Pledoarie pentru Comunicare

Comunicarea didactică - dimensiunea verbală a învățării

Realizarea unor demersuri adecvate noilor programe presupune nu numai proiectarea riguroasă a
lecțiilor și a secvențelor didactice, ci și o anume calitate a relației dintre profesori și elevi și a
dialogului care o exprimă. Trăsăturile acestei relații ar putea fi subsumate deopotrivă empatiei și
distanței critice și aceasta pentru că dialogul autentic presupune înțelegerea și susținerea celuilalt,
acordarea de credit, dar și reflecție asupra activității proprii și a muncii partenerului.
În școala românească de astăzi, dată fiind preocuparea continuă de înnoire, de actualizare a
percepției asupra a ceea ce înseamnă procesul de educație, de instruire, de formare, se impune în
primul rând, regândirea rolurilor pe care profesorul și elevii le au în cadrul dialogului. Generația
nouă care se educă trebuie să aibă capacitatea de a se adapta la schimbare, dar şi de a avea o
atitudine critică faţă de schimbare, de a o controla şi de a o produce, conştientizându-i efectele.
Deplasarea accentului spre aspectele formative presupune abilitatea individului ce are capacitatea
de a comunica, cu spirit de echipă, de iniţiativă şi capacitate de asumare a responsabilităţilor, pe
lângă formarea vocaţională propriu-zisă. Comunicarea devine așadar o cerinţă intrinsecă a
societăţii educaţionale. Este modalitatea prin care, indiferent care vor fi evoluţiile şi schimbările
sociale, individul va putea să participe la realizarea lor.
Didactica modernă a introdus conceptul de predare interactivă. În această sintagmă, "interactiv"
trebuie înţeles ca: interacţiune continuă, cooperare efectivă între profesori şi elevi, între elevi,
dialog între parteneri activi, ca învăţare activă prin participare la activităţi de descoperire
individuală sau de grup, dar şi ca unitate, continuitate în procesul educativ prin eliminarea
rupturii dintre activitatea la clasă şi activitatea din societate, inclusiv cea de "acasă".
Tehnicile predării interactive urmăresc să angajeze elevii activ în procesul descoperirii pentru a-
şi lua singuri informaţia de care au nevoie, să-i înveţe să-şi pună probleme, să reflecteze la ele, să
găsească singuri soluţii. Totodată, urmăresc să le arate elevilor cum se dobândesc cunoştinţele,
care este mecanismul de gândire/găsire a unor soluţii, printr-un discurs metacognitiv al
profesorului, de tipul: ,,eu aşa aş proceda ...”, „eu aşa învăţ...”, „să ne gândim împreună” etc. Nu
trebuie să facem un secret din ,,a fi deştept", ci trebuie să-i învăţăm pe elevi ,,cum să devină
deştepţi".
Tehnicile trebuie să dezvolte disponibilitatea elevilor spre dialog şi capacitatea de a se adapta
interlocutorului (profesorul, colegii de clasă), învăţându-i că: informaţia se negociază (,,părerea
mea este că...”, „tu ce zici?”, „s-ar putea să ai dreptate, dar...”), nu există soluţii definitive,
nimeni nu deţine adevărul absolut, un punct de vedere se impune prin argumente solide şi
credibile, nu prin forţă, fiecare are un mod propriu de a gândi, deci un punct de vedere personal,
dar şi că a argumenta un punct de vedere reprezintă o formă naturală de dialog.
Pe lângă toate acestea, în sens restrâns, comunicarea implică schimbul de mesaje orale, scrise sau
de altă natură, prin care informaţia trece de la emiţător la receptor în cadrul unor secvenţe de
comunicare (convorbire, scrisoare, lecţie etc.). Preţul pus pe informaţie în societatea actuală, pe
corectitudinea, exactitatea şi rapiditatea cu care circulă informaţia, diversificarea modalităţilor de
comunicare graţie unei evoluţii tehnologice galopante, explozia direct proporţională a
cercetărilor din domeniul comunicării etc. transformă comunicarea într-un veritabil mit al
contemporaneităţii noastre.
În clasă, dialogul este o formă de comunicare, realizată prin vorbire, este un mod de a transmite
informații, idei, opinii și sentimente, de a realiza învățarea prin crearea unui spațiu verbal în care
se oferă și se primește în același timp. Comunicarea educațională sau pedagogică este cea care
mijlocește realizarea fenomenului educațional în ansamblul său, indiferent de conținuturile,
nivelurile, formele sau partenerii implicați. Față de aceasta, comunicarea didactică apare ca
formă particulară, obligatorie în vehicularea unor conținuturi determinate, specifice unui act de
învățare sistematică, asistată.
