Sunteți pe pagina 1din 57

INTRODUCERE.............................................................................................................................

5
CAPITOLUL I.................................................................................................................................7
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INTERPRETAREA ÎN DREPT......................7
1.1. DEFINIREA INSTITUȚIEI INTERPRETĂRII.................................................................................7
1.2. HERMENEUTICA ÎN DREPT.....................................................................................................8
1.3. NECESITATEA INTERPRETĂRII ÎN DREPT...............................................................................10
1.4. TEORII ASUPRA INTERPRETĂRII. REPERE ISTORICE..............................................................11
1.4.1. Școala exegetică (istorică)...........................................................................................11
1.4.2. Școala sociologică (evoluționistă)...............................................................................13
CAPITOLUL II.............................................................................................................................15
NORMA JURIDICĂ ȘI METODOLOGIA INTERPRETĂRII EI...............................................15
2.1. NORMA JURIDICĂ ȘI INTERPRETAREA EI..............................................................................15
2.2. METODELE ȘI REGULILE INTERPRETĂRII JURIDICE..............................................................17
2.2.1. Considerații generale...................................................................................................17
2.2.2. Metode de interpretare intrinsecă................................................................................18
2.2.3. Metode de interpretare extrinsecă................................................................................20
2.3. REZULTATUL (LIMITELE INTERPRETĂRII).............................................................................21
2.4. PRINCIPIILE INTERPRETĂRII JURIDICE..................................................................................23
CAPITOLUL III...........................................................................................................................27
INTERPRETAREA ÎN DIFERITE RAMURI DE DREPT..........................................................27
3.1. Interpretarea normelor de dreptul civil...........................................................................27
3.1.1. Noțiunea și necesitatea interpretării normelor de drept civil......................................27
3.1.2. Clasificarea interpretării în dreptul civil, după metoda de interpretare folosită.........28
3.1.3. Clasificarea interpretării în dreptului civil, în funcție de rezultatul interpretării........32
3.2. INTERPRETAREA NORMELOR DE DREPT PROCESUAL CIVIL..................................................33
3.2.1. Noțiunea și sediul materiei...........................................................................................33
3.2.2. Interpretarea și aplicarea unitară a legii....................................................................36
3.2.2.1. Recursul în interesul legii..........................................................................................36
3.2.2.2. Pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. . .37
3.3. INTERPRETAREA NORMELOR DE DREPT PENAL....................................................................39
3.3.1. Noțiunea și necesitatea interpretării normelor de drept penal....................................39
3.3.2. Clasificarea interpretării în dreptul penal, după metoda de interpretare folosită......40

0
3.3.3. Clasificarea interpretării în dreptul penal, în funcție de rezultatul interpretării.........43
3.3.4. Interpretarea evolutivă și analogia în dreptul penal....................................................44
3.4. INTERPRETAREA NORMELOR DE DREPT PROCESUAL PENAL................................................47
3.4.1. Noțiunea și necesitatea interpretării normelor de drept procesual penal....................47
3.4.2. Clasificarea interpretării în dreptul procesual penal, după metoda de interpretare
folosită....................................................................................................................................48
3.4.3. Clasificarea interpretării în dreptul procesual penal, în funcție de rezultatul
interpretării............................................................................................................................49
3.4.4. Analogia în dreptul penal procesual............................................................................50
CONCLUZII..................................................................................................................................52
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................55

1
2
3
INTRODUCERE

Plecând de la definiţia dată interpretării „1. A explica, a comenta un text, o lege etc. 2. A
juca un rol într-o piesă, într-un film etc.; a executa o bucată muzicală”1 și de la expresia atât de
folosită în domeniul juridic „interpretarea dreptului”, în lucrarea de față ne propunem să
definim instituția interpretării, principiile interpretării în drept, interpretarea normei juridice în
următorele ramuri de drept:
- Drept civil;
- Drept procesual civil;
- Drept penal;
- Drept procesual penal.

În dreptul roman, dacă judecătorul nu găsea soluţia în normă, pronunţa sub jurământ
formula rem sibi non liquere (afacerea nu este lămurită) şi se retrăgea.
În dreptul nostru însă chiar dacă nu găsește soluția în normă sau norma este neclară
pentru cazul dedus judecării, judecătorul este obligat să se pronunțe.
1
G. Angelescu, E. Mareş, Dicţionarul fundamental al limbii române, explicativ, morfologi, ortografic şi ortoepic,
Ed. Aula, 2008, p. 586

4
Numai folosind instituția interpretării care face parte integrantă din mecanismul aplicării
legii, judecătorul poate să dea o soluție. Dacă instituţia interpretării n-ar exista, judecătorul nu
s-ar putea pronunţa asupra tuturor cazurilor deduse judecării, iată de ce instituția interpretării
legii de către judecător este atât de importantă.
Având în vedere importanța interpretării dreptului ne propunem în lucrare să dezbatem
următoarele teme:
- despre instituţia interpretării;
- despre principiile generale ale dreptului (sursele de inspirație a judecătorului în cazuri
neprevăzute de lege);
- metodele de studiu a interpretării, metodele generale de interpretare.
- importanţa primordială a principiilor specifice fiecărei ramuri de drept, subramuri, a
instituțiilor de drept în instituţia aplicării prin interpretare a legii
- diferenţa dintre interpretarea cazuistică a normelor, specifică şi inerentă activităţii de
judecată şi interpretarea „general-obligatorie” interpretare rezervată activitătii legiuitoare, ca
interpretare autentică şi obligatorie pentru toţi
- instituţia interpretării şi a calificării contractelor civile;
- analogia în dreptul civil;
- analogia în dreptul penal.

În vederea elaborării lucrării pe care o dorim ca un studiu mixt (doctrinar și de


jurisprudență), pentru prima parte a lucrării vom consulta tratate, manuale, cursuri universitare,
monografii, articole de specialitate care dezbat doctrinal subiecte din teoria general a dreptului.
Pentru studiile de jurisprudență vom consulta bazele de date electronice, studii care
argumentează ideile doctrinare prezentate de doctrină.

Pentru partea a doua a lucrării, parte în care vom prezenta instituția interpretării
normelor juridice ale dreptului civil, ale dreptului procesual civil, ale dreptului penal și cel
procesual penal folosind metoda comparației, vom scoate în evidență deosebirile existente între
aceste ramuri ale dreptului referitor la interpretarea normelor.

5
A fost studiată legislația care reglementează instituția interpretării. Au fost consultate
tratate, manuale, cursurile universitare, monografii, articole de specialitate ale autorilor români
care sunt recunoscuți ca mari doctrinari în ramura respectivă. A fost consultată jurisprudența
Curții Constituționale și a Î.C.C.J. din România referitoare la interpretarea legii.

În final, vom prezenta concluziile în urma celor studiate/cercetate în cuprinsul lucrării.

Am ales această temă pentru lucrare/studiu, întrucât interpretarea face parte din procesul
de aplicare a legii, presupune o cunoaștere a dreptului ca un sistem începând cu teoria generală a
dreptului. Este o temă interesantă, mereu de actualitate și nelipsită de la aplicarea cazuală a
dreptului de judecător.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INTERPRETAREA ÎN DREPT

1.1. Definirea instituției interpretării


Chestiunea interpretării în drept este o temă pe cât de necesară, pe atât de sensibilă.
Dreptul însuși este produsul interpretării.

„Interpretarea, orice interpretare, este un act de creație. Fără interpretare, regula însăși
n-ar fi aplicabilă, reprezentând exclusiv o simplă virtualitate ontologică, nu existențială.
Calificarea unei situații, de fapt sau de drept, ca fiind reglementată de o anumită norma juridică
supraordonată, implică în mod necesar, nu numai determinarea acestei situații, dar si
interpretarea normei respective, spre a se stabili incidența sa. Norma ce nu a fost interpretată,
este ca o partitură necântată.” 1 Așadar, fără interpretare nu se poate vorbi de aplicarea dreptului,
mai mult decât atât, nu putem vorbi despre drept, întrucât acesta din urmă este rezultatul modului
în care noi, oamenii, percepem, interpretăm faptele sociale și elaborăm astfel norme juridice.

Judecătorul, în procesul său de aplicare a dreptului, prin puterea cu care acesta e înzestrat,
creează dreptul (vezi în sens contrar) 2 și îl recreează cu fiecare hotărâre pronunțată. El nu este un

1
M.C. Eremia, Interpretarea juridică, Ed. All, București, 1998,p. 17.
2
L. Riteș, Interpretarea, Instituție fundamentală a dreptului, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 114.

6
simplu executant care aplică norma în litera ei, ci el trebuie să-i descopere sensul, scopul și să o
aplice într-o manieră prin care să instaureze și să mențină ordinea publică și binele public.
Judecătorul trebuie să fie un vizionar.

Judecătorul poate întâmpina dificultăți în interpretarea legii, dificultăți care provin din
situația paradoxală în care îl pune însăși profesia: de a judeca lucrurile și de a aprecia situațiile și
oamenii nu doar prin prisma sa, ci și preluând criteriile legiuitorului. Aceste dificultăți sunt
asociate cu cele izvorâte din legea însăși sau din redactarea textului de lege, cele legate de
interesele societății, cele legate de temperamentul, de personalitatea judecătorului și mai mult, de
concepția lui asupra lumii în general și a dreptului în special. Un bun interpret va încerca să
descopere legitimitatea legii, să răspundă întrebării de ce e reglementarea așa și nu invers, de ce a
ales legiuitorul exprimarea dată, care e răul evitat, care este valoarea socială protejată, precum și
lacunele legii și inconveniențele ei practice.

Puterea judecătorească deține Iurisdictio, adică are atribuția de a rosti dreptul, care
permite unei instanțe să tranșeze litigii prin interpretarea legii și a convențiilor încheiate între
părțile aflate în conflict. În acest proces, aplicarea dreptului trebuie făcută având în vedere că
norma juridică dată de către legiuitor nu se poate preta la toate situațiile de fapt invite în practică,
astfel contează mai mult spiritul legii decât litera ei.

Rolul judecătorului jucat în interpretarea dreptului este cel mai bine exprimat în adagiul
latin clasic optima est legum interpres consuetudo, adică practica este cel mai bun interpret al
legilor, care nu pot fi izolate de mediul și realitatea înconjurătoare.

Arta de a interpreta reprezintă o deosebită importanță pentru un adevărat judecător,


întrucât, eficient realizată și bine condusă, reprezintă un instrument indispensabil pentru
aplicarea legii și înfăptuirea justiției.

1.2. Hermeneutica în drept


Termenul de „hermeneutică” indică semnificația generală de „artă și filozofie a
interpretării”, iar o posibilă origine etimologică ar fi de la zeul grec Hermes (zeu care nu avea
limite spațiale și putea să fie, în diferite forme, în locuri diferite în același timp) care ducea
muritorilor mesajele zeilor, făcând o muncă de traducere din limbaj divin într-un limbaj uman. În

7
această imagine a lui Hermes, interpretarea este neîngrădită, liberă. 1 Obiectul hermeneuticii au
început să fie scrierile autorilor clasici ai antichității greco-romane, apoi în special interpretarea
conținutului Bibliei. Asftel, rădăcinile hermeneuticii se găsesc în comentariile scrierilor lui
Homer și în cele ale Bibliei, vizând modalitățile de interpretare alegorică a acestor texte în
cultura păgână și cea creștină. Aceste scrieri deveniseră greu inteligibile prin trecerea timpului și
pierderea contextului istoric, dar și lingvistic.

Evoluțiile conceptuale2 ale termenului se datorează mult înțelesului teologic al


hermeneuticii, ca artă a interpretării textului sacru, iar apoi o mare cotitură se produce când
limbajul nu e văzut ca un simplu instrument al gândirii, ci face corp comun cu ea. Abordarea
tradițională în care interpretarea reprezintă doar o operațiune de tehnică juridică subsecventă
aplicării normelor juridice, unde simpla utilizare a unor tehnici de interpretare era suficientă, nu
mai satisface în raport cu schimbările majore și rapide ale societății contemporane, astfel ea
devine o teorie generală a regulilor de interpretare. Domeniul ei se extinde de la ghicit in cărți
până la interpretarea textelor poetice ori interpretarea judiciară.

Meritul hermeneuticii este de a face din ceva străin, ceva de neînțeles, ceva familiar: nu
avem critică, nu avem reproducere, ci îl explicitează în propriul orizont, dându-i o nouă valoare.
Prin hermenautică, textul pleacă dincolo de el însuși prin ceea ce nu spune, dar scoate la iveală,
prin ceea ce ascunde dincolo de litera lui.

Ideea care se desprinde din acestă artă este că noi, oamenii, avem deja un orizont de
înțelegere și încercând să percepem anumite lucruri, fenomene care ne sunt străine sau ne apar
problematice, le integrăm în ceea ce ne este cunoscut. Integrarea se face interpretând în lumina a
ceea ce ne e deja cunoscut. Procesul hermeneuticii ne face să răspundem unor întrebări precum:
Ce a spus în realitate autorul? Care a fost condiția originară a textului? Ce a intenționat autorul să
exprime de fapt prin text?

În ceea ce privește hermeneutica în drept, interpretul descoperă sensul propriu al


normelor juridice, înțelesul lor adevărat. Hermeneutica percepe textul legislativ ca pe o structură
plină de semnificații. Se poate ca o expresie din lege să însemne altceva față de ceea ce ne face
să credem sensul ei imediat. Hermeneutica ne spune că aceeași normă juridică poate fi
1
V. Cristea, Interpretarea și aplicarea normelor juridice, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 91.
2
I. Craiovan, Interpretare și hermeneutică în drept, în revista Palatul de Justiție, 2015, p. 3.

8
interpretată diferit de subiecți diferiți. Interpretarea presupune capacitatea judecătorului de a intra
sub pielea legiuitorului, de a înțelege contextul istoric care a generat legea, raportat la relațiile
sociale contemporane. Interpretarea depinde de gradul de descifare a mesajului, de indentificare
a motivelor și intențiilor legiuitorului, de cultura personală a judecătorului.

