M. Safta Drept Constitutional. Teorie Generala

Marieta Safta
Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți. (1)
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ1
DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE. TEORIA GENERALĂ A

DREPTULUI CONSTITUȚIONAL. DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI2
ANUL DE STUDIU I
SEMESTRUL I
CADRU DIDACTIC,
Conf.univ.dr.Marieta SAFTA
București
2021
1
Învățământul la distanță și învățământul cu frecvență redusă se bazează pe tehnologii educaționale flexibile
privind predarea, învățarea și evaluarea, care presupun atât activități didactice față în față, cât și la distanță prin
intermediul platformelor informatice. În cadrul ambelor forme de învățământ, predarea, învățarea și evaluarea
rezultatelor învățării se realizează pe baza unor materiale de studiu special proiectate pentru a asigura un grad
ridicat de autoinstruire și autoevaluare, STANDARDE, STANDARDE SPECIFICE ȘI GHIDUL PRIVIND EVALUAREA
EXTERNĂ A CALITĂȚII PROGRAMELOR DE STUDII UNIVERSITARE LA FORMELE DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ (ID)
ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT CU FRECVENȚĂ REDUSĂ (IFR), 3.3.2 Structura și relevanța programelor de studii ID/IFR, p. 21,
https://www.aracis.ro/wp-content/uploads/2020/08/Standarde-ARACIS-Comisia-13-ID-IFR-30-iulie-2020.pdf
2
Suportul de curs pentru autoinstruire aferent unei discipline poate fi proiectat ca un material de studiu care
integrează diferite resurse de învățare în acord cu fișa disciplinei și ghidează studentul pentru utilizarea lor.
Materialele de studiu aferente programelor de studii ID/IFR sunt adaptate autoinstruirii și se realizează integral
în tehnologie ID. Acestea au în vedere diversitatea de conținut a disciplinelor din planul de învățământ.
Materialele de studiu în tehnologie ID nu se rezumă în mod limitativ doar la simple documente narative în format
tipărit sau digital, ci includ un nivel de interactivitate care să permită autoinstruirea și autoevaluarea studenților,
fără a fi necesară prezența formatorului. Materialele de studiu destinate unei discipline pot include: 1) site-
uri/pagini web/platforme dedicate, integrate și administrate în cadrul infrastructurii instituției de învățământ; 2)
cursuri pentru autoinstruire/seminare/lucrări practice/laboratoare înregistrate urmare a activităților online; 3)
instrumente informatice/electronice destinate autoevaluării și îmbunătățirii progresive/ graduale a
performanțelor/competențelor studenților, 3.4.3 Proiectarea materialelor de studiu, pp. 27-28.
Marieta Safta
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală
sau fragmentară este interzisă.
Marieta Safta
I. INTRODUCERE
Cursul de drept constituțional și instituții politice. Vol I. Teoria generală a dreptului
constituțional. Drepturi și libertăți se adresează studenților din anul I și se studiază în
semestrul I, în vederea însușirii noțiunilor generale referitoare la noțiunea, raporturile juridice
și izvoarele dreptului constituțional, teoria generală a Constituției și a controlului de
constituționalitate, problematica cetățeniei și a drepturilor și libertăților fundamentale.
Cunoașterea întregului sistem de drept se bazează pe însușirea acestor noțiuni
fundamentale, având în centru conceptele de constituție, constituționalism, constituționalizare
a dreptului, drepturi și îndatoriri fundamentale, în ansamblul complex de raporturi juridice ce
caracterizează constituționalismul pe mai multe niveluri specific spațiului juridic al Uniunii
Europene. Formarea completă a unui viitor jurist implică înțelegerea acestor concepte și a
mecanismelor de conectare consacrate în Constituție între planurile național, european și
internațional, mecanisme care produc efecte în dreptul intern, influențând evoluția sa în
ansamblu..
II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI
Înțelegerea specificului dreptului constituțional ca ramură de drept

Înțelegerea noțiunii de Constituției și interpretarea normelor juridice de rang constituţional;
Înţelegerea corelaţiei dintre Constituţie şi restul sistemului normativ al statului;
Înțelegerea mecanismului și a rolului controlului de constituționaltate în statul de drept;
Înţelegerea şi însuşirea mecanismelor de garantare a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor;
Înțelegerea și însușirea îndatoririlor fundamentale cetățenești.
Înțelegerea raporturilor și a corelației dintre dreptul intern, cel european și internațional
Corelarea cunoştinţelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică.
III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr. I
Noțiunea, evoluția, rolul și funcțiile dreptului. Dreptul și statul
Identificarea obiectivelor specifice temei
1.Sensurile conceptului de „drept”

2. Originea şi dimensiunea istorică a dreptului
3. Factorii de configurare a dreptului
4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului. Constantele dreptului
5. Tipologia dreptului
5.1. Aspecte generale. Marile sisteme de drept
Marieta Safta
5.2 Dreptul Uniunii Europene

6. Rolul şi funcţiile dreptului
7. Dreptul și statul
7.1 Noțiunea de stat
7.2 Elementele statului. Puterea de stat. Separația puterilor in stat
8. Rezumatul unității de învățare
9. Întrebări de autoevaluare
10. Bibliografie minimală
Unitatea de învățare nr.II

Sistemul dreptului: norma juridică, instituțiile juridice și ramurile de drept; dreptul
constituțional ca ramură de drept; specificul normelor juridice de drept constituțional;
raportul juridic de drept constituțional;
1. Norma juridică
1.1 Noțiune
1.2 Structură
2. Instituțiile juridice și ramurile de drept
3. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat
4. Dreptul constituțional ca ramură de drept
4.1 Noțiune
4.2 Specificul normelor juridice de drept constituțional
4.3 Raportul juridic de drept constituţional
7. Sarcini de lucru
Unitatea de învățare nr. III

Izvoarele dreptului constituțional
1.Noțiunea de izvor de drept

2. Izvoarele formale ale dreptului în sistemul dreptului românesc
3. Actul normativ ca izvor de drept
3.1 Legea
3.2 Decretul- Lege
3.3 Hotărârea Parlamentului
3.4 Decretul
3.5 Ordonanța și Ordonanța de urgență ale Guvernului
4. Actele internaționale – surse ale dreptului constituțional român
4.1 Tratatele internaționale în materia drepturilor omului
7. Sarcină de lucru
Marieta Safta
Unitatea de învățare nr. IV

Teoria Constituției
1.Noțiunea de Constituție. Apariția Constituției

2. Adoptarea Constituției
3. Modificarea, abrogarea și suspendarea Constituției
4. Conținutul normativ al Constituției
5. Supremația Constituției
5.1 Consecințe ale supremației Constituției
5.2 Garanții ale supremației Constituției
6. Revizuirea Constituției României
Unitatea de învățare nr. V

Controlul de constituționalitate
1.Noţiune
2.Apariția controlului de constituționalitate în lume
3. Controlul constituționalității legilor în România. Apariţie şi evoluţie.
4. Clasificarea controlului de constituționalitate
5.Funcțiile constrolului de constituționalitate
6. Curtea Constituțională a României
6.1.Organizare și funcționare
6.2 Atribuții
6.3 Actele Curții Constituționale și efectele lor juridice
7.Constituționalizarea dreptului
Unitatea de învățare nr. VI

Dezvoltarea constituțională a României
1.Perioada anterioară Constituției din 1991
1.1 Constituția din 1866
1.2. Constituția din 1923
2. Constituția din 1991, revizuită în 1991
3.Rezumatul unității de învățare
4.Întrebări de autoevaluare
Marieta Safta
5.Bibliografie minimală
Unitatea de învățare nr. VII

Cetățenia
1.Cetățenia română.Noțiune și reglementare.
2.Dobândirea cetățeniei române
2.1 Modurile de dobândire/redobândire
2.2 Procedura de dobândire a cetățeniei
3.Pierderea cetățeniei române
3.1 Modurile de pierdere a cetățeni
3.2 Procedura retragerii cetățeniei și a aprobării renunțării la cetățenie
4. Dovada cetățeniei
5.Străinii și apatrizii
6. Cetățenia europeană
Unitatea de învățare nr. VIII

Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Caracterizare
generală. Principii aplicabile drepturilor și libertăților fundamentale
1.Noțiunea de drepturi și libertăți fundamentale
2. Pluralismul legal în materia drepturilor și libertăților fundamentale
3.Clasificarea drepturilor și libertților fundamentale
4. Principii privitoare la drepturile și libertățile fundamentale
4.1.Principiul securității juridice
4.2 Universalitatea drepturilor fundamentale
4.3 Principiul neretroactivității legii
4.4 Egalitatea în drepturi
4.5 Accesul liber la justiție
4.6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
5. Norme de principiu referitoare la protecţia juridică a cetăţenilor români în străinătate, a
cetăţenilor străini şi apatrizilor în România, extrădare şi expulzare
Unitatea de învățare nr. IX

Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Prezentare generală
1. Drepturile inviolabilități
2. Drepturile și libertățile sociale, economice și culturale
Marieta Safta
3. Drepturile și libertățile social –politice

4.Drepturile exclusiv politice
5. Drepturile garanții
6.Îndatoririle fundamentale
9.Sarcină de lucru
Unitatea de învățare nr. X

Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Autorități cu rol de
protecție/garantare a drepturilor și libertăților fundamentale
1.Avocatul Poporului
2.Curtea Europeană a Drepturilor Omului
3.Curtea de Justiție a Uniunii Europene
4.Dialogul instanțelor constituționale
7.Sarcină de lucru
IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

Tratate, cursuri, monografii
1. SAFTA Marieta, Drept constituțional și instituții politice – Vol.I - Teoria generală a

dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, Editura Hamangiu, București, 2020,
ed.a VI-a revizuită.
2. SAFTA Marieta, Iulia Nistor, Fișe de drept constituțional, Ed. Hamangiu, 2020
3. T. Toader, SAFTA Marieta, Constituţia României - decizii CCR, hotărâri CEDO,
hotărâri CJUE, legislaţie conexă, Editura Hamangiu, București, 2021, Ed. a IV-a
revizuită.
4. T. Toader, SAFTA Marieta, Contencios constituțional, Editura Hamangiu, București,
2020, Ed. a II-a revizuită.
5. T. Toader, SAFTA Marieta, Dialogul judecătorilor constituționali, Editura Universul
juridic, București, 2015.
6. A. Iorgovan, Odiseea elaborării Constituției, Editura Uniunii Vara Românească,
Târgu Mureș, 1998.
7. Geneza Constituției Române 1991, Lucrările Adunării Constituante, RA. Monitorul
Oficial
Marieta Safta
8. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, - Constituția României, Comentariu pe articole, Editura

C.H. Beck, București, 2020
9. P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Eropene – Comentarii, jurisprudență și
docrină, Ed. a VI-a, Editura Hamangiu, 2017.
10. R. Schutze, Dreptul constituțional al Uniunii Europene, Editura Universitară,
București, 2012.
11. Safta Marieta, Redactarea și motivarea deciziilor Curții Constituționale, în In
honorem – Ioan Muraru- Despre Constituție în Mileniul III, Editura Hamangiu, 2019.
12. Selecție de decizii ale Curții Constituționale Federale a Germaniei, Editura C.H.
Beck, 2013.
Articole, studii, alte lucrări de specialitate
1. SAFTA Marieta Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [16 mai – 5 iunie

2020]. Regimul juridic al excepției de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul
Poporului.- https://www.juridice.ro/685632/nota-de-jurisprudenta-a-curtii-
constitutionale-16-mai-5-iunie-2020-regimul-juridic-al-exceptiei-de-
neconstitutionalitate-ridicate-direct-de-avocatul-poporului-controlul-de-
constitutiona.html
2. SAFTA Marieta - Cel de-al XVII-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale
Europene Batumi, Georgia, 28 iunie – 1 iulie 2017. Rolul curților constituționale în
asigurarea respectării și aplicării principiilor constituționale,
https://www.juridice.ro/524857/cel-de-al-xvii-lea-congres-al-conferintei-curtilor-
constitutionale-europene-batumi-georgia-28-iunie-1-iulie-2017-rolul-curtilor-
constitutionale-asigurarea-respectarii-si-aplicarii-principiilor.html
3. K. Lenaerts, Rolul constituțiilor naționale în dreptul Uniunii Europene. De la valori
comune la încredere reciprocă și dialog constructiv, în Revista română de drept
european, nr.2 din 30 iunie 2018.
4. RULE OF LAW CHECKLIST adoptat de Comisia de la Veneția la cea de-a 106-a
sesiune plenară (Veneția, 11-12 Martie 2016)
5. SAFTA Marieta, Mihaela Mazilu Babel, Efectele în timp ale deciziilor curților
constituționale, www.juridice.ro
6. SAFTA Marieta, Notă De Jurisprudență A Curții Constituționale [18-22 Noiembrie
2019]. Raporturile Între Dreptul Național, Internațional, European În Cadrul
Controlului De Constituționalitate (I). Interpretarea Art. 20 Din Constituție
– Tratatele Internaţionale Privind Drepturile Omului. Interpretarea Art. 148 Din
Constituție – Integrarea În Uniunea Europeană. Condițiile Cumulative În Ceea Ce
Privește Folosirea Unei Norme De Drept European În Cadrul Controlului De
Constituționalitate Ca Normă Interpusă Celei De Referință
(https://www.juridice.ro/662254/nota-de-jurisprudenta-a-curtii-constitutionale-18-
noiembrie-22-noiembrie-2019.html)
7. Safta Marieta, Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [4-8 noiembrie 2019].
Efectele deciziilor Curții Constituționale (I). Efectele deciziilor de admitere a
excepțiilor de neconstituționalitate asupra cauzelor definitiv soluționate. Efectele
deciziilor de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate – www.juridice.ro
Marieta Safta
8. L. Stanciu, SAFTA Marieta, Deciziile Curții Constituționale, factor de stabilitate și

securitate juridică - Conferința internațională ”Un sfert de secol de
constituționalism”, București, 24-25 mai 2017 – Editura Hamangiu, București, 2018.
9. SAFTA Marieta, Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [9 iunie – 3 iulie
2020]. Deciziile Curții Constituționale cu privire la Măsurile Covid-19
10. SAFTA Marieta, Receptarea dreptului Uniunii Europene prin jurisprudența Curții
Constituționale a României, Selecție decizii pronunțate în perioada 1 iulie – 31
decembrie 2015 https://www.juridice.ro/434015/receptarea-dreptului-uniunii-
europene-prin-jurisprudenta-curtii-constitutionale-a-romaniei.html
11. Safta Marieta, Receptarea dreptului Uniunii Europene prin jurisprudenta Curtii
Constitutionale a României. Selectie de decizii publicate in perioada 1 ianuarie 2014
– 30 iunie 2015, Revista Afaceri juridice europene – iaduer.ro, nr. 8/2015,
https://eubusinesslaw.wordpress.com/2015/08/24/marieta-safta-receptarea-
dreptului-uniunii-europene-prin-jurisprudenta-curtii-constitutionale-a-romaniei-
selectie-de-decizii-publicate-in-perioada-1-ianuarie-2014-30-iunie-2015-revista-af/
12. SAFTA Marieta Valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul de
constituționalitate, în Buletin de informare legislativă nr.2/2016
13. Statutul Conferinței Curților Constituționale europene -
https://www.confeuconstco.org/
14. T. Toader, Safta Marieta, Evoluția constituționalismului în România, în Revista de
Drept Constituțional nr.1/2015.
15. SAFTA Marieta - Constituţionalizarea actului de justiţie în Uniunea Europeană – în
Revista de drept constituțional nr.1/2020, indexată în BDI EBSCO, HEINONLINE, CEEOL
16. SAFTA Marieta – Controlul de constituționalitate la sesizarea Avocatului Poporului.
Un instrument al statului de drept important a fi consolidat
Revista Universul Juridic, 2021, BDI HEINONLINE, EBSCO
https://www.universuljuridic.ro/controlul-de-constitutionalitate-la-sesizarea-avocatului-
poporului-un-instrument-al-statului-de-drept-important-a-fi-
consolidat/?fbclid=IwAR20uoICLxNv-
DfNSmo34rzvafw854Mn7j_ECG8UhudhZcgA_t5oIW74FJs
17. SAFTA Marieta – Redactarea și motivarea deciziilor Curții Constituționale – Revista
Universul Juridic, 2021, BDI HEINONLINE, EBSCO
https://www.universuljuridic.ro/redactarea-si-motivarea-deciziilor-curtii-constitutionale/
Acte normative și alte documente

1. AVIZUL 2/13 AL CURȚII (Plenul) 18 decembrie 2014 -„Aviz emis în temeiul
articolului 218 alineatul (11) TFUE – Proiect de acord internațional – Aderarea Uniunii
Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale – Compatibilitatea proiectului menționat cu Tratatele UE și FUE”
2. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
3. Codex constituțional, Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene, lucrare
realizată de Ministerul Justiției în parteneriat cu Centrul de Drept Constituțional și
Instituții Politice (CDCIP) din cadrul Facultății de Drept a Universității București.
4. Constituția României
Marieta Safta
5. Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată

prin Legea nr. 18/1990, republicată, cu modificările ulterioare
6. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
7. Declarația Universală a Drepturilor Omului
8. Hotărârea nr.6/2012 pentru adoptarea Regulamentului de organizare și funcționare a
Curții Constituționale.
9. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, publicat în Monitorul Oficial cu numărul 260 din data de 21 aprilie 2010.
10. Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului,
republicată, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 181 din data de 27 februarie 2018
11. REGULAMENTUL (UE, Euratom) 2015/2422 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN
ȘI AL CONSILIULUI din 16 decembrie 2015 de modificare a Protocolului nr. 3 privind
Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
12. Regulamentul Conferinței Curților Constituționale europene
13. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
Fișe, ghiduri, manuale, rapoarte și alte documente de specialitate

1. HUMAN RIGHTS AND FUNDAMENTAL FREEDOMS:
THE RELATIONSHIP OF
INTERNATIONAL, SUPRANATIONAL AND NATIONAL CATALOGUES
IN THE 21ST CENTURY– Rapoarte naționale- https://www.cecc2017-
2020.org/congress/xviiith-congress/national-reports/, https://www.cecc2017-
2020.org/
2. Codul bunelor practici în materie electorală Linii directoare şi raport explicativ
adoptat de Comisia europeana pentru Democraţie prin Drept în cadrul celei de-a 52
Reuniune Plenară (Veneţia, 18-19 octombrie 2002)
https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-
AD(2002)023rev2-cor-rom
3. Comunicare comună a președinților Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții
de Justiție a Uniunii Europene, cu ocazia întâlnirii celor două instanțe organizate în
ianuarie 2011 (24/01/2011)
4. Document de reflecție al Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la unele
aspecte ale aderării Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale (05/05/2010 )
5. Fisă tematică - Dreptul la viață-
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Life_RON.pdf
6. Fisă tematică CEDO - Sfârșitul vieții și Convenția europeană a drepturilor omului
7. Fișa Internet: jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,
http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2019/06/CEDO-Internet-jurisprudenta-
CEDO.pdf, DIVIZIA CERCETARE
8. Fișa tematică - Detenția și sănătatea mintală,
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Detention_mental_health_RON.pdf
Marieta Safta
9. Fișa tematică – Discurs de incitare la ură

https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Hate_speech_RON.pdf
10. Fișa tematică – Dreptul de vot al deținuților
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Prisoners_vote_RON.pdf
11. Fișa tematică – Dreptul la propria imagine -
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Own_image_RON.pdf
12. Fișa tematică - Drepturi legate de muncă -
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Work_RON.pdf
13. Fișa tematică - Drepturile în materie de sănătate ale persoanelor private de libertate,
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Prisoners_health_RON.pdf
14. Fișa tematică – Protecția minorilor -
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Minors_RON.pdf
15. Fișă tematică - abolirea pedepei cu moartea
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Death_penalty_ENG.pdf
16. Fișă tematică – Drepturile copiilor
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Childrens_RON.pdf
17. Fișă tematică – Expulzările colective de străini -
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Collective_expulsions_RON.pdf
18. Fișă tematică – Extrădări și expulzări
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Expulsions_Extraditions_RON.pdf
19. Fișă tematică – Hotărârile pilot-
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Pilot_judgments_RON.pdf
20. Fișă tematică Mediul și CEDO, http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/fise-
tematice/FT-Mediul-si-CEDO-feb-2018.pdf
21. Fișe descriptive despre Uniunea Europeană,
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/147/libera-circulatie-a-
persoanelor
22. Fișe tematice - Cauzele Dublin,
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Dublin_RON.pdf
23. Fișele tematice - Condiții de detenție și tratamentul persoanelor private de libertate
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Detention_conditions_RON.pdf
24. Ghid privind art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului
Dreptul la alegeri libere, http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2018/12/Ghid-Art-3-
Protocol-1-Drept-alegeri-libere.pdf
25. Ghid privind art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului,
http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2019/04/Ghid_art_8_31.12.2018.pdf
26. Ghid privind articolul 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului- dreptul la
libertate şi la siguranţă https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_5_RON.pdf
27. Ghidul privind art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului,
Dreptul la instruire, http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2018/12/Ghid-privind-art.-
2-din-Protocolul-nr.-1-la-Conventie.pdf
28. Ghidul privind art. 4 din Convenția europeană a drepturilor omului, Interzicerea
sclaviei și a muncii forțate, http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2018/12/Ghid-art.-4-
interzicerea-sclaviei-act-31.08.2018.pdf.
Marieta Safta
29. Ghidul privind art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului - Libertatea de
gândire, de conștiință și de religie, http://ier.gov.ro/wp-
content/uploads/2018/11/Ghid-art.-9-din-CEDO-30.04.2019.pdf
30. Manual de drept european în materie de azil, frontiere și imigrație
https://www.echr.coe.int/Documents/Handbook_asylum_RON.pdf
31. Manual de drept european privind accesul la justiție-
https://www.echr.coe.int/Documents/Handbook_access_justice_RON.pdf
32. Manual de drept european privind drepturile copilului,
https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/fra-ecthr-2015-handbook-
european-law-rights-of-the-child_ro.pdf
33. Manual de drept european privind nediscriminarea
https://www.echr.coe.int/Documents/Handbook_non_discri_law_RON.pdf
34. Raportul privind Drepturile culturale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului, http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2019/06/RC-Drepturi-culturale-
CEDO-2017.pdf
35. Statutul Conferinţei Mondiale privind Justiţia Constituţională
https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-
WCCJ(2011)001-e
36. Venice Commission - Observatory on emergency situations -
https://www.venice.coe.int/files/EmergencyPowersObservatory
Pagini internet
1. http://curia.europa.eu/
2. https://accf-francophonie.org/notre-association/
3. https://echr.coe.int
4. https://www.confeuconstco.org/
5. https://www.echr.coe.int/
6. www.avp.ro
7. www.ccr.ro
8. www.eea.europa.eu
9. www.venice.coe.int
V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

Studiul dreptului constituțiopnal, teorie generală în anul I, semestrul I se încheie cu
susţinerea unui examen. Examenul este scris şi se bazează pe întrebări cu răspuns deschis sau
teste-grilă. În cazul desfășurării examenului on line se utilizează aceeași procedură de
examinare.
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii pot participa activ
la dezbaterile teoretice şi aplicative. Temele și lucrările de control, desfăşurate conform
planificării cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală obţinută de
student. Pe parcursul desfășurării activității didactice, studenții la învățământ la distanță vor
fi evaluați prin rezolvarea de teme, susținerea de teste grilă sau lucrări de verificare care au
ca obiectiv înțelegerea aspectelor practice pe care le implică studierea dreptului
constituțional.. În derularea activităților specifice învățământului la distanță vor fi utilizate
Marieta Safta
toate instrumentele puse la dispoziție de platforma informatică utilizată în cadrul universității.

Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului sistem existent în învăţământul
universitar. Nota obținută în urma susținerii examenului final este formată din suma
punctajului acordat pentru fiecare întrebare rezolvată corect (maxim 7 puncte) la care se
adaugă cele două puncte din activitatea pe parcurs și punctul din oficiu.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.I

Marieta Safta
NOȚIUNEA, EVOLUȚIA, ROLUL ȘI FUNCȚIILE DREPTULUI
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

Marieta Safta
CUPRINS
1. Sensurile conceptului de ”drept”

2. Originea și dimensiunea istorică a dreptului
3. Factorii de configrare a dreptului
4. Esența, conținutul și forma dreptului. Constantele dreptului
5. Tipologia dreptului
5.1 Aspecte generale. Mari sisteme de drept
6. Rolul și funcțiile dreptului
7.1 Noțiunea de stat
7.2 Elementele statului. Puterea de stat. Separația puterilor în stat
Marieta Safta
OBIECTIVE SPECIFICE
La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură:
să definească conceptul de drept;
să prezinte originea și dimensiunea istorică a dreptului
să prezinte factorii de configurare a dreptului
să prezinte și să caracterizeze marile familii de drept
să prezinte specificul dreptului Uniunii Europene
să caracterizeze noțiunea de stat
să caracterizeze puterea de stat și funcțiile acesteia:

legislativă, executivă și judecătorească
Marieta Safta
1. Sensurile conceptului de ”drept”
ştiinţă despre drept - ansamblu de idei, noţiuni, categorii şi principii care

explică domeniul social al dreptului şi prin intermediul cărora acesta poate fi explicat;
drept obiectiv – ansamblul normelor de conduită care guvernează societatea

organizată şi a cărui respectare este asigurată, dacă este necesar, de forţa de coerciţie a autorităţii
publice; în corelaţie cu dreptul obiectiv vorbim de drept pozitiv - totalitatea normelor juridice
active (în vigoare) dintr-un stat, ca drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil
de a fi adus la îndeplinire prin coerciţia etatică, exercitată de organe special abilitate;
- drept subiectiv – prerogativele unui subiect de drept de a avea o conduită sau de

a pretinde o asemenea conduită celorlalţi, în scopul valorificării sau apărării unui anume interes,
în cadrul unui raport juridic concret;
drept material – totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile

juridice din diferite sfere ale relaţiilor sociale;
drept procesual - totalitatea normelor care reglementează procedura de judecată

a litigiilor şi modul de executare a hotărârilor pronunţate, mai precis procedura de aplicare a
dreptului material
Marieta Safta
Cel mai des utilizat este sensul de drept obiectiv, atunci cand se
foloseşte conceptul fără vreo altă determinare. În vorbirea
curentă însă, când vorbesc despre drept, oamenii se referă la
dreptul subiectiv – drept de proprietate, dreptul la muncă, etc.
S-a arătat în acest sens că raportul dintre dreptul obiectiv şi
dreptul subiectiv poate fi exprimat astfel: dreptul obiectiv are o
existenţă independentă de subiectele raporturilor juridice, pe
când drepturile subiecţilor decurg din dreptul obiectiv, în cadrul
căruia sunt consfinţite generic.
idem
2. Originea și dimensiunea istorică a dreptului
Ceea ce particularizează formarea şi dezvoltarea dreptului este

coexistenţa într-o perioadă îndelungată, în proporţii variabile, a
normelor juridice noi, cu regulile de conduită primitive, cu
deprinderile, obiceiurile şi cutumele de natură obştească, unele
dintre acestea păstrându-se şi în zilele noastre şi fiind
recunoscute şi consacrate chiar în dreptul scris, în lege, aşa
cum vom arăta în capitolul dedicat izvoarelor dreptului.
● Originea dreptului
Studiul dreptului implică în mod necesar viziunea istorică, descifrarea originii

dreptului. Dreptul este un fenomen social, îşi are originea în relaţiile dintre oameni fiind legat
de evoluţia generală a societăţii.
Cu privire la originea dreptului, în doctrină s-a pus întrebarea când a apărut dreptul.
Este dreptul legat de societate încă de la primele sale forme primitive de organizare, conform
adagiului ubi societas, ibi jus (unde este societate, există şi drept) sau, dimpotrivă, acesta apare,
ca şi statul, de la un anume moment al dezvoltării societăţii?
Dacă se admită că dreptul înseamnă orice regulă de conduită, înseamnă că acesta

există, nediferenţiat de aceste reguli, încă din momentul apariţiei primelor forme de organizare
socială.
Marieta Safta
Dacă avem în vedere că dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale ale unei
colectivităţi constituite în formă politică, atunci dreptul apare în condiţii social-istorice
determinate, caracterizate prin diferenţieri specifice societăţii politice. Altfel spus, dreptul este
organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despre drept anterior apariţiei statului.
Putem vorbi despre obiceiuri, datini, cutume dar nu de drept. Hegel arăta în acest sens că
adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia statului şi a dreptului, care întruchipează punctul
cel mai înalt al culturii unui popor. Această ipoteză este îmbrăţişată de majoritatea
teoreticienilor în domeniu, reţinându-se că apariţia dreptului a fost necesară atunci când
întreţinerea ordinii în societate nu se mai putea asigura prin sistemul regulilor de conduită din
societăţile gentilico-tribale, fiind necesară impunerea altor reguli, a căror aplicare era realizată
prin recurgerea la forţa coercitivă a statului. Acest proces este unul îndelungat şi complex, cu
aspecte specifice fiecărui popor şi stat.
● Evoluția și dimensiunea istorică a dreptului
Montesquieu exprima, într-o formă concisă, dimensiunea istorică în definirea

dreptului, arătând că trebuie să lămurim istoria cu cu ajutorul legilor, iar legile cu ajutorul
istoriei.3
Astfel, apariţia şi dezvoltarea dreptului constituie un proces complex, căruia nu i se

poate stabili cu precizie momentul iniţial, primele forme ale normelor juridice fiind destul de
difuze, împletite cu obiceiuri şi practici religioase. Ca fenomen social, găsindu-şi raţiunea de a
fi în reglementarea relaţiilor interumane, dreptul este strâns legat de evoluţia societăţii. Aşa cum
s-a remarcat în doctrină, dreptul nu a aşteptat un legiuitor pentru a se constitui, drepturile
subiective ale indivizilor şi dreptul obiectiv s-au născut din nevoile vieţii, din fapte, societatea
însăşi nu ar putea fi concepută fără existenţa drepturilor subiective şi a unui sistem de reguli,
de legi, care să garanteze aceste drepturi şi să reglementeze exercitarea lor.
La începuturile omenirii, în societăţile arhaice, concomitent cu primele forme de

organizare în familie, gintă, trib, au apărut în mod spontan şi primele norme în forme
rudimentare ce s-au impus treptat ca obiceiuri, deprinderi, tradiţii, a căror respectare se realiza
firesc, fără constrângeri.
Cu timpul, odată cu devoltarea societăţii şi apariţia unor diferenţieri în cadrul acesteia

pe criterii de sex, avere, vârstă, etc, precum şi cu înlocuirea relaţiilor gentilice iniţiale, bazate
3
Charles Montesquieu- „Despre spiritul legilor”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.203
Marieta Safta
pe rudenia de sânge, se transformă şi regulile de conduită, corespunzător acestor criterii - se

conturează seturi de reguli care reglementează raporturile dintre sexe, ocrotirea căminului,
bătrânilor, a mijloacelor de muncă, etc. Aceste seturi de norme au fost identificate de către
cercetători ca fiind dreptul societăţilor arhaice – aşa-numitele tabuu-uri, corespunzătoare aşa-
numitului sistem al totemismului de clan4 sau norme tribale de interdicţii – caracterizat prin
instituirea unor oprelişti, interdicţii, asemănătoare cu normele penale de mai târziu, şi a căror
componentă religioasă le sporea autoritatea. Aşadar, asigurarea respectării acestor norme era
dată atât de motivaţii interne moral –religioase, cât şi de măsurile sancţionatorii luate de
colectivitate şi de conducerea acesteia- şefii de familie, conducătorii ginţilor şi triburilor.
Aceste seturi normative s-au dezvoltat treptat iar, odată cu dezvoltarea societăţii şi în
condiţiile schimbărilor sociale cea au avut loc în societatea gentilico-tribală s-au produs
modificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor care asigurau
eficienţa acestei puteri. Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa productivă a
dus la apariţia unor noi raporturi sociale. Cerinţele care exprimau interesele conducătorilor nu
mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii. Ca urmare, acestea trebuiau
impuse, la nevoie, printr-o forţă de constrângere, şi anume a statului. Aşadar, un moment
important în evoluţia dreptului, care marchează de fapt începuturile a ceea ce constituie dreptul,
după cel al înlocuirii legăturilor de rudenie care stăteau la baza primelor forme de organizare –
a gintelor, a triburilor, cu cele având la bază alte criterii – de exemplu teritoriale, îl constituie
apariţia unei forţe publice sau a puterii publice – o categorie de oameni care se ocupă cu
guvernarea, cu conducerea statului, erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii- altfel spus,
apariţia statului.
3. Factorii de configurare a dreptului
● Cadrul natural reprezintă mediul natural în care se dezvoltă existenţa umană şi

este constituit din factori geografici, biologici, fiziologici şi demografici, care influenţează
viaţa socială, dezvoltarea economică, dar şi normele juridice.
4
pe larg, Nicolae Popa, Mihail –Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ed.2, Ed.All
Beck, Bucureşti 2005,, p.35
Marieta Safta
● Cadrul socio-politic, prin intermediul factorilor politici, respectiv statul, partidele

politice, grupurile de interese, grupurile de presiune, are un important rol în evoluţia generală a
dreptului. Tot în acest cadru, factorul economic nu trebuie neglijat ca dimensiune şi importanţă,
un anumit tip de organizare economică influenţînd şi normele juridice existente într-un stat -
atât din punct de vedere ideologic, cât şi al reglementării diverselor probleme care ţin de situaţia
economică generală a unui stat. Astfel, politica exercitată de stat determină cadrul normativ
existent la un moment dat în respectivul stat, bazele sale constituţionale, modul de organizare
şi exercitare a puterii.
● Factorul uman este de fapt zona centrală de interes pentru legiitor. Dreptul se
corelează permanent cu prezenţa omului în societate, cu disponibilitatea acestuia de a influenţa
şi de a transforma socialul; dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de toate, drepturile
fundamentale ale persoanei individuale, garantarea egalităţii depline a tuturor, posibilitatea de
manifestare nestingherită a fiecăruia, în temeiul demnităţii şi al libertăţii. Reglementarea
conduitei umane vizează crearea unor modele şi exigenţe tip, destinate să orienteze
comportamentul fiecărei persoane, astfel încât relaţiile sociale în ansamblul lor şi ordinea de
drept să fie posibile.
4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului. Constantele dreptului
Esenţa unui fenomen reflectă unitatea trăsăturilor acestuia şi a raporturilor interne care
dau caracterul propriu al fenomenului, îl individualizează în raport de fenomene adiacente. A
cerceta esenţa dreptului înseamnă aşadar a sesiza legăturile sale interne, cele care–i oferă
stabilitate.
S-a subliniat că ceea ce relevă esenţa dreptului este calitatea juridică a voinţei şi
interesului care determină apariţia dreptului şi îi asigură un anumit echilibru în desfăşurarea
raporturilor interumane Indiferent câte schimbări ar suferi dreptul, această calitate rămâne
neschimbată .
Rolul voinţei are o dublă semnificaţie în drept – există voinţa generală, determinată
de anume interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul voinţei statale – aşa numita
voinţă juridică, şi voinţa individuală, care intervine mai ales în procesul de aplicare a dreptului.
Marieta Safta
Dreptul nu poate rămâne însă doar în stare de voinţă. El trebuie să capete un conţinut.
Conţinutul dreptului a fost definit5 ca fiind ansamblul elementelo, laturilor şi conexiunilor care
dau expresie concretă voinţei intereselor sociale care reclamă oficializarea şi garantarea pe cale
etatică.
La nivelul conţinutului dreptului se distinge între conţinutul normativ- care

constituie componenta dominantă a dreptului şi exprimă conduita sau comportamentul prescris
de normele juridice, şi conţinutul social al dreptului – care reflectă scopul, voinţa şi interesele
deţinătorilor puterii de stat.
În sfârşit, forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structurii

conţinutului- modul în care se leagă elementele ce alcătuiesc conţinutul dreptului. Se distinge
între forma internă – care vizează exprimarea şi gruparea normelor juridice pe instituţii şi
ramuri de drept şi forma externă – care vizează modalităţile de exprimare sau de sistematizare
a normei juridice, în esenţă, actele juridice prin care se exprimă voinţa legiuitorului.
Din cele prezentate rezultă că dreptul a apărut din necesitatea obiectivă a stabilirii
unor reguli de comportament social obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statului
pentru apărarea valorilor sociale pe care societatea le identifică la un moment dat. Aşa fiind,
dinamica dreptului este legată de cea a statului şi a societăţii în general. Apariţia unor modificări
în societate pune problema dacă se impune intervenţia statului – prin organele sale specializate
în crearea şi aplicarea legilor, pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiile sociale. Indiferent
însă de transformările pe care dreptul le suportă în cadrul acestei dinamici, acesta păstrează, în
timp, o serie de elemente de continuitate – aşa numitele constante ale dreptului, sau
permanenţe juridice. Potrivit unuia dintre marii teoreticieni români în domeniul teoriei
generale a dreptului6, constantele dreptului exprimă ceea ce este persistent în orice relaţie
juridică, acele elemente care subzistă, în mod necesar, oriunde şi oricând indiferent de evoluţia
societăţii în timp şi în diverse bazine geografice. Aceste constante ale dreptului sunt, în
principal, următoarele: raportul juridic cu elementele sale – subiectele raportului juridic,
drepturile şi obligaţiile acestora, obiectul raportului juridic şi tendinţa ideală spre sancţiune
juridică deşi, potrivit aceluiaşi autor, sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea
publică nu însoţeşte întotdeauna relaţia juridică.
5
N. Popa, op.cit.
6
M. Djuvara- Teworia Gebneralăa Dreptului, vol. I, Bucurewşti, 1930 – p.16-17
Marieta Safta
5. 5. Tipologia dreptului
1. Aspecte generale. Marile sisteme de drept
Sub influenţa factorilor de configurare, mai sus arătaţi, dreptul a cunoscut o continuă
evoluţie, constituindu-şi o fizionomie specifică. Preocuparea de a identifica trăsături comune
ale dreptului - atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al modului de exprimare a acestui
conţinut, a determinat realizarea, în doctrină, a unor clasificări privind tipurile de drept. Au fost
propuse drept criterii în acest sens dependenţa de tipologia sistemelor de organizare socială 7,
respectiv apartenenţa dreptului la un bazin de civilizaţie juridică.8
În funcţie de primul dintre criteriile arătate – dependenţa de tipologia sistemelor de

organizare socială, au fost identificate: dreptul sclavagist, dreptul burghez, dreptul socialist,
fiecare având trăsături specifice în ceea ce priveşte, cu precădere, regimul instituţiilor
fundamentale, ponderea izvoarelor de drept, fizionomia construcţilor juridice. Prezentarea în
detaliu a fizionomiei specifice a fiecăruia dintre tipurile de drept menţionate constituie obiect
de studiu mai ales pentru istoria dreptului, astfel încât nu vom insista pentru caracterizarea lor.
Din punct de vedere al apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică, a

fost realizată o clasificare a dreptului pe mari sisteme sau familii de drept, în prezent fiind
identificate :
- familia sau sistemul juridic de tradiţie romanică – rezultat al receptării dreptului

roman în Europa, şi care se clasifică în sisteme care cunosc o mai puternică influenţă franceză,
sistemul germano- elveţiano- italian şi sistemul ţărilor nordice:
- familia sau sistemul de anglo- saxon (common law) – Marea Britanie, SUA,
Australia, Canada (fără Quebec);
7
J. Poirier, Introduction à l appareil Juridique , Tipologie des systemes juridiques, Ethologie Générale,
Encyclopedie de la Pleiade, Paris, 1968, p.1102
8
R. David, Traité élémentaire de droit civil comparé, p.31
Marieta Safta
- sistemul bazat pe dreptul religios, tradiţional, destul de răspândit în statele

musulmane;
- sistemul dualist- format din dreptul ebraic,hindus, chinez tradiţional, japonez, care
îmbină sistemul de norme tradiţionale cu cele moderne scrise.
Familia juridică de tradiţie romanică s-a format în Europa în baza studierii dreptului
roman la universităţile italiene, franceze si germane, realizându-se o sinteză a dreptului roman
cu preceptele creştine morale ale dreptului canonic. S-a construit astfel, pe cale doctrinară, un
proiect de drept uniform, o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene - aşa numita preluare şi
adaptare a dreptului roman. Acest patrimoniu juridic a fost ulterior codificat, adaptat nevoilor
şi evoluţiei societăţii. În cadrul său, se identifică:
• sistemele de inspiraţie franceză (Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia), având ca model