Potrivit Lexiconului pedagogic, comunicarea didactică constă în transmiterea mesajelor între
emiţător (cadrul didactic) şi receptor (elevul), pe baza programelor şcolare, în cadrul procesului
de învăţământ desfăşurat în instituţii şcolare. Este un tip de comunicare educaţională. Într-o
viziune tradiţională, astăzi depăşită, comunicarea didactică era înţeleasă unidirecţional, ca un
simplu transfer de cunoştinţe, de la emiţător la receptor, verificarea periodică având rol de feed-
back corectiv. Astăzi, ambii factori ai comunicării didactice sunt consideraţi şi emiţători şi
receptori, procesul bazându-se pe interactivitate. Comunicarea didactică se realizează prin semne
verbale, paraverbale (pronunţia, tonul) şi nonverbale (mimica, gestica).
Potrivit aceluiași Lexicon pedagogic, comunicarea educaţională se bazează pe relaţia care se
stabileşte între factorii procesului educativ (cadre didactice şi elevi), proprie oricărui act
educaţional. De natura comunicării educaţionale depinde însuşirea cunoştinţelor, deprinderilor,
atitudinilor şi valorilor în procesul de educaţie. Nu este vorba de o simplă „vehiculare” sau
„transmitere” a conţinuturilor, ci de o relaţie interactivă, în care elevul nu receptează pasiv, ci
asimilează informaţia, formându-se, astfel, printr-o activitate personală, stimulată şi orientată de
educator.
Aşadar, comunicarea didactică vizează în principal înţelegerea, profesorul având un rol activ. El
acţionează ca un filtru care selecţionează, organizează şi personalizează informaţia. Faţă de alte
domenii, subiectivitatea nu poate fi evitată, chiar este necesară, profesorii transmiţând elevilor
informaţii prelucrate. Sintagma „comunicare didactică” (utilizată ca variantă a celei de
„comunicare educaţională”) relevă faptul că, sub aspectul conţinutului, relaţia de schimb
informaţional priveşte mesajele cu caracter şcolar.
Programa școlară suportă modificări în acest sens, începând de la capacitățile elevului de a
pronunța, de a citi, de a avea exprimare fluidă, de a gândi critic și până la performanța de a alinia
exigențele școlii românești la cele ale școlii europene. Programa urmărește asiduu acest lucru.
Dintre cele patru competențe generale pe care le are în vedere, trei dintre ele vizează strict
comunicarea: 1. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în diferite situații de comunicare;
2. Comprehensiunea și interpretarea textelor; 3. Situarea în context a textelor studiate prin
raportare la epocă sau la curente culturale/literare; 4. Argumentarea orală sau în scris a unor
opinii în diverse situații de comunicare. Sistematizat, se evidențiază și primează două
competențe: cea lingvistică și cea a argumentării punctului de vedere. Competenţa comunicativă
se dobândeşte în timp şi cuprinde totalitatea cunoştinţelor în sfera aspectelor sociale ale
comunicării, incluzând date despre rolul tăcerii în comunicare, despre regulile interacţiunii
nonverbale sau despre rolul contextului şi al audienţei în selectarea unei anumite abordări şi în
determinarea formei şi conţinutului mesajelor.
În acest context al unor nesfârșite mutații în sfera mentalităților, școala și metodologia didactică
tind să-și redefinească statutul, pentru că finalitățile educației suferă transformări, de asemenea
conținuturile învățământului, cerințele elevilor și ale societății, iar acestea sunt criterii de care
trebuie să se țină seamă. Lumea de astăzi are nevoie de comunicare; elevul de astăzi, parte
integrantă a acestei lumi, trebuie să se cunoască pe sine și ,,să se poată comunica”.
Bibliografie
1. Borchin, Mirela, Ioana, Comunicarea orală, Timișoara, Ed. Excelsior Art, 2006.
2. Ștefan, M., Lexicon pedagogic, București, Ed. Aramis Print, 2006.
3. Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, Consiliul Național pentru Curriculum,
Programe școlare ciclul superior al liceului. Limba și literatura română, clasa a XII-a Anexa 2,
Aprobată prin ordinul ministrului Nr. 5959/22.11.2006