978-606-751-570-1 Teoria Generala A Dreptului

Nicolae Popa Cornelia Ene-Dinu Laura Spătaru Negură
TEORIA GENERALĂ A
DREPTULUI
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”
BUCUREŞTI
2018
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi
transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
”U
NIVERSITATEA
„N
ICOLAE
T
ITULESCU
DIN
B
UCUREŞTI D
EPARTAMENTUL PENTRU
Î
NVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Nicolae Popa, Cornelia Ene-Dinu, Laura Spătaru Negură

Teoria generală a dreptului
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-570-1
Introducere
Acest suport de curs se adresează studenţilor din învăţământul
universitar la distanţă şi are ca finalitate explicarea principalelor instituţii de
drept.
Fiecare meserie are propriul său limbaj. Pentru a putea accede spre
perfecţiunea profesională, trebuie parcursă prima etapă, a deprinderii
noţiunilor fundamentale care alcătuiesc limbajul juridic.
Teoria generală a Dreptului clarifică principalele instrumente ale
gândirii juridice, prin intermediul cărora dreptul este explicat, cum ar fi:
conceptul de normă juridică, de raport juridic, de izvor de drept, etc.
În acest curs vor fi studiate: sistemul ştiinţelor dreptului, conceptul de
drept şi relaţiile dreptului cu statul, principiile şi funcţiile dreptului, norma şi
raportul juridic, realizarea dreptului, izvorul dreptului, interpretarea dreptului,
răspunderea juridică.
Cursul de teorie generală a dreptului – învăţământ la distanţă îşi
propune să vă construiască cadrul teoretic şi metodologic al ştiinţei dreptului,
să vă extindă cunoaşterea şi înţelegerea dreptului prin încadrarea acestuia în
structura realităţii juridice.
5
Obiectivele cursului
Cursul de faţă îşi propune atingerea următoarelor obiective:
1. Însuşirea de către studenţi a noţiunilor generale de drept şi a limbajului juridic;
2. Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a utiliza corect noţiunile şi conceptele cu care
operează teoria generală a dreptului;
3. Corelarea dimensiunilor teoretice cu cele practice din domeniul juridic.
Competenţe conferite
Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor specifice
disciplinei)
• Cunoaşterea instituţiilor de bază ale sistemului juridic
• Cunoaşterea conceptelor de bază ale ştiinţei dreptului
• Corelaţia între instituţiile juridice
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
• Explicarea evoluţiei ideilor juridice
• Transpunerea ideilor în proiecte normative viabile
• Explicarea şi interpretarea procesului de codificare a dreptului.
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor
practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de
aplicare)
• Fundamentarea metodologiei juridice
• Acţiunea conjugată a diverselor metode în investigarea mecanismelor juridice.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de domeniul
ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice /
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optima şi
creativa a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de
parteneriat cu alte persoane - instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la
6
propria dezvoltare profesională)
• Educarea unei atitudini asumate fata de procesele de transformare a dreptului şi de
aplicare corectă a normei juridice
• Înţelegerea importanţei fenomenului juridic în sistemul valorilor sociale
• Formarea spiritului civic.
• Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare, moralitate etc.).
Însuşirea temeinică a Teoriei generale a dreptului presupune, pe lângă activităţile
didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul
individual, pe baza bibliografiei recomandate la finele prezentei lucrări.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor,
precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de
autoevaluare, necesare întregirii cunoştinţelor în domeniul studiat. În timpul
convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite metode interactive şi participative
de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor
predate.
Structura cursului
Cursul este structurat în 10 unităţi de învăţare. La finele fiecărei unităţi de învăţare se
găsesc exemple de întrebări.
Cursul conţine 2 teme de control. Acestea se regăsesc în UI nr. 1 şi nr. 5
Temele de control se transmit către tutore prin platforma eLearning. Rezultatele temelor
de control vor fi transmise de către tutore către studenţi prin platforma eLearning.
Discipline deservite
Discipline din planul de învăţământ care se dezvoltă Pe baza cunoştinţelor dobândite în
cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului se dezvoltă următoarele discipline din planul
de învăţământ: Dreptul civil, Dreptul penal, Dreptul administrativ, Dreptul intenraţional
public, Dreptul procesual civil, Dreptul procesual penal.
7
Durata medie de studiu individual
Timpul necesar parcurgerii fiecărei unităţi de învăţare este de 2-3 ore de studiu
individual.
8
CUPRINS
Unitatea de învăţare nr. 1
1.1. Introducere 1.2. Obiective 1.3. Sistemul ştiinţei dreptului 1.4. Conceptul dreptului
1.4.1. Originea dreptului 1.4.2. Dimensiunile dreptului (istorică, socială) 1.4.3. Factorii de
configurare a dreptului 1.4.4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului 1.4.5. Tipologia dreptului
1.4.6. Sistemul dreptului 1.4.7. Definiţia dreptului. l.5. Rezumat 1.6. Test de
evaluare/autoevaluare 1.7. Teme de control 1.8. Bibliografie
2.1. Introducere 2.2. Obiective 2.3. Dreptul şi statul
2.3.1. Noţiunea de stat 2.3.2. Conţinutul şi scopul statului 2.3.3. Puterea de stat şi exercitarea
puterii de stat prin organele sale. Instituţiile statului. 2.3.4. Instituţiile statale judiciare 2.3.5.
Forma statului 2.4. Rezumat 2.5. Test de evaluare/autoevaluare 2.6. Bibliografie
Unitatea de învăţare nr. 3:
3.1. Introducere 3.2. Obiective 3.3. Principiile dreptului
3.3.1. Clasificarea noţiunii de principiu al dreptului 3.3.2. Prezentarea analitică a principiilor
dreptului 3.4. Rezumat 3.5. Test de evaluare/autoevaluare 3.6. Bibliografie
9
Unutatea de învăţare nr. 4:
4.1. Introducere 4.2. Obiective 4.3. Izvoarele dreptului
4.3.1. Noţiunea de izvor de drept 4.3.2. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului 4.3.3.
Izvoarele dreptului comunitar 4.4. Rezumat 4.5. Test de evaluare/autoevaluare 4.6. Bibliografie
5.1. Introducere 5.2. Obiective 5.3. Dreptul în sistemul normativ social
5.3.1. Sistemul normelor sociale 5.4. Norma juridică
5.4.1. Caracteristicile normei juridice 5.4.2. Definiţia normei juridice 5.4.3. Structura normei
juridice 5.4.4. Clasificarea normei juridice 5.4.5. Acţiunea normei juridice 5.5. Rezumat 5.6. Test
de evaluare/autoevaluare 5.7. Teme de control 5.8. Bibliografie
6.1. Introducere 6.2. Obiective 6.3. Tehnica elaborării actelor normative
6.3.1. Noţiunea tehnicii juridice 6.3.2. Noţiunea tehnicii legislative
6.3.3. Părţile constitutive ale actului normativ 6.3.4. Elementele de structură ale actului normativ
6.3.5. Tehnica sistematizării actelor normative: încorporarea şi codificarea 6.4. Rezumat
6.5. Test de evaluare/autoevaluare 6.6. Bibliografie
7.1. Introducere 7.2. Obiective 7.3. Realizarea dreptului
7.3.1. Conceptul realizării dreptului 7.3.2. Formele realizării dreptului 7.4. Rezumat
10
7.5. Test de evaluare/autoevaluare 7.6. Bibliografie
8.1. Introducere 8.2. Obiective 8.3. Interpretarea normelor juridice
8.3.1. Noţiunea şi raţiunea interpretării 8.3.2. Felurile interpretării 8.3.3. Metodele interpretării
8.3.4. Rezultatele interpretării 8.4. Rezumat 8.5. Test de evaluare/autoevaluare 8.6. Bibliografie
9.1. Introducere 9.2. Obiective 9.3. Raportul juridic
9.3.1. Definiţie 9.3.2. Trăsăturile caracteristice 9.3.3. Subiectele raportului juridic 9.3.4.
Conţinutul raportului juridic 9.3.5. Proba dreptului subiectiv 9.3.6. Obiectul raportului juridic
9.3.7. Faptul juridic 9.4. Rezumat 9.5. Test de evaluare/autoevaluare 9.6. Bibliografie
10.1. Introducere 10.2. Obiective 10.3. Răspunderea juridică
10.3.1. Noţiunea răspunderii juridice 10.3.2. Formele răspunderii juridice 10.3.3. Condiţiile
răspunderii juridice 10.4. Rezumat 10.5. Test de evaluare/autoevaluare 10.6. Bibliografie
Bibliografie generală
11
Unitatea de învăţare 1. Sistemul ştiinţei dreptului. Conceptul dreptului
1.1.Introducere
Această primă prelegere asigură o introducere generală în disciplina dreptului,
precizări terminologice şi metodologice, configurarea câmpului de analiză teoretică şi practică
a dreptului. Rostul ei este de a familiariza studentul cu noţiunea şi problematica dreptului.
În cadrul problemei despre „ Conceptul dreptului”,se vor clarifica în amănunt
accepţiunea termenului de drept, dimensiunile – istorică şi socială – ale dreptului, precum şi
analiza factorilor de configurare a dreptului. De asemenea, este tratată şi problematica esenţei,
a conţinutului şi a formei dreptului. Tipologia dreptului şi enunţarea unei definiţii a dreptului
încheie diviziune tematică.
1.2.Obiectivele unităţii de învăţare
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil:
• să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte pe care le cuprinde problematica teoriei
generale a dreptului;
• să dobândească abilitatea de a folosi corect din punct de vedere teoretic concepte şi
raţionamente ce ţin de teoria generală a dreptului;
• să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale domeniului juridic;
• să îşi configureze mai bine noţiunea de drept, esenţială în studiul disciplinelor juridice de
ramură. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.
1.3.SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI
Teoria generală a dreptului ca disciplină distinctă
Se abordează aici locul teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice şi al
celor sociale.
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute
prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni. Ştiinţa
trebuie înţeleasă, mai întâi, ca o instituţie, adică o organizaţie de oameni care îndeplinesc în
societate anumite sarcini, apoi ca metodă, adică ansamblu de procedee, mijloace prin care se
dezvăluie aspecte şi legităţi noi ale lumii înconjurătoare, în care se regăsesc şi reziduuri
tradiţionale.
12
Ca fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu poate fi
privită doar ca un sistem static de idei, reprezentări, teorii, ci şi ca sistem dinamic, care se
dezvoltă, în care se produc continuu noi cunoştinţe, valori spirituale.
De regulă, se acceptă clasificarea tradiţională: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate şi
ştiinţe despre gândire. Între acestea, scopul ştiinţelor despre societate este acela de a cunoaşte
legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, de a studia formele istorice de organizare
socială şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-
umane (politice, etice, juridice etc.).
Legile generale ale societăţii umane au anumite trăsături care le deosebesc de legile
naturii, în primul rând prin aceea că legile dezvoltării sociale se manifestă în însăşi activitatea
oamenilor; ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor despre societate.
Conform unor autori, ştiinţele sociale alcătuiesc următorul tablou:
a) ştinţele nomotetice - au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca scop stabilirea de
legi şi relaţii funcţionale corespunzătoare. Se utilizează aici observaţiile sistematice,
experimentale, studiile statistice etc.;
b) ştiinţele istorice – ştiinţe care îşi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului;
c) ştiinţele normative, care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi atribuţii,
care studiază aspectele normative ale activităţii umane - ştiinţele juridice, etica, etc.
d) cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică socio-umană.
Care este importanţa clasificării ştiinţelor şi relevanţa pentru tema de discuţie pe care ne-am
propus-o ?
În acest tablou, dreptul ocupă un loc distinct, atât prin specificitatea obiectului său de
cercetare - realitatea juridică, parte componentă a realităţii sociale, cât şi prin relativa sa
autonomie metodologică.
Ştiinţă despre societate, dreptul este eo ipso ştiinţă social-umană. Ştiinţa dreptului
studiază juridicul în toate formele sale de manifestare, dar, în primul rând, ca o dimensiune
inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice determinate.
13
Dimensiunea juridică a societăţii este o realitate asupra căreia se apleacă – spre a-i
cerceta legităţile, regularităţile – atât dreptul, cât şi alte componente ale sistemului ştiinţelor
sociale (istoria, sociologia, etica etc.).
Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) studiază legile existenţei şi ale dezvoltării statului şi
dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte
componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează
societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa socială.
Fiind determinat de scopuri care se impun acţiunii, dreptul – ca fenomen normativ –
reprezintă o tentativă de disciplinare, de coordonare a relaţiilor sociale, în vederea promovării
unor valori largi receptate de societate, cum ar fi: proprietatea, siguranţa juridică şi securitatea
libertăţilor individuale, societatea civilă, etc. Ştiinţa dreptului formulează principiile generale pe
baza cărora dreptul îşi structurează un mecanism adecvat – eficient şi adaptat permanent la scara
omului real, concret – de influenţare a comportamentului, în temeiul unor cerinţe valorice.
Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază :
- natura juridicului; - caracteristicile sale structurale; - raporturile cu alte ştiinţe; - legăturile
interne ale sistemului juridic.
În felul acesta, dreptul, ca şi celelalte ştiinţe sociale, reprezintă o generalizare a
experienţei umane într-un anumit sector de activitate şi conţine o serie de date clarificate şi
sistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte şi principii, dar şi un ansamblu
metodologic, pe baza căruia fenomenele pot fi studiate, investigate.
Ca ştiinţă cu statut şi poziţie specifice, ştiinţa dreptului analizează un anumit
domeniu al relaţiilor şi structurilor sociale – domeniul participării oamenilor la circuitul juridic,
ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Cooperarea
oamenilor în acest domeniu vast al realităţii sociale implică intervenţia dreptului în scopul
conducerii şi dirijării comportamentelor, impunându-le reguli normative, modele, programându-
le, într-un anumit sens, acţiunile şi limitându-le în temeiul unor raţiuni ce ţin de coexistenţa
libertăţilor, dreptul „absolut” de manifestare.
Ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul normei juridice, al jurisprudenţei, al
contractului (nu se confundă cu o exegeză a textelor normative), ea supune unui amplu proces
explicativ contextul social-cultural în care apar şi îşi duc viaţa normele şi instituţiile juridice,
colaborând în acest proces cu toate ştiinţele sociale – economia politică, sociologia, demografia,
statistica. În această lumină, este greu de acceptat reducerea întregului drept la normă, aşa cum
face Kelsen, şi stabilirea ca unic obiect al
14
ştiinţei dreptului norma juridică, privită ca autointerpretare subiectivă cu sens juridic.
În pofida unor interpretări mai pesimiste ce-i aparţine lui A. Comte, potrivit căruia
dreptul, nefiind ştiinţă, va trebui să dispară, ştiinţa dreptului s-a dezvoltat permanent, în pas cu
cercetările ştiinţifice cele mai noi. Departe de a dispărea, dreptul cunoaşte o dezvoltare şi o
afirmare crescândă în domenii dintre cele mai variate ale societăţii. Dezvoltarea relaţiilor sociale,
complexitatea lor crescândă, multiplicarea fără precedent a contactelor intra şi intersociale au
determinat o dezvoltare corelativă a dreptului şi apariţia unor noi ramuri de drept – dreptul
populaţiei, dreptul mediului, dreptul nuclear, dreptul spaţial etc. Are loc o lărgire a sferei de
acţiune a dreptului, atestabilă pe multiple planuri, fapt ce amplifică rolul explicativ şi normativ al
ştiinţei juridice a cărei funcţie de cercetare şi descriere a realului se diversifică şi se adânceşte,
adăugând şi latura de prospecţie a realului dat.
În interpretarea şi prospecţia acestui dat, ştiinţa juridică nu contestă dreptul celorlalte
ştiinţe de a se pronunţa asupra unor adevăruri ce privesc fenomenul juridic, ci recunoaşte mai
repede aspecte de competenţă concurentă. Pe baza unei abordări inter şi pluridisciplinare,
cunoaşterea fenomenului juridic poate fi serios amplificată prin sesizarea unor aspecte ce scapă
în mod fatal în cadrul studiului realizat doar în interiorul ştiinţei dreptului.
Explicaţi care sunt legăturile dintre diferitele componente ale tabloului (sistemului) ştiinţelor
juridice.
Complexitatea fenomenului social-juridic determină o structurare o eforturilor de
cercetare a acestuia, o împărţire a rolurilor în raport cu necesitatea punerii în valoare a laturilor
corelate ale acestui fenomen. Dreptul – fenomen complex al societăţii – este studiat:
a) din perspectivă globală, ca un sistem închegat, cu regularităţi caracteristice; b) din perspectivă
istorică, fenomen care îşi conservă anumite permanenţe de-a lungul dezvoltării sociale, dar care
se transformă, totodată, în cadrul acestei dezvoltări; c) din perspectivă structurală – fenomen cu
multiple determinaţii calitative, cu elemente componente aflate, la rândul lor, într-o stare de
acută interferenţă. Rudolf Stanmler a considerat încă de la începutul secolului trecut că ştiinţa
dreptului cuprinde două ramuri: una tehnică, destinată să studieze sensul şi cuprinsul legilor în
alcătuirea lor sistematică şi o ramură teoretică, ce trebuie să constate dacă dreptul este mijlocul
just pentru scopuri juste.
15
În evoluţia sa milenară, ştiinţa dreptului a înregistrat un permanent proces de specializare,
proces în care s-au cristalizat valorile ce constituie obiectul specific de cercetare.
Definiţia dată de Ulpian: „Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane,
ştiinţa de a deosebi ceea ce e drept şi ceea ce e nedrept”.
Părţile sistemului ştiinţelor juridice sunt următoarele:
➢ Teoria generală a dreptului; ➢ Ştiinţele juridice de ramură; ➢ Ştiinţele juridice istorice; ➢
Ştiinţele ajutătoare (participative).
a) Ştiinţele juridice istorice studiază istoria dreptului într-o anumită ţară sau
dezvoltarea generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului).
1. Care credeţi că este importanţa cercetării istoriei dreptului? Comparaţi câteva dintre doctrinele
marilor şcoli de drept.
b) Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomene particulare juridice – ramurile
dreptului.
Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii. Acestea constituie
sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest sistem unitar există în diversitatea ramurilor
care îl compun. Fiecare ramură a sistemului este alcătuită dintr-un grup de norme, organic legate,
ce reglementează o categorie de relaţii sociale, pe baza aceleiaşi metode şi în temeiul unor
principii comune.
Exemplu: Dreptul civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut patrimonial
(raporturi de proprietate, raporturi obligaţionale etc.) printr-o metodă specifică, metoda
echivalenţei (egalităţii) părţilor. Ştiinţa care studiază această ramură este ştiinţa dreptului civil.
Relaţia dintre sistemul ştiinţei dreptului şi subsistemul ştiinţelor juridice de ramură este
una dintre parte şi întreg, dar sistemul ştiinţei dreptului nu se epuizează prin ştiinţele
16
juridice de ramură. Totodată, ştiinţele juridice de ramură, care alcătuiesc un sistem, nu se
regăsesc aidoma în sistemul planului de învăţământ superior juridic.
c) Ştiinţele ajutătoare sunt criminalistica, medicina legală, statistica juridică, logica
juridică etc. Fără să facă parte propriu-zis din sistemul ştiinţei dreptului, aceste discipline sunt, în
cazuri numeroase, indispensabile cunoaşterii unor fenomene de drept sau bunei aplicări a
normelor juridice. În investigaţia unor realităţi de drept, ele utilizează mijloace ştiinţifice
specifice altor ştiinţe (chimia, fizica, medicina, matematica etc.).
Exemple: Criminalistica – fotografia judiciară; foloseşte procedee fizico –
chimice, la fel ca în cazul ridicării şi conservării unor probe; statistica juridică foloseşte mijloace
matematice.
d) Teoria generală a dreptului; cercetarea fenomenului juridic nu poate rămâne nici la
nivelul cunoaşterii formelor consecutive de drept (tratarea istorică), nici la nivelul cunoaşterii
formelor dreptului pozitiv, ale dreptului activ, în vigoare într-o anumită ţară. Orice ştiinţă aspiră
spre globalitate, spre cunoaştere prin ajungere la concept, prin subsumarea fenomenelor
particulare şi regăsirea lor în categorii de maximă generalitate – instrumente de gândire cu
vocaţie de expansiune. Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi noţiunilor de bază ale
dreptului este realizat de Teoria generală a dreptului.
Exemple de concepte elaborate în cadrul Teoriei generale a dreptului: cel de
drept, norma juridică, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridică.
Care este fundamentul acestor concepte? Este el exclusiv teoretic sau este practic?
Teoria dreptului:
- analizează obiectul său specific, urmărind organizarea sa logică în cadrul
demersului explicativ; - coordonează eforturile de cercetare pe care le depun ştiinţele juridice
de ramură şi
ştiinţele juridice istorice;
17
- sistematizează cunoştinţele în strânsă cooperare cu limbajul specific al ştiinţelor
de ramură; - caută să sesizeze caracterele proprii şi permanente ale fenomenului juridic,
pentru
a-i contura spaţiul în cadrul sistemului social-istoric din care face parte; - este un demers atât
filosofic – prin studiul necesităţii şi al posibilităţii principale a dreptului – cât şi ştiinţific –
studiază cauzalitatea, modul istoric determinat al apariţiei şi formelor de manifestare ale
fenomenului juridic. În această lumină, teoria dreptului este teoria generală a acestuia.
Necesitatea Teoriei generale a dreptului îmbracă două aspecte :
a) teoretic; b) practic.
Merite şi limite ale Teoriei generale a dreptului.
Teoria generală a dreptului este o disciplină de referinţă pentru ştiinţa dreptului. Scopul
Teoriei dreptului este acela de a-şi îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea (deci şi practica) dreptului.
Conceptele cu care operează Teoria dreptului nu sunt nici pe departe rezultatul unor pure
speculaţiuni, fără nici o legătură cu realitatea concretă. Deşi eminamente deductivă, ştiinţa
dreptului nu operează deductiv, fără o raportare la fapte, la date ale realităţii, ea nu recapitulează
pur şi simplu cunoştinţele pe care le oferă – ca produse de cercetare ştiinţifică – ştiinţele juridice
particulare şi nu este o „magna mater” în raport cu acestea.
Efortul Teoriei dreptului de a ajunge la concept nu poate fi, în nici un fel, desprins, izolat
(fără consecinţe nefavorabile asupra procesului de cunoaştere) de efortul teoretic al ştiinţelor
particulare şi, în mod corespunzător, de sporul de cunoaştere pe care-l aduc acestea. Deducţiile,
axiomele şi postulatele dobândite prin sinteză reprezintă, în egală măsură, răspunsuri la
problemele practicii.
Categoriile şi conceptele cu care operează Teoria generală a dreptului înmagazinează, în
funcţie de realitatea pe care o exprimă, o serie de experienţe, apărând ca adevărate complexe de
valori, în care viaţa juridică a pus ceva general valabil şi stabil.
Exemplu: Conceptul de normă juridică subsumează trăsăturile particulare ale
tuturor normelor dreptului (norma de drept civil, de drept administrativ, de drept penal etc.)
18
1. Explicaţi raportul în care se află Teoria generală a dreptului cu ştiinţele juridice. 2. Care este
relaţia dintre Teoria generală a dreptului şi realitatea juridică ?
1.4. CONCEPTUL DREPTULUI
Această parte îşi propune să clarifice în amănunt accepţiunea termenului de drept,
dimensiunile – istorică şi socială – ale dreptului, precum şi analiza factorilor de configurare a
dreptului. De asemenea, este tratată şi problematica esenţei, a conţinutului şi a formei dreptului.
Tipologia dreptului şi enunţarea unei definiţii a dreptului încheie diviziune tematică.
1.4.1. Originea dreptului
Cuvântul „drept” este folosit cu mai multe accepţiuni. El derivă din latinescul directus,
luat în sensul metaforic (directus, de la dirigo, dirigere, care înseamnă „drept” – orizontal sau
vertical – „de-a dreptul”, „direct”, „direcţie”, „linie dreaptă”). Dar, în latină, cuvântul care
corespundea substantivului „drept” era jus (drept, dreptate, legi). Cuvântul este întâlnit şi în alte
limbi, cu aceeaşi semnificaţie: droit (franceză), diritto (italiană), derecho (spaniolă), recht
(germană), right (engleză).
a) Într-un prim înţeles, cuvântul „drept” semnifică ştiinţa dreptului – ansamblul de idei,
noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi
gândit.
Dreptul nu este numai ştiinţă, el este, în egală măsură, tehnică şi artă.
Argumentaţi această afirmaţie!
Dreptul îmbină libertatea şi necesitatea – necesitatea rezultă chiar din scopurile generale
ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte
dreptul obiectiv. El priveşte acea coordonare imperativă prin norme, despre care vorbeşte Max
Weber, fiind premisa necesară a coexistenţei libertăţilor. Regulile stabilite prin norme trebuie să-
şi găsească un cadru minim de legitimitate pentru
19
a putea fi condiţia existenţei posibile a comunităţii. Dreptul este principiul de direcţie, de
coeziune socială, el dă societăţii caracterul de definit, de coerenţă.
b) Drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra
împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat. Acesta este dreptul subiectiv şi implică
categoria de libertate. Romanii făceau distincţie între norma agendi şi facultas agendi.
În unele limbi se face distincţie între dreptul obiectiv şi cel subiectiv; law – drept
obiectiv, iar right – drept subiectiv (în engleză).
Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de drept
pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire
printr-o forţă exterioară (coerciţiune statală), ca o îndreptăţire a unor instanţe sociale special
abilitate.
c) Drept mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură morală (de exemplu: om
drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă, etc.).
În afara termenului de „drept”, se foloseşte şi cel de „juridic”. Acesta este folosit atât ca
adjectiv (normă juridică), cât şi într-o accepţiune ce depăşeşte noţiunea de drept (obiectiv sau
subiectiv). Juridicul este un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe un fundal social,
constituind unul dintre modurile de reflectare pe plan social a existenţei umane.
Juridicul are, sistematic vorbind, un caracter unitar, deşi are o compunere complexă
(psihologică, instituţională, relaţională). Unicitatea fenomenului juridic determină unicitatea
ştiinţei dreptului, care este o ştiinţă explicativ-normativă, ce nu se limitează la descrierea şi
explicarea funcţionării unor elemente de tehnicitate şi construcţii logice, ci se referă şi la
caracterul operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se fundamentează ontologia,
gnoseologia, axiologia şi metodologia juridică. Juridicul defineşte o parte componentă a realităţii
sociale, alături de politic, etic, economic etc.
Argumentaţi următoarea idee: Toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale, dar nu
toate fenomenele sociale sunt juridice!
1.4.2. Dimensiunile dreptului (istorică, socială, umană)
A. Dimensiunea istorică. Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea
istorică, legată de descifrarea originilor (teoria originilor) dreptului. Ca instituţie ce derivă de la
societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat
de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele sale trepte de
dezvoltare istorică.
20
Temă de reflecţie: Dreptul este indisolubil legat de societate de la primele sale forme primitive
de organizare, sau, dimpotrivă, el apare, ca şi statul, doar într-un anumit moment al evoluţiei
istorice a omului?