Hermeneutica pornește de la ipoteza că unele norme sunt inconsistente sau confuze și din
această cauză ele trebuie completate pentru a fi inteligibile. Judecătorul va ajunge să introducă
norma interpretată în contextul său, în cadrul legal care i se potrivește, decide dacă norma trebuie
aplicată doar în parte, nu trebuie aplicată deloc sau dacă soluția trebuie adaptată noului context
ideologic. În această lumină reiese că judecătorul, interpretând norma de drept, nu poate rămâne
total exterior acestui proces, iar imaginea pe care Montesquieu i-a dat-o judecătorului : „decât o
gură care rostește dreptul”, nu e valabilă. Montesquieu cerea ca legea să nu cuprindă termeni
vagi sau neclari tocmai pentru a înlătura posibilitatea de implicare și subiectivismul
judecătorului.1

1.3. Necesitatea interpretării în drept


Necesitatea interpretării dreptului decurge, în primul rând, din caracterul impersonal,
general al normei juridice. Din aceasta rezultă că operațiunea interpretării este necesară nu doar
în situația în care legea este imperfectă, ci ea e determinată de natura generalității textului legal.
Din acest sistem de norme, el trebuie să selecționeze pe cea care se aplică unui caz concret (un
caz individual care nu-și găsește întotdeauna reflecția exactă în conținutul normei).

Apoi, necesitatea decurge și din faptul că dorind să concentreze ideile pe care vrea să le
exprime, legiuitorul folosește o exprimare concisă. De aici decurge sarcina judecătorilor de a
dezvălui conținutul real al normei, care e gama de situații pe care le reglementează legea.
Interpretul trebuie să constate sensul normei, să înțeleagă cum utilizează cuvintele legiuitorul,
dacă acesta s-a exprimat abstract sau concis, dacă a făcut enumerări limitative sau nu. Cu cât
reglementarea din norma juridică e mai minuțioasă, cu atât problemele interpretării sunt mai
puține.

1
V. Cristea, op. cit., p. 92.

9
Mai trebuie spus că, în perioada cât o normă este în vigoare pot apărea fapte noi, care nu
există la momentul elaborării normei și care nu au fost prevăzute în mod concret. 1 Legiuitorul nu
e în măsură să prevadă totalitatea relațiilor dintr-o societate aflată într-o continuă schimbare.
Există o perioadă de timp între momentul adoptării și aplicării ei, perioadă în care legea se
străduiește să corespundă noilor evenimente, însă de cele mai multe ori se creează numeroase
dificultăți legate de momentul elaborării sau de cel al aplicării, dar și dificultăți de interpretare.
După elaborarea normei, ea nu poate fi cunoscută sub toate aspectele, nici de cetățeni, nici de
organele de stat, interpretarea fiind calea care face punerea la curent a lor cu o serie de aspecte
privind noul text de lege.

Uneori, se ridică anumite probleme legate de redactarea textului de lege, de folosirea


punctuației, de înțelesul unor termeni, precum și de o anumită ordine a cuvintelor. Câteodată,
norma juridică folosește termeni al căror sens diferă de cel uzual, de aceea, legiuitorul când
consideră, face în curpinsul unor legi referiri la înțelesul special al termenilor folosiți. Unii
termeni pot avea înțelesuri diferite, specifice în funcție de fiecare ramură a dreptului. Pentru a
înțelege cât mai bine sensul acestora, e necesară o cunoaștere, o analiză, o explicare a lor, lucrul
acesta fiind în sarcina interpretării.

În activitatea lor, instanțele, realizează o interpretare judiciară sau cazuală 2, care implică
că, anterior soluționării speței, să studieze circumstanțele cauzei, calificarea juridică și, mai apoi
interpretarea normei de drept pentru emiterea unui act final.

În concluzie, necesitatea interpretării normei constă în faptul că în procesul aplicării legii,


judecătorul stabilește conținutul exact al normei incidente în speță, prin lămurirea și clarificarea
sensului textului legal, pentru a fi mulată pe situația, de fapt, prezentă. Acest lucru se întâmplă,
întrucât normele au caracter general și impersonal, din care trebuie să se extragă esența pentru a
se aplica cazului concret, caz, care de cele mai multe ori,

nu-și găsește reflecția în cadrul normei legale.

1
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 201.
2
G.Boboș, C.Buzgugan, V. Rebreanu, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, 2008, p. 413.

10
1.4. Teorii asupra interpretării. Repere istorice
Pornindu-se de la scopul interpretării, au apărut mai multe teorii asupra interpretării
dreptului, dintre care două sunt cele care se detașează, două mari concepții cunoscute sub
denumirea de școli și anume, școala exegetică și școala evoluționistă. Școala exegetică sau cea
tradițională, considera că interpretarea are drept scop căutarea voinței legiuitorului, iar școala
evoluționistă, mai recentă, consideră că scopul interpretăriii este acela de a adapta dreptul la
nevoile sociale ale contemporanului.

1.4.1. Școala exegetică (istorică)


Conform acestei teorii, rolul interpretului se reduce la descoperirea sensului pe care
legiuitorul l-a acordat textului. Legea este sub comandamentului legiuitorului, de aici rezultând
că între spiritul legii și litera ei nu exista contrarietate. Judecătorul trebuia să respecte strictețea și
rigiditatea cuvântului.

Procesul interpretării constă în descoperirea sensului pe care legiuitorul l-a acordat


textului, iar dacă expresia este neclară, interpretul trebuie, conform acestei metode, să descopere
care a fost voința legiuitorului. Conform acestei teorii, textul conține voința legiuitorului la
modul integral, iar interpretul doar relevă textul. Metoda se cheamă exegetică, deoarece
demersul judecătorului este asemănător unui teolog: așa cum teologul caută în textul sacru voința
divină, judecătotul caută în normele juridice voința legiuitorului. Voința legiuitorului este căutata
cu ajutorul lucrărilor pregătitoare: rapoarte prezentate, expunerile de motive din proiectele de
lege, discuțiile comisiilor și cele din plen, dar și în istoria legii.

Interpretarea trebuie realizată în fiecare moment datorită generalității legii și în scopul de


a o aplica apt la un caz concret. Acestă ideea nu a fost împărtășită de teoria exegetică care făcea
distincție între aplicarea și interpretarea dreptului, astfel au emis o doctrină care a purtat numele
de „doctrina textului clar”1. Conform acestei doctrine, textul clar nu trebuie interpretat, așadar
interpretarea nu intervine decât atunci când textul e neclar, de neînțeles. Aici interpretarea trebuia
să răspundă la întrebarea dacă textul e clar sau e obscur, iar acest răspuns depindea de
perspicacitatea interpretului. Acest fapt poate să producă consecințe delicate, pentru că există
posibilitatea ca unui interpret să i se pară clar un text care pentru un alt interpret pare obscur și
invers. M. Djuvara remarca că interpretarea este necesară tocmai pentru că ,,norma este un
1
V. Cristea, op. cit., p. 193.

11
rezumat al unor cazuri individuale care au preexistat”, iar cazul nou care este supus judecății nu
poate fi identic cu ele. Astfel, interpretarea este legătura dintre dreptul pozitiv și aplicarea lui.

Iluminiștii au avut numeroase critici și comentarii privind această interpretare, ei


considerau că școala exegetică a impus o subordonare a judecătorului față de lege, recunoscând
doar o singură metodă de interpretare, cea literală. 1 Mai mult, sfârșitul secolului al XIX-lea a
marcat o criză a teoriei exegetice. Printre obiecții putem remarca faptul că teoria se sprijină pe
existența unei voințe a legiuitorului care, spun experții, este mai mult o ficțiune decât o realitate.
Legea este voința unei majorități parlamentare, niște grupuri formate prin alianțe politice, ea nu
exprimă o voință națională, ci este mai mult rezultatul unor compromisuri și politici
parlamentare. A găsi voința legiuitorului, care ar lămuri un text obscur, înseamnă a te baza pe
părerile, interesele, pozițiile celor care participă la normare,care sunt foarte diferite, iar acest
lucru ar duce la consecințe nefaste. Voința legiuitorului apare în acestă perspectivă mai
problematică decât textul de interpretat. Apoi, legea fiind opera omului, nu poate fi perfectă, nu
poate fi tot timpul clară, nu poate curprinde toate cazurile, evoluția societății intervine și
generează o inadecvare la contemporaneitate a legislației.

În concluzie, școala exegetică a avut numeroase consecințe: judecătorul a avut un rol


mult mai puțin important, sarcina lui fiind limitată la aplicarea legii, el era un simplu purtător al
legii. Judecătorul se rezuma la comentarea legii, la căutarea și extragerea voinței legiuitorului,
dreptul fiind considerat ca un cuprins exlusiv în normele juridice. Acestă metodă încetinește
evoluția dreptului. Realitatea este mult mai dinamică, legislației îi este aproape imposibil de a
ține pasul cu dezvoltarea fenomenelor care ne înconjoară. Legislativul lucrează cu proceduri
foarte greoaie, neapte pentru a face față nevoii din ce în ce mai mari de reglementare.

În aceste condiții, rămâne ca judecătorul să „actualizeze” legea, ceea ce ne duce la a


doua teorie asupra interpretării.

1.4.2. Școala sociologică (evoluționistă)


Conform acestei teorii, norma juridică odată intrată în vigoare, se îndepărtează de voința
legiuitorului și are propria viață. Legea este interpretată în funcție de concepțiile sociale, morale
1
L. Dogaru, G. Mihai, Norma juridică și interpretarea ei, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 251.

12
și juridice ale contemporanului, precum și după percepțiile oamenilor și realitățile
înconjurătoare. Legea se transformă pe măsura ce mediul evoluează. Această teorie vine din
dreptul roman, știută fiind abilitatea romanilor de a interpreta sensul instituțiilor, însă
păstrându-le forma. 1

Teoria se impune în secolul al XX-lea, mai ales în Franța. Ea deschide instanțelor


judecătorești o cale foarte largă de interpretare, chiar și în unele situații de creare a dreptului,
astfel ea a fost implementată de multe sisteme. Primul președinte al Curții de Casație statua
„atunci când textul prezintă unele ambiguități, atunci când există dubii cu privire la semnificația
și întinderea sa, [...] estimez că judecătorul are cele mai întinse puteri de interpretare; nu trebuie
să ne încăpățânăm a căuta cu obstinație ce a fost, acum o sută de ani, gândul autorilor codului
când au redactat un articol sau altul, trebuie să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă același
articol ar fi fost redactat de ei astăzi; trebuie să ne spunem că în prezența schimbărilor care, de un
secol, s-au făcut la nivelul ideilor, moravurilor, instituțiilor, la nivel economic și social în Franța,
justiția și rațiunea ne cer a a dapta în mod liber, omenește, textul realităților și exigențelor vieții
moderne. ”2

Judecătorul din viziunea acestei teorii, se subordonează numai legii, dar norma trebuie
aplicată de la caz la caz, în situații singulare. Chiar dacă, odată cu această teorie el are o mare
rază de acțiune în ceea ce privește interpretarea, el nu ignoră textul clar și precis al legii și nici nu
trece de voința clar exprimată a legiuitorului. Teoria tinde să răstoarne un raport dintre drept și
fapt, unde în loc de modelare a faptului prin drept, dreptul este supus schimbării faptelor.
Interpretarea devine unul dintre cele mai însemnate momente din activitatea judiciară.

În concluzie, relațiile sociale generează dreptul, nu invers, iar în această situație


legiuitorul nu poate să legifereze toate cazurile date de evoluția socială. Cu alte cuvinte,
legiuitorului îi este imposibil să prevadă la momentul legiferării toate cazurile ce pot apărea în
fața judecății la un moment dat.

1
L. Riteș, op. cit., p. 48.
2
L. Riteș, op. cit., p. 128.

13
CAPITOLUL II

NORMA JURIDICĂ ȘI METODOLOGIA INTERPRETĂRII EI

2.1. Norma juridică și interpretarea ei


„Norma” vine etimologic de la nomos, care în limba greacă însemna lege, ordine. Prin
norme, societatea devine o lume organizată într-o ordine, ordine unde sunt sancționate conduitele
umane. Astfel, o lume fără norme este de neconceput. Ea este celula de bază a dreptului. Ea
conține exigențele și pretențiile societății față de membrii societății. Norma este un model de
comportament, un etalon. Normele juridice sunt, de fapt, mijlocul prin care se realizează idealul
în justiție, iar reglementările privind viața socială reflectă esențialul în aceste relații.

Scopul normei de drept este acela de a asigura o armonie și de a aduce o securitate între
relațiile sociale, iar norma își va realiza scopul, dacă răspunde interesului pe care îl reprezintă.

Norma juridică poate fi definită ca o regulă generală și obligatorie de conduită, al cărei


scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale
statală, în caz de nevoie prin constrângerea statului.1

Alți autori2 definesc norma ca fiind ,,o regulă publică de conduită generală și
impersonală, care vizează exteriorizarea intersubiectivă a conştiinței particulare înălțată la

1
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.C.H.Beck, București, 2014, p. 129.
2
I. Dogaru, D.C. Dănișor, Gh. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 240.

14
universalitatea sa, tinzând să creeze un comportament tipic indivizilor, în acord cu modelul
social urmărit obligatoriu în temeiul legitimării ei la nivelul constiinței colective și care la
nevoie poate fi adusă la îndeplinirea prin constrângere”.

Sofia Popescu definește norma ca fiind ,,regula de conduită prescrisă, generală


impersonală, repetabilă, comandament al puterii publice, a cărei respectare este obligatorie”.1

G.Mihai și R. Motica susțin că norma juridică reprezintă „o modificare controlată de om


în mediul sociouman, cu scopul să producă valori sau să-și satisfacă o trebuință; prin acțiunea
sa, actantul produce o schimbare în lumea care trăiește, contribuind la ordinea deja existentă
sau, dimpotrivă, tulburând-o”.2

Dacă se analizează definițiile date normei juridice de mai sus, se poate contura ideea că,
deși sunt definiții diferite, ele conțin aceleași elemente, iar noțiunea de comportament este în
centrul lor. Deci, normele sunt reguli de conduită, reguli a căror aplicare este făcută prin
conștiință juridică sau la nevoie, prin forța de constrângere a statului. Prin norme juridice,
conduita oamenilor este coordonată spre întărirea și dezvoltarea relațiilor sociale. Ele nu sunt
simple indicații, ci stabilesc dispoziții obligatorii, comportamentul fiind impus de stat.
Trăsături specifice ale normelor sunt următoarele: Ele au un caracter general, regulile
sunt tipice, numărul cazurilor la care se aplică este nelimitat, iar măsurile sunt egale pentru toți.
Norma prevede o conduită la modul general, abstract și se concetizează într-un număr nelimitat
de cazuri. Norma juridică prin caracterul impersonal3 se deosebește de actul individual care este
personal.

