Sunteți pe pagina 1din 13

LIMBAJUL LA NIVELUL

ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR

1.1. Componentele psihologice ale comunicării

În abordarea problematicii dezvoltării şi formării prin educaţie a diferitelor forme ale


limbajului, se adoptă principiile generale ale teoriei comunicării. Limbajul, ca activitate de
comunicare interumană prin intermediul limbii şi al tuturor resurselor ei, este interpretat ca un
ansamblu ordonat de semne, structurat după reguli semantico-sintactic,ce fac posibil
transferul de informaţie între sistemul „emitent” şi cel de tip „destinatar”.
Condiţia de bază a realizării limbajului o constituie existenţa unei situaţii simiotice, a
unei relaţii comunicaţionale orientate între emiţător şi destinatar, ce să dispună de un canal
de comunicare. Pentru realizarea unei comunicări inteligibile este necesar ca raportul dintre
mesaj şi zgomot (factor perturbator) să fie supraunitar.
Legătura dintre emitent şi destinatar se poate realiza într-o formă deschisă, caz în care
emiţătorul nu ia cunoştinţă de modul în care destinatarul recepţionează mesajul, sau printr-o
relaţie de conexiune inversă, situaţie în care există din partea emiţătorului controlul
decodificării mesajului de către destinatar şi implicit al înţelegerii. Această a doua formă de
comunicare este proprie limbajului uman, putând fi evaluată după trei indicatori: proptitudine
(rapiditatea emiterii şi transmisiei mesajului), fidelitate (corectitudinea transmisiei mesajului,
care este condiţionată, pe de-o parte, de valorile semnalelor, intensitate, frecvenţă, durată, iar
pe de altă parte, de prezenţa şi intensitatea zgomotului de pe canal) şi completitudinea
(raportul dintre volumul informaţiei emise şi cel al informaţiei ajunse la destinatar) (M.Golu,
2000, pag.85).
Eficienţa activităţii educative de formare şi dezvoltare, la vârstele şcolarităţii, a
diferitelor forme ale limbajului este în funcţie de gradul în care se realizează corespondenţa
semantică dintre ansamblul modelelor subiective interne de codificare lingvistică (semantică
şi sintactică) prezent la emiţător şi cel de codificare a înţelesurilor transmise destinatarului.
Cele două madalităţi de codificare-decodificare a mesajelor lingvistice sunt rezultatul
procesului de asimilare a informaţiilor provenite din mediul de vorbire, proces desfăşurat pe
parcursul dezvoltării otogenice a copilului. La vârste mici, gradul de elaborare a modelelor
psihologice de tip lingvistic, ce să permită o astfel de decodificare a mesajelor de către copil,
este redus. Informaţia genefică oferă copilului doarposibilitatea perceperii reale, primare
auditive a limbajului oral şi capacitatea potenţială de emitere a formelor, capacitate pe care
copilul nou-născut a valorifică prin „exerciţii funcţionale spontane”. Revine mediului de
vorbire şi activităţii educative rolul de a forma şi a dezvolta la elevi mecanismele psihologice
şi neurofuncţionale ce să permită eficienţa comunicării în plan verbal, scris şi citit , şi care să
asigure astfel structurarea intelectului şi dezvoltarea personalităţii.
Analizând, reprezentarea schematică a celor mai importante funcţii cerebrale
lateralizate constatăm că: emisfera cerebrală stângă controlează mişcarea mâinii drepte,