Şcolile de drept au dat răspunsuri diferite la această problemă: - romanii credeau în
veşnicia dreptului: Ubi societas ibi jus; - şcoala dreptului natural: Conform concepţiei
aristotelice, omul este considerat zoon politikon, deci un animal social. Din nevoia instinctivă de
a trăi în societate, apare şi nevoia de a se stabili norme juridice. Hugo Grotius defineşte dreptul
natural ca totalitate a principiilor pe care le dictează raţiunea pentru a da satisfacţie înclinaţiei
naturale a omului spre viaţa socială; regăsim aceleaşi idei, deşi pe baze diferit concepute, la
Pufendorf, Jean Domat etc.
Din această perspectivă, întrebarea cu privire la originea dreptului este strâns legată de
modul în care concepem dreptul.
a) Dacă el este echivalent oricărei reguli de conduită, dreptul există, nediferenţiat de alte
reguli de conduită, din momentul apariţiei primelor forme de organizare socială.
b) Dacă avem în vedere faptul că dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale ale unei
colectivităţi constituite în formă politică, atunci dreptul apare în condiţii social- istorice
determinate, caracterizate prin diferenţieri specifice societăţii publice.
Argumentare a acestei ultime idei: În evoluţia sa, omul pleacă de la o stare de dependenţă
totală faţă de natură; nu putem considera hoarda sau ceata primară drept formă socială de
organizare, întrucât orice astfel de formă implică conştiinţa unui criteriu (real sau imaginat), iar
hoarda nu era decât rezultatul unei apropieri instinctive.
La scara devenirii istorice, determinate de mari mutaţii economice, prima formă de
organizare socială este ginta – care are drept criteriu constitutiv comunitatea de sânge. Ea a fost o
formă universală de organizare a societăţii primitive, care s-a caracterizat prin: diviziunea
naturală a muncii (după sex şi vârstă), domnia obiceiului,proprietatea comună asupra pământului,
lipsa forţei exterioare de constrângere, o putere socială ce aparţinea întregii colectivităţi.
Ginta a îmbrăcat două forme: matriarhală şi patriarhală, iar trecerea de la o formă la
cealaltă a fost interpretată ca un efect al dezvoltării ideilor religioase. Efectul instaurării
patriarhatului a constat în instaurarea monogamiei, interpretată ca o încălcare a unei vechi
porunci religioase.
În realitate, trecerea a avut mai degrabă cauze sociale şi economice, determinate de
schimbări importante produse la nivelul meşteşugurilor, agriculturii, păstoritului etc.
Începutul adevărat şi prima fundaţie a statului constă, conform lui Hegel, în familie, care
aduce cu sine proprietatea privată exclusivă, stabilirea dreptului privat şi siguranţa satisfacerii
trebuinţelor.
21
Ce este tabu-ul? Ce este dreptul societăţilor primitive? Daţi exemplu de astfel de legiuiri
primitive!
B. Dimensiunea socială. Dreptul este un produs complex al societăţii, iar normele sale
intervin în procesul productiv, stabilind reguli generale pentru actul zilnic, repetat al producerii,
repartiţiei şi schimbului de produse şi activităţi. Abordarea dimensiunii sociale a dreptului
implică analiza locului dreptului şi al realităţii juridice în societate, sistemul legăturilor sale cu
celelalte elemente (realităţi) ale societăţii.
Realitatea juridică este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii istorice
determinate. Existenţa ei nu poate fi desprinsă de existenţa celorlalte părţi ale unei societăţi,
suportând influenţa acestora şi exercitând, la rându-i, influenţă asupra lor. Realitatea juridică mai
este denumită uneori şi sistem juridic sau suprastructură juridică. Realitatea juridică cuprinde
dreptul, dar nu se reduce la el.
Realitatea juridică are drept componente: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile juridice
(ordinea de drept). Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o stare de conştiinţă, în
sensul că nevoile schimbătoare ale societăţii, care îşi reclamă reflectare într- un sistem de norme,
nu se transpun tale quale în limbajul şi în conţinutul dreptului; ele trec prin conştiinţa
legiuitorului, urmând un proces de evaluare, valorizare şi valorificare finală prin normele de
drept.
a) Conştiinţa juridică: - este o premisă a dreptului; - are o funcţie normativă; - are, de asemenea,
o funcţie cognitivă, acţională şi cultural-axiologică; - se structurează pe două paliere: unul
raţional (ideologia juridică) şi unul psihic (psihologia juridică).
b) Partea instituţională – dreptul. Ca sistem de reglementări şi instituţii, alcătuieşte miezul
juridicului, conţinutul său, cadrul său substanţial de referinţă. Dreptul, ca fenomen normativ, dă
expresie cerinţelor structurilor sociale – conducătoare sau conduse – de mai bună organizare a
raporturilor umane, în vederea obţinerii acelui echilibru social indispensabil pentru asigurarea
climatului în care liberului arbitru şi voinţei subiective să i se poată opune eficient anumite
standarde oficiale de comportament şi în care să poată fi înlăturată tensiunea dintre cei care
acceptă aceste standarde şi cei care de abat de la ele.
c) Elementele relaţionale, sociologice. Intră aici raporturile juridice şi situaţiile juridice,
cele care probează eficienţa dreptului. În cadrul acestor raporturi, oamenii participă în calitate de
subiecte de drept, valorificându-şi sau apărându-şi pe cale legală interese şi drepturi.
Desfăşurarea lor în conformitate cu dispoziţiile legale duce la crearea ordinii de drept. Din
această perspectivă, dreptul poate fi considerat un mod de existenţă a ordinii publice, un factor
real de calmare a conflictelor şi de menţinere în limite de ordine a ciocnirilor de interese.
22
1.4.3. Factorii de configurare a dreptului
Ideea existenţei unor factori exteriori, complecşi care exercită influenţă asupra dreptului,
s-a conturat în perspectiva admiterii caracterului evolutiv al dreptului, al progresului juridic.
Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii:
1. cadrul natural; 2. cadrul social-politic; 3. factorul uman.
1. Cadrul natural – factor de configurare a dreptului. În toate componentele sale (mediul
geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici), acest factor influenţează dreptul.
Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează viaţa socială,
dezvoltarea economică, posibilităţile dezvoltării politice etc.
Prezentarea exagerată a rolului factorilor demografici şi biologici s-a soldat cu susţineri
aberante, rasiste, ce au alimentat conţinutul unor legiuiri retrograde, antiumaniste. Contestând
asemenea exagerări, avem în vedere, în acelaşi timp, faptul că dreptul nu poate să nu fie
influenţat de acţiunea mediului fizic în care oamenii îşi urmăresc şi-şi valorifică anumite interese
şi drepturi. Condiţiile fizice se relevă legiuitorului – cu toate particularităţile lor – ca obiect al
reglementării, influenţând soluţiile juridice cele mai potrivite pentru apărarea, conservarea şi
dezvoltarea acestui cadru în totalitatea sa ori a unor componente ale sale.
Exemplu: măsurile legislative pentru combaterea poluării mediului,
reglementările prin care se stabileşte un regim juridic specific pentru diferitele componente ale
cadrului fizic – regimul juridic al terenurilor agricole, regimul juridic al spaţiului aerian, regimul
juridic al mării teritoriale etc.
În desfăşurarea circuitului juridic, legiuitorul este nevoit să ia în consideraţie calităţi
specifice ale bunurilor materiale, cărora le acordă un tratament juridic diferenţiat.
Exemplu: Trăsăturile naturale ale bunurilor fac ca acestea să se clasifice în: mobile
şi imobile, fungibile şi nefungibile, bunuri de gen şi bunuri individual determinate etc.
23
Diversele împrejurări naturale care nu depind de voinţa omului pot constitui, prin voinţa
legii, cauze de naştere, modificare sau stingere a raporturilor juridice. Asemenea evenimente
sunt: naşterea, curgerea implacabilă şi ireversibilă a timpului, calamităţi naturale etc. Curgerea
timpului poate consolida juridic sau poate stinge un drept.
Manifestarea forţei regulatoare a acestui fascicul de factori aparţinând cadrului natural nu
se prezintă însă ca o fatalitate, nu în mod automat prezenţa se finalizează cu consecinţe juridice.
Acţiunea lor este întotdeauna corelată unui interes social, este prezentă numai în măsura în care
luarea lor în consideraţie este reclamată de un interes social.
2. Cadrul social-politic influenţează dreptul, constituindu-se ca un factor de configurare
cu acţiune specifică. Fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă şi constructivă
relaţie cu interesele structurilor sociale. Evoluţia actuală a raporturilor sociale produce o
înstrăinare a individului, conducând la o treptată degradare a relaţiei dreptului cu societatea.
Legat de interesele economice ale marilor companii, dreptul este obligat să-şi plaseze acţiunea pe
terenuri pe care criteriile justiţiei sunt înlocuite tot mai adesea cu criteriile eficacităţii practice.
Dar, într-o societate democrată, dreptul trebuie să se supună unei cenzuri proprii,
scopurile, valorile societăţii, contribuind astfel la definirea acelui orizont de idealitate care
transcende necesităţile practice imediate şi considerentele de oportunitate. Aceasta nu poate
conduce la o izolare a dreptului de societate, pentru că el trebuie să-şi afirme în fiecare moment
funcţia de menţinere a raporturilor sociale în stare de echilibru, participând la funcţionarea
globală cu propria sa logică, propriile sale mecanisme, propriile sale instituţii. Configurarea
soluţiilor legislative, caracterul practic-operaţional al instituţiilor legale înregistrează, în ultimă
instanţă, variate influenţe din partea factorilor sociali. Aceste influenţe nu trebuie să anuleze
specificul acţiunii dreptului şi să ducă dreptul în starea de criză cu privire la care ne avertiza J.
Carbonnier.
Comparaţi cele două cadre - natural şi social-politic – de configurare a dreptului.
Elementele componente ale cadrului social-politic sunt: a. economicul – dreptul economic
modern dezvăluie natura instrumentală a juridicului, numeroase norme tehnice îmbogăţind cu noi
note definitorii conţinutul tradiţional al dreptului;
b. ideologicul îşi pune amprenta asupra modelului de receptare de către drept a influenţei
economice;
24
Comparaţi ideologia comunistă cu cea neoliberală din punct de vedere al rolului factorilor de
configurare a dreptului.
c. structurile organizatorice ale societăţii – grupurile de interes, grupurile de presiune,
partidele politice – structuri sociale nestatale.
Evidenţiaţi rolurile specifice ale grupurilor de interese şi ale grupurilor de presiune în
configurarea dreptului.
3. Factorul uman este zona centrală de interes pentru orice legiuitor; deoarece
reglementează comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale,
dreptul se raportează la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi chiar de a
transforma socialul.
Explicaţi, pe baza cunoştinţelor dumneavoastră generale (sau de specialitate), procesul de
socializare şi semnificaţia sa pentru domeniul dreptului.
Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice, drepturile esenţiale ale
individului, drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de
manifestare nestingherită în temeiul demnităţii şi libertăţii, deoarece omul, după natura sa, este o
fiinţă demnă şi liberă.
Care credeţi că este cel mai important dintre toţi factorii de configurare a dreptului?
Argumentaţi.
1.4.4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului.
1. În general, esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor şi raporturilor
interne necesare, relativ stabile, care constituie natura lăuntrică a fenomenului şi-l fixează într-o
clasă de fenomene adiacente. A cerceta esenţa dreptului presupune pătrunderea înlăuntrul său,
sesizarea legăturilor intime care-i conferă relativă stabilitate, identificarea calităţilor interne.
25
Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului, se desprinde o calitate principală:
calitatea juridică a voinţei şi interesului, care prezidează la apariţia normelor dreptului şi care
asigură un anumit echilibru în desfăşurarea raporturilor interumane. Este o calitate esenţială, ce
rămâne neschimbată, indiferent de formele pe care le îmbracă sau de etapele prin care trece un
sistem juridic.
Comparaţi noţiunea de interes economic cu cea de interes juridic.
În drept, putem vorbi despre: a. voinţă generală – determinată de anumite interese şi care tinde să
se oficializeze prin intermediul activităţii statale;
b. voinţă individuală - manifestată în procesul aplicării dreptului.
Atenţie! Esenţa dreptului nu se concentrează în mod expres pe aspectul psihologic al voinţei,
care accentuează latura individuală a fenomenului, ci pe elementele care fac ca această voinţă să
fie generală, exprimată în cutume şi legi, voinţă ce tinde să-şi subordoneze voinţele individuale.
Se ştie că această voinţă generală este întâlnită în concepţia contractualismului. Cunoaşteţi care
sunt, în esenţă, ideile acestei teorii? Care sunt reprezentanţii ei de seamă?
2. Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, laturilor şi conexiunilor care
dau expresie concretă voinţei şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale
etatică.
Explicaţi deosebirea dintre esenţa şi conţinutul dreptului.
Conţinutul dreptului are ca latură componentă dominantă sistemul normelor juridice.
Orice sistem de drept îşi realizează funcţiile prin acţiunea normei de drept, iar mecanismul
influenţei sale asupra relaţiilor sociale este esenţial legat de modul în care etalonul de conduită
pe care-l cuprinde norma pătrunde în ţesătura raporturilor
26
interumane. Ca elemente de conţinut ale dreptului, normele juridice se află într-o permanentă
relaţie cu conştiinţa juridică. Raportat la societate, dreptul apare ca un factor ce organizează
relaţiile sociale, le dă o finalitate în conformitate cu un interes public. Normele de drept sunt
premise şi condiţii sine qua non ale ordinii, precum şi instrumente de control social.