Normele juridice au un caracter volitiv, ele depind de voința oamenilor, țin seama de
necesitățile relațiilor sociale și contribuie la mersul societății. Normele juridice își găsesc
aplicabilitatea și se pot realiza doar prin conștiința oamenilor. Aceasta este rațiunea pentru care
persoanele care nu pot să-și dea seama de acțiunile lor, fie din cauză că discernamântul le este
afectat de o boală mintală, fie din cauza vârstei prea fragede, nu răspund de faptele lor. Normele
se aplică, la nevoie, și prin forța de constrângerea a statului.

1
S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 30.
2
G. Mihai, R. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului, Ed. All Beck, București, 1997, p.20.
3
Gh. Boboș, C. Buzdugan, V. Rebereanu, Teoria generală a statului și a dreptului, Ed. Argonaut, București, 2010, p.
335.

15
Pentru a fi receptate cât mai ușor, normele juridice trebuie să țină cont de unele cerințe de
organizare interioară, condițiile, conduita și sancțiunea alcătuiesc structura1 normei juridice.

Reglementând o conduită generică, norma fixează raporturi sociale, însă aceste raporturi
se dezvoltă neîncetat. Există momente în care dreptul rămâne în urmă și intervine nevoia
adaptării sale. De aceea, dreptul nu poate să ignore timpul, momentul unei situații juridice , dar
nici nu poate să rămână pasiv. Dreptul se schimbă, se modifică și aici intervine rolul
judecătorului în interpretarea lui. În principiu, norma acționează pe un timp nelimitat, într-un
spațiu definit ca „teritoriu” și asupra unor subiecte care participă în viața juridică a acestui spațiu.
Aspectele de mai sus ridică probeleme judecătorului chemat să interpreteze norma juridică,
aplicabilă unui caz anume.

2.2. Metodele și regulile interpretării juridice

2.2.1. Considerații generale


Pentru aplicarea dreptului, judecătorul trebuie să recurgă la anumite metode de analiză a
textului pentru a ajunge la sensul real al normei juridice, având în vedere că norma e una
impresonală și generală, ea nu cuprinde toate situațiile aduse judecății.

Mai mult, norma juridică trebuie întotdeauna coroborată cu alte norme pentru a-i înțelege
înțelesul pe deplin, iar redactarea neclară , ambiguă a unor texte, un stil care nu se ridică la
exigențele unei tehnici normative, poate crea confuzii în aplicarea corectă a dreptului. Așadar
tehnica interpretării include și procedeele de examinare a textului pentru descoperirea
conținutului normei.

Tehnica interpretării dreptului are denumirea de metodologia interpretării, asta


deoarece procedeele utilizate au semnificația unor metode de interpretare. 2 Într-un sens larg,
metoda constă într-un ansamblu de proceduri, un set de reguli, care sunt organizate conform unor
principii. În sens restrâns, prin metodă se înțelege chiar oprerația prin care se urmărește aflarea
sensului normei juridice și a semnificației ei. Prezumția judecătorului este că va găsi înțelesul
normei prin interpretare.
1
L. Dogaru, Gh. Mihai, Norma jurdică și interpretarea ei, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 99.
2
L. Riteș, op. cit., p. 147.

16
În literatura juridică nu există unanimitate în ceea ce privește identificarea și clasificarea
procedeelor de interpretare. Astfel, I. Ceterchi, G. Boboș, I. Humă, N. Pop fac o clasificare în
patru categorii distincte: procedeul gramatical, istoric, logic și sistematic. C. Voicu mai adaugă
și procedeul analogiei, iar I. Dogaru, D. Dănișor, G. Dănișor adaugă procedeul teleologic.

2.2.2. Metode de interpretare intrinsecă


Metodele de interpretare intrinsecă sunt acelea care nu împrumută elemente exterioare
față de textele de interpretare, iar acestea sunt: interpretarea gramaticală și interpretarea
logică. Orice interpretare nu poate începe altfel decât de la analiza termenilor prin care se
exprimă legiuitorul. Aceasta este interpretarea gramaticală. Ea constă în stabilirea sensului
cuprins în norma juridică printr-o analiză gramaticală sintactică și mofologică a textului, precum
și printr-o analiză a vocabularului. Judecătorul stabilește sensul cuvintelor, modul de folosire a
lor în dispoziție, dacă acel termen e folosit într-o accepțiune comună sau în una specific juridică.
De multe ori, chiar legiuitorul definește unii termeni în conținutul actului normativ sau
definește unele instituții, folosind formula: „în cuprinsul prezentei legi următorii termeni sunt
definiți astfel”.1 Aceiași termeni pot fi folosiți, însă cu sensuri diferite, în funcție de ramura în
care sunt folosiți, astfel judecătorul va lua în considerație sensul specific raporat la ramura de
drept incidentă în rezolvarea cauzei.

Această tehnică presupune studiul mai multor elemente astfel:

Studierea elementului etimologic sau al originii cuvântului, presupune studierea


termenului pe baza originii acestuia și prin modul în care a fost folosit de legiuitor la elaborarea
normei juridice. În cazul în care cuvântul utilizat are atât o semnificație obișnuită, cât și una
tehnică, judecătorul va alege sensul uzual, pentru că se presupune că legiuitorul folosește un
limbaj pe înțelesul tuturor. Dacă folosește semnificația tehnică a cuvântului, atunci el îl va defini
sensul termenului. Dacă cuvântul are mai multe semnificații, se va da accepțiunea pe care o
impune însuși complexul dispoziției.

Studierea elementului sintactic presupune analiza îmbinării cuvintelor în propoziții, și a


propozițiilor în fraze. De asemenea, este analizat modul în care sunt folosite cuvintele. Astfel, un
1
I. Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 426.

17
cuvânt la singular presupune și pluralul, dar când textul folosește pluralul, nu implică și aplicarea
singulrului. Substantivele și adjectivele, cât și verbele și complementele, trebuie analizate
împreună.

Studierea elementului stilistic implică descifrarea conținutului normei prin raportare la


sensul cuvintelor, la întreaga construcție a propoziției, a frazei, precum și la specificul limbajului
juridic. Este de presupus că legiuitorul nu a inserat cuvinte fără rost, de aceea toate cuvintele care
compun textul dispoziției nu trebuie să fie neglijate. Doar atunci când suntem în prezența unui
pleonasm sau utilizarea cuvântului ar duce la situații absurde, se va putea neglija acel termen.

Interpretarea logică este una din cele mai utilizate procedee, fiind un instrument de o
importanță deosebită. Interpretarea corectă nu se rezumă doar la analiza gramaticală, ci implică
raționamente prin care se realizează semnificația și sensul normei. Interpetarea logică constă în
operațiuni de generalizare, de analiză logică a dispoziției și de judecată rațională.

În cadrul acestei interpretări, se caută înțelesul normei juridice prin intermediul rațiunii
legii. Pentru aceasta, se folosesc anumite argumente, argumente care au dovedit o mare eficiență
de-a lungul vremii, astfel:

Argumentul per a contrario este aplicația legii terțului exclus. Argumentul are premisa
că, dacă suntem în prezența unor noțiuni contradictorii, care se neagă una pe cealaltă, numai una
este adevărată, cealaltă este falsă, iar a treia variantă nu există.

Argumentul a fortiori1 înseamnă extinderea aplicării unei norme la o situație


nereglementată de lege în mod expres, dacă motivele pe care le-a avut în vedere legiuitorul la
elaborarea normei, se regăsesc în cazul concret adus judecății. Acest argument își are justificarea
în maxima „Cine poate mai puțin, poate și mai mult”. 2

Argumentul reductio ad absurdum constă în stabilirea a ceea ce trebuie demostrat, prin


infirmarea tezei care o contrazice. Judecătorul demonstrează că o altă interpetare decât cea la
care a ajuns el, ar duce la efecte contrare legii.3

1
Gh. Boboș, C. Buzdugan, V. Rebereanu, op. cit., p. 419.
2
V. Criste, Interpretarea și aplicarea normelor juridice, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 215.
3
N. Popa, op. cit., p. 211.

18
Argumentul de analogie (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet), se bazează pe ideea
de bază că, aceeași situație juridică trebuie să producă același efect, unde e aceeași rațiune a
legii, trebuie aplicată aceeași normă juridică. Argumentul mai este denumit a pari, este pur
analogic și constă în faptul că în absența unei norme care să reglementeze o situație anume, se va
aplica norma elaborată pentru o situație asemănătoare, dacă există aceleași rațiuni de lege.
Analogia în drept este reglementată chiar expres în unele texte de lege , prin formulări ca:
„pentru identitate de rațiune”.

Mai există trei reguli de interpretare logică, conturate de doctrina: excepția este de strictă
interpretare și aplicare, iar rezolvarea raportului între legea specială și cea generală se face prin
două principii (legea specială derogă de la legea generală și legea generală nu derogă de la legea
specială). A doua regulă, Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus sau acolo unde
legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem, asta înseamnă că generalitatea unui text
duce la generalitatea aplicării lui. Și o a treia regulă, legea civilă trebuie interpretată în sensul
aplicării ei, și nu în sensul înlăturării ei. 1

2.2.3. Metode de interpretare extrinsecă


Metoda istorică constă în stabilirea înțelesului normei cu considerea împrejurărilor
social-juridice în care a fost elaborată norma respectivă. În procesul acestui tip de interpretare se
au în vedere expunerea de motive a proiectului de lege, dezbaterile parlamentare, lucrările
premergătoare, ședințele de plen, actele normative străine care au legătura cu norma în cauză,
opinii doctrinare, starea de spirit din societate din momentul elaborarii legii care ar fi putut avea
influență asupra normei juridice care e supusă interpretării de judecător. Se urmărește să se
descopere condițiile care au inspirat o anumită normă, luând în vedere condițiile care au
determinat elaborarea ei.

O lege nu e elaborată doar pentru societatea în care ea a apărut, ci ea se va aplica și în


viitor, prin adaptare la noile cerințe ale societății. Anumitele neconcordanțe între normă și noile
condiții în care ea continuă să se aplice, se rezolvă printr-o interpretare istorică, prin cercetarea
evoluției dispoziției și a conținutului ei.

1
V. Criste, op. cit., p. 224.

19
Metoda sistemică pornește de la premisa că orice interpetare trebuie să se efectueze în
conformitate cu sistemul din care face parte acea normă.2 Astfel, normele din partea specială a
Codului penal nu se vor aplica corespunzător, dacă nu sunt corelate cu normele juridice din
partea generală a Codului penal. Metoda implică aflarea sensului normei juridice prin legăturile
acesteia în ansamblul normelor, în instituția sau ramura de drept din care ea face parte. Norma
nu poate fi aplicată izolat, ea nu există izolat. Ea face parte dintr-un sistem, dintr-o instituție,
dintr-o ramură de drept, care acționează într-un tot. Sensul legii nu poate fi aflat dacă norma e
analizată în mod individual, ci sensul trebuie cercetat prin legăturile implicite și explicite, directe
și indirecte, care există între fiecare dispoziție a legii, chiar aparținând unor ramuri diferite de
drept.

Pe baza acestei interpretări, judecătorul apelează la principiile care guvernează materia


incidentă. Principiile vor ghida judecătorului spiritul legii, sensul pe care trebuie să îl atribuie
normei supusă interpretării, dar și domeniul de aplicare. Alături de principiile fundamentale și de
principiile specifice interpetării, se creează o imagine de ansamblu asupra interesului normativ.

Interpretarea teleologică implică faptul că scopul social, finalitatea urmărită de


legiuitor, înseamnă mult mai mult decât litera legii. Metoda cercetează scopul, motivele pentru
care se apără o anumită valoare socială.

Astfel, pentru a determina acest scop, judecătorul analizează istoricul normei, determină
locul ei în sistemul de drept, principiile fundamentale ale dreptului, dar apelează și la operațiuni
de inducție și deducție logice. Cunoscând scopul pe care l-a urmărit legiuitorul, judecătorul poate
stabili ce a înțeles acesta să reglementeze prin textul de lege supus interpretării și în acest mod
rezultă o aplicare corectă a normei interpretate.

Practica a dovedit că toate metodele de interpretare au ca bază și fac referire la rațiunea și


scopul legii, motiv pentru care această metoda a interpretării teleologice este superioară
celorlalte.

2
L. Riteș, op. cit., p. 135.

20
2.3. Rezultatul (limitele interpretării)
În urma interpretării unui text de lege, judecătorul poate să ajungă la următoarele
rezultate din punct de vedere al interpretării, astfel: interpretarea este literală, interpretarea este
extensivă sau interpretarea este restrictivă.

Interpretarea literală sau declarativă constituie un ideal al interpretării, pentru că


atunci când se ajunge la acest rezultat, formularea textului exprimă voința legiuitorului. În acest
caz există o concordanță perfectă între formularea textului și sfera situațiilor cărora se aplică,
astfel neexistând rațiuni pentru a restrânge sau a extinde aplicarea dispoziției interpretate. Norma
este limpede, iar judecătorului nu-i rămâne decât să o aplice, pentru că textul corespunde voinței
legiuitorului. Cu alte cuvinte, „textul legal descrie exact sfera cazurilor la care se referă norma
juridică.”1 Această interpretare nu-și poate găsi aplicabilitatea doar în cazul textelor de lege
elaborate într-un limbaj și un stil juridic clar și precis, care exclude orice dubiu sau echivoc.

Interpretarea extensivă constă într-o discordanță între textul de lege și voința


legiuitorului, nu există o unitate între litera legii și spiritul ei. Interpretul ajunge la concluzia că
textul trebuie extins, că formularea sa este mai restrânsă decât voința legiuitorului.

De exemplu, art. 1 (5) din Constituție prevede că: „Respectarea Constituției, a


supremației sale, și a legilor este obligatorie”. Este evident că aici termenul de „legi” trebuie
interpretat extensiv, el referindu-se la toate actele normative.

Dacă după unii autori,2 această interpretare „se realizează cu ajutorul regulilor a pari, a
moajori ad minus, a minus ad majori, ab absurdum sensu”, după alții,3 ea se realizează prin
folosirea a trei procedee „lărgirea conceptelor, analogia și inducția.”

Sunt incompatibile acele norme care stabilesc excepții, enumerări limitative și prezumții
cu acest tip de interpretare. Dimpotrivă, e extrem de folosită interpretarea extensivă pentru a lărgi
unele concepte (de exemplu: Extinderea infracțiunii de furt și asupra sustragerii energiei
electrice) și în domeniul analogiei. Consecința acestei operațiuni este faptul că norma juridică își
lărgește aria de aplicabilitate și în raport cu dispoziția sa, cât și în raport cu ipoteza.

