperă și influențează tot
ceea ce se întamplă între ființele umane.” Simplificând lucrurile, comunicarea este în esență
transmitere de mesaje.
Una dintre formele de comunicare este cea de tip didactic, activitate care nu se rezumă insă
doar la transmiterea unui mesaj, ci are un caracter deosebit complex prin multitudinea de ațiuni
pe care le incumbă.
La o privire superficială, comunicarea didactică ar putea însemna doar predare de cunostințe,
dar activitatea desfasurată în clasă este un act de comunicare mult mai complex, având un
caracter specific, anume cel didactic si urmărind un anume scop: afectarea personalității elevului
și transformarea lui.
Un alt argument a comunicării dintre profesor și elev este acela că a comunica eficient,
înseamnă mai mult decât rostirea unor cuvinte sau propoziții. Putem vorbi și fără a spune un
cuvânt, cu toate acestea dacă dorim a comunica, ca formă de interacțiune, trebuie să avem și să
activăm competențe comunicative. Absența competenței comunicative sau prezența ei
defectuoasă duce de cele mai multe ori la eșecul sau dificultățile pe care le au de cele mai multe
ori profesorii bine pregătiți în specializarea pe care doresc s-o predea la generații și generații de
elevi. A fi profesor înseamnă a avea cunoștințe de specialitate dar și a avea capacitatea de
a “traduce” didactic adică de a știi”ce?”, “cât?”,”cum?”,”când?”, “în ce fel?”, “, “cui?” etc. oferi.
Relațiile de comunicare pot fi de mai multe tipuri:
· de transmitere, de cunoștințe
· de concentrare a atenției asupra unei sarcini date pe parcursul desfășurării activității
· de solicitări adresate cadrului didactic de către elevi
· de răspuns al elevilor la solicitările cadrului didactic și invers
· de reacție care poate fi acceptare, respingere, apreciere etc. a răspunsurilor și produselor
elevilor
· de exprimare a unei stări afective