limbajul oral şi scris, precum şi calculul matematic complex, iar emisfera celebrală dreaptă
înţelege numai limbajul simplu; capacitatea sa principală constă în realizarea construcţiei
spaţiale şi a sensurilor configuraţiilor imagistice.
Activitatea de formare prin educaţie mecanizmelor psihologice şi neurofuncţionale ale
limbajului va consitui atât premisa, cât şi rezultanta exercitării funcţiilor principale ale
limbajului.
Mecanizmele psihologice ale limbajelor oral, scris, citit şi intern se structurează pe
parcursul dezvoltării ontogenetice, cuprinzând interacţiunile dintre componentele aferentă şi
eferentă, reglate prin conexiune inversă. Componenta aferentă a limbajului cuprindeveriga
receptoare a analizatorului auditiv, vizual sau tactil, iar cea eferentă cuprinde elementele
anatomofiziologice motorii, care fac posibile rostirea, scrierea şi citirea.
Realizarea practică a comunicării implică un mecanism general, complex şi eterogen
al limbajului, care este rezultatul unui proces de dezvoltare ontogenetică, ce implică
următoarele tipuri de activităţi educative:
- constituirea laturii fizice externe a limbajului oral şi scris (compusă din foneme sau
grafeme, cu proprietăţi fizice nemijlocit perceptibile auditive şi vizuale);
- asimilarea elementelor componente ale vocabularului (constituirea şi stocarea
conţinutului semantic al cuvintelor);
- elaborarea şi consolidarea legăturilor psihice între imaginile cuvintelor (codurilor
auditive) şi imaginile mentale (percepţii şi reprezentări) ale obiectelor persoanelor,
fenomenelor şi situaţiilor evocate;
- constituirea unui ansamblu minim de norme şi reguli semanticosintactice;
- articularea componentelor şi structurilor proprii limbajelor oral, mimicogesticular,
scris-citit şi intern într-un mecanism specific, psihologic al limbajului.
Obiectivată în toate aceste forme de activităţi care nu sunt de conceput fără influnţele
mediului social şi mai ales al celor educative, aceste componente ale activităţii de comunicare
umană se particularizează în următoarele forme de limbaj care fac obiectul demersului
educativ la diferite nivele de vâtstă:
- limbajul extern, realizat sub forma limbajelor mimico-gesticular, oral şi scris-citit;
- limbajul intern, ca suport al activităţii mintale, al conştinţei de sine, al schemelor
operatorii ale gândirii.
Comunicarea orală solicită cu precădere veriga receptoare a anlizatorului auditiv.
Prima condiţie a dezvoltării normale a structurii psihologice a limbajului şi implicit a
intelectului, este asigurarea ingrităţii anatomofiziologice a auzului. În cadrul analizatorului
auditiv se constituie mecanismele speciale ale auzului fonematic destinate recepţionării şi
integrării stimulilor verbali, ca elemente componente ale mediului de vorbire. Auzul
fonematic este condiţionat de caracteristicile fonetice şi sintactice ale limbii comunităţii
etnice, căreia îi aparţine o anumită persoană. Acest tip de auz este unul specializat, asigurând,
pe de-o parte, recepţionarea optimă a fonemelor (vocale, consoane, semivocale) şi a
grupurilor consonantice specifice unei limbi materne, iar pe de altă parte, coordonarea şi
controlul pronunţiei acestora şi integrarea lor, prin imitaţie şi exerciţii funcţionale, în unităţi
lexicale din ce în ce mai complexe.

