Cuprins

Introducere………………………………………………………….....3

1. Abordări teoretice ale comunicării didactice……………………4

2. Bariere în procesul comunicării…………………………………6
3. Managementul conflictelor în mediul educational……………...8
4. Dezvoltarea competenței de comunicare didactică……………..12

Concluzii………………………………………………………………14

Bibliografie……………………………………………………………16

2
 Indroducere

Încă din cele mai vechi timpuri comunicarea a fost elementul esențial al existenței umane,
ceea ce este valabil și pentru societatea contemporană. Dezvoltarea vertiginoasă a științelor cît și
progresul tehnic a favorizat apariția mijloacelor de comunicare, care au contribuit la intensificarea
comunicării între indivizi, grupuri, comunități. Astfel cizelîndu-se în timp comunicarea a devenit
una din cele mai importante unelte prin care omul modern se analizează pe sine, îi analizează pe cei
cu care se află în interacțiune și astfel poate găsi un mod propriu de investigare a lumii
înconjurătoare.

Este de o importanță vitală să abordăm comunicarea pentru a găsi soluții întru optimizarea
relațiilor actuale existente în lume. Pentru că deși comunicarea ca proces are o vechime
considerabilă, totuși zilnic avem confruntări cu sine și cu cei din jurul nostru. Încă mai există
războaie, certuri, neînțelegeri și fiind privite prin prisma comunicării, toate cele menționate mai sus
necesită a fi soluționate tot pornind de la comunicare.

Făcînd referire la procesul educațional, comunicarea este elementul esențial în succesul sau
eșecul acestuia. Prin comunicare cel care educă poate crea o atmosferă favorabilă celui care învață
facilitînd asimilarea rolurilor sociale, regulilor de dialogare civilizată. După părerea mea educatorul
este cel care, prin comunicare, asigură adaptarea la situația educativă și cea de învățare. De la o
generație la alta cerințele educației se modifică, ceea ce presupune și modificarea procesului
comunicării pentru ca conținuturile predate copiilor să aibă maximă eficiență.

Vorbind în particular, la treapta preșcolară comunicarea are un rol cu totul deosebit, pentru
că copilul dă startul unei expediții de cercetare a lumii care presupune căutarea răspunsurilor la o
mulțime de întrebări. Iar satisfacerea acestei căutări se găsește, în mare parte, într-o bună
comunicare. Perioada preșcolară este perioada care se caracterizează prin cele mai profunde, și
productive însușiri psihice ale individualității, este perioada unei intense receptivități,  sensibilități
și flexibilități psihice divergente. De aici necesitatea de a exersa și fructifica potențialul creativ al
preșcolarului, de a-i forma și dezvolta eul cognitiv, afectiv, socio-acțional în devenire. Forma
specifica a comunicării în perioada preșcolară este cea a limbajului oral, prin care se realizează în
primul rând comunicarea si cunoasterea. Vorbirea ca activitate comunicativă se însușește treptat,
prin numeroase exersări, experiențe ce au loc pe parcursul întregii vieți începând din copilarie, iar
cunoașterea se realizează din aproape în aproape, bazată pe suport intuitiv, prin intermediul
participării active a copiilor. Conform Aglaidei Bolboceanu comunicarea “accelerează dezvoltarea
psihică a copiilor”, este “o condiție indispensabilă pentru însușirea experienței umane și, prin
urmare, pentru dezvoltarea capacităților spirituale ale copilului”[1, p.13]. Adultul este cel care
crează noi probleme, stimulînd copilul în găsirea unor soluții. Tot prin comunicare se consolidează
acțiunile preșcolarului, corecția și susținerea acestora, adultul fiind un exemplu de imitare pentru
copil.

Comunicarea didactică are rol hotărâtor în derularea şi eficientizarea actului educaţional.

Constituie o premisă a reuşitei actelor pedagogice, dar şi o finalitate a acestora, deoarece, un
obiectiv general al învăţământului îl constituie formarea şi dezvoltarea competenţei comunicative a
3
preşcolarilor. Întrucît copilul comunică în permanenţă cu educatoarea şi invers, îmbogăţindu-şi
vocabularul, devenind mai rafinat în exprimare şi în comunicare.

