DEZVOLTAREA CAPACITĂŢII DE

COMUNICARE

1 Conceptul de comunicare

Comunicarea mod de interacţiune psihosocială a persoanelor. Din punct de vedere

filozofic, este un proces prin care una sau mai multe persoane transmit o jumătate de valoare,
o atitudine sau o stare emoţională. Din punct de vedere al teoriei generale a informaţiei,
comunicarea reprezintă un transfer de informaţii de la emiţător la receptor, iar din perspectiva
psiholingvistică, este o transmitere de semnificaţii cu ajutorul semnelor.
Din punct de vedere psihologic, vorbirea este o activitate comunicativă ce se însuşeşte
treptat, se învaţă şi se sistematizează prin nenumărate exersări, experienţe ce debutează în
copilărie şi se extinde pe parcursul vieţii.
Limbajul şi comunicarea îndeplinesc o serie de funcţii printre care amintim:
- de integrare a individului în mediul său;
- de dezvăluire şi autodezvăluire;
- de valorizare;
- de reglare a condiţiei altora;
- terapeutică.
Limbajul, ca modalitate psihoindividuală de utilizare a limbii devine mijlocul cel mai
expresiv de relevare a personalităţii, a originalităţii şi singularităţii subiectului uman. Între
comunicaţional şi cognitiv se instituie un raport de unitate; la un nivel evoluat, nu se poate
gândi fără mijloacele limbajului, iar vorbirea fără înţeles sau conţinut cognitiv este o simplă
formă fără conţinut. Jucând în sistemul psihic uman un rol deosebit de important, limbajul
este un fel de ax al sistemului psihic ce face posibil fenomenul de conştiinţă.
Comunicarea este încărcată de dimensiunea socială a limbajului deoarece materialul
verbal cu care operează în plan interior este rezultatul unor achiziţii sociale.
Pentru stabilirea unei relaţii de comunicare autentice, este necesar ca interacţiunea să
funcţioneze după principiile circularităţii, ceea ce presupune crearea unei permanente
oportunităţi de feedback.
 2 Comunicare şi interacţiune didactică

Comunicarea didactică este o formă particulară a comunicării pedagogice sau

educaţionale. Din perspectiva educaţiei formale, comunicarea didactică constituie baza
procesului de transmitere – asimilare a cunoştinţelor în cadrul instituţionalizat şi are loc între
parteneri diferiţi (educator, preşcolar). Comunicarea didactică presupune o interacţiune
cooperantă; acţiunea didactică, înţeleasă ca proces de comunicare, este preocupată de ceea ce
se transmite şi de cum se transmite, ţinând seama de particularităţile elevilor.
Printre caracteristicile comunicării didactice se numără:
- caracterul bilateral – fiecare dintre cei doi poli (emiţător ţi receptor) poate emite şi
recepţiona cunoştinţe;
- desfăşurarea plurimodală – frontală, pe grupe şi individuală;
- coexistenţa componentelor semantice (cunoştinţe) şi ectosemantică (stări afective, atitudini,
moduri de apreciere);
- mesajul selectat şi structurat logic de către educator în conformitate cu logica ştiinţei
respective, cu prevederile programei şcolare, cu particularităţile de vârstă;
- realizarea obiectivelor instructiv-educative, prin asimilarea conţinutului informaţional şi
respectarea principiilor didactice;
- deplasarea accentului de la comunicarea telegrafică la o comunicare circulară;
- reglarea şi controlul cu ajutorul tipurilor de retroacţiune.
Comunicarea didactică este una de conţinuturi purtătoare de instruire, are un efect de
învăţare şi urmăreşte modificarea şi stabilitatea comportamentului. Pentru a stabili relaţii de
comunicare optime, educatorul trebuie să cunoască funcţiile acesteia: de informare - formare;
de evaluare - control; de rezolvare a problemelor elevilor şi ale grupului în sens terapeutic; de
stimulare; de facilitare în rezolvarea sarcinilor, de favorizare a coeziunii grupului, de
protecţie; de valorizare a grupului; de unitate socioculturală; de facilitare a grupului pentru a
deveni cadru de referinţă pentru individ.
Comunicarea presupune activarea competenţei comunicative care este deopotrivă
aptitudinală şi dobândită. Comunicarea de tip şcolar desemnează actul prin care una sau mai
multe persoane transmit şi primesc mesaje. Care se întâmplă într-un anumit context, are
anumite efecte şi creează anumite oportunităţi de feedback.
În situaţia didactică schimbul de mesaje dintre emiţător şi receptor se bazează nu
numai pe argumente raţionale, ci şi pe elemente emoţionale pozitive sau negative. Preşcolarii
sau şcolarii cu o implicare personală înaltă acordă o atenţie şi o importanţă mai mare
mesajului decât sursei emiţătoare, iar cei cu o implicare mai redusă suprasolicită valoarea
sursei. În situaţia didactică a actului comunicării, subiecţii angajaţi urmăresc în mod special să
fie acceptaţi, înţeleşi, valorizaţi.