1.2. Comunicare şi limbaj

Viaţa omului nu este posibilă în afara comunicării pentru că omul comunică în mediul
în care trăieşte, iar dezvoltarea lui psihică este legată de comunicare. Comunicarea este un
schimb de informaţii între două persoane, între o persoană şi un grup. Este un liant, un factor
de articulare şi de viziune a indivizilor în viaţa socială. Comunicarea este o relaţie, un proces,
iar relaţia se defineşte ca o legătură şi interacţiune informaţională între doi termeni: emiţător
şi receptor sau destinatar.
Comunicare înseamnă transmitere de informaţii, iar, din punct de vedere structural,
comunicarea între două persoane presupune existenţa următoarelor componente: 1.
emiţătorul; 2. codul; 3. canalul de comunicare; 4. mesajul; 5. receptorul sau destinatarul şi 6.
conexiunea inversă de la destinatar la emiţător.
Dialogul este comunicarea directă dintre două persoane şi presupune un schimb de
mesaje sau cooperare în tratarea unui subiect sau a unei teme.
În dialogul dintre două persoane, rolurile de emiţător şi receptor se schimbă alternativ
pentru că fiecare partener de dialog este şi receptor şi emiţător.
Procesul de comunicare se realizează cu ajutorul codurilor care pot să fie de diferite
tipuri. Prin noţiunea de cod înţelegem un sistem de semne prin care se semnifică ceva, adică
se transmite sau se receptează un mesaj informaţional. Comunicarea umană este o comunicare
intelectivă sau semantică şi se realizează cu ajutorul sistemului de coduri care este limba
vorbită. Emiţătorul generează şi transmite semnale, prin varierea sau modularea unei stări şi
însuşiri a sa. Receptorul sau destinatarul căruia îi sunt adresate mesajele este sistemul care
captează, prelucrează, adică decodează semnalele transmise de emiţător, modificându-şi, sub
acţiunea lor, starea iniţială. Ca proces, comunicarea este ansamblul operaţiilor de codare –
recodare – decodare care se aplică asupra alfabetului de bază, la nivelul sursei, emiţătorului şi
alfabetului – cod, la nivelul receptorului, adică destinatarului.
Limba este o entitate specifică, distinctă de limbaj, obiectivată prin intermediul unor
sisteme şi al unor reguli logico – gramaticale de punere în corespondenţă cu cuvintele orale şi
de combinare în propoziţii purtătoare de mesaj. Limba este produsul istoriei şi are funcţia de
mijloc de comunicare între oameni. Limba este studiată de lingvistică, care urmăreşte
inventarul lexical normele gramaticale şi legătura cu practica şi cunoaşterea umană.
Din punct de vedere psihologic, limbajul este activitatea de comunicare dintre oameni,
activitate realizată cu ajutorul limbii şi al tuturor resurselor ei. Forma concretă, naturală a
limbajului este vorbirea, adică limbajul oral. Limbajul şi gândirea se află într-un raport de
unitate şi se intercondiţionează, deşi sunt fenomene diferite. Limbajul face posibilă
comunicarea didactică.
Un loc central în activitatea de predare – învăţare îl deţine comunicarea educaţională
deoarece rolul profesorului nu este numai acela de a deţine cunoştinţe de specialitate şi
cunoştinţe psiho – pedagogice, ci şi de a transmite aceste cunoştinţe, într-un limbaj specific,
elevilor cărora adresează. Având la bază limbajul, ca şi proces psihic superior, comunicarea
educaţională îşi propune transferul de informaţii de la profesor la elev, dar şi asigurarea
feedback-ului de la elev la profesor.
Văzută astfel, comunicarea didactică este rezultatul activităţii a cinci componente
distincte:
1. Emiţătorul: care este profesorul ce are rolul de a transmite informaţia, sub forma
unui semnal de către receptor;
2. Receptorul: care este format din clasa de elevi ce trebuie să-şi însuşească informaţia
primită.
3. Informaţia: reprezintă conţinutul de cunoştinţe, mesajul transmis de emiţător
receptorului. Locul central în cadrul mesajului îl deţine limbajul, care trebuie să fie adecvat
contextului în care are loc comunicarea;
4. Feedback-ul: care confirmă emiţătorului primirea şi însuşirea de către receptor a
informaţiei comunicate şi care, totodată, ajută emiţătorul să-şi realizeze activitatea de
transmitere a informaţiilor.
5. Feedback-ul invers: care confirmă receptorului validitatea informaţiilor primite şi
este specific doar activităţii didactice de predare – învăţare.

Feedback
E R
Feedback invers

Mesaj

În cadrul acestui mecanism două aspecte sunt problematice şi asupra lor trebuie să
insistăm. Mai întâi dascălul care are rolul de a pregăti comunicarea didactică şi de a o face
posibilă în condiţiile în care receptorul este mereu diferit, apoi limbajul care face posibilă
comunicarea didactică, dar care poate, în acelaşi timp, să împiedice sau să denatureze această
comunicare.
Echilibrul dintre vocabularul activ şi cel pasiv nu se poate realiza decât prin
restructurarea permanentă a fondului lexical pe baza unui transfer continuu de elemente
lexicale deja asimilate în operaţiile prezente de codare şi decodificare a mesajelor. Înţelegerea
unui mesaj presupune, deopotrivă, receptarea corectă a simbolurilor sonore sau grafice,
precum şi actualizarea experienţei verbale anterioare.