Abordări teoretice ale comunicării didactice

Comunicarea, în particular cea didactică, a fost și este subiectul de cercetare a multor
pedagogi, psihologi, sociologi, filologi, manageri etc. Printre care țin să menționez pe: Sălăvăstru
D., Stoica-Constantin A., Cojocariu V.-M., Losîi E., Cerghit I. și mulți alții.
Abordînd comunicarea didactică din perspectiva lui A.A.Leontiev aceasta “constituie un tip
de comunicare profesională a pedagogului cu elevii în procesul de educație, cu anumite funcții
pedagogice orientată spre crearea climatului psihologic favorabil, activității de învățare”[apud.1, p.
113]. În acest tip de comunicare “prezentarea și exprimarea cunoștințelor îmbracă forme
diferențiate”, în funție de contingentul căruia îi sînt destinate [9, p.154]. Referindu-ne la treapta
preșcolară comunicarea trebuie însoțită de demonstrare pe măsura posibilităților, luînd în
considerație tipul de gîndire a copiilor concret-intuitiv.
Conform dicționarului de termeni pedagogici comunicarea pedagogică este un principiu
axiomatic al activității de educație care presupune un mesaj educational elaborate de subiectul
educației(profesor), capabil să provoace reacția formativă a obiectului educației (școlar), evaluabilă
în termen de conexiune inversă externă și internă. În procesul comunicării didactice educatorul este
cel care “trebuie să-și armonizeze acțiunea la nivelul experienței de cunoaștere și lingvistice a
elevilor cu care lucrează, mesajul didactic trebuie să fie structurat, prelucrat și prezentat în
concordanță cu posibilitățile repertoriale ale acestora”[2,p.60]. Deoarece mesajele cadrului didactic
ajunse la destinatari -copiii- se distorsionează, adică nu-și păstrează aceleași înțelesuri sau
semnificații cu mesajul initial. Fiecare copil receptează mesajul prin prisma nivelului cognitive și a
experienței anterioare, de aceea este foarte important să adaptăm mesajul cît mai aproape de
înțelesul copiilor, astfel acesta va fi în stare de a provoca o schimbare atitudinală sau/și atitudinală.
Astfel comunicativitatea didactică “presupune o foarte bună cunoaștere psihologică a elevului, o
instruire diferențiată în funcție de cum înțelege, gîndește, simte fiecare elev”[7,p.107 ].
Comunicarea didactică este o comunicare “bine gîndită, științific fondată, bazată pe cunoașterea de
către cadrul didactic a personalității copilului și a legităților comunicării, a legităților dezvoltării și
autodezvoltării continue a aptitudinilor și deprinderilor comunicative”[4, p.135].
Există mai multe tipizări ale comunicării printre care țin să menționez:
1. Comunicarea verbală – mesajul este codificat și transmis prin cuvînt. Această formă e
specific umană și poate fi scrisă și orală.
2. Comunicarea paraverbală – aici menționînd elementele vocale care însoțesc cuvîntul și
vorbirea în general. Deci acest tip de comunicare vizează particularitățile de pronunție,
caracteristicile vocii, ritmul și debitul vorbirii, intonația etc..
3. Comunicarea nonverbală – informația este codificată și transmisă printr-o diversitate de
semne legate de postură, mișcare, gesturi, mimică.
Ținînd cont de aceste 3 tipuri ale comunicării Losîi E. afirmă că „Randamentul comunicării
didactice nu se reduce la stăpînirea conținuturilor verbale. Dacă prin componența verbală se
exprimă un anumit conținut categorial, prin componentele para- și nonverbale se exprimă atitudini”
[ibidem, p.139]. Astfel îmbinînd toate aceste feluri de comunicare putem modifica personalitatea
copilului în sensul dorit și prefigurat de finalitățile educaționale propuse.

4
 Cercetările efectuate în domeniul comunicării pedagogice permit stabilirea structurii
acesteia. Astfel V.A.Kan-Kalik propune următoarele etape ale comunicării profesional-pedagogice:
 Etapa de prognozare – modelarea de către pedagog a comunicării;
 Inițierea comunicării – organizarea mijlocită a comunicării;
 Dirijarea comunicării în procesul pedagogic;
 Analiza procesului comunicării și modelarea noilor situații comunicative [apud.5, p.157].
Toate acestea fiind efectuate cu măiestrie și artă generează comportamente demne de o personalitate
integră. Conform cercetătorului Lomov B.F. comunicarea are următoarele funții:
1) Funcția informațional-comunicativă;
2) Funcția de dirijare a comunicării;
3) Funcția afectiv-comunicativă.
Astfel putem afirma că comunicarea favorizează soluționarea problemelor instructive, contribuie la
asigurarea social-psihologică a procesului educațional, organizează interacțiunea cadru didactic –
copil. Avînd deci un rol semnificativ, vital aș putea spune, comunicarea are anumite particularități
și valențe realizate în cadrul procesului instructiv – educativ și anume:
- modalitatea de concepere, de integrare a comunicării educaţionale în strategiile de instruire
proiectate pentru activităţile instructiv-educative şi de realizare efectivă a comunicării, se
subordonează obiectivelor educaţionale, respectiv obiectivelor operaţionale preformulate pentru
activitatea didactică respectivă;
- este o comunicare de mesaje cu conţinuturi educaţionale, respectiv cu dimensiuni cognitive /
intelectuale, psihomotorii şi afectiv – emoţionale;
- are drept finalitate generarea şi achiziţionarea învăţării de noi cunoştinţe, priceperi şi deprinderi
intelectuale şi practice, de noi comportamente intelectuale şi psihomotorii şi de noi atitudini,
respectiv generarea educaţiei şi a dezvoltării, graţie implicării active a elevilor în actul
comunicaţional;
- are caracter bilateral, care constă în stabilirea unor corelaţii permanente între subiectul şi obiectul
educaţiei, care îşi asumă simultan sau succesiv rolurile de emiţători şi receptori în comunicare;
având caracter bilateral, este o comunicare cu valenţe preponderent formative, în opoziţie cu
caracterul unilateral al comunicării preponderent informative, proiectată, promovată şi realizată în
pedagogia tradiţională sub formă de monolog al cadrului didactic.
În concluzie aș putea afirma că o bună comunicare este fundamentată pe un proces amplu de
cunoaștere a propriei lumi interioare, dar și a celor din jurul nostru. Comunicarea este un proces
care nu și-a atins apogeul întrucît dezvoltarea acestuia cunoaște noi și noi dimensiuni, de aceea este
foarte important să căutăm permanent să creștem în acest domeniu și să ne adaptăm pe cît de repede
și eficient putem. Comunicarea este instrumentul esențial cînd vine vorba de o influență educativă
eficientă, cu cît mai bine îl mînuim cu atît avem efectele dorite. Pe de altă parte, cunoscînd ce este
comunicarea ca parte a procesului instructiv – educativ vom putea mai ușor să ghidăm actul
formativ spre binele beneficiarilor educației – copiii, dar și a întregii societăți. Totodată trebuie să
ținem cont că nu doar limbajul corect contribuie la o comunicare eficientă, ci și ținuta,
îmbrăcămintea, gesturile, mimica etc.. Îmbinînd armonios și cu tact pedagogic aceste elemente ale
comunicării, mesajul transmis va avea mai multe șanse să nu fie distorsionat,ci să ajungă aproape de
semnificația lui inițială către destinatar. Așa dar a comunica este o artă ce trebuie învățată, pentru că