3 Formarea capacităţii de comunicare

Fondul achiziţiilor lingvistice este foarte variat, iar analiza acestuia se poate realiza din
mai multe puncte de vedere. Se poate vorbi de un aspect calitativ şi de unul cantitativ,
urmărite fie la nivelul limbajului, fie la nivelul unor compartimente ale limbii (gramatică,
vocabular). Primul aspect se referă la numărul de cuvinte, expresii, scheme de enunţuri şi de
mesaje învăţate fixate în memorie care pot fi reproduse în situaţii similare de comunicare. Cel
de-al doilea aspect vizează capacitatea de a construi cât mai multe enunţuri dintr-un număr de
cuvinte, expresii şi structuri gramaticale, de a realiza combinări logice personale, pentru a
exprima nuanţat gânduri şi sentimente proprii.
Capacitatea de comunicare nu se reduce la suma cuvintelor, expresiilor şi structurilor
gramaticale însuşite, ci este dependentă şi de creativitate. Capacitatea de comunicare
lingvistică se structurează în ontogeneză în funcţie de acţiunea următorilor factori:
- rolul părinţilor manifestat prin interesul sau dezinteresul faţă de dezvoltarea
comportamentului verbal – comunicativ al copilului;
- structura familiei (în familiile mai numeroase, copiii sunt mai vorbăreţi);
- frecventarea sau nu a grădiniţei;
- particularităţile lingvistice şi educaţionale ale mediului familial;
- grupurile sociale de apartenenţă;
- starea de funcţionalitate a aparatului verbo-motor.
Însuşirile limbajului este un proces complex, începe în primul an de viaţă şi se
dezvoltă prin comunicarea cu ceilalţi, sub influenţa împrejurărilor concrete de viaţă şi a
relaţiilor mereu noi care se stabilesc între copil şi realitatea înconjurătoare. Copilul trebuie să
dobândească capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a formula cerinţe în mod inteligibil,
de a exprima verbal bucuriile sau necazurile.
Dezvoltarea capacităţii de comunicare în grădiniţa de copii este unul dintre obiectivele
majore care se realizează în mod treptat, prin lărgirea relaţiilor verbale cu cei din jur, în
condiţiile manifestării de către copil a curiozităţii de cunoaştere a obiectivelor, pe de o parte, a
atitudinii interogative referitoare la originea şi cauza unor fenomene, pe de altă parte J.
Gruhenno spunea că „să şti să vorbeşti înseamnă să te porţi cuviincios cu vorbele, care sunt o
altă formă a lucrurilor, alt trup al adevărului”.
Evoluţia limbajului presupune ea însăşi o serie întreagă de interese succesive: la
început copilul nu foloseşte decât substantivele, indicând obiecte cunoscute, apoi, în
vocabularul său apar verbele, conjuncţiile, adjectivele, numeralele şi în sfârşit pronumele.
Această ordine de apariţie este foarte constantă, este independentă de vârsta la care apare
limbajul şi modul de învăţare a acestui limbaj.
În grădiniţă copilul învaţă vorbirea mai mult spontan, experienţa verbală a copilului în
primii 6 – 7 ani de viaţă influenţând întreaga lui evoluţie psihică. Dezvoltând capacitatea de
comunicare, copilul urcă anumite trepte de însuşire a vorbirii:
- treapta viziunii globale în care se deosebesc ansambluri mai mult sau mai puţin
conturate;
- treapta analizei, mai subtilă care dă naştere unor imagini mentale;
- treapta schematică, formată din contopirea imaginilor mentale, redusă la esenţa
obiectului, care formează conceptul căruia rămâne şi i se aplică eticheta cuvântului.
În vederea formării capacităţii de comunicare la preşcolari, educatoarea trebuie să aibă
în vedere caracteristicile esenţiale ale limbajului la vârsta preşcolară.
Printre acestea se numără:
- sporirea expresivităţii realizate prin conţinutul şi structura propoziţiei, prin epitete,
prin comparaţii;
- trecerea de la limbajul interior la cel exterior, jucându-se, copilul îşi susţine singur
dialogul;
- dezvoltarea morfologiei şi a sintezei vorbirii (pronunţare şi acord gramatical);
- are loc dezvoltarea limbajului concomitent cu apariţia funcţiilor de comunicare, de
fixare a experienţei cognitive şi de organizare a activităţii.
În perioada micii şcolarităţi, cadrele didactice au obligaţia de a stimula permanent
comunicarea între copii de a ţine seama de nevoile comunicării spontane a acestora, de a
cultiva această tendinţă, intervenind pentru corectarea stilului şi clarificarea ideilor formulate
de elevi. Pentru dezvoltarea limbajului şi sporirea calitativă a vocabularului nu interesează
atât numărul de cuvinte noi, învăţate din orice strat al limbii, ci mai ales numărul de cuvinte
cu mare frecvenţă în vorbirea curentă şi în primul rând al cuvintelor din fondul principal
lexical al limbii.
La nivelul preşcolarităţii esenţial este ca educatorul să pună bazele, să cultive
dragostea pentru limba şi literatura română şi respectul pentru expresia artistică.
 4 Metodologia formării capacităţilor de comunicare