1.3. Formele limbajului

Din punct de vedere al iniţiativei de comunicare, limbajul este de două feluri: limbaj
activ şi limbaj pasiv.
Limbajul activ este limbajul în care este prezentă intenţia de comunicare, este procesul
de pronunţare a cuvintelor şi de fixare a lor în scris.
Limbajul pasiv este limbajul în care nu este prezentă intenţia de comunicare, ci de
recepţionare şi înţelegere a limbajului celui care ne transmite un mesaj oral sau scris.
Limbajul pasiv îl precede pe cel activ şi este mai bogat decât acesta. Limbajul activ presupune
exersare şi cultivare sistematică.
După forma de exprimare limbajul este de două feluri: intern şi extern.
Limbajul intern este limbajul care se desfăşoară în sfera lăuntrică, mintală. Este
vorbirea în gând cu sine însuşi şi pentru sine. Este asonor, ascuns, este centrat pe înţelesuri, pe
idei şi imagini, este economic pentru că uzează de prescurtări şi condensări. Este foarte rapid,
se desfăşoară cu o viteză foarte mare faţă de limbajul oral. Limbajul intern îndeplineşte funcţii
de anticipare, de proiectare, de conducere dinlăuntru şi de coordonare a limbajului oral şi
scris.
Limbajul extern este adresat unor destinatari din afară şi se realizează în două forme:
limbaj oral şi limbaj scris. Limbajul oral este limbajul vorbit şi rezultă din succesiunea
selectivă, structurată după reguli logico – gramaticale ale sunetelor articulate. Este forma de
bază a limbajului la om, pentru că de la limbajul oral pornesc toate celelalte forme de limbaj.
Limbajul scris constă codarea mesajelor orale în formă grafică. Apare mult mai târziu
decât limbajul oral, în perioada şcolarizării.
După specificul comunicării, limbajul oral se realizează în trei variante: solilocviul,
monolog şi dialog.
Solilocviul este vorbirea cu voce tare cu noi înşine. Această formă de comunicare se
întâlneşte la copil până la vârsta de 5 ani şi prin ea se exteriorizează intenţiile şi se
consemnează desfăşurarea secvenţelor activităţii curente. La adult, vorbirea cu voce tare cu
sine însuşi apare doar situaţional (în cazul izolării îndelungate de contactul cu cei din jur sau
în stări patologice).
Monologul presupune existenţa unui destinatar extern care să recepteze fluxul
mesajelor fără a replica după fiecare secvenţă, ci doar la sfârşit. Monologul este centrat pe o
anumită temă şi are ca obiectiv informarea, instruirea auditoriului într-un anumit domeniu,
lămurirea sau convingerea acestuia.
Dialogul este comunicarea între două persoane, relaţie în care fiecare partener de
dialog este şi emiţător şi receptor. Dialog înseamnă schimb reciproc de mesaje.
Indicatorii limbajului oral sunt:
 volumul de cuvinte;
 fluenţa;
 diversitatea vocabularului;
 rapiditatea (frecvenţa cuvintelor în unitate de timp - minutul);
 tempoul care poate să fie regulat sau sincopat;
 tăria, adică forţa pronunţiei;
 claritatea dicţiei;
 intonaţia;
 gradul de melodicitate;
 timbrul.
Principalele modalităţi ale expresivităţii limbajului oral constau în: tonul vorbirii, ritm,
volum, accent logic, gestică şi mimică. Tonul vorbirii exprimă o cantitate generală a
comunicării: mlădie, inflexiune a vocii, intonaţie. Ritm înseamnă desfăşurare gradată, treptată.
Volumul este forţa sau amploarea sunetelor emise de voce. Accentul constă în intonaţia
specială a unei silabe dintr-un cuvânt, pusă în evidenţă prin varietatea tonului. Prin accentual
logic înţelegem intonarea specială a unei părţi dintr-un mesaj cu scopul de a evidenţia
valoarea acelei secvenţe, detaşând-o de restul comunicării tocmai prin această accentuare.
Gestul şi mimica are rolul de a completa mesajul transmis prin cuvinte, de a-l face mai
convingător, mai inteligibil.
Ţinuta fizică, fizionomia feţei sau gesticulaţia dascălului pot stârni reverberaţii
intelectuale sau afective asupra elevilor. Mimica feţei şi gesturile mâinii acompaniază
limbajul vorbit, integrînd sau prelungind semnificaţiile cuvintelor. Uneori, gesturile pot
comunica mai multe informaţii ascultătorilor decât vorbirea. Artificiile periferice limbajului
sunt capabile să acopere porţiuni ale spaţiului semantic, pe care limba vorbită nu reuşeşte
întodeauna să le recupereze.
Alături de coerenţă, corectitudine, ritm, precizie, expresivitatea este o trăsătură a
limbajului corect.
În cadrul activităţilor şcolare, cadrul didactic le va atrage atenţia elevilor asupra
componentelor expresivităţii limbajului, solicitându-i să identifice şi să compare
manifestările expresive de cele neutre/inexpresive. Exerciţiile propuse vor avea ca scop
obţinerea expresivităţii prin intonaţie şi volum. Fiecare dintre aceste elemente accentuează o
anumită parte a mesajului şi reflectă atitudinea vorbitorului faţă de ceea ce relatează. Acelaşi
eveniment poate produce o reacţie de bucurie, de întristare, de suprasaturare, el este redat prin
aceeaş structură fonetică (aceleaşi sunete), dar intonaţia, prin care se încorporează scopul
comunicării, atitudinea vorbitorului faţă de ce relatează, le diferenţiază.
Cultivarea expresivităţii limbajului nu are înrâuriri numai în direcţia capacităţii de
comunicare a elevilor, ci le îmbogăţeşte viaţa sufletească, le educă sensibilitatea şi
receptivitatea faţă de ceea ce există.