5
zi de zi suntem în interacțiune unii cu alții și suntem puși în situații diverse prin care trebuie să
trecem evitînd pe cît posibil conflictele.

6
 Bariere în procesul comunicării
Un mare înțelept spunea că de obicei oamenii vorbesc mult, dar înțeleg puțin. Acest lucru
întîmplîndu-se datorită mesajului care este adesea diferit de cel pe care îl interpretăm noi pe baza
semnelor care ne stau la dispoziție.Întotdeauna mesajul recepționat de noi este altul față de cel emis,
este filtrat și distorsionat adesea. Volumul de informații este selectat în funcție de așteptările
noastre, nevoi, credințe, interese, atitudini, experiențe și cunoștințe. Autorii unei cărți despre
comunicare afirmau că oamenii aud jumătate din ceea ce se spune, ascultă cu atenție jumătate din ce
aud și își amintesc jumătate din ce ascultă. Altfel spus, suntem tentați să auzim ceea ce vrem să
auzim și să vedem ceea ce vrem să vedem.
Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm, să influenţăm, să educăm
sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare urmărim întotdeauna
câteva scopuri principale: să fim receptaţi (auziţi sau citiţi), să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să
provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau atitudine). Atunci când nu reuşim să atingem
nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că ceva în derularea comunicării nu funcţionează
corespunzător, adică ceva a interferat în transmiterea mesajelor. Orice interferează cu procesul de
comunicare poartă denumirea de barieră în calea comunicării. Barierele în comunicare se produc
atunci când receptorul mesajului comunicat nu receptează sau interpretează greşit sensul pe care
emiţătorul a vrut să i-l dea. Ideal ar fi ca tot ce se emite să fie şi recepţionat, dar practic asta e
imposibil pentru că nu tot ce există în intenţiile emiţătorului se regăseşte în aşteptările receptorului.
Astfel este de mare importanță identificarea blocajelor, pentru ca mai apoi să fie găsite soluții de
ameliorare pentru îmbunătățirea comunicării.
Făcînd referire la comunicarea didactică, aceasta nu face excepție, ci este însoțită de numeroase
perturbări și blocaje. În calitate de cadre didactice în formare trebuie să le cunoaștem și să găsim
remedii, pentru ca procesul instructiv-educativ să aibă rezultat. Astfel cercetînd literatura de
specialitate menționăm că există anumite comportamente care perturbă sau blochează comunicarea,
dintre care:
1. Monologul egocentric. Nu ascultăm, fiind atenți la emițător, ci pur și simplu urmărim
propriul “scenariu intern” și ne așteptăm rîndul să vorbim sau, mai grav, întrerupem
și emitem ceea ce simțim noi că avem de spus în momentul acela;
2. Prim-plan pentru propria persoană, în loc de a asculta problemele celuilalt;
3. Lipsa de respect, de simpatie sau indiferența față de vorbitor, trădate prin elemente
de paralimbaj sau prin limbajul corporal;
4. Critica, insulta, interogarea (bombardăm cu întrebări, preluînd astfel controlul
conversației), diagnosticarea (în loc să facem un efort de înțelegere a faptului
concret, ne grăbim să definim cauzele, tipul de conflict, de personae, de
comportamente etc.);
5. Sfaturi necerute, cînd persoana nu vrea decît să fie ascultată. Sfatul nu se dă decît la
solicitarea propriu-zisă, dacă este posibil, după o încercare de a-l determina pe
partener să găsească singur soluția la problema sa [8,p.61-64].
Făcînd referire la stările raționale și/sau afective, Cojocariu Venera-Mihaela propune un șir de
blocaje în calea unei bune comunicări:

7
 Blocajul Descrierea
Compararea Conduce la o ascultare dificilă pentru că se
întîmplă ca într-o discuție să fim preocupați de
faptul că trebuie să fim mai presus decît
interlocutorul nostru.
Ghicirea scopurilor ascunse Suntem uneori prea ocupați de acest aspect,
astfel nu acordăm suficientă atenție celui care
vorbește, suntem concentrați mai ales pe
intonație, gestică, pe alte semne care trădează.
Pregătirea replicii Nu avem timp să ascultăm pentru că suntem
concentrați pe pregătirea replicii.
Filtrarea Exprimă procesul de selectare conștientă sau
aleatorie a mesajului.
Blamarea sau judecarea Folosirea etichetelor sau catalogarea este
păguboasă. Catalogînd pe cineva suntem
incapabili să fim atenți la ceea ce spune și
suntem predispuși să catalogăm tot ce spune ca
fiind lipsit de valoare.
Neatenția sau visarea Se întîmplă ca unele lucruri pe care le ascultăm
să ne trimită cu gîndul la anumite întîmplări
personale.
Identificarea Se produce atunci cînd preluăm ceea ce ni se
spune prin prisma propriei experiențe.
Dorința de a avea dreptate Se întîmplă să decurgem la orice strategie
pentru a demonstra că avem dreptate, astfel nu
putem fi receptivi la critici sau să admitem că
am greșit.
Concilierea exagerată Vrem cu orice preț ca oamenii să ne placă, deci
suntem de acord cu oricine și cu orice.