1
I. Craiovan, op. cit., p. 427.
2
Gh. Mihai, Argumentare și interpretare în drept, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 335.
3
I. Dogaru, D.C. Dănișor, Gh. Dănișor, op. cit., p. 401.

21
Interpretarea restrictivă este opusul celei extensive. Și în acest caz, există o
neconcordanță între textul legii și voința legiuitorului, însă aici se ajunge la concluzia că textul
legii are o formulare mai largă decât ceea ce a intenționat legiuitorul. Având în vedere că trebuie
să prevaleze voința legiuitorului, spiritul legii, ceea ce a vrut să spună la momentul legiferării,
chiar dacă termenii utilizați spun mai mult, judecătorul va restrânge sensul normei la limita
voinței legii.

De exemplu, dacă interpretăm restrictiv textul „copiii sunt obligați să îngrijească părinții
aflați la nevoie”, ajungem la concluzia că textul are un conținut mai restrâns, nu toți copiii au
această obligație, pentru că o parte din ei sunt incapabili sau minori.1

Intră în domeniul interpretării restrictive: normele juridice de excepție (pentru că ele sunt
de strictă interpretare), normele oneroase (ele impun sarcini fără contraprestație, nu pot fi extinse
prin analogie), normele privind competența autorităților publice.

Interpretare restrictivă se realizează, în principal, prin trei procedee. Un prim procedeu


constă în considerarea rațiunii legii (ratio legis), adică ori de câte ori dispoziția legii ar duce mai
departe decât spiritul legii. Argumentul per a contrario, adică ori de câte ori legiuitorul face o
enumerare limitativă, se poate trage concluzia că că toate celălalte situații neenunțate de norma
juridică, sunt excluse din lege. Al treilea procedeu, ubi lex non distinquit noc distinquere
debemus, constă în faptul că judecătorului îi este interzis să facă deosebiri, acolo unde legea nu
le prevede.

2.4. Principiile interpretării juridice


Practica aplicării normelor juridice a evidențiat o serie de principii care, fără a se
considera perfecte, au un rol deosebit în procesul de interpretare. Principiul se definește ca
fiind un element fundamental, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie, un sistem, o normă
de conduită. Noțiunea de principiu apare în fiecare știință, fiind un element pe baza căruia se
construiește, un element de la care se pleacă.

1
I. Craiovan, op. cit., p. 427.

22
Ioan Ceterchi și Ion Craiovan definesc principiile dreptului ca fiind ,,acele idei generale,
postulate călăuzitoare sau percepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept
dintr-o țară, orientând reglementările juridice și aplicarea dreptului”. Principiile dreptului sunt
determinate de relațiile sociale, fiind expresia valorilor promovate și apărate de drept1.

Principalele principii ale interpretării juridice sunt:

Principiul unității între litera și spiritul legii

Potrivit acestui principiu, spiritul legii se poate înțelege ca spiritul legiuitorul, dar și ca
ansamblul de princiipii naturale, cărora li se subordonează orice legiuitor. Aceste principii
naturale sunt baza tuturor actelor normative.

Unii autori2 sunt de părere că spiritul legii se situează deasupra spiritului legiuitorul, dacă
ne gândim la termenul de lege în sensul universal, adică „spiritul oricăror legi, indiferent de
locuri și timpuri.” Un astfel de spirit abstract nu ar putea fi invocat în rezolvarea unui litigiu
datorită universalității sale, s-ar permite o rază de aplicare prea mare.

Există cazuri în care legea este confuză, eronată și, cu toate acestea, ea trebuie să fie
respectată. Aici intervine rolul judecătorului, aici el devine interpret și caută spiritul legii, caută
corectitudinea ei, trecând astfel peste litera ei, însă numai scopul de a înfăptui justiția. O ruptură
între litera și spiritul legii duce la abuz de drept, la încălcarea echității, la frauda legii.

Principiul supremației legiuitorului

Potrivit acestui principiu, trebuie avută în vedere întotdeauna voința legiuitorului, ce a


dorit el în momentul elaborării normei juridice. Rezultă că intenția legiuitorului constituie un
element foarte important în operațiunea de interpretare, dar nu trebuie neglijat faptul că
societatea evoluează rapid. Implicit, odată cu societatea evoluează și sistemul normativ, iar
voința legiuitorului exprimată într-un act normativ aflat în vigoare de mai mult timp, s-ar putea
să nu mai aibă corespondență în noile realități sociale.

1
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 1993 – aici pagina /////
2
L. Dogaru, G. Mihai, op. cit., p. 13.

23
Un autor1 este de părere că „dacă legea în vigoare e limpede, judecătorul nu are decât să
o aplice, după un raționament deductiv simplu. Cea mai bună lege este aceea care lasă cât mai
puțin la aprecierea judecătorului sau care lasă cât mai puțin loc subiectivismului judecătorului,
iar cel mai bun judecător este acela care, în hotărârea sa, se întemeiează în așa fel pe lege încât
arbitrariul să fie cât mai redus.” Deși ideală ipoteza prezentată, este una foarte greu de găsit în
practică. De multe ori se întâmplă ca actelor normative să fie aduse modificări și completări în
niște perioade foarte scurte de timp, mai mult decât atât, legea uneori nici nu apucă să intre în
vigoare și este deja modificată.

Principiul după care legea posterioară derogă de la legea anterioară

Principiul formulat sub expresia lex posterior derogat priori, numită de unii maximă sau
adagiu, este un principiu ce ține de metodologie. Conform principiului, legea posterioară înlătură
pe cea anterioară, iar aplicarea simultană a legilor nu este posibilă nici sub aspect logic, dar nici
sub aspect practic.

Principiul conform căruia excepția este de strictă interpretare

Potrivit acestui principiu, legea specială derogă de la legea generală specialia


geeneralibus derogant, iar legea generală nu derogă de la legea specială generalia specialibus
non derogant.

Unii autori2 recunosc acest principiu și susțin că „dacă la o situație se aplică două norme,
una generală, alta specială, atunci preferința în aplicare se va da normei speciale”. Astfel, în
situația în care unui fapt real i se pot aplica ambele norme, se va aplica cea specială, întrucât
acesta trebuie interpretată restrictiv. O normă specială guvenează situații excepționale, aparte.
Excepțiile sunt reglementate expres, nu pot fi extinse la alte cazuri decât la cele prevăzute și nu
pot fi extinse prin interpretare. În cazul în care nu avem normă specială, se aplică cea generală,
de drept comun.

Pentru a putea aplica acest principiu este necesar să stabilim prima dată relația dintre cele
două norme și caracterul lor: care e norma generală și care e cea specială. Exemplul, unei speţe
din domeniul dreptului comercial, în cazul în care există două norme care se pot aplica speței,
1
Gh. Mihai, op. cit., p. 164.
2
I. Dogaru, D.C. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Ed. Științifică, București, 1999, p. 250.

24
una de drept comun civil și una de drept comercial, potrivit principiului se va aplica norma
specială, cea din drept comercial.

Principiul reglementării represive exprese

Conform acestui principiu tot ceea ce nu e interzis de lege, este permis. Tehnicile de
normare sunt de ordin represiv sau preventiv. Cele preventive merg după regula „tot ceea ce
legea permite trebuie să se realizeze doar în limitele și în condițiile stipulate”, iar cele represive
au la bază regula „tot ceea ce legea nu interzice este permis.” Principiul trebuie să fie înțeles în
sensul că tăcerile legii pot fi interpretate ca permisive și că tăcerile legii sunt interpretate în
favoarea libertății cetățeanului, în favoarea libertății de acțiune a lui.

În ceea ce privește incidența principiului în interpretarea normelor de drept privat, deși el


își află temeiul în automia de voință, exercițiul său este mult mai restrâns de exigențe precum:
ordinea publică, bunele moravuri, buna-credință.

Principiul interpretării cu bună-credință

Etimologic, expresia bună-credință este vine din limba latină bona fides, unde bona are
înțelesul de om cinstit, om bun, iar fides înseamnă credință, încredere.

Cotea Felician Sergiu consideră că „buna credință este o stare psihică, ce se


caracterizează prin sinceritatea cu care cel aflat în eroare afirmă că a avut o reprezentare corectă
caracterizată prin convingere, credință, certitudine despre o stare de fapt sau de drept existentă la
un moment dat, viziune care i-a permis să ia o decizie sau să aibă atitudine într-o împrejurare
dată, pentru că omul poate să distingă între adevăr și minciună, între dreptate și nedreptate, bine
și rău, echitate și inechitate, licit și ilicit.” Deci, buna-credință presupune, în primul rând, un
proces de conştientizare la nivelul psihicului, în cadrul căruia valorile morale și juridice
reprezintă sămânța din care acesta se naște. 1

Scopul unei legi este de a proteja valorile sociale, iar o interpretare în sensul distrugerii
lor, ar fi și imorală și împotriva voinței legiuitorului. Dacă, în mod general, buna-credință

1
F.S. Cotea, Buna-credință. Implicații privind dreptul de proprietate, Ed. Hamangiu, București, 2007, pp. 2-3.

25
presupune săvârșirea unui fapt cu conștiința că se respectă legea, în ceea ce privește interpretarea
cu bună-credință, ea se face cu conștiința interpretului că interpretarea nu contravine dreptului
pozitiv. Se prezumă întotdeauna că interpretarea este făcută cu bună-credință, acesta însemnând
că cea făcută cu rea-credință trebuie dovedită de părțile interesate.

CAPITOLUL III

INTERPRETAREA ÎN DIFERITE RAMURI DE DREPT

3.1. Interpretarea normelor de dreptul civil

3.1.1. Noțiunea și necesitatea interpretării normelor de drept civil


Prin interpretarea legii civile, a normelor de drept civil înțelegem operațiunea logico-
juridică de stabilire a sensului și a conținutului normelor de drept civil. Interpretarea unei norme
juridice de drept civil are ca scop a determina sfera de situații concrete la care acea normă se
referă, asigurând aplicarea corectă a acelei norme. Prin interpretare, o etapă în procesul de
aplicare a aplicării legii, se stabilește voința legiuitorului, o voință exprimată într-o normă de
drept civil.

Necesitatea1 interpretării este impusă din mai multe considerente, astfel:

a. Oricât de bună și completă ar fi o lege, după data adoptării ei, este depășită de viața
socială, de dinamica vieții, astfel apar cazuri care nu au fost avute în vedere de legiuitor. Atunci
se pune problema dacă putem încadra situația nou apărută sau nu într-o anumită normă de drept
civil.

b. Apoi, interpretarea este necesară și pentru faptul că legiuitorul, în redactarea textelor de


lege, utilizează exprimări generale pentru a nu lăsa nereglementate anumite situații. Formulările
generale au nevoie de explicarea sensului lor. De exemplu, în ceea ce privește prescripția
extinctivă, legiuitorul precizează doar generic, că este vorba de „motive generice”, el nu enumeră
motivele de repunere în termen. Aici intervine sarcina judecătorului și a practicii judiciare să

1
G. Boroi, C. Anghelescu, Curs de drept civil, Partea generală, Ed. Hamangiu, 2012, p. 40.

26
stabilească care e întinderea acestor motive, determinând astfel domeniul repunerii în termenul
de prescripție.

c. În al treilea rând, sensul temenilor folosiți de legiuitorul în alcătuirea normelor nu au


întotdeauna înțelesul din vorbirea curentă. Se pot deosebi mai multe categorii de cuvinte: cele
care au înțelesul din vorbirea curentă, cele care sunt folosite și în limbajul obișnuit, dar în
limbajul juridic au un înțeles mai larg (de exemplu, art. 539 alin. (2) C.Civ. „Sunt bunuri mobile
şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate
şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura
mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”), cuvinte care în limbajul dreptului civil au un sens
mai aparte, specific (de exemplu, prin obligația de „a da” înțelegem îndatorirea de a constitui sau
de a transmite un drept real, rezultă că ea are o altă accepțiune decât cea din limbaj obișnuit),
cuvinte cu un caracter tehnic, specific limbajului juridic (de exemplu, fideiusiune, sezină,
uzucapiune etc.). Unele cuvinte pot avea semnificații diferite în funcție de instituția incidentă, de
exemplu, cuvântul „terț” în materia cesiunii de creanță include persoanele care nu sunt succesori
universali sau cu titlu universal ai părților contractante și care nu au luat parte la contract, dar
față de care contractul prezintă un interes, în materie de simulație, terții au un înțeles mai larg
(includ și persoanele care fac parte din categoria avânzilor-cauză ai părților), iar în materia
efectelor actului juridic, terț înseamnă toate persoanele în afară de părțile contractante și avânzii-
cauză ai acestora.

d. Nu în ultimul rând, interpretarea este o necesitate în unele cazuri datorită faptului că


norma are o formulare imprecisă, neclară, ambiguă.

3.1.2. Clasificarea interpretării în dreptul civil, după metoda de interpretare folosită


După procedeele de care se folosește interpretul pentru a stabili sensul normei juridice se
deosebește între: interpetarea sistematică, interpretarea gramaticală, interpretarea logică,
interpretarea istorico-teleologică și interpretarea prin analogie. Aceste metode, deși sunt analizate
separat, în practică, acelorași norme juridice li se pot aplica două sau mai multe procedee de
interpretare.