Şcoala normativistă (reprezentant de seamă – H. Kelsen): - promotor al ideii conform căreia
studiul dreptului trebuie să fie o teorie pură; - studiul dreptului trebuie să considere ca irelevantă
orice legătură a sa cu elementele extranormative;
- dreptul se formează în trepte, fiecare normă aflându-şi suportul într-o normă superioară,
iar toate într-o aşa-numită normă fundamentală.
Criticile şcolii normativiste s-au făcut de pe poziţii sociologice în domeniul dreptului,
imputând normativismului faptul că dreptul a fost, în această înţelegere, rupt de suportul său
social.
3. Forma dreptului. Aceasta semnifică exprimarea organizării interioare a structurii
conţinutului, desemnează aspectul exterior al conţinutului, modul său de exteriorizare. Forma
dreptului aparţine întotdeauna unui conţinut. Nu există formă goală a dreptului.
Forma dreptului este chiar legea de alcătuire, modul în care se leagă elementele care
compun conţinutul dreptului.
Structuralismul sistemic postulează existenţa:
• unei forme interne
• unei forme externe a dreptului. Forma internă trimite chiar la interacţiunea ramurilor
dreptului.
Forma externă poate fi analizată din punctul de vedere al:
- izvoarelor dreptului; - modalităţilor de sistematizare a legislaţiei – codificări, încorporări etc.
Care credeţi că este relevanţa acestei clasificări?
1.4.5. Tipologia dreptului
Este posibilă datorită existenţei unor constante juridice. În general, tipologiile
27
juridice sunt realizate prin considerarea elementelor şi a relaţiilor reale din viaţa juridică, pentru
a putea cunoaşte mai precis care sunt mecanismele sau relaţiile structurale care au fost stabilite
într-o arie de probleme juridice.
Criterii de tipologizare a dreptului: I. după dependenţa de tipologia sistemelor de organizare
socială (Poirier), există: drept sclavagist, drept feudal, drept burghez, drept socialist.
II. după apartenenţa dreptului la un bazin de civilizaţie juridică (René David), există
tipologia după familia de drept: familia de drept romano-germanică, anglo-saxonă, dreptul
socialist, dreptul musulman, hindus, chinez, japonez. Diferenţele specifice dintre aceste familii
sunt de natură ideologico-juridică.
III. după criteriul formelor de integrare economico-socială la nivelul continentului
european, a rezultat dreptul comunităţilor europene, un drept instituţional şi substanţial
comunitar.
Premisele acestui drept sunt: - o nouă tipologie a sistemelor de organizare socială europeană
(vezi Tratatul de la Maastricht);
- existenţa unei voinţe autonome configurate de Uniunea Europeană; există drept
comunitar originar şi drept comunitar derivat;
- existenţa unor prescripţii fundamentale, a unor principii generale care să comande
direcţiile esenţiale ale construirii şi dezvoltării ordinii juridice comunitare. Acestea sunt
solidaritatea între statele membre, echilibrul instituţional, nediscriminarea şi egalitatea de
tratament, proporţionalitatea şi preferinţa comunitară.
1.4.6. Sistemul dreptului
Noţiunea sistemului dreptului. Criteriile de structurarea sistemului de drept – obiectul
reglementării juridice; metoda reglementării juridice; principiile comune.
Ramurile dreptului. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat.
1.4.7. Definiţia dreptului
Definirea dreptului a pus în discuţie chiar natura dreptului. Este aceasta o realitate
transcendentă, care se impune raţiunii sau, dimpotrivă, este un ansamblu de fenomene sociale
perceptibile prin experienţă? Răspunsul la o astfel de întrebare a configurat întreaga evoluţie a
filosofiei juridice.
Definiţie: Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat care au
ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor
esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate.
28
Să ne reamintim...
▪ Scopul teoriei generale a dreptului este acela de a îmbogăţi cunoaşterea şi practica
dreptului.
▪ Cuvântul „drept” se utilizează cu mai multe accepţiuni: dreptul ca ştiinţă; dreptul obiectiv;
dreptul pozitiv; dreptul subiectiv; dreptul natural; dreptul ca artă şi tehnică.
▪ Într-un prim înţeles, cuvântul „drept” semnifică ştiinţa dreptului – ansamblul de idei,
noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi
gândit.
▪ Drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra
împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat. Acesta este dreptul subiectiv şi implică
categoria de libertate. Romanii făceau distincţie între norma agendi şi facultas agendi.
▪ Drept mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură morală (de exemplu: om
drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă, etc.).
▪ Dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, în cadrul unei comunităţi
constituite în formă politică.
▪ Realitatea juridică are drept componente: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile juridice
(ordinea de drept).
Ideea existenţei unor factori exteriori, complecşi care exercită influenţă asupra dreptului,
s-a conturat în perspectiva admiterii caracterului evolutiv al dreptului, al progresului juridic.
Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii:
1. cadrul natural; 2. cadrul social-politic; 3. factorul uman. A cerceta esenţa dreptului presupune
pătrunderea înlăuntrul său, sesizarea legăturilor intime care-i conferă relativă stabilitate,
identificarea calităţilor interne.
Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului, se desprinde o calitate principală:
calitatea juridică a voinţei şi interesului, care prezidează la apariţia normelor dreptului şi care
asigură un anumit echilibru în desfăşurarea raporturilor interumane.
Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, laturilor şi conexiunilor care dau
expresie concretă voinţei şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale
etatică.
▪ Forma dreptului este chiar legea de alcătuire, modul în care se leagă elementele care
compun conţinutul dreptului.
În general, tipologiile juridice sunt realizate prin considerarea elementelor şi a relaţiilor
reale din viaţa juridică, pentru a putea cunoaşte mai precis care sunt mecanismele sau relaţiile
structurale care au fost stabilite într-o arie de probleme juridice.
Criterii de tipologizare a dreptului: I. după dependenţa de tipologia sistemelor de organizare
socială (Poirier), există: drept sclavagist, drept feudal, drept burghez, drept socialist.
II. după apartenenţa dreptului la un bazin de civilizaţie juridică (René David),
29
există tipologia după familia de drept: familia de drept romano-germanică, anglo-saxonă, dreptul
socialist, dreptul musulman, hindus, chinez, japonez. Diferenţele specifice dintre aceste familii
sunt de natură ideologico-juridică.
III. după criteriul formelor de integrare economico-socială la nivelul continentului
european, a rezultat dreptul comunităţilor europene, un drept instituţional şi substanţial
comunitar.
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un
climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi
statornicirii spiritului de dreptate.
▪
1.5.Rezumat
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin
metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni. Ştiinţa dreptului
aparţine sistemului ştiinţelor despre societate; ea studiază juridicul în toate formele sale de
manifestare. Ştiinţa dreptului se dezvoltă permanent, ceea ce conduce la o lărgire a sferei de
acţiune a dreptului. Dreptul este studiat din trei perspective: globală, istorică şi structurală.
Sistemul ştiinţei dreptului este alcătuit din teoria generală a dreptului, ştiinţele juridice de
ramură, ştiinţele juridice istorice, ştiinţele ajutătoare (participative). Teoria generală a dreptului
elaborează concepte, ca instrumente esenţiale prin care dreptul este gândit în ansamblul său.
Teoria generală a dreptului cuprinde acel set conceptual prin care ştiinţa dreptului judecă, explică
realitatea juridică. Scopul teoriei generale a dreptului este acela de a îmbogăţi cunoaşterea şi
practica dreptului. Cuvântul „drept” se utilizează cu mai multe accepţiuni: dreptul ca ştiinţă;
dreptul obiectiv; dreptul pozitiv; dreptul subiectiv; dreptul natural; dreptul ca artă şi tehnică.
Dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, în cadrul unei comunităţi constituite în
formă politică. Prima formă de organizare socială a fost ginta, constituită pe criteriul comunităţii
de sânge. Realitatea juridică (juridicul) este parte componentă a realităţii sociale. La rândul său,
juridicul este alcătuit din: conştiinţa juridică; dreptul; relaţiile juridice (ordinea de drept). Factorii
de configurare a dreptului sunt: cadrul natural; cadrul social-politic; factorul uman. Esenţa
dreptului rezidă în calitatea juridică a voinţei şi a interesului care prezidează la apariţia normelor
dreptului.
30
Conţinutul dreptului este dat de ansamblul elementelor, al laturilor şi al conexiunilor care dau
expresie concretă voinţei şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale
etatică. Forma dreptului este legea de alcătuire, modul în care se leagă elementele care compun
conţinutul dreptului. Forma este internă şi externă. Tipurile istorice de drept sunt: dreptul
sclavagist; dreptul feudal; dreptul burghez; dreptul socialist. După criteriul apartenenţei dreptului
la un bazin de civilizaţie juridică, se cunosc următoarele familii de drept: romano-germanică;
anglo-saxonă; dreptul socialist; dreptul musulman; dreptul hindus, chinez, japonez; dreptul
Africii negre şi al Mada- gascarului. Dreptul românesc aparţine familiei romano-germanice.
Dreptul Uniunii Europene constituie o tipologie juridică nouă întrucât: există o voinţă autonomă
care comandă procesul decizional juridic; există anumite prescripţii fundamentale care
comandă construcţia şi dezvoltarea ordinii juridice unionale. Sistemul dreptului este rezultatul
unităţii ramurilor şi al instituţiilor dreptului, ca unitate obiectiv determinată. Criteriile în temeiul
cărora se structurează ramurile dreptului sunt: obiectul reglementării juridice; metoda de
reglementare; principiile comune. Dreptul pozitiv se împarte în drept public şi drept privat.
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de stat, care au ca scop organizarea şi
disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific
manifestării coexistenţei libertăţilor, a apărării drepturilor esenţiale ale omului şi a statornicirii
spiritului de dreptate.
1.6.Test de evaluare a cunoştinţelor
2. Din ce perspective este studiat dreptul? 3. Din ce ştiinţe este compus sistemul ştiinţei
dreptului? 4. Ce studiază teoria generală a dreptului? Care este etimologia cuvântului „teorie”? 5.
Care este scopul teoriei generale a dreptului? 6. Când apare dreptul? 7. Care este prima formă de
organizare socială? Argumentaţi. 8. Care sunt componentele juridicului? 9. De ce este conştiinţa
juridică premisă a dreptului? 10. În ce rezidă influenţa cadrului social-politic asupra dreptului?
11. În ce constă esenţa dreptului? Care sunt tipurile istorice de drept? 12. Care sunt criteriile de
structurare a sistemului de drept? 13. În baza căror criterii se divide dreptul pozitiv în drept
public şi drept privat? 14. Care este definiţia dreptului?
Test de autoevaluare a cunoştinţelor
Redactaţi câte un scurt eseu (maxim 2 pagini), cu următoarele teme:
• Care sunt factorii de configurare a dreptului?Prezentaţi pe scurt fiecare
31
factor de configurare a dreptului
• De ce este dreptul Uniunii Europene o tipologie juridică nouă? Argumentaţi.
• Care sunt caracteristicile familiei dreptului romano-germanic şi ale familiei dreptului anglo-
saxon? Informaţiile necesare redactării eseurilor se regăsesc în subcapitolul Conceptul dreptului
1.7.Teme de control
Redactaţi referate cu următoarele teme: 1. Marile curente şi şcoli de drept (şcoala dreptului
natural). 2. Marile curente şi şcoli de drept (pozitivismul juridic). 3. Marile curente şi şcoli de
drept (şcoala istorică a dreptului). 4. Familia dreptului romano-germanic. 5. Familia dreptului
anglo-saxon. 6. Familia dreptului musulman. 7. Dreptul Uniunii Europene, o tipologie juridică
specifică.
Temele de control se transmit către tutore prin platforma eLearning. Rezultatele temelor de
control vor fi transmise de către tutore către studenţi prin platforma eLearning. 1.8.Bibliografie.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), Ed. All, Bucureşti, 1995
Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-Napoca, 1940
32
Unitatea de învăţare 2. Dreptul şi statul
2.1. Introducere
Această a doua prelegere arată relaţiile care există între drept şi stat,
modalitatea de organizare a instituţiilor judiciare precum şi competenţele acestora
2.2. Obiectivele unităţii de învăţare
• să îşi însuşească problematica statului (definiţii, forme),
• să recunoască importanţa relaţiei dintre stat şi drept;
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
2.3. Dreptul si statul
2.3.1. Noţiunea de stat. Statul este principala instituţie politică a societăţii.
Statul instrument de conducere socială
apărător al unor interese sociale de grup sau ale societăţii ca întreg
cadru de desfăşurare al relaţiilor sociale de un anumit tip, configurate istoric
relaţia cu societatea civilă – faţă de aceasta, statul este o necesitate exterioară şi scop imanent al
societăţii civile
2.3.2. Conţinutul şi scopul statului. Criteriul de organizare a statului este unul teritorial.
Teritoriul capătă în acest context o semnificaţie politică.
33
În cazul în care teritoriul dispare ca şi criteriu de definire a statului, mai putem vorbi despre stat
sau nu? Argumentaţi, gândindu-vă la transformările care au loc în lumea contemporană.
Disputele între state, care iau adesea forma războiului, au drept obiectiv acapararea de
teritorii, de prizonieri, de bogăţii aflate pe acele teritorii.
Credeţi că în lumea contemporană acest mobil, considerat altădată aproape unicul într-un conflict
între state, este încă valabil? Argumentaţi.
Elementele statului sunt, deci: - teritoriul; - populaţia; - forţa publică, denumită şi putere de stat
sau putere de constrângere.
Anumite concepţii despre stat – Kant, curentul liberalismului etc. – configurează în mod
diferit raportul între cetăţean şi stat, punând accentul fie pe apărarea drepturilor cetăţeanului, fie
pe promovarea intereselor acestuia.
Ruptura în această direcţie o constituie materialismul istoric, care consideră statul ca
fiind un instrument de dominaţie al unei clase asupra alteia.