Intre competențele de care trebuie sa dispună un cadru didactic cea de comunicare este una
esențială, căci aproape întreaga activitrate didactica se bazează pe comunicare, fie ea verbala,
scrisă sau nonverbală.
Se poate spune că personalul didactic, prin contactul direct cu elevii şi familiile lor, este cel
care înţelege cel mai bine toate transformările care s-au petrecut în structura familiei în ultimii
ani (referitoare la ocupaţiile membrilor familiei, nivelul de trai al acestora, la nivelul valorilor,
practicilor şi proiecţiilor lor de viaţă). Totodată cadrele didactice sunt martorele faptului că unii
dintre elevi şi familiile lor sunt victimele marginalizării şi/sau discriminării din cauza satutului
lor socio-economic sau al apartenenţei la un grup etnic minoritar, şansele lor de a reuşi în viaţa
socială şi profesională depinzând în mare măsură şi de cât de multă voinţă şi interes există din
partea comunităţii pentru a-i sprijini.
Cadrele didactice joacă un rol cheie în aceste situaţii, atunci când vorbim despre coeziune
socială şi despre responsabilitatea civică de a dezvolta o reţea de comunicare ce ar putea conduce
la implementarea unor reale acţiuni de sprijinire a elevilor şi familiilor lor.
Relaţiile dintre profesor şi clasă se polarizează, în general, în sentimente de simpatie, încredere
reciprocă sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere şi chiar ostilitate. Sunt şi cazuri când
contactul spiritual dintre profesor şi elev nu trece de zona indiferenţei( clasa nu există pentru
profesor şi nici profesorul pentru clasă).
Iniţiativa trebuie să aparţină însă profesorului, care ţinând seama de legea esenţială a relaţiilor
afective interumane potrivit căreia: „simpatia şi bunăvoinţa naşte simpatie şi bunăvoinţă,
antipatia şi ostilitatea trezesc sentimente de aceiaşi calitate”, trebuie să conducă, să dirijeze
aceste relaţii şi să le structureze pe relaţii de colaborare. În urma studiilor efectuate s-a constatat
că o parte dintre profesori nu reacţionează adecvat nici în cazul răspunsurilor bune (corecte) ale
elevilor şi nici în cazul răspunsurilor greşite (nule) ele elevilor.
 Deosebit interes psihologic prezintă reacţia acelor profesori care, după opinia elevilor, nu se
bucură când aceştia dau răspunsuri corecte, ci dimpotrivă, le pare rău sau se arată surprinşi, se
miră că răspund bine, stau la îndoială dacă să le pună nota, îi ironizează, etc. S-a ajuns la
concluzia că, în aceste cazuri nu se respectă un principiu fundamental al educaţiei, şi anume,
încurajarea printr-o judicioasă folosire a laudei şi a dojanei. Un profesor care dojeneşte mai mult
decât laudă sau care nu spune nimic atunci când ar trebui să spună, nu foloseşte suficient
criteriile aprecierii pozitive pentru formarea şi schimbarea comportamentului elevului.
Din punctul de vedere a elevilor, profesorii sunt foarte puțin implicați în evoluția lor,
indiferența fiind trăsătura care îi caracterizează cel mai bine. Defectele principale ale profesorilor
sunt considerate a fi indiferența si exigența.
Elevii cred că profesorii nu comunică suficient cu elevii lor, o atitudine deschisă si prietenoasă
motivandu-i pe acestia sa învețe. Lipsa comunicării este considerată o problemă esențială în
învățământul românesc.
Elevii manifestă in general sentimente negative față de profesorii lor intrucât considera că acestia
sunt dezinteresați, dar cu toate acestea majoritatea sunt multumiți de scoala in care studiază.
Majoritatea profesorilor consideră că relația lor este una favorabilă cu elevii, fapt care
influențează in mod cert rezultatele școlare ale acestora.
Profesorii consideră că menirea profesorilor este aceea de a contribui la formarea personalității
elevilor, in acest sens dirigintele având un rol esențial. In plus, toți profesorii sunt de părere că
problemele personale ale elevilor afectează situația lor scolară.
Profesorii confirmă existența a numeroase probleme în învățământul românesc. Din aceasta
concluzie se poate observa nemulțumirea crescandă a cadrelor didactice față de sistemul
educațional.
Un profesor care are o comunicare cât mai bună cu elevii trebuie să ştie să gândească
modalităţi de înlăturare a unor dificultăţi şi obstacole posibile. Deseori profesorii sunt tentaţi să
poarte discuţii cu elevii buni, să le asculte explicaţiile, iar cei slabi să fie marginalizaţi. În acest
caz, elevii, îndeosebi cei pasivi la lecţie întâmpină o serie de obstacole, mai ales în înţelegerea
noţiunilor şi în interpretarea acestora.
Comunicarea trebuie făcută cu toţi elevii, antrenându-i pe fiecare în parte, în funcţie de
particularităţile şi caracterul fiecăruia. Aceşti elevii, cu precădere cei timizi, trebuie încurajaţi,
motivaţi, antrenaţi în cadrul unei lecţii. Profesorul care cunoaşte arta comunicării şi care a
dobândit aptitudini pedagogice ştie că lecţia se poate preda împreună cu clasa, că informaţia nu
trebuie să fie unidirecţională, doar ca un bagaj de informaţii pe care elevul trebuie să şi le
însuşească.
Elevul trebuie să fie conştient de rolul său unic în cadrul lecţiei. Pe parcursul unei ore de curs,