27
a. Prin interpretarea sistematică, se lămurește sensul unei norme juridice având în vedere
legăturile pe care le are acea normă cu alte norme juridice, fie dintr-un act normativ distict, fie
din același act normativ. Spre exemplu, art. 39 alin. (1) C.Civ. stabilește: „Minorul dobândeşte,
prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.” Acest text trebuie coroborat cu art. 272 alin.(2)
„Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul
unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea
instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre
părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe,
având în vedere interesul superior al copilului.” De aici rezultă că doar minorii care au împlinit
16 ani pot să dobândească prin căsătorie, în condițiile legii, capacitatea de exercițiu deplină.
Folosind acest procedeu, interpretul trebuie să determine anumite elemente, să stabilească o
anumită ierarhie: locul normei juridice în sistemul actelor normative care formează izvoarele
dreptului civil, felul actului normativ din care face parte norma, dacă e o normă generală sau
specială, locul pe care îl ocupă norma în cadrul aceluiași articol de lege, în secțiuni, capitole,
titluri etc.. O referire cu privire la interpetarea sistematică se găsește la interpretarea
contractului1, în C.Civ., dar acest articol poate fi utilizat în interpretarea normelor civile juridice
în general, astfel art. 1267 C.Civ. stipulează „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.”

b. Interpretarea gramaticală implică lămurirea sensului unei norme juridice pe baza


regulilor gramaticale, o analiză morfo-sintactică a textului legal, ținându-se seama de înțelesul
termenilor utilizați, de construcția frazei sau a propoziției, de legătura dintre termeni, precum și
de punctuație. De exemplu, în art. 408 alin. (3) C.Civ. „Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se
stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.”, folosirea conjucției
„sau” duce la concluzia că filiația se stabilește fie prin recunoașterea de către tată, fie prin
hotărâre judecătorească de către instanță. Dacă textul folosește conjucția „sau”, suntem în
prezența unor cerințe alternative, dacă însă textul folosește conjuncția „și”, este vorba de cerințe
cumulative.2

c. Interpretarea logică constă în lămurirea sensului textului legal pe baza unor legi logice
formale și pe baza unui sistem de argumentare pe care acestea se sprijină. Această metodă se
1
L. Pop, I. Popa, S. Vidu, Tratat elementar de drept civil, Ed. Universul Juridic, 2012, p. 128.
2
C. Ungureanu, Drept civil, Partea generală, Ed. Hamangiu, 2013, p. 31.

28
folosea încă de la romani și a dus la formarea unor reguli de interpretare logică, precum și la
aplicarea unor argumente de interpretare logică.

Prima regulă, exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis, excepția este de


strică interpretare și aplicare1, implică faptul că, ori de câte ori norma instituie o excepție, această
excepție nu trebuie aplicată și altor situații pe care legea nu le prevede. Aceste excepții pot fi
formale (cele pe care legea le prevede expres prin formulări ca de exemplu”: „afară numai dacă”,
„cu excepția cazului”) sau ele pot fi virtuale (ele vin din natura dispoziției).

O altă regulă este exprimată prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus, adică unde legea nu distinge, nici judecătorul nu trebuie să distingă. Generalitatea
textului duce la o generalitatea aplicării lui, fără să se introducă distincții pe care textul nu le
conține. De exemplu, art. 92 alin. (1) C.Civ. „Domiciliul minorului care nu a dobândit
capacitatea deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela
dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic. „Textul folosind termenul general de „minori”,
înseamnă că se aplică și minorilor sub 14 (fără capacitate de exercițiu), dar și minorilor între 14
și 18 ani (care au capacitatea de exercițiu restrânsă).

O ultimă regulă este aceea că ori de câte ori norma juridică are mai multe înțelesuri,
trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul înlăturării aplicării ei. Regula se
exprimă pin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat . Această regulă
este instituită în materia contractelor, dar ea este extinsă și la interpretarea normelor de drept
civil.

În plus față de aceste reguli, avem unele argumente care sunt deosebit de utile în practică,
argumente care au valoare relativă și care ajută la determinarea sensului normei juridice.

Argumentul per a contrario sau dimpotrivă, care afirmă că ori de câte ori o normă
prevede un anumit lucru, este presupus că neagă contrariul. De exemplu, art, 1270 alin. (2)
C.Civ., „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate
de lege. „Rezultă atunci, per a contrario, că acel contract nu poate înceta și nu poate fi modificat
prin voința unei singure părți. Trebuie precizat că acest argument are o valoare relativă, în sensul
în care nu întotdeauna ceea ce se afirmă neagă contrariul. Potrivit art. 11 C.Civ. „Nu se poate
1
G. Boroi, C. Anghelescu, op. cit., p. 47.

29
deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică
sau de la bunele moravuri.”, dacă am folosi argumentul per a contrario, ar rezulta că se poate
deroga de la normele de ordine privată, ceea ce nu este adevărat, pentru că se poate deroga doar
de la cele de ordine privată dispozitive, nu și de la cele imperative.

Argumentul a fortiori, înseamnă că se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice


civile și la o altă situație juridică, nereglementată expres. De exemplu, dacă după divorț unul din
soți are posibilitatea să mențină numele din căsătorie (art. 383 C.Civ.), a fortiori, soțul
supraviețuitor poate să mențină numele dintr-o căsătorie care a încetat prin declararea
judecătorească a morții celuilalt sau prin deces.

Argumentul reductio ad absurdum sau reducerii la absurd, prin care soluția care vine din
interpretarea normei este singura posibilă, iar susținerea unei soluții diferite ar duce la consecințe
inadmisibile, absurde, de neacceptat. Argumentul este folosit în literatura de specialitate, în
probleme controversate.

d. Interpretarea istorico-teleologică presupune stabilirea înțelesului normei prin scopul


urmărit de legiuitor, prin finalitatea urmărită de el la adoptarea acelei norme, posibil într-un
context istoric dat. Pentru acestă interpretare se folosesc mult actele premergătoare ale organului
legiuitor, discuțiile care s-au purtat cu ocazia dezbaterii proiectului, expunerea de motive a legii,
forma inițială a actului normativ. De exemplu, avem art. 1847 C.Civ., care prevede interdicția
arendașului de a nu subarenda. Printr-o interpretare teleologică, această interdicție s-ar explica
prin faptul că arendarea se face în considerarea persoanei, intuitum personae.

Metoda analogiei sau ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet , este incidentă în cazul în
care pentru o situație juridică nu avem norme juridice care să o reglementeze. Aici judecătorul
este chemat să completeze lacunele legii, găsind un text de lege care să fie aplicabil situației
neprevăzute de lege. Astfel, în cazul în care interpretul se confruntă cu o lacună a legii, potrivit
art.1 alin. (2) C.civ., caută întâi o uzanță incidentă în materie, dacă nu există uzanțe, caută apoi o
normă juridică care reglementează o situație asemănătoare și în cele din urmă, dacă nu găsește o
normă de acest fel, recurge la principiile generale 1 ale dreptului. Astfel, analogia poate fi de două

1
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 18.

30
feluri, a dreptului și a legii. A dreptului atunci când pentru completarea lipsurilor legii se recurge
la principiile dreptului, iar a legii atunci când completarea se face cu ajutorul normelor juridice.

Deși intitulat „interzicerea analogiei”, art. 10 C.civ., nu o interzice, ci doar stipulează


cazurile în care aceasta nu poate fi folosită: cazul legilor care derogă de la o dispoziție generală,
cele care restrâng exercițiul unor drepturi civile și a legilor care prevăd sancțiuni civile.

Trebuie făcută distincție între situația unei lacune a legii și situația în care textul de lege
stabilește că situația la care se referă este guvernată de alte dispoziții legale, la care se face
trimitere. De exemplu, în art. 1764 alin. (1) C.civ. „dispozițiile privitoare la vânzare se aplică, în
mod corespunzător, și schimbului”, se indică textul de lege aplicabil, avem o normă de trimitere
și nu o lacună a legii.

3.1.3. Clasificarea interpretării în dreptului civil, în funcție de rezultatul


interpretării
După rezultatul interpretării, se distinge între interpretarea literală, interpretarea
extensivă și cea restrictivă.

a. Interpretarea este literală atunci când formularea din conținutul normei care se
interpretează corespunde în totalitate situațiilor juridice pentru care norma a fost elaborată.
Există deci, o concordanță între formularea normei și cazurile practice care se încadrează în
ipoteza ei, în această situație nefiind necesară restrângerea sau extinderea aplicării dispoziției.
Acestă interpretare este cea mai frecventă în practică, având și denumirea de interpretare
declarativă. Ea e impusă de dispoziții legale care au o redactare clară sau de dispoziții care
conțin enumerări limitative.

b. Interpretarea extensivă este atunci când între formularea normei juridice și situațiile
din practică nu există concordanțe, aceasta însemnând că textul este mult mai restrâns decât
intenția reală a judecătorului. De aici se ajunge la concluzia că interpretul extinde aplicarea
normei de drept civil și la alte situații juridice, pe care litera textului nu le vizează. La această
interpretare se ajunge, de cele mai multe ori prin folosirea argumentului a fortiori sau prin
metoda analogiei. Interpretarea extensivă nu este admisibilă atunci când norma are în conținutul

31
ei o enumerare limitativă, excepții de la regulă sau prezumții, atunci când norma prevede
restrângerea exercițiului unor drepturi civile sau atunci când norma prevede sancțiuni civile.

c. Interpretarea este restrictivă în situația în care între formularea normei de drept civil și
cazuri practice nu există concordanță, formularea fiind prea largă față de situațiile ce se pot
integra în text. Acest tip de interpretare este opusul celei extensive. Intenția legiuitorului a fost ca
acea normă să se aplice doar anumitor situații juridice, mai puține decât acelea la care face
trimite textul. De exemplu, art. 1182 din C.civ. din 1864, este susceptibil de o interpretare
restrictivă, el prevede că dobândirea datei certe se face prin înfățișarea înscrisului sub semnătură
privată la o autoritate publică. Acestă normă este succeptibilă de interpretare restrictivă, în sensul
că simpla prezentare nu ar fi suficientă, ci ar fi necesar ca înscrisul să fie înregistrat la acea
autoritate.

3.2. Interpretarea normelor de drept procesual civil

3.2.1. Noțiunea și sediul materiei.


Dreptul procesual civil are sarcina de a studia, sub toate aspectele, sensul și conținutul
normelor juridice procesual civile și de a realiza o analiză detaliată a lor, prin interpretare.
Această știință este chemată să analizeze, să facă sistematizări, să dea acolo unde e cazul
motivări asupra felulului în care urmează să fie înțelese unele probleme controversate, precum și
să sesizeze lacunele legii și să găsească soluții pentru completarea lor.

Sediul materiei, în această disciplină, îl constituie art. 5 Noul Cod de procedură civilă, 1
„Îndatoriri privind primirea și soluționarea cererilor”, care are conținutul :

„(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa


instanţelor judecătoreşti, potrivit legii.

(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau
incompletă.

(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa
acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va

1
G. Boroi, (coord.), Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, vol. I., Art. 1-526, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2013, p. 24.

32
trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate
circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.

(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care
le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.”

Aceste dispoziții se vor aplica în completare cu cele din NCC (art. 9 - art. 17). În plus,
încercând să stabilească puterea de apreciere a interpretării legii, prin art. 22, alin. (7) NCPC,
legiuitorul definește criterii de care acesta trebuie să țină cont, respectiv toate circumstanțele
cauzei, principiile generale ale dreptului, cerințele echității și buna-credință.

Potrivit art. 5 NCPC, de îndată ce s-a primit cererea și s-a înregistrat, judecătorul are
obligația de o soluționa, potrivit dispozițiilor legale aplicabile. Judecătorul nu poate să refuze să
judece și să soluționeze cererea pe motiv că legea nu prevede, e neclară sau incompletă. Chiar
dacă legea nu prevede dispoziții exprese pentru rezolvarea unei situații juridice sau este
incompletă, judecătorul trebuie să recurgă la alte norme de drept sau principii incidente, pentru a
soluționa cauza. Denegarea de dreptate este interzisă în legislația noastră, ea este chiar
sancționată cu pedepse disciplinare sau chiar penale. Dreptul de acces la justiție nu poate depinde
de incompetența, pasivitatea sau superficialitatea legiuitorului, așa încât, legea solicită contribuța
judecătorului pentru a complini aceste lacune.

Atunci când legea este neclară, ea este echivocă, ambiguă, obscură, astfel încât
judecătorul trebuie să se remarce prin opera lui de interpretare. El trebuie să înlăture viciile
voluntare șă involuntare sau viciile apărute ex post facto, adică viciile ivite în procesul
valorificării normei care cuprinde acei termeni. 1 Unele concepte sunt insuficient de determinate,
cu un conținut variabil, fie premeditat de voința legiuitorului, care optând pentru o asemenea
tehnică de a legifera, îl mandatează implicit pe judecător în a le determina, fie accidental prin
lipsa de riguozitate în procesul legiferării. De exemplu, apar ca concepte vagi, insuficient
determinate, însă justificat și premeditat: „echitatea”, „interesul public”, „bunele moravuri”,
„buna-credință”, „termenul rezonabil”, „ordinea publică”. Alteori, normele devin insuficient de
determinate doar în momentul aplicării lor, de exemplu, „interesul superior al copilului”,
„termen optim și previzibil”, „egalitatea de arme”. În cazul unor sintagme insuficient de

1
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. 1, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 207.

33
determinate sau vagi, judecătorul trebuie să țină cont de rigiditatea principiului separației
puterilor în stat și să le preia ca atare, neputând să acționeze în determinarea lor. De exemplu, în
cazul „exproprierii pentru cauză de utilitate publică”, judecătorul nu poate să aprecieze el singur
justificarea „utilității publice”, pentru a-i nega utilitatea sau dimpotrivă pentru a o nega.
Judecătorul poate doar să constate că ea a fost consacrată și să verifice proporționalitatea cu
scopul urmărit și despăgubirea prealabilă și dreaptă. Întraadevăr, art. 6 din Legea nr. 33/1994
enumeră exhaustiv lucrările de utilitate publică, doar că între ele se află și lucrări necesare pentru
“ordinea publică” și „siguranța națională”, concepte insuficient determinate, generale, care nu fac
decât să lărgească “vagul” conceptului de “utilitate publică” și să îngreuneze procesul de
aplicare și interpretare a judecătorului.1 Înlăturând aceste vicii, el face utilă norma pentru
soluționarea cauzei adusă judecății. Tranșarea unui concept insuficient de determinat, nu e doar o
simplă apreciere sau o simplă interpretare, ci devine o problemă de drept.2

Faptul că legea „nu prevede”, ea nu a reglementat sau faptul că „legea e incompletă”, ea


nu acoperă și cazul concret adus judecății, impune judecătorului un rol creator 3, prin care să
acopere el însuși acele lacune.

Astfel, în ipoteza în care legea nu stabilește norme aplicabile unei situații concrete adusă
judecății, instanța e obligată să apeleze la uzanțe, ca practici statornicite sau, în lipsa lor, la
dispoziții legale la care reglementează dispoziții asemănătoare, acest lucru se va face printr-o
interpretare extensivă.