Contextul contemporan a schimbat percepţia asupra statului. Revoluţia ştiinţifică şi
tehnică, transformarea claselor şi a raporturilor dintre acestea într-o lume creată de om, pune
problema unui nou rol jucat de stat. Noul stat asistenţial se caracterizează, din punct de vedere
juridic, prin trecerea de la un drept cu o funcţie preponderent protectiv-represivă la un drept cu o
funcţie mai mult promoţională. Acest stat trebuie să-şi conserve numai monopolul asupra forţei
legitime, a cărei exercitare este limitată de recunoaşterea şi garantarea drepturilor omului. Este
larg răspândită ideea conform căreia acest nou stat are ca funcţii principale:
- asumarea sarcinii de realizare a unei societăţi mai integrate; - respectarea drepturilor
fundamentale ale omului; - asigurarea principiilor separării puterilor; - respectarea regulilor
democratice apte să genereze decizii adecvate; - asigurarea democraţiei şi a justiţiei (Duverger).
34
2.3.3. Puterea de stat şi exercitarea puterii de stat prin organele sale. Instituţiile
statului.
Puterea de stat este o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate. În orice
societate există forme multiple de autoritate, de fixare şi consolidare a unui sistem de valori.
Citiţi despre fundamentele statului de drept.
Puterea de stat: - are caracter politic; - are o sferă generală de aplicabilitate; - are agenţi
specializaţi care o realizează; - este suverană, atât în exterior (orice stat are dreptul de a stabili
propriile relaţii cu alte state), cât şi în interior (orice stat poate să comande cu privire la supuşii
proprii, comandă care se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general- obligatoriu
şi în urmărirea aplicării lor în practica socială).
Exercitarea puterii de stat diferă în funcţie de tipurile de organizare statală.
✎ Exemplificaţi!
Într-un stat democratic, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia. Exercitarea
puterii, organizarea canalelor prin care circulă puterea sunt încredinţate statului. În planul
activităţii statale are loc o divizare, o separare a puterilor. Separaţia puterilor:
- este fundamentată de Montesquieu; - postulează existenţa a trei puteri - legiuitoare, executivă şi
judecătorească; - este fundamentul libertăţii politice.
Separarea puterilor nu însemană lipsa de corespondenţă între ele. Acest principiu, al
separaţiei puterilor, nu trebuie să introducă o stare de independenţă absolută care să constituie
raportul puterilor ca ceva negativ, în sensul că tot ce face una faţă de celalaltă devine un act ostil,
cu destinaţia să i se împotrivească. În ameliorarea unei astfel de viziuni, un rol important îi
revine dreptului. Acesta fixează cadrul legal de funcţionare a fiecărei puteri, cadru în care trebuie
să se regleze raporturile fireşti de cooperare a puterilor şi de integrare a acestora în sistemul
social - politic de organizare socială.
Instituţiile statului sunt organizate într-o formă sistematică şi constituite instrumentul de
realizare a funcţiilor statului. Modul de funcţionare, repartizarea competenţelor, atribuirea unor
prerogative specifice sunt conţinute în legi, în
35
Constituţie, în legile organice şi în legile subsecvente acestora.
Activitatea instituţiilor este reglată normativ. Normele juridice dimensionează
competenţa organelor de stat – atât cea materială, cât şi cea teritorială sau personală.
2.3.4. Instituţiile statale judiciare
Un loc aparte în cadrul componentelor instituţionale ale statului îl ocupă instituţiile
statale judiciare, denumite şi autoritatea judecătorească.
Autoritatea judecătorească este compusă din trei elemente:
I. Instanţele judecătoreşti. Conform art. 126 alin. 1 din Constituţie, ”Justiţia se realizează
prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege”.
a) În România funcţionează o singură instanţă supremă – Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – cu sediul în Bucureşti. Este alcătuită din patru secţii: secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, secţia penală, secţia comercială şi secţia de contencios administrativ şi fiscal. În
structura Curţii este organizat şi Completul de 9 judecători. Înalta Curte se compune din:
preşedinte, vicepreşedinte, patru preşedinţi de secţii şi judecători.
b) Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora
funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. În România există 15 Curţi de apel,
alcătuite din secţii specializate: civilă, penală, comercială, pentru cauze cu minori şi de familie,
cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale
şi, după caz, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
c) Tribunalele se organizează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au,
de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. În circumscripţia unui tribunal sunt cuprinse
toate judecătoriile de pe raza teritorială a judeţului respectiv. Şi tribunalele sunt organizate pe
secţii sau complete specializate. În România există 42 de tribunale.
d) Judecătoriile funcţionează în toate judeţele şi în fiecare sector din Bucureşti. În
România există 180 de judecătorii.
e) Instanţele militare sunt: tribunalele militare, în număr de patru; Tribunalul Militar
Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel.
II. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi in parchete, care
funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – condus de un procuror general, parchetele de pe lângă Curţile de Apel – conduse de
procurori generali, parchetele de pe lângă Tribunale – conduse de prim-procurori, parchetele de
pe lângă Tribunalele pentru Minori şi Familie – conduse de prim-procurori şi de pe lângă
Judecătorii – conduse de prim-procurori). De asemenea, pe lângă fiecare instanţă militară
funcţionează un
36
parchet militar.
Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) este o structură autonomă în cadrul Ministerului
Public şi este condusă de un procuror şef aflat sub coordonarea procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
III. Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Este alcătuit
din 19 membri din care: 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat
(9 membri în secţia pentru judecători şi 5 membri în secţia pentru procurori); 2 reprezentanţi ai
societăţii civile (specialişti în domeniul dreptului, cu bună reputaţie), aleşi de Senat şi 3 membri
de drept (preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Consiliul Superior al Magistraturii
este atât instituţia care apără judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta
independenţa şi imparţialitatea, dar şi instanţa disciplinară pentru judecători şi procurori.
Jurisdicţii internaţionale:
I. Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga, a fost creată după al doilea război
mondial la iniţiativa O.N.U.
Statele membre ONU se obligă să supună jurisdicţiei Curţii soluţionarea diferendelor,
numai în situaţia în care consimt expres la aceasta. Curtea este formată din 15 judecători aleşi de
Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală ONU, pentru un mandat de 9 ani, care poate fi
reînnoit.
II. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (Curia) cu sediul la Luxemburg, a fost
înfiinţată în 1951 ca instanţă supremă a Uniunii Europene. Fiecare stat al UE îşi desemnează un
judecător în cadrul Curţii pentru un mandat de 6 ani. Sesizarea Curţii poate fi făcută de către:
statele membre, instituţiile UE, particulari sau de tribunale naţionale. Obiectul cererilor poate fi
interpretarea tratatelor şi actelor comunitare, sancţiunile impuse de Comunitatea Europeană,
repararea prejudiciilor produse de instituţiile UE sau de agenţii comunitari. În structura
jurisdicţională a UE funcţionează şi Tribunalul de primă instanţă şi Tribunalul funcţiei publice.
III. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este instanţa din structura Consiliului
Europei, cu sediul la Stasbourg. Statele membre în Consiliul Europei îşi desemnează judecători
în cadrul Curţii (45 de judecători în total). Curtea este organismul de control al respectării
Convenţiei europene a drepturilor omului, de către statele care au ratificat Convenţia. Verificarea
respectării Convenţiei se face de către Curte în raport cu un caz concret, sesizat de un reclamant.
În materia protecţiei drepturilor omului funcţionează şi Curtea interamericană, Curtea
africană a drepturilor omului şi popoarelor, iar în materie penală, ONU a creat tribunale penale
speciale ad hoc pentru Iugoslavia, Rwanda, o Curte penală
37
internaţională permanentă, curţi speciale pentru Sierra Leone, Cambodgia, Timorul de Est, Irak,
Liban.
2.3.5. Forma statului
Exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui
conţinut.
Laturile componente ale formei de stat sunt: a) forma de guvernământ - modul de constituire a
organelor centrale ale statului, exercitarea puterii prin intermediul acestor organe şi împărţirea
competenţei între ele.
Pe baza cunoştinţelor dumneavostră generale, daţi exemple de forme de guvernământ.
b) structura de stat – state simple sau unitare şi state compuse sau federative;
Care sunt avantajele şi dezavantajele statelor federative faţă de cele simple?
c) regimul politic – ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, cu
referire imediată la raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în care un stat asigură şi
garantează, în volum şi intensitate, raporturile subiective.
Să ne reamintim...
➢ Statul este principala instituţie politică a societăţii, fiind instrumentul conducerii sociale.
Dreptul asigură legitimitatea necesară organizării şi funcţionării structurilor statale. Există o
strânsă corelaţie între instituţiile juridice şi mecanismele statale, corelaţie asigurată de principiul
separaţiei puterilor în stat.
➢ Societatea civilă este alcătuită din ansamblul organismelor, structurilor şi mecanismelor
aflate în afara statului şi, uneori, chiar în opoziţie cu statul: organizaţii nonguvernamentale,
sindicate, asociaţii profesionale, grupări etnice, reprezentanţi ai diferitelor minorităţi, asociaţii
culturale, sportive, partide politice fără reprezentare parlamentară.
➢ Elementele statului sunt: teritoriul, populaţia, forţa publică. ➢ Scopul statului este apărarea
interesului general, fericirea cetăţenilor. ➢ Puterea de stat se caracterizează prin următoarele
trăsături: are caracter politic;
38
are o sferă generală de aplicabilitate; are agenţi specializaţi care o realizează; este suverană.
➢ Suveranitatea are o latură internă (supremaţia puterii de comandă a statului în interior) şi o
latură externă (independenţa statului în raporturile cu celelalte state).
➢ Puterea emană de la popor şi aparţine acestuia, însă exerciţiul puterii este încredinţat
statului, cu respectarea principiului separaţiei puterilor.
➢ Potrivit principiului separaţiei puterilor, distingem: organe ale puterii legislative, organe
ale puterii executive, organe ale puterii judecătoreşti.
➢ Părţile componente ale autorităţii judecătoreşti sunt: instanţele judecătoreşti, Ministerul
Public, Consiliul Superior al Magistraturii.
➢ Instanţele judecătoreşti sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele,
tribunalele specializate, instanţele militare, judecătoriile.
➢ Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete; parchetele
sunt organizate pe lângă instanţele judecătoreşti.
➢ Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. ➢ Laturile
componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ; structura de stat; regimul politic.
➢ Din punctul de vedere al guvernământului, formele de stat se împart în republici şi
monarhii.
➢ Din punctul de vedere al structurii de stat, distingem: state simple sau unitare şi state
compuse sau federative.
Regimurile politice pot fi: democratice sau dictatoriale (autocratice).
2.4. Rezumat
Principalele instituţii cu ajutorul cărora se realizează organizarea societăţii sunt dreptul şi
statul. Există o strânsă corelaţie între instituţiile juridice şi mecanismele statale, corelaţie
asigurată de principiul separaţiei puterilor în stat.
Dreptul şi statul sunt produse ale vieţii sociale: ➢ dreptul, ca ansamblu de reguli bazate pe
recunoaşterea colectivă, asigură legitimitatea necesară organizării şi funcţionării structurilor
statale prin care se administrează cotidian activităţile din societate;
➢ statul este principala instituţie politică a societăţii, fiind instrumentul conducerii sociale.
Societatea civilă (civil society) este alcătuită din ansamblul organismelor, structurilor şi
mecanismelor aflate în afara statului şi, uneori, chiar în opoziţie cu statul.
Statul este alcătuit din următoarele elemente: a) teritoriul; b) populaţia; c) forţa publică. Faţă de
celelalte forme de autoritate socială, puterea de stat se caracterizează prin anumite trăsături care
îi delimitează atributele:
➢ are caracter politic; ➢ are o sferă generală de aplicabilitate; ➢ are agenţi specializaţi care
o realizează;
39
➢ este suverană.
Într-un stat democratic, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia. Deţinătorul originar
al puterii este poporul.
Potrivit principiului separaţiei puterilor, distingem: ➢ organe ale puterii legislative; ➢ organe
ale puterii executive; ➢ organe ale puterii judecătoreşti. Potrivit Constituţiei, componentele
autorităţii judecătoreşti sunt: a) instanţele judecătoreşti; b) Ministerul Public; c) Consiliul
Superior al Magistraturii. Prin jurisdicţie internaţională se înţelege un organ arbitral sau judiciar
instituit prin acordul dintre state sau alte subiecte de drept internaţional, în vederea soluţionării
diferendelor internaţionale apărute sau care ar putea să apară.
Laturile componente ale formei de stat sunt: a) forma de guvernământ; b) structura de stat; c)
regimul politic.
2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care sunt elementele statului? 2. Ce este puterea de stat? Care sunt trăsăturile acesteia? 3. Care
sunt formele suveranităţii? 4. Care sunt coordonatele principiului separaţiei puterilor în stat? 5.
Care sunt instanţele judecătoreşti? 6. Cum sunt organizate parchetele? 7. Ce rol îndeplineşte
Consiliul Superior al Magistraturii? 8. Care este componenţa Consiliului Superior al
Magistraturii? 9. Care sunt ceilalţi participanţi la activitatea de înfăptuire a justiţiei? 10. Care
sunt jurisdicţiile internaţionale? Care sunt subiectele de sezină? 11. Care sunt laturile
componente ale formei de stat?
• Ce desemnează structura de stat? Daţi exemple de state unitare şi de state federative.
• Pe baza cunoştinţelor dumneavoastră generale, încercaţi să realizaţi o incursiune teoretică în
istoria statului.
• Ce deosebire există între republica parlamentară şi cea prezidenţială? Daţi exemple de
republici.
• Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului, instituţii ale statului de drept.