O tipizare a perturbațiilor în comunicarea pedagogică o prezintă și Losîi E. grupîndu-le astfel:

 Perturbații generate de organizarea și funcționarea defectuoasă a predării și învățării;
 Blocaje determinate de mediul ambiant;
 Distorsiuni cauzate de starea de oboseală sau de neatenție a elevilo/copiilor, sau a cadrului
didactic etc.
Datorită anumitor factori frenatori sau de bruiaj conținuturile transmise în procesul instructiv-
educativ ajung cu anumite deformări la receptori. În viziunea lui Cerghit pot fi identificate mai
multe tipuri de blocaje, precum:

8
  Perturbații fizice: sunete sau zgomote persistente sau neașteptate venite din exterior ori
mobilier neadecvat, sală prost iluminată și neîncălzită, spațiul insuficient și neigienizat
etc.;
 Perturbații fiziologice, de natură senzorială: auz defectuos, vedere defectuoasă, unele
caracteristici vocale ale emițătorului;
 Perturbații psihice: erori de judecată, o stare tensională, ticuri, preconcepții;
 Perturbații semiotice: apar din cauza inabilității copiilor de a prinde exact înțelesul celor
comunicate, mai ales cînd cadrul didactic folosește un limbaj sofisticat.
Făcînd referire la cele menționate mai sus, aproape întotdeauna în procesul comunicării
există bariere, acestea existente fiind atunci cînd destinatarul mesajului receptează greșit, din
diverse motive, mesajul emițătorului. Atunci cînd comunicăm ne întîlnim cu numeroase și felurite
bariere, care dacă nu sunt sesizate și înlăturate pot genera conflicte. Zgomotele, dereglările de
vorbire, nivelele diferite ale sferei cognitive a participanților în comunicare, cît și neatenția, critica,
insulta, lipsa de respect, timiditatea sunt adevărate perturbații într-o comunicare. În calitate de cadre
didactice în formare, noi trebuie să știm a le sesiza ca mai apoi să găsim remedii, de altfel întreg
procesul de predare – învățare – evaluare va avea de suferit. Dar ca să sesizăm aceste blocaje
trebuie să avem în vedere ansamplul elementelor componente ale actului comunicațional: emițător,
receptor, cod, mesaj, canal de comunicare, feed-back. Pătrunzînd în esența acestor elemente vom
putea mai ușor să evităm barierele existente în comunicare.
Managementul conflictelor în mediul educațional
Societatea în care trăim este caracterizată de schimbări rapide, iar noi suntem provocați să ne
adaptăm unui context care nu mai este la fel de sigur cum era în trecut. Această responsabilitate, de
a eficientiza procesul de adaptare cade în mare parte pe mediul educațional, care trebuie să ofere
beneficiarilor securitate, socializare, impuls spre dezvoltare multidimensională.
Conflictele sunt parte componentă a oricărui grup educațional. Pentru că, făcînd referire la spusele
doamne Cojocariu Venera-Mihaela, “În orice colectivitate, clasă, grup apar stări tensionale
provocate de cause diverse, manifestîndu-se sub forme variate, latent sau active, în mod progresiv
sau regresiv, de scurtă sau lungă durată, cu efecte imediate sau întîrziate, rezolvate parțial ori total
sau amînate [3,p.162]. Altfel spus “Acolo unde există păreri diferite, unde oamenii au idei și poziții
diferite, acolo unde sunt individualități,apar, ca regulă, divergențe, conflicte”[5, p.235].
Etimologia termenului este latinească, originea fiind cuvîntul “conflictus” care înseamnă “a
se lovi unul de altul”. O altă definiție a termenului de conflict din dicționarul explicativ al limbii
române sugerează ideea de neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord etc. Studiile indică o
taxonomie foarte vastă a conflictelor, astfel în funcție de aria socială deosebim conflict
intrapersonal (interior) apare în individul însuși; conflict interpersonal (exterior) prezent în familie,
clasa de elevi, între grupuri rasiale, religioase, etnice etc.
După valoarea acordată acestora sunt conflicte:
1. distructive, negative, atunci cînd se manifestă ca un act necivilizat, necuviincios sau
problematic;
2. constructive, care se manifestă ca un rezultat firesc și inevitabil al divergențelor de
opinie din cadrul organizației [3, p.17].