În situația în care dispozițiile legale nu pot fi astfel aplicate, instanța nu poate lăsa
nesoluționată cererea adusă judecății, ea va recurge la principiile generale ale dreptului, ținându-
se seama de echitate. O referire cu privire la echitate apare în art. 22 alin.(7) NCPC, unde se
stipulează că ori de câte ori legea îi dă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama
de circumstanțele cauzei, el va avea în vedere principiile generale ale dreptului, echitate și buna-
credință.

Și NCC are un text asemănător, potrivit art.1 alin.(2)4, în cazurile neprevăzute de lege se
aplică uzanțele, în lipsa lor, dispozițiile legale prin care se reglementeză situații asemănătoare, iar
1
O. Podaru, Drept administrativ, Vol. 2, Dreptul administrativ al bunurilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 182.
2
I. Deleanu, op. cit., p. 208.
3
A.- A. Chiș, G.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 258.
4
Colectiv, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 1-4.

34
când nici aceste dispoziții nu există, principiile generale ale dreptului. Faptul că există un text
asemănător și în NCC, subliniază aspectul că art. 5 NCPC are în vedere doar lipsa, neclaritatea
sau caracterul incomplet al legii procesual civile, că nu se referă și la legea materială.

În ceea ce privește alin. (4) al art. (5) NCPC, el interzice judecătorului să stabilească
dispoziții general obligatorii prin hotărârile pronunțate în cauzele supuse judecății. Acestă
interdicție e reglementată datorită unor considerente, astfel: în sistemul nostru de drept, hotărârile
judecătorești nu constituie izvor de drept1, astfel încât ceea ce se decide în cuprinsul lor nu se
impune ca forță obligatorie într-un alt litigiu ulterior în care s-ar discuta o chestiune de drept
similară. Potrivit art. 435 alin. (1) NCPC, hotărârea produce efecte și este obligatorie numai între
părți și succesorii acestora, având un caracter relativ. Mai mult, în virtutea principiului separației
puterilor în stat, judecătorul nu are voie să se substituie organului executiv, legiferând dispoziții.
Judecătorul nu „stabilește” dispoziții legale, aceasta fiind atribuția legislativului, el doar aplică
norme de drept la situații concrete. Acest articol nu vine în contradicție cu normele care
regelementează recursul în interesul legii (RIL) sau darea hotărârii prealabile pentru
dezlegarea unor probleme de drept. Asta pentru că, la fel, în aceste două cazuri, judecătorul nu
legiferează, ci doar interpretează chestiunea care nu a fost dezlegată unitar de instanțele
judecătorești. Or, Art.5 alin. (4) NCPC, stabilește ca judecătorul să nu dea rezolvări obligatorii
pentru toate instanțele, prin hotărârea pe care o pronunță.

3.2.2. Interpretarea și aplicarea unitară a legii

3.2.2.1. Recursul în interesul legii


Recursul în interesul legii este acel mijloc procesual care poate fi exercitat în scopul
asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci
când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași
probleme de drept. 2

Reglementat de art. 514-518 C.proc.civ.,recursul în interesul legii este un mijloc


procedural care are ca finalitate menținerea unei jurisprudențe unitare.

1
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 8.
2
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 730.

35
Față de codul anterior, când recursul în interesul legii era încadrat la capitolul căilor de
atac, în actuala reglementare, recursul se situează într-un titlu distinct, „Dispoziții privind
asigurarea unei practici unitare”, legiuitorul stabilind astfel natura juridică a acestui procedeu
încă din lege.

Din reglementarea actuală, se pot desprinde următoarele particularități: Legitimarea


procesuală activă o are procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale
curților de apel și Avocatul Poporului. Această limitare este una limitativă. Finalitatea recursului
în interesul legii este, așa cum stipulează art. 514 C. Proc. Civ., de „de a asigura interpretarea
și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești”, adică de a stabili
jurisprudența asupra problemelor de drept care au fost soluționate într-un mod diferit de
instanțele judecătorești.

Competența de soluționare a recursului în interesul legii aparține doar Înaltei Curți de


Casație și Justiție. Potrivit art. 516 alin. (1) C.proc.civ., recursul în interesul legii este judecat de
un complet alcătuit din președinte sau, în lipsa acestuia, unul din vicepreședinții Înaltei Curți de
Casație și Justiție, președinții de secții din cadrul acesteia și 20 de judecători, dintre aceștia 14
din secția în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată în mod diferit de
către instanțele judecătorești și 2 judecători din celălalte secții. Dacă acea problema de drept
prezintă interes pentru mai multe secții, președintele sau unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți
stabilește numărul de judecători din secțiile interesate care intră în compunerea completului ce va
soluționa recursul în interesul legii.

Hotărârile judecătorești definitive care au soluționat aceeași problemă de drept, însă în


mod diferit, reprezintă obiectul recursului în interesul legii, iar cauza recursului în interesul legii
este aplicarea neunitară și interpretarea normelor, indiferent dacă e vorba de o normă substanțială
sau procesuală.

Dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra problemelor de drept
este obligatorie pentru instanțele judecătorești de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial,
aceste decizii fiind considereate izvoare secundare de drept. 1 Aceste decizii însă își pierd

1
C. Bârsan, M.M. Pivniceru, P. Perju, Codul civil adnotat, vol.I, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.28.

36
aplicabilitatea la data abrogării, modificării sau constatării neconstituționalității dispoziției care
a fost interpretată.

3.2.2.2. Pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de


drept
Pe lângă recursul în interesul legii, Codul de procedură civilă, în art. 519-521,
reglementează un nou mijloc de asigurare a aplicării și interpretării unitare a legii de instanțele
judecătorești, hotărârea prealabilă de dezlegare a unor chestiuni de drept soluționată de Înalta
Curte de Casație și justitție.

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate1, trebuie îndeplinite cinci cerințe


cumulative: cauza trebuie să fie pe rolul unei instanțe care judecă în ultima instanță, sesizarea
trebuie să constea într-o chestiune de drept, și nu de fapt, de interpretarea chestiuniii trebuie să
depindă soluționarea pe fond a pricinii, chestiunea de drept să fie nouă, Înalta Curte să nu fi
statuat asupra ei sau să nu existe un recurs în curs de soluționare cu același obiect.

Hotărârile prealabile nu trebuie confundate cu recursul în interesul legii. 2 În primul rănd


pentru că sesizarea se poate face de către orice instanță care soluționează o cauză în ultima
instanță și care consideră necesară o interpretare asupra unei chestiuni de drept. Apoi, chestiunile
prealabile vizează doar procesele care sunt în stadiul recursului și care vor fi soluționate în
funcție de hotărârea prealabilă. Dacă prin recursul în interesul legii se obține o interpretare „a
posteriori” , prin interpretarea chestiunilor de drept se realizează o interpretare „a priori”, asta
pentru că în primul caz e vorba de o hotărâre definitivă a instanțelor judecătorești.

Dezlegarea chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a invocat-o, de la


data pronunțării deciziei, și pentru celelalte instanțe, de la data publicării în Monitorul Oficial. La
fel ca și în cazul recursului în interesul legii, decizia cu privire la dezlegarea unor chestiuni de
drept nu se mai aplică de la data abrogării, modificării și a constatării neconstituționalității
dispoziției care a fost obiectul interpretării.

1
G. Boroi, M. Stancu , op. cit., p. 735.
2
S. I. Puț, Precedentul Judiciar- o interpretare istorică a dreptului pozitiv? în revista „Studia Iurisprudentia” nr.
1/2015, p. 4.

37
Trebuie precizat că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Recursul în interesul legii
sunt proceduri pe care le regăsim și în materie penală, cu specificul care rezultă din aceaastă
materie.

3.3. Interpretarea normelor de drept penal

3.3.1. Noțiunea și necesitatea interpretării normelor de drept penal


Ca orice interpretare a dreptului, interpretarea legii penale este o operațiune logico-
rațională care se efectuează pentru a aplica norma juridică și care are ca finalitate aflarea
înțelesului dispoziției legale, descoperirea voinței legiuitorului exprimată în acea normă cu
privire la un caz concret.1 Pentru legea penală, scopul interpretării e aflarea înțelesului normei
pentru a stabili în ce limite își găsește ea aplicare într-o situație concretă.

Interpretarea dispozițiilor de drept penal este întotdeauna necesară. Asta pentru că oricât
de clar ar fi formulate normele, datorită faptului că există o varietate de cazuri concrete și o
multitudine de aspecte particulare, se pune la îndoială incidența normei penale. Viața socială este
atât de schimbătoare și complexă, încât cu greu se pot prinde, în normele legale, toate nuanțele
sale.

Necesitatea interpretării mai este dată de insuficiența claritate şi precizie a unor texte de
lege, utilizarea de redactări neglijente sau a unor termeni cu înțelesuri multiple care pun la
îndoială înțelesul normelor de drept penal.

Interpretarea, fiind o activitate, o operațiune, ea constituie un tot unic, ce se efectuează


pentru a ajunge la un anumit rezultat. Așadar, nu se poate vorbi de mai multe interpretări .Ceea
ce variază sunt doar modalitățile, procedeele și factorii. Interpretarea poate fi făcută complet sau
incomplet, corect sau incorect, asta nu înseamnă că suntem în prezența mai multor interpretări, ci
că suntem în prezența mai multor rezultate a interpretării. Cum există o singură voința a
legiuitorului, atunci doar unul dintre acele rezultate este corect, iar toate celălalte trebuie
considerate ca greșite. 2

1
C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal - Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 94.
2
V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe
Penale, Bucureşti, 2000, p. 81.

38
3.3.2. Clasificarea interpretării în dreptul penal, după metoda de interpretare
folosită
Această clasificare, în funcție de metoda utilizată, este cea mai importantă. Prin utilizarea
ei, distingem: interpetarea gramaticală, istorică, logico-sistematică și teleologică.

a. Interpretarea gramaticală sau literală constă în căutarea sensului normei de drept penal
în cuvintele prin care e exprimată, în termenii utilizați de legiuitor. Acesta este o primă metodă
deoarece e firesc să se încerce descoperirea voinței legii în chiar litera ei. Procedeul implică nu
numai cuvintele în sine, ci și modul în care acestea sunt folosite și îmbinate. În tehnica acestei
metode, intră următoarele elemente de cercetare1:

Elementul etimologic are la bază sensul, înțelesul fiecărui cuvânt așa cum a fost folosit de
legiuitor, sens care e de presupus ca fiind chiar acela indicat de valoarea semantică a cuvântului.
Dacă cuvântul se află într-o dispoziție de drept penal substanțial (Codul penal), atunci se dă
preferință semnificației obișnuite, pentru că în aceste dispozitii e de presupus că legiuitorul
vorbește pe înțelesul tuturor. Dacă însă cuvântul se află într-o dispoziție de drept penal formal
(Cod de procedură penală), atunci se va da preferință semnificației tehnice, deoarece în aceste
legi se folosește un limbaj științific. În cazul în care cuvântul are mai multe semnificații, regula
este că se va da cuvântului accepțiunea care o impune complexul normei interpretate.

Elementul sintactic constă în faptul că trebuie examinate cuvintele și din punct de vedere
sintactic, deoarece pentru înțelegerea unei dispoziții legale interesează și modalitatea în care sunt
folosite cuvintele. Un cuvânt folosit la singular, automat implică și pluralul, dar și viceversa, de
exemplu: art. 75, lit. (b) Vechiul C. pen. prevedea că suntem în prezența unei circumstanțe
agravante atunci când fapta a fost comisă „prin violențe asupra membrilor familiei”. Este evident
că această circumstanță s-a reținut și atunci când violențele au fost exercitate asupra unui singur
membru de familie.2 Doar atunci singularul exclude pluralul sau viceversa, când legea le tratează
separat ori când folosește o formulă de excludere.

1
V. Dongoroz, op. cit., p. 85.
2
F. Streteanu, Tratat de drep penal, Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 38.

39
Elementul stilistic se referă la faptul că pentru a afla adevăratul conținut al normei de
drept penal, trebuie să ținem seama de sensul cuvintelor așa cum sunt ele poziționate în
propoziției sau a frazei. Interpretarea trebuie făcută în așa mod încât nici unul din cuvintele
dispoziției să nu rămână nefolosit, asta pentru că nu e admis ca legiuitorul să insereze în textele
de lege cuvinte fără rost.

b. Interpretarea istorică implică căutarea sensului normei de drept penal prin studierea
datelor de ordin economic, juridic, politic, social care caracterizează condițiile în care a fost
adoptată acea dispoziție. Acestă interpretare pornește de la premisa că dreptul nu se poate detașa
de contextul în care a fost creată legea. Pentru această metodă sunt avute în vedere expunerile de
motive, lucrările pregătitoare, dezbaterile parlamentare, elementele de legislație penală
comparată care au influențat elaborarea legii. 1 Metoda aceasta are anumite limite, limite
determinate de faptul că, într-o democrație parlamentară de multe ori se întâmplă ca formularea
unei norme de drept să fie rezultatul unei negocieri sau a unui compromis între grupurile
parlamentare, astfel e greu de identificat o voință a legiuitorului.

c. Interpretarea logico-sistematică implică folosirea raționamentelor și a procedeelor


logice pentru a descoperi voința legiuitorului. Se descifrează norma prin integrarea ei în logica
sistemului de drept penal, precum și prin conexiunile dispoziției cu alte norme. Unitatea
sistemului juridic nu permite ca o normă să funcționeze în mod izolat de celălalte dispoziții și,
astfel, nici interpreterea acesteia nu poate să facă abstracție de interacțiunea cu acele norme. Spre
exemplu, art. 188 C.pen. care reglementează „uciderea unei persoane” nu indică, prin metoda
gramaticală, forma de vinovăție care caracterizează această infracțiune. Dacă analizăm textul
însă în corelație cu art. 192 C.pen., care incriminează uciderea din culpă, putem deduce că textul
cu pricina are în vedere uciderea cu intenție a unei persoane.2

Printre raționamentele folosite în metoda de interpretare logico-sistematică se numără


raționamentul per a contrario și a fortiori.3 De exemplu, art. 51 alin. (4) C. pen. prevede că
„Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”.
Dacă interpretăm per a contrario acest text, va rezulta că necunoașterea sau cunoașterea greșită

1
C. Bulai, N. Bulai, op. cit., p. 86.
2
F. Streteanu, op. cit., p. 60.
3
C. Bulai, N. Bulai, op. cit., p. 85.

40
legii nepenale poate înlătura caracterul penal al acelei fapte. 1 Raționamentul a l’orliori se
întemeiază pe argumentul că dacă legea penală permite mai mult, implicit permite și mai puțin și
invers, dacă legea penală interzice mai puțin, implicit ea interzice și mai mult. Raționamentul
reduclio ad absurdum, care se bazează pe faptul că orice altă interpretare a normei decât cea
propusă duce la consecințe absurde, contrare legii, deci inadmisibile. Raționamentul a pari
susține că pentru situații identice e necesar să existe aceeași soluție juridică, deci legea penală
devine incidentă și pentru cazuri neprevăzute în norma se interpretează, dar identice cu cele care
sunt prevăzute. Pentru a aplica acest raționament, trebuie să existe modalități ale aceluiași caz și
nu cazuri asemănătoare, pentru că s-ar ajunge la o extindere prin analogie, ceea ce e inadmisibil
în dreptul penal, încălcându-se principiul legalității incriminării.2

d. Interpretarea teleologică constă în lămurirea textului pornind de la finalitatea acestuia.