Informaţiile necesare redactării eseurilor se regăsesc în capitolul Dreptul şi statul
40
2.6. Bibliografie.
41
Unitatea de învăţare 3. Principiile dreptului
3.1. Introducere
Această a prelegere prezintă în mod analitic principiile dreptului, facând o incursiune în studiul
valorilor fundamentale ale societăţii.
• să îşi însuşească principiile dreptului;
• să definească noţiunea de principiu al dreptului;
• să expună rolul principiilor dreptului;
• să analizeze fiecare principiu în parte, evidenţiind valorile fundamentale ale societăţii.
3.3. Principiile dreptului
3.3.1. Clarificarea noţiunii de principiu al dreptului
În această parte a prelegerii, se va accentua asupra configurării teoretice a noţiunii de
principiu al dreptului.
Ce sunt principiile dreptului? Idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor
juridice.
Care este rolul principiilor dreptului? Ele au un rol constructiv, dar şi unul valorizator
pentru sistemul de drept, în sensul că ele cuprind cerinţele obiective ale societăţii, cerinţe cu
manifestări specifice în procesul de constituire a dreptului şi în procesul de realizare a sa.
Ce rol joacă tradiţia şi inovaţia în constituirea sistemului dreptului?
42
Principiile generale ale dreptului sintetizează un mare număr de cazuri concrete, ele
rezumă fie aprecierile individuale ale relaţiilor juridice, fie elementele de drept (sub forma unor
definiţii) Ele nu au suport exclusiv imaginativ.
Delimitarea principiilor se face în funcţie de experienţa socială şi de unele cerinţe
obiective ale evoluţiei societăţii, ale convieţuirii sociale, ale asigurării acelui echilibru necesar
între drepturile unora şi obligaţiile altora. Principiile dreptului trebuie departajate de:
a) conceptele juridice – chiar dacă există o legătură între ele - conceptele juridice sunt
elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rândul lor, dau
conţinut concret categoriilor juridice -, principiile juridice nu se confundă cu conceptele şi
categoriile juridice. Dar acestea din urmă ajută principiile juridice, prin conferirea unui conţinut
concret, prin punerea lor în acord cu schimbările sociale.
b) normele juridice - normele juridice au, faţă de principii, o valoare explicativă mai
mică.
c) axiomele juridice - acestea sunt mici sinteze, cu un grad de cuprindere mult mai mic
decât principiile generale şi cu un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic.
✎ Exemplificaţi.
Ideea de bază de la care s-a pornit, indiferent de şcoala de drept care a abordat această
problemă, a fost considerarea dreptului ca instrument al asigurării libertăţii şi egalităţii oamenilor
în raporturile dintre ei sau în raporturile lor cu statul, independent de variaţiile istorice în care s-
au configurat instrumentele juridice de garantare şi realizare practică a libertăţii şi egalităţii.
✎ Exemplificaţi, arătând care sunt ideile esenţiale ale diferitelor teorii - pozitiviste,
jusnaturaliste sau istorice – în abordarea problematicii originii dreptului.
Care este importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor dreptului? - principiile dreptului
trasează linia directoare pentru sistemul juridic; - principiile dreptului au rol în administrarea
justiţiei; - acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului - garanţia
acordată indivizilor contra imprevizibilităţii normelor coercitive - şi a congruenţei sistemului
legislativ - adică concordanţa legilor, caracterul lor social verosimil, oportunitatea lor.
3.3.2. Prezentarea analitică a principiilor dreptului
43
a) Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului. Acţiunea acestui principiu
presupune premisa existenţei statului de drept. În statul de drept, întinderea puterii trebuie să fie
compensată de scurtimea duratei sale, izvorul puterii politice sau civile trebuie să fie expresia
voinţei suverane a poporului, iar aceasta trebuie să îşi găsească formule juridice potrivite de
exprimare, în aşa fel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o democraţie.
b) Principiul libertăţii şi al egalităţii. În realizarea efectivă a vieţii sociale, rolul dreptului
se materializează în îngrădirea înclinaţiei unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place, în
neutralizarea acelei suspiciuni difuze autorităţilor politice faţă de grupările nonconformiste şi în
înlăturarea tuturor barierelor şi a discriminărilor ce persistă în calea asigurării şanselor egale de
manifestare şi progres pentru toţi oamenii.
c) Principiul responsabilităţii. Dincolo de terenuri morale, responsabilitatea priveşte
domeniul dreptului, în sensul că acesta poate şi trebuie să intervină în reglementarea raporturilor
sociale, nu numai post festum, ci şi prin prescripţiile sale, putând să fundamenteze atitudini
culturale ale individului faţă de lege, atitudini exprimate esenţial în apărarea integrităţii valorilor
sociale pe cale legală.
d) Principiul echităţii şi justiţiei. Acţiunea principiului echităţii priveşte atât activitatea
legiuitorului, cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului.
Imaginaţi o situaţie reală în care se poate proba existenţa acestor principii ale dreptului.
Să ne reamintim...
Principiile de drept sunt ideile conducătoare (prescripţiile fundamentale) ale conţi- nutului
tuturor normelor juridice.
În raport cu sistemul de drept, principiile au: un rol constructiv – subliniat în momentul
creării dreptului, marcat de influenţa tradiţiei şi a inovaţiei şi un rol valorizator – cuprind
cerinţele obiective ale societăţii, cerinţe care se manifestă în procesul de constituire a dreptului şi
în procesul de realizare a acestuia.
Principiile generale ale dreptului sunt: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a
statului; principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul echităţii şi
justiţiei.
44
3.4. Rezumat
Principiile de drept sunt ideile conducătoare (prescripţiile fundamentale) ale conţi- nutului
tuturor normelor juridice.
În raport cu sistemul de drept, principiile au: ➢ un rol constructiv – subliniat în momentul creării
dreptului, marcat de influenţa tradiţiei şi a inovaţiei;
➢ un rol valorizator – cuprind cerinţele obiective ale societăţii, cerinţe care se manifestă în
procesul de constituire a dreptului şi în procesul de realizare a acestuia.
Principiile dreptului constituie o generalizare de fapte experimentale. Sunt rezultatul unor
observaţii continue şi necesare ale nevoilor societăţii.
Principiile dreptului trebuie delimitate de: conceptele şi categoriile juridice; normele de drept
pozitiv; axiomele, maximele şi aforismele juridice. Principiile reprezintă un factor de stabilitate
în drept, fiind veritabile constante ale dreptului. Ele orientează activitatea legiuitorului şi
constituie un îndreptar pentru toţi cei implicaţi în administrarea justiţiei. Principiile asigură
sistemului de drept unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi congruenţa.
1. Ce sunt principiile dreptului şi ce trăsături prezintă acestea? 2. Ce rol îndeplinesc principiile
raportat la sistemul de drept? 3. În ce rezidă deosebirea dintre principiile dreptului şi categoriile
şi conceptele juridice?
4. În ce constă importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor dreptului? 5. Care sunt
principiile generale ale dreptului? 6. De ce sunt libertatea şi egalitatea principii generale ale
dreptului? 7. Ce este echitatea?
• Responsabilitatea şi liberul arbitru.
• Cum a fost analizată justiţia în cadrul doctrinelor filosofice?
Informaţiile necesare redactării eseurilor se regăsesc în capitolul Principiile dreptului
3.6. Bibliografie.
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992
Sofia Popescu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1999
45
Unitatea de învăţare 4. Izvoarele dreptului
4.1. Introducere
În cadrul acestei prelegeri vor fi prezentate modalităţile specifice de exprimare a
conţinutului dreptului (izvoarele dreptului), analizând fiecare izvor de drept în mod
distinct
• să identifice corect sursele dreptului în funcţie de sistemul de drept;
• să evidenţieize trăsăturile specific fiecărui izvor de drept;
4.3. Izvoarele dreptului
4.3.1. Noţiunea de izvor de drept
Analiza izvoarelor dreptului a evidenţiat două accepţiuni ale acestei noţiuni:
a) Izvoare de drept în sens material – realităţi exterioare dreptului care determină acţiunea
legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţi practice; b) Izvoare de drept în
sens formal – aspecte, modalităţi prin care conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă
de conduită şi se impune în societate ca model de urmat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte între:
- izvoare scrise şi izvoare nescrise; - izvoare oficiale şi izvoare neoficiale; - izvoare directe şi
izvoare indirecte; - izvoare creatoare şi izvoare interpretative; - izvoare potenţiale şi izvoare
actuale; - izvoare de constituire şi izvoare de calificare.
✎ Exemplificaţi.
46
4.3.2. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului
1. Obiceiul juridic (cutuma)
- obiceiul este cel mai vechi izvor de drept, pe treapta evoluţiei, el
precedând dreptului; - apare în treapta primitivă de dezvoltare socială şi este expresia unor
necesităţi pe care societatea le reclamă în scopul conservării valorilor comunităţii; - obiceiul este
rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al
repetării unei practici; - cutuma implică o îndelungată practică socială şi se întemeiază pe
cazuri concrete la care se face ulterior referire (precedente).
Atenţie! Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept.
Există două moduri prin care un obicei trece din sistemul normelor sociale în sistemul
izvoarelor dreptului:
i. statul, prin organele sale legislative, recunoaşte (sancţionează) un obicei şi
îl încorporează într-o normă oficială; ii. obiceiul este invocat de părţi, ca normă de conduită,
în faţa unei instanţe de
judecată, iar aceasta îl validează ca regulă juridică.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un obicei pentru a deveni izvor de drept:
a) o condiţie obiectivă –să fie vorba despre o practică veche şi incontestabilă; b) o condiţie
subiectivă – practica trebuie să aibă caracter obligatoriu.
Este obiceiul izvor de drept?
Răspunsul la această întrebare trebuie să fie nuanţat în funcţie de ramura de drept despre
care vorbim. Astfel:
a) În dreptul public (dreptul constituţional şi internaţional public), obiceiul este izvor principal de
drept, îmbrăcând forma uzanţelor constituţionale sau internaţionale. Cutuma internaţională este o
exprimare tacită a consimţământului statelor cu privire la acceptarea unei reguli determinate, ca
normă de conduită în relaţiile dintre ele. b) În dreptul privat (dreptul civil, dreptul comercial
etc.), dreptul este izvor de drept în limitele prevăzute de lege (obiceiuri consacrate de lege ca
izvoare de drept). c) În dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, în acest caz funcţionând
principiul legalităţii pedepsei şi a incriminării (Nulla poena sine lege. Nullum crimen sine lege.),
astfel că singurul izvor
47
al dreptului penal este legea scrisă.
Atenţie! Nu se recunoaşte calitatea de izvor de drept obiceiului care conţine o regulă
contrară ordinii publice şi bunelor moravuri şi nici cutumei care abrogă o lege în vigoare.
2. Doctrina
- cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau
fenomenului juridic; - interpretările ştiinţifice făcute materialului normativ îl ajută pe legiuitor
sau pe judecător în procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului; - în dreptul actual,
doctrina nu este izvor de drept, nu i se recunoaşte valoare de iniţiator legislative; - cu toate
acestea, practica legislativă (crearea dreptului) şi practica dreptului (aplicarea dreptului) nu ar
putea exista fără teoria juridică (doctrina). Soluţiile doctrinei au ca punct de plecare fapte reale
pe care, pe cale de generalizare, le interpretează teoretic şi le explică.
3. Practica judiciară şi precedentul judiciar
Practica judecătorească (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele.
Rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete. Precedentul este
autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară în cauzele analoge. Astfel, în măsura în care o
decizie anterioară interpretează dreptul, aceasta se va impune în cauzele suficient de
asemănătoare.
Activitatea de aplicare a legii realizată de către judecător este guvernată de două
principii:
a) judecătorul se pronunţă întotdeauna în cauza pe care o judecă şi nu are dreptul să
stabilească dispoziţii generale în afara speţei particulare pe care o are de soluţionat;
b) un judecător nu este legat, în general, de hotărârea pronunţată de un alt judecător într-o
speţă similară.
În această ordine de idei, jurisprudenţa nu poate fi izvor de drept, nu poate avea rol
creator în sistemul dreptului românesc.
Există două situaţii care evidenţiază importanţa precedentului şi în cazul sistemului
nostru de drept:
I. Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în cazul recursului în
interesul legii;
48
II. Hotărâri prealabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei
chestiuni de drept;
III. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţionala a României.
4. Contractul normativ
Contractul este un act juridic individual prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru
subiecte determinate.
Există contracte care nu privesc drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate, ci au
în vedere reglementări cu caracter generic; acestea poartă denumirea de contracte normative.
În accepţiunea de act juridic individual, contractul nu este izvor de drept, spre deosebire
de contractul normativ care are calitatea de izvor de drept.
Contractul normativ îşi produce efectele de izvor de drept în cazul dreptului
constituţional, al dreptului muncii şi securităţii sociale şi în cazul dreptului internaţional pubic.
Contractele normative nu privesc drepturi şi obligaţii ale unor subiecte determinate, ci au
în vedere reglementări cu caracter generic, fiind izvoare de drept pozitiv, astfel:
• Magna Charta Libertatum este consemnată istoric pentru epoca feudală ca fiind o convenţie
încheiată în anul 1215 între baronii, cavalerii şi orăşenii răsculaţi, pe de o parte şi regele Ioan
fără de ţară, pe de altă parte. Prin această Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui în scopul
eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanţii săi direcţi, precum şi garantarea
unui număr de drepturi pentru toţi cetăţenii. În timp, Magna Carta s-a afirmat ca un element de
bază al parlamentarismului englez;
• în dreptul constituţional, contractul normativ reprezintă un izvor de drept în materia organizării
şi a funcţionării structurii federative a statelor: o operează în sensul organizării şi funcţionării
structurii federative a statelor, prin ele statornicindu-se principiile fundamentale convenite de
statele membre; stabilesc drepturile şi competenţa formaţiunilor statale, a statului federativ şi,
respectiv, a statelor membre ale federaţiei;
• în dreptul muncii şi securităţii sociale, există contractele colective de muncă, în care se prevăd
condiţiile generale ale desfăşurării procesului de muncă şi care stau apoi la baza încheierii
contractelor individuale de muncă; aceste forme juridice (contractul colectiv, contractul de
adeziune) atestă faptul că dreptul nu emană numai de la stat, ci şi de la organisme nestatale, cum
sunt sindicatele.