9
Făcînd referire la mediul educațional, conflictele pedagogice, în dependență de părțile implicate se
împart în:
 conflict copil-copil;
 conflicte între cadrele didactice;
 conflict cadru didactic- părinți ai copiilor și invers;
Astfel conflictul trebuie să intre în sfera preocupărilor noastre ca odată apărut,noi, cei implicați, să
fim pregătiți pentru a-l putea soluționa ori cel puțin pentru a-i diminua consecințele negative.
Așa cum există o gamă vastă de tipizări ale conflictelor, tot astfel putem menționa o mulțime
de cauze sau surse ale acestora, printre care :
 Cunoașterea empirică a copiilor, particularităților, așteptărilor, experienței sociale
anterioare, a puterii lor de integrare;
 Supraîncărcarea cu sarcini nediferențiate, corelată cu evaluarea incorectă a celor
anterioare;
 Evaluarea subiectivă a cunoștințelor și a comportamentului afectiv-atitudinal;
 Nerespectarea ritmului de muncă și afirmare al copiilor;
 Redusa diversificare a metodelor de activizare, pentru a stimula participarea
diferențiată a copiilor;
 Acordarea de prioritate, în continuare, informativului, cu neglijarea aspectelor
formării-dezvoltării copiilor.
Alte cauze de ordin mai general pot fi:
 Trăsături diferite de personalitate și caracter;
 Neasumarea sau insuficienta însușire a responsabilităților;
 Neîncrederea între părți;
 Percepția eronată a unor situații;
 Factorii de stres.
În opinia domnului Virgil Mândâcanu și a mea de altfel, “Conflictele pedagogice apar acolo, unde
există păreri cotradictorii, iar acestea sunt condiționate de disconcordanța între:
 cunoștințe, deprinderi, capacități și calitățile personale;
 starea emotivă și psihică și alte stări;
 scopuri, metode și mijloace de activitate;
 convingeri și idei;
 înțelegerea și interpretarea informației;
 atitudini și poziții;

10
  aprecieri și autoaprecieri”[5,p.242].
Cînd vorbim de prevenirea sau soluționarea unui conflict ne referim de fapt la o comunicare
eficientă. Aceasta fiind, de altfel, principala metodă de contracarare a conflictelor.
Principii și atitudini pentru prevenirea și rezolvarea conflictului prin dialog :
1. Accepțiunea comunicării- comunicarea nu înseamnă doar evaluare sau rezolvare de
probleme, ea înseamnă împărtășirea propriilor trăiri, efortul de a le cunoaște și ale înțelege
pe ale celuilalt și cooperarea în găsirea unei soluții reciproc avantajoase.
2. Voința, hotărîrea de a-l înțelege pe celălalt sau de a se face corect înțeles. Vorbim de
atitudinea persoanei în comunicare.O persoană realmente doritoare să-l înțeleagă pe celălalt
va reuși acest lucru; în plus, partenerul va simți că a fost ascultat și înțeles. Dacă o persoană
vrea cu adevărat să înțeleagă ce spune celălalt și vrea să se implice, acea intenție va deveni
realitate în ciuda comportamentelor care ar putea părea dezirabile: întreruperi, întrebări
închise, umorul(in loc nepotrivit).
3. Alegerea momentului. Uneori nu există un moment care să fie ideal pt a ridica o problemă
delicată sau durerasă, dar momente foarte nepotrivite există adeseori.
4. Toleranța bilaterală. Toleranța față de dificultatea oamenilor de a comunica este esențială.
a) Așteptări realiste față de comunicare. A ridica problemele în mod corect nu
înseamnă automat că ele pot fi rezolvate. Simplu fapt că o persoană este atentă să
comunice respectuos nu înseamnă că problema a dispărut.
b) Dreptul la probleme și exprimarea lor. Fiecare are dreptul la opiniile,
nevoile,dorințele proprii și fiecare are dreptul să și le facă auzite. Nu trebuie să
așteptăm aprobarea cuiva pentru a da glas părerilor, disconfortului, nemulțumirilor.
c) Este nevoie de curaj să comunicați clar într-un conflict, să exprimăm mesajul cu
putere și, în același timp, respectuos. O afirmație puternică este cea făcută cu
încrederea că aveți dreptul la sentimentele dvs., că nevoile dvs. sunt legitime și că se
poate soluționa conglictul cu demnitate. Este mai bine să folosim mesajele-Eu- adică
să vb în termenii propriilor preocupări, nevoi și sentimente- decît să folosiți
mesajele-Tu.
d) Dreptul la reacția emoțională spontană. Dreptul meu la sentimente nu-i interzice
altuia să reacționeze.
e) Dreptul la inconsecvență. Acceptarea posibilității ca o persoană să-și schimbe
punctul de vedere. Este bine dacă oamenii sunt receptivi la posibilitatea ca ei să
greșească sau cel puțin să se răzgîndească în legătură cu un aspect al conflictului
după ce au ascultat alte puncte de vedere.
5. Claritatea mesajului. Este important să transmiteți mesajul într-un mod care să le ofere
celorlalți cea mai bună șansă de a înțelege ce aveți de spus.Pe de altă parte, va trebui să fim
în conștiință de cauză că o formulare clară nu garantează înțelegerea corectă din partea
celuilalt.Trebuie să verificăm, iar dacă observăm că ne-a înțeles greșit sau a interpretat altfel
nu înseamnă că a făcut-o intenționat.