Procesul de îndrumare a formării capacităţilor de comunicare cuprinde mai multe

etape care se întrepătrund: ascultarea vorbirii celorlalţi, reproducerea ei pe baza imitaţiei,
construirea unui sistem verbal propriu, consolidarea lui prin exersarea zilnică, prevenirea unor
deficienţe şi corectarea vorbirii. Situaţiile de instruire ce presupun comunicarea se diversifică
în funcţie de modalităţile, căile şi mijloacele la care poate apela educatorul.
Povestirea – este o modalitate utilizată frecvent la vârstele mici, datorită caracterului
ei mai colorat afectiv, mai accesibil. De multe ori, conţinutul poveştilor reproduce propria
experienţă de viaţă a copiilor, fapt ce permite reluarea în diverse variante a unei teme, de
fiecare dată cu elemente de noutate şi surpriză. În povestirea liberă sau fără început sugerat,
copilul poate aborda un aspect nesemnificativ, neînsemnat, poate lungi fără rost povestirea,
poate ajunge la un final neelocvent, însă importantă rămâne această cale în sensul exersării
capacităţii creatoare.
Unele poveşti se pot expune de două ori, iar în stabilirea repetărilor să se ţină seama de
grupa şi de conţinutul fiecărei poveşti. Prin repetarea poveştilor se are în vedere trezirea şi
menţinerea interesului copiilor pentru ascultarea poveştilor, captarea atenţiei pe tot parcursul
activităţii, înţelegerea şi reţinerea textului, ca şi reproducerea lui cu uşurinţă.
Ca metodă şi ca mijloc de instruire şi educaţie, poveştile educatoarei sunt activităţi de
expunere orală a conţinutului unor texte literare cu caracter realist – ştiinţific sau fantastic
(poveşti , basme, legende, balade, schiţe). În măsura în care educatoarea expune povestea într-
o formă corectă din punct de vedere stilistic şi gramatical, pătrund în limbaj copiilor forme de
exprimare specifice atât limbii literare, cât şi celei populare, se favorizează însuşirea fără
dificultate a unor forme stilistice, expresii populare.
Ascultând poveşti sau basme, copiii nu numai că sesizează mijloacele verbale folosite
de educatoare, dar reţin şi cuvintele cu care încep şi se încheie basmele ori expresiile care se
repetă în basme. Astfel, limba literară şi cea populară, cu mijloace stilistice proprii, intră în
limbajul corect al copiilor. Preşcolarul mare învaţă poezii, citeşte după imagini, trăind
scenariile poveştilor emoţional, dovedind o creştere aproape incredibilă a gamei de nuanţe
emoţionale legate de personajele poveştilor, dar şi de conflictul care se realizează în cadrul
acestora.
Printre modalităţile de realizare a activităţilor de povestire din grădiniţă se numără:
- teatrul de masă;
- teatrul de păpuşi.
 Repovestirea – ca activitate organizată în grădiniţă, reuneşte întreaga grupă de copii şi
are ca scop transformarea calitativă în sfera vorbirii, deprinzându-i să se exprime cursiv, logic
sub toate aspectele.
Prin repovestire copilul îşi formează deprinderea de a sesiza valoarea de sugestie a
comparaţiei sau a antitezei dintre personaje.
Reproducerea conţinutului unor povestiri (basme, poveşti) cunoscute anterior are ca
scop formarea deprinderii de a le expune cursiv şi logic şi de a exersa vorbirea contertuală şi
monologată. Indiferent că se apelează la repovestiri libere, fără sprijin intuitiv (material –
tablouri, machete, pliante) copiii au prilejul să înveţe tehnica memorării şi reproducerii.
Lectura după imagini – este frecvent întâlnită în învăţământul preşcolar. Succesiunea
de întrebări şi răspunsuri stimulează percepţia orientând gândirea şi activizând exprimarea
verbală. Copilul trebuie obişnuit el însuşi să răspundă la întrebările ce-i sunt adresate.
Întrebările adultului trebuie formulate cu multă claritate pentru a-l determina pe copil să
descopere explicaţii pentru o serie de probleme sau fenomene ce îl înconjoară.
Lectura după imagini implică folosirea unor ilustraţii, tablouri, imagini proiectate care
să sugereze un moment al desfăşurării unei poveşti, să înfăţişeze o scenă şi să cuprindă un
anumit peisaj. În perceperea unei astfel de material, accentul cade pe valorificarea
elementelor, cunoaşterii şi experienţei anterioare şi pe descrierea şi sesizarea situaţiilor noi, pe
baza unei analize atente, a interpretărilor proprii, exprimate, verbal cât mai corect şi complet.
Lectura este o artă reflexivă, ea se mărgineşte la a închipui imagini, a gândi asupra lor
şi a transmite receptorilor prin cuvinte acele imagini ale gândirii. Este de dorit ca lectura după
imagini să nu devină silită sau plictisitoare şi să fie complicată prin organizarea unei
dramatizări. Pornind de la trei sau patru imagini care ilustrează etapele desfăşurării unei
poveşti cunoscute, este util să se treacă la un exerciţiu rapid de descriere sau completare pe
baza ordonării ilustraţiilor.
Conversaţia reprezintă o cale importantă de activizare a vocabularului. Ea serveşte
consolidării şi verificării cunoştinţelor deja existente, dar şi formării deprinderii de a exprima
într-o formă corectă gramatical, cu ajutorul cuvântului. Cuvântul îi ajută pe copii să-şi
formeze deprinderea de a se asculta reciproc, de a vorbi în faţa celorlalţi copii, de a răspunde
când sunt întrebaţi. Conversaţiile îşi justifică valoarea în măsura în care sunt corelate cu
celelalte modalităţi deoarece copiii trebuie să dispună de suficiente cunoştinţe pentru a putea
participa la dialog.
La vârsta preşcolară convorbirea este cea mai complexă şi completă activitate de
educare a limbajului. Într-o convorbire copilul vehiculează întreaga sa zestre lingvistică, îşi
pune în valoare nivelul limbajului, îşi dezvăluie personalitatea. În acelaşi timp convorbirea
contribuie în mod direct la creşterea calitativă a posibilităţilor de exprimare corectă a copiilor.
Aceştia sunt determinaţi să folosească adecvat cuvintele, să creeze sintagma potrivită pentru
a-şi exprima cât mai fidel şi într-o formă corectă gândurile, trăirile.
Memorizarea – exercită şi dezvoltă memoria şi funcţiile ei, imaginaţia şi gândirea,
precum şi vorbirea expresivă. Poezia este o prezenţă necesară în viaţa copilului chiar dacă
înţelegerea şi receptarea conştientă a acesteia sunt îngreunate de faptul că limbajul poetic este
preponderent figurat, iar imaginea artistică are valoare generală de simbol.
Fiind o reflectare în forme artistice a lumii înconjurătoare, poezia contribuie la lărgirea
orizontului de cunoaştere al copiilor, la formarea şi consolidarea unor noţiuni primare despre
familie, natură, mediul social. Din acest punct de vedere, poeziile pot fi un stimul şi un suport
pentru activităţile care au obiectivele prioritare cognitive. Activitatea de memorizare
exersează şi stimulează exersarea gândirii, a memoriei, a imaginaţiei contribuind astfel la
formarea personalităţii copilului preşcolar.
Ghicitorile, proverbele, zicătorile, snoavele completează în chip plăcut acţiunile la
care participă copiii în cadrul şezătorilor. Proverbele exprimă un adevăr rezultat din
experienţă, un sfat cunoscut de toţi membrii unui grup social. Majoritatea creaţiilor de acest
tip se referă la fapte, concepţii, atitudini specifice omului într-un limbaj metaforic de mare
forţă sugestivă; se reţin uşor şi îmbogăţesc vocabularul copiilor. Zicătorile sunt expresii
populare de mici dimensiuni în care se exprimă succint şi plastic un adevăr verificat.
În grădiniţă, poeziile pot fi şi un material folosit pentru corectarea şi exersarea
pronunţiei. Acestea sunt poeziile care conţin onomatopee, paronime, aliteraţii, ce constituie
pentru educatoare un material eficace pentru realizarea unei pronunţii corecte a unor sunete,
pentru formarea auzului fonematic.
Jocul didactic – jocul trebuie apreciat ca bază a conceperii întregii activităţi instructiv
educative din grădiniţă. În procesul de învăţământ, jocul e conceput ca mijloc de instruire şi
educare a copiilor, ca procedeu metodic de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care şi le
propune procesul de învăţământ şi-n o formă de organizare a activităţii de cunoaştere şi
dezvoltare a capacităţilor psihofizice pe toate planurile.
Ceea ce caracterizează în esenţă jocul didactic este aceea ca el îmbină într-un tot unitar
şi armonios atât sarcini specifice jocului,cât şi sarcini şi funcţii specifice învăţării. Jocul
didactic este desemnat ca cel mai eficient mijloc de instruire şi educare, fiind folosit pentru a
forma sau consolida anumite cunoştinţe priceperi şi deprinderi. Prin urmare jocul didactic are
drept scop, pe de o parte instruirea copiilor într-un domeniu al cunoaşterii, iar pe de altă parte
sporirea interesului pentru activitate prin utilizarea unor elemente distractive, caracteristice
jocului, facilitează atingerea scopului formativ-educativ urmărit şi împreună cu celelalte
activităţi frontale exercită o puternică influenţă asupra copilului în vederea pregătirii sale
pentru şcoală.
Jocul antrenează interes copilului în stimularea şi exercitarea vorbirii în direcţia
propusă, fără ca el să conştientizeze acest efort. Prin intermediul jocului didactic se fixează şi
se activează vocabularul copiilor, şi îmbunătăţeşte pronunţia, se formează noţiuni se însuşesc
construcţii gramaticale.
Cele mai multe jocuri didactice sunt destinate îmbogăţirii lexicului copiilor cu
substantive comune care denumesc obiecte, fenomene, principalele părţi ale corpului, obiecte
de igienă personală, îmbrăcăminte, alimente etc., iar pentru îmbogăţirea vocabularului cu
substantive proprii să denumească numele lor, al părinţilor, numele localităţii, a ţării, ale unor
personaje istorice.
Jocul didactic contribuie la îmbogăţirea vocabularului, activizarea şi exersarea lui, cât
şi la însuşirea unei exprimări clare, coerente, corecte din punct de vedere gramatical, la
cultivarea independenţei în vorbire şi stimularea creativităţii în exprimarea orală.
Şezătorile literare – au un farmec deosebit, se pot organiza cu preşcolarii unei grupe
sau între grupe paralele. În cadrul acestor şezători copii pot recita poezii, pot povesti
fragmente din diferite poveşti cunoscute, pot cânta, spune ghicitori, sau chiar prezenţa
dramatizării. Fie că se apelează la o modalitate sau alta, rolul acestora este acela de a forma
capacitatea de comunicare a preşcolarilor, de a-i pregăti ca autentici purtători de mesaje
pertinente într-o cultură a comunicării.
 CÂTEVA FORME ŞI MIJLOACE DE REALIZARE