Codul civil napoleonian din 1804, în care există Coduri comerciale, care concep dreptul
comercial nu ca un drept al comercianţilor, ci ca un drept aplicabil unor categorii de acte –
actele de comerţ, indiferent de profesia părţilor (concepţia obiectivă a dreptului comercial)9;
• sistemul germano-elveţiano-italian, care are la bază Codul civil german din 1900, pe cel
elveţian din 1907 şi pe cel italian din 1942;
• sistemele juridice din ţările nordice, care sunt de tradiţie romanistă, dar cu puternice influenţe
de common-law.
Caracteristicile de bază ale acestei familii de drept sunt: existenţa dreptului scris, sistemul
ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public si privat, precum şi divizarea lui în
ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică de tradiţie romanistă
este caracterul lui codificat, fondul de noţiuni comune, un sistem mai mult sau mai puţin comun
al principiilor juridice. În toate aceste ţări există Constituţii scrise, ale căror norme au o
autoritate juridică superioară, care este susţinută şi de stabilirea în majoritatea ţărilor a unui
control judiciar al constituţionalităţii legilor ordinare. Constituţia delimitează competenţa
diferitelor organe de stat în procesul elaborării dreptului şi determină ierarhia izvoarelor
dreptului. În majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri civile, penale, procesual-civile,
procesual-penale etc., iar sistemul legislaţiei curente este de asemenea destul de ramificat, legile
9
idem, Victor Dan Zlătescu „Geografie juridică” - op.cit., p.35
Marieta Safta
reglementând sfere distincte ale vieţii sociale. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este
semnificativ rolul actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc. În ţările de
tradiţie romanistă este cunoscuta divizarea dreptului în public şi privat.
Apartenenţa dreptului diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nu

exclude anumite deosebiri între sistemele juridice naţionale; fiecare stat are un drept naţional,
care îi este propriu 10.
În ceea ce priveşte familia juridică de common-law, trăsăturile sale11 sunt diferite de

cele ale familiei de drept romano-germanic . Un autor12 şi-a exprimat în acest sens opinia că
acele caracteristici ale temperamentului englez care au făcut posibilă crearea sistemului de
common law pot fi sintetizate în următoarele categorii: tradiţionalismul; pragmatismul; arta
compromisului; respectul legii.
Spre deosebire de ţările romano-germanice, unde izvorul de bază al dreptului este legea,
în ţările familiei juridice anglo-saxone izvor de bază al dreptului este norma formulată de
judecători şi exprimată în precedente judiciare. Regulile de common-law, mai puţin abstracte
decât cele ale familiei de drept romano-germanice, vizează cazuri de speţă, iar nu reguli
generale, care se pot aplica în orice situaţie. Aceasta însă nu înseamnă că nu există şi un drept
statutar, creat de un corp legislativ, astfel încât dreptul anglo-saxon are o triplă structură: dreptul
comun bazat pe precedent, izvor de bază - common-law; dreptul de echitate – care completează
şi corectează izvorul de bază - equity; dreptul statutar - dreptul scris de origine parlamentară –
statutary- law.
Common-law cuprinde, stricto sensu, un set de reguli de drept stabilite prin precedente
judecătoreşti. Hotărârile judecătoreşti nu au un efect limitat numai la părţile dintre-un litigiu
concret, ci ele leagă şi instanţa care le-a pronunţat, precum şi instanţele inferioare, acestea fiind
obligate ca, în speţe similare, să pronunţe aceeaşi soluţie.
Equity constituie o ramură a dreptului substanţial englez, formată din reguli de drept
pronunţate de curţi speciale anterior unificării jurisdicţiilor engleze (prin două legii din 1873 şi
10
A se vedea Renee David , Camille Jauffret – Spinosi - „Les grands systemes de droit contemporains”, Precis
Dalloz, 1982, p.17;
11
Rene David, Camille Jauffret- Spinossi – op.cit., p.18 ; I. Rucăreanu , „Fundamentarea teoretică a dreptului
comerţului internaţional”, vol.I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1973, p.43-72
12
R. Kirkpatrick,”Initiation au droit anglais”, Bruxelles, 1960, p.26 şi urm. în Adrian Severin, op. cit., p.322
Marieta Safta
1875), pentru completarea lacunelor dreptului comun. În cazul unei contradicţii între regulile
de common-law şi cele de equity, se dă prioritate acestora din urmă.
Statutary law cuprinde regulile de drept create prin legi, dar şi acestea se interpretează
prin prisma hotărârilor judectăreşti pronunţate în aplicarea lor.
Dreptul englez se caracterizează şi în prezent ca un drept judiciar, elaborat de către

judecători în procesul examinării cazurilor individuale. În cadrul său, nu se realizează divizarea
dreptului în public şi privat, aceasta fiind înlocuită cu divizarea în drept comun şi drept de
echitate. Ramurile dreptului englez nu sunt atât de bine delimitate ca în sistemele de drept
continentale, fapt determinat de doi factori: faptul că judecătoriile au o jurisdicţie comună - de
drept public şi privat, respectiv faptul că dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea practicii
judiciare şi a reformelor legislative. În Anglia nu exista coduri de tip european, iar doctrina
engleză nu tratează problema diviziunilor structurale ale dreptului, preferând mai mult
rezultatul decât argumentările teoretice. Sub aspectul conceptelor utilizate, există, de asemenea,
diferenţe între familia juridică de common law şi cea de drept romanic. În familia juridică de
common-law se deosebesc: grupurile de drept englez şi dreptul SUA.
• În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Noua Zeelandă,
insulele britanice: Insula Man, Guernsey, Jersey, Commonwealth-ul britanic de naţiuni (adică
Regatul Unit plus dominioanele - foste colonii britanice din care unele şi-au câştigat
independenţa şi, prin urmare sunt, potrivit declaraţiei Balfour din 1926, comunităţi autonome,
egale în statut, nesubordonate una celeilalte în ceea ce priveşte politica lor internă, în mod liber
asociate ca membre ale Comunităţii britanice de naţiuni şi “unite prin fidelitatea comună faţă
de Coroana britanică”13. )
• În ceea ce priveşte dreptul Statelor Unite ale Americii, având drept sursă dreptul
englez, acesta are o structură asemănătoare cu structura common law. Există însă şi deosebiri
considerabile, una din acestea fiind determinată de structura federala a SUA. Posibilităţile mari
ale influenţei judiciare asupra legislaţiei nu exclude faptul ca, în sistemul juridic al SUA,
legislaţia să aibă o pondere mare şi să fie mai importantă decât dreptul statutar în Anglia.
13
a se vedea Adrian Severin, „Elemente fundamentale de drept al comerţului internaţional”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, p.339
Marieta Safta
Aceasta se datorează în primul rând existenţei constituţiilor scrise, şi în plus competenţei

legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele.
După cum s-a subliniat însă în mod constant în literatura juridică în materie14, urmare
numeroaselor contacte dintre cele două mari familii de drept, acestea, deşi structural diferite,
tind să se apropie din ce în ce mai mult. Common-Law-ul cunoaşte o extindere a dreptului scris,
statutar, în timp ce în dreptul de tradiţie romanistă, jurisprudenţa capătă un rol din ce în ce mai
important - un exemplu în acest sens îl constituie ţările care au Curte Constituţională, în care
dreptul constituţional devine din ce în ce mai mult un drept jurisprudenţial.15 În plus, în statele
foste colonii (multe dintre acestea prezentând interes din perspective temei lucrării), se poate
nota tendinţa de suprapunere a două sisteme juridice, rezultând un sistem hibrid.
Dreptul musulman sau islamic constituie al treilea mare sistem juridic mondial,
importanţa sa nefiind dată numai de aria foarte mare de răspândire ci şi de trăsăturile sale
specifice, care îl deosebesc de sistemele de drept anterior analizate.
În ceea ce priveşte sistemele dualiste, acestea îmbină sistemul de norme tradiţionale cu

cele moderne scrise. Astfel, de exemplu, dreptul indian actual se prezintă ca o alcătuire in
obiceiuri ce datează din timpuri imemoriale şi care îşi trag autoritatea din religia hindusă,
integrate în norme scrise, alături de o practică judiciară caracterizată de principiul
precedentului, care obligă, similar sistemului anglo-saxon.16

Un loc distinct în ansamblul general al subsecţiunii consacrate tipologiei dreptului trebuie
acordat dreptului european, creat urmare integrării europene.
Tratarea sa distinctă se justifică prin caracterul autonom al sistemului juridic al Uniunii

Europene, care decurge din propriile sale surse juridice, desprinzându-se atât de dreptul
internaţional general cât şi de sistemul de drept al statelor membre. S-a remarcat17 că acest
drept manifestă tendinţa de a se construi şi defini ca un sistem normativ clasic, structurat
14
Rene David, op. cit.p.19,
15
Mario G. Losano, op. cit., p. 309
16
Mario G. Losano, op. cit., p.441
17
Elena Simina Tănăsescu – „Despre posibila constituţionalizare a dreptului comunitar”- www.ccr.ro
Marieta Safta
ierarhic după criteriul forţei juridice a actelor sale, având la bază un corp de norme considerate
fundamentale (tratatele constitutive) pe care se sprijină toată construcţia normativă subsecventă.
Această construcţie juridică vizează o tipologie nouă18, a cărei structură poate fi asemuită
fie unei ordini de tip federal, fie uneia de tip confederal, şi are la bază o voinţă autonomă care
comandă procesul decizional juridic, voinţă care nu este o sumă aritmetică a voinţelor
individuale ale statelor. Aşa cum s-a arătat19, Uniunea Europeană îmbină, într-o dialectică
specifică, supranaţionalul cu naţionalul, în cadrul unei ordini cu determinaţii calitative noi.
Această autonomie a ordinii juridice comunitare nu exclude colaborarea cu sistemele juridice
naţionale, cooperare care este nu numai utilă, dar şi necesară şi care se exprima, în principal,
printr-o participare a autorităţilor statelor membre ale Uniunii la punerea în aplicare a dreptului
comunitar, drept care constituie un instrument de interes comun pentru toate popoarele si
statele Comunităţilor.
6. Rolul și funcțiile dreptului
Rol
Dreptul impune un sistem de drepturi şi obligaţii, asigură legitimitatea relaţiilor şi

acţiunilor umane şi construieşte modele ideale de conduită, formate din reguli obligatorii, şi
interzice faptele care contravin prescripţiilor legale, realizând ordinea socială. S-a arătat20 în
acest sens că dreptul apare ca fiind cel mai specializat şi organizat organism de control social,
control care presupune interacţiunea a trei elemente fundamentale: un element ideal în domeniul
valorilor, un element de putere, de influenţă, şi un element de organizare şi planificare socială.
În acelaşi timp, dreptul are un rol deosebit şi în reglementarea relaţiilor economice, tehnico-
ştiinţifice şi culturale, contribuind la favorizarea progresului social şi la stabilirea unor condiţii
mai bune de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari.21
18
Nicolae Popa şi alţii, op. cit., p.64
19
Nicolae Popa, idem
20
E. A. Ross
21
A se vedea Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948
Marieta Safta
Funcții
Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării

social-politice
Se referă la faptul că dreptul asigură cadrul de funcţionare legală a întregului sistem de

organizare socială, a tuturor puterilor publice şi instituţiile fundamentale ale statului; dreptul
are în vedere domeniul organizării sociale în ansamblul său, ca o funcţie a sistemului social
global. Prin intermediul normelor juridice, a dreptului, sunt create şi organizate autorităţile şi
instituţiile publice fundamentale ale statului, în funcţie de nevoile specifice ale societăţii la un
moment dat, iar legile, ca acte de conducere socială, dau expresie nevoilor reale ale societăţii,
stabilesc modul în care se exercită guvernarea şi orientează raporturile sociale în direcţia care
concordă cu voinţa şi interesele societăţii.
Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii
Presupune stabilirea valorilor de apărat şi a consecinţelor faptelor prin care se aduce

atingere acestor valori. Prin valori esenţiale ale societăţii înţelegem suveranitatea şi
independenţa naţională, unitatea statului, pluralismul politic, fără de care nu ar putea exista
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum sunt acestea recunoscute de
diverse documente internaţionale. Prin ocrotirea acestor valori, dreptul apare ca un factor
implicat în procesul dezvoltării sociale iar ca instrument al controlului social, previne
dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a colectivităţilor, stabilind, practic, cadrul general
de desfăşurare a proceselor sociale şi de sancţionare a conduitelor deviante.
Marieta Safta
Funcţia de conducere a societății
Actul normativ juridic este, în esenţă, un act de conducere socială. Statul, cu ajutorul
dreptului, stabileşte pentru fiecare autoritate o anumită competenţă, pentru ca fiecare structură
de putere să ştie ce are de realizat, şi aceste instituţii, împreună, să colaboreze la îndeplinirea
rolului statului de instituţie fundamentală a societăţii. Dreptul constituie o tentativă de
regularizare a raporturilor intra şi intersociale, el aspiră să stabilească în multitudinea de
interese, adesea contradictorii, o armonie, în virtutea ideii de valoare.
Funcţia normativă
Aceasta este o funcţie de sinteză, care le implică pe toate celelalte, şi exprimă poziţia
specifică a dreptului în viaţa socială, calitatea sa de a fi un mijloc eficace de organizare şi
conducere socială. Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin ansamblul şi
instituţiilor sale, este un factor de programare a libertăţii de acţiune a omului.
În lucrările de sociologie juridică, s-a ajuns la concluzia că dreptul îndeplineşte şi funcţii

care au un impact deosebit asupra comportamentului uman: funcţia educativă, funcţia
preventivă, funcţia corectivă.
Funcţia educativă
Marieta Safta
Priveşte însuşirea de normelor juridice de către destinatarii acestora. Astfel, în viaţa de

zi cu zi, oamenii manifestă interes pentru cunoaşterea reglementărilor existente; când
intenţionează să încheie un act, un contract, să intre între-un raport juridic, studiază textele
actelor normative pentru a vedea ce este permis şi ce este interzis ; în acest fel cunosc legea şi
raţiunile acesteia.
Funcţia preventivă
Vizează faptul că, prin simpla incriminare a faptelor periculoase pentru societate,
dreptul previne, opreşte, prin avertismentul pe care normele sale îl conţin tendinţele de
încălcare a acestora.
Funcţia corectivă
Se referă la faptul că prin sancţiunea aplicată în cazul încălcării unei norme nu se

reaşizează doar pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea comportamentului acestuia, pentru a-
l determina ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte.
Marieta Safta
7.1 Noţiunea de Stat
Dreptul a apărut din necesitatea obiectivă a stabilirii unor reguli de comportament social
obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statului pentru apărarea valorilor sociale pe
care societatea le identifică la un moment dat. Aşa fiind, dinamica dreptului este legată de cea
a statului şi a societăţii în general. Apariţia unor modificări în societate pune problema dacă se
impune intervenţia statului – prin organele sale specializate în crearea şi aplicarea legilor, pentru
a stabili cum să se desfăşoare relaţiile sociale. Fără existenţa acestui ordonator comportamental,
societatea ar fi în pericol, de aceea importanţa dreptului nu poate fi pusă la îndoială.
Dreptul este aşadar organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despre
drept anterior apariţiei statului. Putem vorbi despre obiceiuri, datini, cutume dar nu de drept.
Hegel arăta în acest sens că adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia statului şi a
dreptului , care întruchipează punctul cel mai înalt al culturii unui popor. Există chiar
autori22care identifică dreptul cu statul, acestea alcătuind un tot – “identificarea statului cu
dreptul, faptul de a se recunoaşte că statul este un sistem juridic, este condiţia necesară a unei
ştiinţe a dreptului. Încercarea de a legitima un stat ca <stat de drept> este în realitate perfect
inadecvată, pentru simplul motiv că orice stat trebuie să fie cu necesitate un stat de drept.”
Având în vedere importanţa constituirii statului, în cadrul evoluţiei generale a dreptului,

este important să se determine ce este statul, cum a apărut, ce înseamnă putere de stat şi cine o
exercită, care sunt instituţiile statului.
Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apariţia sa a fost determinată de

schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive, schimbări care au determinat ca vechile
forme de organizare (ginta, tribul), să nu mai fie suficiente, impunându-se o formă nouă, cea
politico- statală. În cadrul acestei organizări, desfăşurarea relaţiilor sociale se află la adăpostul
unei forţe speciale de constrângere, deţinută de stat şi utilizată împotriva celor care i se opun.
22
Hans Kelsen, Teoria pură a dreptului
Marieta Safta
Este vorba aşadar de o diferenţiere între guvernaţi şi guvernanţi, considerată adesea drept esenţa
ideii de stat. Un autor23 arăta în acest sens că “o societate chiar dacă s-ar compune numai din
Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în acelaşi timp”.
În lucrarea sa “Instituţii şi proceduri constituţionale”24, Ion Deleanu realizează o

definire a statului din mai multe perspective. Astfel, din perspectivă sociologică, statul
semnifică, în opinia autorului citat, dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice,
societate care a rezultat din fixarea, pe un teritoriu determinat a unei colectivităţi umane relativ
omogene, întruchipând Naţiunea, şi care este guzvernată de o putereinstituţionalizată, având
capcitatea şi mijloacele de a exprima şi dea realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă
generală. Din perspectivă juridică, statul este o persoană morală, o entitate juridică distinctă,
stabilă şi permanentă, detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai puterii,
exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. În sfârşit, în sens restrictiv şi
concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare, desemnând aparatul de
direcţionare a societăţii politice.
7.2 Elementele statului. Puterea de stat. Separația puterilor în stat
● Elementele statului
a) Elementul material se referă la teritoriu, “permite statului să aibă consistenţă”25 şi

cuprinde solul, subsolul, spaţiul atmosferic aferent şi o porţiune din apele înconjurătoare,
delimitat prin hotare naturale sau convenţionale.
Solul reprezintă uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este
situat din punct de vedere geografic. Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi
canalelor, apele porturilor, radelor, porţiunea maritimă care se întinde de-a lungul ţărmurilor
şicare poartă denumirea de mare teritorială, sau ape teritoriale. Spaţiul aerian reprezintă coloana
de aer de deasupra teritoriului terestru şi a celui acvativ.
23
G. Burdeau – Cours de droit constitutionnel, Paris, 1942, p.3
24
CH. Beck, Bucureşti, 2006, p.329
25
B. Janneau –Droit Constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, Paris, 1987, p.4
Marieta Safta
Pe acest cuprins se exercită puterea supremă a statului, în sensul că pe acest teritoriu

puterea lui nu se subordonează nici unei alte puteri, rezolvându-şi problemele fără nici o
imixtiune, respectând în acelaşi timp suveranitatea altor state.
b) Elementul personal se referă la populaţie, care se compune dintr-o masă

înrădăcinată în spaţiul ei cultural, cu tradiţile şi limba ei, precum şi din diferite grupuri stabilite
ulterior în acest spaţiu, numite minorităţi naţionale, împreună cu care formează comunitatea.
Unii autori26 subliniază faptul că termenul de populaţie nu este riguros definit, putând
fi o sursă de ambiguităţi, arătând că ceea ceea ce-i asigură statului distinctibilitate şi permanenţă
este Naţiunea, văzută ca realitate complexă şi produs al unui îndelungat proces istoric, având la
bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă,
de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoiric şi voinţa de a fi împreună a celor care au
dăinuit pe un anumit teritoriu.
Elementul de legătură între indivizii care alcătuiesc populaţia unui stat şi statul
respectiv este cetăţenia, populaţia fiind alcătuită astfel din cetăţeni, cărora statul le protejează
drepturile şi obligaţiile.
c) Elementul formal-instituţional se referă la puterea de stat, definită ca formă de

autoritate socială pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea
unui scop comun, asumat de membrii comunităţii sau impus acestora de către cei care exercită
puterea.
● Puterea de stat
Trăsăturile puterii de stat, care-i conferă specificul în raport de alte tipuri de putere,
sunt următoarele:
- este o putere politică;
- este o putere de comandă – în sensul că instituie dispoziţii obligatorii iar metoda sa este de
constrângere, în sensul că aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor normative se realizează cu
ajutorul forţei coercitive, realizată de organe special abilitate;
26
Ion Deleanu – op. cit., p.335
Marieta Safta
- are vocaţia generalităţii – este aplicabilă în societatea respectivă tuturor activităţilor din
domeniile vieţii , stabilindu-le limitele;
- este suverană – această trăsătură desemnând caracterul puterii de stat de a fi supremă în

teritoriul statului, adică de a nu cunoaşte nici o putere deasupra sa (suveranitatea internă) şi de
a fi independentă în exterior, în raport cu alte state (suveranitatea externă).
Latura internă a suveranităţii statului priveşte aşadar puterea sa de comandă în interior

şi se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în urmărirea lor
în practica socială- adică realizarea ordinii de drept.
Latura externă priveşte comportamentul statului în societatea naţiunilor, raporturile sale

cu celelalte state; îndeobşte, această latură este numită şi independenţa puterii sau neatârnarea
acesteia. În baza suveranităţii sale, statul îşi organizează relaţiile internaţionale, fără nici un
amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state şi în considerarea
principiilor şi a normelor general admise în dreptul internaţional.
Suveranitatea puterii nu se confundă cu arbitrariul sau cu despotismul, deoarece ea nu

este absolută sau discreţionară. Suveranitatea este limitată sau relativă, exercitarea puterii
suverane exclusive trebuind să respecte două comandamente:
- toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie concordanţă cu
nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor, recunoscute şi
consacrate prin Constituţie, legi interne şi norme internaţionale;
- respectarea normelor de drept internaţional, atât pe timp de pace, cât şi de război, aceasta
întrucât statele trebuie să coexiste, nu pot exista izolat unul de celălalt.
● Separaţia puterilor în stat
În statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia; exercitarea puterii

este încredinţată statului, iar în planul activităţii statale are loc o divizare, o separare a puterilor.
Separaţia puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a împiedica abuzul de putere.
Ideea acestei separaţii este dezbătută încă din antichitate, din operele lui Aristotel. În
forma sa cunoscută şi astăzi, teoria separaţiei puterilor a fost consacrată de Montesquieu, în
lucrarea “Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei sale, care îşi păstrează actualitatea, în stat
Marieta Safta
există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre acestea fiind
încredinţate unor organe distincte.
Nu este vorba de o separaţie în sens de ruptură, ci de o organizare a puterii statului

corespunzător funcţiilor sale principale:
- funcţia legiuitoare - care reprezintă manifestarea directă a suveranităţii poporului şi se

caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie, a căror
încălcare este sancţionată prin aplicarea unei forţe de coerciţie;
- funcţia executivă (administrativă) - are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret

a legilor şi a altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în executarea
legilor ;
- funcţia jurisdicţională – priveşte aplicarea legii în litigiile concrete care apar în societate
între indivizi.
Fără această separaţie nu poate exista democraţie întrucât, cele trei funcţii ale statului
fiind concentrate în mâna aceloraşi persoane, acestea ar avea putere discreţionară. “Atunci când
în mâinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea
legiuitoare şi puteea executivă, nu există libertate, deoarece se pot naşte temeri că acelaşi
monarh sau sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic.
Nu exită de asemenea libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea
legiuitoare şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra
vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi
îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă
acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobilimii, fie ai poporului, ar exercita aceste trei
puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a
judeca infracţiunile şi litigiile dintre particulari.”
Separaţia trebuie să fie însă clar reglementată prin lege, prin stabilirea unor competenţe,
a unor drepturi şi obligaţii distincte, ceea ce se, în general, se realizează prin constituţiile
statelor. Unele state practică regimuri mai rigide în ceea ce priveşte separaţia puterilor în stat,
cum ar fi de exemplu SUA, altele, mai suple, cum ar fi Franţa sau Anglia.
Constituţia României consacră principiul separaţiei puterilor în stat încă din primul
articol, în alin.(4), după cum urmează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
Marieta Safta
echilibrului puterilor în stat – legislativă, executivă şi judecătorească- în cadrul democraţiei

constituţionale.” Aşa cum se poate constata studiind Constituţia, este vorba de o separaţie suplă
a puterilor în stat, cele trei puteri colaborând şi controlându-se reciproc.
● Cuvântul „drept” este polisemantic, acesta putând căpăta, în funcţie de contextul în care
este folosit, diverse accepţiuni; cel mai utilizat- dreptul, în sens obiectiv;
● Dreptul este organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despre drept
anterior apariţiei statului.
● Ceea ce particularizează formarea şi dezvoltarea dreptului este coexistenţa într-o
perioadă îndelungată, în proporţii variabile, a normelor juridice noi, cu regulile de conduită
primitive, cu deprinderile, obiceiurile şi cutumele de natură obştească, unele dintre acestea
păstrându-se şi în zilele noastre şi fiind recunoscute şi consacrate chiar în dreptul scris, în
lege, aşa cum vom arăta în capitolul dedicat izvoarelor dreptului.
● factorii de configurare a dreptului; natural, socio-politic uman
● mari sisteme sau familii de drept: familia sau sistemul juridic de tradiţie romanică; familia
sau sistemul de anglo- saxon (common law) ; sistemul bazat pe dreptul religios, tradiţional;
sistemul dualist- format din dreptul ebraic, hindus, chinez tradiţional, japonez, care îmbină
sistemul de norme tradiţionale cu cele moderne scrise;
● dreptul Uniunii Europene; caracter autonom al sistemului juridic al Uniunii Europene,
care decurge din propriile sale surse juridice, desprinzându-se atât de dreptul internaţional
general cât şi de sistemul de drept al statelor membre;
● funcțiile dreptului: de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii, de conducere a societăţii, normativă, educativă, preventivă, corectivă;
● Din perspectivă juridică, statul este o persoană morală, o entitate juridică distinctă, stabilă
şi permanentă, detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai puterii, exercită
vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite
● Elementele statului: material, personal, formal-instituțional (puterea de stat)
Marieta Safta
● Puterea de stat este este o putere politică, de comandă, are vocația generalității și este
suverană;
● În statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia; exercitarea puterii
este încredinţată statului, iar în planul activităţii statale are loc o divizare, o separare a puterii
conform funcțiilor acesteia: legislativă, executvă și judecătorească.
1. Definiţi conceptele de „drept” și de ”stat”.

2. Enunţaţi şi caracterizaţi pe scurt factorii de configurare a dreptului.
3. Caracterizați funcțiile dreptului.
4. Enunţaţi trei trăsături caracteristice ale familiei juridice de tradiţie romanică și trei
trăsături caracteristice ale familiei juridice de tradiţie anglo-saxonă.
5. Caracterizați specificul dreptului Uniunii Europene.
6. Enunţaţi şi caracterizaţi pe scurt elementele statului.
7. Explicaţi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
• Marieta SAFTA, Drept constituțional și instituții politice. Vol I. Teoria

generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți EDIŢIA 7,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2021;
• Constituția României. Decizii CCR, Hotărâri CEDO, Hotărâri CJUE.
Legislație conexă, Ed. a 4-a, îngrijită și adnotată de T. Toader și M.
Safta, Ed. Hamangiu, 2021
• Marieta SAFTA, Iulia-Elena NISTOR, Fișe de drept constituțional, Vol
I, Ed. Hamangiu, 2020
• WWW .CCR.RO
Marieta Safta
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.2
SISTEMUL DREPTULUI: NORMA JURIDICĂ, INSTITUȚIILE JURIDICE ȘI

RAMURILE DE DREPT; DREPTUL CONSTITUȚIONAL CA RAMURĂ A
DREPTULUI PUBLIC; SPECIFICUL NORMELOR JURIDICE DE DREPT
CONSTITUȚIONAL; RAPORTUL JURIDIC DE DREPT CONSTITUȚIONAL

Marieta Safta
CUPRINS
1. Norma juridică
1.1 Noțiune
1.2. Structura
2.Instituțiile juridice și ramurile de drept
3. Diviziunea dreptului în drept public și drept privat
4.Dreptul constituțional ca ramură de drept
4.1. Noțiune
4.2 Specificul normelor de drept constituțional
4.3 Raportul juridic de drept constituțional
Marieta Safta
OBIECTIVE SPECIFICE
să definească conceptul de normă juridică;
să caracterizeze structura internă și structura externă a

normei juridice
să definească instituția juridică și ramura de drept
să definească dreptul constituțional ca ramură a dreptului

public și să arate locul său în cadrul sistemului dreptului
să caracterizeze obiectul dreptului constituțional și să

prezinte specificul normelor acestuia
să definească raportul juridic de drept constituțional și să

arate care este specificul acestuia
să caracterizeze conținutul, obiectul și subiectele

raportului juridic de drept constituțional.
Marieta Safta
1. Norma juridică
1.1. Noțiune
Normele juridice constituie unitatea de bază structurală a sistemului dreptului. Dreptul

nu poate fi disociat de normele juridice, întrucât el se realizează prin aceste norme.
Normele juridice sunt, în principal, reguli de conduită; acestea sunt create de stat şi
au caracter obligatoriu, fapt ce creează premisele intervenţiei la nevoie a forţei de stat pentru
a se asigura respectarea lor. Aşadar, norma juridică se distinge de alte reguli de conduită socială
prin dotarea ei cu sancţiuni organizate, a căror aplicare este încredinţată puterii publice, prin
proceduri speciale. Aceste sancţiuni sunt aplicate în numele comunităţii de către un individ/
autoritate împuternicită în acest sens de comunitate. Tocmai această garanţie asigură
normelor juridice o poziţie dominantă, un statut deosebit, de autoritate în întregul sistem
normativ social.
Aşadar, unul dintre aspectele care distinge norma juridică de orice alt tip de normă
socială este acela că acest tip de normă este creată de stat – adică de o una dintre autorităţile
şi instituţiile care intră în structura statului. Alături de instituţiile statului, pot fi creatoare de
norme alte instituţii sau organizaţii internaţionale, normele emise de acestea fiind aplicabile
în dreptul intern ca urmare a manifestării de voinţă a statului român în acest sens. De exemplu,
art.11 din Constituţie stabileşte că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern, precum şi faptul că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi şi cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale.”
Marieta Safta
După această scurtă introducere, putem conchide că norma juridică reprezintă o regulă
de conduită generală, impersonală, obligatorie, instituită sau acceptată de stat, a cărei
îndeplinire se realizează voluntar, prin conştiinţa juridică a oamenilor, iar la nevoie prin
intervenţia forţei de constrângere a statului.
1. 2 Structura normei juridice
Prin structură a normei juridice, se desemnează :
1. structura internă (logico-juridică)
2. structura externă ( tehnico- legislativă)
1. Structura internă se referă la elementele intrinseci, de logică, ce compun norma.

Sub acest aspect, norma juridică este alcătuită din 3 elemente: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.
a) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările
sau faptele cărora li se aplică dispoziţiile normei juridice.
b) Dispoziţia este partea cea mai importantă a a structurii logico-juridice a normei

juridice, stabilind conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele trebuie să
o îndeplinească , care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor ce se manifestă ori pot să se
manifeste sub incidenţa normei juridice date.
c) Sancţiunea constituie acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele

nerespectării conduitei prescrise de normă. Fixarea urmărilor nefavorabile în chiar cuprinsul
normei juridice are rolul de a asigura legalitatea tragerii la răspundere. În mod evident,
sancţiunea nu intervine de la sine, din împrejurarea că norma a fost încălcată, ci aceasta se aplică
de către autorităţile statului care pot fi sesizate - instanţele judecătoreşti sau se pot sesiza din
oficiu – poliţistul, primarul etc.
2. Structura externă, sau tehnico-legislativă vizează structura exterioară a normei,

adică forma pe care aceasta trebuie să o îmbrace: articole, paragrafe, alineate. Structura
tehnico-legislativă nu se suprapune cu structura logică, astfel încât, în unele cazuri, articolele
Marieta Safta
nu coincid cu norma juridică sau alteori, într-un articol sunt cuprinse mai multe norme. Aceasta
este corelată cu cerinţele de celeritate pe care le reclamă elaborarea legislativă dintr-un stat,
precum şi cu principiile generale de tehnică juridică.
2. Instituțiile juridice și ramurile de drept
Instituțiile juridice – cuprind totalitatea normelor juridice care reglementează o grupă

unitară de relații sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Astfel,
normele juridice care reglementează raporturile sociale de proprietate, de căsătorie, de
cetățenie, formează, împreună, instituțiile juridice cu același nume: proprietate, căsătorie,
cetățenie.
Ramurile de drept - reprezintă o grupare mai mare de norme juridice, precum şi mai
multe instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin
unitatea de metodă folosită în reglementarea acelor relații sociale.
Se consideră că la baza grupării normelor juridice în ramuri de drept stau următoarele

criterii:
- criteriul obiectului comun al reglementării normelor juridice considerat a fi criteriu

principal obiectiv;
- criteriul unităţii de metodă a reglementării juridice, considerat criteriul subiectiv,
determinat de voinţa legiuitorului;
- criteriul principiilor comune care stau la baza disttincției normelor şi instituţiilor juridice ce
formează ramuri de drept.
Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, între ele există o strânsă
interdependenţă, o legătură indisolubilă
Marieta Safta
Examinând sistemul dreptului, se constată că acesta are următoarele caracteristici:
- este un sistem deschis – o categorie dinamică prin excelență, aflându-se într-un

process de continuă devenire, nu numai ca reflectare a transformărilor calitative intervenite în
ansamblul relațiilor sociale, dar și ca factor dinamizator în dezvoltarea acestor relații;
- se caracterizează prin prezența unor legături specifice ce se stabilesc între întreg

și elementele sale. Structura sistemului de drept apare ca totalitate complexă și unitară de
interacțiuni între ramurile de drept, dar și între acestea și întreg;
- în interiorul sistemului dreptului există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică

a ramurilor de drept. Astfel, dreptul constituțional, ca ramură a sistemului dreptului, este o
ramură structurantă față de toate celelalte, pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri
este chiar legea fundamentală, care se află în vârful piramidei tuturor actelor normative;
- este un sistem organizabil; neavând mecanism propriu de autoreglare, sistemul

dreptului nu se poate autoorganiza. El este însă reglat din afara sa, prin activitatea normativă
desfășurată de către autoritățile publice și, cu precădere, de autoritatea legiuitoare.
3. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat
Analizând evoluţia istorică a sistemului dreptului se constată că acesta a avut o

anumită structură în cadrul fiecărui tip de stat, structură determinată de forma de proprietate
dominantă şi influenţată de tradiţiile şi tehnica legislativă din statul respectiv.
Prima încercare de diviziune a dreptului, care reprezintă şi summa divisio a acestuia,

îşi are originea în dreptul roman şi aparţine lui Ulpian, care a împărţit dreptul, după interesul
ocrotit, astfel:
- Jus publicum (dreptul public) - dreptul care are ca scop satisfacerea nevoilor statului;
- Jus privatum (dreptul privat) - dreptul care priveşte interesul particularilor.
Gruparea dreptului în drept public şi privat pe baza criteriului interesului ocrotit, nu are
rigoare juridică, fapt ce a determinat critici şi nuanţări din partea specialiştilor în drept, ducând
la completarea ulterioară a criteriilor tradiţionale ce prezidează această diviziune a dreptului,
sau chiar la abandonarea lor, în teoria juridică.
Marieta Safta
În dreptul modern, când statul acţionează atât ca persoană juridică de drept public, cât
şi ca persoană de drept privat, când dreptul public s-a apropiat tot mai tare de dreptul privat
(prin combinarea interesului general cu interesul particular şi prin folosirea unor instituţii
specifice dreptului privat), s-a considerat că, rigiditatea distincţiei dintre dreptul public şi privat
nu mai are justificare.
Se apreciază că utilitatea grupării dreptului în drept public şi drept privat se justifică

prin următoarele considerente:
- normele dreptului privat sunt mai stabile decât cele ale dreptului public;
- pentru calitatea de subiect de drept public nu este necesară neapărat dobândirea

capacităţii de exerciţiu (de exemplu pentru exercitarea dreptului la învăţătură), pe când pentru
calitatea de subiect de drept privat, este necesară deplina capacitate de exerciţiu (de exemplu,
pentru încheierea unui contract civil);
- în raporturile de drept public, unul dintre subiecte este statul sau o autoritate publică,
iar părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică;
- în raporturile de drept privat, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică (egalitatea

părţilor în raporturile civile este regula fundamentală a dreptului privat);
- regula aplicabilă raporturilor juridice din dreptul public este manifestarea unilaterală
de voinţă, iar regula raporturilor juridice de drept privat este aceea a consensualismului;
- în dreptul public predomină normele imperative, ce impun o conduită obligatorie, de

la care nu se poate deroga, iar în dreptul privat predomină normele permisive, care permit
părţilor participante la un raport juridic să-şi stabilească conduita în mod convenţional.
Împărţirea întregului sistem de drept în drept public şi privat reprezintă cea mai
largă divizare a dreptului. Considerările făcute în decursul timpului cu privire la această
divizare, precum şi tendinţele actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului dinamic
al sistemului dreptului, continua perfecţionare a formei şi conţinutului dreptului şi chiar apariţia
de noi ramuri de drept (ca de exemplu: dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurărilor
sociale etc.).
Constituirea ramurilor de drept nu este un proces încheiat, dreptul fiind un fenomen

dinamic şi evolutiv există tendinţa de desprindere dar şi de apariţie a unor ramuri juridice noi,
ca urmare a nevoilor continue ale dezvoltării societăţii contemporane.
Marieta Safta
4. Dreptul constituțional ca ramură de drept
4.1 Noțiune
Datorită naturii obiectului său de reglementare, precum şi a forţei juridice a normelor

care-l compun (norme de drept cuprinse de Constituţie şi legi constituţionale), dreptul
constituţional este considerat ca fiind ramura de bază, fundamentală a dreptului intern public.
Noțiunea de drept constituțional nu se confundă însă cu aceea de Constituție, sfera

dreptului constituțional fiind mai largă.
S 4.2 Specificul normelor de drept constituţional
Sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita oamenilor
în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de
drept constituţional.
Caracteristici specifice normelor juridice de drept constituţional:
- dreptul constituţional are o întindere normativă determinată de sfera relaţiilor pe care le

reglementează;
Marieta Safta
- normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele

relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii,
definesc unele instituţii.
- în ceea ce priveşte structura logico-formală a normei de drept constituţional putem preciza
că în cazul normei constituţionale nu întotdeauna sancţiunea este evidentă, făţişă, dar ea există.
- sancţiunile din dreptul constituţional prezintă la rândul lor anumite caracteristici, astfel:
sunt cazuri când pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune; sancţiunile din
dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice ( ex: revocarea mandatului parlamentar,
revocarea unui organ de stat etc.); pentru reglementările de principiu, de largă generalitate
cuprinse în constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept, cum ar fi: dreptul
civil, dreptul penal, dreptul administrativ etc.
4.3 Raportul juridic de drept constituţional
Se impune de la început identificarea în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de

drept, a acelora care prin conţinutul lor specific sunt raporturi de drept constituţional. Aceste
relaţii sociale sunt acelea care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii.
Puterea, determinată în conţinutul şi în organizarea sa de anumiţi factori este instaurată,

iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul lor. Se impun deci
anumite reguli a căror menire este de a reglementa exerciţiul acestei puteri în aşa fel încât ea să
poată realiza în cele mai bune condiţii voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat. Întreagă această
activitate de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii cuprinde relaţii sociale, iar
regulile de care vorbeam nu sunt altceva decât normele de drept constituţional.
■ Subiectele raporturilor de drept constituţional
Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional trebuie să subliniem de la

început două trăsături specifice, şi anume că:
- unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ
(legiuitor) şi
Marieta Safta
- aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii
Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional pot fi: colective sau individuale.
Subiecte colective:
a) Poporul - referitor la popor, există cel puţin trei opinii exprimate în literatura de
specialitate. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii autori admit
că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi alţii care consideră că
poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor
juridice interne. Împărtăşind opinia că poporul, este subiect al raporturilor juridice de drept
constituţional, vom observa că ea îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţiile Constituţiei
potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul
ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Uniunea de interese
ale poporului şi statului nu exclude ca poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în
raporturile de drept constituţional, cu atât mai mult cu cât poporul este deţinătorul puterii
politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor sale conform voinţei poporului.
b) Statul - el poate apărea ca subiect al raporturilor de drept constituţional, fie direct (în
raporturile juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia), fie reprezentat
prin organele sale.
c) Organele statului (autorităţile) - acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept

constituţional numai dacă participă la un raport juridic de drept constituțional. Ca și în cazul
statului, nu toate raporturile juridice în care intră autoritățile și instituțiile publice publice ale
statului sunt raporturi de drept constituțional.
d) Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii - ca forme organizatorice prin care

cetăţenii participă la guvernare, partidele politice şi alte organizaţii pot fi subiecte ale
raporturilor de drept constituţional.
Subiecte individuale
a) Cetăţenii – sunt persoanele care au cetățenia statului pe teritoriul căruia trăiesc. Pot
apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea distinct ca
persoane fizice (raport direct-pentru realizarea drepturilor lor fundamentale), ca persoane
investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator-subiecte ale
Marieta Safta
unor raporturi de reprezentare) sau organizaţi pe circumscripţii electorale (cu ocazia

alegerilor).
b) Străinii – sunt reprezentați de acele persoane care au cetățenia unui alt stat decât
statul pe al cărui teritoriu trăiesc. Pot intra în raporturi de drept constituțional, de exemplu: cu
ocazia solicitării cetățeniei unui alt stat, cu ocazia depunerii candidaturii pentru o funcție
electivă la nivel local în cazul cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene.
c) Apatrizii – sunt persoane care nu au nicio cetățenie. Se consideră că şi apatrizii pot

apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile care se nasc cu privire
la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic etc.
■ Conținutul raporturilor juridice de drept constituțional
Acesta este dat de totalitatea drepturilor și a obligațiilor prevăzute de normele juridice

ale dreptului constituțional.
■ Obiectul raportului juridic de drept constituțional
Obiectul raporturilor juridice de drept constituțional este reprezentat de conduita

subiectelor normelor juridice instituite și sancționate de către stat ce se referă la organizarea și
funcționarea statului, la modul de alegere, numire și formare a organelor statale, la modul de
funcționare și de relaționare a diferitelor instituții ale statului, precum și la modul de instituire
și garantare a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
● Norma juridică reprezintă o regulă de conduită generală, impersonală, obligatorie,

instituită sau acceptată de stat, a cărei îndeplinire se realizează voluntar, prin conştiinţa
juridică a oamenilor, iar la nevoie prin intervenţia forţei de constrângere a statului;
● Distingem între structura internă (ipoteză, dispoziție, sancțiune) și structura externă a
normei juridice;
● Instituțiile juridice – cuprind totalitatea normelor juridice care reglementează o grupă
unitară de relații sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice iar ramurile
Marieta Safta
de drept - reprezintă o grupare mai mare de norme juridice, precum şi mai multe instituţii
juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de
metodă folosită în reglementarea acelor relații sociale;
● Împărţirea întregului sistem de drept în drept public şi privat reprezintă cea mai largă
divizare a dreptului;
● dreptul cosntituțional este o ramură a dreptului public;
● sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita oamenilor în
relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare
de drept constituţional;
● Raportul juridic de drept constituțional – subiecte (individuale și colective), conținut și
obiect
1. Definiți și caracterizați norma juridică.