5. Actul normativ
Denumit şi legea ca izvor de drept, actul normativ este cel mai important în ierarhia
izvoarelor dreptului.
49
Noţiunea de lege prezintă două accepţiuni: - în sens larg – legea desemnează orice regulă de
drept obligatorie; - în sens restrans – legea este actul normativ elaborat, printr-o procedură
specifică, de Parlament.
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris. Actul normativ este izvorul de drept
creat de organele autorităţii publice învestite cu competenţe normative şi cuprinde norme general
obligatorii a căror aplicare poate fi realizată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Actul normativ se situează pe o poziţie predominantă în sistemul izvoarelor dreptului,
scopul fiind acela de a se asigura stabilitatea şi securitatea sistemului de drept.
Caracteristicile actului normativ: - are formă scrisă; - deţine mijloace specifice de publicitate a
conţinutului, aceste mijloace reprezentând garanţii de certitudine a conţinutului actului normativ;
- este receptivă la dinamica transformărilor sociale, spre deosebire de obicei, izvor de
drept conservator;
- se pretează mult mai uşor la aplicarea unor metode de elaborare şi sistematizare.
Sistemul actelor normative este format din: a. legi:
- acte normative cu o procedură aparte de elaborare; - au totdeauna caracter normativ; - au
competenţă de reglementare primară şi originară; b. decrete; c. hotărâri şi ordonanţe ale
guvernului; d. regulamente şi ordine ale ministerelor; e. decizii şi hotărâri ale organelor
administraţiei locale.
✎ Exemplificaţi.
4.3.3. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar
1. Izvoarele primare (originare) sunt:
- tratatele constitutive care au pus bazele Uniunii Europene (tratatele
de la Paris şi tratatul de la Roma); - tratatele de aderare ale statelor membre ale Uniunii; -
protocoalele; - convenţiile; - documentele anexe la aceste tratate. 2. Izvoarele derivate sunt:
- deciziile şi regulamentele; - recomandările şi directivele; - avizele;
50
- actele atipice (rezoluţii ale Consiliului, comunicări ale Comisiei, declaraţii comune).
3. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
- prin intermediul acesteia se dă interpretare cu caracter autentic dreptului comunitar, fapt
ce asigură coerenţa şi omogenitatea sistemului comunitar.
4. Principiile generale ale dreptului comunitar.
Să ne reamintim...
Analiza izvoarelor dreptului a evidenţiat două accepţiuni ale acestei noţiuni: 4.4. Izvoare de
drept în sens material – realităţi exterioare dreptului care determină acţiunea legiuitorului sau dau
naştere unor reguli izvorâte din necesităţi practice; 4.5. Izvoare de drept în sens formal – aspecte,
modalităţi prin care conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită şi se
impune în societate ca model de urmat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte între:
- izvoare scrise şi izvoare nescrise; - izvoare oficiale şi izvoare neoficiale; - izvoare directe şi
izvoare indirecte; - izvoare creatoare şi izvoare interpretative; - izvoare potenţiale şi izvoare
actuale; - izvoare de constituire şi izvoare de calificare.
Izvoarele formale ale dreptului sunt:
1. obiceiul juridic (cutuma); 2. doctrina; 3. practica judecătorească şi precedentul judiciar; 4.
contractul normativ; 5. actul normativ.
4.4. Rezumat
Izvoarele (sursele) dreptului constituie modalităţi specifice de exprimare a conţinutului
dreptului. Noţiunea de izvor de drept este utilizată cu mai multe accepţiuni: izvor de drept în sens
material; izvor de drept în sens formal; izvor de drept în sens istoric; izvor de drept în sens de
sursă ideologică.
Izvoarele materiale (reale) ale dreptului sunt: factorii de configurare a dreptului; dreptul natural
şi raţiunea umană; conştiinţa juridică. Izvoarele formale ale dreptului sunt: obiceiul juridic
(cutuma); doctrina; practica judecătorească şi precedentul judiciar; contractul normativ; actul
normativ. Obiceiul juridic, cel mai vechi izvor de drept, constă într-o practică veche şi
51
incontestabilă, având un caracter obligatoriu. Pentru a fi izvor de drept, este necesar fie ca statul
să-l sancţioneze, încorporându-l într-o normă oficială, fie ca obiceiul să fie invocat de părţi, ca
normă de conduită, în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta să îl valideze ca regulă juridică.
Doctrina, cuprinzând analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le
dau fenomenului juridic, are doar un rol teoretic-explicativ, fără a constitui izvor în sistemul de
drept românesc.
Practica judiciară (jurisprudenţa), alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate
de către instanţele de toate gradele, nu constituie izvor în sistemul de drept românesc. Totuşi, în
practică, instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de
lege, astfel că se recunoaşte judecătorului un anumit rol creator.
Precedentul judiciar, reprezentând autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară faţă de
cauzele analoge, nu constituie izvor în sistemul de drept românesc, cu două excepţii: deciziile
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul recursului în interesul legii; deciziile prealabile
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;
deciziile Curţii Constituţionale.
Contractul normativ, cuprinzând reglementări cu caracter generic, constituie izvor în sistemul
de drept românesc.
Actul normativ este principalul izvorul de drept în sistemul de drept românesc, fiind creat de
organe ale autorităţii publice, învestite cu competenţe normative (parlament, guvern, organe
administrative).
Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale
guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii şi hotărâri ale organelor administrative
locale.
Izvoarelor dreptului comunitar se clasifică în: izvoarele primare (originare), izvoare
derivate, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, principiile generale ale
dreptului comunitar.
1. Care este diferenţa între noţiunea de „izvor de drept în sens material” şi noţiunea de „izvor
de drept în sens formal”?
2. Poate judecătorul să ia în considerare o regulă stabilită de obicei, la care însă legea nu face
trimitere? Argumentaţi şi exemplificaţi.
3. Este doctrina izvor în sistemul de drept românesc? Argumentaţi. 4. Ce este jurisprudenţa? 5.
Cum se explică rolul creator al judecătorului? 6. Ce este contractul normativ şi în ce ramuri
constituie izvor de drept? 7. Din ce elemente se compune sistemul actelor normative? 8. Cum se
clasifică izvoarele dreptului Uniunii Europene?
52
• Este obiceiul izvor în sistemul nostru de drept? Explicaţi poziţia obiceiului raportat
la diferite ramuri de drept.
• Care sunt cazurile în care precedentul este izvor în sistemul de drept românesc?
Explicaţi fiecare caz în parte.
• Constituie jurisprudenţa izvor în sistemul de drept românesc? Argumentaţi.
• Ce este actul normativ şi cum se explică poziţia predominantă a actului normativ în
sistemul izvoarelor dreptului?
Informaţiile necesare redactării eseurilor se regăsesc în capitolul Izvoarele dreptului
4.6. Bibliografie.
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992
Sofia Popescu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1999
53
Unitatea de învăţare 5. Dreptul în sistemul normativ social. Norma juridică
5.1. Introducere
Cea de-a patra prelegere îşi porpune să clarifice problematica relaţiei dintre drept şi sistemul
normativ social, precum şi cea legată de conceptul de normă juridică.
• să coreleze şi să aplice informaţiile dobândite cu privire la sistemul normativ social, la chestiuni
practice;
• sa identifice problematica normei juridice;
• să prezinte aplicabilitatea practică a acestor categorii ale ştiinţei dreptului.
5.3. Dreptul în sistemul normativ
În această secţiune a prelegerii se va analiza relaţia existentă între drept şi sistemul
normelor sociale.
Definiţia normei sociale: Element de reglare a comportamentului social.
5.3.1. Sistemul normelor sociale. Este alcătuit din norme etice, obişnuielnice, tehnice,
politice, religioase, juridice.
1. Corelaţii între norma juridică şi cea etică: - teoria juridică a considerat dreptul şi morala strâns
legate între ele, apreciind când dreptul ca un minim de morală, când o ordine de drept fără
morală (pozitivismul juridic);
Argumentaţi această idee.
54
- curentele sociologice se plasează între aceste orientări -specificitatea curentelor sociologice
constă în aceea că ele recunosc şi explică prezenţa spontană a dreptului în viaţa socială, ca
urmare a presiunii unor factori sociali - politici şi ideologici.
2. Corelaţii între norma juridică şi cea a obiceiului:
- obiceiul este o regulă de conduită statornicită în cadrul convieţuirii umane, printr- un uz
îndelungat. Aplicarea sa se realizează îndeosebi prin consensul membrilor colectivităţii
(grupului), potrivit cu credinţa în justeţea reglementării sale.
3. Corelaţii între norma juridică şi cea tehnică:
- este vizibilă mai ales prin nerespectarea în procesul economic a normelor impuse.
5.4. Norma juridică
Norma juridică: ➢ este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar; ➢
reprezintă un etalon, un model de comportament, un „program”; ➢ conţine pretenţiile şi
exigenţele societăţii faţă de conduita membrilor săi în anumite categorii de relaţii;
➢ înmagazinează o anumită reprezentare conştientă a legiuitorului în legătură cu conduita
posibilă sau datorată a subiectelor participante la relaţiile sociale.
5.3.1. Caracteristici ale normei juridice:
1. Caracter general şi impersonal:
➢
pentru a fi un etalon de conduită şi a fi opozabilă* în mod egal şi continuu fiecărui individ,

norma juridică trebuie să se adreseze difuz şi impersonal destinatarilor săi, spre deosebire de
actul juridic care este prin natura sa concret şi personal;
➢
ea are vocaţia de a se adresa tuturor persoanelor care sunt în situaţia juridică pe care norma
juridică o reglementează;
➢
nu trebuie să favorizeze o persoană în detrimentul unei alte persoane, altminteri ea va fi

injustă, arbitrară; astfel că ea trebuie să fie obiectivă şi să se aplice în acelaşi mod tuturor;
➢
norma juridică elimină concretul şi particularul, ea este abstractă;

55
2. Caracter tipic: ➢ această trăsătură descinde din generalitatea normei de drept; ➢ fiindcă
norma urmăreşte o egalizare a însuşirilor semnificative ale relaţiilor sociale şi, prin aceasta,
izolarea diferenţelor individuale nesemnificative;
➢ formarea tipului de conduită se realizează în vederea codificării acţiunii, a uniformizării
sale în raport cu un interes social legalmente protejat;
3. Implică un raport intersubiectiv:
➢ norma juridică imaginează omul în raport cu semenii săi, reglementează comerţul juridic,
fiind în strânsă legătură cu imaginea legăturilor sociale multiple, a infinitului contact social; ➢
caracterul bilateral al normei presupune schimbul just între persoane aflate per-
manent în relaţie
4. Este obligatorie: ➢ este obligatorie, deoarece intervine în domenii esenţiale ale societăţii; ➢
conţine prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului, ci sunt impuse acestuia într-
o varietate de modalităţi;
5.4.2. Definiţia normei juridice
Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este acela
de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de
nevoie prin constrângere.
Explicaţi care este rolul normei juridice în societate?
5.4.3. Structura normei juridice
a) din punct de vedere logic – structura logico-juridică constituie partea statică, internă şi
stabilă a normei.
• Ipoteza desemnează împrejurările în care norma juridică intră în acţiune.
• Dispoziţia este miezul normei juridice, în care sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiectelor
participante la raporturile sociale, conduita acestora.
• Sancţiunea conţine urmările nefavorabile care survin în condiţiile nerespectării dispoziţiei.
b) din punct de vedere tehnico-legislativ – structura tehnico-legislativă
56
reprezintă partea flexibilă a normei (construcţia tehnică a normei juridice de către legiuitor).
5.4.4. Clasificarea normelor juridice
1. Criteriul ramurii de drept – cel al obiectului reglementării juridice şi al metodelor de
reglementare.
2. Criteriul forţei juridice a actului normativ - actele normative sunt exprimate în legi,
decrete, hotărâri guvernamentale, ordonanţe, fiecare cu o forţă juridică specifică.
3. Criteriul structurii logice - din acest punct de vedere, normele juridice pot fi: - complete – cele
în care sunt cuprinse toate părţile constitutive (ipoteză, dispoziţie, sancţiune);
- incomplete –acestea sunt clasificate ca norme de trimitere şi norme în alb. 4. Criteriul sferei de
aplicare - din acest punct de vedere, normele juridice sunt generale, speciale şi de excepţie.
5. Criteriul gradului şi intensităţii incidenţei – normele principii şi normele cardinale sunt
distinse după acest criteriu.
6. Criteriul modului de reglementare a conduitei: onerative, prohibitive, permisive - ele
trimit la reglementarea comportamentelor sociale şi juridice.
7. Normele organizatorice – normele care privesc organizarea instituţiilor şi a
organismelor sociale.
8. Normele punitive şi normele stimulative sunt analizate şi de sociologia juridică,
cuprinzând sancţiuni negative şi pozitive.