Formarea unor deprinderi corecte de comunicare prin limbaj este o acţiune permanentă
şi continuă în cadrul învăţământului preşcolar. Aici există activităţi în care cultivarea
limbajului este principalul obiectiv. Între acestea distingem activităţile frontale (comune) de
dezvoltare a limbajului, precum: povestirea, convorbirea, lectura după ilustraţii, jocul didactic,
memorizarea, dar şi activităţi care nu se desfăşoară frontal (jocuri şi activităţi alese) care pot fi
organizate pe grupuri mici şi individual.
Activitatea comună este activitatea educativă organizată şi condusă de educatoare,
desfăşurată de toţi copii dintr-o grupă regulamentar constituită, într-o perioadă de timp
determinată, cu scopul cunoaşterii unei teme din programă. Printre avantajele activităţilor
comune trebuie menţionate şi educarea atenţiei şi autocontrolului. Prin confruntarea
răspunsurilor cu aplicaţiile colegilor şi ale educatoarei, cunoştinţele copiilor se multiplică, se
verifică.
Activităţile comune de educarea limbajului la preşcolari sunt: povestirea, lectura după
imagini, convorbirea, memorizarea şi jocul didactic.
Noi ne vom opri doar la trei dintre ele : povestirea, memorizarea şi lectura după imagini.

1 Povestirea

Ca specie epică în proză:

Este o naraţiune literară de dimensiuni reduse care conţine un fond liric, povestirea se
defineşte prin coordonanţa spaţiului, care poate fi prezentat direct sau sugerat, povestirea îşi
are originea în folclor din care a împrumutat culoarea, nostalgia pentru trecut (povestiri
istorice) forţa imaginativă, umorul.
Povestirea dezvoltă un singur plan, o întâmplare neîntreruptă, apelează în mare măsură
în modalităţi plastice (imagini vizuale, auditive), cultivă gustul, mişcarea, culoarea şi
presupune o participare activă mai intensă, în povestire imaginaţia coexistentă cu adevărul,
ascultătorul face deosebirea dintre timpul faptelor (obiectiv) şi cel al povestirii (subiectiv).
Povestirea are dimensiuni mai reduse decât basmul. Se distanţează de basm printr-o
acţiune mai puternic ancorată în realitate, problematică socială sau familială mai pregnantă,
cadrul obişnuit, personaje reale cel mult hiperbolizate sau animale personificate.
Ca metodă de învăţământ:
Este o metodă de învăţământ expozitivă prin care educarea transmite unele cunoştinţe
care nu pot fi dobândite de copii prin experienţa personală.
Ca formă de activitate organizată sau un mijloc instructiv-educativ:
Povestirea este un instrument cognitiv de comunicare şi expresie, cu statul de
activitate obligatorie în învăţământul preşcolar, cu valoare etică şi estetică.
Activităţile de povestire se clasifică în două mari categorii:
– povestirile educatoarei;
– povestirile copiilor.

1.1 Povestirile educatoarei

a) Importanţa povestirilor educatoarei

Povestirile educatoarei sunt activităţi de expunere orale a unor poveşti, povestiri,
basme, din literatura română sau universală, care prin conţinutul lor le furnizează copiilor
cunoştinţe privitoare în cele mai diverse aspecte de viaţă şi domenii de activitate, îi
familiarizează cu natura înconjurătoare.
În procesul ascultării unei povestiri este antrenată întreaga activitate psihică a copilului
, atenţia, memoria , gândirea, imaginaţia.
Povestirile contribuie în mod substanţial în exersarea vorbirii, la educarea limbajului.
Prin folosirea cuvântului şi a imaginii artistice, îi familiarizează cu structura limbii, cu
frumuseţea şi experienţa ei.
Povestirile au o deosebită valoare etică. Ele contribuie la formarea capacităţii morale,
a unor trăsături pozitive. De pildă, povestirile şi basmele, expuse de educatoare, scot în
evidenţă calităţile eroilor pozitivi. Prin intermediul povestirilor, basmelor, copii desprind:
- Necesitatea unor bune deprinderi igienice şi de comportare civilizată (Exemple:
Şorţuleţul, Ce-a uitat Fănuca să spună).
 - Consecinţele neascultării (Exemple: Capra cu trei iezi, Scufiţa Roşie)
- Frumuseţea prieteniei, a ajutorului reciproc şi a vieţii în colectivitate (Exemple:
Ridichea uriaşă, Mănuşa)
- Dragostea nemărginită şi grija părinţilor faţă de copii, bunătatea şi sacrificiul lor.
(Exemple: Nuieluşa de alun, Lebedele, Inima mamei).
- Necesitatea de a muncii, dragostea de muncă. (Exemple: Fata babei şi fata moşului,
Cenuşăreasa, Fierarul Năzdrăvan)
Activitatea de povestire constituie mijloc de educaţie estetică, fiind un exemplu de
exprimare aleasă. Ascultând poveştile educatoarei copiii îşi însuşesc expresiile frumoase,
plastice, observă îmbinarea armonioasă a cuvintelor în propoziţie, sensul figurat al cuvintelor.
Activitatea de povestire exercită o influenţă multilaterală asupra personalităţii preşcolarului
contribuind la educaţia cognitivă etică şi estetică a acestuia.

b) Tematica activităţii obligatorii de povestire

- Tema centrală a povestirilor realiste: copilul şi copilăria cu tot ce are ea mai
semnificativ.
- Povestirile din viaţa adulţilor (mama, părinţilor, eroii legendari...)
- Povestirile fantastice (poveştile şi basmele) sunt îndrăgite de copii preşcolari de toate
vârstele.
Dată fiind valoarea educativă a actului povestirii, educatorul va asigura:
- audierea atentă a povestirii;
- reţinerea momentelor principale a povestirii;
- repovestirea, de către copii, a conţinutului povestirii în ordinea cronologică a
faptelor;
- povestirea acţiunii după un şir de ilustrate;
- alcătuirea unor enunţuri despre personaje;
- răspunsuri la întrebări privind momentele subiectului;
- crearea unui alt final;
- crearea unor povestiri pe teme diverse din viaţa cotidiană;
- realizarea corelaţiilor cu alte povestiri.