2. Prezentați structura internă a normei juridice.
3. Explicați la ce se referă structura externă a normei juridice
4. Caracterizați dreptul constituțional ca ramură a dreptului public.
5. Definiți și prezentați elementele aportului juridic de drept constituțional.
6. Explicați specificul de ”raport fundamental” al raportului juridic de drept constituțional
și în ce constă dubla natură juridiă a raportului juridic de drept constituțional.
7. Sarcini de lucru
● Identificați elementele de structură internă pentru fiecare text constituíonal:
- art.76 alin.(1) și (2) din Constituție - Adoptarea legilor și hotărârilor

- art. 95 alin.(1) din Constituție – Suspendarea Președintelui;
- art.151 alin.(1) din Constituție – Procedura de revizuire
Marieta Safta
● Identificați 5 articole din Constituție care se referă expres la subiecte colective și,
respectiv, individuale de drept constituțional.

Editura Hamangiu, Bucureşti,2021;
• www.ccr.ro – CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
Marieta Safta
IZVOARELE DREPTULUI CONSTITUȚIONAL

Marieta Safta
CUPRINS
1. Noțiunea de izvor de drept
2. Izvoarele formale ale dreptului în sistemul dreptului românesc
3. Analiza izvoarelor formale ale dreptului constituțional
4 Actul normativ ca izvor de drept
4.1. Legea
4.2.Decretul- Lege
4.3. Hotărârea Parlamentului
4.4 Decretul
4.5.Ordonanța și Ordonanța de urgență a Guvernului
5. Actele internaționale - surse ale dreptului constituțional român
8. Jurisprudență
Marieta Safta
OBIECTIVE SPECIFICE
să explice conceptul de izvor drept;
să caracterizeze actul normativ ca izvor de drept
să caracterizeze legea, decretul -lege, hotărârea

Parlamentului, decretul, ordonanța și ordonanța de urgență
a Guvernului în raport cu criteriile material și formal
să caracterizeze actele normative internaționale ca izvoare

ale dreptului
să enunțe și să explice regulile instituite de art.11, art.20 și,

respectiv art.148 din Constituție în privința raporturilor
dintre sistemele de drept național/european/internațional
să caracterizeze noțiunile de cutumă și de jurisprudență ca

izvoare ale dreptului
să explice rolul jurisprudenței Curții Constituționale a

României ca izvor al dreptului constituțional
Marieta Safta
1 . Noțiunea de izvor de drept
Noțiunea de izvor, sursă a dreptului, este susceptibilă de mai multe înțelesuri, dintre care
distingem, în principal, următoarele27:
a) Sursele materiale ale dreptului
Acestea reprezintă ansamblul factorilor şi condiţiilor de configurare, de determinare a

dreptului: social-politici, istorici, economici, materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile,
relaţiile interumane etc. În acest înţeles generic, prin izvoare materiale se înţeleg faptele
omeneşti (acţiuni, inacţiuni, evenimente) de care norma de drept leagă naşterea, modificarea şi
stingerea unui raport juridic. Unii autori28 înțeleg, prin surse materiale ale dreptului, autoritățile
care sunt abilitate să creeze dreptul, în sensul de orice entitate care are suficientă îndreptățire
pentru a fi recunoscută ca fiind capabilă să creeze reguli generale și abstracte, obligatorii la
nivelul grupului și susceptibile de a fi sancționate prin intervenția statului.Altfel spus, sursele
materiale ar reprezenta ”voința care stă la baza regulii”.
b) Sursele formale ale dreptului
Prin „izvor formal al dreptului” se înţelege forma pe care o îmbracă norma juridică
elaborată de un anumit factor competent al puterii, respectiv, forma în care este exprimată
norma juridică respectivă, în funcţie de mai mulţi factori, ca de exemplu: organul de stat care o
emite şi competenţa acestuia, domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei juridice a
actului normativ respectiv, procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată etc.
Diversitatea formelor pe care le îmbracă norma de drept a fost şi este în funcţie şi de etapele
istorice de evoluţie ale dreptului şi de sistemul juridic concret al statului respectiv. În prezent,
în majoritatea sistemelor juridice contemporane, principalele izvoare ale dreptului îmbracă
forma legilor, decretelor, hotărârilor, ordonanţelor, ordinelor, deciziilor, dispoziţiilor.
Sursele formale ale dreptului, la rândul lor, cunosc clasificări după diverse criterii.
Astfel, după izvorul material al normei, se distinge între:
27
D.C. Dănișor, op. cit., p.109, N. Popa op. cit., p. 161
28
Dc.Dănișor, op. cit.
Marieta Safta
- surse naționale (normele provenind de la autoritatea statală sau din obiceiul

comunităților stabilite pe teritoriul statului), surse internaționale (tratate internaționale, norme
provenind de la organisme internaționale dotate cu putere de reglementare sau cutume
internaționale), surse străine (atașate ordinii juridice a altui stat);
- surse publice (emise de autoritatea publică) și autonome (care se fundamentează în

autonomia și puterea de reglementarea internă a unor entități private sau semi-publice)
- norme emise unilateral de autoritatea publică (actele normative) și norme

convenționale (tratate internaționale, convenții).
După forma lor, izvoarele formale ale dreptului se împart în : scrise (care pot fi directe
– actele normative sau indirecte – jurisprudența) și nescrise (cutumele).
În funcție de ierarhia normelor distingem între izvoare principale, în sensul că pot

reglementa orice materie (constituții, legii etc) sau subordonate (de punere în aplicare a surselor
principale).
2 Izvoarele formale ale dreptului în sistemul dreptului românesc
Astfel cum arătam, izvoarele formale ale dreptului sunt fie o creație a legiuitorului, fie
au origine cutumiară, doctrinară, jurisprudențială.
În dreptul românesc, cel mai important izvor de drept, cunoscut sub denumirea generală
de ”lege”, este actul normativ. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale
autorității publice, învestite cu competențe normative, și cuprinde norme general-obligatorii a
căror aplicare poate fi realizată și prin intervenția forței coercitive a statului. Actele normative
se pot înfățișa în diverse forme, în funcție de autoritatea emitentă și domeniul de reglementare
și împreună alcătuiesc un sistem, subordonat și întemeiat pe norma de bază, care este
reprezentată de Constituție.
Altfel spus, chiar dacă toate actele normative, indiferent de sursa lor, au față de indivizi
aceeași valoare, fiind în aceeași măsură obligatorii, în sistemul actelor normative există o
ierarhie, care se stabilește prin raportarea normelor unele la altele. Această ierarhie presupune
trei tipuri de raporturi: de validitate, de conformitate și de derogare, precum și două aspecte
Marieta Safta
fundamentale: între normele create în ordinea internațională și cele create în ordinea internă și
ierarhia normelor interne.29 Vom dezvolta aceste considerații cu prilejul analizei izvoarelor
dreptului constituțional.
Este, de asemenea, recunoscută calitatea de izvor de drept pentru obicei sau cutumă.
Obiceiul constituie rezultatul unei experiențe de viață a unei comunități, repetării unei practici,
atât de înrădăcinată încât oamenii consideră că prin intermediul cutumei își exercită de fapt un
drept pozitiv, adică prevăzut de lege. Obiceiurile s-au constituit în mod spontan într-un proces
evolutiv, de durată şi au dobândit cu timpul, prin aplicarea lor repetată, autoritate şi forţă general
obligatorie. Până la apariţia statului „obiceiul” constituia principala formă a normelor nescrise
în temeiul cărora se desfăşurau viaţa şi raporturile sociale. Apariţia statului şi apoi a scrisului a
determinat în timp ca o însemnată parte a normelor din sfera obiceiului nejuridic să fie preluate
şi consacrate de puterea de stat investindu-le cu forţa sa de constrângere. Prin aceasta o parte
din normele „obiceiului nejuridic” devin „juridice” fiind denumite prin termenul „cutumă”.
Aşadar, cutuma nu este altceva decât obiceiul consacrat juridic sau „obicei juridic”. Pentru a
constitui izvor de drept, obiceiul nu trebuie să contravină ordinii publice și bunelor moravuri.
Constituția României face referire la obicei în dispozițiile art.44 alin.(7) care stabilesc
că ”dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și
asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii și
obiceiului, revin proprietarului.”
Jurisprudența poate constitui izvor de drept al dreptului constituțional român, și avem

în vedere jurisprudența Curții Constituționale, iar nu a instanțelor judecătorești.
Astfel, potrivit art.142 alin.(1) din Constituție, Curtea Constituţională ”este garantul
supremaţiei Constituţiei”, iar, potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale30, este „unica autoritate de jurisdicţie constituţională”.
În exercitarea competenţelor prevăzute de Constituţie şi de legea sa de organizare şi
funcţionare, Curtea Constituţională realizează şi o activitate jurisdicţională, iar procedurile prin
care se realizează atribuţiile ce intră în competenţa sa au, în mare parte, trăsăturile procedurilor
judecătoreşti. Cât priveşte actele pe care Curtea Constituțională a României le poate pronunţa
în exercitarea atribuţiilor sale, acestea sunt: decizii, hotărâri sau avize, în mod corespunzător
atribuţiei concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate de art.11 din
29
D.C. Dănișor, op. cit., p. 178
30
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010
Marieta Safta
Legea nr.47/1992. Potrivit art.147 alin.(4) din Constituţia României, „Deciziile Curţii
Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile
sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
Consacrarea constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei

Curţi determină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act
normativ, spre deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter
partes litigantes31.
Față de cele arătate, chiar dacă și în privința actelor curții constituționale se utilizează
conceptul generic de ”jurisprudență” comun pentru desemnarea totalității hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, distincția care trebuie realizată cu
privire la acestea privește valoarea lor de izvor, sursă a dreptului 32. S-a afirmat33 în acest sens,
cu referire la rolul organismelor de jurisdicție constituțională și efectele actelor pe care le
pronunță, că, prin jurisprudența lor, ”au determinat o reamenajare a pozițiilor tradiționale
ocupate până la momentul apariției lor de ceilalți agenți din câmpul juridic și politic. În aceste
condiții, legiuitorul nu mai deține monopolul formării voinței naționale. Concepția clasică
potrivit căreia legea este opera Parlamentului este astăzi depășită.”
O menţiune merită făcută în acest context în legătură cu deciziile pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursurilor în interesul legii, care ne situează
oarecum într-o ipostază apropiată de „precedentul judiciar” sau de jurisprudenţa clasică.
Sublinierea ce trebuie însă reţinută în legătură cu aceste decizii constă în aceea că prin
conţinutul lor ele nu adoptă soluţii de caz cu caracter obligatoriu pentru cauzele ulterioare de
acelaşi fel, ci, au rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanțe judecătorești (art.126 alin.3 din Constituție) De aceea, ele nu constituie un izvor de
drept, în înţelesul propriu al acestuia.
31
nu cuprindem în această categorie deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate urmare soluționării
recursurilor în interesul legii, care au un regim juridic distinct
32
în sistemul român de drept, jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti nu constituie o sursă creatoare a dreptului însă
aceasta are, aşa cum subliniază unii autori ( I. Deleanu, Dialogul judecătorilor, Revista română de jurisprudenţă,
nr.1/2012, p.25)- «„forţă normativă”, în înţelesul atribuit acestei sintagme de „ghid”, de „model” de „referinţă”,
de „reper” pentru practica judiciară, pentru doctrinăşi pentru legiuitor»– a se vedea trimiterea la lucrarea C.
Thibierge et alii , La force normative. Naissance d un concept, LGDJ, Bruylant, 2009
33
C. Gilia, Teoria statului de drept, Ed. Ch. Beck, București 2007, p.272
Marieta Safta
Doctrina, desemnând analizele, investigațiile, interpretările pe care specialiștii le dau

fenomenului juridic, nu constituie izvor de drept. Aceasta însă poate sta la baza elaborării de
noi reglementări ( a se vedea Codul civil, Codul de procedură civilă, care încorporează multe
din creațiile doctrinare precedente).
În cele ce urmează vom analiza actul normativ și jurisprudența Curții Constituționale ca

izvoare ale dreptului constituțional român, acordând un spațiu distinct aspectelor de drept
internațional, adică surselor de drept internaționale încorporate dreptului național în temeiul
dispozițiilor exprese ale Constituției României.
3. Actul normativ/ Sistemul actelor normative
3.1. Legea
Potrivit dispozițiilor Legii nr.24/2000, actele normative se elaborează în funcție de

ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică îndreptățită să le adopte. Așezate pe
trepte ierarhhice, în fruntea ierarhiei se află legile, urmate de ordonanțele Guvernului, hotărârile
Guvernului, ordinele și instrucțiunile miniștrilor, ordinele prefectului, dispozițiile
reprezentanților autorităților publice locale34.
În cadrul izvoarelor dreptului românesc, legea ocupă locul de vârf în ierarhia valorică.
Avem în vedere înțelesul restrâns35 al noțiunii de lege, adică acela de izvor de drept cu cea
34
I. Vida, op. cit., p.39
35
în sens larg, în limbajul curent, prin lege se desemnează orice act normativ
Marieta Safta
mai înaltă forţă juridică, actul juridic normativ ierarhic superior tuturor celorlalte norme
juridice, adoptat de organul legislativ suprem, Parlamentul.
În funcție de importanţa relaţiilor pe care le reglementează, legile se clasifică în:
a) Constituţia şi/sau legile fundamentale;
b) legi organice ;
c) legi ordinare.
În acest sens sunt prevederile art.73 din Constituția României, potrivit căruia:
”Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.”
Cele trei categorii de legi se deosebesc prin poziţia lor ierarhică, unele faţă de altele şi
de modalitatea sau procedura lor de adoptare.
Astfel, Constituţia sau legile fundamentale, implicit legile prin care se modifică
constituţia, adică legile de revizuire a Constituţiei constituie categoria de legi „supreme”,
cu forţa juridică superioară tuturor celorlalte legi şi acte normative subordonate legii. Obiectul
principal de reglementare al acestora îl constituie organizarea puterilor în stat, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, îndatoririle fundamentale ale acestora, precum şi
principiile juridico-politice care stau la baza exercitării puterii de stat în societate.
Legile organice ocupă, în sistemul român de drept, un loc intermediar între legile
constituţionale şi cele ordinare. Aceasta datorită, în primul rând, obiectului lor care se referă la
organizarea, funcţionarea şi structura diferitelor organe ale statului sau la domenii speciale ale
vieţii sociale şi, în al doilea rând, datorită procedurii speciale în care se adoptă (procedură
diferită de cea a adoptării legilor ordinare sau a celor constituţionale - potrivit art. 73 din
Constituţie, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere, în timp ce
legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră). Aceste
legi sunt considerate de puterea constituantă originară ca prelungiri ale dispozițiilor
constituționale, trebuind prin urmare să fie susținute de o majoritate parlamentară absolută.
Art.73 din Constituţia României stabileşte domeniile vieţii sociale ce se reglementează

prin lege organică, după cum urmează: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Electorale Permanente; organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;
organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem
Marieta Safta
de Apărare a Ţării; regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării
de război; regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul
executării acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective; statutul funcţionarilor publici;
contenciosul administrativ; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; organizarea generală a învăţământului; organizarea administraţiei
publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; regimul
general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; statutul
minorităţilor naţionale din România; regimul general al cultelor; celelalte domenii pentru care
în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice ( de ex: prefectul, Avocatul Poporului,
Curtea Constituțională).
Este de precizat că, în aceste materii, rezervate legii organice, Parlamentul nu poate
emite o lege de abilitarea a Guvernului de a emite ordonanțe. În acest sens sunt dispozițiile
art.115 alin.(1) din Constituția României. Guvernul poate interveni însă, în situații
extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, pe calea ordonanțelor de urgență, în
condițiile art.115 alin.(4)-(6) din Constituție.
Legile ordinare sunt toate celelalte legi elaborate de Parlament, în alte domenii decât
cele rezervate legilor constituționale sau organice. Domeniul legilor ordinare nu este
circumscris în Constituție, în cuprinsul său intrând orice relație social (grup de relații sociale),
cu un anumit grad de generalitate și a căror importanță impun adoptarea unei legi. Potrivit
dispozițiilor art.73 din Constituție, legile ordinare se adoptă cu majoritate simplă de voturi.
Chiar dacă sub aspectul procedurii de adoptare prezintă particularități (în sensul că se adoptă în
ședința comună a Camerelor parlamentului, cu o majoritate de două treimi din numărul
deputaților și al senatorilor), considerăm că legile de aderare la Uniunea Europeană și NATO,
la care se referă prevederile art.148 și art.149 din Constituție36, nu constuie o categorie distinctă
de legi, ci pot fi încadrate în cea a legilor ordinare, categorie necircumstanțiată, așa cum arătam,
de dispozițiile Constituției.
În categoria legii, ca izvor de drept, se cuprind şi „codurile” de legi, care sunt de fapt
ansambluri de norme sistematizate într-o anumită formă şi investite cu putere de lege prin care
36
În același sens, și pentru dezvoltări, a se vedea I. Vida, op. cit., p.45
Marieta Safta
se reglementează domenii largi dar relativ distincte de raporturi sociale37. Codificarea este o
parte a activității de sistematizare a legislației, înfăptuită de parlament, care presupune
realizarea unui ”inventar” al legislației dintr-un anumit domeniu sau ramură de drept
examinarea, corelarea, și elaborarea unui proiect atotcuprinzător pentru domeniul sau ramura
respectivă. În anumite domenii, complexitatea legislației și numărul mare de acte normative
incidente recomandă realizarea unei opere de sistematizare în forma codurilor.
3. 2. Decretul – lege
Decretul-lege are un conţinut şi caracter hibrid: din perspectiva organului emitent el

aparţine puterii executive dar, din perspectiva forţei sale juridice el aparţine legii. Această
denumire desemnează actul normativ emis de Guvern în virtutea unei abilitări legislative ori a
unei îndrituri date de legea fundamentală sau, chiar în absența acestora, în situați
revoluționare38. Acesta a apărut şi s-a practicat în perioade istorice în care puterea legislativă
fie era în imposibilitatea de a legifera în procedura obişnuită, fie a fost desfiinţată de cauze sau
împrejurări speciale (schimbări de regim politic, ocupaţie străină, alţi factori de criză). În vidul
de putere legislativă, puterea executivă îşi poate asuma, cu titlu tranzitoriu, şi puterea de a
legifera sub forma decretelor-legi. Permanentizarea acestei competenţe şi consacrarea ei ca
sistem legislativ a fost şi este însă proprie doar regimurilor autoritare, dictatoriale.
În ţara noastră39, decretul-lege ca formă de reglementare primară a fost cunoscut în:

perioada dictaturii-regale – februarie 1938-5 sept.1940, când regele putea, potrivit Constituţiei
din 1938, să adopte decrete cu putere de lege în orice domeniu; după 5 septembrie 1940, în
timpul regimului militar al Mareşalului I. Antonescu, când s-au adoptat Decrete-legi de către
Consiliul de Miniștri; după revoluţia din 1989, odată cu dizolvarea tuturor structurilor de putere
ale regimului totalitar s-a guvernat prin Decrete-legi de către Consiliului Frontului Salvării
Naționale și Consiliului Provizoriu de Unitate Națională, până s-a constituit noul Parlament şi
s-a numit un Guvern democratic, legitim
37
N. Popa, op. cit., p.182
38
I. Vida, op. cit., p.191
39
I. Corbeanu, op. cit., p.131
Marieta Safta
3.3 Hotărârea Parlamentului
Acestea reprezintă o categorie de acte normative emise de Parlament în exercitarea

atribuţiilor sale, şi care se adoptă, în funcţie de obiectul lor, după cum urmează: hotărârile
privind regulamentele Camerelor - cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; celelalte
hotărâri - cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. Se poate observa așadar
că hotărârile Parlamentului se adoptă ca și legile, de către organul legislativ suprem, și dup
aceeași procedură. Aceasta nu înseamnă identitate de regim juridic între legi și hotărârile
Parlamentului, deosebirea fiind dată de domeniul de reglementare, circumstanțiat, cât privește
hotărârile Parlamentului, activității Parlamentului.40
3.4 Decretul
Decretul este un act caracter normativ sau cu caracter individual emis, în sistemul nostru
de drept, de președintele statului. Art.100 din Constituţia României prevede în acest sens că ”În
exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul
Oficial al României.” Au caracter normativ decretele prin care Președintele declară starea de
urgență, starea de asediu, precum și cele de organizare a referendumului național consultativ.
Au caracter individual decretele de grațiere, cele de numire în funcții publice, de acordare a
unor decorații sau titluri de onoare. Decretele se publică în Monitorul Oficial al româniei și
intră în vigoare la data publicării.
3.5 Ordonanţele guvernamentale
Este vorba de acte normative elaborate de Guvern, dar cu putere de lege, putere care îşi
are izvorul în „competenţa delegată” de către Parlament (art.115 din Constituţie – Delegarea
legislativă). Instituția delegării legislative este definită41 ca fiind un transfer al unor atribuții
legislative la autoritățile executive, printr-un act de voință al Parlamentului, ori pe cale
40
A se vedea, pe larg, I. Vida în Constituția României, comentariu pe articole, cooronatori I. Muraru,
E.S.Tănăsescu, Ed.C.H. Beck, București, 2008
41
I, Vida, op. cit., p.191
Marieta Safta
constituțională, în situații extraordinare. Este un transfer limitat și condiționat, locul

Parlamentului fiind luat de Guvern în anumite condiții și pentru o perioadă limitată de timp,
sub strict control parlamentar. Chiar și așa, această transmitere a atribuțiilor puterii legislative
către cea executivă a primit critici, din perspectiva încălcării separației puterilor în stat. Este
însă o soluție izvorătă din necesitățile vieții sociale și politice.
Ordonanțele guvernamentale se clasifică în:
- ordonanţe care se emit în temeiul unei legi de abilitare şi al Constituţiei, prin care
Guvernul este împuternicit de către Parlament să emită actul normativ respectiv (ordonanţa)
într-un anumit domeniu și într-o anumită perioadă. Prin ordonanță nu se poate reglementa în
domenile rezervate legilor organice;
- ordonanțe de urgenţă - formă de reglementare pe care Guvernul o poate realiza

numai în situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia să
motiveze urgenţa în cuprinsul acesteia [art.115 alin.(4) din Constituție]. Ordonanțele de urgenţă
nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie,
drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită în proprietate publică. [art.115 alin.(6)
din Constituție ]. De asemenea, pe calea ordonanțelor de urgență nu se poate contracara o
măsură de politică legislativă [art. 1 alin.(4), art. 61 alin.(1) și art.115 alin.94) din Constituție,
în interpretarea dată în jurisprudența Curții Constituționale).
Actele normative infraconstituționale examinate constituie, cu titlu general, izvoare de

drept. Acestea constituie izvoare ale dreptului constituțional în măsura în care reglementează
raporturi juridice de drept constituțional.
Cât privește alte acte normative cu o forță juridică inferioară legii (hotărârile de Guvern,
care se emit pentru executarea legii, sau ordinele, instructiunile etc) se consideră că având în
vedere domeniul de reglementare și forța lor juridică nu constituie izvoare ale dreptului
constituțional.
Marieta Safta
4. Actele internaționale – surse ale dreptului constituțional român
Constituția României cuprinde trei texte de referință cu privire la sursele internaționale

ale dreptulului, și raportarea acestora la sistemul român de drept: art.11 - Dreptul internațional
și dreptul intern, art.20 –Tratatele internaționale privind drepturile omului și art.148 -
Integrarea în Uniunea Europeană.
Dispozițiile art.11 din Constituție au următorul cuprins:
Art.11: ”(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință

obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituției.”
Dispozițiile art.20 din Constituție au următorul cuprins:
Art.20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor

fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Dispozițiile art.148 cu incidență asupra problematicii ce face obiectul prezentei analize,

au următorul cuprins:
Art.148: […] „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate
faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Marieta Safta
(3) Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la
actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează

aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului
(2) […]”.
Se constată, așadar, existența unui text constituțional de principiu (art.11), precum și a

altor două care cuprind dispoziții particulare pentru tratatele internaționale privind drepturile
omului și, respectiv, actele Uniunii Europene.
Noțiunea de ”tratat” la care face referire norma constituțională de principiu, cuprinsă în

art.11, este folosită într-un sens larg42, adică desemnează diferite categorii de instrumente
internaționale utilizate în practica internațională la încheierea unor înțelegeri între state. Potrivit
art.1 lit.a) din Legea nr.590/2003 privind tratatele43 prin tratat se înțelege ”actul juridic,
indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la
nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de
a stinge drepturi și obligații juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internațional
public și consemnat într-un instrument unic ori în două sau mai multe instrumente conexe.”
Iar, potrivit art.2 din aceeași lege, ”România, Guvernul României precum și ministerele și alte
autorități ale administrației publice centrale, pentru care această atribuție este expres
prevăzută de legislația în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat, tratate la nivel
guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental”. Art.11 din Constituție se referă la
acte internaționale indiferent de denumirea acestora, încheiate de statul român și ratificate de
Parlament. Prin această procedură Parlamentul le investeşte cu putere de lege chiar dacă prin
organul emitent sau forma lor de elaborare sunt deosebite de categoria legilor interne. Celelalte
acte internaţionale (ce nu sunt supuse ratificării de Parlament) se nu vor constitui izvoare de
drept echivalente legii, ci subordonate acesteia.
42
Pentru dezvoltări, I. Muraru, E.s. Tănăsescu, Constituția României – Comentariu pe articole, Ed. C.H Bech,
2008, p.115
43
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.23 din 12 ianurie 2004
Marieta Safta
Art.20 din Constituţie dă expresie imperativului protecției drepturilor fundamentale,

corelând reglementările naționale și cele internaționale în aceasta materie, în realizarea ideii de
prioritate a normelor care asigură o protecție mai ridicată acestor drepturi.
Legiuitorul constituant român a stabilit poziția supralegislativă a tratatelor internaționale

privind drepturilor omului și valoarea lor interpretativă constituțională. Astfel, tratatele
internaționale în materia drepturilor omului se integrează ”blocului de constituționalitate”,
putând avea, după caz, o forță infraconstituțională (o normă convențională în conflict cu o
normă constituțională clară), strict constituțională sau supraconstituțională (o normă
convențională mai favorabilă, în conflict cu o normă constituțională generică, nedeterminată, și
mai restictivă), în oricare din ipoteze fiind însă vorba despre o forță supralegislativă44.
S-a remarcat45 că încorporarea actelor internaționale privitoare la drepturile omului în
constituțiile statelor reprezintă una dintre tendințele actuale la nivel mondial, și una dintre
modalitățile – poate ce a mai importantă, prin care constituțiile devin ”internaționale” sau
”internaționalizate”.
Aplicarea dispozițiilor art.20 din Constituție determină consecințe în planul activității

de legiferare, al activității de aplicare a legii, precum și în planul controlului de
constituționalitate.
Astfel, legiuitorul va trebui să verifice în mod obligatoriu dacă proiectele de legi se

corelează cu tratatele la care România este parte, după cum și autoritățile publice competente
să negocieze, încheie, ratifice tratate vor trebui să aibă în vedere corelația actului internațional
cu normele dreptului românesc.
În procesul de aplicare a legii, instanțele naționale vor trebui să dea prioritate tratatelor
internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte, atunci când acestea
conțin dispoziții mai favorabile. Sancțiunea în cazul contrarietății de norme este așadar
inaplicabilitatea normei interne privitoare la dreptul respectiv, care este mai puțin favorabilă.
44
C.L Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții, proceduri, Ed. All Beck, București,
2000, p.262-269
45
Wen-Chen Chang și Jiun –Rong Yeh, Internationalization of constitutional law, în The Oxford handbook of
comparative constitutional law, Oxford University Press, 2012, p.1167
Marieta Safta
Cât privește Curtea Constituțională, aceasta procedează la interpretarea și aplicarea

dispozițiilor Constituției în concordanță cu tratatele internaționale în materia drepturilor
omului.
România a aderat la Uniunea Europeană în anul 2007, cu o Constituție revizuită în anul

2003 pentru asigurarea bazelor constituționale ale aderării. Cu prilejul examinării
constituționalității inițiativei de revizuire a Constituției, având a se pronunța dacă dispoziţiile
referitoare la aderarea la structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin
raportare la conceptele de suveranitate şi de independenţă, Curtea Constituțională a realizat o
serie de statuări de principiu cu privire la raporturile dintre dreptul național și dreptul Uniunii
Europene, între ordinea juridică națională și cea supranațională46.
Art.148 din Constituție stabilește, pe de o parte, poziția tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene și a reglementărilor derivate obligatorii, care au prioritate în caz de contrarietate cu
legile interne iar, pe de altă parte, stabilește obligațiile ce revin autorităților publice ca urmare
a aderării la Uniunea Europeană.
Tratatele internaționale la care România este parte sunt izvoare ale dreptului
constituțional în măsura în care reglementează raporturi juridice de drept constituțional
● Noțiunea de izvor de drept: sursele materiale ale dreptului ( ansamblul factorilor şi

condiţiilor de configurare, de determinare a dreptului: social-politici, istorici, economici,
materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile, relaţiile interumane etc) și sursele
formale ale dreptului (forma pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit
factor competent al puterii);
46
A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.148/2003, anexa
Marieta Safta
● Izvoare formale ale dreptului: actul normativ, cutuma, jurisprudența Curții

Constituționale
● consacrarea constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curíi
Constituíonale determină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un
act normativ, spre deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter
partes litigantes”;
● acte normative izvoare ale dreptului contituțional român: legea (constituțională, organică,
ordinară), decretul –lege, hotărârea Parlamentului, decretul, ordonanța și ordonanța de
urgență a Guvernului (în măsura în care reglementează raportri juridice de drept
constituțioanl)
● Constituția României cuprinde trei texte de referință cu privire la sursele internaționale
ale dreptulului, și raportarea acestora la sistemul român de drept: art.11 - Dreptul
internațional și dreptul intern, art.20 –Tratatele internaționale privind drepturile omului
și art.148 - Integrarea în Uniunea Europeană, fiecare consacrând reguli distincte privind
raporturile între sistemul național/european/internațional de drept.
1. Caracterizați conceptul de izvor al dreptului constituțional și prezentați clasificarea

izvoarelor dreptului constituțional.
2. Caracterizați actul normativ ca izvor al dreptului constituțional și prezentați actele
normative care pot constitui izvor de drept constituțional.
3. Caracterizați legea ca izvor de drept (criteriu material/criteriu formal)
4. Caracterizați ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului ca izvor de drept
(criteriu material/criteriu formal)
5. Caracterizați hotărârile Parlamentului ca izvor de drept (criteriu material/criteriu
formal)
6. Caracterizați decretul ca izvor de drept (criteriu material/criteriu formal)
7. Caracterizați regulile stabilite de art.11 din Constituție.
10. Caracterizați rolul jurisprudenței Curții Constituționale ca izvor al dreptului
constituțional.
Marieta Safta
7. SARCINĂ DE LUCRU :
Identificați și rezumați o decizie prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra unei
ordonanțe de urgență a Guvernului.
2. Safta Marieta, Drept constituțional și instituții politice, Vol.I - Teoria
generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, Editura
Hamangiu, București, 2020, Ed. a VI-a revizuită
3. Safta Marieta, Iulia Nistor, Fișe de drept constituțional, Vol. I, Ed
Hamangiu, 2020
4. Constituția României. Decizii CCR, Hotărâri CEDO, Hotărâri CJUE.
5. Safta Marieta, notă de jurisprudență a curții constituționale [18-22
noiembrie 2019]. raporturile între dreptul național, internațional,
european în cadrul controlului de constituționalitate (i). interpretarea
art. 20 din constituție – tratatele internaţionale privind drepturile
omului. interpretarea art. 148 din constituție – integrarea în uniunea
europeană. condițiile cumulative în ceea ce privește folosirea unei
norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate
ca normă interpusă celei de referință
(https://www.juridice.ro/662254/nota-de-jurisprudenta-a-curtii-
constitutionale-18-noiembrie-22-noiembrie-2019.html)
6. Safta Marieta, Receptarea dreptului Uniunii Europene prin
jurisprudența Curții Constituționale a României, Selecție
decizii pronunțate în perioada 1 iulie – 31 decembrie 2015
https://www.juridice.ro/434015/receptarea-dreptului-uniunii-
europene-prin-jurisprudenta-curtii-constitutionale-a-romaniei.html
7. Safta Marieta, Receptarea dreptului Uniunii Europene prin
jurisprudenta Curtii Constitutionale a României. Selectie de decizii
publicate in perioada 1 ianuarie 2014 – 30 iunie 2015, Revista Afaceri
juridice europene – iaduer.ro, nr. 8/2015,
https://eubusinesslaw.wordpress.com/2015/08/24/marieta-safta-
receptarea-dreptului-uniunii-europene-prin-jurisprudenta-curtii-
constitutionale-a-romaniei-selectie-de-decizii-publicate-in-perioada-
1-ianuarie-2014-30-iunie-2015-revista-af/
8. www.ccr.ro
Marieta Safta
TEORIA CONSTITUȚIEI

Marieta Safta
CUPRINS
1. Noțiunea de Constituție. Apariția Constituției.
3. Modificare, abrogarea și suspendarea Constituției
4. Conținutul normativ al Constituției
5.1 Consecințe ale supremației Constituției
5.2 Garanții ale supremației Constituției
6.Revizuirea Constituției României.
9. Teme de autoevaluare
Marieta Safta
OBIECTIVE SPECIFICE
să definească conceptul de Constituție și să prezinte

caracterele juridice ale Constituției ;
să prezinte funcțiile și conținutul normativ al Constituției
sa caracterizeze adoptarea, modificarea, abrogarea și

suspendarea Constituției
sa prezinte procedura de revizuire a Constituției României
să explice conceptul de supremație a Constituției
să explice consecințele și garanțiile supremației

Constituției
să explice conceptul de constituționalism

Marieta Safta
1 Noţiunea de Constituţie. Apariția Constituției.
În istoria lumii, începând cu sec. al XVIII-lea s-a impus, alături de alte mari instituţii
create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice şi
Constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.
Din punct de vedere etimologic termenul de constituţie provine din latinul „constitutio”
care înseamnă:”aşezare cu temei”, „starea unui lucru”. Prima constituţie apărută în lume a fost
constituţia engleză, deşi procesul de formare a acestei constituţii, început o dată cu adoptarea
în 1215 a Magnei Charta Libertatum, a continuat şi după adoptarea primelor două constituţii
scrise. Prima constituţie scrisă din lume, a fost constituţia americană din 1787. În Europa, de
regulă se afirmă că prima constituţie scrisă este cea adoptată în Franţa în anul 1791.
Sub acest aspect, distingem între constituții cutumiare (Constituția Angliei – care are
o parte scrisă – statute law, o parte nescrisă formată din drept cutumiar – equity și o parte de
precedent judiciar – common law) și constituția scrisă. Constituția cutumiară este rar întâlnită
în prezent, în unele țări aparținând sistemulului juridic de common law. Treptat, regulile
cutumiare au fost înlocuite cu cele scrise, apărând astfel constituțiile scrise47.
Constituţia reprezintă, așadar, legea fundamentală a unui stat, constituită din

norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii
sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii.
Se deduce așadar că, în sens modern, constituția:
- este o lege (fundamentală, cu o poziție juridică superioară în ierarhia actelor normative)
- conține norme juridice învestite cu forță juridică supremă; în sens material- acestea
reglementează cele mai importante relații din cadrul unui stat; în sens formal – acestea sunt
emise de puterea constituantă care are cea mai mare autoritate în cadrul unui stat;
- reglementează autoritățile și organele esențiale ale statului și modul lor de funcționare;
47
A se vedea Ș. Deaconu, Drept constituțional, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, 2013, p.34
Marieta Safta
- reglementează drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor;
- se caracterizează printr-o mai mare stabilitate decât celelalte legi, dată și de instituirea
unor proceduri specifice de modificare care fac dificilă modificarea frecventă a constituției.
Pentru definirea Constituţiei se identifică un criteriu material, care are în vedere

conţinutul normativ al acesteia, precum şi un criteriu formal, raportat la modalitatea de
consacrare a normelor constituţionale. În sens material, constituţia cuprinde norme care
stabilesc procedurile de formare a organelor de stat, funcţionarea şi raporturile dintre
principalele autorităţi publice, precum şi statutul juridic al cetăţeanului. Din punct de vedere
formal, normele constituţionale se caracterizează prin aceea că sunt elaborate într-o formă
sistematizată, de către un organ de stat anume constituit şi adoptate după o procedură specială,
deosebită de cea prevăzută pentru adoptarea legilor ordinare.
Atât conţinutul, cât şi procedura de adoptare şi modificare exteriorizează o forţă juridică

particulară, specifică şi incesibilă a constituţiei, ce se exprimă cel mai clar prin supremaţia
legii fundamentale, calitate ce situează constituţia în vârful instituţiilor politico-juridice
ale statului de drept. Din această perspectivă, constituţia reprezintă reperul decisiv pentru
aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor socio-economice, dispunând de o poziţie
supraordonată şi în sistemul de drept, justificată atât prin procedura de adoptare, prin poziţia
supraordonată a autorităţii emitente, cât şi prin normele juridice pe care le cuprinde. Astfel,
corespunzător conţinutului său, se impune ca legea supremă să fie adoptată sau modificată de
un organ de stat special înfiinţat în acest scop, cu o majoritate special precizata, ceea ce
antrenează şi o anumită stabilitate juridică a constituţiei.
Noțiunea de ”putere constituantă”
Adoptarea constituţiei reprezintă o primă consecinţă a poziţiei constituţiei în cadrul

piramidei actelor normative. Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, s-a pus problema unor
forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţia acesteia şi
Marieta Safta
deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare. Adoptarea constituţiei
trebuie văzută ca un proces complex, cu semnificaţii politico-juridice, în cadrul cărora se pot
distinge: iniţiativa adoptării constituţiei; organul competent (constituantul sau puterea
constituantă); modurile sau procedura de adoptare.
Iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal, politic sau social
care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai înalt (organ suprem) este cel mai
în măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. Un rol aparte îl poate avea
iniţiativa populară.
În legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei, se impun mai multe explicaţii. La