mesajul transmis de profesor este unul singur şi totuşi, în funcţie de personalitatea şi participarea,
respectiv conectarea la activitatea din clasă a fiecărui elev, modul de percepere este diferit.
Astfel, în funcţie de feed-back-urile primite, profesorul îşi poate conduce cu mai multă eficienţă
activitatea didactică.
În concordanţă cu principiul participării active trebuie să ne facem din elev un partener. Şi nu
orice fel de partener, ci unul activ, curios, atent, care să înveţe, un partener în care să investim
încredere şi pe are să-l respectăm. Numai astfel resursele umane, temporale, materiale pe care le
implicăm în procesul instructiv-educativ se vor transforma în satisfacţii.
Un profesor bun trebuie să ştie calea pe care s-o aleagă pentru ca relaţia profesor-elev să fie
cât mai eficientă. Profesorul trebuie să-i dea încredere elevului în forţele sale, să prindă curaj, să-
l facă să se implice în relaţia de comunicare, să reuşească să-l antreneze intr-o discuţie
constructivă. E necesar ca elevilor să li se transmită acea sete de cunoaştere, acea disponibilitate
şi flexibilitate în gândire, dorinţa de comunicare. Profesorul trebuie să ţină seama de opiniile
elevilor, de dorinţele acestora, de personalitatea fiecăruia în parte. Elevii trebuie consideraţi nişte
persoane responsabile, cărora li se acordă un anumit credit.
Ascultarea este o verigă principală a actului de comunicare. Profesorii pe care îi prefera elevii
și cărora le comunică problemele pe care le au, sunt cei care știu să asculte. Unele probleme pe
care le are elevul se pot rezolva la acest nivel, al ascultării, deoarece fiind ascultat, copilul are
ocazia să-și exprime dificultatea, s-o conștientizeze mai bine, s-o analizeze și, în felul acesta,
uneori, ajunge singur la o soluție.
Ascultarea poate fi de doua tipuri:
a) pasiva - elevul vorbește, dar nu stie daca este ascultat(cealalta persoană îl privește, dar nu îi
oferă niciun indiciu că îl ascultă, se gândește la altceva, se ocupa cu altceva sau privește în altă
parte).
b) Activa, care se poate realiza prin urmatoarele modalitați:
Semne prin care îi arătăm că îl ascultăm și îl încurajăm să continue: ne uităm la el, ne aplecăm
spre el, dăm aprobator din cap, spunem"da", "îhî", "continuă"etc.
 Repetarea emotiilor sau a sentimentelor pe care le exprima elevul.
Exemplu: Elevul: " Am mers pe terenul de sport ca să mă joc cu ceilalti, dar nu m-a băgat
nimeni în seama si m-am simțit singur".
Răspuns: " Deci te-ai simțit singur pe terenul de sport".
Sumarizarea - redarea concisa a continuturilor exprimate de elev.
Exemplu: Elevul: "Ieri m-am trezit târziu, am întârziat la școala. Am luat doi de 4, iar după
aceea m-am gândit că n-are rost saă mai stau la școala, asa că am plecat".
Raspuns: " Deci ieri ai avut o mulțime de încurcături la scoala."
Întrebarile de clarificare: "Poti sa-mi spui mai multe despre asta?", "Unde?", "Cum s-a
întâmplat?"
Este de preferat să se evite întotdeauna întrebarea "De ce?" care determină o justificare si nu
cauza reală a comportamentului.
Tonul vocii - dacă vorbim pe un ton calm avem mai multe șanse de a obține un comportament
dorit din partea elevului, decât dacă îi vorbim pe un ton ridicat. Se poate constata ca unii copii,
chiar și atunci când doresc să comunice cu colegii lor, nu vorbesc, ci strigă. Acești copii acasă
sunt certați frecvent și, în felul acesta ei au învățat că singura modalitate prin care se pot impune
este prin ridicare tonului. Vorbirea calmă aplanează conflictele.
Exprimarea unui reproș cu ajutorul mesajelor centrate pe propria persoană se poate realiza prin
specificare urmatoarelor componente: descrierea comportamentului nedorit al elevului+efectul
concret+emoția pe care o simtiti.
Exemplu: "Dacă mă întrerupeți atunci când explic ceva, s-ar putea să uit lucruri importante, voi
nu veți înțelege corect, iar eu voi fi nemultumit."
Este recomandabilă evitarea modalităților ineficiente de comunicare:
Ordinul, comanda:"Aruncă guma la gunoi!"; "Taci odată!"
Amenințare, avertizarea:"Dacă mai vorbești o dată neîntrebat, te ascult din recapitulare și îți dau
3!"
Moralizarea, predica:"Ar trebui să știi că nu ai voie să faci asta!"
Oferirea de soluții:"Eu în locul tău m-aș apuca de lucru."
Critica, blamarea, acuzarea:"Tu ești întotdeauna cel care face gălăgie"; "Esti prost crescut!"
Ridiculizarea, utilizarea de clisee: "Vă comportați ca sălbaticii!"
Interpretarea, analiza, diagnosticare:"Faci asta numai ca să atragi atenția!"; "Ai probleme
psihice!"
Pentru o comunicare eficientă trebuie să ţinem seama de câteva reguli simple şi anume:
dorinţa de a înţelege şi a asculta, să ştii să asculţi, disponibilitate, implicare, discernământ şi
obiectivitate în evaluarea comportamentelor elevilor, onestitate, bunăvoinţă, încredere reciprocă,
respect reciproc, flexibilitate în gândire, toleranţă, complementaritate, sentimentul de dăruire,
găsirea unui limbaj comun, altruism, interese comune, preocupări comune, cooperare, curaj,
îndrăzneală, să dai celuilalt putere, simţul umorului.