Scopul urmărit este uneori precizat chiar în textul legii sau în expunerea de motive. Alteori
finalitatea dispoziției rezultă din cunoașterea împrejurărilor care au determinat elaborarea actului
normativ sau din o examinare a expresiei textelor legale. Spre exemplu, art. 266 C.pen,
stipulează: „Fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de îndată
autorităţile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.” Având în vedere că
textul nu precizează nimic în legătură cu modul în care persoana care nu denunță a luat la
cunoștință comiterea infracțiunii, s-ar putea crede că și cel care află de infracțiune dintr-un ziar,
comite fapta prevăzută la art. 266 C.pen.. Scopul acestei norme este acel de a descoperi cât mai
multe infracțiuni, însă fapta nu se mai comite de cel care a aflat de săvârșirea acestei, după ce ea
a devenit de notorietate. La fel, art. 229 alin.(1) lit.b) C.pen, care incriminează comiterea furtului
în timpul nopții, este aplicat și atunci când acel furt e comis în timpul eclipsei totale de soare,
asta pentru că întunericul din timpul eclipsei este un fenomen natural, iar norma a fost instituită
pentru a sancționa mai sever furtul comis în starea de întuneric determinată de cauze naturale.
Această interpretare nu contravine principiului legalității. 3 Dimpotrivă, furtul săvârșit într-o

1
F. Streteanu, op. cit., p. 38.
2
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2014, pp. 72-74.
3
G. Antoniu, Unele reflecții asupra interpretării normei penale din perspectiva europeană (II), în R.D.P., nr. 3/2006,
p. 24.

41
peșteră sau într-un tren care trece printr-un tunel, nu e comis în timpul nopții, deoarece nu mai
suntem în prezența unui fenonem natural.1

3.3.3. Clasificarea interpretării în dreptul penal, în funcție de rezultatul interpretării


Interepretarea normelor de drept penal, indiferent de procedeele și metodele folosite,
duce la o anumită concluzie cu privire la sensul dispozițiilor interpretate.

Astfel, se poate constata că între intenția legiuitorului și voința legii există un acord
perfect, adică legea exprimă ceea ce a voit legiuitorul să spună și atunci suntem în prezența unei
interpretări declarative.

Alteori, se constată că există o discondanță între ceea ce a voit să spună legea și ceea ce
exprimă redactarea legii. Suntem în prezența unei depășiri a voinței legii de către litera sa, adică
legiuitorul a voit să spună mai puțin decât rezultă din felul în care s-a exprimat. Judecătorul, prin
interpretare, restrânge sensul normei pentru a corespunde voinței legiuitorului. Această
interpretare poartă numele de interpretare restrictivă.

Ceea ce am spus despre interpretarea restrictivă, însă în sens opus, se aplică interpretării
extensive. Și aici suntem în prezența unei discordanțe între ceea ce spune norma juridică și
voința legiuitorului, doar că de data aceasta litera legii spune mai puțin decât trebuie să spună. În
această situație, judecătorul armonizează litera legii cu voința legiuitorului print-o extindere.
Extinderea se face prin intermediul unor raționamente 2, de exemplu: raționamentul a fortiori are
argumentele că acolo unde legea interzice mai puțin, interzice, implicit și mai mult. Și invers,
acolo unde legea permite mai mult, permite și mai puțin.

Atât interpretarea restrictivă, cât și cea extensivă, sunt o consecință a nepotrivirii între
voința legiuitorului și felul în care el s-a exprimat în dispoziția interpretată. În aceste cazuri însă,
restrângerea sau extinderea înțelesului normei nu constituie o încălcare a principiului legalității,
asta deoarece înțelesul care se stabilește prin interpretare este în conformitate cu voința
legiuitorului.3

1
F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 49-52.
2
V. Dongoroz, op. cit., p. 89.
3
C. Bulai, B. Bulai, op. cit., p. 88.

42
3.3.4. Interpretarea evolutivă și analogia în dreptul penal
Respectând scopul pentru care norma a fost adoptată, interpretul trebuie să se
străduiească să actualizeze sensul ei. Pentru aceasta, valoarea protejată de norma procesual
penală trebuie analizată dinamic, iar nu limitat la sensul acesteia din momentul adoptării normei.
Din această cauză, interpretarea teleologică duce la o interpretare evolutivă a legii penale, printr-
o actualizare în mod continuu a dispozițiilor legale. Se încearcă astfel ca aceste texte să
corespundă necesității momentului aplicării lor și să se țină cont de nivelul la care se află
societatea într-un anumit moment. Se ajunge ca prin interpretare, legea penală să includă, de
exemplu1, modalități de comitere care nu au fost avute în vedere de legiuitor la data elaborării
normei penale.

Pentru extinderea aplicării legii procesual penale cu privire la situații pe care legiuitorul
nu le-a prevăzut la elaborarea normei, doctrina și jurisprundeța consideră că trebuie avut în
vedere stabilirea voinței legiuitorului pentru a incrimina situații de aceeași natură, respectiv dacă
e posibilă o încadrare a lor în definiția pe care o are infracțiunea în lege. 2

Recurgerea la o astfel de interpretare, trebuie făcută cu multă diligență, întrucât trebuie


ținut cont de principiul legalității, și de cele mai multe ori o extindere a sensului normei este
discutabilă.

Deosebirea dintre interpretare extensivă și analogie, este dată de faptul că, interpretarea
extensivă are efectul de a include în conținutul normei, un sens , o semnificație permisă de textul
literal al acelei dispoziții, fără să-l depășească, în timp ce analogia extinde aplicarea unei norme
dincolo de conținutul noțiunilor utilizare în textul legal, adică aplicarea unei norme penale cu
privire la o situţie nereglementată expres, dar foarte asemănătoare cu situaţia descrisă în normă.
Rezultă că o limită a interpretării reprezintă chiar sensul literal al termenilor utilizați de legiuitor,
într-o extindere maximă. Ceea ce se află dincolo de această limită, este o creare a legii, a
dreptului, care nu face obiectul unei interpretări. Judecătorul va putea trece de sensul literal al
textului doar atunci când există o eroare evidentă de redactare a textului și când formularea

1
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 53.
2
F. Streanu, op. cit., p. 64.

43
dispoziției este depășită datorită evoluției tehnico-științifice, însă și în aceste cazuri trebuie, în
primul rând, constatată voința legiuitorului de a incrimina cazuri de natura celor în cauză.

Aplicarea prin analogie a legilor penale este o atingere adusă securităţii juridice a
cetăţeanului şi deschide calea spre o aplicare arbitrară a legii penale.1

Doctrina noastră consideră că principiul legalităţii se opune total aplicării legii penale ,
pe când în doctrina europeană încearcă să se răspundă dacă admiterea analogiei în dreptul penal
are caracter absolut sau relativ. În doctrina europeană se recunoaşte analogiei un regim diferit
după cum efectele analogiei se produc în favoarea sau defavoarea inculpatului astfel avem:

1. analogia în defavoarea inculpatului (in malum partem)

2. analogia în favoarea inculpatului (in bonam partem)

Analogia în defavoarea inculpatului (in malum partem) este considerată ca fiind total
inadmisibilă. CEDO în jurisprudenţa sa a statuat de mai multe ori că art. 7 din Convenţie între
altele interzice folosirea analogiaei în defavoarea inculpatului. De exemplu: art. 228 C. pen.
prevede că obiect material al furtului poate fi orice energie care are valoare economică şi prin
analogie ar putea fi sancţionat şi furtul semnalului de televiziune emis de orice staţie de emitere
având în vedere art. 228. Este însă evident că principiul legalitătii se opune acestei incriminări,
noul cod a incriminat distinct in art. 230 alin. (2) acest tip de furt. În literatura de specialitate se
poartă discuţii asupra aşa numitelor clauze legale de analogie, este vorba de dispoziţii prin care
legiuitorul permite explicit aplicarea unei anumite norme legale care reglementează o anumită
ipoteză în alte cazuri similare.

Aceste clauze legale de analogie trebuie privite mai nuanţat, de exemplu, doctrina
italiană a pornit de la caracterul omogen sau eterogen al ipotezelor reglementate de norma care
conţine clauza de analogie.2

Analogia în favoare inculpatului (in bonam partem), acesta în doctrină este foarte
dezbătută cei mai mulţi autori se pronunţă pentru folosirea analogiei in favoarea inculpatului.
Acei autori care sunt împotriva acestei analogii pe considerentul că - norma penală e de strictă

1
F. Streteanu, D. Niţu, op.cit., p. 42.
2
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 44.

44
interpretare - orice analogie indiferent în care direcţie se aplică aceşti autori susţin că se
contestă acest principiu.

Înţelegând că acest principiu protejează drepturile şi libertăţile individuale, iar norma


penală aduce o restrângere a acestor valori prin incriminarea anumitor conduite şi stabileşte
sancţiuni, în cazul normelor care atenuează răspundere sau exonerează de răspundere (deci e în
sens invers) acestă premisă nu subzistă, de aici şi imperativul interpretării stricte cunoaşte o
temperare. De ce la dispoziţii care incriminează o faptă sau agravează răspunderea să avem
strictă interpretare la cele ce atenuează sau sting răspunderea să fie permisă extinderea prin
analogie. În Constituţia României art. 23 alin. (12) dispune „nici o pedeapsă nu poate fi stabilită
sau aplicată decât în condiţiile legii”, se referă explicit doar la stabilirea şi aplicarea unei
pedepse, nu şi la o situaţie în care ar fi vorba de o cauză de neaplicare a pedepsei.

Nici analogia în favoarea inculpatului nu poate fi nelimitată, aceasta este supusă unor
condiţii şi limitări. Doar dacă sunt îndeplinite două condiţii esenţiale se poate completa lacuna
legislativă prin acestă metodă. Condiţiile sunt:

- norma legală existentă să nu acopere ipoteza examinată în nici una din interpretările
care s-ar putea da termenilor utilizaţi. Exemplu: art. 302 alin. (2) C. pen. incriminează
„interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin
orice mijloc de comunicare”, aici sintagma „orice mijloc electronic” acoperă şi convorbirile
prin email, fax şi altele. Aici nu se poate pune problema analogiei, ci se ajunge prin interpretarea
normei de incriminare.

- lacuna în reglementare să nu fie intenţionată, adică să nu fie rezultatul unei alegeri pe


care legiuitorul a făcut-o prin reglementarea, cu caracter limitativ, a unor situaţii. Exemplu: Prin
legea de graţiere se prevede că sunt graţiate pedepsele aplicate pentru infracţiunea de furt şi cele
aplicate pentru infracţiunea de lovire, nu se poate extinde aplicarea legii şi la pedepsele aplicate
pentru infracţiunea de tălhărie.1

1
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 48

45
3.4. Interpretarea normelor de drept procesual penal

3.4.1. Noțiunea și necesitatea interpretării normelor de drept procesual penal


Dispozițiile de lege procesual penale ar trebui redactate și elaborate atât de clar și precis,
încât pentru aplicarea și înțelegea acestora să nu fie necesară interpretarea lor. În realitate,
normele procesuale, ca orice norme juridice, sunt confruntate cu necesitățile practice și cu
multiplele și variatele situații concrete care fac din interpretare nu doar o operațiune necesară,
dar chiar una indispensabilă în aplicarea dreptului.

Interpretarea legii procesuale este o operațiune prin care se urmărește determinarea


sensului dispozițiilor normelor de procedură penală1, dar și identificarea voinței legiuitorului
exprimată în ele. După cum am văzut, chiar cuvântul interpretare folosit în domeniul dreptului
este înțeles ca un ansamblu de procedee intelectuale care servesc la definirea normei juridice
într-o situație dată.

Prin interpretare, pot fi cunoscute limitele fiecărei reglemetări procesual penale,


finalitatea normelor, în așa fel încât, conținutul generic al normei să asigure buna desfășurare a
procesului penal, oricât de multe particularități ar avea o cauză penală. 2

Necesitatea interpretării e dată de faptul că, în procesul de aplicare a normelor,


judecătorul trebuie să clarifice precis textul acestora, să identifice compatibilitatea în raport cu o
situație de fapt. Rezultatul interpretării se concretizează în explicarea neclarității textului și în a
rezolva contradicțiile pe care le poate conține.

Regulile generale de interpretare, procedeele, modurile, felurile 3 și mijloacele de


interpretare a normelor pe care le-am analizat sunt comune tuturor normelor juridice, deci și
celor de drept procesual penal. O singură precizare se impune, cea a interpretării analogice pe
care o vom analiza mai jos.

1
G. Mateuț, Tratat de procedură penală, Partea generală, Volumul I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 22.
2
M. Damaschin, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 40.
3
V. Dongoroz, op. cit., p. 82.