întrebarea de a şti cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o constituţie se răspunde prin teoria
puterii constituante.
Prin putere constituantă se înţelege organul de stat sau gruparea de indivizi care,
beneficiind de o autoritate politică sau morală specială, are dreptul de a adopta constituţia.
Puterea constituantă apare sub două forme şi anume:
• putere constituantă originară - intervine atunci când nu există sau nu mai există
constituţie în vigoare (state noi, revoluţii);
• putere constituantă instituită – este prevăzută de constituţia în vigoare atât în ceea
ce priveşte organizarea cât şi funcţionarea ei. Ea poate modifica (se mai numeşte şi
putere de revizuire) sau adopta o constituţie.
Procedurile de adoptare a constituţiei
Aceste proceduri au variat în timp. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice,
modul de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de
dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării
constituţiei, de raporturile sociale. Adoptarea constituţiilor a cunoscut, în general următoarele
forme: constituţia acordată, statutul (constituţia plebiscitară), pactul, constituţia convenţie (cu
varianta constituţia referendară), constituţia parlamentară.
a) Constituţia acordată (charte concedate sau octroyées)- constituţia adoptată de către

monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Această constituţie este considerată a fi
Marieta Safta
cea mai rudimentară (ex. constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814,
Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc.)
b) Statutul sau constituţia plebiscitară- este o variantă a constituţiei acordate. Statutul

este iniţiat tot de către şeful statului (monarhul) dar este ratificat prin plebiscit. Plebiscitul a fost
în practica constituţională modul „normal” de adoptare a constituţiilor autoritare (ex.: Statutul
Albertin din 4 martie 1848, care devine Constituţia Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit,
Constituţia regală din România din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 şi
promulgată la 27 februarie 1938)
c) Pactul sau constituţia pact- este considerată a fi un contract între rege şi popor.
Poporul este reprezentat prin parlament (ex. Charta de la 14 august 1830 din Franţa, când
Louis Philippe d'Orléans este chemat la tronul Franţei rămas liber şi acceptă constituţia
propusă de parlament, Constituţia română de la 1866 precum şi cea de la 1923 etc.)
d) Constituţia convenţie - este opera unei adunări, denumită convenţie. Această

adunare era special aleasă pentru a adopta constituţia, ea exprima convenţia intervenită între
toţi membrii societăţii, era considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile
delegate în stat şi competenţa puterii constituante.(ex.: constituţiile care s-au dat în America,
în statele uniunii începând cu 1776 şi constituţia Statelor Unite, constituţiile din Franţa din
1791, 1848 şi 1873).
e) Constituția referendară - se caracterizează prin faptul că întrega activitate a puterii

constituante este validată de popor prin referendum (Constituția României din 1991, revizuită
în anul 2003).
f) Constituţia parlamentară- după cel de-al doilea război mondial, adoptarea

constituţiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente ( mai ales în ţările din estul Europei),
folosindu-se următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a
proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu o majoritate calificată (cel puţin 2/3 din
numărul total al membrilor parlamentului);(ex: constituţiile române din anii 1948, 1952,
1965).
Marieta Safta
3. Modificarea, suspendarea și abrogarea Constituției
Aspecte generale
De principiu, dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism care

a adoptat-o. În al doilea rând, autoritatea competentă a revizui constituţia diferă după felul
constituţiei. În al treilea rând, procedura de modificare a constituţiei este de principiu
asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei juridice.
Regulile speciale cu privire la revizuirea Constituţiei, atât în ceea ce priveşte procedura,

cât şi cu privire la limitele revizuirii, asigură atât durata în timp a Constituţiei, cât şi
superioritatea ei în cadrul sistemului normativ. Astfel, pentru a se evita ca revizuirea constituţiei
să fie declanşată ori efectuată în scopuri demagogice sau fără temeiuri serioase, în numeroase
sisteme de drept au fost instituite procedee de înfăptuire a rigidităţii. În acest sens este de
reținut că dacă modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după aceeaşi procedură după
care se modifică legile suntem în prezenţa unei constituţii suple sau flexibile, iar dacă
modificarea constituţiei se face după alte reguli decât cele obişnuite după care se modifică legile
ordinare, ne aflăm în faţa unei constituţii rigide.
Elementele care conferă constituției un caracter rigid pot fi: stabilirea regulii potrivit
căreia constituția nu poate fi modificată o anumită perioadă de timp (ex: constituția Greciei);
stabilirea regulii potrivit căreia anumite dispoziții ale constituției nu pot fi modificate (ex:
constituția României din 1991), stabilirea unei proceduri foarte complicate de modificare (ex:
constituțiile române din 1866 și 1923); stabilirea regulii potrivit căreia constituția nu poate fi
modificată în anumite perioade (război , stare de necesitate – ex: constituția României din 1991,
constituția actuală a Franței).
Marieta Safta
Autoritatea competentă să adopte legea de revizuire
În această privinţă, unele constituţii consacră regula că revizuirea legii fundamentale nu

poate fi făcută de adunările legiuitoare propriu-zise, ci numai de o adunare constituantă, plecând
de la ideea că, o dată ce se admite că o constituţie trebuie să fie opera unei adunări reprezentative
anume alese în scopul adoptării ei, nici competenţa de revizuire nu va putea reveni adunărilor
legiuitoare obişnuite. Modelul în această privinţă a fost oferit de Constituţia SUA din 1787,
potrivit căreia, la cererea a două treimi din legislaturile statelor membre ale federaţiei, se
întruneşte o convenţie chemată să modifice constituţia, hotărârile luate trebuind apoi să fie
rectificate de trei pătrimi din convenţiile acestor state. Constituţiile României din 1866 şi 1923
s-au aliniat acestui sistem, prevăzând că adunările legiuitoare care au aprobat iniţiativa de
revizuire a Constituţiei se dizolvă de drept, iar corpul electoral este convocat în vederea alegerii
unor noi adunări cu caracter constituţional.
Alteori însă, constituţiile nu consacră acest sistem, ci prevăd pur şi simplu că organul
competent să amendeze (adică să modifice) constituţia rezultă din reunirea celor două Camere
ale adunării legislative. Este cazul Constituţiei României din 1991, revizuită în anul 2003,
potrivit căreia proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi
Senat cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere. Prin
urmare, în sistemul acestei constituţii, pentru revizuirea ei nu este necesară dizolvarea
corpurilor legiuitoare în funcţie şi convocarea unei adunări constituante, dar aceste corpuri
trebuie să procedeze cu o majoritate calificată destul de greu de realizat.
Suspendarea şi abrogarea Constituţiei
Suspendarea Constituției înseamnă ieșirea din vigoare și neaplicarea acesteia, total sau
parțial, pe o perioadă determinată de timp. Cum suspendarea constituției nu este compatibilă
cu ideea de stat de drept, unele constituții interzic expres posibilitatea suspendării lor (ex. a se
vedea art.127 din Constituţia română din 1866).
În practica constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize
politice, atunci când guvernanţii renunţau la formele democratice de conducere (ex: prin
Marieta Safta
proclamarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, prin guvernarea prin decrete-legi, prin
lovituri de stat etc.).
În ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă o nouă

constituţie. Dreptul de a abroga o constituție aparține puterii constiuante, conform principiului
simetriei juridice.
4. Conţinutul normativ al Constituţiei
În stabilirea conţinutului normativ al constituţiei trebuie să se țină seama de faptul că în

aceasta sunt sistematizate cele mai înalte cerinţe politice, statale, economice, sociale şi juridice,
în statutul lor actual şi în perspectivele lor viitoare.
Se observă astfel că în conţinutul unei constituţii intră normele privitoare la:
- Esenţa, tipul şi forma statului

- Deţinătorul puterii
- Fundamentele economice şi sociale ale puterii
- Fundamentele politice, ideologice şi religioase ale întregii organizări a societăţii date
- Locul şi rolul partidelor politice
- Sistemele organelor statului
- Statutul juridic al persoanei
- Tehnica constituţională
În conţinutul normativ al constituţiei sunt cuprinse norme care reglementează de principiu
toate domeniile vieţii economico-sociale, politice şi juridice ale societăţii date, organizate în
stat. Reglementarea detaliată a acestor domenii revine apoi - pe baza principiilor stabilite de
constituţie - legilor.
Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico-juridică a acesteia,

structură ce cuprinde de regulă articolul.( ex.: Constituţia actuală a României are 156 de
articole).
Marieta Safta
Supremaţia Constituţiei (valoarea juridică supremă, super legalitate, legea supremă etc.)
nu este o categorie strict juridică, ci una politico-juridică.
Supremaţia constituţiei se explică prin faptul că aceasta este legea fundamentală a

unui stat, lege care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii.
Supremaţia este o calitate a constituţiei, care o situează în vârful instituţiilor politico-
juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa tuturor reglementărilor, în
domeniile economice, politice, sociale şi juridice.
Supremaţia constituţiei se fundamentează ştiinţific pe:
- conţinutul, forma şi forţa juridică a normelor pe care le conţine;

- pe principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a organelor statului;
- pe trăsăturile puterii statale.
5.1 Consecinţe ale supremaţiei Constituţiei
Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul drept implică firesc o multitudine de consecinţe

juridice, astfel:
- consecinţe juridice privind adoptarea constituţiei;

- consecinţe juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei;
- poziţia supraordonată a constituţiei faţă de celelalte legi
- conformitatea întregului drept cu constituţia.
Marieta Safta
5.2 Garanţii ale supremaţiei Constituţiei
Supremaţia Constituţiei beneficiază de garanţii specifice întregului drept, dar totodată de

unele garanţii juridice specifice, şi anume:
- controlul general al aplicării Constituţiei;

- controlul constituţionalităţii legilor;
- îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia;
- aplicarea directă a Constituției.
6. Revizuirea Constituției României
Inițiatorii revizuirii
Potrivit art. 150 din Constituție, inițiativa de revizuire aparține:

➢ Președintelui României, la propunerea Guvernului
➢ unei pătrimi din numărul deputaților sau al senatorilor
➢ cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puțin
jumătate din județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe sau în Municipiul București
trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative
Adoptarea și aprobarea legii de revizuire a Constituției
Autoritatea competentă să adopte legea de revizuire este Parlamentul.
Potrivit art. 151 din Constituție, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată
de Camera Deputaților și de Senat, în ședințe separate, cu o majoritate de cel puțin 2/3 din
numărul membrilor fiecărei Camere.
Marieta Safta
În situația în care cele două Camere adoptă texte diferite, se recurge la procedura
medierii prin stabilirea uni comisii paritare (7 deputați și 7 senatori) care hotărăște cu majoritate
de voturi doar asupra redactărilor diferite din legea constituțională. Raportul Comisiei de
mediere se supune votului fiecărei Camere.
În cazul în care fie comisia de mediere nu ajunge la un acord asupra textelor aflate în
divergență, fie raportul redactat de ea nu este aprobat de fiecare Cameră, se recurg la dezbaterea
în ședință comună a Camerelor reunite, care vor decide cu votul a cel puțin ¾ din numărul
deputaților și senatorilor.
Conform dispozițiilor art. 151 din Constituție, revizuirea este definitivă dacă a fost
aprobată printr-un referendum organizat în cel puțin 30 de zile de la data adoptării proiectului
sau propunerii în Parlament.
Legea de revizuire intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României,

Partea I, a hotărârii Curții Constituționale de confirmare a rezultatelor referendumului
Limitele revizuirii Constituției
Art. 152 din Constituție consacră atât domeniile în care nu poate interveni revizuirea
Constituției, cât și condițiile în care aceasta nu poate fi revizuită.
Astfel, nu pot forma obiectul revizuirii: caracterul național, independent, unitar și

indivizibil al statului român, forma de guvernământ, integritatea teritoriului, independența
justiției, pluralismul politic și limba oficială. De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută cu
încălcarea drepturilor, a libertăților fundamentale ale cetățenilor ori ale garanțiilor acestora.
Situațiile în care nu poate fi revizuită Constituția se referă la stările de asediu, stările de

urgență și starea de război.
Rolul Curții Constituționale în procedura de revizuire a Constituție
Curtea Constituțională se pronunță din oficiu:

Marieta Safta
a) Asupra inițiativelor de revizuire a Constituției:
Inițiatorul revizuirii are obligația de a depune proiectul sau propunerea legislativă, împreună cu
avizul Consiliului Legislativ, la Curtea Constituțională înainte de sesizarea Parlamentului.
Curtea trebuie să se pronunțe în maxim 10 zile, în plen, cu votul a cel puțin 2/3 din membrii
săi. Ulterior, proiectul sau propunerea de lege constituțională poate fi prezentată Parlamentului
numai însoțită de decizia obligatorie a Curții Constituționale.
b) Asupra legii de revizuire a Constituției adoptată de Parlament:
Prin Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale nr. 47/1992 s-a stabilit că în
termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se
pronunță, din oficiu, asupra acesteia.
Controlul de constituționalitate privind legile constituționale vizează:
a) respectarea procedurii de revizuire (constituționalitate extrinsecă)
b) respectarea limitelor de fond stabilite în materia revizuirii Constituției

(constituționalitate intrinsecă)
● Constituţia reprezintă legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice
învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale
care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
● în privința adoptării/modificării Constituției distingem între putere constituantă și

originară
● supremaţia este o calitate a constituţiei, care o situează în vârful instituţiilor politico-

juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa tuturor reglementărilor, în domeniile
economice, politice, sociale şi juridice
● supremația Constituției determină consecințe în planul adoptării și modificării și, de
asemenea, presupune o serie de garanții;
Marieta Safta
● revizuirea Constituiei României- reglementare distiinctă în privința inițiatorilor,

procedurii și limitelor revizuirii;
● nu pot forma obiectul revizuirii Constituția României: caracterul național, independent,
unitar și indivizibil al statului român, forma de guvernământ, integritatea teritoriului,
independența justiției, pluralismul politic și limba oficială. De asemenea, nicio revizuire nu
poate fi făcută cu încălcarea drepturilor, a libertăților fundamentale ale cetățenilor ori ale
garanțiilor acestora. Situațiile în care nu poate fi revizuită Constituția se referă la stările de
asediu, stările de urgență și starea de război.
● Curtea Constituțională se pronunță din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a
Constituției și asupra legilor de revizuire a Constituției adoptate de Parlament.
1. Definiţi conceptul de „constituţie”, prezentaţi caracterele juridice și

conținutul normativ al Constituției.
2. Prezentaţi funcţiile Constituţiei și explicaţi conceptul de « constituţionalism » 0,25
3. Explicaţi conceptul de « supremaţie a Constituţiei », enunţaţi consecinţele şi garanţiile
supremaţiei Constituţiei.
4. Definiţi conceptul de « putere constituantă originară » și de e « putere constituantă
derivată »
5. Caracterizaţi constituţia acordată, statutul și pactul ca forme de adoptare a Constituţiei.
6. Caracterizaţi constituţia convenţie, constituţia referendară și constituţia
parlamentară ca formă de adoptare a Constituţiei.
7. Explicaţi înţelesul conceptului de „constituţie rigidă”, al conceptului de „constituţie
flexibilă” și prezentaţi modalităţi (elemente) de rigidizare a constituţiilor.
8. Arătaţi cui poate aparţine iniţiativa de revizuire a Constituţiei, în conformitate cu art.150
din Constituţia României.
9. Explicaţi ce se înţelege prin „limite ale revizuirii Constituţiei” și arătați care sunt
limitele revizuirii Constituţiei, în conformitate cu art.152 din Constituţia României.
10. Prezentaţi procedura de adoptare şi aprobare a legii de revizuire a Constituţiei, în
conformitate cu art.151 din Constituţia României.
11. Explicaţi rolul Curţii Constituţionale în procedura de revizuire a Constituţiei României.
Marieta Safta
9. Sarcină de lucru:
Identificați limitele revizuirii pentru o altă Constituție decât cea a României.

Editura Hamangiu, Bucureşti,2021;
• www.ccr.ro
• https://www.constituteproject.org/
Marieta Safta
CONTROLUL DE CONSTITUȚIONALITATE

Marieta Safta
CUPRINS
1. Noțiune
2. Apariția controlului de constituționalitate în lume
3. Controlul constituționalității legilor în România. Apariție și evoluție
4.Clasificarea controlului de constituționalitate
5. Funcțiile controlului de constituționalitate
6.Curtea Constituțională a României
6.1. Organizare și funcționare
6.2 Atribuții
6.3 Actele Curții Constituționale și efectele lor juridice
7. Constituționalizarea dreptului
10. Jurisprudență
Marieta Safta
OBIECTIVE SPECIFICE
să definească conceptul de control de constituționalitate
să explice apariția instituției controlului de

constituționalitate
să prezinte modele de control de constituționalitate
să realizeze clasificări ale controlului de constituționalitate
să prezinte aparția și dezvoltarea controlului de

constituționalitate în România
să prezinte funcțiile controlului de constituționalitate
să explice conceptul de constituționalizare a dreptului

Marieta Safta
1. Noțiune
Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un simplu principiu

al ordinii constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii, în măsură să permită
ca într-adevăr constituţia să se manifeste ca actul normativ cu forţă juridică supremă.
Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă activitatea organizată de verificare

a conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde
regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat
şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.
De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al

parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii (acte care deşi sunt emise
de alte organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul
legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege) .
2. Apariţia controlului constituţionalităţii legilor în lume
Ideea controlului de constituţionalitate a legilor a apărut pe fondul dezvoltării mişcării

constituţionaliste, din necesitatea asigurării garanţiilor care să facă respectată forţa superioară,
obligatorie a Constituţiei în raport cu puterile publice şi cu actele emise de acestea. Mult timp
s-a considerat că este iluzoriu să se conceapă că guvernanţii, legislatorii pot fi şi ei obligaţi să
se supună regulilor constituţionale. Treptat, însă, pe măsură ce statul de venea tot mai puternic,
ideea controlului asupra respectării de către puterile publice a normelor constituţionale care le
cârmuiesc activitatea şi guvernează relaţiile lor cu cetăţenii a câştigat teren şi s-a impus în cele
din urmă.
La început, funcţia de control al respectării Constituţiei a fost încredinţată instanţelor

judecătoreşti. Deşi pentru prima dată controlul de constituţionalitate a fost exercitat în S.U.A.,
la sfârşitul secolului XVIII, trebuie precizat că nici Constituţiile statelor americane şi nici
Marieta Safta
Constituţia federală adoptată la 1787 nu prevedea dreptul instanţelor judecătoreşti de a judeca

constituţionalitatea legilor.
Iniţial, s-a pus această problemă în ceea ce priveşte respectarea Constituţiei federale de
către legile statelor. Într-un context particular, se poate observa că în baza clauzei de supremaţie
din Constituţia federală, în practică, din 1795 instanţele federale declarau nule legile statelor
care contraveneau Constituţiei S.U.A. sau legilor federale. Clauza de supremaţie este prevăzută
de articolul VI alineatul II, care prevede: „Constituţia de faţă şi legile Statelor Unite care vor
fi întocmite în temeiul ei şi toate tratatele încheiate sau care vor fi încheiate în baza autorităţii
Statelor Unite vor forma legea supremă a ţării, iar judecătorii din toate statele vor fi obligaţi
să le aplice oricare ar fi dispoziţiile contrare ale Constituţiei sau legilor vreunuia dintre state”.
După cum se vede, această clauză de supremaţie nu prevedea nimic în legătură cu eventuala
contradicţie dintre o lege federală şi Constituţia S.U.A.
Pentru prima dată, o lege federală a fost înlăturată de o instanţă pe motiv că încalcă
Constituţia S.U.A. prin celebra decizie a Curţii Supreme „Marbury versus Madison” (1803),
care a marcat apariţia modelului american de justiţie constituţională, graţie ingeniozităţii
Preşedintelui Curţii Supreme, John Marshall, care a găsit posibilitatea de a afirma dreptul
instanţelor de a controla constituţionalitatea legilor printr-o decizie ce se impunea in virtutea
autorităţii de precedent, dar care să nu implice intervenţia organelor executive pentru a o
aduce la îndeplinire şi în felul acesta sa facă obiectul unui refuz. Silogismul disjunctiv
construit de Marshall a fost unanim apreciat ca cea dintâi demonstraţie logică impecabilă
asupra necesităţii controlului constituţionalităţii legilor :
- sau constituţia este o lege superioară şi suverană, imposibil de schimbat prin mijloace
obişnuite şi, în consecinţă, un act legislativ contrar nu este o lege;
- sau ea este o lege ca oricare alta, la discreţia legiuitorului, şi atunci este absurd să i se
atribuie forţa de a limita o putere nelimitată prin natura ei.
Cu toate acestea, în prima jumătate a secolului XIX, instanţele din S.U.A. au continuat să
nu cenzureze decât legile statelor, pe de o parte, pentru că legislaţia federală nu era prea
consistentă, iar pe de altă parte, instanţele manifestau destulă timiditate în exercitarea
controlului de constituţionalitate a legilor federale. Începând cu Republica Dominicană (1844),
continuând cu Mexic (1847), Argentina (1860), Brazilia (1891), modelul american al
controlului de constituţionalitate se răspândeşte în America Latină, uneori cu unele modificări
(controlul se realiza atât pe cale incidentală, cât şi pe cale principală).
Marieta Safta
În Europa, Austria a instituit, în 1867, Tribunalul imperiului, care era competent să judece
recursuri formulate de cetăţeni împotriva actelor puterii executive, în cazul în care acestea
încălcau un drept fundamental consacrat prin Legea fundamentală. În Elveţia, prin Constituţia
total revizuită în 1874, a fost instituit un recurs de drept public, pe care o persoană putea să îl
formuleze la Tribunalul Federal împotriva unui act legislativ cantonal ori a oricărui act
administrativ sau judiciar (nu şi împotriva legilor federale). Grecia, în 1847, Norvegia, în 1866,
au introdus, de asemenea, modelul american de control de constituţionalitate.
În secolul XX, controlul de constituţionalitate se organizează în Europa, pentru prima

dată, exercitat de curţi sau tribunale specializate (Austria şi Cehoslovacia, în 1920, respectiv
1919), inaugurând modelul european conceput de profesorul Hans Kelsen. Cu toate acestea,
alte ţări europene organizează în continuare controlul de constituţionalitate conform modelului
american (România, în 1923, Irlanda, în 1937, etc.). După cel de-al doilea război mondial,
controlul de constituţionalitate s-a extins, mai ales cel exercitat de curţi şi tribunale
constituţionale (modelul european). Iau fiinţă, astfel, curţi sau tribunale constituţionale în Italia,
Austria, Belgia, Franţa, Spania, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia. Ulterior, după 1989, după
prăbuşirea regimurilor totalitare din Europa centrală şi de răsărit, au fost organizate curţi
constituţionale în ţările respective.
3. Controlul constituționalității legilor în România. Apariţie şi evoluţie.
Unii autori de drept constituţional români sunt tentaţi să caute originile controlului de
constituţionalitate în Regulamentele Organice – cel din Muntenia din 1831 şi cel din Moldova
din 1932 - considerate legi fundamentale cu caracter constituţional. În realitate, despre
instituirea unui control de constituţionalitate se poate vorbi numai începând de la 1858, când,
după Tratatul de pace încheiat la Paris la 30 martie 1856, puterile garante au elaborat un act
fundamental pentru ţările române, denumit" Convenţiunea pentru reorganizarea definitivă a
Principatelor Dunărene Moldova şi Valahia", care, pe lângă alte prevederi, conţine a
reglementări privind organizarea puterilor în stat şi asigurarea drepturilor cetăţenilor. Între
altele, Convenţia prevedea, la articolul 32, constituirea Comisiei Centrale, care urma, între alte
atribuţii, să vegheze la respectarea" dispoziţiilor constitutive ale noi organizaţii a
principatelor", ceea ce semnifica instituirea unui "organ de control preventiv al
constituţionalităţii legilor".
Marieta Safta
Convenţia de la Paris a fost modificată în anul 1864, prin Statutul dezvoltător dat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca act adiţional al Convenţiei, ce se constituia, prin aceasta,
ca prima constituţie dată de o autoritate naţională. Intervenţia acestei modificări a Convenţiei
era menită să curme criza politică ce apăruse între puterea executivă, reprezentată de domn şi
guvern şi puterea legislativă exercitată de Adunarea Electivă, pe fondul disputelor privind
reformele pe care domnul intenţiona să le realizeze, conform Convenţiei de la Paris. Printre cele
mai importante modificări aduse de Statut era introducerea sistemului bicameral, prin
constituirea Senatului, denumit "Corpul Ponderatoriu", format din membri de drept şi membri
numiţi de domn. Conform articolului XIII din Statut, orice proiect votat de Adunarea Electivă,
în afară de bugetul veniturilor şi cheltuielilor, trebuia să fie supus Corpului Ponderator, care
avea competenţa de a stabili dacă este compatibil cu dispoziţiile constitutive ale noii
organizări.Trebuie menţionat că în scurta perioadă în care a funcţionat Corpul Ponderator (până
la 1866), nu s-a pus nici o problemă de neconstituţionalitate a vreunei legi.
Deşi Constituţia din 1866 a marcat un moment important în evoluţia constituţională a

României, controlul de constituţionalitate nu a mai fost reglementat. Aceasta era consecinţa
faptului că nici Constituţia Belgiei din 1831, din care, în mare măsură, s-a inspirat Constituţia
României din 1866, nu prevedea controlul de constituţionalitate. Este meritul doctrinei şi al
jurisprudenţei de a fi recunoscut, sub regimul Constituţiei din 1866, dreptul puterii judecătoreşti
de a controla constituţionalitatea legilor.
Pe cale pretoriană, a fost introdus controlul instanţelor judecătoreşti cu privire la

constituţionalitatea legilor cu ocazia soluţionării proceselor de competenţa lor. În mod formal,
Înalta Curte de Casaţie, prin Decizia nr.261 din 1912 a Secţiei 1, pronunţată în aşa numita
"afacere a tramvaielor" a stabilit că puterea judecătorească are în competenţa sa aplicarea
tuturor legilor, fie ordinare, fie constituţionale şi dacă o lege invocată este contrară Constituţiei,
ea nu se poate sustrage de a judeca procesul. Instituirea pe cale pretoriană a controlului de
constituţionalitate a fost salutată de lumea juridică românească ca un mare pas în consacrarea
principiului supremaţiei Constituţiei.
Ulterior, prin Constituţia din 1923, controlul de constituţionalitate exercitat de puterea

judecătorească a dobândit legitimitate constituţională. Articolul 103 al Constituţiei din 1923
prevedea: "Numai Curtea de Casaţie în secţiuni-unite are dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constituţiei.
Judecarea asupra constituţionalităţii se mărgineşte numai la cazul judecat". Este de remarcat
Marieta Safta
că textul constituţional nu făcea nici o distincţie între “constituţionalitatea extrinsecă” şi

“constituţionalitatea intrinsecă”. S-a considerat, astfel, că în lumina textului Legii
fundamentale, constituţionalitatea legilor putea fi controlată de Înalta Curte de Casaţie atât sub
aspectul" conformităţii externe", prin respectarea procedurii prevăzute de Constituţie pentru
adoptarea legilor, cât şi sub aspect material, prin raportarea prevederilor legale la conţinutul
reglementărilor constituţionale. Totodată, trebuie observat că prin Constituţia din 1923 s-a
instituit un control judecătoresc concentrat, realizat prin Curtea de Casaţie în secţii unite,
abandonându-se sistemul controlului difuz, înfăptuit de toate instanţele judecătoreşti pe care îl
instituise jurisprudenţa sub regimul Constituţiei anterioare. Controlul de constituţionalitate
exercitat de Curtea de Casaţie, în temeiul art.103 al Constituţiei din 1923, era un control
posterior. În ceea ce priveşte controlul prealabil, preventiv, doctrina juridică românească admite
că acesta era exercitat, de o anumită manieră, de către Consiliul Legislativ, înfiinţat conform
art. 76 al Constituţiei din 1923. Deşi textul art.76 din Constituţie nu prevedea expres ca
prerogativă a Consiliului Legislativ controlul prealabil, preventiv, asupra constituţionalităţii
proiectelor de legi sau de regulamente generale, o parte a doctrinei şi chiar Consiliul Legislativ,
într-unul din avizele sale, au conchis în sensul că acest consiliu avea competenţa de a se
pronunţa asupra constituţionalităţii proiectelor de legi, pe calea avizelor consultative.
Constituţia din 1938, prin care s-a instaurat dictatura regală, a păstrat acelaşi sistem în ce
priveşte controlul constituţionalităţii. Articolul 75 alin.1 al Constituţiei prevedea că "numai
Curtea de Casaţie şi Justiţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor
şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt potrivnice Constituţiei. Judecarea
neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. De asemenea, în ceea ce
priveşte controlul preventiv, trebuie menţionat rolul Consiliului Legislativ, articolul 72 al
Constituţiei, prevăzând consultarea obligatorie a Consiliului Legislativ pentru toate proiectele
de legi, atât înainte cât şi după amendarea lor în Comisii, în afara celor care priveau creditele
bugetare. Cu toate acestea, se admitea posibilitatea luării în discuţie a proiectelor de legi fără
aprobarea Consiliului Legislativ, dacă acesta nu îl dădea în termenul fixat prin legea sa de
organizare.
În regimul totalitar, instaurat după al doilea război mondial, în România nu a mai existat un
control al constituţionalităţii legilor, deşi unii autori vorbesc despre "forme denaturate de
control", în anumite faze ale regimului dictaturii comuniste.
Constituţia din 13 aprilie 1948 nu conţine nici o prevedere care să indice existența
Marieta Safta
controlului de constituţionalitate. Constituţia din 27 septembrie 1952, deşi consacră

obligativitatea respectării legilor şi a Constituţiei, nu instituie forme de control al
constituţionalităţii legilor.
Constituţia din 21 august 1965, care a prevăzut că "Marea Adunare Naţională exercită
controlul general al aplicării Constituţiei şi numai ea hotărăşte asupra constituţionalităţii
legilor", nu instituie totuşi un sistem de exercitare reală a unui asemenea control. Ulterior, prin
Legea nr.l/1969, a fost completat art.53 al Constituţiei, prevăzându-se că Marea Adunare
Naţională alege pe durata legislaturii o comisie constituţională şi juridică care îi prezintă
rapoarte sau avize cu privire la constituţionalitatea legilor, având, în acelaşi timp, competenţa
să examineze constituţionalitatea decretelor cuprinzând norme cu putere delege şi a hotărârilor
Consiliului de Miniştri. Chiar şi aceste prevederi, prin care se tindea a se crea o bună imagine
regimului, printr-o anumită aliniere formală, demagogică, la standardele democraţiei
constituţionale, au rămas rară nici un rezultat real într-un stat în care partidul unic, era în vârful
piramidei întregului sistem al organelor statului şi voinţa sa se afla la baza tuturor legilor şi a
deciziilor guvernamentale, care trebuiau să respecte cu stricteţe hotărârile de partid, considerate,
a priori, infailibile.
Constituția din 1991 - După prăbuşirea regimului comunist, în decembrie 1989, prin
noua Constituţie, adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi aprobată
prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991, a fost instituită Curtea Constituţională ca
autoritate politico-jurisdicţională, independentă de orice altă autoritate publică. Natura
juridică duală a Curţii se explică atât prin modul de desemnare a membrilor săi, cât şi prin
natura atribuţiunilor pe care le îndeplineşte. Rolul Curţii Constituţionale este acela de a garanta
supremaţia Constituţiei şi de a sprijini buna funcţionare a puterilor publice în cadrul raporturilor
constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc, în paralel cu protecţia
juridică eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
4. Clasificarea controlului de constituţionalitate
1. După modul de realizare a controlului de constituţionalitate, există două mari

“modele”, şi anume cel american şi cel european.
Modelul american presupune un control exercitat de instanţele judecătoreşti ordinare,

Marieta Safta
care nu decelează conflictul constituţional spre a fi judecat ca o chestiune prejudicială, ci se

pronunţă asupra tuturor aspectelor unui litigiu, unificarea practicii fiind realizata la vârf, de
Curtea Supremă, datorită principiului autorităţii de precedent; este un control concret şi a
posteriori de constituţionalitate.
În cadrul modelului european, se constată separarea contenciosului constituţional de toate

celelalte forme de contencios şi detaşarea problemei de neconstituţionalitate dintre aspectele
procesului, spre a fi judecată ca o chestiune preliminară; organul de jurisdicţie constituţională
este unic, specializat, investit cu monopolul contenciosului constituţional, fără legătură
structurală cu aparatul jurisdicţional obişnuit, subiectele care pot declanşa controlul de
constituţionalitate sunt fie autorităţile politice şi publice, fie instanţele judecătoreşti, iar în unele
sisteme, sesizarea poate proveni nemijlocit de la cetăţeni.
2. În raport cu natura controlului, controlul de constituționalitate se clasifică în control

abstract şi concret.
Controlul abstract nu presupune un litigiu preexistent pentru a putea fi sesizată instanţa

constituţională, aceasta fiind sesizată pe cale principală, în mod direct. Acest tip de control este
promovat, de obicei, de actori ai vieţii politice, ca titulari ai dreptului de sesizare a instanţelor
specializate în acest sens, dar uneori şi de instituţii care nu sunt legate de viaţa politică a statului,
fiind chiar independente de aceasta, cum ar fi instituţia curţii supreme. Vizează buna organizare
şi funcţionare a statului, nelimitându-se doar la drepturile subiective ale unor persoane în
considerarea vreunui interes al acestora
Controlul concret de constituţionalitate, de principiu, presupune un litigiu preexistent

pentru a putea fi sesizată instanţa constituţională şi se exercită pe cale incidentală. Vizează, de
principiu, apărarea drepturilor şi libertăţilor subiective ale persoanelor şi cointeresează
judecătorul la realizarea justiţiei constituţionale.
3. În raport cu momentul exercitării controlului de constituţionalitate, acesta poate fi

unul anterior (a priori) sau posterior (a posteriori) adoptării legilor.
Controlul a priori de constituţionalitate este, prin natura sa, unul abstract. Acest tip de
control este unul facultativ la origine, prin condiţionarea exercitării lui de existenţa unei sesizări
a instanţei constituţionale. Având în vedere că acest control poate fi exercitat, printre alte
subiecte, şi la iniţiativa unui anumit număr de parlamentari, acesta reprezintă un mijloc deosebit
de eficient pus la îndemâna opoziţiei, a partidelor politice ce nu alcătuiesc majoritatea
Marieta Safta
parlamentară, de a sesiza instanţa constituţională spre a înlătura eventualele abuzuri săvârşite

în cadrul procesului de legiferare de către majoritatea parlamentară. Prin urmare, parlamentarii
interesaţi în a promova în faţa instanţei constituţionale un astfel de control sunt, în principiu,
reprezentanţi ai opoziţiei.
4. În raport cu modul de sesizare a instanţei constituţionale, controlul de

constituţionalitate a legilor se clasifică în control pe cale principală îi pe cale incidentală. În
primul caz, instanţa co-instituţională este sesizată în mod direct, pe când în cel de-al doilea pe
cale de excepţie.
5. Funcţiile controlului de constituţionalitate
Pornind de la definiţia justiţiei constituţionale, ca ansamblu de tehnici prin care se asigură

fără restricţii supremaţia constituţiei, precum şi de la natura actelor supuse controlului de
constituţionalitate, se vor identifica funcţiile acestui control:
- garantarea respectării constituţiei, „sancţiunea supremaţiei”;
- garantarea separaţiei / echilibrului puterilor în stat, precum şi protecţia drepturilor omului;
- exercitarea controlului asupra corpului legislativ pentru a face să prevaleze constituţia

asupra legilor ordinare ;
- pacificarea vieţii politice şi autentificarea schimbărilor şi alternanţelor politice;
- exprimarea eficientă a opoziţiei;
- imprimarea unei interpretări unitare a Constituţiei în ramurile dreptului, dar şi reciproc,

adaptarea constituţiei şi stimularea evoluţiei acesteia, corespunzător schimbărilor social-
politice, fapt ce se dovedeşte util, mai ales în cazul constituţiilor rigide, pentru a preveni o
modificare prea brutală a acestora.
Marieta Safta
6. Curtea Constituţională a României
6.1 Organizare și funcționare
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalității unei autorităţi publice

denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată
de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera
Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii
Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o
durată de 3 ani. Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o treime,
procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al Curţii
Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; competenţa profesională; o
vechime de cel putin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior juridic.
În activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inviolabili pe durata mandatului.
Ei nu pot fi trimişi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De
asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori
contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului
sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea Procurorului General.
Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul

constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii, desigur în strânsă legătură cu aplicarea
şi respectarea Constituţiei.
Marieta Safta
6.2 Atribuţiile Curţii Constituţionale
Articolul 146 din Constituţie prevede un număr de 11 texte (lit.a–k) cuprinzând

atribuţiile ce formează nucleul-dur de competenţă, intangibil pentru legiuitor, format din acelea
pe care le prevede Constituţia. La aceste atribuţii constituţionale se adaugă posibilitatea
prevăzută la lit.l) a art.146 din Constituţie, care stabileşte că prin legea organică a Curţii
Constituţionale se pot prevedea şi alte atribuţii. În prezent reglementarea competenţelor Curţii
Constituţionale este flexibilă, existând posibilitatea ca, în funcţie de necesităţi, Curtea să fie
învestită cu noi atribuţii, prin legea sa de organizare şi funcţionare.
Ne vom referi numai la acele atribuții care privesc controlul de

constituționalitate al legilor și altor acte normative asimilate legii sub aspectul criteriului
material, problematica referitoare la atribuțiile Constituționale a României urmând să
formeze obiectul unei tratări in extenso în partea a II-a a cursului, dedicată Instituțiilor
politice
● Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de

promulgarea acestora [art.146 lit.a) teza I].
În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui control de constituţionalitate abstract, a priori,
direct, exercitat la sesizarea unor subiecte calificate. Prin urmare declanşarea acestui control de
constituţionalitate este facultativă, fiindcă acesta din urmă poate fi exercitat numai la sesizare.
Ulterior investirii sale, Curtea este obligată să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
Subiectele care pot sesiza Curtea în vederea declanşării controlului sunt prevăzute în
textul constituţional: Preşedintele României; unul din preşedinţii celor două Camere; Guvernul;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Avocatul Poporului; un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de 25 de senatori.
Având în vedere că textul constituţional al art.146 lit.a) teza întâi nu distinge, obiect al
controlului a priori de constituţionalitate pot fi atât legile ordinare, cât şi cele organice, cu
condiţia ca ele să nu fi fost încă promulgate.
Marieta Safta
În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională pronunţă, în conformitate cu

prevederile art.11 alin.(1) A. lit.a), o decizie. Aceasta se ia cu votul majorităţii absolute a
judecătorilor [art.18 alin.(2) şi art.51 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată].
Decizia pronunţată de către Curte se comunică în mod obligatoriu Preşedintelui

României. De asemenea, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea legii se
comunică preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi primului-ministru. Scopul
comunicării deciziei preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului îl reprezintă deschiderea
procedurii de reexaminare a legii pentru a se respecta dispoziţiile art.147 alin.(2) din
Constituţie, ale art.20 alin.(3) din Legea nr.47/1992, republicată, precum şi dispoziţiile cuprinse
în regulamentele celor două camere ale Parlamentului.
În conformitate cu prevederile art.11 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată,

deciziile Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial
al României, Partea I [art.11 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată, precum şi art.147
alin.(4) din Constituţie].
● Atribuţia Curţii de a se pronunţa, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a -

Constituţiei [art.146 lit.a) teza a II-a] şi asupra legii de revizuire (art.23 din Legea
nr.47/1992)
Având în vedere caracterul rigid al Constituţiei României, precum şi faptul că ea

stabileşte anumite valori intangibile, reglementate prin dispoziţii pe care le-a declarat imposibil
de modificat, controlul de constituţionalitate privind atât iniţiativa de revizuire, cât şi legile
constituţionale vizează, pe de o parte, gradul şi măsura în care respectiva lege respectă
procedura de revizuire (constituţionalitatea extrinsecă) stabilită prin chiar Legea fundamentală
(puterea constituantă instituită poate fi limitată de către puterea constituantă originară), iar pe
de altă parte, asigură respectarea limitelor de fond stabilitate în materia revizuirii Constituţiei
(constituţionalitate intrinsecă).
Legea nr.47/1992, modificată, stabileşte că, pentru realizarea singurei atribuţii pe care
Curtea Constituţională o exercită din oficiu, iniţiatorul revizuirii are obligaţia de a depune
proiectul sau propunerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea
Constituţională înainte de sesizarea Parlamentului. Curtea dispune de un termen ce cel mult 10
Marieta Safta
zile pentru a se pronunţa, în plen, cu votul a cel puţin două treimi din membrii săi. Ulterior,
proiectul sau propunerea de lege constituţională pot fi prezentate Parlamentului numai însoţite
de decizia obligatorie a Curţii Constituţionale.
Ca urmare a modificării Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale prin Legea nr.232/2004, şi în conformitate cu prevederile art.146 lit.l) din
Constituţie, potrivit cărora Curtea îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea sa organică, a
fost introdusă o nouă atribuție a Curții: „În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a
Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia [...]”, instituindu-
se astfel un control de constituţionalitate a priori exercitat din oficiu cu privire la legea de
revizuire înainte de supunerea acesteia spre aprobare prin referendum. De asemenea, art.23
alin.(2) prevede că „Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile
constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea
reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii
Constituţionale”. Dispoziţiile legii organice a Curţii având valoare normativă, nu este de
imaginat ipoteza în care Parlamentul nu ar da curs unei obligaţii legale fără a se încălca
principiul constituţional al statului de drept. Prin urmare, această atribuţie conferă Curţii
Constituţionale o putere decizională importantă, justificată rolul acesteia de garant al
supremaţiei Constituţiei.
● Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor

acorduri internaţionale [art.146 lit.b)]
Această atribuţie, introdusă după revizuirea Constituţiei din 2003, trebuie corelată cu
dispoziţia cuprinsă la art.11 alin.(3) din Constituţie, care prevede că „în cazul în care un tratat
la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea
lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.
Subiectele care pot sesiza Curtea în scopul declanşării controlului de constituţionalitate

sunt: unul din preşedinţii celor două Camere, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de
senatori.
Controlul de constituţionalitate instituit prin prevederile art.146 lit.b) din Constituţie

este unul abstract, a priori, ce presupune compararea normelor convenţionale internaţionale
Marieta Safta
cu cele ale legii fundamentale, independent de orice aplicare în concret a oricăreia din cele două
acte comparate.
● Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor

Parlamentului [art.146 lit.c)]
În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui control abstract, exercitat asupra unui act
normativ deja intrat în vigoare (a posteriori), direct. Subiectele care pot declanşa controlul
sunt: unul din preşedinţii celor două Camere; un grup parlamentar; un număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
●. Atribuția Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor Plenului

Camerei Deputaților, Senatului sau al celor două Camere a Parlamentului [art.146 lit.l)]
Atribuție a Curții Constituționale introdusă în anul 2010 prin modificarea legii organice
a Curții, supusă acelorași reguli ca și atribuția reglementată de art.146 lit.c) din Constituție.
● Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi

ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial [art.146
lit.d) teza I]
Este un control ulterior, a posteriori, concret, indirect, pe cale de excepţie; actul de

sesizare îl constituie încheierea instanţei judecătoreşti sau a celei de arbitraj comercial.
Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi

libertăţilor publice, este un procedeu defensiv în care aştepţi ca legea să ţi se aplice pentru a o
ataca. Prin ea însăşi excepţia de neconstituţionalitate priveşte un proces judiciar dec1anşat în
care atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate ca dispoziţia
legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi ca atare trebuie înlăturată.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti
sau de arbitraj comercial, de către una din părţi sau de către instanţa din oficiu.
Neconstituţionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă are legatură
Marieta Safta
directă cu cauza respectiva.

Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale
părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei.
Încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din
oficiu de instanţa de judecată, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor,
precum şi dovezile necesare.
Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale se comunică
celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Toate deciziile se publică în Monitorul
Oficial al României, sunt definitive şi general obligatorii.
● Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi

ordonanţele, ridicate direct de Avocatul Poporului [art.146 lit.d) teza a II-a]
Este un control ulterior, concret, direct. Noţiunea de „excepţie” este folosită aici în
mod impropriu. Astfel, a fost pus la îndemâna Avocatului Poporului un instrument juridic
eficient de intervenţie instituţională pentru realizarea misiunii sale, anume apărarea drepturilor
cetăţenilor şi a libertăţilor fundamentale.
● Atribuţia Curţii de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea

iniţiativei legislative de către cetăţeni [art.146 lit.j)]
Conform art.74 alin.(1) din Constituţie, iniţiativă legislativă pot avea şi un număr de cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin un sfert din
judeţele ţării, iar din fiecare judeţ trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative. De asemenea, potrivit art.74 alin.(2) nu pot face obiectul iniţiativei
legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
De asemenea, potrivit articolului 150 din Constituție, revizuirea acesteia poate fi iniţiată
şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei
trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative.
Legea nr.189/1999 referitoare la iniţiativă legislativă cetăţenească reglementează în
detaliu condiţiile pentru exercitarea de către cetăţeni a acestui drept. Astfel, listele cu cetăţenii
Marieta Safta
care susţin respectiva iniţiativă trebuie să cuprindă anumite date de identificare a acestora,
atestarea primarului în privinţa veridicităţii informaţiilor cuprinse în liste, etc. Toate aceste
aspecte sunt analizate de Curtea Constituţională. Propunerea legislativă cetăţenească urmează
a fi trimisă Parlamentului, împreună cu hotărârea Curţii.
6.3 Actele Curţii Constituţionale şi efectele lor juridice
Cât priveşte actele pe care Curtea Constituțională a României le poate pronunţa în

exercitarea atribuţiilor sale, acestea sunt: decizii, hotărâri sau avize, în mod corespunzător
atribuţiei concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate de art.11 din
Legea nr.47/1992.
Astfel, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci când se
pronunţă asupra constituționalității: legilor, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, tratatelor
internaționale, ordonanţelor, precum şi când soluţionează conflicte juridice de natură
constituțională și contestaţii care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Curtea Constituţională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează
la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului, constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României, verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative
de către cetăţeni.
În fine, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de avize consultative în cazul
propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Dintre acestea, Constituţia se referă numai la decizii şi avize, hotărârile fiind nominalizate
numai de Legea nr.47/1992, care le atribuie acelaşi efect ca şi cel consacrat de Legea
fundamentală pentru decizii.
Efectele deciziilor Curții Constituționale sunt prevăzute de art.147 din Constituție, care
stabilește, în alin.(4), că ”de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere
numai pentru viitor”. Pentru situația particulară a constatării neconstituționalității dispozițiilor
din legile și ordonanțele în vigoare, precum și a celor din regulamente, art.147 alin.(1) din
Constituție stabilește că acestea ”își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,
Marieta Safta
nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”
Consacrarea constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi
determină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spre
deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter partes litigantes48.
”Încetarea efectelor juridice” a dispozițiilor legale, ca efect al deciziilor Curții

Constituționale de constatare a neconstituționalității, a fost configurată de legiuitorul
constituant ca instituție distinctă de cea a abrogării (această din urmă instituție apărând de
asemenea menționată expres în Constituție, prin dispozițiile art.153), întrucât vizează
manifestări de voință ale unor autorități diferite, cu competențe diferite. Chiar dacă, în mod
practic, consecințele pe care le produce abrogarea și constatarea neconstituționalității unei
norme juridice (aceasta din urmă la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei
Curții Constituționale, și dacă legiuitorul nu intervine în sensul punerii în acord a prevederilor
neconstituționale cu dispozițiile Constituției) sunt în sensul că acea normă nu se mai aplică,
cele două instituții nu se confundă. Prin urmare, nu se poate afirma că instanța de jurisdicție
constituțională realizează abrogarea legii, după cum nu se poate afirma că legiuitorul constată
neconstituționalitatea legii.
7. Constituționalizarea dreptului
Unul dintre efectele exercitării controlului de constituționalitate și o consecință a

supremației Constituției îl reprezintă constituționalizarea dreptului.
Procesul de constituționalizare a dreptului înseamnă realizarea unei concordanțe

între sistemul normativ subordonat constituției și normele consacrate prin constituție.
Factorii de constituționalizare a dreptului sunt:
- existența unei justiții constituționale;

- asigurarea deplină a supremației constituției prin recunoașterea normelor cuprinse în
constituție ca factor structurant al întregului sistem de drept și interpretarea tuturor acestor
norme în accord cu constituția;
48
nu cuprindem în această categorie deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate urmare soluționării
recursurilor în interesul legii, care au un regim juridic distinct
Marieta Safta
- obligativitatea respectării și aplicării constituției de către Curtea Constituțională, dar și de

judecătorul ordinar, de autoritățile publice și de către toate subiectele de drept.
● controlul constituţionalităţii legilor reprezintă activitatea organizată de verificare a

conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile
privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile
ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.
● apariția controlului de constituționalitate - SUA- 1803 Marbury versus Madison; România
1912- Afacerea Tramvaielor.
● marile modele de control de constituționalitate; american/european.
● Curtea Constituțională a României este organizată conform modelului european de conrol
de constituționalitate; este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără
posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, numiți trei de către Camera Deputaţilor,
trei de către Senat, trei de către Preşedintele României.
● atribuțiile CCR- art.146 din Constituție; Legea nr.47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale.
● efectele deciziilor Curții Constituționale sunt prevăzute de art.147 din Constituție, care
numai pentru viitor”.
● Procesul de constituționalizare a dreptului înseamnă realizarea unei concordanțe între
sistemul normativ subordonat constituției și normele consacrate prin Constituție.
1. Explicați noțiunea de control de constituționalitate și argumentați

necesitatea acestui control.
2. Prezentați principalele caracteristici ale modelului american de control
de constituționalitate.
Marieta Safta
3. Prezentați principalele caracteristici ale modelului european de control de

constituționalitate.
4. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate difuz și, respectiv, concentrat.
5. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate abstract și, respectiv, cel concret
6. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate anterior și, respectiv, posterior.
7. Explicați în ce constă controlul de constituționalitate pe cale principală, respectiv pe
cale incidentală.
8. Când și cum a apărut controlul de constituționalitate în lume?
9. Când și cum a apărut controlul de constituționalitate în România?
10. Prezentați, pe scurt, evoluția controlului de constituționalitate în România, având ca
repere Constituțiile române (1866, 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991)
11. Prezentați autoritatea competentă să realizeze în prezent controlul de constituționalitate
în România.
12. Enunțați atribuțiile Curții Constituționale care privesc controlul de constituționalitate
al unor acte normative.
13. Care sunt subiecții de drept care pot să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la
neconstituționalitatea legilor înainte de promulgare?
14. Precizati care este obiectul exceptiei de neconstituționalitate, cu referire la art.147 lit.d)
din Constituție și art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Consttuționale.
15. Prezentati etapa judecatorească a ridicării excepției de neconstituționalitate și sesizării
Curții Constituționale prin incheierea instanței de judecată sau de arbitraj comercial.
16. Prezentati etapa contenciosului constituțional a soluționării excepției de
neconstituționalitate de către Curtea Constituțională.
17. Prezentati procedura ridicării excepției de neconstituționalitate direct de către Avocatul
Poporului.
18. Prezentați categoriile de acte ale Curții Constituționale și arătați care sunt efectele
acestora, cu referire la art.147 din Constituție și art.11 din Legea nr.47/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
10.Sarcină de lucru
Identificați într-o altă Constituție decât cea a României dispozițiile referitoare

la controlul de constituționalitate și realizați o scurtă prezentare a instituției așa cum
rezultă din normele constituționale respective.
Marieta Safta
2. Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, republicată în Monitorul Oficial nr. 807 din 3
decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare
3. Hotărârea nr.6/2012 pentru adoptarea Regulamentului de organizare și
funcționare a Curții Constituționale, cu modificările și completările
ulterioare
4. Safta Marieta, Drept constituțional și instituții politice – Vol.I - Teoria
Hamangiu, București, 2020, ed.a VI-a revizuită.
5. Marieta Safta, Iulia Nistor, Fișe de drept constituțional, vol I, Ed.
Hamangiu, 2020
7. T. Toader, Safta Marieta, Evoluția constituționalismului în România,
în Revista de Drept Constituțional nr.1/2015.
8. Safta Marieta, Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [4-8
noiembrie 2019]. Efectele deciziilor Curții Constituționale
(I). Efectele deciziilor de admitere a excepțiilor de
neconstituționalitate asupra cauzelor definitiv soluționate. Efectele
deciziilor de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate –
www.juridice.ro
9. Safta Marieta, Mihaela Mazilu Babel, Efectele în timp ale deciziilor
curților constituționale, www.juridice.ro
10. Safta Marieta, Redactarea și motivarea deciziilor Curții
Constituționale, în In honorem – Ioan Muraru- Despre Constituție în
Mileniul III, Editura Hamangiu, 2019.
11. L. Stanciu, M. Safta, Deciziile Curții Constituționale, factor de
stabilitate și securitate juridică - Conferința internațională ”Un sfert de
secol de constituționalism”, în volumul Conferinței internaționale Un sfert
de secol de constituționalism, București, 24-25 mai 2017, Editura
Hamangiu, București, 2018.
12. https://www.constituteproject.org/
Marieta Safta
DEZVOLTAREA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Marieta Safta
CUPRINS
1. Perioada anterioară Constituției din 1991
1.3.Constituția din 1938
1.5.Constituția din 1952
2. Constituția din 1991, revizuită în 2003
Marieta Safta
OBIECTIVE SPECIFICE
să prezinte etape semnificative în procesul dezvoltării

constituționale a României;
să prezinte Constituțiile române și alte acte cu valoare

constituțională
să prezinte adoptarea Constituției în anul 1991
să prezinte revizuirea Constituției în anul 2003
să prezinte Constituția României din 1991 revizuită în

2003
să prezinte alte inițiative de revizuire a Consttuției
să prezinte jurisprudența Curții Constituționale în materia

revizuirii Constituției
Marieta Safta
1. Perioada anterioară Constituției din 1991
Unii autori49 disting sub acest aspect mai multe perioade, respectiv: perioada
preconstituțională (1740-1860), perioada formării statului român modern (1860-1940);
perioada celui de-al doilea război mondial; perioada constituțiilor socialiste (1948-1989);
perioada actelor constituționale (1989-1991).
Astfel, cât privește perioada preconstituțională, se arată că aceasta se caracterizează, din

punct de vedere constituțional, prin existența unor cutume constituționale care reglementau
raporturile fundamentale de exercitare a puterii. Existau, de asemenea, documente juridice ce
se vor constitui în fundamentul principatelor române, respectiv: Constituția principelui
Mavrocordat (7 februarie 1941), Supplex Libellus Valachorum din 1792; Constituția
”Cărvunarilor” din 1822, Regulamentul Organic al Valahiei din 1831; Regulamentul Organic
al Moldovei din 1832; Proiectul de Constituție elaborat de Ion Câmpineanu în 1838; Proiectul
de Constituție pentru Moldova elaborat de Mihail Kogălniceanu în 1848.
Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris prevederea, în partea sa generală, că

legea fundamentală a României este și rămâne ”Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 august
1858, între Curtea Suzerană şi între Puterile garante autonomiei Principatelor-Unite”
Statutul constituia act adițional al Convenției, necesar având în vedere ”îndoita alegere din
5 şi 24 Ianuarie 1859, săvârşirea Unirii şi desfiinţarea Comisiunei central” care au făcut
”neaplicabile mai multe articole esenţiale din Convenţiune atât pentru îndeplinirea acestora, cât
şi pentru reaşezarea echilibrului între puterile Statului”.
Potrivit Statutului, puterile publice erau încredinţate ”Domnului, unei Adunări ponderatice
şi Adunărei elective.” Puterea Legiuitoare se exercita colectiv de ”Domn, de Adunarea
ponderatrice şi de Adunarea electivă”. Astfel, ”Domnul are singur iniţiativa legilor; el le
pregăteşte cu concursul Consiliului de stat şi le supune Adunării elective şi Corpului
ponderatoriu, spre votare”; ”Deputaţii Adunării elective se aleg conform aşezământului
electoral aci anexat. Preşedintele Adunării se numeşte în fiecare an de Domn din sânul ei; iar
Vicepreşedinţii, Secretarii şi Chestorii se alege de Adunare.”;”Adunarea electivă discută şi
49
S. Deaconu, op. cit., p. 84-106
Marieta Safta
votează proiectele de legi ce-i se vor prezenta de Domn. Aceste proiecte se vor susţinea în
Adunare de Miniştrii sau de membrii Consiliului de stat, ce se vor delega de Domn spre acest
sfârşit; ei vor fi ascultaţi oricând vor cere cuvântul”.
Statutul reprezintă, practic, o încercare a domnitorului Cuza de a crea o lege fundamentală,

în acord cu voința națională dar și cu situația de suzeranitate a Principatelor.
1.1 Constituția de la 1866
Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după modelul
Constituției Belgiei din 1831.
Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind promulgată de domn la 1 iulie
1866 și instituia în România regimul monarhiei constituțională ereditară (în linie coborâtoare
directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în
bărbat prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor
- Art. 82).
Constituția din 1866 reglementa principii democratice precum: separarea puterilor în stat,
responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești, menținând însă votul cenzitar
(persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani).
Ceea ce este remarcabil este faptul că a fost prima constituție elaborată fără concurs străin
și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de
suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri și oferind cadrul pentru evoluția
statului român pe baze moderne și democratice. Astfel, chiar în art.1 din Constituție se prevedea
că ”Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de
România”. În privința puterilor statului, se prevedea că toate emană de la națiune, iar națiunea
nu poate exercita aceste puteri decât prin delegare. Puterea legislativă aparținea Domnului și
Reprezentanței Naționale (Senatul și Adunarea Deputaților), puterea exercutivă aparținea
Domnului, iar cea judecătorească Curților și Tribunalelor. Erau interzise tribunalele
extraordinare iar în întregul stat era o singură Curte de Casație.
Marieta Safta
Realizarea unirii din 1918 a impus adoptarea unei noi constituții care să reflecte noile
realități economico-sociale, politice, etnice și instituționale.
Noua constituție a fost adoptată de Parlament, la 28 martie 1923, după care a fost
promulgată de regele Ferdinand I. Constituţia din 1923 precizează mai bine (art. 1) decât
Constituția din 1866, principiul suveranităţii naţionale, declarând România „stat naţional, unitar
şi indivizibil”, al cărei teritoriu este „inalienabil” şi care nu poate fi colonizat cu populaţii ori
grupuri etnice străine. Forma de guvernământ, proclamată de noul așezământ constituțional,
este monarhie constituțională. Dreptul de proprietate nu mai este un drept absolut, ca în 1866,
interesele colectivităţii sociale primând asupra intereselor individuale.
Principiul separaţiei puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de alta,
fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în
atribuţii. Puterea legislativă era exercitată de rege şi reprezentanţa naţională (Parlament
bicameral : Senatul şi Adunarea Deputaţilor), puterea executivă de rege şi guvern, iar cea
judiciară de către instanţele judecătoreşti (Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie). După ce erau
discutate şi aprobate liber de către majoritatea membrilor ambelor adunări, legile trebuiau
supuse sancţionării regale. Atribuţiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca parlamentul
în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou guvern, de a
numi şi revoca miniştri. Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a numi ori
confirma în funcţii publice, crea noi funcţii în stat, este şeful puterii armate, are dreptul de a
bate monedă, acordă decoraţii şi grade militare, grațieri etc. De asemenea, regele poate să
încheie convenţii în materie de comerţ şi navigaţie cu statele străine, care apoi trebuiau ratificate
de puterea executivă.
Puterea executivă se exercita de către guvern în numele regelui. Guvernul este

format dintr-un număr neprecizat de miniştri, care alcătuiesc împreună Consiliul de
Miniştri, condus de un preşedinte însărcinat de rege cu formarea guvernului. Consiliul de
Miniştri delibera asupra celor mai importante probleme, dar nu putea emite decizii care să
producă efecte juridice. Avea dreptul să propună regelui proiecte de lege sau decrete care urmau
să fie înaintate spre dezbatere şi votare Parlamentului. Miniştrii puteau participa la dezbaterea
proiectelor de lege în Parlament, însă nu puteau vota pentru că ei nu erau membri. Membrii
Marieta Safta
puterii executive puteau să răspundă politic, penal și civil pentru toate actele îndeplinite în
exercitarea puterii.
Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătorești. Hotărârile

judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Curtea de Casaţie
şi Justiţie a primit atribuții mărite fiind investită cu dreptul de a examina constituţionalitatea
actelor legislative: „numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiei”.
În privința drepturilor românilor sunt sunt reglementate principii specifice

funcţionarii democraţiei: garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire de
origine etnică, limbă sau religie; egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor; libertatea
conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea
domiciliului etc. Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate cu noile tendințe
internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de pace de la Paris
(„fără deosebire de origine etnică, de limba și de religie”).
Constituţia din martie 1923 a avut un rol important în consolidarea statului român
unitar, a independenței și suveranității sale, definind mai precis trăsăturile și conținutul
regimului politic din România, fiind considerată printre cele mai avansate din Europa
interbelică.
Constituţia din 1938, adoptată în timpul regelui Carol al II-lea se bazează pe o

concepţie autoritară. Ea nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă. În fapt, la 10
februarie 1938, printr-o lovitură de stat, regale Carol al II-lea a demis guvernul iar la 20
februarie a adresat poporului o proclamație prin care i-a prezentat o nouă Constituție,
fiindstabilită data de 24 februarie pentru organizarea plebiscitului în vederea aprobării de către
popor a noii Constituții.
Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine
diferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare. Regele era capul statului iar prerogativele
Marieta Safta
sale erau foarte mari; puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa
Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Constituţia prevede două
atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui este inviolabilă; miniştrii lui
sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un ministru care, prin
aceasta, devine răspunzător de ele. Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata
despre drepturile omului, era împărţit în două capitole: “Despre datoriile românilor” şi
“Despre drepturile românilor“. Prioritatea datoriilor faţă de drepturi demonstrează spiritul
constituţiei care se îndepărta de principiile democratice consfințite de constituțiile precedente.
Această constituție a funcționat doi ani și jumătate, fiind suspendată prin Decretul regal
din 5 septembrie 1940.
Perioada 1940-1947
Perioada cuprinsă între anii1940 și 1947 se caracterizează prin lipsa unei

constituții și guvernarea pe baza unor acte cu caracter constituțional50, respectiv:
- Decretul regal nr.1626 din 31 august 1944 pentru fixarea drepturilor românilor
în cadrele Constituțiunii din 1866, cu modificările Constituției din 29 martie 1923 (erau
reorganizate puterile statului și abrogate dispozițiile prin care generalul Ion Antonescu
fusese învestit cu puteri depline să conducă țara în perioada 1940-1944;
- Decretul –lege nr.1849 din 10 octombrie 1944 privind adăugirea de alineat final
nou la finele art.IV din înaltul Decret regal nr.1626 din 31 august 1944 (erau stabilite
condițiile în care puteau fi urmăriți și sancționați cei care au contribuit ”la dezastrul
țării”);
-Legea nr.86 din 6 februarie 1945 pentru Statutul naționalităților minoritare;
-Legea nr.187 din 13 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare;
50
Pentru dezvoltări, a se vedea S. Deaconu, op. cit., p.90-94
Marieta Safta
- Legea nr.260 din 31 martie 1945 pentru legislația aplicabilă în Transilvania de

Nord, precum și drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupării ungare;
- Legea nr.261 din 2 aprilie 1945 pentru reglementarea cetățeniei locuitorilor din
Ardealul de Nord;
- Legea nr.312 din 24 aprilie 1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați
de dezastrul țării sau de crime de război;
- Decretul nr.2218 din 15 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative;
- Legea nr.363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în

Republica Populară Română.
Adoptată de marea Adunare Națională urmare abdicării forţate a regelui Mihai (30
decembrie 1947) şi a proclamării Republicii Populare Române, Constituția din 1948
evidenţiază instituţionalizarea comunismului.
Constituţia prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot

deveni proprietatea statului când interesul general o cere; trecerea comerţului intern şi extern
sub controlul statului; planificarea economiei naţionale.
În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat era Marea Adunare
Naţională, care îndeplinea funcția de organ legislativ. Guvernul (alcătuit din Consiliul de
Miniștri și ministere) era organul executiv şi administrativ şi răspundea în faţa M.A.N. şi a
Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni. Instanţele judecătoreşti erau: Curtea Supremă,
tribunalele şi judecătoriile populare; s-a înlăturat inamovibilitatea (calitate a unui demnitar de
a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.
În ceea ce privește drepturile fundamentale, acestea erau reglementate pe larg, însă

modul de punere în aplicare și de garantare era deficitar.
Marieta Safta
Constituția putea fi modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din deputaţi,
de către Marea Adunare Naţională. Se prevedea posibilitatea revocării reprezentanților
poporului prin voința alegătorilor, aceștia fiind răspunzători în fața poporului.
1.5 Constituţia din 1952
Constituţia din 1952 păstrează în cea mai mare parte prevederile Constituției din 1948
însă reflect spiritual de obediență și supunere față de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S.
constituia ” baza politicii noastre externe”.
Principiul de bază al puterii de stat era dictatura proletariatului, regimul de stat al

României fiind cel al democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc. Statul
democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.
Titlul consacrat drepturilor şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor sublinia

preponderenţa statului asupra cetăţeanului şi accentua mai mult îndatoririle decât drepturile.
Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea
demonstraţiilor de masă se exercita “în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea
întăririi regimului democraţiei populare”. Acest regim al democrașiei populare marca, de fapt,
acapararea întregii puteri statale de către partidul conducător.
1.6. Constituţia din 1965
Potrivit Constituției din anul 1965, România era republică socialistă, teritoriul fiind
“inalienabil şi indivizibil “. Rolul conducător în întreaga viaţă a societăţii revenea Partidului
Comunist Român.
Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, organul legiuitor.
În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile
deţinute până atunci de Consiliul de Stat au revenit şefului statului. Cât privește realizarea
justiției, Tribunalul Suprem exercita controlul asupra activității de judecată a tuturor
Marieta Safta
tribunalelor și judecătoriilor. Acesta era ales de Marea Adunare Națională pe durata legislaturii
și răspundea pentru activitatea sa în fața Marii Adunări Naționale.
S-a arătat51 că față de constituțiile socialiste anterioare, această Constituție consacră o

relativă schimbare a viziunii statului față de individ; sub regimul acestei Constituții România a
ratificat o serie de acorduri și pacte internaționale referitoare la drepturile și libertățile
fundamentale ale omului (ex: Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice sau
Pactul internațional cu privire la drepturile sociale, economice și culturale).
Perioada 1989-1991
Și această perioadă se caracterizează prin lipsa unei constituții, fiind adoptate însă mai
multe acte normative cu caracter constituțional, respectiv:
- Decretul –lege nr.2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și

funcționarea Consiliului Frontului Salvării naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului
salvării Naționale;
- Decretul –lege nr.8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea

partidelor politice și a organizațiilor obștești în România;
- Decretul –lege nr.10 din 31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și

funcționarea Guvernului României;
- Decretul –lege nr.81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune
Națională;
- Decretul-lege nr.92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a

Președintelui României.
51
S. Deaconu, op. cit. p.97
Marieta Safta
2. Constituția din 1991, revizuită în anul 2003
Actuala Constituție a României a fost adoptată în ședința Adunării Constituante

din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din
8 decembrie 1991.
Constituția a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a Constituției
României, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, lege intrată în
vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României.
Constituția din 1991, așa cum a fost revizuită în 2003, cuprinde 156 de articole împărțite
în 8 titluri:
• Titlul I - Principii generale

• Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale
• Titlul III - Autoritățile publice
• Titlul IV - Economia și finanțele publice
• Titlul V - Curtea Constituțională
• Titlul VI - Integrarea euroatlantică
• Titlul VII - Revizuirea Constituției
• Titlul VIII - Dispoziții finale și tranzitorii
Actuala Constituție marchează renașterea democrației în România. Ea păstrează forma

republicană de guvernământ, instituie principiul separației puterilor în stat, precum și
caracterele fundamentale ale statului: stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului
român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. Un spațiu larg este acordat
reglementării drepturilor și libertăților fundamentale și se instituie Curtea Constituțională ca
garant al supremației Constituției, și ca autoritate unică de jurisdicție constituțională.
Singura revizuire a Constituției actuale a avut loc în anul 2003. Au mai existat însă
inițiative de revizuire a Constituției care nu s-au finalizat printr-o revizuire a acesteia, fie pentru
Marieta Safta
că nu au fost respectate condițiile constituționale referitoare la revizuirea Constituției, fie pentru

că procedura legislativă a încetat în Parlament.
În acest sens, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat și asupra altor inițiative
de revizuire de sorginte parlamentară, cetățenească sau prezidențială. Deciziile sunt anexate
prezentului material.
● controlul constituţionalităţii legilor reprezintă activitatea organizată de verificare a

conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile
privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile
ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.
● apariția controlului de constituționalitate - SUA- 1803 Marbury versus Madison; România
1912- Afacerea Tramvaielor.
● marile modele de control de constituționalitate; american/european.
● Curtea Constituțională a României este organizată conform modelului european de conrol
de constituționalitate; este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără
posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, numiți trei de către Camera Deputaţilor,
trei de către Senat, trei de către Preşedintele României.
● atribuțiile CCR- art.146 din Constituție; Legea nr.47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale.
● efectele deciziilor Curții Constituționale sunt prevăzute de art.147 din Constituție, care
numai pentru viitor”.
● Procesul de constituționalizare a dreptului înseamnă realizarea unei concordanțe între
sistemul normativ subordonat constituției și normele consacrate prin constituție.
Marieta Safta
1. Caracterizați una dintre Constituțiile române, la alegere (alta decât cea in vigoare)
2. Arătați care este structura Constituției în vigoare.
3. De câte ori a fost revizuită Constituția din anul 1991?
4. Dați 5 exemple de dispoziții introduse/modificate cu prilejul revizuirii Constituției din
anul 2003.
2. Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu
Popescu, Constituțiile române – texte, note, prezentare comparativă, RA
Monitorul Oficial, București, 1993
3. Marieta Safta, Drept constituțional și instituții politice – Vol.I - Teoria
generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, Editura Hamangiu,
București, 2020, ed.a VI-a revizuită.
4. Marieta Safta, Iulia Nistor, Fișe de drept constituțional, vol I, Ed Hamangiu,
2020
5. Geneza Constituției Române 1991, Lucrările Adunării Constituante, RA.
Monitorul Oficial
6. A. Iorgovan, Odiseea elaborării Constituției, Editura Uniunii Vara
Românească, Târgu Mureș, 1998.
Marieta Safta
CETĂȚENIA

Marieta Safta
CUPRINS
1. Cetățenia română. Noțiune și reglementare
2. Dobândirea cetățeniei române
2.1. Modurilede dobândire/redobândire a cetățeniei
2.2.Procedura de dobândire
3. Pierderea cetățeniei române
3.1.Modurile de pierdere a cetățeniei
3.2. Procedura retragerii cetățeniei și aprobării renunțării la cetățenie
4. Dovada cetățeniei
5. Străinii și apatrizii
6.Cetățenia europeană
Marieta Safta
OBIECTIVE SPECIFICE
să definească noțiunea de cetățenie
să prezinte principiile cetățeniei române
să prezinte modurile de dobândire a cetățeniei române
să prezinte modurile de pierdere a cetățeniei române
să prezinte modalitățile de dovedire a cetățeniei
să prezinte statutul străinilor și apatrizilor
să prezinte reglementarea juridică a cetățeniei europene

Marieta Safta
1. Cetățenia română. Noțiune și reglementare.
Întrucât unul dintre elementele constitutive ale statului este populaţia, apare justificată
analiza raporturilor existente între acestea şi stat, mai precis între fiecare individ, ca membru al
populaţiei şi statul respectiv. Legătura dintre stat şi populaţia de pe teritoriul său – indiferent de
naţionalitate – stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la baza
îndatoririlor lor faţă de stat. În dreptul constituţional modern, o asemenea legătură este
exprimată prin termenul de cetăţenie.
Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic cât şi într-un sens politic, atunci
când este privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune, popor) organizată
în stat. În general cetăţenia este privită ca fiind legătura politică şi juridică permanentă dintre o
persoană fizică şi un anumit stat.
Cetăţenia română reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile

permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind
apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul
drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României.
Natura juridică a cetățeniei
În literatura de specialitate au fost formulate diverse opinii privind natura juridică a

cetăţeniei, ea fiind considerată pe rând fie:
• Un statut personal
• Un contract tacit sinalagmatic
• Un act unilateral de putere publică
• O situaţie juridică
• Un raport contractual
• Un raport juridic de supuşenie
• O parte a stării civile a persoanei etc.
Marieta Safta
În stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de la categoria subiectelor

raporturilor juridice. Plecând de la această categorie juridică („subiect de drept”) cetăţenia este
un element, o parte componentă a capacităţii juridice. Capacitatea juridică nu este altceva decât
posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa pentru a deveni subiect al
raportului juridic şi pentru a-şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective şi
obligaţiile corelative. Legile au restrâns însă capacitatea juridică în anumite categorii de
raporturi juridice pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică deplină doar cetăţenilor.
Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice, adică al acelor raporturi
juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi îndatoririle fundamentale, şi în special
drepturile politice.
Prin urmare, cetăţenia este un element al capacităţii juridice cerută subiectelor raporturilor
juridice de drept constituţional.
Principii fundamentale
Normele care reglementează cetăţenia sunt norme de drept constituţional. Acestea se

regăsesc în Constituţie precum şi în legea cetăţeniei române ( Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei
române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010)
Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei, permite formularea
unor principii care stau la baza cetăţeniei române, şi anume:
1) Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi

legi.(ex: dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative etc.)
2) Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile
ţării.( ex: obligaţia de fidelitate faţă de ţară, îndatorirea de apărare a patriei etc.)
3) Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau origine
socială şi indiferent de modul cum au dobândit cetăţenia
4) Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat (ex: modul de dobândire şi de pierdere
a cetăţeniei române constituie un atribut exclusiv al statului)
5) Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.
Marieta Safta
6) Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române
a celuilalt soţ
2. Dobândirea cetăţeniei române

-
2.1 Modalități de dobândire
Dobândirea cetăţeniei române, în general cunoaşte două sisteme şi anume:
- sistemul care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui)- Conform acestui
principiu, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai
unul, au cetăţenia statului respectiv;
- sistemul care are la bază principiul jus soli ( dreptul locului, adică al teritoriului pe
care s-a născut persoana respectivă)- Conform acestui principiu, copilul devine cetăţeanul unui
stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv.
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, el fiind expresia
legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii neîntrerupte pe pământul strămoşesc a generaţiilor
care au luptat pentru împlinirea idealurilor de libertate socială şi naţională.
Astfel, Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române stabileşte următoarele modalităţi de

dobândire a cetăţeniei române: naştere, adopţie, la cerere, precum şi condiţiile redobândirii
cetăţeniei române.
a) Dobândirea cetăţeniei române prin naştere- este cetăţean român copilul care se
naşte din părinţi cetăţeni români, sau dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau
apatrid, indiferent de teritoriul unde s-a născut sau domiciliază unul sau ambii părinţi ai
copilului;
b) Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie- cetăţenia română se dobândeşte de

către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni
români iar cel adoptat nu a împlinit 18 ani. Desigur copilului care a împlinit 14 ani i se cere
consimţământul. În cazul în care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român,
cetăţenia va fi hotărâtă, de comun acord, de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa
de judecată în funcţie de interesul adoptatului.
Marieta Safta
c) Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere- acest mod de dobândire a

cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa de
a se integra în societatea românească.
Potrivit legii, cetăţenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau
cetăţeanului străin, dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
- s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori deşi nu s-a născut pe acest
teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau de cel puţin 5 ani în cazul
în care este căsătorit cu un cetăţean român;
- dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român, nu

întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară
că nici în trecut nu a întreprins aceste acţiuni;
- a împlinit vârsta de 18 ani;
- are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite
de legislaţia privind regimul străinilor;
- este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru
o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
- cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească,

în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
- cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.
Termenele arătate pot fi reduse până la jumătate în următoarele situaţii:
- solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional;
- solicitantul este cetăţeanul unui stat membru al Uniunii Europene;
- solicitantul a dobândit statut de refugiat potrivit prevederilor legale în vigoare;
- solicitantul a investit în România sume care depăşesc 1.000.000 de euro.
Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau fără
cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi. Dacă însă numai unul dintre părinţi
dobândeşte cetăţenia română, cetăţenia copilului o vor hotărî părinţii de comun acord, iar în caz
de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia.
Marieta Safta
Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar, iar cetăţenia se
dobândeşte pe aceeaşi dată cu părintele său.
De asemenea, legea mai prevede două situaţii speciale de dobândire a cetăţeniei române, la
cerere, în care în considerarea persoanelor solicitante, acestea trebuie să facă dovada doar a
unora dintre condiţiile mai sus enumerate, precum şi, după caz, a unor condiţii specifice.
Astfel, cetăţenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului
străin care a contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi
spiritualităţii româneşti, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia
în străinătate, dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
– dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român, nu

– a împlinit vârsta de 18 ani;
– este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru
Cetăţenia română poate fi acordată, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin
care poate contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin performanţe
deosebite în domeniul sportului, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în ţară sau cu menţinerea
acestuia în străinătate, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
– solicitantul va reprezenta România în loturile naţionale, în conformitate cu reglementările

statutare ale federaţiei sportive internaţionale la care România este afiliată;
– dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român, nu

– a împlinit vârsta de 18 ani;
– este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru
– solicitantul îşi exprimă ataşamentul faţă de România şi faţă de sistemul de valori specific
societăţii româneşti.
Marieta Safta
d) Redobândirea cetăţeniei române
Redobândirea cetăţeniei române este de fapt o situaţie particulară de dobândire a cetăţeniei

române la cerere, vizând situaţia unei categorii de persoane care au avut cetăţenia română, dar
au pierdut-o, iar în mod distinct, în cadrul acestei categorii, a persoanelor care au pierdut
cetăţenia română din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia
lor. În considerarea faptului că persoanele în cauză au fost cetăţeni români, nu mai este necesară
întrunirea tuturor condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul care nu a avut
niciodată această cetăţenie, ci numai a unora dintre acestea.
Legea prevede astfel că cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor care au pierdut
această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la gradul II inclusiv şi care cer
redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu
menţinerea acestuia în străinătate. În acest caz, dintre condiţiile enumerate pentru dobândirea
cetăţeniei la cerere nu mai este necesar să se facă dovada şederii pe teritoriul României o
anumită perioadă de timp şi nici a cunoaşterii limbii române, a elementelor de cultură
românească, a Constituţiei şi imnului naţional.
Persoanele care au fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română din motive
neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi
descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia
română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu
menţinerea acestuia în străinătate. Şi în acest caz trebuie îndeplinite o parte dintre condiţiile mai
sus enumerate, respectiv: persoana în cauză dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa
ataşament faţă de statul şi poporul român; nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii
de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins aceste acţiuni; a
împlinit vârsta de 18 ani; este cunoscută cu o bună comportare şi nu a fost condamnată în ţară
sau în străinătate pentru o infracţiune care o face nedemnă de a fi cetăţean român.
2.2. Cetăţenia de onoare
Cetăţenia de onoare se poate acorda unor străini care au adus servicii deosebite ţării şi
naţiunii române. Autoritatea competentă în acest sens este Parlamentul României la propunerea
Guvernului. Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice
recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o funcţie
publică.
Marieta Safta
2.2 Procedura de dobândire
Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face prin ordin al
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru
cetăţenie. În cazul situaţiei speciale a persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care poate
contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin performanţe deosebite în
domeniul sportului, acordarea cetăţeniei române se face prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de
Ministerul Tineretului şi Sportului.
Cererea de acordare sau, după caz, de redobândire a cetăţeniei române se formulează în limba
română, se adresează Comisiei pentru cetăţenie şi se depune personal sau, în cazuri temeinic
justificate, prin mandatar cu procură specială şi autentică la sediul Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie, fiind însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Cererile de redobândire a cetăţeniei române pot fi depuse şi la misiunile diplomatice sau la

oficiile consulare ale României. În cazul în care cererile au fost depuse la misiunile diplomatice
sau la oficiile consulare ale României, acestea vor fi trimise de îndată Comisiei pentru cetăţenie
din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.
Cererile de acordare a cetăţeniei române, în situaţia specială a persoanei care a contribuit în

mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, pot fi
depuse şi la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României din statul pe teritoriul
căruia solicitantul îşi are domiciliul. În acest caz, cererea va fi trimisă, de îndată, Comisiei
pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe, însoţită de un punct de vedere emis de misiunea diplomatică sau oficiul
consular cu privire la îndeplinirea condiţiei ca solicitantul să fi contribuit în mod semnificativ
la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti. În situaţia în care
cererea a fost depusă la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, Comisia pentru cetăţenie
va solicita Ministerului Afacerilor Externe punctul de vedere cu privire la îndeplinirea condiţiei
ca solicitantul să fi contribuit în mod semnificativ la protejarea şi promovarea culturii,
civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti.
Cererea de acordare a cetăţeniei române referitoare la persoane fără cetăţenie sau cu cetăţenie
străină care pot contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin
performanţe deosebite în domeniul sportului se depune la Ministerul Tineretului şi Sportului,
în calitate de unică autoritate publică care formulează propuneri privind acordarea cetăţeniei
Marieta Safta
române în baza acestui temei. Ministerul Tineretului şi Sportului va înainta Comisiei pentru
cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie cererea însoţită de actele doveditoare
şi de propunerea privind acordarea cetăţeniei române, în vederea verificării îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de lege.
În cazul în care constată lipsa unor documente necesare soluţionării cererii, preşedintele
Comisiei solicită, prin rezoluţie, completarea dosarului. Dacă în termen de cel mult 6 luni de la
primirea solicitării nu sunt transmise actele necesare cererea se va respinge ca nesusţinută.
Preşedintele Comisiei, prin rezoluţie, stabileşte termenul la care se va dezbate cererea de

acordare sau redobândire a cetăţeniei, dispunând, totodată, solicitarea de relaţii de la orice
autorităţi cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
În cazul în care sunt întrunite condiţiile pentru acordarea cetăţeniei române, Comisia
stabileşte, într-un termen ce nu va depăşi 6 luni, programarea persoanei la interviul organizat
pentru verificarea condiţiilor constând în cunoaşterea limbii române, a Constituţiei, a imnului
naţional, respectiv a unor noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească.
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea ori redobândirea
cetăţeniei, precum şi în situaţia nepromovării interviului prevăzut ori al neprezentării, în mod
nejustificat, la susţinerea acestuia, Comisia, printr-un raport motivat, propune preşedintelui
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respingerea cererii. O nouă cerere de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei române se poate depune după 6 luni de la respingerea cererii anterioare.
Dacă solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va întocmi un raport în care va
menţiona întrunirea condiţiilor legale pentru acordarea sau, după caz, redobândirea cetăţeniei.
Raportul, însoţit de cererea de acordare ori de redobândire a cetăţeniei, va fi înaintat
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Acesta, constatând îndeplinite condiţiile
prevăzute de prezenta lege, emite ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române,
după caz. În situaţia în care constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, preşedintele
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respinge, prin ordin, cererea de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei.
Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau de redobândire

a cetăţeniei române, respectiv ordinul de respingere a cererii de acordare sau de redobândire a
cetăţeniei române se comunică, de îndată, solicitantului, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire.
Marieta Safta
Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetăţeniei române poate fi

atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
a Tribunalului Bucureşti. Hotărârea Tribunalului poate fi atacată cu recurs la Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
În cazul cererilor de acordare a cetăţeniei române formulate de persoane fără cetăţenie sau
cetăţeni străini care au contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii,
civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, Comisia, printr-un raport motivat, elaborat cu luarea în
considerare a punctului de vedere al Ministerului Afacerilor Externe, precum şi a celorlalte
documente necesare soluţionării cererii, prevăzute de lege, constată îndeplinirea sau
neîndeplinirea condiţiilor pentru acordarea cetăţeniei române.
În cazul persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care poate contribui în mod
semnificativ la promovarea imaginii României prin performanţe deosebite în domeniul
sportului, pe baza raportului Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie, care constată îndeplinirea condiţiilor legale, Ministerul Tineretului şi Sportului
propune Guvernului acordarea cetăţeniei române. Dacă se constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile legale, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respinge, prin ordin,
cererea de acordare a cetăţeniei. Ordinul va fi comunicat, de îndată, solicitantului, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire, precum şi Ministerului Tineretului şi Sportului.
Cetăţenia română se acordă sau se redobândeşte la data depunerii jurământului de

credinţă. Acesta reprezintă o afirmare solemnă a angajamentului persoanei respective faţă de
statul al cărei cetăţean devine. Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei doi vicepreşedinţi ai
autorităţii delegaţi în acest sens. Jurământul trebuie depus în termen de 6 luni de la data
comunicării ordinului prin care s-a acordat cetăţenia română. Nedepunerea, din motive
imputabile persoanei care a obţinut cetăţenia română, a jurământului de credinţă, în termenul
prevăzut de lege, atrage încetarea efectelor ordinului de acordare sau de redobândire a cetăţeniei
române faţă de persoana în cauză.
După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de cetăţenie română, care va

fi întocmit în două exemplare, semnate de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie,
dintre care un exemplar va fi înmânat titularului. În situaţia în care copiii minori dobândesc
cetăţenia română odată cu părinţii sau cu unul dintre ei, aceştia vor fi înscrişi în certificatul de
cetăţenie al părinţilor şi nu depun jurământul.
Marieta Safta
3. Pierderea cetăţeniei române
3.1 Modurile de pierdere a cetățeniei române
Cetăţenia română se pierde prin:
a)retragerea cetăţeniei române;
b)aprobarea renunţării la cetăţenia română;
c)în alte cazuri prevăzute de lege
a) Retragerea cetăţeniei române