11
 6. Evitarea atacului la persoană. Dacă am un conflict cu o altă persoană, aceasta nu înseamnă
că eu sau ea avem defecte.Este o diferență între a fi supărat pentru că cineva a făcut ceva și
a-l considera pe acela o persoană rea.
7. Interactivitatea în procesul de conflict.Oamenii trebuie să se ajute să comunice, în special
cînd sunt în conflict. Ca ascultător trebuie să-l ajut pe vorbitor să transmită mesajul astfel
încît să-l înțeleg. Ca vorbitor trebuie să-l ajut pe celălalt să asculte astfel încît să simt că sunt
auzit.Comunicarea eficientă presupune u efort conjugat atît al vorbitorului, cît și al
ascultătorului.
8. Cooperare versus competiție.O atitudine importantă în comunicare este cea de cooperare;
de căutare a soluțiilor la conflict alături de celălalt și nu împotriva lui.Celălalt este privit ca
partener, nu ca adversar, rival.
Mediile în care ne aflăm zi de zi sunt de multe ori adevărate provocări pentru noi, pentru că
suntem puși în diverse situații de conflict prin care trebuie, vrem ori nu, să trecem. Însă ceea ce
vreau să menționez e că întotdeauna fiind implicați într-un conflict trebuie să suportăm anumite
consecințe și aici nu neapărat consecințe negative, pentru că există și părți bune într-o
confruntare. În cele ce urmează voi prezenta un tabel care relevă atît urmările negative, cît și
cele pozitive ale conflictului.

Pozitive Negative
Contribuie la dobîndirea experienței Produc emoții și sentimente negative: furie,
teamă, suferință, singurătate, stres.
Contribuie la dezvoltarea personală, încurajează Produc confuzie afectivă și cognitivă.
reflecția autocritică.
Consolidează încrederea de sine și stima de Produc îmbolnăviri psihice și organice.
sine.
Stimulează interesul și curiozitatea. Distrug relațiile, produc dușmani
Pot încuraja intercunoașterea.Prin conflict, Determină risipa de timp și energie.
oamenii învață ce îi face furioși,frustrați sau
speriați și ce este important pentru ei.În felul
acesta vor preveni/soluționa mai ușor noile
conflicte.
Eficientizează activitatea. Încurajează Produc uneori pagube materiale.
examinarea problemelor și motivarea acestora.
Duc la o mai bună calitate a deciziilor. Pot conduce la privarea de libertate.
Pot încuraja creativitatea și inovarea.
Stopează o perioadă plină de tensiune și
consum energetic.

12
 Concluzionînd, pot afirma că conflictele fac parte din viața noastră de zi cu zi, de aceea ori
de cîte ori suntem în vreo confruntare trebuie să acționăm în mod rațional mergînd pe principiul
“cîștig - cîștig” și nicidecum pe cel “cîștig - pierdere”. Trăind într-o societate plină de perversiuni
trebuie să abordăm conflictele într-un mod pozitiv, conștientizînd că acesta înseamnă mai ales
interacțiune și dialog. Acesta este necesar pentru dezvoltarea și maturizarea copiilor ca personalități.
Orice conflict poate avea potențial pozitiv pentru păstrarea sau întărirea unor relații, iar un lucru
important e că conflictele pot fi rezolvate într-o manieră în care nu încalcă drepturile omului și ale
copilului. Conflictele, nu au dispărut și nu vor dispărea niciodată, ele sunt factor ai schimbării,
dinamicii și progresului. Aici facem referire la educație care are menirea de a preveni ivirea unor
conflicte prin: promovarea comunicării; cunoașterii de sine, deschiderii spre celălalt; colaborării;
toleranței. Conflictul nu trebuie nici dramatizat, nici ignorat, dar rezolvarea sa necesită efort și
sacrificiu. Capacitățile de management al conflictului pot fi învățate. Prin practică putem îmbunătăți
comunicarea, negocierea, medierea conflictelor.

Dezvoltarea competenței de comunicare didactică

Problema competențelor didactice a preocupat de multă vreme atît pe psihologi, cît și pe
pedagogi, așa dar în prezent această noțiune cunoaște o gamă vastă de interpretări. Astfel Robert
Dottrens enumeră cîțiva indicatori ai aptitudinii pedagogice: „un excelent echilibru intelectual,
mintal, nervos; în plan intelectual: curiozitatea , gustul observației, simțul critic, luciditatea față de
sine însuși, nevoia de înnoire; pe plan social: tinerețea spiritului, bunăvoința, înțelegerea, autoritatea
firească”[apud.7,p.105]. Fiind un model de competență, de stăpînire de sine, de echilibru psihic,
profesorul devine un model educative pentru cei pe care îi instruiește.
Aptitudinea sau competența didactică este o noțiune mai largă, ea însă este formată din alte
competențe cum ar fi cea a comunicativității. Conform dicționarelor explicative, comunicativitatea
înseamnă însușirea de a fi comunicativ, iar comunicativ este acel care intră ușor în legătură cu
ceilalți, capabil să trăiască în relații permanente cu semenii săi, se împrietenește ușor, e apropiat.
Conform teoriei lui Spitzberg și Cupach, această competență se referă la “abilitatea de a demonstra
comunicarea potrivită într-un context dat”[apud.6.p.61]. Idei de valoare, în opinia mea, prezintă și
Nechita E.-O. care menționează anumite comportamente prin care trebuie să se manifeste această
competență de comunicare a educatoarei și anume:
 Manifest încredere în mine. Sunt relaxată, am o postură stabilă, cu umerii relaxați, genunchii
flexibili;
 Manifest atitudini pozitive atît față de actul și locul comunicării, cît și față de interlocutor. A
vedea aspectele pozitive ale persoanelor cu care comunic, calitățile locului în care mă aflu;
 Mă dezvălui pentru a stimula încrederea reciprocă și comunicarea. Ofer informații adecvate
despre mine, pentru a mă sincroniza cu interlocutorii, acționez cu sinceritate, răspunzînd
activ mesajelor primite, nu port o mască pentru a mă arăta puternică, perfectă, accept
responsabilitatea spuselor mele.
 Accept că trebuie să fac față în diferite situații. Cu toate meritele pe care le am, accept că pot
greși;
 Îmi văd partenerul ca pe un egal. Sugerez, nu fac morală, în loc de ordine formulez
rugăminți;
 Mă angajez în interacțiune. Nu mi-e frică să-l las pe celălalt să se dezvăluie, fac față oricărui
adevăr.