Organizarea activităţii de povestire

1.Pregătirea educatoarei pentru activitate

 - întocmirea planificării calendaristice anuale şi săptămânale;
- fixarea locului activităţii de povestire în cadrul orarului zilei, a momentului expunerii;
- cunoaşterea elementelor de teorie literară şi stil;
- întocmirea planului de lecţie
2. Pregătirea grupei de copii pentru perceperea povestirii
- asigurarea perceperii corecte şi depline de către copii a celor povestite;
- integrarea totală a copiilor în activitate;
- asigură condiţii favorabile ascultării povestirii.
d) Desfăşurarea activităţii de povestire
1. Introducerea copiilor în activitate
Se poate realiza prin mai multe procedee:
- o conversaţie introductivă, liberă sau pe baza unor ilustraţii;
- reactualizarea unor cunoştinţe anterioare.
2. Expunerea povestirii de către educatoare
Mijloacele care contribuie la expresivitatea expunerii, prin care se imprimă povestiri
cu caracter atractiv emoţional sunt: vocea, tonul, trebuie să varieze în funcţie de conţinutul
povestirii, schimbarea ritmului vorbirii – conduce la sporirea expresivităţii şi a stării
emoţionale a ascultătorilor, pauzele şi accentele – folosirea pauzelor determinate de
punctuaţie, conduce la o povestire vie, la înţelegerea semnificaţiilor; accentuarea ajută la
înţelegerea mesajului povestirii, mimica şi gesturile – contribuie la mărirea expresivităţii
povestirii, la perceperea afectivă şi conştientă de către copii a textului, folosirea unor mijloace
intuitive: diafilm, siluete, machete.
3. Încheierea activităţii
Fixarea conţinutului principal al povestirii se poate face prin următoarele procedee:
prezentarea şi discutarea unor ilustrate, reprezentând momentele principale ale povestirii,
conversaţia în legătură cu tema, conţinutul şi personajele principale ale povestirii;
reproducerea de către copii a fragmentelor semnificative din povestire;
mimarea unor acţiuni caracteristice personajelor din povestirea ascultată;
redarea în desen, la alegere, a unor elemente din poveste care au impresionat pe copii în mod
deosebit.
Încheierea activităţii trebuie să îmbogăţească orizontul cognitiv al copilului, asigurând firea
conţinutului fie prin conversaţie, fie prin conversaţie, fie prin expunerea povestirii din alte
perspective.
Şi în această etapă, educatoare va avea în vedere ca expunerile să fie clare, ritmul în funcţie de
specificul acţiunii, tonul adecvat şi nuanţat, accentul, gesturile, mimica, în concordanţă cu
cerinţele situaţiei în care se află personajele.

1.2 Povestirile copiilor

Preşcolarii învaţă atât să-şi exprime liber şi cu uşurinţă impresiile despre poveştile sau
basmele audiate, cât şi să reproducă conţinutul acestora. Printre multiplele forme de povestire
ale copiilor, în grădiniţă se practică: repovestirile, povestirea după modelul educatoarei,
povestiri cu început dat, povestiri după plan, după ilustraţii, povestiri pe o temă dată.

1.3 Repovestirea

Repovestirea are ca element fundamental consolidarea povestirii (poveştii, basmului).

Reuşita activităţii de repovestire este condiţionată de modul în care şi-au însuşit copiii
povestirile educatoarei.
Scopul principal al repovestirilor este formarea deprinderilor de a expune cursiv şi
logic poveşti sau basme şi exersarea vorbirii sub toate aspectele: fonetic, lexical, gramatical.
În organizarea repovestirii, educatoarea va ţine seama de nivelul grupei.
Povestirile copiilor după modelul educatoarei
Astfel de povestire stimulează imaginaţia şi exprimarea. Structura unei asemenea
activităţi este simplă şi cuprinde:
- povestirea model a educatoarei;
- elaborarea de către copii a unei povestiri similare.

Povestirile copiilor după un început dat

În cadrul acestor povestiri copiii trec de la postura de ascultător la aceea de povestitor,
cu sarcina de a continua firul naraţiunii începute de educatoare şi de a găsi o rezolvare
corespunzătoare situaţiilor ivite.
Începutul dat de educatoare trebuie să trezească interesul copiilor, să le impulsioneze
imaginaţia, să-i familiarizeze cu locul şi cu personajele.
Preşcolarii compun şi expun într-o manieră personală întâmplări, aspecte şi fapte
legate din viaţă, de preocupările şi cunoştinţele lor.
Rolul educatoarei în cadrul acestei activităţi este de a încuraja copiii, de a-i activiza şi
stimula în creaţia verbală, de a-i corecta cu tact şi înţelegere. Educatoarea va aprecia (evalua)
toate povestirile copiilor evidenţiind-o pe cea mai reuşită – model pentru viitoarele povestiri
ale preşcolarilor.
Structura povestiri după un pan dat este:
- începutul povestirii (expoziţiunea şi intriga);
- continuarea povestiri (momentele subiectului);
- aprecierea povestirii de către educatoare.
Repovestirile după un plan verbal fac trecerea către povestirile libere. Planul verbal
prezentat de educatoare constă în delimitarea episoadelor care urmează să fie redate de copii.
Fiecare episod este povestit de către un alt copil. La urmă, povestirea este reprodusă în
întregime de unul sau de doi copii.
Sunt două categorii de povestire după plan:
1. Povestiri, imaginând întâmplări specifice basmului
2. Povestiri cu subiecte din viaţa cotidiană

Structura:
- scurtă convorbire pe tema aleasă;
- anunţarea titlului povestirii;
- prezentarea planului povestirii.
Copiii repetă planul, urmând apoi să-l dezvolte.
Vor prezenta mai mulţi copii. Educatoarea va interveni doar pentru a corecta expunerea
copiilor şi pentru a-i conduce spre un final plauzibil.
Încheierea activităţii presupune aprecierile obiective ale educatoarei.

Repovestirea după tablouri se organizează astfel:

- anunţarea subiectului;
- reamintirea pe scurt a conţinutului;
- reproducerea povestirii pe episoade, în ordinea prezentării tablourilor;
- educatoarea cere şi altor copii să completeze povestiri.
În cazul repovestirilor după un şir de tablouri, după ce s-a anunţat tema şi s-au amintit
personajele, să descoperă pe rând câte un tablou, solicitând 1-2 copii să povestească episodul
prezentat în desen. Se va insista pe folosirea formelor de început, pe realizarea unei exprimări
corecte, coerente şi expresive.
La fel se procedează cu celelalte tablouri, iar spre sfârşitul activităţii vor fi solicitaţi 2-
3 copii să redea în întregime conţinutul povestirii.
 Povestirile despre jucării (păpuşi, animale, mijloace de transport, truse, etc.) având un
suport intuitiv concret.
În jurul eroului principal „ jucăria”, copiii ţes naraţiunile lor. Jucăriile sunt personificate.
Copilul creează o altă lume, paralelă cu a oamenilor.
Structura povestirii despre jucării:
- pregătirea activităţii despre jucării;
- anunţarea titlului activităţii;
- compunerea povestirii de către copii;
- încheierea activităţii – aprecierea asupra povestirii copiilor, evidenţiindu-se
cele mai reuşite.