Retragerea cetăţeniei române apare ca o sancţiune. De asemenea, trebuie avut în vedere
că în conformitate cu art. 5 (2) din Constituţie, cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia
care a dobândit-o prin naştere.
Se poate retrage cetăţenia română celui care:
- aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele
statului român sau lezează prestigiul României;
- aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a
rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război
- a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase;
- este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă,
ori a săvârșit alte fapte care pun în pericol siguranța națională
b) Renunţarea la cetăţenia română

Retragerea cetăţeniei române nu mai reprezintă o sancţiune, ea este doar un mod amiabil
de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei. Legea stabileşte că se poate
aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a împlinit vârsta de 18
ani şi numai pentru motive temeinice. Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:
- nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă
penală;
Marieta Safta
- nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din ţară
sau, având asemenea debite le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru
achitarea lor;
- a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie
Cererea de renunţare la cetăţenia română, fiind o cerere individuală, nu produce efecte decât
faţă de cel ce o face şi nu şi faţă de soţ sau copii. În cazul când ambii părinţi obţin aprobarea
renunţării la cetăţenia română odată cu părinţii sau, dacă aceştia au pierdut cetăţenia română la
date diferite, pe ultima dintre date, îşi pierde cetăţenia şi copilul lor minor. Legea cere şi
consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani.
c) Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române:

Adopţia- în cazul în care un copil minor, cetăţean român, este adoptat de către cetăţeni
străini, pierde cetăţenia română, dacă adoptatorul(adoptatorii) solicită aceasta în mod expres şi
dacă adoptatul este considerat , potrivit legii străine, a dobândit cetăţenia străină. Legea
precizează că data pierderii cetăţeniei române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei
adoptatorului.
Stabilirea filiaţiei- copilul găsit pe teritoriul României căruia i se stabileşte ulterior
filiaţia faţă de părinţi cetăţeni străini, pierde cetăţenia română.
Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei- dacă un copil străin a fost
adoptat de cetăţeni români, iar această adopţie a fost anulată sau declarată nulă este firesc ca
acesta să piardă şi cetăţenia română. Legea prevede în acest sens că se consideră, că acel copil,
nu a avut niciodată cetăţenia română. În cazul desfacerii adopţiei copilul pierde cetăţenia
română pe data când adopţia a fost desfăcută.
3.2 Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobării renunţării la cetăţenia

română
Cererea de renunţare la cetăţenia română, însoţită de actele doveditoare, se depune la

secretariatul tehnic al Comisiei sau la misiunile diplomatice ori oficiile consulare ale României
din ţara în care solicitantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie dispune, prin ordin, aprobarea sau,
după caz, respingerea cererii de renunţare la cetăţenia română, pe baza raportului Comisiei, prin
care aceasta constată îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 27. Ordinul
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare sau, după caz, de respingere a
Marieta Safta
cererii de renunţare la cetăţenia română se comunică solicitantului, prin scrisoare recomandată

cu confirmare de primire.
Ordinul de respingere a cererii de renunţare la cetăţenia română poate fi atacat, în termen

de 15 zile de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. Hotărârea curţii de apel este
definitivă şi este supusă recursului la Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
Pierderea cetăţeniei române prin renunţare are loc la data eliberării adeverinţei de
renunţare la cetăţenia română.
Dovada renunţării la cetăţenia română se face cu adeverinţă eliberată de secretariatul

Comisiei, pentru persoanele cu domiciliul în România, ori de misiunile diplomatice sau oficiile
consulare ale României, pentru persoanele cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, în baza
ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.
Orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru
retragerea cetăţeniei române poate sesiza, în scris, Comisia, având obligaţia să prezinte dovezile
de care dispune.
Preşedintele Comisiei stabileşte, prin rezoluţie, termenul la care se va dezbate sesizarea

de retragere, dispunând totodată: solicitarea punctului de vedere al autorităţilor competente cu
privire la îndeplinirea condiţiilor legale privind retragerea cetăţeniei; invitarea persoanei care a
formulat sesizarea, precum şi a oricărei persoane care ar putea da informaţii utile soluţionării
cererii; citarea persoanei în cauză la domiciliul cunoscut sau, dacă acesta nu se cunoaşte, prin
publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.
La termenul stabilit pentru dezbaterea sesizării, Comisia verifică îndeplinirea condiţiilor

necesare retragerii cetăţeniei române. Aceasta audiază persoanele citate potrivit alin. (2) lit. b),
precum şi persoana în cauză. Lipsa persoanei legal citate nu împiedică desfăşurarea
procedurilor de retragere a cetăţeniei române. În cazul în care constată îndeplinirea sau, după
caz, neîndeplinirea condiţiilor legale de retragere a cetăţeniei române, Comisia va propune
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, printr-un raport motivat, aprobarea
retragerii cetăţeniei române sau, după caz, respingerea sesizării.
Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiile

prevăzute de lege, emite ordinul de retragere a cetăţeniei române, respectiv de respingere a
Marieta Safta
sesizării de retragere a cetăţeniei, în cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute

de lege.
Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de admitere sau de

respingere a sesizării de retragere a cetăţeniei se comunică persoanei în cauză, precum şi
persoanei care a făcut sesizarea, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Ordinul
poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la secţia de contencios administrativ
a curţii de apel de la domiciliul sau, după caz, reşedinţa solicitantului. Dacă solicitantul nu are
domiciliul sau reşedinţa în România, ordinul poate fi atacat, în acelaşi termen, la Secţia de
contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea curţii de apel este definitivă şi
irevocabilă.
Pierderea cetăţeniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului preşedintelui
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei române.
4. Dovada cetăţeniei
Dovada cetăţeniei se face prin buletinul sau cartea de identitate. Cât priveşte copii până
la vârsta de 14 ani, ei dovedesc cetăţenia cu certificatul de naştere însoţit de buletinul sau cartea
de identitate al oricăruia dintre părinţi.
Dovada cetăţeniei se poate face şi cu certificatul constatator.
În străinătate, dovada cetăţeniei române se face prin actul valabil de trecere a frontierei
emis de autorităţile române.
5. Străinii şi apatrizii
Străin în România este persoana care are cetăţenia unui alt stat.
Apatridul este persoana care nu are nici o cetăţenie, fiind desemnat în general prin expresia:
cetăţean al lumii.
Marieta Safta
Regimul juridic al străinilor în România rezultă atât din Constituţie cât şi din legea specială
privitoare la aceştia. Astfel, potrivit art.18 alin.(1) din Constituție, ” Cetăţenii străini şi apatrizii
care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată
de Constituţie şi de alte legi. ”
6. Cetățenia europeană
Prima reglementare cu privire la cetățenia Uniunii Europene a fost introdusă prin

Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare în 1993) care prevedea expres că se instituie o
cetățenie a Uniunii, continuând cu precizarea că este cetățean al Uniunii orice persoană care are
cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii Europene completează cetățenia națională, fără
a se substitui acesteia. Aceste dispoziții sunt întărite și dezvoltate ulterior prin Tratatele de la
Amsterdam (intrat în vigoare în 1999), Nisa (intrat în vigoare în 2003) și Lisabona (2009).
În prezent, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene reglementează cetățenia Uniunii

Europene în art.20-25. Astfel, potrivit art.20 din Tratat, este cetăţean al Uniunii orice persoană
care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se
adaugă acesteia. Potrivit acelorași dispoziții, detaliate în cuprinsul art.21-25 din TFUE, cetăţenii
Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate. Aceştia se bucură, printre altele, de:
(a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre;
(b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile locale

în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanții acestui stat;
(c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui
resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare
ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;
(d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului

European, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în
oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă;
e) dreptul de inițiativă legislativă.

Marieta Safta
Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite prin tratate şi prin măsurile
adoptate pentru punerea în aplicare a acestora.
● cetăţenia română reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile

permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind
apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul
drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României;
● dobândirea cetățeniei: sistemul care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul
sângelui); sistemul care are la bază principiul jus soli ( dreptul locului, adică al teritoriului
pe care s-a născut persoana respectivă);
● în dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, el fiind
expresia legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii neîntrerupte pe pământul strămoşesc
a generaţiilor care au luptat pentru împlinirea idealurilor de libertate socială şi naţională.
● Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române stabileşte următoarele modalităţi de
dobândire a cetăţeniei române: naştere, adopţie, la cerere, precum şi condiţiile redobândirii
cetăţeniei române.
● cetăţenia română se pierde prin: retragerea cetăţeniei române; aprobarea renunţării
la cetăţenia română; în alte cazuri prevăzute de lege.
● străin în România este persoana care are cetăţenia unui alt stat. Apatridul este
persoana care nu are nici o cetăţenie.
● este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are cetățenia unui stat
membru. Cetățenia Uniunii Europene completează cetățenia națională, fără a se substitui
acesteia, și conferă drepturi specifice.
Marieta Safta
1. Prezentați distincția dintre sistemul jus sangvinis și sistemul jus soli în privința
dobândirii cetățeniei.
2. Prezentați condițiile generale pentru dobândirea cetățeniei la cerere.
3. Explicați în ce constă redobândirea cetățeniei române la cerere.
4. Prezentați modalitatea de dobândire a cetățeniei de onoare.
5. Ce condiții trebuie îndeplinite pentru dobândirea cetățeniei în situațiile specifice
prevăzute de lege?
a) situația persoanei care a contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea
culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti
b) situația persoanelor care pot contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii
României prin performanţe deosebite în domeniul sportului
6. Prezentați rolul Comisiei pentru cetățenie din cadrul ANC în procedura de acordare a
cetățeniei la cerere.
7. Prezentați rolul Președintelui ANC în procedura de acordare a cetățeniei la cerere.
8. Când/la ce moment se acordă sau se redobândește cetățenia română, potrivit Legii
nr.21/1991?
9. Care este efectul nedepunerii, din motive imputabile persoanei care a obținut cetățenia
română, a jurământului de credință, în termenul prevăzut de lege?
10. Prezentați condițiile prevăzute de lege pentru aprobarea renunțării la cetățenia română.
11. Prezentați condițiile prevăzute de lege pentru retragerea cetățeniei române.
12. Prezentați și caracterizați alte modalități de pierdere a cetățeniei române.
13. Prezentați rolul Comisiei pentru cetățenie din cadrul ANC în procedura de retragere a
cetățeniei.
14. Prezentați procedura renunțării la cetățenia română.
Marieta Safta
2. Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010
3. Marieta Safta, Drept constituțional și instituții politice – Vol.I - Teoria
Hamangiu, București, 2020, ed.a VI-a revizuită.
4. Marieta Safta, Iulia Nistor, Fișe de drept constituțional, Vol I, Ed.
Hamangiu, 2020
Marieta Safta
DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETĂȚENILOR. CARACTERIZARE GENERALĂ. PRINCIPII APLICABILE
DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE

Marieta Safta
CUPRINS
2. Pluralismul legal în materia drepturilor și libertăților funadmentale
3. Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale
4. Principii aplicabile drepturilor și libertăților fundamentale
4.1 Principiul securității juridice
4.2 Universalitatea drepturilor fundamentale
4.3. Principiul neretroactivității legii
4.4 Egalitatea în drrepturi
4.5 Accesul liber la justiție
4.6 Caracterul de excepție al restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți
5. Norme de principiu referitoare la protecția juridică a cetățenilor români în
străinătate, a cetățenilor străini și apatrizilor în România, extrădare și expulzare
Marieta Safta
OBIECTIVE SPECIFICE
să definească conceptul de drepturi și libertăți

fundamentale;
să explice noțiunea de pluralism legal în materia drepturilor

și libertăților fundamentale
să caracterizeze principiul securității juridice
să caracterizeze universalitatea drepturilor fundamentale
să caracterizeze principiul neretroactivității legii
să caracterizeze egalitatea în drepturi, accesul liber la

justiție și caracterul de excepție al restrângeri eercițiului
unor drepturi și libertăți
să prezinte normele de principiu referitoare la protecția

juridică a cetățenilor români în străinătate, a cetățenilor
străini în România, extrădare și expulzare
Marieta Safta
1. Noţiunea de drepturi şi libertăți fundamentale
Din punct de vedere al dreptului pozitiv drepturile și libertățile care s-au dezvoltat,
alcătuind ceea ce astăzi numim drepturi ale omului au apărut ”în lupta diverselor categorii
sociale împotriva absolutismului feudal”52. Primul text cunoscut este Magna Carta Libertatum
(1215) proclamată de Ioan fără țară, act care enumera privilegiile acordate bisericii, nobililor și
negustorilor. Chiar dacă drepturile cetățenilor obișnuiți erau puțin sau aproape deloc
menționate, Carta este remarcabilă pentru că, pentru prima dată, regele era supus și limitat de
lege, precum și prin instituirea principiului potrivit căruia nici un om liber nu va fi arestat,
întemnițat, exilat și nu i se va cauza nicio pagubă decât în temeiul unei judecăți legale făcute
de semenii săi sau în temeiul legii țării53. Dispoziții similare se regăsesc în Bill of Rights din
1629 și respectiv, 1680, în special în Habeas Corpus din 1679, care stabilea respectarea
libertății individuale și drepturile persoanei inculpate sau deținute.
De referință în istoria drepturilor omului sunt și Declarația de independență a Statelor
Unite adoptată de Congresul SUA în 1776, precum și Declarația drepturilor omului și
cetățeanului a Revoluției franceze din 1789.
Secolul XX însă, cu precădere perioada de după cel de-al doilea război mondial,
marcată de ororile trecutului apropiat, se remarcă printr-o profundă schimbare de viziune și o
spectaculoasa evoluție a reglementărilor internaționale dedicate consacrării, apărării și
garantării drepturilor și libertăților fundamentale. Organisme internaționale, guvernamentale,
neguvernamentale au făcut eforturi să asigure proclamarea drepturilor și libertăților umane ca
drepturi universale și egale pentru toți și să le asigure o protecție eficientă.
Astfel, în anul 1948, adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat
Declarația Universală a Drepturilor Omului, care constituie ”primul act de drept internațional
public ce conține o enumerare a anumitor drepturi recunoscute oricărei persoane”.54, act căreia
i-au urmat două direcții de dezvoltare:
- la nivel internațional, concretizată prin adoptarea Pactului cu privire la drepturile economice,
sociale și culturale, Pactul internațional cu privire la drepturile civile, adoptate prin aceeași
52
C. Bârsan, op. cit., p. 21
53
T. Harper, op. cit., p. 5
54
C. Bârsan, op. cit., p.28
Marieta Safta
Rezoluție a Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite nr.2200 A(XX) din 16 decembrie
199655, precum și numeroase convenții pe diverse domenii, dar aplicabile la scară universală;
- la nivel regional, concretizată prin adoptarea de convenții (carte) ale drepturilor omului la
nivel continental/regional (Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților
fundamentale în cadrul Consiliului Europei, Convenția americană privitoare la drepturile
omului, Carta africană a drepturilor omului și a popoarelor, Carta arabă a drepturilor omului,
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).
Drepturile omului s-au dezvoltat ca instrument de protecție a individului în raporturile
cu colectivitatea, pentru a permite libera și deplina manifestare a ființei umane. Respectarea
drepturilor omului este de esența unei societăți democratice, care nu poate fi de conceput fără
asigurarea recunoașterii și respectării acestor valori.
Sub aspect terminologic, se distinge între sintagmele de ”drepturi ale omului ” și
”drepturi ale cetățeanului”. Cea de-a doua sintagmă menționată exprimă ideea că pe planul
realităților juridice interne omul devine cetățean, integrându-se astfel într-un sistem socio-
politic, ceea ce înseamnă un ansamblu de acte normative și instituții care concură la realizarea
și garantarea drepturilor sale.
Atunci când ne referim la ”drepturi ale omului” avem în vedere o dublă accepțiune a
sintagmei56 : pe de o parte, dreptul obiectiv al drepturilor omului, respectiv totalitatea
instrumentelor internaționale și naționale care le consacră și protejează, precum și mecanismele
instituționale de garantare a respectării lor iar, pe de altă parte, de înțelesul acestora de drepturi
subiective, conferite unui anumit titular.
Ca drepturi subiective, adică facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-
un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a
beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime, drepturile
fundamentale au următoarele trăsături:
- sunt drepturi esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea oamenilor. Caracterul de

drepturi esenţiale îl capătă în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date.
Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o anumită societate dată,
dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate.
55
Ratificate de România prin Decretul Consiliului de Stat nr.212 din 31 decembrie 1974, publicat în Buletinul
Oficial al României, nr.146 din 20 noiembrie 1974
56
C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. All Beck, București, 2005,
p. 4
Marieta Safta
- sunt înscrise în acte deosebite - datorită importanţei lor aceste drepturi sunt înscrise în
acte deosebite precum: declaraţiile de drepturi, legi fundamentale etc.
Față de trăsăturile menționate, drepturile fundamentale au fost definite ca fiind acele
drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie,
legi și documente internaționale57.
2. Pluralismul legal în materia drepturilor și libertăților

fundamentale
Ceea ce caracterizează consacrarea legislativă a drepturilor omului este pluralismul

legal, adică multitudinea de surse, la nivel național, supranațional și internațional. De aici și
diversitatea terminologică, întrucât documentele în care acestea sunt consacrate nu utilizează o
terminologie unitară, fiind utilizate, deopotrivă, sintagme precum, ”drepturile omului”,
”drepturi fundamentale ale omului sau ale ființei umane”, ”drepturi esențiale ale omului”,
”drepturile și libertățile omului”, ”drepturile și libertățile fundamentale ale omului”.58
Indiferent însă de terminologia utilizată, înțelesul este același, iar ”catalogul” drepturilor
și libertăților fundamentale tinde să capete aceeași formă și structură la nivel internațional și
național. Astfel, constituțiile statelor care au trecut mai recent la regimuri democratice cuprind
capitole consistente59 consacrate drepturilor și libertăților fundamentale cu reglementări
receptate din documentele internaționale în materie. De asemenea, unele dintre noile constituții
consacră expres directa aplicabilitate și statutul normativ superior în ordinea legală internă a
acestor acte, precum și obligația instanțelor de a face directa lor aplicare60.
Cât privește sistemul european de protecție a drepturilor fundamentale acesta a fost
caracterizat61ca fiind unul dintre cele mai sofisticate din întreaga lume. În același spațiu
geografic subzistă trei seturi diferite de ordini normative: națională, supranațională și
57
I. Muraru, E. S Tănăsescu, op, cit., p. 140
58
Pe larg, . Bîrsan, op. cit. p.4
59
De exemplu, Constituția Croației cuprinde 55 de articole dedicate drepturilor și libertăților fundamentale (Titlul
III, Protecția drepturilor și a libertăților fundamentale, art.14-69),
http://legislationline.org/documents/section/constitutions
60
Pentru exemple, pe larg, Wen-Chen Chang și Jiun –Rong Yeh, op. cit., p.1168
61
J.S. Bergé, Legal Application, Global Legal Pluralism and Hierarchies of Norms, European Journal of Legal Studies, Volume 4, Issue 2
(Autumn/Winter 2011), p. 241-263
Marieta Safta
internațională, fiecare cu propriile sale legi și instituții pentru protecția drepturilor

fundamentale, care se suprapun și se întrepătrund pentru a asigura o cuprinzătoare și sporită
protecție a acestor drepturi.
Avem în principal în vedere Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la
Roma, la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare în septembrie 1953, al cărei obiectiv a fost
acela al demarării implementării colective a unor drepturi prevăzute în Declarația Universală a
Drepturilor Omului, adoptată în 1948 de Organizația Națiunilor Unite. Convenția
reglementează atât drepturi civile și politice cât și drepturi economice și sociale, după cum
urmează: dreptul la viaţă, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, dreptul
la libertate şi la siguranţă, dreptul la un proces echitabil, nici o pedeapsă fără lege, dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, libertatea
de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere, dreptul la căsătorie, dreptul la un recurs
efectiv, interzicerea discriminării, derogarea în caz de stare de urgenţă, restricţii ale activităţii
politice a străinilor interrzicerea abuzului de drept, limitarea folosirilor restrângerilor
drepturilor. De la intrarea în vigoare a Convenției au fost adoptate o serie de Protocoale, prin
care a fost îmbogățit conținutul drepturilor și garanțiilor consacrate.
Avem în vedere, de asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,
adoptată în cadrul Uniunii Europene. Într-o scură prezentare62 istorică este de arătat că, în iunie
1999, Consiliul European de la Köln a considerat că drepturile fundamentale aplicabile la
nivelul Uniunii Europene trebuie consolidate într-o cartă, pentru a li se conferi o mai mare
vizibilitate. Şefii de stat/de guvern au dorit să includă în această cartă principiile generale
stabilite în Convenţia Europeană pentru apărarea dreprturilor omului şi pe cele care derivă din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre. În plus, carta trebuia să includă drepturile
fundamentale care li se aplică cetăţenilor UE, precum şi drepturile economice şi sociale
conţinute în Carta Socială a Consiliului Europei şi în Carta Comunitară a Drepturilor Sociale
Fundamentale ale Lucrătorilor. De asemenea, ea trebuia să reflecte principiile rezultate din
jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Carta a fost elaborată
de o convenţie alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru şi al Comisiei Europene,
precum şi din membri ai Parlamentului European şi ai parlamentelor naţionale. Documentul a
fost proclamat, în mod oficial, la Nisa în decembrie 2000 de Parlamentul European, Consiliu şi
62
A se vedea http://europa.eu
Marieta Safta
Comisie. În decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Cartei

Drepturilor Fundamentale i-a fost conferită aceeaşi forţă juridică obligatorie ca cea a tratatelor.
Carta reuneşte într-un document unic drepturi care se găseau anterior într-o varietate de
instrumente legislative, cum ar fi legislaţiile naţionale şi cea de la nivel UE, precum şi în
convenţii internaţionale ale Consiliului Europei, Naţiunilor Unite (ONU) şi ale Organizaţiei
Internaţionale a Muncii (OIM). Conține un preambul şi 54 de articole, grupate în şapte capitole:
capitolul I: demnitatea (demnitate umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritate al persoanei,
interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea
sclaviei şi a muncii forţate); capitolul II: libertăţile (dreptul la libertate şi la siguranţă,
respectarea vieţii private şi de familie, protecţia datelor, dreptul la căsătorie şi dreptul de a
întemeia o familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, libertatea de exprimare şi
de informare, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la
educaţie, libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă, libertatea de a desfăşura o
activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecţia în caz de strămutare,
expulzare sau extrădare); capitolul III: egalitatea (egalitatea în faţa legii, nediscriminarea,
diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea între bărbaţi şi femei, drepturile
copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap); capitolul IV:
solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul
de negociere şi de acţiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecţia în
cadrul concedierii nejustificate, condiţii de muncă echitabile şi corecte, interzicerea muncii
copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, viaţa de familie şi viaţa profesională, securitatea
socială şi asistenţa socială, protecţia sănătăţii, accesul la serviciile de interes economic general,
protecţia mediului, protecţia consumatorilor); capitolul V: drepturile cetăţenilor (dreptul de a
alege şi de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor
locale, dreptul la bună administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European,
dreptul de petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consulară);
capitolul VI: justiţia (dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prezumţia de
nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi
pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi
infracţiune);capitolul VII: dispoziţii generale.
Marieta Safta
Acest pluralism, bine reprezentat la nivel european, generează un cadru juridic comun,
”fondator al unui sistem coerent și eficace”63. Cu toate acestea, ”armonia europeană nu implică
o autentică unificare64”, diferențele trebuind să existe. Astfel, inclusiv în domeniul drepturilor
omului, este indispensabilă marja de apreciere a statului, ca și posibilitatea de control a
instituțiilor europene.
Protecția juridică a drepturilor omului/cetățeanului trebuie să se realizeze însă în primul
rând în plan intern, aceasta fiind, așa cum s-a mai relevat65, o condiție foarte importantă pentru
orice guvernare democratică ”întrucât, fără înscrierea drepturilor omului în normele
constituționale – fără măsuri adecvate, concrete, prevăzute în legislația internă pentru
garantarea lor de către stat- drepturile și libertățile cetățenești sunt lipsite de orice eficiență și
deci inoperante.”
După zeci de ani în care România s-a aflat, la modul real, în afara acestui sistem,
legiuitorul constituant român a realizat, în 1991, consacrarea drepturilor şi alibertăţilor
fundamentale în corelație cu reglementările internaționale în materia drepturilor omului, prin
dispozițiile art.20 din Constituție care stabilesc poziția supralegislativă a tratatelor
internaționale a drepturilor omului și valoarea lor interpretativă constituțională. Este de
menționat în acest sens că art.20 din Constituție se aplică în privința tuturor actelor
internaționale prin care sunt protejate drepturile omului la care România este parte.
Făcând aplicarea acestui text din Legea fundamentală în cadrul controlului de
constituționalitate, Curtea Constituțională a realizat receptarea în ordinea juridică internă a
actelor internaționale în materie, cu consecința constituționalizării reglementărilor naționale și
a oferirii unui instrumentar pentru instanțele de judecată, în sensul unei juste interpretări și
aplicări a acestor norme.
Aderarea României la Uniunea Europeană a ridicat problema raportului de forță
juridică dintre normele interne și cele ale Uniunii Europene și, în acest cadru, cu cele cuprinse
în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv interpretarea dată acestora de
Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Sub acest aspect sunt incidente dispoziţiile art.148 din
Constituţie care prevăd, în alin.(2), prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii
63
M. Voicu, Introducere în dreptul european, Ed. Universul juridic, București, 2007, p. 58
64
A. J. Arnaud, Pour une pensee juridique europeene, PUF, Les voies du droit, 1991, apaud M. Voicu, op. cit., p.
51
65
A. Muraru, Dispozițiile constituționale șu penale privind libertatea persoanei. Terminologie și semnificații
juridice, în Liber amocorum Ioan Muraru, op. cit., p. 162
Marieta Safta
Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, faţă de

dispoziţiile contrare din legile interne.
3. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

În literatura de specialitate au fost prezentate mai multe criterii de clasificare a
drepturilor și libertăților fundamentale.
Astfel, după aria geografică de cuprindere a protecției instituite, distingem între sisteme
de protecție cu vocație universală și sisteme regionale, abordare la care ne-am mai referit.
După criteriul destinatarilor, distingem între drepturi ale omului generale, care se
aplică tuturor indivizilor, și drepturi specifice, care se aplică unor categorii de persoane cum
ar fi copiii, femeile, persoanele încadrate în muncă, etc
După conținutul lor, și raportându-ne din această perspectivă și la modul în care sunt
consacrate drepturile fundamentale în Constituția României, distingem între:
Inviolabilităţi - adică acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură viaţa,
posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului
persoanei fizice. În această categorie sunt incluse următoarele drepturi, în paranteză fiind
menționat textul corespunzător din Constituția României.
• Dreptul la viaţă (art.22)
• Dreptul la integritatea fizică (art.22)
• Dreptul la integritate psihică (art.22)
• Libertatea individuală (art.23)
• Dreptul la apărare (art.24)
• Dreptul la libera circulaţie (art.25)
• Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (art.26)
• Inviolabilitatea domiciliului ( art.27)
Drepturi şi libertăţi social-economice şi culturale - adică acele drepturi şi libertăţi care
prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea
protecţiei acestora. Din această categorie fac parte:
Marieta Safta
• Dreptul la învăţătură (art.32)

• Accesul la cultură (art.33)
• Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.34)
• Dreptul la un mediu sănătos (art.35)
• Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (art.41, 42)
• Dreptul la grevă (art.43)
• Dreptul de proprietate privată (art.44)
• Dreptul la moştenire (art.45)
• Dreptul la un nivel de trai decent (art.47)
• Dreptul la căsătorie (art.48)
• Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă (art.49)
• Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială (art.50)
Drepturile exclusiv politice - adică acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor,
pot fi exercitate de cetăţeni numai prin participarea la guvernare. În această categorie includem:
• Dreptul de vot (art.36)
• Dreptul de a fi ales (art.37)
• Dreptul de a fi ales în Parlamentul European (art.38)
Drepturile şi libertăţile social politice - adică acele drepturi şi libertăţi care prin
conţinutul lor, pot fi exercitate de cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme
sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. În această categorie intră libertăţile de
opinie şi anume:
• Libertatea conştiinţei (art.29)
• Libertatea de exprimare (art.30)
• Dreptul la informaţie (art.31)
• Libertatea întrunirilor (art.39)
• Dreptul de asociere (art.40)
• Secretul corespondenţei (art.28)
Drepturile garanţii - adică acele drepturi care prin conţinutul lor, joacă, în principal,
rolul de garanţii constituţionale, şi anume:
• Dreptul de petiţionare (art.51)
Marieta Safta
• Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică (art. 52)
4. Principii privitoare la drepturile și libertățile fundamentale
Înainte de a proceda la examinarea drepturilor și libertăților consacrate de Constituția

României, vom proceda la o scurtă prezentare a principiilor aplicabile acestora. Este vorba de
reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor români. În Constituția României, acestea rezultă fie din Capitolul I al Titlului II al
Constituţiei (art.15-21), fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte
titluri sau capitole, fie din alte articole, precum din art.53 – Restrângerea exercițiului unor
drepturi sau al unor libertăți.
4.1 Principiul securității juridice

Principiul securității juridice a fost desprins de Curtea Constituțională, prin
interpretare, din dispozițiile Legii fundamentale cuprinse în art.1 alin.(3), și (5). Acest principiu
privește, în sens larg, și calitatea legislației, cu importante consecințe asupra realizării
drepturilor fundamentale. Dezvoltarea sa în jurisprudența Curții Constituționale a condus la
importante statuări cu privire la necesitatea respectării ierarhiei actelor normative66a avizării
proiectelor de lege67, a unicității reglementării în materie și evitării paralelismelor68, asupra
fundamentării adecvate a inițiativelor legislative și a evaluării preliminare a impactului noilor
reglementări69, precum și a respectării exigențelor privind forma și stilul de redactare a actelor
normative: claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate.70
4.2. Universalitatea drepturilor fundamentale
66
Decizia nr.666/2007 Monitorul Oficial al României, partea I, nr.514 din 31 iulie 2007, Decizia nr.710/2009, Monitorul Oficialal României, Partea I,
nr.358 din 28 mai 2009, Decizia 1658/2010 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.44 din 18 ianuarie 2011
67
Decizia nr.39/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din data de 15 februarie 2008
68
Decizia nr.415/2010, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai 2010
69
Decizia nr.710/2009, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.358 din 28 mai 2009, Decizia nr.1658/2010, Monitorul Oficialal României, Partea
I, nr.44 din 18 ianuarie 2011
70
Decizia nr.61/2007, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116 din 15 februarie 2007; a se vedea și Decizia nr.604/2008, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.469 din 25 iunie 2008, precum și Decizia nr.26/2012, Monitorul Oficial al României, partea I, nr.116 din 15 februarie 2012, a se
vedea și Decizia nr.1258/2009, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.798 din 23 noiembrie 2009
Marieta Safta
Potrivit art.15 alin.(1) din Constituție, ”Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de

libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.
Universalitatea drepturilor și a libertăților se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât și
la titularii acestora. Astfel, sub primul aspect, ea exprimă vocația omului, cetățeanului, de a
beneficia de toate drepturile și libertățile iar, sub cel de-al doilea aspect, exprimă ideea că toți
cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și libertăți. Constituția oferă șansa, mijloacele
și garanțiile juridice pentru ca cetățeanul să își poată valorifica drepturile. 71
4.3. Neretroactivitatea legii
În considerarea importanței sale pentru statul de drept, principiul neretroactivității legii

a fost ridicat în România la rang de principiu constituțional. Art.15 din Constituţie stabileşte
atât principiul neretroactivităţii legii, cât şi cele două excepţii din legislaţia română – aplicarea
legii penale, respectiv a celei contravenţionale mai favorabile (Legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.) .
În exercitarea competenței sale, Curtea Constituțională a sancționat în mai multe rânduri
încălcarea principiului neretroactivității legii, contribuind, totodată, la definirea lui. Astfel,
Curtea a statuat că principiul neretroactivității legii se aplică însăși Constituției. Ca urmare, nu
se poate accepta, de exemplu, interpretarea potrivit căreia prin dispozițiile privind
reglementarea proprietății, Constituția în vigoare ar putea desființa sau modifica situații juridice
anterioare, existente ca o consecință a unor acte normative preconstituționale care au avut ca
efect trecerea unor bunuri în proprietatea statului”72 În același sens, Curtea a mai stabilit, de
exemplu, că dispozițiile art.81 alin.(4) din Constituție, potrivit cărora funcția de Președinte al
României poate fi îndeplinită pentru cel mult două mandate sunt inaplicabile perioadei
anterioare73, fiind de principiu că orice judecată privind logica, semnificația și implicațiile unor
teze ale Constituției se analizează și se interpretează începând cu situațiile care apar după
intrarea ei în vigoare. Principiul neretroactivității legii guvernează, deopotrivă, legile materiale
și cele procesuale 74, precum și efectelor deciziilor Curții Constituționale75.
71
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, comentariu pe articole, op. cit., p. 137
72
Decizia nr.73/1995, Monitorul Oficial al României, partea I, nr.177 din 8 august 1995
73
Hotărârea nr.1/1996, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.213 din 9 septembrie 1996
74
Decizia nr.755/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537 din 16 iulie 2008
75
Decizia nr.838/2009, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009
Marieta Safta
Interpretând principiul neretroactivității legii în corelație cu dispozițiile constituționale

care reglementează intrarea în vigoare a legii, Curtea a statuat că fără a contraveni principiului
neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile, consacrat de art.15 alin.(2) din
Constituţie, nici o lege nu poate prevedea în textul ei, pentru intrarea în vigoare, o dată
anterioară celei la care este publicată în Monitorul Oficial al României.76
Cât privește excepțiile prevăzute de textul constituțional de referință, în cazul legii
penale sau contravenționale mai favorabile, Curtea a statuat, de principiu, că o dispoziție penală
este neconstituțională în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor
situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea
nouă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.77 Legea contravenţională mai
blândă a fost asociată legii penale mai favorabile în virtutea practicii Curții Europene a
Drepturilor Omului care consideră că regulile stabilite de art.6 din Convenţie se aplică, în egală
măsură, şi faptelor penale şi celor contravenţionale .
4. 4 Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Principiul egalităţii în drepturi este consacrat de Constituţia României în art. 16, cu o

structură complexă, cuprinzând atât enunţarea unei reguli generale aplicabile tuturor cetăţenilor
şi în privinţa exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cât şi o aplicaţie
particulară, în privinţa ocupării funcţiilor şi demnităţilor publice.
Cât priveşte regula generală, art. 16 alin. (1) din Constituţie statuează că, „cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Alineatul (2) al
aceluiaşi articol din Constituţie statuează că „Nimeni nu este mai presus de lege”. Sunt incidente
şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Constituţie care prevăd că „România este patria comună şi
indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică,
de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.
76
Decizia nr.7/2002, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 2 aprilie 2002, Decizia nr.185/2009, în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.187 din 25 martie 2009
77
Decizia nr.1483/2001, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2011, Decizia nr.1092/2012, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.67 din 31 ianuarie 2013
Marieta Safta
Principiul egalităţii în drepturi este consacrat de Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului („Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”), de
Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (art. 14 – Interzicerea
discriminării), de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Titlul III –
Egalitatea, care cuprinde o dezvoltare a acestui principiu în mai multe articole referitoare la
egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică,
egalitatea între femei şi bărbaţi etc.), precum şi de alte acte internaţionale.
Principiul egalităţii în drepturi semnifică faptul că, cetăţenii români, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere
sau origine socială, se pot folosi în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie
şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără
privilegii sau discriminări, şi sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice, cât
şi de către ceilalţi cetăţeni.
Acelaşi principiu al egalităţii semnifică faptul că nimeni nu este mai presus de lege, ceea ce
are drept consecinţă faptul că nici autorităţile publice nu se bucură de privilegii unele faţă
de celelalte sau oricare dintre ele faţă de cetăţeni.
Interpretând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu prevederile art. 4 din
Constituţie referitoare la criterii ale nediscriminării, iar în baza art. 20 din Constituţie în
corelaţie cu prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale privind interzicerea discriminării, Curtea Constituţională a statuat în mai multe
rânduri asupra semnificaţiei principiului egalităţii, după cum urmează:
– „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii
care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar
expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi
obiectiv”78;
– „principiul egalităţii în drepturi, pe de o parte, înseamnă reglementare unitară şi

tratament nediscriminatoriu pentru situaţii identice, iar, pe de altă parte, presupune un drept
de diferenţiere”79;
78
Decizia nr. 513/2006 (M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006).
79
Decizia nr. 1092/2008 (M. Of. nr. 712 din 20 octombrie 2008).
Marieta Safta
– „principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii.

Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea
inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie
de scopul legii care le conţine. Tocmai de aceea principiul egalităţii conduce la sublinierea
existenţei unui drept fundamental, dreptul la diferenţă, iar în măsura în care egalitatea nu este
naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unei discriminări”80;
– cât priveşte sfera drepturilor vizate, Curtea a statuat că „principiul egalităţii în faţa legii
şi a autorităţilor publice se aplică, prin natura lui, tuturor drepturilor şi libertăţilor consacrate
prin Constituţie sau prin legi”81;
– referitor la sfera persoanelor cărora li se aplică principiul egalităţii în drepturi, acestea

sunt atât cetăţenii, cât şi persoanele juridice faţă de care s-a promovat un tratament juridic
diferenţiat, „(…) numai dacă astfel regimul juridic diferit s-ar răsfrânge asupra cetăţenilor,
implicând inegalitatea lor în faţa legii şi a autorităţilor publice”82;
– sub aspectul criteriilor de nediscriminare, Curtea Constituţională a statuat că

enumerarea cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Constituţie are „un caracter enunţiativ şi nicidecum
unul limitativ”. Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie raportate la
art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art.
2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora exercitarea drepturilor
şi a libertăţilor recunoscute să fie asigurată fără nicio discriminare ce ar putea rezulta din orice
altă situaţie, pe lângă criteriile de nediscriminare expres enumerate;
– referitor la noţiunea de privilegiu, Curtea a reţinut că se defineşte ca un avantaj sau

favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz,
neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor
persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului
nejustificat acordat. Aşadar, Curtea a reţinut că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări”
din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar
incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept
constituţional diferite83.
80
Decizia nr. 107/1995 (M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996).
81
Decizia nr. 66/1998 (M. Of. nr. 187 din 20 mai 1998).
82
Decizia nr. 512/2004 (M. Of. nr. 1246 din 23 decembrie 2004)
83
Decizia nr. 22/2016 (M. Of. nr.160 din 2 martie 2016).
Marieta Safta
4.3. Ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice
Potrivit art. 16 alin. (3) din Constituţie, „funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,
pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor
funcţii şi demnităţi”.
Textul constituţional de referinţă prevede condiţiile pentru ocuparea funcţiilor şi

demnităţilor publice. Pe lângă acestea, legislaţia infraconstituţională stabileşte şi altele,
referitoare la vârstă, vechime în muncă, pregătire profesională etc.
Noţiunea de funcţii publice desemnează acele funcţii care presupun exerciţiul autorităţii
statale, iar cea de demnităţi publice desemnează acele funcţii care presupun, de regulă,
formalităţi specific de alegere, numire (deputat, senator, preşedinte, ministru etc.).
Este de remarcat faptul că, anterior revizuirii, textul constituţional permitea accesul la
funcţiile şi demnităţile publice persoanelor care aveau numai cetăţenia română, interdicţie care
nu a mai fost însă considerată de natură a se susţine în condiţiile aderării la Uniunea Europeană.
Tot ca o consecinţă a aderării la Uniunea Europeană, preconizată a se realiza după momentul
revizuirii Constituţiei, art. 16 a primit un nou alineat, alin. (4), potrivit căruia „în condiţiile
aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii
organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale”. În
acelaşi sens, art. 40 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că „orice
cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul
membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat”.
Tot cu prilejul revizuirii a fost reglementat în mod expres principiul egalităţii de şanse
dintre femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor publice, civile şi militare, în acord cu
documente internaţionale de referinţă în materie. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene prevede în acest sens în art. 23 că „egalitatea între femei şi bărbaţi trebuie asigurată
în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, munca şi remunerarea.
Principiul egalităţii nu exclude menţinerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje
specifice în favoarea sexului sub-reprezentat”.
Marieta Safta
4.5. Accesul liber la justiţie

Chiar dacă Titlul I al Constituiția României nu reglementează expres și distinct
accesul liber la justiție ca principiu fundamental, consacrarea sa este implicită și privește
întreaga Constituție, cu precădere drepturile și libertățile fundamentale, reglementate de Titlul
II al acesteia. De altfel, în cadrul preocupării generale pentru protecţia drepturilor omului s-a
accentuat ideea că aceste drepturi trebuie cuprinse în instituţii, nu în retorică84, respectiv trebuie
să fie consacrate şi garantate juridiceşte, inclusiv prin posibilitatea conferită titularului ca, în
cazul nesocotirii sau în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor sale, să ceară concursul
instanţelor judecătoreşti. Posibilitatea persoanei de a se adresa justiţiei este, prin urmare, o
condiţie a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale şi priveşte toate aceste drepturi şi libertăţi.
Astfel fiind, accesul liber la justiţie poate fi caracterizat nu doar ca fiind un drept fundamental
– astfel cum este expres reglementat de art.21 din Constituţia României - ci şi un principiu
constituţional.
Art.21 din Constituție stabilește că :„Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen

rezonabil.
Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”
Sub aspectul garanţiilor pe care le consacră, dispoziţiile art.21 din Constituţie se

corelează îndeosebi cu prevederile constituţionale reglementate de art.1 alin.(4), referitoare la
separaţia puterilor în stat, art.24, referitor la dreptul la apărare, art.52, referitor la dreptul
persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 124-130, referitoare la instanţele judecătoreşti,
precum şi cu art.142 -146 referitoare la Curtea Constituțională.
Examinând art.21 din Constituţie, în ansamblul normelor constituţionale menţionate, se

constată – astfel cum, de altfel, s-a reținut și în doctrină 85
- că, prin generalitatea formulării
sale, acesta permite accesul la justiție al oricărei persoane - cetăţean, străin, apatrid -, pentru
84
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, vol II, p. 187
85
Constituția României – comentariu pe articole, Ed Ch Beck, coordonatori I. Muraru, E.S. Tănăsescu, p.177
Marieta Safta
apărarea oricărui drept sau libertate și a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în
sensul ca justițiabilul să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act
constituind o atingere adusă drepturilor sale86, și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept.
Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut, ci poate face obiectul
unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită,
prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu,
în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de
legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță,
în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică (cauza Ashingdane
împotriva Regatului Unit, 1985).
La revizuirea Constituției, în anul 2003, reglementarea accesului liber la justiție a fost

îmbogățită prin introducerea dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-
un termen rezonabil. Curtea Constituțională a examinat modul în care este asigurată această
garanţie pe care o implică accesul liber la justiţie, înainte de consacrarea sa expresă, în anul
2003. Astfel, în ceea ce priveşte conţinutul conceptului de ”termen rezonabil”, Curtea a statuat
că vizează celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac –inclusiv
cele extraordinare –a unor termene pentru exercitarea lor 87. Curtea s-a referit și la jurisprudenţa
Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultată din aplicarea art.6 pct.1 din
Convenţia Europeană, constantă în a aprecia că „invocata cerinţă a termenului rezonabil nu se
analizează în abstract, ci se raportează de la caz la caz, în concret, ţinându-se seama de o serie
de elemente specific efiecărei pricini-durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea
procedurii” 88.
4.6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau
al unor libertăţi
Art.53 din Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar
numai ca excepţie şi condiţionat. Potrivit acestui text restrângerea se poate înfăptui în
următoarele condiții:
- numai prin lege;
86
F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.267
87
Decizia 73/1996, Monitorul Oficial al României, partea iI, nr.255 din 22 octombrie 1996 sau Decizia 96/1996, Monitorul Oficial al României Partea
I, nr.251 din 17 octombrie 1996
88
Decizia nr. 13/1997, Monitorul Oficial al României , partea I, nr.37 din 6 martie 1997
Marieta Safta
- numai dacă se impune după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a
sănătăţii sau moralei publice,a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei
penale, prevenirea unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii
- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- măsura prin care operează restrângerea să fie nediscriminatorie.
5. Norme de principiu referitoare la protecţia juridică a cetăţenilor

români în străinătate, a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România, extrădare şi
expulzare
Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Articolul 17 din Constituţie stabileşte că „cetăţenii români se bucură în străinătate de

protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu
sunt compatibile cu absenţa lor din ţară”.
Se cuvin a fi menţionate şi dispoziţiile art. 46 din Carta drepturilor fundamentale a

Uniunii Europene, potrivit cărora „orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări
terţe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecţia
autorităţilor diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acelui stat”.
Principiul consacrat de art. 17 din Constituţie exprimă faptul că cetăţenia română, ca legătură
politică şi juridică dintre cetăţean şi stat, determină un anumit statut juridic al persoanei, oriunde
s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în afara teritoriului ţării. Desigur că protecţia pe care statul
român o garantează prin norma constituţională implică şi o serie de obligaţii corelative ale
cetăţenilor faţă de stat, de aceea textul constituţional se referă şi la îndeplinirea îndatoririlor de
către cetăţenii români.
Marieta Safta
Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică
Acest principiu este consacrat de art. 18 din Constituţie, potrivit căruia „(1) Cetăţenii
străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi
a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage
în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România
este parte”.
Sunt de menţionat, de asemenea, prevederile art. 18 din Carta drepturilor fundamentale

a Uniunii Europene potrivit cărora „dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor
prevăzute de Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 şi de Protocolul din 31 ianuarie 1967
privind statutul refugiaţilor şi în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană şi cu
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”.
Prin noţiunea de „protecţie generală a persoanelor” textul constituţional are în vedere

drepturile naturale ce ţin de fiinţa umană (dreptul la viaţă, integritate fizică, psihică etc.), iar
prin „protecţia averilor” se au în vedere drepturi patrimoniale ale persoanei (dreptul de
proprietate, dreptul de moştenire etc.). O.U.G. nr. 194/200289 privind regimul străinilor în
România detaliază acest regim de protecţie, reglementând, deopotrivă, drepturile şi obligaţiile
străinilor.
Articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, acesta fiind prin excelenţă un
drept care aparţine străinilor şi apatrizilor şi care reprezintă găzduirea şi protecţia pe care statul
român le acordă acestor persoane, în considerarea faptului că în statul lor de origine acestea
sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi
păcii. Azilul se acordă numai pentru cei urmăriţi pentru activităţi politice şi nu pentru fapte de
drept comun. Potrivit documentelor internaţionale în această materie, azilul este un act paşnic
şi nu poate fi considerat ca un act inamical faţă de un stat90. La nivel infraconstituţional, aceste
principii şi reguli sunt dezvoltate prin Legea nr. 122/2006 privind azilul în România91.
89
Republicată în M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008.
90
I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., 2008, p. 164.
91
M. Of. nr. 428 din 18 mai 2006.
Marieta Safta
7.3. Regulile referitoare la extrădarea sau expulzarea din România
Articolul 19 din Constituţie stabileşte principiul potrivit căruia „cetăţeanul român nu poate
fi extrădat sau expulzat din România”, precum şi excepţia de la acest principiu: extrădarea
cetăţenilor români „în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile
legii şi pe bază de reciprocitate”. Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza
convenţiilor internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
Reglementând protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare, Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene prevede la art. 19 că „(1) Expulzările colective sunt
interzise. (2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un
risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane
sau degradante”.
Această reglementarea constituţională este o consecinţă a celor care consacră regimul de

protecţie a cetăţenilor români, străinilor şi apatrizilor.
Extrădarea reprezintă una dintre formele cooperării judiciare internaţionale în materie

penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă
să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este
urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea
executării unei pedepse în statul solicitant92. Extrădarea se poate solicita/acorda în baza
convenţiilor multilaterale sau a unor tratate bilaterale ori pe bază de reciprocitate, în lipsa
unor asemenea instrumente juridice. Se reţin astfel Convenţia europeană de extrădare,
încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale adiţionale din 15 octombrie
1975 şi 17 martie 1978, precum şi numeroase convenţii multilaterale, adoptate fie sub egida
Consiliului Europei, fie sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, care conţin dispoziţii
privind extrădarea93.
Expulzarea reprezintă instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice dintr-un stat
pot să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt,
în mod silit, şederii acelei persoane pe teritoriul său. Potrivit Codului penal român, expulzarea
este o măsură de siguranţă, aşadar o măsură care are ca scop înlăturarea unei stări de pericol
92
F.R. RADU, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică, în Dreptul
nr. 2/2006.
93
F.R. RADU, http://www.just.ro.
Marieta Safta
şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, şi care se iau faţă de

persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală94.
Expulzarea sau extrădarea se hotărăsc de către justiţie. Legislaţia infraconstituţională

dezvoltă condiţiile şi aspectele de ordin procedural. Astfel, de exemplu, O.U.G. nr. 194/2002
privind regimul străinilor în România prevede că împotriva străinului care a săvârşit o
infracţiune pe teritoriul României poate fi dispusă măsura expulzării în condiţiile prevăzute de
Codul penal şi de Codul de procedură penală, dreptul de şedere al acestuia încetând de drept la
data la care a fost dispusă măsura expulzării. Un străin nu poate fi expulzat într-un stat în care
există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente
inumane sau degradante. De asemenea, măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a
fost dispusă, nu poate fi executată, dacă străinul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală
şi magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării ori dacă
a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o pedeapsă
privativă de libertate. Interdicţia de expulzare durează până la dispariţia motivelor pe care a fost
întemeiată, constatarea situaţiilor menţionate fiind de competenţa instanţei de judecată, în urma
comunicării efectuate de către Oficiul Român pentru Imigrări.
● drepturile fundamentale au fost definite ca fiind acele drepturi subiective ale cetăţenilor,
esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera
dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie, legi și documente
internaționale.
● ceea ce caracterizează consacrarea legislativă a drepturilor omului este pluralismul legal,

adică multitudinea de surse, la nivel național, supranațional și internațional.
94
I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 167.
Marieta Safta
● inviolabilităţile sunt acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură viaţa,
posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului
persoanei fizice.
● drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale sunt acele drepturi şi libertăţi care
protecţiei acestora.
● drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale sunt acele drepturi şi libertăţi care
protecţiei acestora.
● drepturile şi libertăţile social politice sunt acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul
lor, pot fi exercitate de cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi
spirituale, fie pentru participarea la guvernare.
● drepturile exclusiv politice sunt acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor, pot fi
exercitate de cetăţeni numai prin participarea la guvernare.
● drepturile garanţii sunt acele drepturi care prin conţinutul lor, joacă, în principal, rolul de
garanţii constituţionale.
● principiile fundamentale sunt reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor
şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români.
● articolul 17 din Constituţie stabileşte că „cetăţenii români se bucură în străinătate de
protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu
sunt compatibile cu absenţa lor din ţară”.
● articolul 18 din Constituţie stabilește că „(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în
România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de
Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte”.
Marieta Safta
1. Ce se înțelege prin pluralism legal în materia drepturilor și libertăților fundamentale?

2. Caracterizați universalitatea astfel cum este reglementată de art.15 alin.(1) din
Constituție
3. Caracterizați principiul neretroactivității legii și excepțiile de la acest principiu.
4. Explicați importanța consacrării constituționale a principiului neretroactivității legii, cu
excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
5. Ce semnifică egalitatea în fața legii?
6. Ce semnifică egalitatea în drepturi?
7. Comentați principiul potrivit căruia ”nimeni nu este mai presus de lege”
8. Explicați noțiunea de discriminare.
9. Explicați noțiunea de ”privilegiu”.
10. Ce înseamnă accesul la justiție?
11. Este liberul acces la justiție un drept absolut?
12. Poate fi restrâns exercițiul unor drepturi/libertăți fundamentale prin ordonanță de
urgență a Guvernului? Dar prin hotărâre de Guvern?
13. Explicați condiția potrivit căreia restrângerea exercițiului dreptului trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o.
14. Explicați corelația dintre condițiile ce trebuie respectate pentru restrângerea exercițiului
unor drepturi sau libertăți și principiul statului de drept.
15. Caracterizați exigențele de calitate a legii, așa cum rezultă din jurisprudența
CCR/CEDO.
16. Explicați ce înseamnă accesibilitatea legii.
17. Identificați exigențele procedurale de adoptare a legii subsumate principiului legalității
(a se vedea Deciziile CCR nr128/2019 și 139/2019)
18. Caracterizați cadrul constituțional referitor la protecția cetățenilor români în străinătate.
19. Caracterizați cadrul constituțional referitor la protecția cetățenilor străini şi a
apatriziilor în România.
20. Caracterizați instituția extrădării și instituția expulzării.
Marieta Safta
21.
Realizați rezumatul unei decizii a Curții Constituționale în care s-a făcut

aplicarea principiilor fundamentale studiate.
• Constituția României
• Declarația Universală a Drepturilor Omului
• Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale
• Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
• Safta Marieta, Drept constituțional și instituții politice – Vol.I - Teoria
Hamangiu, București, 2020 ed.a VI-a revizuită
• RULE OF LAW CHECKLIST adoptat de Comisia de la Veneția la cea
de-a 106-a sesiune plenară (Veneția, 11-12 Martie 2016)
• Safta Marieta, Valorificarea normelor de tehnică legislativă în
controlul de constituționalitate, în Buletin de informare legislativă
nr.2/2016
• GHID PRIVIND ART. 6 DIN CONVENŢIE- Dreptul la un proces
echitabil (latura penală)
https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_6_criminal_RON.pd
f
• GHID PRIVIND ART. 6 DIN CONVENŢIE- Dreptul la un proces
echitabil (aspectul civil)
https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_6_RON.pdf
• Manual de drept european privind nediscriminarea
https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/1510-
FRA_CASE_LAW_HANDBOOK_RO.pdf - a se vedea jurisprudența
CEDO și CJUE acolo invocată
Marieta Safta
DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETĂȚENILOR. PREZENTARE GENERALĂ

Marieta Safta
CUPRINS
3. Drepturile și libertățile social politice
4. Drepturile exclusiv politice
6. Îndatoririle fundamentale
8. Teste de autoevaluare
Marieta Safta
OBIECTIVE SPECIFICE
să caracterizeze drepturile inviolabilități;
să caracterizeze drepturile și libertățile sociale, economice

și culturale
să caracterizeze drepturile și libertățile social politice
să caracterizeze drepturile garanții
să caraterizeze îndatoririle fundamentale
să realizeze corelația între normele de protecție la nivel

național/european/internațional pentru fiecare dintre
drepturile studiate
să identifice aplicarea practică a normelor de protecție a

drepturilor fundamentale în jurisprudență
Marieta Safta
Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
Articolul 22 din Constituție stabilește că dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate

fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Totodată, același text interzice tortura și orice fel
de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Pedeapsa cu moartea este interzisă.
Se constată așadar că, într-un singur articol, sunt garantate trei drepturi fundamentale,
primordiale ale ființei umane în general: viața, integritatea fizică și psihică. Astfel, dreptul la
viață nu poate fi conceput fără integritatea fizică, orice atingere a integrității fizice a unei
persoane însemnând o lezare a dreptului la viață. De asemenea, latura psihică a vieții reprezintă
o prelungire a dreptului la viață și nu poate fi disociată nici de integritatea fizică.
În protejarea și garantarea dreptului la viață, la integritate fizică și psihică există, pe de

o parte, o obligație prin care statul trebuie să protejeze individul împotriva oricăror atingeri
aduse acestor drepturi de către alte persoane sau grupuri de persoane iar, pe de altă parte, o
obligație a statului de a nu recurge la măsuri care să afecteze aceste drepturi în acțiunile sale de
protejare a valorilor societății sau a drepturilor altor persoane.
Legislația infraconstituțională dezvoltă și susține principiile instituite la nivel

constituțional. Astfel, garantarea drepturilor reglementate ar fi lipsită de eficiență juridică fără
suportul normei penale, care implică o sancționare specifică, viguroasă, a încălcării acestora.
Marieta Safta
Libertatea individuală
Cu prilejul adoptării Constituției dar mai cu seamă la revizuirea acestuia, libertatea
individuală a căpătat o amănunțită reglementare, în acord cu exigențele dezvoltate într-o
constantă jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului. Art.23 din Constituție
stabilește principiul potrivit căruia libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile,
precum și condițiile în care se poate dispune percheziționarea, reținerea sau arestarea unei
persoane.
Astfel, percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în
cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea
preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi
penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu
câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult
de 180 de zile.) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic,
şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de
îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea
preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice
menţinerea privării de libertate.
Sunt de asemenea reglementate o serie de drepturi ale persoanei reținute și arestate, în

scopul evitării oricăror abuzuri ale autorității: celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la
cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel
mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau
numit din oficiu; punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele
acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege; Persoana arestată
preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe
cauţiune.
Este reglementată expres prezumția de nevinovăție, potrivit căreia până la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată,
precum și principiul legalității incriminării și a pedepsei, potrivit căruia nici o pedeapsă nu poate
fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
Marieta Safta
Cu prilejul revizuirii Constituției s-a introdus și dispoziția potrivit căreia sancţiunea

privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală, ceea ce a condus la modificarea
legislației în materie contravențională, în sensul eliminării sancțiunii închisorii
contravenționale, care a fost înlocuită cu sancțiunea muncii în folosul comunității.
Dreptul la apărare
Articolul 24 din Constituția României garantează dreptul la apărare. Textul
constituțional se referă atât la dreptul la apărare în sens larg (posibilitatea oricărei persoane de
a beneficia de toate garanțiile oferite de lege în cursulu unui proces) cât și la posibilitatea
părților din cadrul unui proces de a fi asistate de un apărător calificat, de un avocat.
Garantarea dreptului la apărare reprezintă o obligație ce revine statului, în strânsă
legătură cu alte reguli și principii incidente și în materia liberului acces la justiție, găsindu-și
reflectarea în drepturi și garanții procesuale pentru părțile unui proces.
Cât privește asistența judiciară, aceasta este de regulă facultativă. În materie procesual-
penală ea este obligatorie pentru învinuit sau inculpat în cazurile expres prevăzute de lege, sub
sancțiunea nulității absolute a tuturor actelor procesuale efectuate în absența apărătorului, cu
obligația refacerii lor în condițiile legii. Dacă asistența judiciară este obligatorie, iar învinuitul
sau inculpatul nu are un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat prin dispozițiile art.25
din Constituția României, care prevede, de asemenea, dreptul fiecărui cetăţean de a-şi stabili
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Astfel, legislația prevede și restrângeri ale
exercițiului dreptului la liberă circulație, aceste restrângeri trebuind să fie însă în acord cu
prevederile art.53 din Constituție, care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor
drepturi sau libertăți.
Marieta Safta
Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată
Articolul 26 din Constituție statuează asupra obligației autorităților de a respecta şi

ocroti viaţa intimă, familială şi privată, precum și asupra dreptului persoanei fizice de a dispune
de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Viața intimă familială privește viața de familie a persoanei. Statul ocrotește viața de
familie nu numai prin instituirea acestui drept, ci și prin alte norme constituționale strâns legate
de ocrotirea familiei (dreptul la familie- art.48, protecția copiilor și tinerilor – art.49, dreptul la
moștenire- art.46).
Viața intimă privată se referă la intimitatea sau confidențialitatea pe care o persoană

înțelege să o păstreze în jurul său (viața sentimentală, starea de sănătate, opțiuni religioase etc).
Viața privată presupune și zone aflate la confluența dintre spațiul intim și cel social, cum sunt
datele cu caracter personal – nume, adresă, vârstă, stare civilă. Tot în categoria vieții intime
intră și dreptul persoanei la propria imagine, drept recunoscut atât în jurisprudența instanțelor
naționale cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Dreptul persoanei de a nu dispune de ea însăși are în vedere dreptul persoanei de a

dispune de propriul corp. Persoanele au dreptul de a dispune de ele însele atâta vreme cât nu
încalcă drepturile și libertățile altora și bunele moravuri, ceea ce implică posibilitatea unor
restrângeri ale exercițiului dreptului (situații precum examenul medical obligatoriu al sănătății
înainte de căsătorie, obligația efecturăă unor vaccinuri sau examene medicale pentru depistarea
unor boli venerice sau contagioase).
Inviolabilitatea domiciliului
Potrivit art.27 din Constituție, domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, cu
următoarele excepții:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
Marieta Safta
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziţia domiciliară, care este tot o formă de limitare a inviolabilității domiciliului,

se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, fiind
interzisă în timpul nopții, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
Cât privește noțiunea de domiciliu, aceasta are în vedere locul unde o persoană locuiește
în mod permanent. Noțiunea de reședință se referă la locul în care o persoană locuiește în mod
temporar sau ocazional.
Dreptul la învăţătură
Potrivit art.32 din Constituție, dreptul la învăţătură este asigurat prin

învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel
profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de
instrucţie şi de perfecţionare.
Textul constituțional de referință stabilește și o serie de reguli cu privire la modul de

realizare a învățământului, respective:
- Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română, regulă care se corelează

cu prevederea potrivit căreia limba română este limba oficială a statului; în condiţiile legii,
învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. este garantat dreptul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea
fi instruite în această limbă sunt garantate;
Marieta Safta
- Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii
copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii;
- Învățământul superior beneficiază de autonomie universitară, ceea ce înseamnă dreptul

comunității universitare să își stabilească misiunea proprie, strategia instituțională, structura,
activitățile, organizarea și funcționarea proprie; gestionarea resurselor materiale și umane, toate
acestea ”cu respectarea strictă a legislației în vigoare”. Referitor la conceptual de autonomie
universitară, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe rânduri, statuând că normele
constituționale consacră o singură formă de autonomie în ceea ce privește organizarea și
funcționarea învățământului superior – autonomia universitară, indiferent dacă este vorba
despre învățământ superior de stat sau particular;
- Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui

cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
Accesul la cultură
Potrivit art. 33 din Constituție, introdus cu ocazia revizuirii acesteia, în anul 2003,
accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii, libertatea persoanei de a-şi dezvolta
spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale neputând fi îngrădită.
Statului îi revine obligația de a asigura păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii
naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea
creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.
Ca generație de drepturi, accesul la cultură face parte din generația a treia de drepturi,
denumite și drepturi de solidaritate. Statul trebuie să asigure cadrul necesar pentru ca persoanele
să poată beneficia cu adevărat de acest drept.
Pot fi reținute ca forme de realizare a accesului la cultură următoarele: libertatea

persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea; libertatea persoanei de a accede la valorile culturii
naționale și universale; păstrarea identității spirituale; sprijinirea culturii naționale; stimularea
artelor; protejarea și conservarea moștenirii culturale; dezvoltarea creativității; promovarea
valorilor culturale și artistice.
Marieta Safta
Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Potrivit articolului 34 din Constituție, dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul
este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Organizarea asistenţei
medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare,
controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri
de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
Statul român garantează dreptul la ocrotirea sănătății prin reglementarea unui cadru
legal și instituțional privind asigurările obligatorii de sănătate, realizarea de programe publice
de informare a cetățenilor, construirea de spitale, pregătirea personalului medical etc.
Referindu-se la dreptul la ocrotirea sănătăţii, Curtea Constituțională a atras atenția

asupra faptului 95 că „obligativitatea asigurării şi a contribuţiei la sistemul asigurărilor sociale
de sănătate trebuie analizată în legătură cu un alt principiu ce stă la baza acestui sistem, anume
cel al solidarităţii.” Referitor la valoarea contribuţiei cetăţenilor, prin numeroase decizii96
Curtea a reţinut că "este firesc ca valoarea contribuţiei să difere de la persoană la persoană,
în funcţie de cuantumul veniturilor realizate. Această diferenţă este rezonabilă şi justificată de
situaţia obiectiv deosebită în care se află persoanele care realizează venituri mai mari faţă de
cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum şi de principiul solidarităţii şi subsidiarităţii în
colectarea şi utilizarea fondurilor, aplicabil în materia asigurărilor sociale de sănătate".
Dreptul la un mediu sănătos
Articolul 35 din Constituție prevede dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător

sănătos şi echilibrat ecologic, precum și îndatorirea persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi
a ameliora mediul înconjurător. Această obligație trebuie corelată, prin interpretarea sistematică
a textelor constituționale, cu cea corelativă specifică pentru titularii dreptului de proprietate,
prevăzută de art.44 alin.(7) din Constituție. Același text stabilește și obligația pozitivă a statului
de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Un mediu sănătos asigură cadrul
95
Decizia nr.775/2009, Monitorul Oficial al României, Partea I, 459 din 2 iulie 2009 , a se vedea şi Decizia nr. 934/2006, Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007
96
Decizia nr.56/2006, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21 februarie 2006, şi Decizia nr. 539/ 2006, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 661 din 1 august 2006
Marieta Safta
dezvoltării armonioase a persoanelor și posibilitatea exercitării depline a altor drepturi precum

dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică și psihică, etc.
Dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii

Articolul 41 din Constituție statuează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.
Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă. Orice
activitate ce se circumscrie dreptului la muncă trebuie să respecte însă regulile pe care
legiuitorul le-a edictat în vederea creării cadrului legal de funcţionare a acestora.
Astfel, în considerarea specificului categoriilor profesionale reglementate, legiuitorul a

stabilit, pentru fiecare caz, prin norme speciale, condițiile de exercitare a profesiei și, în cadrul
acestora, o serie de incompatibilități, menite să slujească interesului public și bunei organizări
și desfășurări, în condiții de legalitat și imparțialitate, a respectivelor profesii. De exemplu, lipsa
unei definiţii clare a profesiilor liberale şi a reglementării principiilor care guvernează materia
– inclusiv principiul potrivit căruia persoanele care exercită o profesie liberală se supun unui
cod deontologic specific categoriei profesionale în cauză -, a determinat caracterizarea
condițiilor și a incompatibilităţilor prevăzute de lege ca reprezentând încălcări ale dreptului la
muncă, sau ca având caracter discriminatoriu. Sesizată fiind cu privire la neconstituționalitatea
reglementărilor având ca obiect asemenea condiții și incompatibilități, Curtea Constituțională
a respins excepțiile de neconstituționalitate formulate, reținând, de principiu, că libertatea
alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu este incompatibilă cu stabilirea condiţiilor
în care poate fi exercitată o profesie, pentru ca aceasta să corespundă naturii şi finalităţii sale
Același articol statuează asupra dreptului salariaților la măsuri de protecţie socială.

Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor si al tinerilor,
instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit,
prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii
specifice, stabilite prin lege. Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa asupra dreptului
la salariu, ca și componentă a dreptului la muncă97; „întrucât dreptul la salariu este corolarul
unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie
într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza
numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie. 98”
97
Decizia nr.1221/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008
98
Decizia nr.874 din 25 iunie 2010, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010
Marieta Safta
Normele constituționale stabilesc că durata normală a zilei de lucru este, în medie, de

cel mult 8 ore, principiul potrivit căruia la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii,
precum și garantarea dreptului la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective.
În legătură cu dreptul la muncă este și interzicerea muncii forţate statuată de art. 42 din
Constituție care enumeră, totodată, și acele activități care nu constituie muncă forţată,
respectiv:
a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii,
în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau
de libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac
parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
Dreptul la grevă
Greva poate fi definită ca fiind acea activitate de încetare a lucrului, în mod organizat și
colectiv, de către salariați, cu scopul obținerii unor revendicări profesionale, economice și
culturale. Acest drept al salariaților este reglementat de art. 43 din Constituție, cu trimitere la
dispozițiile legii speciale în ceea ce privește condițiile și limitele exercitării sale, precum și
garanțiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.
Dreptul de proprietate privată
Elaborarea Constituţiei din 1991 a răspuns cerinţelor de realizare a unui cadru juridic
democratic şi a fundamentelor statului de drept. În materie de proprietate, experienţa aplicării
reglementărilor adoptate în perioada comunistă, în contextul unei lungi perioade în care dreptul
de proprietate privată a fost aproape lipsit de conţinut, a determinat ca unul dintre principalele
puncte ale dezbaterilor din Adunarea Constituantă asupra Tezelor proiectului de Constituţie să
Marieta Safta
îl constituie reglementarea garanţiilor acestui drept fundamental, care cunoaște o amănunțită

consacrare prin prevederile art.44 din Constituție.
Astfel, se stabilește că dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt

garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai
în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin
lege organică, precum şi prin moştenire legală.
Același articol preevede garanții în materia exproprierii, naționalizării și confiscării

statuând că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, interzicând naţionalizarea sau orice alte
măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor, precum și confiscarea averilor
licit dobândite. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii. Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate
folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru
daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile
autorităţii. Despăgubirile la care textele constituționale fac referire se stabilesc de comun acord
cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
Este prevăzută, totodată, obligația proprietarilor de respectare a sarcinilor privind

protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi a celorlalte sarcini care, potrivit
legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Textul constituțional prevede și o important garanție a dreptului de proprietate, respectiv

prezumția caracterului licit al dobândirii averii.
Marieta Safta
Libertatea economică
Textul art.45 din Constituție, care reglementează libertatea economică se corelează în

ansamblul dispozițiilor constituționale cu art.135 alin.(2) lit.a), potrivit cărora statul trebuie să
asigure libertatea comerțului, protecția concureței loiale și crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producție. Dispozițiile constituționale garantează accesul liber
al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii.
Referitor la exercitarea în condițiile legii, este de menționat că accesul liber la o

activitate economic implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății economice prin
interzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate și pentru alte persoane, limitări care
trebuie să fie nediscriminatorii, justificate de un interes general, proporționale cu situația care
le-a determinat.
După aderarea la Uniunea Europeană, atât conținutul cât și limitele libertății economice
pe plan național trebuie determinate și în raport de dreptul Uniunii Europene, deoarece aceasta
se manifestă pe planul pieței, care nu mai este o piață internă, închisă între frontierele statului
ci o piață internă a Uniunii Europene.
Dreptul la moştenire
Articolul 46 din Constituție statuează că dreptul la moştenire este garantat,
coroborându-se cu dispozițiile constituționale care ocrotesc și garantează dreptul de proprietate.
Garantarea vizează apărarea a însăși existenței dreptului la moștenire, împotriva oricăror
atingeri pe care statul sau autoritățile publice ar putea să i-o aducă, inclusiv prin adoptarea unor
acte normative. Textul constituțional are în vedere atât moștenirea legală, cât și pe cea
testamentară.
Marieta Safta
Nivelul de trai
Sub denumirea de ”nivel de trai”, textul constituțional al art.47 reglementează o serie de

drepturi sociale ce presupun o problematică deosebit de complexă. Aceasta întrucât drepturile
sociale sunt legate în mod esenţial de ideea de progres economic şi social și, de asemenea, sunt
însoţite de o necesitate substanţială de susţinere financiară. Aceste caracteristici determină o
anumită specificitate şi o dinamică aparte, pe care constituţiile, caracterizate ca legi cu o mare
stabilitate, nu o pot asigura în sine. Adaptarea la această dinamică revine, prin urmare,
legiuitorului infraconstituţional care, prin reglementările pe care le adoptă, trebuie să respecte,
pe de o parte, exigenţele constituţionale şi cele impuse de reglementările internaţionale iar, pe
de altă parte, să fie în măsură să realizeze politicile sociale impuse de realităţile socio - istorice
concrete. Dată fiind specificitatea menţionată şi dificultatea sarcinii legiuitorului în acest
context, i se recunoaşte acestuia o largă posibilitate de apreciere.
Este de menționat în acest sen că art.1 alin.(3) din Constituţie caracterizează România
ca fiind stat social, fără a da o definiţie acestui concept. Invocarea sa în faţa Curţii
Constituţionale, şi interpretarea sistematică a dispoziţiilor constituţionale care consacră
drepturilor sociale din perspectiva principiului enunţat, au determinat pronunţarea unor decizii
prin care Curtea a examinat şi a precizat înţelesul conceptului de „stat social”, circumscriind
astfel, pe de parte, sfera drepturilor sociale, mai ales a celor de securitate socială, iar, pe de altă
parte, obligaţiile statului în raport de norma constituţională, respectiv marja de apreciere pe
care acesta o are în adoptarea de măsuri care vizează drepturi sociale. O decizie a Curţii99
definește ”noţiunea de "stat social" ca fiind acel complex de măsuri ce vizează atât politica
economică, cât şi cea socială şi care pune în prim-plan prevederile sociale de natură
economică ce au consecinţe pozitive asupra statutului social al cetăţenilor.» Prin aceeaşi
decizie, Curtea a mai reţinut că „statul social presupune un anumit grad de intervenţie etatică
în abordarea diferitelor domenii cu caracter social existente la nivelul politicii sociale a
statului.
Potrivit art.47 din Constituție, statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică
şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Observând că
99
Decizia nr.1594/2011, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.909 din 21 decembrie 2011
Marieta Safta
acest concept100nu este definit de Constituţie, nici ca atare, nici în ceea ce priveşte mijloacele
de realizare, Curtea Constituțională a României a statuat că acesta impune statului să instituie
un ansamblu de măsuri prin care să asigure protejarea şi îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor
atât prin reglementarea unor drepturi fundamentale, dar şi prin drepturi care nu au o consacrare
constituţională şi care tind către acelaşi obiectiv.
Art.47 din Constituție reglementează de asemenea, în alin.(2), dreptul cetățenilor la
pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la
ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege.
Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.
Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie

Potrivit articolul 48 din Constituție, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită
între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.
Principiile pe care textul constituțional le menționează cu referire la acest drept sunt
următoarele:
- libertatea căsătoriei, ceea ce presupune consimțământul liber exprimat al celor doi soți
cu privire la încheierea căsătoriei; cât privește condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate
a căsătoriei, textul constituțional de refetință trimite la legea specială. Se reglementează
egalitatea în fața legii a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie;
- egalitatea soților care presupune egalitatea atât la încheierea căsătoriei cât și relațiile
personale și patrimoniale dintre soți, raporturile dintre părinți și copii, etc;
- drepturile și obligațiile părintești trebuie exercitate și se bazează pe principiul

interesului superior al copilului, părinții având responsabilitatea asigurării unei dezvoltări
armonioase a copiilor minori, asigurarea educației și creșterea în scopul integrării armonioase
în societate.
100
Decizia nr. 30/1994, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 18 aprilie 1994, Decizia nr.765/2011, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.476 din 6 iulie 2011
Marieta Safta
Protecţia copiilor şi a tinerilor
Promovarea drepturilor copiilor și tinerilor reprezintă o evoluție în garantarea

drepturilor omului în general, evoluție care conturează o viziune subsumată conceptului de
”interes superior al copilului”. Această viziune – care se desprinde din actele internaționale
adoptate în materie, precum și din jurisprudența instanțelor chemate să le aplice - este
fundamentată pe ideea că minorul are nevoi și drepturi distincte de cele ale părinților, astfel
încât interesul său ar putea fi diferit de cel al părinților sau tutorilor săi. În aceste condiții,
interesul copilului trebuie să prevaleze în fața altor interese atunci când se iau măsuri cu privire
la acesta.
Art.49 din Constituți instituie un regim special de protecţie şi de asistenţă a tinerilor în

realizarea drepturilor lor. Este reglementată obligația statului de a acorda alocaţii pentru copii
şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Este interzisă exploatarea
minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în
primejdie viaţa ori dezvoltarea normală, precum și angajarea ca salariați a minorilor sub vârsta
de 15 ani. Legislația infraconstituțională enunță expres principiul interesului superior al
copilului și dezvoltă garanțiile prevăzute de textul constituțional (Legea nr.287/2009 privind
Codul civil101, Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului102 ,
Legea nr.273/2004 privind procedura adopției103 ).
Protecţia persoanelor cu handicap
Constituția României acordă un text distinct, articolul 50, reglementării protecției

speciale de care se bucură persoanele cu handicap. Este stabilită obligația statului de a asigura
realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale
handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii,
respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.
101
Republicată în temeiul art.218 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind
Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.409 din 10 iunie 2011
102
Publicată în Monitorul oficial al României, partea i, nr.557 din 23 iunie 2004
103
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 19 aprilie 2012
Marieta Safta
Pentru deplina respectare a acestui drept, alături de obligațiile statului legislația în

materie legislația prevede și sancționarea celor care se fac vinovați de practici care
discriminează persoanele cu handicap. Sunt de asemenea luate măsuri de susținere financiară a
acestor persoane (ajutoare sociale, scutiri de taxe), și sunt dezvoltate proiecte în scopul
încurajării dezvoltării și integrării sociale armonioase a persoanelor cu handicap.
3. Drepturile și libertățile social –politice
Secretul corespondenţei
Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice

şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil, în acest sens fiind dispozițiile
art.28 din Constituție.
Corespondența reprezintă un element ce ține de viața intimă și, ca și spațiul în care

persoana locuiește, spațiul în care aceasta comunică trebuie să fie la adăpost de ingerințe
exterioare abuzive. Prin noțiunea de corespondență utilizată de textul constituțional se înțelege
orice transmitere de informații, idei, sentimente, realizată între două sau mai multe persoane,
prin orice mijloc legal de comunicare.
Este de precizat că și acest drept nu exte unul absolut, exercițiul său putând fi limitat în
condițiile legii. În principal, limitările țin de necesitatea efectuării probațiunii în cauzele penale,
cu stricta respectare a dispozițiilor legale.
Libertatea conştiinţei
Articolul 29 din Constituție prevede că libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi

libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns
să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. Părinţii sau
Marieta Safta
tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror
răspundere le revine.
De asemenea, este garantată libertatea conştiinţei; ea trebuie să se manifeste în spirit de

toleranţă şi de respect reciproc.
Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile

legii. Acestea sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin
înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate. În
relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.
S-a remarcat că104 termenul de cult are două accepțiuni: într-o accepțiune organic, prin cult se
înțelege o asociație, o organizațție religioasă iar într-o accepțiune funcțională se înțelege ritualul
practicat. În ambele accepțiuni, cultul religios înseamnă exteriorizare unor credințe religioase,
atât prin unirea celor de aceeași credință într-o asociație religioasă (biserică sau cult), cât și prin
ritualurile cerute de acea credință (procesiuni, adunări religioase etc).
Libertatea de exprimare
Potrivit articolului 30 din Constituție, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor

sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel
este interzisă și nicio publicație nu poate fi suprimată. Răspunderea civilă pentru informaţia
sau pentru creaţia adusă la cunoştinţăpublică revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de
radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
În acest mod concepută, libertatea de exprimare este garanţia unei informări obiective
şi a pluralităţii oricare i-ar fi forma, suportul sau finalitatea. Ea se aplică nu numai la mass-
media, ci şi tuturor creatorilor din domeniile ştiinţific, literar sau artistic. Altfel spus, libertatea
de exprimare se refera la libertatea unei persoane de a-si exprimare gandurile, opiniile sau
104
Constituția României – comentariu pe articole, op. cit., p. 284
Marieta Safta
credinta, precum si la libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, inclusiv mediul online. Protecţia libertăţii
de exprimare este o condiţie esenţială pentru garantarea unui regim politic democratic şi pentru
dezvoltarea ﬁecărei persoane.
Exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă însă unor formalităţi, condiţii,

restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea
ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a
drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.Astfel, libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură
naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau
la violenţă publică, precum si manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
Este de subliniat că limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din
Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi
înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile
democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei
persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români,
cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără
să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în
art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, în conformitate cu care "Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi
responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute
de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora [...]", precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul libertăţii de
exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă
anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seama de drepturile sau
reputaţia altora. Orice hotărâre judecătorească sau act care limitează libertatea de exprimare
trebuie să conţină motive suficient de clare care să justifice de ce o asemenea restrângere este
Marieta Safta
necesară. Libertatea de exprimare încetează acolo unde începe dreptul la bună reputaţie, la viaţă
privată.
Evoluția mijloacelor de comunicare ridică noi probleme legate de limitele libertății de

exprimare. Astfel, internetul este un mijloc de comunicare și informare diferit de presa
scrisă, mai ales având în vedere capacitatea acestuia de a stoca și transmite informații.
Servind milioane de utilizatori la nivel mondial, internetul nu poate fi supus unor reglementări
și controale uniformizate la nivel mondial. Riscul atingerii drepturilor protejate de
Convenție este mult mai mare în cazul informațiilor care circulă pe internet față de cele
din presa scrisă, în special intruziunile în dreptul la viață privată al persoanei. Din acest motiv
legile care privesc presa scrisă trebuie să difere față de cea din mediul online, aceasta trebuind
să fie supusă unor legi specifice care să aibă în vedere evoluția tehnologiei pentru a se asigura
protecția și promovarea drepturilor și libertăților în cauză.
Dreptul la informaţie
Articolul 31 din Constituție reglementează dreptul persoanei de a avea acces la orice
informaţie de interes public, precum și obligația corelativă a autorităţilor publice, potrivit
competenţelor ce le revin, de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice şi asupra problemelor de interes personal. Dreptul la informaţie nu trebuie să
prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. În acest sens, este
stabilită obligația mijloacelor de informare în masă, publice şi private, de a asigura informarea
corectă a opiniei publice. O garanție prevăzută de textul constituționbal pentru acestea este
autonomia serviciilor publice de radio şi de televiziune. Ele trebuie să garanteze grupurilor
sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi
controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.
Marieta Safta
Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor, consfințită de art.39 din Constituție, este o libertate cu caracter

social –politic care constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni reuniuni private sau publice,
cu scopul de a da expresie unor preocupări, gânduri, convingeri. Întrunire semnifică o grupare
de persoane organizată, cu caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepții, opinii.
Potrivit textului constituțional menționat, mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau
orice alte întruniri sunt libere. Acestea se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără
nici un fel de arme.
Dreptul de asociere
Garantând dreptul de asociere, art.40 din Constituție stabilește, totodată, și formele de

asociere, respectiv: partide politice, sindicate, patronate şi în alte forme de asociere.
Se specifică caracterul neconstituțional al partidele sau organizaţiilor care, prin

scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului
de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României, și se precizează sfera
persoanelor care nu pot face parte din partide politice (judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică.) Constituția interzice asociaţiile cu caracter
secret.
În literatura juridică se realizează deosebirea dintre libertatea întrunirilor și dreptul de

asociere. Astfel, întrunirile presupun participanți care nu au calitatea de membru permanent sau
acceptat conform unei proceduri prestabilite, în timp ce asociația presupune un grup de persoane
reunite prin calitatea de membru, între care există legături permanente. De asemenea, întrunirile
nu urmăresc realizarea unui scop permanent, ci a unuia concret, declarat în momentul
desfășurării lor. Asociația presupune existența unui scop permanent, precis, determinat în
momentul înființării, declarat prin actul de înființare sau organizare. Întrunirile se desfășoară
pe baza unor reguli stabilite ad-hoc, în timp ce asociația funcționează pe baza regulilor statutare.
Particularități și diferențe există și în privința locului de desfășurare și a participanților, însă
toate acestea nu trebuie interpretate rigid.
Marieta Safta
4. Drepturile exlusiv politice
Dreptul de vot
Este un drept cu natură exclusiv politică, reglementat de art.36 din Constituție, care
statuează că cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor
inclusiv. Sunt excluși, așadar, de la vot, cetățenii străini și apatrizii, inclusiv refugiații și
solicitanții de azil în România, statutul lor juridic fiind diferit de cel al cetățenilor.
Același text stabilește că nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub
interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea
drepturilor electorale.
Este de menționat faptul că dreptul de vot aparține nu doar cetățenilor români cu
domiciliul în țară, ci și cetățenilor români cu domiciliul în străinătate.
Din examinarea sistematică a Constituției se deduc următoarele trăsături caracteristice

ale votului în România: universalitatea (cu precizările mai sus arătate); egalitatea (reflectată
atât în numărul de voturi de care dispune fiecare cetățean, cât și în ponderea fiecărui vot în
desemnarea reprezentanților națiunii: astfel, fiecare cetățean are dreptul la un singur vot, iar
acest vot are aceeași pondere cu a tuturor celorlalte voturi în desemnarea unei aceleiași autorități
a statului, indiferent de persoana celui care a exercitat dreptul la vot); caracterul direct
(cetățenii aleg direct și personal, fără nici un intermediar sau delegat, reprezentanții lor în
Parlament); caracterul secret; liber exprimat (exprimarea voinței cetățenilor în alegeri nu
trebuie viciată în nici un fel).
Dreptul de a fi ales
Potrivit art. 37 din Constituție, au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc
condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide
politice. În conformitate cu art.40 alin.(3) din Constituție, nu pot face parte din partide politice
Marieta Safta
judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei,

poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23
de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale,
vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi
aleşi în funcţia de Preşedinte al României.
În privința condițiilor de formă, legile electorale precizează condițiile în care o persoană

poate candida din partea unui partid politic sau alianță politică sau candidat independent. Astfel,
de exemplu, candidaturile sunt acceptate doar dacă există declarație de acceptare din partea
persoanei propuse și dacă există declarație pe proprie răspundere că persoana care candidează
nu a fost collaborator al Securității.
Dreptul de a fi ales în Parlamentul European
În conformitate cu art.38 din Constituție, în condiţiile aderării României la Uniunea

Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European. Acest
text a fost introdus la revizuirea Constituției, în anul 2003, în perspective aderării la Uniunea
Europeană.
Dreptul de petiţionare
Făcând parte din drepturile garanții, dreptul de petiționare consacrat de art.51 din
Constituție se referă la posibilitatea cetățenilor de a se adresa autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor, precum și la obligația corelativă a autorităților publice
de a răspunde la petiții în termenele și în condițiile stabilite de lege. În acest mod, cetățenii
intră în relație directă cu autoritățile statului la propria lor inițiativă și au posibilitatea de a
soluționa atât probleme de interes personal cât și de interes general. Dreptul de petiționare este
diferit de accesul liber la justiție, între acțiunea în justiție și dreptul de petiție existând diferențe
Marieta Safta
de formă și fond. Astfel, accesul liber la justiție presupune posibilitatea oricărei persoane de a
se adresa instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat
sau pentru realizarea unui interes, în timp ce dreptul de petiționare se concretizează în cereri,
reclamații, sesizări și propuneri în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup
ce nu presupun în mod necesar calea justiției.
Pentru a asigura deplina realizare a acestui drept, textul constituțional de referință

stabilește că exercitarea sa este scutită de taxă.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Articolul 52 din Constituție reglementează dreptul persoanei vătămate într-un drept al
său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau
a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
Se constată că în vederea exercitării acestui drept, este necesară îndeplinirea
următoarelor condiții:
- dovada vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim (rezultă așadar că nu
orice interes este protejat, ci doar acele interese legitime);
- vătămarea dreptului sau a interesului legitim să fie făcută de o autoritate publică;
- vătămarea să se fi produs printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul
legal a unei cereri.
Totodată, este consacrată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură
răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Aceasta presupune un drept de regres al statului față de magistrații care se fac vinovați de rea –
credință sau gravă neglijență. Reaua-credință sau grava neglijență trebuie probată de către
autoritățile statului atunci când exercită dreptul de regres.
Marieta Safta
6. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor
Noțiune și reglementare
Ar fi de neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să aibă doar drepturi fără a avea
nici o îndatorire sau anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc.
Dintre acestea îndatoriri, sunt circumscrise ca fiind fundamentale acele obligaţii ale
cetăţenilor, considerate esenţiale pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie
şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Constituţia României dedică un capitol reglementării îndatoririlor fundamentale

(Capitolul III al Titlului II), însă asemenea îndatoriri sunt consacrate, cu caracter de principiu,
chiar de art.1 cuprins în Titlul I al Constituției – Principii generale.
Din coroborarea textelor Constituției, distingem următoarele îndatoriri fundamentale ale

cetățenilor României: îndatorirea de a respecta Constituţia, supremația sa, și legile țării [art.1
alin.(5)]; îndatorirea de fidelitate faţă de ţară (art. 54); îndatorirea de apărare a țării (art.55);
îndatorirea de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice (art.56), îndatorirea de
exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de respectare a drepturilor şi
libertăţilor celorlalţi (art.57)
Respectarea Constituţiei, a supremației sale și a legilor țării
Consacrată inițial ca obligație a cetățenilor, respectarea Constituției și a supremației

sale a fost transformată, la revizuirea Constituției în anul 2003, întru-un principiu general al
întregii reglementări constituționale: ”În România, respectarea Constituției, a supremației sale
și a legilor este obligatorie” Este vorba despre o obligație ce revine, în egală măsură, tuturor
subiectelor de drept, atât autorităților publice cât și cetățenilor.
Îndatorirea de fidelitate față de ţară

Marieta Safta
Potrivit art.54 din Constituție, ”(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.(2) Cetăţenii
cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu
credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.”
Această îndatorire este o consecinţă logică a legăturii de cetăţenie şi reprezintă

fundamentul tuturor celorlalte îndatoriri cetăţeneşti înscrise în Constituţie. Aşa cum legătura de
cetăţenie depăşeşte cadrele înguste ale juridicului pentru a exprima o legătură permanentă ce se
stabileşte între un individ şi colectivitatea umană organizată în stat, tot astfel şi obligaţia de
fidelitate faţă de patrie exprimă şi un conţinut moral, nu numai juridic, dând expresie
devotamentului pe care orice cetăţean trebuie să îl manifeste faţă de patria sa.
Îndatorirea de fidelitate față de țară capătă valenţe specifice pentru aceia dintre cetăţeni cărora
le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi pentru militari. Ca o manifestare a regimului
juridic particular, de putere, ce caracterizează funcţiile publice, fidelitatea funcţionarilor publici
faţă de ţară este marcată şi în mod solemn, prin depunerea unui jurământ, în formele cerute de
lege.
Încălcarea acestei îndatoriri atrage răspunderea juridică și aplicarea unor sancțiuni

grave, inclusiv de natură penală.
Îndatorirea de apărare a țării
Potrivit art.55 din Constituție, ”(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică.(3)
Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia
voluntarilor, în condiţiile legii organice.”
Atât ca drept, cât și ca îndatorire, apărarea țării este un corolar al obligației de fidelitate
față de țară. Indatorirea de apărare a țării obligă cetăţenii să fie pregătiţi pentru a da riposta
cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva
ţării. Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fară deosebire de
origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională, şi ea constituie, în egală măsură, şi
un drept al oricărui cetăţean, o posibilitate pe care legea o recunoaşte şi o protejează.
O formă particulară a acestei îndatoriri generale este cea legată de îndeplinirea stagiului
Marieta Safta
militar. Revizuirea Constituţiei din anul 2003 a dat o reglementare permisivă acestor dispoziții,
în sensul că stagiul militar nu mai este obligatoriu. Se dă în sarcina legii organice stabilirea
condiţiilor privind îndeplinirea îndatoririlor militare, îndatoriri ce vor reveni tuturor cetăţenilor
români, bărbaţi şi femei. S-au păstrat limitele încorporării între vârsta de 20 de ani şi cea de 35
de ani, cu excepţia voluntarilor, aceasta fiind în concordanţă cu cerinţele profesionalizăr ii
armatei, ţinând cont şi de perioada de timp necesară pentru realizarea acestui proces.
Îndatorirea de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice
Potrivit art.56 din Constituție, ”(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite
şi prin taxe, la cheltuielile publice.(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea
justă a sarcinilor fiscale.(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege,
în situaţii excepţionale.”
Textul constituţional se referă expres doar la subiectele individuale de drept care sunt
cetăţenii, dar este evident că prin această exprimare nu sunt excluse de la această obligaţie
persoanele juridice care obţin venituri.
Se constată că textul constituțioanl precizează o aplicaţie particulară a principiului
egalităţii în materie fiscală, fiind inclusă atât egalitatea cetățenilor în fața impozitelor, a
sarcinilor publice, cât și egalitatea cetățenilor în fața legii fiscale. Caracterul just al sistemului
legal de impuneri face trimitere la principiul proporţionalită ţii şi la cel al echităţii, structurante
pentru orice societate democratică.
Alineatul al treilea al aceluiaşi articol interzice stabilirea oricăror alte prestaţii în sarcina
cetăţenilor, în afara celor expres stabilite prin lege şi numai în situaţii excepţionale. Istoria a
dovedit nu o dată că situaţii neprevăzute pot apare oricând, însă acestea nu trebuie să justifice
un comportament arbitrar din partea autorităţilor publice, ci trebuie să se înscrie în limitele
legalităţii şi ale statului de drept.
Îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de

respectare a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi
Marieta Safta
Potrivit art.57 din Constituție, cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi
exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi.
Aceasta întrucât drepturile fundamentale nu sunt drepturi absolute, sfera de aplicare a

avcestora putând fi de altfel restrânsă în anumite condiții. Buna credinţă, principiu tradiţional
de drept civil, dar şi concept cu valoare morală, este statuată astfel ca regulă constituţională
obligatorie. Limita unui drept se regăsește în dreptul sau libertatea celorlalți, iar această
dinamică socială nu ar putea funcţiona în condiţii de securitate în absenţa respectării acestui
principiu cu valoare universală. Dacă în ceea ce priveşte garantarea drepturilor cetăţenilor faţă
de posibilele abuzuri ale autorităţilor publice, Constituţia şi întreg sistemul normativ prevăd
numeroase mecanisme de protecţie, în special de natură jurisdicţională , în ceea ce priveşte
protecţia drepturilor faţă de posibilele abuzuri realizate de alte subiecte individuale de drept
singura formă de garantare o reprezintă tocmai comportamentul acestor subiecte individuale,
ce trebuie să se conformeze regulilor stabilite de art.57 din Constituţie.
Inviolabilităţi
• Dreptul la viaţă (art.22)
• Dreptul la integritatea fizică (art.22)
• Dreptul la integritate psihică (art.22)
• Libertatea individuală (art.23)
• Dreptul la apărare (art.24)
• Dreptul la libera circulaţie (art.25)
• Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (art.26)
• Inviolabilitatea domiciliului ( art.27)
Drepturi şi libertăţi social-economice şi culturale:

Marieta Safta
• Dreptul la învăţătură (art.32)

• Accesul la cultură (art.33)
• Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.34)
• Dreptul la un mediu sănătos (art.35)
• Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (art.41, 42)
• Dreptul la grevă (art.43)
• Dreptul de proprietate privată (art.44)
• Dreptul la moştenire (art.45)
• Dreptul la un nivel de trai decent (art.47)
• Dreptul la căsătorie (art.48)
• Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă (art.49)
• Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială (art.50)
Drepturile şi libertăţile social politice

• Libertatea conştiinţei (art.29)
• Libertatea de exprimare (art.30)
• Dreptul la informaţie (art.31)
• Libertatea întrunirilor (art.39)
• Dreptul de asociere (art.40)
• Secretul corespondenţei (art.28)
Drepturile exclusiv politice
• Dreptul de vot (art.36)
• Dreptul de a fi ales (art.37)
• Dreptul de a fi ales în Parlamentul European (art.38)
Drepturile garanţii:
• Dreptul de petiţionare (art.51)
• Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică (art. 52)
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate esenţiale

pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin
convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Marieta Safta
1. Caracterizați dreptul la viață.

2. Ce înseamnă ”dreptul la libertate” în sensul art.5 din Convenție și art.23 dn Constituție?
3. Care este durata maximă a reținerii, potrivit Constituției?
4. Potrivit Constituției, cine dispune arestarea preventivă și când?
5. Care sunt regulile constituționale aplicabile arestării preventive în cursul urmăririi
penale?
6. Care sunt regulile constituționale aplicabile arestării preventive în faza de judecată?
7. Caracterizați prezumția de nevinovăție
8. Ce obligații revin statului în privința garantării dreptului la ocrotirea sănătății?
9. Caracterizați dreptul la libera circulație.
10. Caracterizați dreptul la apărare.
11. Caracterizațo dreptului la viață intimă, familială și privată.
12. Ce obligații revin statului în privința garantării dreptului la învățătură/instruire?
13. Caracterizați dreptul la muncă, astfel cum este acesta consacrat de Constituție și
documentele internaționale în materie.
14. Ce obligații revin statului în privința garantării dreptului de proprietate privată?
15. Caracterizați obligațiile statului de protecție specială a persoanelor cu handicap.
16. Ce obligații revin statului în privința garantării secretului corespondenței?
17. Caracterizați dreptul la un nivel de trai decent.
18. Caracterizați dreptul de vot cu referire la legislația și jurisprudența în materie.
19. Caracterizați dreptul de a fi ales cu referire la legislația și jurisprudența în materie.
20. Caracterizați libertatea de exprimare și limitele sale.
21. Caracterizați libertatea de gândire, de conștiință și de religie.
22. Caracterizați dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
23. Caracerizați dreptul de asociere.
24. Caracterizați îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români, așa cum sunt acestea
reglementate de normele contituționale.
25. Caracterizați noțunea de ”abuz de drept”
Caracterizați un drept fundamental, la alegere, cu referire la
cadrul național, european și internațional de reglementare și
jurisprudență.
Marieta Safta
2. Declarația Universală a Drepturilor Omului
3. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
4. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
5. Safta Marieta, Drept constituțional și instituții politice – Vol.I - Teoria
Hamangiu, București, 2020 ed.a VI-a revizuită
Legislație conexă, Ed. a 4-a, îngrijită și adnotată de T. Toader și M. Safta,
Ed. Hamangiu, 2021
7. M. Safta, I. Nistor- Fișe de drept constituțional, Vol I, Ed. Hamangiu, 2020
8. Ghid privind art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a
drepturilor omului Dreptul la alegeri libere, http://ier.gov.ro/wp-
content/uploads/2018/12/Ghid-Art-3-Protocol-1-Drept-alegeri-libere.pdf
9. Codul bunelor practici în materie electorală Linii directoare şi raport
explicativ adoptat de Comisia europeana pentru Democraţie prin
Drept în cadrul celei de-a 52 Reuniune Plenară (Veneţia, 18-19
octombrie 2002)
https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=C
DL-AD(2002)023rev2-cor-rom
10. Fișa tematică CEDO – Dreptul de vot al deținuților
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Prisoners_vote_RON.pdf
11. Ghidul privind art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului,
Dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a
corespondenței, http://ier.gov.ro/wp-
content/uploads/2019/04/Ghid_art_8_31.12.2018.pdf, cu referire la
corespondență.
12. Manual de drept european privind drepturile copilului,
https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/fra-ecthr-2015-
handbook-european-law-rights-of-the-child_ro.pdf
13. Fișă tematică CEDO – Drepturile copiilor
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Childrens_RON.pdf
Marieta Safta
DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE.

INSTRUMENTE DE PROTECȚIE/GARANTARE A DREPTURILOR ȘI
LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE

Marieta Safta
CUPRINS
1. Avocatul Poporului
2.Curtea Europeană a Drepturilor Omului
3.Curtea de Justiție a Uniunii Europene
4. Dialogul instanțelor constituționale
Marieta Safta
OBIECTIVE SPECIFICE
să prezinte instrumente de garantare a drepturilor

fundamentale.;
să prezinte instituția Avocatului Poporului
să explice rolul Avocatului Poporului în privința garantării

drepturilor și libertăților fundamentale
să prezinte Curtea Europeană a Drepturilor Omului
să prezinte Curtea de Justiție a Uniunii Europene
să explice rolul CEDO și CJUE în privința garantării

drepturilor și libertăților fundamentale
să prezinte modalități de realizare a dialogului instanțelor

constituționale
Marieta Safta
Avocatul Poporului
Scurtă prezentare a instituției
Avocatul Poporului este denumirea constituțională sub care s-a organizat și

funcționează în România instituția ombudsmanului, care își are originea în Suedia (Constituția
din anul 1809). Strict etimologic, denumirea de ombudsman este de sorginte germanică, om-
buds-man însemnând cel care încasează amenda. Ca și trăsături fundamentale ale instituției,
legate de etimologia sa, au fost identificate neutralitatea și împuternicirea de a acționa pentru
altul105, arătându-se că, ”de fapt, chiar neutralitatea sa îl legitimează să intervină pentru altul”.
Ombudsman-ul acționează pentru binele public, prin protejarea drepturilor individuale, apărând
astfel solidaritatea socială împotriva abuzurilor. În țara de origine, ombudsman-ul a fost creat
pentru a exercita un control menit să contribuie la garantarea echilibrului dintre puteri.
Instituția ombudsmanului s-a răspândit îndeosebi în Europa, sub denumiri diferire.

Acesta este, de fapt, o persoană independentă, numită de regulă de către Parlament, pentru a
supraveghea administrația în relația sa cu cetățeanul. Instituția a fost receptată și în România,
fiind consacrată prin Constituția din 1991.
Avocatul Poporului în România
Constituantul român a optat pentru denumirea Avocatul Poporului, considerându-se că

este denumirea care exprimă cel mai clar și pe înțelesul tuturor, rolul și semnificațiile juridice
ale acestei instituții.
Organizarea și funcționarea Avocatului Poporului sunt reglementate de dispozițiile

art.58-60 din Constituție și de Legea nr.35/1997106.
105
M. Vlad, Ombudsman-ul românesc în contextul integrării europene, în Despre constituție și constituționalism,
Liber amicorum Ioan Muraru, Ed Hamangiu, București, 2006, p. 70
106
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004
Marieta Safta
Astfel, instituţia Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă şi independentă

faţă de orice altă autoritate publică, în condiţiile legii. În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul
Poporului nu se substituie autorităţilor publice. Avocatul Poporului nu poate fi supus nici unui
mandat imperativ sau reprezentativ și nimeni nu îl poate obliga pe să se supună instrucţiunilor
sau dispoziţiilor sale.
Ca o garanție a acestei independențe, instituţia Avocatul Poporului are buget propriu,
care face parte integrantă din bugetul de stat. Prin legile bugetare anuale poate fi aprobat un
fond la dispoziţia Avocatului Poporului, pentru acordarea de ajutoare. Proiectul de buget se
aprobă, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice, de Avocatul Poporului şi se
înaintează Guvernului pentru a fi inclus distinct în proiectul bugetului de stat supus legiferării.
Obiecţiile Avocatului Poporului la proiectul de buget al Guvernului se prezintă Parlamentului
pentru soluţionare.
Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani de Camera Deputaţilor şi de Senat,
în şedinţă comună, iar mandatul său poate fi reînnoit o singură dată. Poate fi numit Avocat al
Poporului orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile de numire prevăzute pentru
judecători la Curtea Constituţională, adică pregătire juridică superioară, înaltă competență
profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic
superior.
Propunerile de candidaţi se fac de către birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului.
Candidaţii vor fi audiaţi de comisiile juridice din Camera Deputaţilor şi Senat. În vederea
audierii, fiecare candidat va depune actele din care rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de
Constituţie şi de prezenta lege pentru a fi numit Avocat al Poporului. Candidaţii vor fi prezenţi
la dezbateri. ste numit ca Avocat al Poporului candidatul care a întrunit cel mai mare număr de
voturi ale deputaţilor şi senatorilor prezenţi. Mandatul de Avocat al Poporului se exercită de la
data depunerii, în faţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, jurământului și
durează până la depunerea jurământului de către noul Avocat al Poporului.
Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen în caz de demisie, revocare
din funcţie, incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private, imposibilitate de a-şi îndeplini
atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate, ori în caz de
deces. Revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării Constituţiei şi a
legilor, se face de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor permanente ale celor două Camere
Marieta Safta
ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale
Parlamentului. Demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea de îndeplinire a funcţiei sau decesul
se constată de către birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, în cel mult
10 zile de la apariţia cauzei care determină încetarea mandatului Avocatului Poporului.
Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau
pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de
prezenta lege.
În timpul exercitării funcţiei, Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia nu pot fi membri
ai unui partid politic şi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
activităţilor şi funcţiilor didactice din învăţământul superior.
2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, intrată în

vigoare în septembrie 1953, consacra, pe lângă o o serie de drepturi și libertăți civile și
politice, un sistem vizând garantarea, respectarea de catre statele contractante a obligațiilor
asumate de acestea. Trei instituții împarțeau responsabilitatea acestui control: Comisia
Europeană a Drepturilor Omului (înființată în 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(înființată în 1959) și Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, compus din miniștrii
afacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentanții lor.
De la intrarea în vigoare a Convenției, au intervenit dezvoltări importante ca urmare a

adoptării unor Protocoale adiționale, care au adăugat drepturi și libertăți celor consacrate de
Convenție și au adus modificări mecanismelor de control inițial instituite. O asemenea reformă
s-a impus având în vedere creșterea numărului și a complexității plângerilor referitoare la
încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum
și extinderea Consiliului Europei107. Ca urmare, prin Protocolul nr.11, adoptat de Comitetul de
miniștri la 10 aprilie 1994, s-a creat o Curte unică și permanentă, compusă dintr-un număr de
107
acesta a trecut, între 1989 si 1996, de la 23 la 40 de state membre.
Marieta Safta
judecători egal cu numărul statelor contractante, aleși pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea

reînnoirii mandatelor. Scopul reformei a fost creșterea eficacității mijloacelor de protecție a
drepturilor omului. Noua Curte Europeana a Drepturilor Omului a început să funcționeze la 1
noiembrie 1998, data intrarii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Protocolul nr.14 la Convenție, intrat în vigoare
la 1 iunie 2010 a adus schimbări menite să eficientizeze activitatea acestei Curți.
În aproape o jumătate de secol, Curtea a pronunţat mai mult de 10 000 de hotărâri.

Aceste hotărâri, obligatorii pentru statele în cauză, determină modificarea legislaţiei şi a
practicii naţionale. Datorită jurisprudenţei Curţii, Convenţia devine un instrument puternic,
capabil să facă faţă noilor provocări şi să contribuie la consolidarea Statului de drept şi
democraţiei în Europa. Având în vedere locul și rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, ca
de altfel și ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, din punct de vedere al funcțiilor pe care le
îndeplinesc în materia apărării drepturilor și a libertăților fundamentale, s-a exprimat ideea
potrivit căreia acestea pot fi considerate curți constituționale europene108. Aceasta întrucât, în
domeniul drepturilor fundamentale, instanțele în cauză se confruntă cu probleme similare celor
ridicate în fața curților constituționale naționale şi realizează controlul jurisdicțional pe baza
unui catalog al drepturilor fundamentale și a unor proceduri comparabile cu cele ale curților
constituționale. Din această perspectivă, raporturile dintre Curtea Europeană a Drepturilor
Omului şi curțile constituționale, într-un sens larg, sunt înțelese ca expresie a cooperării pe
mai multe niveluri, care funcționează pe baza unor concepte de ordin sistemic precum: unitate,
diferență și diversitate, omogenitate și pluralitate, delimitare, interacțiune și implicare109.
Controlul exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului apare, din această perspectivă,
ca un mecanism de siguranță, pentru a rezolva acele probleme care scapă controlului riguros
ale instanțelor constituționale naționale.110 Din această perspectivă, judecătorul constituțional
și, în general, judecătorul național, apare ca fiind primul însărcinat cu misiune de realizare a
protecției drepturilor și libertăților fundamentale iar, sub aspectul raportării la standarele
europene.
108
A. Vosskuhle, Multilevel Cooperation of the European Constituțional Courts, „European Constitutional Law
review” no.6/2010, p.175
109
A . Vosskuhle, The protection of human rights within the european cooperation of Courts, prezentată la
lucrările Comisiei de la Veneția, 9 martie 2013, Veneția, Italia, p.4
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-JU(2013)001-e
110
L.Wildhaber, The place of the European Court of Human Rights in the European Constitutional landscape,
http://www.confcoconsteu.org/reports/rep-xii/Report%20ECHR-EN.pdf
Marieta Safta
3. Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instituția Uniunii Europene cu atribuții

jurisdicționale, prevăzută în toate cele trei tratate constitutive ale Comunităților Europene,
precum și în Protocolul privind Statutul Curții de Justiție. Potrivit art. 19 alin. (1) din Tratatul
privind Uniunea Europeană[111], „Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de
Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate, având rolul de a asigura respectarea dreptului în
interpretarea și aplicarea tratatelor”. În prezent Curtea este compusă din două instanțe: Curtea
de Justiție și Tribunalul (creat în 1988). Tribunalul Funcției Publice, creat în 2004, și-a încetat
activitatea la 1 septembrie 2016, după ce a transferat Tribunalului competențele sale, în
contextul reformei jurisdicționale a Uniunii[112].
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat
membru. Aceasta este asistată de „avocați generali” care au sarcina de a-și prezenta punctele de
vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie imparțiale și
susținute public. Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani, care
poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să fie de acord asupra persoanelor nominalizate. Prin Tratatul
de la Lisabona s-a introdus o prevedere prin care s-a instituit un comitet ce emite un aviz cu privire
la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecător și avocat general în cadrul Curții de
Justiție și Tribunalului[113].
Curtea de Justiție a Uniunii Europene soluționează: acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri
preliminare; acțiuni intentate pentru neîndeplinirea obligațiilor statelor membre; acțiuni în
anularea actelor legislative europene; acțiuni în constatarea abținerii de a acționa a instituțiilor
Uniunii Europene; acțiuni directe ale persoanelor fizice sau juridice care au avut de suferit de pe
urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor Uniunii Europene sau a
funcționarilor acestora.
Dintre atribuțiile menționate, interesează, în mod special, din perspectiva problematicii
dialogului judiciar transnațional, acțiunile pentru pronunțarea unei hotărâri
preliminare. Astfel, instanțele naționale din fiecare stat membru al Uniunii sunt responsabile
pentru aplicarea corespunzătoare a legislației europene în statul respectiv, dar există riscul ca
[111]
JO C 202 din 7 iunie 2016 (versiunea consolidată).
[112]
A se vedea https://curia.europa.eu/.
[113]
G.L. ISPAS, D. PANC, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 214-229.
Marieta Safta
instanțele din diferite țări să interpreteze legislația Uniunii în moduri diferite. Pentru a preveni
acest lucru a fost prevăzută o „procedură pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare”. Dacă o
instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea unui act legislativ
european, aceasta poate și, în anumite cazuri, este obligată să se adreseze Curții de Justiție a
Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.
4. Dialogul instanțelor constituțioanle
Receptarea Convenției pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, precum și

prioritatea reglementărilor obligatorii ale Uniunii Europene în raport cu dispozițiile contrare din
legile interne determină consecințe atât în planul activității de legiferare, cât și a celei de aplicare
a legii, consecințe deja analizate. Din perspectiva instanțelor judecătorești naționale și a Curții
Constituționale, față de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii
Europene, acestea înseamnă cunoașterea jurisprudenței celor două Curți și respectarea
interpretării pe care acestea o dau Convenției și, respectiv, Cartei, acte a căror raportare la dreptul
intern este stabilită de art. 20 și art. 148 din Constituție.
Astfel, pentru a se pronunța, instanțele judecătorești naționale trebuie să aibă în vedere și să
aplice, deopotrivă, atât dispozițiile dreptului intern, cât și tratatele internaționale la care România
este parte, în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și, respectiv, Curtea
de Justiție a Uniunii Europene, după cum în cauză este incident art. 20 și art. 148 din
Constituție. Judecata instanțelor poartă întotdeauna asupra unui caz concret; cadrul procesual
specific fiecărei cauze determină, de fiecare dată, interpretarea și aplicarea în mod corespunzător
a dispozițiilor incidente în materie.
Cât privește Curtea Constituțională, pornind de la dispozițiile art. 20 din Constituție, în
practica acesteia pot fi identificate atât decizii care, în interpretarea textelor constituționale
privitoare la drepturile omului, dau prioritate dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, când acestea sunt mai favorabile, cât și decizii care se
fundamentează, în determinarea conținutului conceptelor constituționale, pe dispozițiile
Convenției și interpretarea dată acestora de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Examinarea
comparativă a standardelor de referință în materia apărării drepturilor omului și a libertăților
fundamentale poate releva și situații în care dispozițiile Constituției României sunt mai favorabile
decât reglementările Convenției în materie, constatate de Curtea Constituțională cu prilejul
Marieta Safta
controlului de constituționalitate realizat. Este important de menționat că, în realizarea controlului

de constituționalitate, Curtea Constituțională nu realizează o „comparație” directă a legii interne
cu tratatul/convenția internațională, ci o analiză mijlocită de dispozițiile Constituției, interpretată
în lumina tratatului.
Sub aspectul invocării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se constată
tendința de creștere a numărului deciziilor în care Curtea Constituțională face trimitere la hotărâri
ale instanței de la Strasbourg, a numărului hotărârilor acestei din urmă instanțe la care se face
trimitere, precum și a sferei drepturilor fundamentale vizate. Cât privește referirile pe care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului le realizează la deciziile Curții Constituționale, se constată
tendința de convergență a raționamentelor juridice ale celor două Curți și chiar o preluare a
acestora[114].
Referitor la instanțele de jurisdicție constituțională în general și Curtea de Justiție a Uniunii
Europene, se constată că ambele asigură legătura dintre două ordini juridice situate pe nivele
diferite, între care nu există o ierarhie. Astfel cum s-a remarcat[115], aderarea la Uniunea
Europeană a pus sistemele constituționale naționale în fața a trei principale provocări: transferul
unor competențe de legiferare către instituții ale Uniunii Europene; efectul direct și
prioritatea/supremația dreptului Uniunii Europene în raport de normele naționale contrare;
reașezarea raporturilor de natură instituțională în cadrul fiecărui stat membru. În condițiile unui
transfer de suveranitate de la ordinea juridică națională către cea supranațională, particularități
apar în ceea ce privește problematica sensibilă a apărării drepturilor fundamentale, precum și cea
a afirmării identității naționale.
● Avocatul Poporului - autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă

autoritate publică, în condiţiile legii. În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului nu
se substituie autorităţilor publice. Avocatul Poporului nu poate fi supus nici unui mandat
[114]
A se vedea, de exemplu, CEDO: Decizia din 7 februarie 2012, pronunțată în cauza Ana Maria Frimu
împotriva României și alte 4 cereri (M. Of. nr. 870 din 20 decembrie 2012), Decizia din 20 martie 2012 pronunțată
în cauza Ionel Panfile împotriva României (M. Of. nr. 315 din 11 mai 2012).
[115]
B. DE WITTE, The Lisbon Treaty and National Constitutions, apud C. CLOSA, The Lisbon Treaty and the
National Constitutions. Europeanisation and Democratic Implications, RECON Report nr. 9, ARENA Report
nr. 3/09, Arena, Oslo, 2009, p. 26-27, http://www.reconproject.eu.
Marieta Safta
imperativ sau reprezentativ și nimeni nu îl poate obliga pe să se supună instrucţiunilor sau

dispoziţiilor sale.
● Curtea Europeană a Drepturilor Omului este instituția Consiliului Europei –
instrument de garantare a drepturilor prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor și a
libertăților fundamentale.
● Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instituția Uniunii Europene cu atribuții
jurisdicționale, prevăzută în toate cele trei tratate constitutive ale Comunităților Europene,
precum și în Protocolul privind Statutul Curții de Justiție;
● Dialogul între insatnțele constituționale, CEDO și CJUE este menit ridicării
standardelor de protecție a drepturilor fundamentale și corelării garanțiilor acestora la nivel
național, european și internațional.
1. Care este rolul Avocatului Poporului, potrivit Constituției României și legii sale
de funcționare?
2. Care este rolul CEDO în privința protecției drepturilor și libertăților
fundamentale?
3. Care este rolul CJUE în privința protecției drepturilor și libertăților
fundamentale?
4. Care este rolul dialogului instanțelor constituționale în privința protecției
drepturilor și libertăților fundamentale?
7. SARCINĂ DE LUCRU – IDENTIFICAȚI ȘI PREZENTAȚI PE SCURT O FORMĂ DE

DIALOG JUDICIAR CARE REZULTĂ DIN JURISPRUDENȚA UNEIA DIN INSTANȚELE
MENȚIONATE ÎN CURS .
Marieta Safta
1. M. Safta, Drept constituțional și instituții politice – Vol.I - Teoria

Hamangiu, București, 2020, ed.a VI-a revizuită
3. M. Safta, I. Nistor- Fișe de drept constituțional, Vol I, Ed. Hamangiu,
2020
4. T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituționali, Editura
Universul Juridic, București, 2015 - Dialogul Curții Constituționale cu
Avocatul Poporului – pp.335-350.
5. M. Safta, Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [16 mai – 5
iunie 2020]. Regimul juridic al excepției de neconstituționalitate
ridicate direct de Avocatul Poporului.-
https://www.juridice.ro/685632/nota-de-jurisprudenta-a-curtii-
constitutionale-16-mai-5-iunie-2020-regimul-juridic-al-exceptiei-de-
neconstitutionalitate-ridicate-direct-de-avocatul-poporului-controlul-
de-constitutiona.html
6. www.ccr.ro
7. www.avp.roT. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor
constituționali, Editura Universul Juridic, București, 2015
8. K. Lenaerts, Rolul constituțiilor naționale în dreptul Uniunii
Europene. De la valori comune la încredere reciprocă și dialog
constructiv, în Revista română de drept european, nr.2 din 30 iunie
2018.
9. REGULAMENTUL (UE, Euratom) 2015/2422 AL
PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 16
decembrie 2015 de modificare a Protocolului nr. 3 privind Statutul
Curții de Justiție a Uniunii Europene.
10. Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale - AVIZUL 2/13 AL
CURȚII (Plenul) 18 decembrie 2014 -„Aviz emis în temeiul articolului
218 alineatul (11) TFUE – Proiect de acord internațional – Aderarea
Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale – Compatibilitatea proiectului
menționat cu Tratatele UE și FUE”
11. https://www.echr.coe.int/
12. https://curia.europa.eu/

M. Safta Drept Constitutional. Teorie Generala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

M. Safta Drept Constitutional. Teorie Generala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Marieta Safta

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE. TEORIA GENERALĂ A

II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

Înțelegerea specificului dreptului constituțional ca ramură de drept

III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

1.Sensurile conceptului de „drept”

5.2 Dreptul Uniunii Europene

Unitatea de învățare nr.II

Unitatea de învățare nr. III

1.Noțiunea de izvor de drept

Unitatea de învățare nr. IV

1.Noțiunea de Constituție. Apariția Constituției

Unitatea de învățare nr. V

Unitatea de învățare nr. VI

Unitatea de învățare nr. VII

Unitatea de învățare nr. VIII

Unitatea de învățare nr. IX

3. Drepturile și libertățile social –politice

Unitatea de învățare nr. X

IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

1. SAFTA Marieta, Drept constituțional și instituții politice – Vol.I - Teoria generală a

8. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, - Constituția României, Comentariu pe articole, Editura

Articole, studii, alte lucrări de specialitate

1. SAFTA Marieta Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [16 mai – 5 iunie

8. L. Stanciu, SAFTA Marieta, Deciziile Curții Constituționale, factor de stabilitate și

Acte normative și alte documente

5. Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată

Fișe, ghiduri, manuale, rapoarte și alte documente de specialitate

9. Fișa tematică – Discurs de incitare la ură

V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

toate instrumentele puse la dispoziție de platforma informatică utilizată în cadrul universității.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.I

NOȚIUNEA, EVOLUȚIA, ROLUL ȘI FUNCȚIILE DREPTULUI

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

1. Sensurile conceptului de ”drept”

La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură:

să definească conceptul de drept;

să prezinte originea și dimensiunea istorică a dreptului

să prezinte factorii de configurare a dreptului

să prezinte și să caracterizeze marile familii de drept

să prezinte specificul dreptului Uniunii Europene

să caracterizeze noțiunea de stat

să caracterizeze puterea de stat și funcțiile acesteia:

1. Sensurile conceptului de ”drept”

ştiinţă despre drept - ansamblu de idei, noţiuni, categorii şi principii care

drept obiectiv – ansamblul normelor de conduită care guvernează societatea

- drept subiectiv – prerogativele unui subiect de drept de a avea o conduită sau de

drept material – totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile

drept procesual - totalitatea normelor care reglementează procedura de judecată

2. Originea și dimensiunea istorică a dreptului

Ceea ce particularizează formarea şi dezvoltarea dreptului este

Studiul dreptului implică în mod necesar viziunea istorică, descifrarea originii

Dacă se admită că dreptul înseamnă orice regulă de conduită, înseamnă că acesta

● Evoluția și dimensiunea istorică a dreptului

Montesquieu exprima, într-o formă concisă, dimensiunea istorică în definirea

Astfel, apariţia şi dezvoltarea dreptului constituie un proces complex, căruia nu i se

La începuturile omenirii, în societăţile arhaice, concomitent cu primele forme de

Cu timpul, odată cu devoltarea societăţii şi apariţia unor diferenţieri în cadrul acesteia

pe rudenia de sânge, se transformă şi regulile de conduită, corespunzător acestor criterii - se

3. Factorii de configurare a dreptului

● Cadrul natural reprezintă mediul natural în care se dezvoltă existenţa umană şi

● Cadrul socio-politic, prin intermediul factorilor politici, respectiv statul, partidele

4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului. Constantele dreptului