46
3.4.2. Clasificarea interpretării în dreptul procesual penal, după metoda de
interpretare folosită
Pentru a distinge cât mai exact sfera de aplicare a normelor, sensul normelor procesuale,
se folosesc metodele acceptate în teoria juridică, metode care au aplicabilitate și în dreptul
procesual penal. Ele sunt: metoda gramaticală, metoda sistematică, metoda istorică, metoda
logică și analogia.

a. Metoda gramaticală stabilește sensul și înțelesul normei juridice, în urma unei analize
gramaticale a textului. Prin această interpretare judecătorul urmărește modul în care se îmbină
cuvintele în propoziții și fraze, dar și sensul unor conjuncții 1 .De exemplu, art. 41 alin.(2) NCPP,
arată ce se înțelege prin „locul săvârșirii infracțiunii”, aici interpretarea având un caracter
autentic și obligatoriu.

b. Metoda sistematică2 ajută la lămurirea conținutul unei norme juridice, prin corelarea ei
cu alte dispoziții legale. Norma e interpretată ținând cont că ea aparține unei instituții, a unei
ramuri de drept, analiza ei realizându-se într-un cadru juridic din care ea face parte, și nu ruptă de
alte norme, izolat. De exemplu, în cazul luării arestării preventive, se face aplicare prevederilor
art 223, corelate cu art. 82, primul arătând condițiile pentru arestarea inculpatului, iar al doilea
stabilind ce se înțelege prin „inculpat”.

c. Prin metoda istorică, se stabilește modul de interpretare , prin aprecierea împrejurărilor


socio-juridice care au determinat elaborarea și adoptarea normei de drept. În unele cazuri,
metoda gramaticală sau sistematică, nu sunt suficiente, fiind necesară și o abordare din punct de
vedere al tradiției reglementării respective.

d. Metoda logică constă în stabilirea înțelesului unei norme procesuale prin


raționamente3 logice. Această metodă se folosește mult de informațiile date de celalalte metode,
urmând mai apoi ca, prin argumente, să distingă sensul corect al normei procesual penale. Ca
modalități de interpretare rațională, cele mai folosite, sunt interpretarea a fortiori și interpretarea
per a contrario.

1
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 45.
2
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck,Bucureşti, 2008, p. 244.
3
M. Damaschin, op. cit., p. 42.

47
Raționamentul a fortiori constă în faptul că acolo unde legea permite mai mult, implicit
permite și mai puțin. De exemplu, art. 145 NCPP, în cazul măsurii obligării învinuitului sau
inculpatului de a nu părăsi localitatea, dispusă de procuror sau de judecător, pe o durată de cel
mult 3o zile. Prin aplicarea acestui raționament, această măsură se poate dispune și pentru mai
puțin de 30 de zile.

Al doilea raționament, per a contrario, se referă la faptul că o dispoziție limitată de lege,


nu se va putea extinde și nu se va putea aplica în cazurile neprevăzute de lege.

3.4.3. Clasificarea interpretării în dreptul procesual penal, în funcție de rezultatul


interpretării
După rezultatul interpretării normelor, interpretarea poate fi literarală, extensivă sau
restrictivă. După stabilirea sensului normei supuse interpretării, interpretul poate ajunge la
concluzia fie că textul dispoziției este mai larg sau, dimpotrivă, el este mai restrâns decât
categoria relațiilor sociale care cad sub incidența sa.

Interpretarea declarativă constă în redarea întocmai a textului de lege interpretat, dacă s-a
constatat că redactarea este precisă și corectă. Interpretarea restrictivă are loc atunci când se
constată că în norma interpretată s-a spus mai mult decât s-a voit. În alte cuvinte, litera legii
depășește voința legiuitorului. În acest caz, judecătorul, prin interpretare va restrânge norma la
limitele voinței legii. Interpretarea extensivă este contrariul interpretării restrictive, adică atunci
când textul de lege spune mai puțin decât cât a voit să spună voința legiuitorului prin lege,
operațiunea interpretării va extinde norma și la alte situațiii care sunt implicit subînțelese, dar
neprevăzute explicit de lege.

Dificultățile în a stabili înțelesul normei se datorează, în unele cazuri, lipsei de neclaritate


a acesteia. Acest fapt poate să ducă la intepretări arbitrale, de aceea, se impune prudență și
diligență în momentul aplicării ei.

48
3.4.4. Analogia în dreptul penal procesual
O excepție de la principiul legalității procesuale, constituie aplicarea legii procesual
penale pe cale de supliment analogic sau prin analogie. Legea penală substanțială nu se poate
extinde prin analogie, decât în situația în care aceasta ar duce la un rezultat favorabil acuzatului,
şi aici respectând două condiţii, în caz contrar se aduce atingere principiului legalității
incriminării.1

Scopul acestui principiu este acela de a asigura o garanție persoanelor împotriva


împotriva unor abuzuri ale autorităților, în sensul în care nicio persoană nu va fi trasă la
răspundere pentru o faptă care nu e prevăzută de lege ca fiind infracțiune.

Scopul normelor de procedură penală e altul, ele reglementează desfășurarea procesului


penal. Există cazuri în care procesul penal ajunge la un impas, într-o situația neprevăzută de
legiuitor, cazuri în care procesul nu poate fi oprit din desfășurarea sa din motivul că legea de
procedură penală nu prevede o regulă de urmat. În asemenea situații, dacă nu există dispoziții
procesual penale care să rezolve problema ivită sau dacă aceasta nu se poate rezolva prin
interpretare, judecătorul va trece la analogie.

Analogia este diferită față de extinderea legii prin interpretare, pentru că în primul caz nu
există vreo normă juridică care să reglementeze situația analizată, iar în cel de-al doilea caz
există o astfel de normă, însă ea este neclară, caz în care ea s-ar putea aplica, interpretându-se.

Dacă lipsește total o normă juridică care să reglementeze un caz ivit în practică,
judecătorul e obligat să caute în normele de procedură penală un alt text de lege care să poate fi
aplicat acelei situații, caz în care se aplică o analogie a legii.

Dacă nu se găsește un asemenea text de lege, există o discuție, dacă soluția se va căuta în
raport cu un principiu de drept consacrat de legea procesual penală (analogie de drept) 2 sau
lacuna va trebui completat prin supliment analogic din legea procesual civilă. Având în vedere că
scopul procesului penal este diferit de cel al procesului civil, iar și principiile care se aplică
acestora sunt diferite, e mai mult decât probabil că normele procesual civile identificate ca

1
F. Streteanu, op. cit., p. 42.
2
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stanoiu, Explicatii teoretice ale Codului de
procedura penala roman. Partea generala, vol. V, Ed. Academiei, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 15.

49
aplicabile unor cazuri nereglementate de normele de procedură penală, să fie neconforme cu
principiile procesului penal.

Întotdeauna aplicarea și interpretarea legii trebuie să fie conformă cu principiul echității,


legea fiind o formă de exprimare a acestuia.1

1
C. Ghigheci, Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014,
p. 43.

50
CONCLUZII

În urma studiului/cercetării noastre am ajuns la câteva concluzii, astfel:


Pentru a da o soluție la o speța concretă judecătorul trebuie să aleagă normele juridice
care sunt incidente speței. Tot timpul judecătorul trebuie să aibă în vedere întreaga reglementare
referitoare la speța dedusă judecății, să cunoască sensul primar, autentic al normelor la care s-a
gândit legiuitorul când a edictat norma juridică și să stabilească compatibilitatea acestora cu
starea de fapt. Fără acestă interpretare a normelor, ele nu s-ar putea aplica unor cazuri concrete,
deci interpretarea face legătura între norme de drept abstracte și starea de fapt.
Uneori se ridică anumite probleme legate de redactarea textului de lege, de folosirea
punctuației, de înțelesul unor termeni, precum și de o anumită ordine a cuvintelor. Câteodată,
norma juridică folosește termeni al căror sens diferă de cel uzual, de aceea, legiuitorul când
consideră, face în curpinsul unor legi referiri la înțelesul special al termenilor folosiți. Unii
termeni pot avea înțelesuri diferite, specifice în funcție de fiecare ramură a dreptului. Pentru a
înțelege cât mai bine sensul acestora, e necesară o cunoaștere, o analiză, o explicare a lor, lucrul
acesta fiind în sarcina interpretării.
Dacă nu există norme sau există o breșă, o lacună în reglementare rolul judecătorului în
aceste situații crește pentru că el este obligat să judece să ofere o soluție speței și atunci apelează
la principii care sunt situate peste norma de drept. Arta de a interpreta reprezintă o deosebită
importanță pentru un adevărat judecător întrucât eficient realizată și bine condusă, reprezintă un
instrument indispensabil pentru aplicarea legii și înfăptuirea justiției.
Judecătorul creează / recreează dreptul cu fiecare hotărâre pronunțată, el nu se poate
substitui legiuitorului, nu are libertate absolută, dar în „actul creator al interpretării” este
suveran.
Pornindu-se de la scopul interpretării, au apărut mai multe teorii asupra interpretării
dreptului, dintre care două sunt cele care se detașează, două mari concepții cunoscute sub
denumirea de școli și anume, școala exegetică și școala evoluționistă. Școala exegetică sau cea
tradițională, considera că interpretarea are drept scop căutarea voinței legiuitorului, iar școala
evoluționistă, mai recentă, consideră că legea trebuie interpretată în funcție de concepțiile

51
sociale, morale și juridice ale contemporanului precum și după percepțiile oamenilor și
realitățile înconjurătoare.
Judecătorul pentru a putea interpreta dreptul trebuie să cunoască și să recurgă la anumite
metode de analiză a textului pentru a ajunge la sensul primar, real al normei juridice, numite și
procedee de interpretare. Nu există o unitate de păreri în literatura de specialitate în ceea ce
privește identificarea și clasificarea procedeelor de interpretare, astfel avem procedeul
gramatical, istoric, logic, sistematic la care unii adaugă procedeul analogiei și procedeul
teleologic. Rezultatul la care poate ajunge interpretul este:
- Interpretarea este literală
- Interpretarea este extensivă
- Interpretarea este restictivă
Judecătorul în opera lui de interpretare a legii este călăuzit de principii care au un rol
deosebit în aplicarea corectă a dreptului astfel:
- Principiul unității între litera și spiritul legii
- Principiul supremației legiuitorului
- Principiul după care legea posterioară derogă de la legea anterioară
- Principiul conform căruia excepția este de strict interpretare
- Principiul reglementării represive exprese
- Principiul interpretării cu bună-credință

În ceea ce privește interpretarea legii în cele patru ramuri dreptului; civil, procesual civil,
penal, procesual penal, fiecare ramură are principiile ei peste care care se suprapun principiile
generale a dreptului, astfel că dacă norma lipsește judecătorul va apela la un element al
sistemului, la principiul, care care este situat peste locul normei din ramura respectivă de drept.
Comparând interpretarea normei în cele patru ramuri de drept este de semnalat instituția
analogiei din dreptul penal.

Referitor la rolul I.C.C.J. în aplicarea și interpretarea unitară a legii atât în procedura


civilă, cât și cea penală, sunt legiferate, cu diferențele care rezultă din specificul fiecăreia,
instituția recursului în interesul legii, iar pentru asigurarea unei practici unitare, instituția
chestiunii de drept.

52
Numai având cunoștințe despre teoria generală a dreptului, despre principiile generale și
de ramură a dreptului, o privire de ansamblu asupra legilor, cunoscând foarte bine instituția
interpretării, judecătorul poate interpreta corect legea.
De asemenea, este necesară o cultură generală care să nu se limiteze doar la știința
dreptului, ci și cunoștințe despre evoluția societății, abilitatea de a anticipa schimbările din
societate, din legislație, precum și o gândire analitică, o abordare obiectivă , holistică a oricărei
cauze, pentru ca interpretarea, un instrument indispensabil pentru aplicarea legii și înfăptuirea
justiției, să fie eficient realizată și bine condusă.

53
BIBLIOGRAFIE
I. Volume

1. L. Barac, Repere de interpretare în drept, Ed. U.J., București, 2014

2. C. Bârsan, M.M. Pivniceru, P. Perju, Codul civil adnotat, vol.I, Ed. Hamangiu, București,
2008

3. Gh. Boboș, C. Buzdugan, V. Rebereanu, Teoria generală a statului și a dreptului, Ed.


Argonaut, București, 2010

4. Gh. Boboș, C. Buzgugan, V. Rebreanu, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, 2008

5. G. Boroi, (coord.), Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, vol. I., Art. 1-
526, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013

6. G. Boroi, C. Anghelescu, Curs de drept civil, Partea generală, Ed. Hamangiu, 2012

7. G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015

8. C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal - Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007

9. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,


București, 1993

10. R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Ediția 2,


Ed. C.H. Beck, București, 2008

11. A.A. Chiș, G.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2015

12. F.S. Costea, Buna-credință. Implicații privind dreptul de proprietate, Ed. Hamangiu,
București, 2007

13. I. Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2009

14. V. Criste, Interpretarea și aplicarea normelor juridice, Eed. C.H. Beck, București, 2014

15. M. Damaschin, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013

16. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. 1, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013

54
17. L. Dogaru, D.C. Dănișor, Gh. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008

18. L. Dogaru, D.C. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Ed. Științifică, București, 1999

19. L. Dogaru, G. Mihai, Norma juridică și interpretarea ei, Ed. Universul Juridic, București,
2015

20. V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia
Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000

21. C. Ghigheci, Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014

22. G. Mateuț, Tratat de procedură penală, Partea generală, Volumul I, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007

23. G. Mihai, Argumentare și interpretare în drept, Ed. Lumina Lex, București, 2000

24. G. Mihai, R. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului, Ed. All Beck,
București, 1997

25. C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Ed. Universul juridic,
Bucureşti, 2014

26. O. Podaru, Dreptul amenajării teritoriului, al urbanismului și a construcției, Vol. IV – Un


deznodământ nefericit: desființarea construcțiilor, Ed. Hamangiu, București, 2015

27. O. Podaru, Drept administrativ, Vol. 2, Dreptul administrativ al bunurilor, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2010

28. L. Pop, I. Popa, S. Vidu, Tratat elementar de drept civil, Ed. Universul Juridic, 2012

29. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck,Bucureşti, 2008

30. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2014

31. S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2000

32. I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu,


Bucureşti, 2013

33. L. Riteș, Interpretarea, Instituție fundamentală a dreptului, Ed. Universul Juridic, 2014

55
34. F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014

35. F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008

36. C. Ungureanu, Drept civil, Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2013

37. xxx, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol 1, Vol. 2, Vol. 3, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012

II. Reviste

1. G. Antoniu, Unele reflecții asupra interpretării normei penale din perspectiva


europeană(II), în R.D.P., nr. 3/2006

2. I. Craiovan, Interpretare și hermeneutică în drept, în Revista Palatului de Justiție, nr. 3-


5 / 2015

3. S. I. Puț, Precedentul judiciar - o interpretare istorică a dreptului pozitiv?, în revista


„Studia Iurisprudentia” nr. 1/2015

III. Surse internet

1. http://www.dreptonline.ro/
2. http://www.hotararicedo.ro/
3. http://www.legalis.ro/
4. http://raduchirita.ro/
5. http://www.scj.ro/
6. http://www.universuljuridic.ro/

56