13
  Urmăresc satisfacția reciprocă în timpul comunicării. Știu cînd să vorbesc, cînd să ascult și
cînd să întrerup;
 Ascult activ. Mă manifest nonverbal prin contactul ochilor, poziția corporală, gesturi
adecvate.
Făcînd referire la Sălăvăstru D. aceasta menționează că competența de comunicare este “arta de
a comunica eficient în orice situație ” și aceasta presupune:
 Cunoașterea influenței contextului asupra conținutului și formei comunicării și respectiv
adecvarea comportamentului comunicațional în contextul în care el se manifestă;
 Cunoașterea regulilor comunicaționale, dar și abilitățile de implementare a acestor
reguli;
 Cunoașterea psihologiei individului, experiența relaționării interumane și o anumită
abilitate socială care să permită evitarea capcanelor și a pericolelor;
 Înțelegerea și însușirea culturii interlocutorului, deoarece principiile unei comunicări
eficiente variază de la o cultură la alta; ceea ce se dovedește a fi eficient în contextul
unei culturi poate fi ineficient în altă cultură.
Caracteristicile competenţei de comunicare a profesorului pot fi sintetizate astfel:
a)       inteligenţă, ca instrument de cunoaştere, înţelegere, invenţie şi reuşită în rezolvarea situaţiilor
educative;
b)       memorie manifestată în rapiditatea întipăririi şi stocării informaţiei, în recunoaşterea şi
reproducerea acesteia în mod selectiv;
c)       capacitate de comunicare: fluenţa vorbirii, bogăţia vocabularului; fluenţa asociativă, asociaţia
rapidă a ideilor; curgerea logică a ideilor; vorbirea cu atribute estetice; încărcătură emoţională,
mesaj ectosemantic;
d)       gândire logică, sistematizată şi divergentă, care oferă posibilitatea analizei unei probleme din
mai multe unghiuri, găsirea soluţiei celei mai eficiente de rezolvare;
e)       spirit de observare dezvoltat, curiozitate ştiinţifică şi iniţiativă;
f)         imaginaţie constructivă care-i permite să facă din fiecare lecţie un act de creaţie cu
deschidere spre problemele vieţii;
g)       atenţie concentrată, dar şi distributivă în mai multe direcţii: conţinutul comunicării, forma
expunerii, ritmul vorbirii adecvat auditoriului şi reacţia acestuia la mesajul didactic prezentat;
h)       dicţie: pronunţare corectă şi clară a cuvintelor, accente logice pe ideile de bază şi scurte
pauze psihologice, pentru a sublinia esenţialul.
Competenţa comunicativă reprezintă nivelul de performanţă care asigură eficienţa
transmiterii şi receptării mesajului. Competenţa comunicativă este într-o anumită măsură înnăscută,
dar, mai ales, se dobândeşte prin exerciţii şi experienţă, prin efort şi voinţă. Formarea competenţei
comunicative este importantă deopotrivă pentru profesori şi pentru elevi. Cunoştinţele, modul de
gândire, vocabularul, deprinderile, priceperile şi conduitele comunicative sunt dobândite prin
instrucţie şi educaţie şi perfecţionate prin  autoeducaţie. Competenţa comunicativă este o structură
psihică foarte complexă. Ea cuprinde capacitatea de emitere a mesajului şi capacitatea
de receptare a acestuia. Pentru emitere sunt importante conţinutul mesajului, modul de exprimare şi

14
metodele de transmitere, tactul comunicaţional. Astfel, mesajul, conţinând informaţii, idei,
îndrumări, recomandări, sfaturi, convingeri, motivaţii etc., poate fi corect sau eronat, clar sau
confuz, bun sau rău.