1.4. Funcţiile limbajului

În activitatea de comunicare umană, limbajul are mai multe funcţii:


- Funcţia principală este cea de comunicare, de transmitere a unui conţinut semantic
de la o persoană la alta;
- Funcţia de cunoaştere sau de conceptualizare şi în general de elaborare a gândirii;
- Funcţia de reprezentare simbolică, adică de substituire a unor obiecte sau fenomene
şi relaţii prin formele verbale sau prin alte semne;
- Funcţia reglatorie, adică de conducere a conduitei altei persoane şi a propriului
comportament;
- Funcţia expresivă, adică de exprimare a unor idei sau imagini atât prin cuvinte cât şi
prin intonaţie, gestică, mimică şi pantomimică;
- Funcţia persuasivă, de convingere sau de inducţie la o altă persoană a unor idei şi
stări emoţionale;
- Funcţia ludică sau de joc, adică de asociere de cuvinte cu efecte deosebite, ciocniri
de sensuri, construcţii artistice, consonanţe ritmice;
- Funcţia dialectică – constă în formularea şi rezolvarea contradicţiilor sau conflictelor
problematice.
Limbajul are un rol hotărâtor în formarea şi dezvoltarea personalitătii şcolarului mic,
în îmbogăţirea capacităţii de relaţionare cu cei din jur, în descoperirea şi cunoaşterea mediului
înconjurător. Dobândind încă de la vârsta preşcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur,
de a-şi exprima în mod inteligibil gândurile, ideile, impresiile,copilul îşi formează o bază
pentru activitatea şcolară şi pentru viaţa socială de mai târziu.
În procesul de predare-învăţare limbajul reprezintă un mijloc de comunicare, dar şi un
mijloc de cunoaştere, deoarece prin intermediul lui se transmit cunoştinţe şi se lărgeşte
orizontul copiilor cu noi reprezentări.
Prin limbaj elevul transmite propriile sale nevoi, cerinţe,elaborează şi comunică
propriile gânduri, îşi manifestă bucuriile şi supărările, îşi organizează activităţile sale.
Limbajul îi oferă şcolarului mic, autonomie şi posibilitatea de a se mişca cu uşurinţă în mediul
înconjurător.
Limbajul, ca modalitate psihoindividuală de utilizare a limbii devine mijlocul cel mai
expresiv de relevare a personalităţii, a originalităţii şi singularităţii subiectului uman. Între
comunicaţional şi cognitiv se instituie un raport de unitate; la un nivel evoluat, nu se poate
gândi fară mijloacele limbajului, iar vorbirea fără inţeles sau conţinut cognitiv este o simplă
forma fără conţinut. Jucând în sistemul psihic uman un rol deosebit de important, limbajul
este un fel de ax al sistemului psihic care face posibil fenomenul de conştiinţă. Limbajul
determină forma comunicării.
Limbajul reprezintă codul comunicării, este liantul între cel ce transmite informaţia –
emiţător şi cel ce primeşte informaţia –receptor.
Dată fiind importanţa limbajului în viaţă, cadrul didactic, trebuie să valorifice în
permanent orice posibilitate de cultivare a exprimării verbale a elevilor în timpul tuturor
formelor de activitate desfăsurate în şcoală.