Un profesor bun trebuie să ştie calea pe care s-o aleagă pentru ca relaţia profesor-elev să fie
cât mai eficientă. Profesorul trebuie să-i dea încredere elevului în forţele sale, să prindă curaj, să-
l facă să se implice în relaţia de comunicare, să reuşească să-l antreneze intr-o discuţie
constructivă. E necesar ca elevilor să li se transmită acea sete de cunoaştere, acea disponibilitate
şi flexibilitate în gândire, dorinţa de comunicare. Profesorul trebuie să ţină seama de opiniile
elevilor, de dorinţele acestora, de personalitatea fiecăruia în parte. Elevii trebuie consideraţi nişte
persoane responsabile, cărora li se acordă un anumit credit.

În relaţia profesor-elev trebuie avut în vedere, nu în ultimul rând, şi personalitatea elevilor.

Desigur, comportarea profesorului în clasă este condiţionată, în mare măsură, şi de atmosfera
existentă, de comportarea elevilor. Contează, totodată, şi opiniile, valorile, atitudinile şi
caracteristicile personale ale profesorului. De exemplu: nu este totuna dacă este sever sau nu,
îngăduitor sau drastic cu elevii, flexibil sau rigid în raport cu aceştia, tolerant sau nu. Astfel spus,
exercitarea rolului depinde de structura, personalitatea şi particularităţile psihice ale purtătorului
acestora. Ca dovadă, fiecare profesor personifică rolul într-o manieră originală şi ajunge în cele
din urmă la un stil propriu în actul comunicării educaţionale.
Atât profesorul, cât şi elevul, au propriile dorinţe, aşteptări, preferinţe, căutări, întrebări, poate
chiar frustrări şi dezamăgiri. Pentru îmbunătăţirea capacităţilor comunicative este necesar să se
realizeze analiza anumitor elemente: a clasei de elevi/grupei de studenţi (ce rol îi conferă ei
profesorului, cunoştinţele pe care le posedă elevii/studenţii, interesul lor ca şi colectivitate,
demografia (vârsta, educaţia etc); a ocaziei (durata mesajului, momentul zilei, dispunerea
interlocutorilor în sală, tipul de spaţiu în care se desfăşoară activitatea); a surselor de obţinere a
informaţiilor şi construirea mesajului ca atare (introducerea exemplelor, a povestirilor, a
elementelor de contrast, a umorului, a statisticilor) şi adaptarea lor la audienţă; a punctelor forte
ale mesajului, a ideii centrale, a elementelor marginale şi ordonarea lor (temporală/spaţială); a
acţiunii de comunicare propriu-zisă (prezentarea importanţei subiectului, sumarizarea ideilor
principale, feedback-ul, utilizarea materialelor adiţionale); a impactului emiterii mesajului
(solicitarea de întrebări de la audienţă, solicitarea de critici); construirea unor exerciţii care să
atenueze impactul barierelor comunicaţionale şi dezvoltarea abilităţilor de interrelaţionare
eficace prin folosirea metodelor care pun în centrul activităţii de grup şi interacţiuni
educaţionale.

Există și câteva cauze ale blocajelor de comunicare profesor-elev, acestea fiind :

 natura subiectului de tratat (domeniul despecialitate),

 modul de structurare şi prezentare a informaţiei,
 sensul, simplu sau complex, pe care îl presupune,
 încărcătura motivaţională.

Blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicare În drumul parcurs de

mesajul ştiinţific, de la professor la elev, se produc multe pierderi ale stării iniţiale a acestuia.
Fără îndoială că înţelegerea mesajului de către elevi este dependentă de inteligenţa şi capacitatea
de înţelegere a acestora, precum şi de cultura lor. Elevii cu un IQ mic nu vor putea recepţiona, în
mod adecvat, cunoştinţele care li se predau, capacităţile lor cognitive mediocre reprezentând un
factor blocant manifestat în relaţia de comunicare cu profesorul. Există, apoi, elevi care nu au
suficientă încredere în capacităţile personale, timizi, indecişi, care nu se pot implica în suficientă
măsură în sarcina didactică. Aceştia necesită o intervenţie plină de tact pedagogic pentru
creşterea încrederii în ei înşişi. Oboseala, diferitele deficienţe(fizice, senzoriale etc.) produc şi ele
perturbări în comunicarea didactică. La nivelul persoanei-receptor (elevi) pot apărea situaţii de
neatenţie, apatie, rumoare, fenomene perturbatoare care pot fi înlăturate printr-o atitudine fermă
din partea profesorului, dar plină de atenţie şi respect faţă de elevi pentru că altfel, dacă în relaţia
de comunicare profesor-elev nu există o încărcătură afectivă adecvată, elevii pot manifesta
atitudini de retragere, de evitare, chiar de opoziţie. Alte perturbări se produc în comunicarea
didactică datorită profesorului. Există profesori care nu respectă principiile didactice, cum este
de exemplu principiul accesibilităţii. Aceştia realizează o comunicare abstractă, insuficient
adaptată la nivelul de înţelegere al elevilor. Superficialitatea în pregătirea sarcinilor didactice,
graba, neatenţia se repercutează negativ asupra relaţiei de comunicare. La fel, trăsăturile negative
de personalitate vor fi controlate. În clasă elevii nu trebuie să se simtă nişte victime. Este corect
ca ei să trăiască sentimente de securitate şi de afecţiune.

Blocaje de natură social-valorică În această categorie este menţionat, în primul rând, conflictul
de autoritate. Profesorul este considerat autoritate epistemică, pentru că el stăpâneşte mai bine un
domeniu. Elevul este doar cel care beneficiază sau nu de autoritatea cognitivă a profesorului său.
Dacă elevii îl consideră pe profesor ca autoritate ştiinţifică reală şi autentică, atunci comunicarea
cu el va fi benefică, îi va apropia pe elevi de educator pentru a afla de la el cât mai multe
informaţii în legătură cu o problemă sau alta. Dacă însă profesorul respectiv va fi considerat
autoritate excesivă, care, prin caracteristicile lui de personalitate imprimă teamă, datorită căreia
elevii nu-şi pot permite analize sau păreri proprii, atunci apare conflictul de autoritate care
provoacă distorsiuni în comunicarea didactică. Astfel de perturbări sau conflicte valorice pot fi
legate de valorile morale, estetice sau de cele existente la nivelul vieţii în comun. Conflictele de
natură morală, precizează autoarea, îşi au originea în mediul familial din care provine elevul.
Dacă profesorul nu va reuşi ca în decursul comunicării să-i determine pe elevi să înţeleagă
valorile autentice atunci mesajele educaţionale vor avea mult de suferit. Tot astfel, şcoala,
educaţia, sunt opere de dirijare socială, care pun accentul pe acţiunile normate şi pe respectarea
normelor. Unii elevi însă, resimt aceste cerinţe ca atentate la libertăţile individului, ca restricţii.

În procesul de comunicare pot interveni :

 Bariere de limbaj

Aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane; -cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se
pot deosebi ca pregătire şi experienţă; -starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce
aude; -ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea; -dificultăţi de exprimare; -
utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

 Bariere de mediu
Climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată etc.); -folosirea de suporturi
informaţionale neadecvate; Poziţia emiţătorului şi receptorului în comunicare poate constitui o
barieră datorită: -imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre
interlocutor; -caracterizării diferite de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc
comunicarea; -sentimentelor şi intenţiilor cu care interlocutorii participă la comunicare.

 Bariere de concepție

-existenţa presupunerilor;
-exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;
-concluzii pripite asupra mesajului;
-lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;
-rutina în procesul de comunicare.

În concluzie, comunicarea cu elevul presupune disponibilitate din partea profesorului,

deschidere, abilitati de ascultare si exprimare verbala si nonverbala a mesajelor.