2 Memorizarea

2.1 Valoarea instructiv – educativă a poeziilor

Memorizările sunt activităţi obligatorii special organizate în grădiniţă pentru însuşirea

conştientă a poeziilor de către preşcolari.
Analiza componenţei semantice a poeziei ne permite să sesizăm deosebirea dintre
discursul poetic şi cel ştiinţific. Eficienţa educativă şi formativă a poeziei depinde, în primul
rând, de valoarea ei artistică.
Poezia este o prezenţă necesară în viaţa copilului chiar dacă înţelegerea şi receptarea
conştientă a acestuia sunt îngreunate de faptul că limbajul poetic este preponderent figurat, iar
imaginea artistică are valoarea generală de simbol.
Fiind o reflectare în forme artistice a lumii înconjurătoare, poezia contribuie la lărgirea
orizontului de cunoaştere al copiilor, la formarea şi consolidarea unor noţiuni primare despre
familie, natura, mediul social. Activitatea de memorizare exercită şi stimulează exersarea
gândirii a memoriei, a imaginaţiei, contribuind astfel la formarea personalităţii copilului
preşcolar.
O mare contribuţie are însă poezia la dezvoltarea vocabularului copiilor, prin modelul
oferit de limbajul poetic acesta devine mai bogat, mai nuanţat. Paralel cu lărgirea orizontului
de cunoaştere, poeziile contribuie la înţelegerea sensului propriu şi la asimilarea unor cuvinte
specifice diferitelor domenii de viaţă, uneori inaccesibile cunoaşterii directe.
 Prin intermediul poeziilor ascultate şi învăţate, copiii îşi lărgesc treptat orizontul de
cunoaştere. Mai multe din poezii dezvăluie copiilor unele aspecte caracteristice ale
anotimpurilor, frumuseţea lor (Iarna de V. Alecsandri, Iarna pe uliţă de G. Coşbuc, Primăvara
de V. Alecsandri etc.). Sunt poezii care înfăţişează aspecte de munca (Gospodina de O.
Cazimir, Micul constructor). Unele poezii surprind trăsăturile caracteristice ale unor animale
îndrăgite de copii (Zdreanţă de T. Arghezi, Gândăcelul de E. Farago). Prin unele poezii copii
se familiarizează cu unele obiceiuri, datini, tradiţii legate de sărbătorile de iarnă (Uite vine
Moş Crăciun de o. Cazimir).
Activitatea de memorizare contribuie la formarea deprinderii de a memora, oferind
baze şi altor procese psihice ca imaginaţia, gândirea, creativitatea. Poezia pentru copii oferă
variate posibilităţi de sprijinire a procesului instructiv-educativ, putând aborda variate teme
ca: frumuseţile naturii, viaţa vieţuitoarelor, copilăria, munca, meseriile profesionale şi altele.
Activitatea de memorizare contribuie la educaţia morală a copiilor deoarece dezvoltă
la copii o bucată gamă de sentimente:
- dragostea faţă de părinţi: „Mama mea” de V. Aniţescu, „Familia” E. Drăgan,
„Mama” de G. Coşbuc
- dragostea faţă de natura patriei; „Somnoroase păsărele” – M. Eminescu, „Pentru tine
primăvară”- de O. Cazimir.
Activitatea de memorizare contribuie la formarea educaţiei estetice – cu ajutorul
poeziei copiii învaţă, în bună măsură, să înţeleagă frumosul din artă, din natură, din viaţa
omului, să sesizeze muzicalitatea şi frumuseţea limbii materne. Poezia îi emoţionează, le
dezvoltă percepţia estetică, sentimentele estetice şi le stimulează viaţa.
Activitatea de memorizare contribuie la o expunere colorată şi nuanţată – recitarea
expresivă presupune respectarea pauzelor gramaticale, logice şi psihologice marcate de
punctuaţie, de sensul propoziţiei sau a frazei rimate. Poezia are influenţă asupra dezvoltării
tuturor laturilor personalităţii preşcolarilor.
În grădiniţă, poeziile pot fi şi un material folosit pentru corectarea şi exersarea
pronunţiei. Poeziile care conţin onomatopee, paronime, alteraţii, constituie pentru educatoare
un material eficace pentru realizarea unei pronunţii corecte a unor sunete, pentru formarea
auzului fonematic.
Memorizarea ocupă un loc important în activitatea instructiv-educativă a grădiniţei,
constituie un preţios mijloc de cunoaştere, de educarea limbajului, de cultivarea sentimentelor
estetice şi morale, de exersare a memoriei şi de stimulare a imaginaţiei creatoare.
 Toate valenţele formative ale poeziei devin operaţionale numai dacă educatoarea ştie
să valorifice nu numai prin modelul oferit, ci şi prin capacitatea de a asigura percepţia corectă
a conţinutului poeziei de către copii, prin perceperea de a face copilul să trăiască poezia, nu
numai să o înveţe. Recitarea ei este un exerciţiu eficient pentru formarea unor deprinderi
corecte de reglare a respiraţiei în timpul comunicării, a obişnuinţei de a adopta un ritm care
să-i permită copilului să pronunţe corect, integral, toate silabele şi mai ales pe cele finale, pe
care adesea le „înghite”. Pentru valenţele sale educative, dar şi pentru implicaţiile sale
formative, poezia trebuie să fie permanent în viaţa copiilor.

2.2 Organizarea activităţilor de memorizare

Memorizările sunt activităţi comune, organizate în grădiniţă, de regulă, pentru

însuşirea constantă a poeziilor de către preşcolari. Pot fi desfăşurate şi activităţi de
consolidare a poeziilor dar acest lucru se întâmplă mai rar în practică, repetarea se realizează
în cadrul celorlalte etape ale programului din grădiniţă.
În vederea pregătirii activităţii educatoarea trebuie să selecteze poezia ţinând cont de
următoarele:
- legătura dintre conţinutul poeziei şi tema abordată prin toate activităţile şi jocurile
abordate pentru o perioadă determinată de timp;
- accesibilitatea poeziei pentru copii, să conţină un limbaj accesibil