1.5. Evoluţia limbajului la vârsta şcolară mică

Evoluţia limbajului la şcolarul mic este strâns legată de evoluţia gândirii, pentru că
limbajul impune gândirea, exigenţele sale culturale, contribuind în felul acesta la
restructurarea ei. Extinderea şi complicarea raporturilor dintre copil şi realitatea
înconjurătoare, sporirea independenţei copilului se răsfrâng direct asupra limbajului său.
Copilul apelează la realitate, dar prin limbaj se depărtează de ea, îşi aminteşte situaţiile
trecute, stabileşte raporturi, face deducţii corecte. La preşcolar limbajul se îmbogăţeşte sub
raport cantitativ. Dacă la un an copilul pronunţă 5 – 10 cuvinte,la 2 ani vocabularul activ
creşte la 300-400 de cuvinte, la vârsta de 4 ani la 1600-2000 de cuvinte, pentru ca la 6 ani să
depăşească 3500 de cuvinte.
De la limbajul situativ specific preşcolarităţii, se trece la limbajul contextual care
cunoaşte o dezvoltare coerentă, este un limbaj închegat şi structurat.
Limbajul situativ de la antepreşcolar are forma dialogului cu caracter extern de
concret, pentru că este legat de împrejurările şi situaţiile particulare la care participă copilul,
pe când limbajul preşcolarului ia înfăţişarea monologului, deoarece el povesteşte ce a văzut,
ce a auzit, fără ca ascultătorii să cunoască neapărat situaţia despre care se vorbeşte. Aceste
două forma de limbaj, situativ şi contextual coexistă pe toată perioada preşcolarităţii, însă
importanţa, locul şi rolul lor se schimbă în funcţie de sarcinile şi condiţiile în care are loc
comunicarea. Ca o tendinţă generală, se manifestă diminuarea caracterului situativ al
limbajului odată cu trecerea spre şcolaritatea mare.
Specifică preşcolarităţii este coexistenţa limbajului situativ cu limbajul contextual şi
predominanţa când a unuia, când a celuilalt, dar şi apariţia unei noi forme de limbaj din
limbajul monologat şi anume a limbajului interior. Procesul de formare a limbajului interior
sporeşte enorm de mult posibilităţile copilului de a-şi planifica mintal activitatea, de a şi-o
regla permanent. Copilul vorbeşte cu sine şi pentru sine mai ales atunci când se află în situaţii
dificile, problematice. Vorbind cu sine, copilul găseşte soluţii, îşi ordonează acţiunile.
Limbajul interior are o mare importanţă în dezvoltarea intelectuală a copilului, pentru că
limbajul interior este mecanismul de bază al gândirii.
Tot în această perioadă se dezvoltă foarte mult latura fonetică a limbajului, cu toate că
pronunţia cuvintelor nu este corectă cauza unor particularităţi ale aparatului fonator, ale
analizatorului verbo–motor şi ale analizatorului auditiv. Sunt posibile omisiuni, substituiri şi
inversiuni de sunete, dar spre sfârşitul preşcolarităţii, scad greşelile de pronunţie. Copiii îşi
însuşesc fondul lexical, dar şi semnificaţia cuvintelor, a noţiunilor.
Problema cea mai importantă a preşcolarităţii, dar şi a şcolarităţii, o prezintă însuşirea
structurii gramaticale a limbajului.