Concluzii
În concluzie aș putea afirma că o bună comunicare este fundamentată pe un proces amplu de
cunoaștere a propriei lumi interioare, dar și a celor din jurul nostru. Comunicarea este un proces
care nu și-a atins apogeul întrucît dezvoltarea acestuia cunoaște noi și noi dimensiuni, de aceea este
foarte important să căutăm permanent să creștem în acest domeniu și să ne adaptăm pe cît de repede
și eficient putem. Comunicarea este instrumentul esențial cînd vine vorba de o influență educativă
eficientă, cu cît mai bine îl mînuim cu atît avem efectele dorite. Pe de altă parte, cunoscînd ce este
comunicarea ca parte a procesului instructiv – educativ vom putea mai ușor să ghidăm actul
formativ spre binele beneficiarilor educației – copiii, dar și a întregii societăți. Totodată trebuie să
ținem cont că nu doar limbajul corect contribuie la o comunicare eficientă, ci și ținuta,
îmbrăcămintea, gesturile, mimica etc.. Îmbinînd armonios și cu tact pedagogic aceste elemente ale
comunicării, mesajul transmis va avea mai multe șanse să nu fie distorsionat,ci să ajungă aproape de
semnificația lui inițială către destinatar. Așa dar a comunica este o artă ce trebuie învățată, pentru că
zi de zi suntem în interacțiune unii cu alții și suntem puși în situații diverse prin care trebuie să
trecem evitînd pe cît posibil conflictele.
Aproape întotdeauna în procesul comunicării există bariere, acestea existente fiind atunci
cînd destinatarul mesajului receptează greșit, din diverse motive, mesajul emițătorului. Atunci cînd
comunicăm ne întîlnim cu numeroase și felurite bariere, care dacă nu sunt sesizate și înlăturate pot
genera conflicte. Zgomotele, dereglările de vorbire, nivelele diferite ale sferei cognitive a
participanților în comunicare, cît și neatenția, critica, insulta, lipsa de respect, timiditatea sunt
adevărate perturbații într-o comunicare. În calitate de cadre didactice în formare, noi trebuie să știm
a le sesiza ca mai apoi să găsim remedii, de altfel întreg procesul de predare – învățare – evaluare va
avea de suferit. Dar ca să sesizăm aceste blocaje trebuie să avem în vedere ansamplul elementelor
componente ale actului comunicațional: emițător, receptor, cod, mesaj, canal de comunicare, feed-
back. Pătrunzînd în esența acestor elemente vom putea mai ușor să evităm barierele existente în
comunicare.
Concluzionînd, pot afirma că conflictele fac parte din viața noastră de zi cu zi, de aceea ori
de cîte ori suntem în vreo confruntare trebuie să acționăm în mod rațional mergînd pe principiul
“cîștig - cîștig” și nicidecum pe cel “cîștig - pierdere”. Trăind într-o societate plină de perversiuni
trebuie să abordăm conflictele într-un mod pozitiv, conștientizînd că acesta înseamnă mai ales
interacțiune și dialog. Acesta este necesar pentru dezvoltarea și maturizarea copiilor ca personalități.
Orice conflict poate avea potențial pozitiv pentru păstrarea sau întărirea unor relații, iar un lucru
important e că conflictele pot fi rezolvate într-o manieră în care nu încalcă drepturile omului și ale
copilului. Conflictele, nu au dispărut și nu vor dispărea niciodată, ele sunt factor ai schimbării,
dinamicii și progresului. Aici facem referire la educație care are menirea de a preveni ivirea unor
conflicte prin: promovarea comunicării; cunoașterii de sine, deschiderii spre celălalt; colaborării;
toleranței. Conflictul nu trebuie nici dramatizat, nici ignorat, dar rezolvarea sa necesită efort și
sacrificiu. Capacitățile de management al conflictului pot fi învățate. Prin practică putem îmbunătăți
comunicarea, negocierea, medierea conflictelor.

15
 Competenţa comunicativă reprezintă nivelul de performanţă care asigură eficienţa
transmiterii şi receptării mesajului. Competenţa comunicativă este într-o anumită măsură înnăscută,
dar, mai ales, se dobândeşte prin exerciţii şi experienţă, prin efort şi voinţă. Formarea competenţei
comunicative este importantă deopotrivă pentru profesori şi pentru elevi. Cunoştinţele, modul de
gândire, vocabularul, deprinderile, priceperile şi conduitele comunicative sunt dobândite prin
instrucţie şi educaţie şi perfecţionate prin  autoeducaţie. Competenţa comunicativă este o structură
psihică foarte complexă. Ea cuprinde capacitatea de emitere a mesajului şi capacitatea
de receptare a acestuia. Pentru emitere sunt importante conţinutul mesajului, modul de exprimare şi
metodele de transmitere, tactul comunicaţional. Astfel, mesajul, conţinând informaţii, idei,
îndrumări, recomandări, sfaturi, convingeri, motivaţii etc., poate fi corect sau eronat, clar sau
confuz, bun sau rău.
Comunicarea, atât cea didactică cât şi cea de la nivelul societăţii, rămâne o problemă
deschisă pentru cercetare în privinţa posibilităţile de realizare a unei comunicări integrale, o
comunicare în care pierderea de informaţii să fie minimă, obţinându-se o satisfacţie pentru ambii
interlocutori. Se pot menţiona şi unele contradicţii posibile între educaţie şi comunicare, cum ar fi
impactul educativ al mass-mediei existente în societatea modernă, cât şi a altor mijloace cu acţiune
educativă, material bibliografic, prelegerea ţinută de profesor, dar care se manifestă cu precădere
într-o singură direcţie, căpătând aspect de „caracter impus„ şi „receptare pasivă”. În plus, informaţia
obţinută prin aceste mijloace şi în special, prin mass-media, poate acuza o lipsă de coerenţă, o
anumită standardizare sau stereotipie, anulând particularităţile individuale şi de grup şi limitând
aspectele formative ale individului.

16
 Bibliografie

1.
2.
3. Cojocariu V. - M. Indroducere în managementul educației. București:
Ed. Didactică și Pedagogică, 2004,276p.
4.
5. Mândâcanu V.Etica pedagogică.Chișinău: Lyceum, 2001,243p.
6. Nechita E.O.Competența de comunicare a educatoarei.În: Revista
învățămîntului preșcolar,2008,nr.1-2,p.61.
7.
8. Stoica – Constantin A. Conflictul interpersonal. Prevenire, rezolvare și
diminuarea efectelor. Psihologie. Iași: Ed. Polirom,2004,302p.
9. Șoitu L. Pedagogia comunicării. Iași: Institutul european, 2002,248p.

17