Tipuri de activităţi de comunicare

După natura didactică, activităţile de memorizare se împart în:

a) activităţi de predare – familiarizarea copiilor cu textul poeziei şi învăţarea lui de către copii;
b) activităţi de fixare cu ajutorul cărora se asigură însuşirea temeinică a poeziilor predate şi se
consolidează deprinderea de a reproduce conştient şi expresiv;
c) activităţi de verificare a exactităţii reproducerii, a trăiniciei memorării poeziilor.
a) Activitatea de predare a unei poezii
Activităţile de predare a poeziilor sunt numeroase întrucât poezia este cea mai
desăvârşită artă literară. Aspectul poetic înnoieşte formulele de exprimare contribuind prin
bogăţie, prin sintagme şi prin construcţii specifice, prin imaginile care dovedesc potenţarea
capacităţii limbajului, educării intelectuale şi estetice a preşcolarului.
I. Organizarea activităţii de memorizare – vizează asigurarea în prealabil a condiţiilor
favorizante desfăşurării optime a activităţii.
Climat propice:
- din punct de vedere ambientul
- din punct de vedere afectiv
II. Desfăşurarea activităţii:
1.Introducerea copiilor în activitate
Sunt familiarizaţi copiii cu conţinutul poeziei care urmează să fie predată în scopul
reactualizării şi precizării reprezentărilor şi cunoştinţelor copiilor cuprinse în textul poetic.
Acesta se poate face prin următoarele procedee:
- scurtă convorbire introductivă;
- printr-o ghicitoare;
- prezentarea sub formă de surprize a unei jucării, a unui personaj;
- intuirea unui material adecvat;
- scurtă naraţiune.
2.Anunţarea temei, a obiectivelor, motivarea activităţii
Ţinând cont de particularităţile gândirii, vorbirii şi imaginaţiei copiilor, educatoarea se
poate folosi în familiarizarea copiilor cu textul poeziei de material intuitiv, ilustraţii care să
reprezinte fragmente sau momente ale poeziei. Prezentând ilustraţiile educatoarea realizează
scurte convorbiri prin care explică textul poeziei.
3. Predarea poeziei
După anunţarea titlului urmează recitarea model pe care o face educatoarea. Recită
poezia de 2-3 ori expresiv, pentru a pune în valoare atât conţinutul, cât şi frumuseţea artistică
a poeziei, prin intonaţie, ritm, accente, trebuie să asigure cea mai bună percepţie a
conţinutului poeziei de către copii, să-i emoţioneze, să le dezvăluie frumosul artistic,
concretizat în versuri.
Dacă recitarea s-a adresat sufletului sensibil al copilului, l-a făcut să vibreze, ea şi-a
atins scopul.

4. Învăţarea poeziei de către copii

 În funcţie de numărul strofelor şi conţinutul poeziei învăţarea se poate realiza pe
fragmente sau în întregime. Poeziile scurte cu un conţinut atrăgător pentru copii pot fi învăţate
prin metoda globală. Se recită, repetând, până ce memorează toţi copiii poezia.
Când poezia are mai multe strofe, învăţarea se face pe părţi, recită educatoarea prima
strofă şi cheamă unul, doi copii să o repete. Se trece apoi la recitarea strofei a doua împreună
cu prima şi la repetarea lor de către copii. Se procedează în continuare la fel, cu celelalte
strofe pentru ca, la sfârşit să se repete toată poezia.
La poeziile care se pretează la o fragmentare în unităţi logice, educatoarea trebuie să
stabilească fragmentele cu grijă mai ales când ele nu corespund strofelor. Învăţarea se face pe
fragmente, se recită primul fragment, apoi primul cu al doilea şi aşa mai departe până
învăţarea se face integral, se constată că a fost învăţată.
5. Încheierea activităţii de predare a unei poezii poate fi realizată prin diferite procedee:
- recitarea corectă a poeziei de către copiii;
- organizarea unui joc în care copiii sunt solicitaţi să alcătuiască propoziţii în
care să utilizeze cuvinte sau expresii din poezie;
- redarea unor mişcări imitative sau a unor onomatopee;
- interpretarea unui cântec care să aibă o temă asemănătoare;
- aprecierile colective să individuale asupra felului în care a fost învăţată
poezia.
b)Activităţile de fixare a poeziilor pot avea următoarea structură:
- anunţarea activităţii (a temei);
- reamintirea poeziei ce urmează să fie repetată;
- reproducerea poeziei (poeziilor) propuse de către educatoare:
- încheierea activităţii.
Activităţile de verificare a învăţării poeziilor
În acest timp de activitate numărul poeziilor repetate pot să fie patru sau cinci, grupate
după tema lor (grupa poeziilor despre anotimpuri, poezii despre grădiniţă). Pot fi repetate
poeziile temeinic învăţate în activităţile anterioare. În încheierea activităţii se fac aprecieri
asupra rezultatelor obţinute de copii, cu precizarea celor care vor repeta pe scenă la serbare.

3 Lectura după imagini

Locul şi importanţa lecturii după imagini

 Lectura după imagini sau convorbirea după ilustraţii este o formă de activitate
instructiv – educativă, ce solicită intens reprezentările copiilor, experienţa lor de viaţă,
capacitatea de a folosi independent cunoştinţele dobândite în diferite ocazii referitoare la
mediul social şi natural, transpuse în actul vorbirii. Aşa cum adultul citeşte textul scris, copilul
citeşte imaginea, adică primeşte un mesaj, se exprimă pe baza lui, comunică.
Imaginea devine mijloc de comunicare cu ajutorul căruia se exersează gândirea şi
operaţiile acesteia: analiză, sinteză, generalizare, abstractizare. Procesul de formare a
deprinderilor de comunicare verbală începe prin recunoaşterea de către copil, în imagine, a
elementelor percepute anterior, apoi stabileşte legături între elemente ale enumerării iniţiale,
descrie şi apoi interpretează relaţiile între simbolurile vizuale şi propria experienţă.
Astfel, în convorbirile după ilustraţii copiii sunt puşi în situaţia de a relata verbal ceea ce
înfăţişează acestea, de a explica datele respective, de a le da o anumită interpretare.
Educatoarea are astfel prilejul să corecteze pronunţia copiilor, să le îmbunătăţească
exprimarea să îi deprindă cu o vorbire corectă, coerentă şi logică. Lecturile după imagini
contribuie, aşadar, la dezvoltarea limbajului copiilor sub toate aspectele lui.
Influenţa lecturilor după imagini nu se limitează doar la dezvoltarea limbajului, ci se
resimte şi în alte direcţii. Astfel, discutarea ilustraţiilor, interpretarea lor, reclamă din partea
copiilor, eforturi de gândire, de atenţie, le solicită interes memoria şi imaginaţia, având o mare
contribuţie la dezvoltarea tuturor celorlalte procese psihice.
Lectura după imagini contribuie, într-o mare măsură, la dezvoltarea personalităţii
copilului de vârstă preşcolară. Elementul specific care declanşează activitatea cognitivă a
copilului îl constituie percepţia organizată şi dirijată de către educatoare. Această modalitate
perceptivă presupune analiza, sinteza şi generalizarea datelor percepute, stabilirea relaţiilor şi
interdependenţelor dintre ele. Prin intermediul conversaţiei euristice educatoarea efectuează
împreună cu copiii un anumit tip de investigaţie, un anumit schimb de informaţii şi idei.
Succesiunea de întrebări şi răspunsuri, legate de tema activităţii respective, stimulează
percepţia copiilor, orientându-le în acelaşi timp gândirea şiu activizându-le exprimarea
verbală.