1.6. Tulburările de limbaj

Tulburările de limbaj pot apărea pe fondul intelectului normal, dar şi pe fondul unui
dificit intelectual sau senzorial. Când apar pe fondul unui dificit mintal sau senzorial,
tulburările de limbaj sunt manifestări secundare ale unui sindrom complex, care, prin
existenţa lui, accentuează dificultăţile de recuperare şi adaptare.
În perioada prealfabetară, cadrul didactic va observa posibilele tulburări de limbaj ale
elevilor antrenându-i în diferite activităţi de comunicare. Se vor nota literele care sunt
pronunţate cu dificultate de către fiecare elev pentru a consulta un specialist (medic, logoped)
şi a lua măsuri corespunzătoare pentru corectarea eventualelor deficienţe.
Pentru a interveni în mod eficient şi în cunoştinţă de cauză, învăţătoarea trebuie să
cunoscă principalele categorii ale handicapurilor de limbaj care se întâlnesc la vârstele
preşcolară şi şcolară. Identificarea precoce a copiilor cu tulburări de limbaj este extrem de
importantă, deoarece intervenţia de corectare şi recuperare a limbajului se face cu un efort
mult mai mic la aceste vârste.
În acelaşi timp, colaborarea cu familia este foarte importantă pentru că părinţii sunt
aceia care constată primii dificultăţile de vorbire ale copilului şi tot ei, din proprie iniţiativă
sau la recomandarea cadrului didactic se prezintă la cabinetul logopedic pentru un control de
specialitate.
Clasificarea handicapurilor de limbaj se face după mai multe criterii, şi anume:
anatomofiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic şi psihologic. Profesorul Emil Verza
a făcut următoarea clasificare a handicapurilor de limbaj:
1) – tulburări de pronunţie: dislalia, rinolalia, dizartria;
2) – tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii: bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia,
oftonagia;
3) – tulburări de voce: afonia, disfonia, fonastenia;
4) – tulburări ale limbajului citit şi scris: dislalia – aleria şi disgrafia – agrafia;
5) – tulburări polimorfe: afazia şi alalia;
6) – tulburări de dezvoltare a limbajului: mutismul psihogen, electiv sau voluntar,
retard sau întârziere în dezvoltarea generală;
7) tulburări de limbaj bazat pe disfuncţii psihice : dislogii, ecolalii,
jargonazii,bradifazii; .
1) Tulburări de pronunţie sau de articulaţie
La copiii preşcolari şi la şcolarii mici, această categorie de handicapuri de limbaj are
cea mai mare frecvenţă. Tulburările de limbaj din această categorie creează dificultăţi în
emiterea cuvintelor, propoziţiilor si în înţelegerea celor pronunţate. Aceste tulburări se
manifestă şi în limbajul citit şi scris, îngreunând formarea deprinderilor grafice şi lexice.
Dislalia se caracterizează prin cea mai mare frecvenţă în raport cu toate handicapurile
de limbaj. La copilul preşcolar, tulburările de pronunţie nu constituie semnale de alarmă, însă
la vârsta şcolară mică se simte nevoia unei intervenţii logopedice, pentru a nu permite
stabilizarea şi formarea unor deprinderi deficitare de pronunţare. Dislalia constă în tulburări
de articulaţie sau de pronunţie şi se manifestă prin omiterea, substituirea, înlocuirea şi
inversarea sunetelor. Când aceste fenomene se produc la nivelul silabelor şi chiar al cuvintelor
atunci sunt forme grave de dislalie. Cu privire la cauze, putem spune că dislalia este generată
de mai mulţi factori, dintre care amintim: imitarea persoanelor cu o pronunţie deficitară, un
mediu educativ nefavorabil care nu ajută la stimularea vorbirii sau încurajarea copilului
preşcolar de către membrii familiei în pronunţarea peltică pentru amuzament ceea ce duce la
formarea unor deprinderi greşite, şi anomalii ale aparatului bucal, deficienţe cerebrale.
2) Tulburări de ritm şi de fluenţă a vorbirii
Tulburările de ritm şi de fluenţă a vorbirii sunt mai grave decât tulburările de
articulaţie şi de pronunţare pentru că au efecte negative asupra personalităţii şi
comportamentului persoanei.
Bâlbâiala este o tulburare de vorbire care perturbă relaţiile copilului cu cei din jur şi
este un handicap relativ grav.
Aceasta constă în repetarea unor sunete sau silabe la începutul şi la mijlocul
cuvântului, cu prezenţa unor pauze intre acestea.
Fonastenia şi pseudoastenia sunt tulburări de vorbire de natură funcţională şi constă în
folosirea incorectă şi abuzivă a vocii. La preşcolari apare datorită suprasolicitării vocii şi în
stările emoţionale puternice. Fonosteniile duc la scăderea intensităţii vocii, la pierderea
calităţilor muzicale, tremurul şi obosirea prea devreme a vocii.
Afonia – este cea mai gravă tulburare de voce. Poate fi generată de îmbolnăviri ale
laringelui, de emoţii puternice, de stres sau de complexe de inferioritate.
Disfonia- se manifesta printr-o voce monotonă, nazală, falsa, tuşită, scăzută, timbru
inegal; şi se datorează tulburarilor parţiale ale muşchilor coadelor vocale, ai laringelui,
nodulilor bucali şi polipilor.
3) Tulburările limbajului citit- scris
Tulburările de limbaj citit şi scris se numesc dislexie şi dizgrafie, se manifestă la
copilul preşcolar prin incapacitatea sa de a învăţa citirea şi scrierea. Copiii manifestă confuzii
între fenomenele care seamănă acustic, între literele şi grafemele lor, inversiuni, adăugiri şi
omisiuni de litere şi grafeme, dificultăţi în combinarea cuvintelor în unităţi mai mari de
limbaj.
La disgrafici, grafemele sunt plasate defectuos în spaţiul paginii, au o aşezare
dezordonată şi sunt inegale ca mărime şi formă. În majoritatea cazurilor, citirea şi scrierea
cifrelor se face cu uşurinţă, fără greşeli.
4) Tulburările polimorfe
Din această categorie a tulburărilor de limbaj fac parte alalia şi afazia. Alalia mai este
numită şi întârziere înăscută a vorbirii sau muţenia auzitorilor, poate apărea pe fondul unui
întârzieri mintale, dar nu presupune deficit de intelec de tip oligofrenic. Totuşi, alalicul are
tulburări de percepţie, întârziere şi neîndemânare motorie. În alalia motorie, elevul care
prezintă înţelege sensul cuvintelor şi îl reţine, dar nu le poate pronunţa. Poate emite unele
sunete nearticulate şi chiar cuvinte mono şi bisilabice. Execută ordinele verbale şi poate arăta
obiectele indicate. În alalia senzorială, copilul nu înţelege sensul cuvintelor, dar poate repeta
sunete şi unele cuvinte cu o structură mai simplă. Forma cea mai gravă de alalie este cea
mixtă, în care predomină fie alalia motorie, fie alalia senzorială.
Trăsăturile comune tuturor formelor de alalie constă în lipsa de expresivitate, rigiditate
în mişcări şi comportament, dezinteres pentru activitate, voinţă scăzută, atenţie şi percepţie
deficitare, motricitate slab dezvoltată.
În alalie este afectată posibilitatea achiziţionării limbajului şi se manifestă în copilărie,
pe când afazia, ca tulburare de limbaj, apare după dobândirea comportamentului verbal şi este
frecventă la vârstele adulte.
5) Tulburările de dezvoltare a limbajului
Dintre tulburările de dezvoltare a limbajului fac parte mutismul electiv sau voluntar şi
întârzierile în dezvoltarea generală a vorbirii.
Mutismul electiv se manifestă prin refuzul parţial sau total din partea copilului de a
comunica cu unele persoane. „Muţenia” are un caracter temporar şi poate dura de la câteva
saptămani la ani de zile. Se întâlneşte la copiii hipersensibili şi este însoţit de încăpăţânare,
timiditate, brutalitate sau irascibilitate. În toate cazurile mutismul electiv este generat de
atitudinile greşite în educaţie faţă de copil, care îl traumatizează din punct de vedere afectiv,
de emoţiile puternice, eşecurile repetate, frustrări, stres.
Mutizmul electiv constă în lipsa comunicării cu cei din jur si aceasta duce la
rămânerea în urmă în dezvoltarea vocabularului şi în exprimarea logico-gramaticală, cu
influenţe negative asupra dezvoltării intelectului.
Întârzierile în dezvoltarea vorbirii se întâlnesc la copiii care nu au o evoluţie a
limbajului conform cu vârsta şi se manifestă prin sărăcia vocabularului, prin neputinţa de a se
exprima corect, logic în propoziţii şi fraze.
Imposibilitatea de a comunica prin limbaj atrage după sine stagnarea dezvoltării
personalităţii copilului, ceea ce duce la modificarea relaţiilor lui cu oamenii şi cu realitatea
înconjurătoare.