Organizarea şi desfăşurarea lecturii după imagini

În organizarea şi desfăşurarea lecturii după imagini, activitatea educatoarei trebuie
orientată în următoarele direcţii:
- să deprindă pe copii să priceapă în mod sistematic ilustraţii, să deprindă tema şi să
înţeleagă conţinutul acesteia printr-un proces mintal de analiză şi sinteză;
 - să precizeze, să corecteze şi să adâncească procesul instruirii independente şi să-i
ajute pe copii să se ridice la generalizări;
- să activizeze, să precizeze şi să îmbogăţească vocabularul copiilor, să-i deprindă să
se exprime corect, coerent şi cursiv.
Pentru a răspunde acestor cerinţe, educatoarea trebuie să studieze materialul ilustrativ,
un chestionar corespunzător temei ilustrate.
Întrebările trebuie să fie precis şi clar formulate, accesibile înţelegerii copiilor şi să se
succeadă logic. Ele trebuie să stimuleze observarea imaginii, să se axeze pe momentele
principale, să stimuleze şi să activeze gândirea, să formuleze probleme, să-i determine pe
copii să-şi motiveze ideile, să caute şi să stabilească relaţii corecte.
Ilustraţiile folosite trebuie să corespundă, prin conţinutul şi calitatea intereselor de
cunoaştere ale copiilor şi anume:
- să respecte adevărul ştiinţific;
- să corespundă vârstei, din punct de vedere al conţinutului;
- să pună în evidenţă elementul principal;
- să posede suficiente detalii pentru a forma reprezentări corecte şi complete
despre problema studiată;
- să ofere o imagine clară asupra realităţii pe care o prezintă;
- să faciliteze transmiterea mesajului prin elementele care o compun;
- să stârnească atenţia prin calităţi estetice deosebite.

Pregătirea lecturilor după imagini

Eficienţa activităţii de lectură după imagini este rezultatul modului în care educatoarea
pregăteşte aceste activităţi, pregătire ce presupune:
- proiectarea tematicii activităţilor în funcţie de prevederile programei şi grupa
de vârstă a copiilor;
- preocuparea şi selectarea ilustraţiilor ce vor fi utilizate în activitate:
- asigurarea condiţiilor de spaţiu şi timp necesare desfăşurării activităţii.
Proiectarea tematicii activităţilor după imagine se face diferenţiat pe nivele de vârstă.
La grupele mici temele vor fi mai simple „Familia mea” „Jucăriile noastre” etc., iar la
grupele mari şi pregătitoare intervin teme care presupun din partea copiilor un orizont mai
larg de cunoaştere: „Călătorie prin ţara mea” , „în excursie pe deal” etc. Copiii vor
interpreta datele percepute în imagini, vor stabili relaţii şi vor ajunge la generări şi
abstractizări.
Un alt aspect important în pregătirea lecturilor după imagini este cel legat de locul
unde va fi plasat în spaţiul grupei materialul ilustrat. El va fi de dimensiuni mari, aşezat pe un
suport special.

Desfăşurarea lecturilor după imagini

În desfăşurarea activităţii de lectură după imagini se disting trei etape:
- Introducerea în activitate – în care are loc prezentarea ilustraţiilor, anunţarea temei şi chiar
o scurtă introducere de natură să familiarizeze copiii cu conţinutul tabloului.
- Citirea tabloului – în care are loc analiza, descrierea şi interpretarea tabloului prin
intermediul convorbirii dintre educatoare şi copii.
- Încheierea activităţii – în care se sintetizează rezultatele din lectura după imagini, se face
evaluarea finală a activităţii.
Introducerea în activitate poate fi făcută prin: prezentarea sub formă de surpriză a
materialului, o scurtă convorbire pregătitoare, o poezie sau o ghicitoare care să conţină
elemente din tema ce urmează să fie obiectul activităţii, sau o scurtă povestire cu elemente
reale sau fantastice.
Indiferent de procedeul folosit, partea introductivă a lecturilor trebuie să creeze o
atmosferă plăcută, să trezească interesul pentru tema propusă şi să menţină tonusul pe
parcursul desfăşurării activităţii.
Educatoarea trebuie să antreneze rezonanţa sufletească a copilului, alegând procedeul cel mai
potrivit temei şi nivelului grupei.
Citirea tabloului începe cu enumerarea liberă a elementelor compoziţionale, după
care se trece la analiza detaliată a acestuia, începând cu grupul compoziţional central. Analiza
fiecărui aspect se face pe baza întrebărilor educatoarei care vor cere o analiza mai amănunţită
sau mai sumară, în funcţie de stadiul de dezvoltare a copiilor şi de complexitatea tematică a
ilustraţiei.
Eficienţa acestei activităţi se datorează modului în care sunt formulate întrebările şi
tipul de întrebare folosit în fiecare moment al analizei tabloului. Astfel, pot fi utilizate diferite
tipuri de întrebări:
- întrebări care stimulează capacitatea de a stabili legături între elementele tabloului şi
realitatea obiectivă;
Ex.: După ce se vede că tabloul reprezintă anotimpul iarna?
- întrebări care cer copiilor să motiveze diferite acţiuni;
Ex.: După ce pleacă păsările călătoare?
- întrebări care cer prevederea consecinţelor unor acţiuni;
Ex.: Ce s-ar întâmpla dacă ar rămâne la noi?
- întrebări care solicită sinteza;
Ex.: Ce culori foloseşte pictorul pentru anotimpul iarna?
- întrebări care solicită deducţii;â
Ex.: După ce vedem că este anotimpul iarnă?
În încheierea activităţii copii pot găsi la propunerea educatoarei titlul potrivit tabloului.
Activităţile de lectură după imagini se pot încheia prin:
- rezolvarea sarcinii unei fişe de evaluare;
- un joc de rol prin care 2-3 copii interpretează roluri diferite;
- alcătuirea unei scurte povestiri;
- activitate practică de îngrijire a plantelor...
Activităţile de lectură după imagine necesită nu numai o pregătire temeinică, ci şi o
intervenţie competentă a educatoarei pe parcursul desfăşurării lor. Lectura după imagini
asigură cadrul ideal pentru exersarea vorbirii copiilor, îi înzestrează cu priceperi şi deprinderi
de muncă intelectuală, îi pregăteşte pentru viitoarea activitate de citit-scris din şcoală.
Reuşita lecturilor după imagini depinde de modul în care metodele şi procedeele
utilizate de către educatoare stimulează depunerea unui efort voluntar de către toţi copii,
participarea lor activă, prin căutări şi investigaţii proprii, pentru a descoperii diversele relaţii
existente între obiectele şi fenomenele percepute şi pentru a deduce, în final, anumite
concluzii.
Prin intermediul acestor metode şi procedee didactice educatoarea îi determină pe
copii să formuleze ei singuri întrebări în legătură cu ceea ce observă, să emită ipoteze să
încerce să le verifice prin observaţie independentă sau prin experienţe simple, să facă
clasificări, ordonări şi măsurări, să solicite informaţii şi să le utilizeze corect, să descifreze
anumite răspunsuri după ilustraţii, desene sau alte materiale grafice.