5.4.5. Acţiunea normei juridice
Ea se poate analiza:
I. În timp.
Există trei momente care interesează:
2) intrarea în vigoare a normei juridice; ➢ înainte de absolut orice, norma juridică trebuie
adusă la cunoştinţă întregii societăţi: nu se poate pretinde un comportament-conduită dacă norma
juridică nu este publicată pentru cunoştinţa tuturor persoanelor care alcătuiesc societatea;
➢ publicitatea normei are ca fundament juridico-filosofic ideea că necunoaşterea legii vatămă
(ignoratia iuris nocet*); această cerinţă este îndeplinită prin publicarea în jurnalul oficial al
puterii de stat, care în ţara noastră poartă denumirea de Monitorul Oficial al României;
57
➢ prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 s-a prevăzut un termen de 3 zile de la
publicare pentru intrarea în vigoare a unei legi, spre deosebire de vechea reglementare
constituţională, care stipula tot în art. 78 că legea intră în vigoare la data publicării ei sau data
prevăzută în textul legii. Această modificare constituţională a fost justificată prin necesitatea de a
lăsa la dispoziţia cetăţenilor şi autorităţilor un termen de 3 zile, necesar procurării Monitorului
Oficial şi implicit a textului legal publicat. În ceea ce priveşte calculul celor 3 zile, termenul
curge de la data publicării legii şi se împlineşte a treia zi de la publicare;
➢ „actele juridice normative ale Uniunii Europene intră în vigoare astfel:
• legile şi legile-cadru europene se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi intră în
vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în absenţa acestuia, în a douăzecea zi de la publicare;
• regulamentele şi deciziile europene, atunci când nu indică destinatarii sau când se adresează
tuturor statelor membre, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi intră în vigoare la
data prevăzută în textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.
3) acţiunea normei ➢ fiecare normă de drept, odată intrată în vigoare, este activă şi
acţionează numai pentru viitor;
➢ norma juridică (I) nici nu retroactivează (nu-şi întinde efectele asupra raporturilor născute
înaintea intrării sale în vigoare), (II) nici nu ultraactivează (nu-şi extinde efectele după ieşirea sa
din vigoare);
➢ excepţiile de la principiul neretroactivităţii normei juridice;
4) ieşirea din vigoare a normei juridice.
II. În spaţiu şi asupra persoanelor
➢ norma juridică este teritorială şi personală, în sensul că ea acţionează asupra teritoriului
statului şi asupra cetăţenilor săi;
➢ principiul teritorialităţii consacră faptul că orice normă juridică în vigoare este aplicabilă
pe întreg teritoriul statului, cu excepţia existenţei în chiar textul legii a unor prevederi care să
indice aplicarea doar pe anumite părţi din teritoriu;
➢ numai pe teritoriul statal se va aplica legea care provine de la puterea suverană;
Excepţia extrateritorialităţii: ➢ prin utilizarea ficţiunii juridice, noţiunea de „teritoriu” cuprinde
şi:
• suprafaţa şi spaţiile navelor şi aeronavelor româneşti care au arborat drapelul naţional; la
bordul aeronavelor şi navelor româneşti se aplică legea română, indiferent unde s-ar afla acestea;
sediile misiunilor diplomatice şi consulare ale României în alte ţări, precum şi
58
reprezentanţele economice şi turistice ale statului român deschise pe teritoriul altor state
Să ne reamintim...
Caracteristici ale normei juridice: - caracter general şi impersonal; - caracter tipic; - implică un
raport intersubiectiv; - este obligatorie Definiţia normei juridice Norma juridică este o regulă
generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce
poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.
5.5. Rezumat Norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar.
Norma juridică are caracter general şi impersonal, are caracter tipic, implică un raport
intersubiectiv şi este obligatorie. Structura logică a normei juridice alcătuieşte partea statică,
internă şi stabilă a normei. Elementele structurii logice sunt ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.
Structura tehnico-legislativă formează structura externă şi dinamică a normei juridice.
Coordonatele fundamentale ale acţiunii normelor juridice sunt timpul, spaţiul şi persoana. În
privinţa acţiunii în timp a normelor juridice, trei sunt momentele care interesează în mod
deosebit domeniul explicativ: intrarea în vigoare a normei juridice, acţiunea normei juridice şi
ieşirea din vigoare a normei juridice. După promulgare, legea se publică în Monitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în
text. Maxima „nemo censetur ignorare legem” (nimeni nu se poate prevala de necu- noaşterea
legii) instituie o prezumţie de cunoaştere a legii. De regulă, normele juridice nu retroactivează.
Aplicarea în spaţiu a normei juridice este guvernată de principiul teritorialităţii, care consacră că
orice normă juridică în vigoare este aplicabilă pe întreg teritoriul statului, cu excepţia existenţei
în chiar textul legii a unor prevederi care să indice aplicarea doar pe anumite părţi din teritoriu.
5.6. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Ce este norma juridică? Definiţie şi trăsături. 2. Care
este diferenţa între structura logică a normei juridice şi structura tehnico- legislativă?
3. Care sunt coordonatele fundamentale ale acţiunii normelor juridice? 4. Care sunt cele trei
momente esenţiale ale acţiunii în timp a normei juridice? 5. Ce presupune principiul
neretroactivităţii normei juridice? 6. Ce presupune abrogarea expresă? Dar cea implicită?
59
7. În ce constă acţiunea normei juridice în spaţiu? 8. Care sunt excepţiile de la principiul
teritorialităţii normei juridice?
Test de autoevaluare a cunoştinţelor Redactaţi câte un scurt eseu (maxim 2 pagini), cu
următoarele teme:
• Prezentaţi avantajele şi dezavantajele următoarelor instituţii: regimul naţional,
regimul special sau clauza naţiunii celei mai favorizate?
• Aplicarea în timp a normei juridice. Excepţii de la principiul neretroactivităţii
normei juridice.
• Sofocle susţinea că „niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu
există frică de pedeapsă”.
Informaţiile necesare redactării eseurilor se regăsesc în capitolul Norma juridică
5.7. Teme de control
Redactaţi referate cu următoarele teme: 1. Acţiunea în spaţiu a normelor juridice în cazul
misiunilor diplomatice şi consulare. 2. Clauza naţiunii celei mai favorizate. 3. Categorii de
drepturi ale omului în convenţii internaţionale. 4. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale. 5. Dreptul ca un minim de morală.
Temele de control se transmit către tutore prin platforma eLearning. Rezultatele
temelor de control vor fi transmise de către tutore către studenţi prin platforma
eLearning.
5.8.Bibliografie.
Unitatea de învăţare 6. Tehnica elaborării actelor normative
60
6.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi de învăţare vor fi prezentate noţiunile de tehnică
juridică şi tehnică legislativă, precum şi părţile constiturive şi elementele de structură
ale actului normativ. Se face analiza modalităţilor de sistematizare a actelor
normative.
• să definească şi să identifice noţiunile de tehnică juridică şi tehnică legislativă;
• să enumere şi să identifice părţile componente şi elementele de structură ale actului normativ
6.3. Tehnica elaborării actelor normative
Prezenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul activităţii
desfăşurate de organe abilitate prin Constituţie, legi sau regulamente să elaboreze norme cu
putere general-obligatorie. Aceste organe având competenţă norma- tivă se numesc organe
legiuitoare (legiuitorul sau legislatorul) şi vizează, în primul rând, organele puterii legiuitoare:
➢ reglementează primar şi originar relaţiile sociale fundamentale dintr-o societate; ➢ îşi
desfăşoară activitatea în conformitate cu anumite reguli de tehnică juridică şi potrivit scopurilor
impuse de buna funcţionare a mecanismului social;
➢ îndeplinesc atribuţii legislative care implică o fundamentată activitate cognitivă şi o muncă
specializată, de apreciere valorică (de triere, evaluare şi valorizare a conţinutului faptelor şi
relaţiilor sociale, în vederea trecerii de la indicativ la imperativ, prin intermediul acţiunii
legiuitorului).
6.3.1. Noţiunea tehnicii juridice
➢ crearea dreptului, în baza cerinţelor vieţii sociale, reprezintă o acţiune de mare
61
rezonanţă socială şi cu adânci implicaţii în derularea normală a raporturilor între oameni;
➢ un rol fundamental în procesul de creare a dreptului revine teoriei juridice; ➢ totuşi, o
anumită importanţă o au şi:
• procedeele tehnice
• artificiile
• modalităţile practice de construcţie normativă; ➢ prin intermediul acestora, cerinţele vieţii
sociale îmbracă forma specifică a regle- mentărilor legale;
Una dintre problemele esenţiale ale gândirii juridice este aceea dacă dreptul este:
• dat, în afara oricărei elaborări umane sau
• construit de om.
Trebuie operată distincţia între ştiinţa şi tehnica dreptului:
• ştiinţa supune investigaţiei mediul social ce solicită intervenţia legiuitorului; tehnica
determină modalităţile prin care intervenţia legiuitorului devine posibilă
Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor şi al artificiilor prin care
necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică (se exprimă conţinutul
normei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane.
Conţinutul noţiunii de tehnică juridică implică: a) momentul receptării de către legiuitor a
comandamentului social; b) aprecierea sa selectivă şi elaborarea normei prin tehnica legislativă;
c) momentul realizării normei de drept construite de legiuitor (tehnica realizării şi a interpretării
dreptului).
6.3.2. Noţiunea tehnicii legislative
Tehnica legislativă: ➢ este parte constitutivă a tehnicii juridice; ➢ este alcătuită dintr-un
complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului
reglementărilor juridice;
➢ priveşte, strict, construirea soluţiilor normative de către legiuitor; tehnica legislativă nu
trebuie confundată cu legiferarea
Legiferarea cunoaşte două momente importante: a) constatarea existenţei situaţiilor sociale ce
reclamă reglementare juridică; b) desprinderea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor
situaţii în funcţie de conştiinţa juridică a societăţii.
Principiile legiferării
62
1. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice. 2. Principiul
(cerinţa) asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului. 3. Principiul (cerinţa)
corelării sistemului actelor normative. 4. Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în
elaborarea normativă
6.3.3. Părţile constitutive ale actului normativ
Un act normativ este compus, de regulă, din următoarele părţi:
a) Expunerea de motive
• însoţeşte unele acte normative de importanţă deosebită;
• constituie o prezentare succintă a actului normativ, a condiţiilor care au impus apariţia
acestuia, a finalităţilor urmărite prin adoptarea respectivului act normativ;
• se numeşte notă de fundamentare atunci când însoţeşte ordonanţele şi hotărârile
Guvernului la proiectul legii de aprobare a acestora.
b) Titlul actului normativ
• este elementul său de identificare, pe baza lui putând fi identificat într-o clasă de acte
normative (legi, ordonanţe de urgenţă, hotărâri ale Guvernului etc.), apoi pe baza numărului şi a
anului adoptării sau emiterii acestuia, el se individualizează în cadrul actelor normative din
aceeaşi categorie;
• titlul cuprinde denumirea generică a actului în funcţie de categoria sa juridică şi de
autoritatea emitentă, precum şi de obiectul reglementării;
Exemplu: Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator
c) Preambulul
• enunţă, în sinteză, scopul şi, după caz, motivarea reglementării;
• includerea sa în cuprinsul actului normativ se apreciază de la caz la caz, fiind astfel o
parte constitutivă facultativă – este foarte rar întâlnit în cazul legilor, fiind întâlnit mai des în
actele cu caracter politic ale Parlamentului;
d) Formula introductivă
• se regăseşte sub titlul actelor normative şi constă într-o propoziţie care cuprinde
denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea
sau adoptarea actului normativ respectiv;
e) Partea dispozitivă
• cea mai importantă parte a actului normativ, care dă expresie conţinutului normativ al
actului;
• cuprinde totalitatea prescripţiilor normative şi a normelor juridice (pe lângă norme
juridice, se mai întâlnesc şi prescripţii care privesc definirea termenilor, interpretarea normelor,
sfera de aplicare a acestora etc.);
63
• practic, se compune din articolele actului normativ care sunt grupate în:
-
dispoziţiile generale
-
dispoziţiile de conţinut (de fond)

-
dispoziţiile tranzitorii
-
dispoziţiile finale
f) Formula de atestare a autenticităţii actului normativ
g) Semnătura reprezentantului legal al emitentului
h) Numărul şi data actului normativ
i) Anexele actului normativ
• sunt părţi exterioare legii (sunt consecutive ultimei pagini a textului normativ), dar fac
corp comun cu aceasta, având aceeaşi forţă juridică cu cea a actului normativ.
6.3.4. Elementele de structură ale actului normativ
a) Articolul
• de regulă, articolul conţine o dispoziţie de sine-stătătoare;
• se poate întamplă să fie elaborate acte normative cu articol unic. Articolul unic al unei
reglementări juridice va fi redactat în formule simple;
• există cazuri însă când, în cuprinsul actului normativ, un articol conţine o singură normă
sau, dimpotrivă, o normă este cuprinsă în mai multe articole;
• alteori, diversele componente ale structurii logice a normei juridice (ipoteza, dis- poziţia,
sancţiunea) pot fi regăsite în articole diverse;
• de regulă, articolele se numerotează cu cifre arabe.
b) Paragrafe şi alineate
• constituie subdiviziuni ale articolului şi condensează materialul normativ într-o propoziţie
sau frază, care să reglementeze o ipoteză juridică ce ţine de specificul articolului din care face
parte; când este singular, el nu se numerotează.
Exemplu: Art. 1 din Codul Civil
Izvoarele dreptului civil (1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile
generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii,
principiile generale ale dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în
care legea trimite în mod expres la acestea.
(4) Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri
64
sunt recunoscute ca izvoare de drept.
(5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului
uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate
în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.
(6) În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi
uzurile profesionale.
Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în:
➢ părţi (Codul penal este împărţit în Parte Generală şi Parte Specială); ➢ secţiuni; ➢ capitole;
➢ titluri.
6.3.5. Tehnica sistematizării actelor normative
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt:
• încorporarea
• codificarea.
Încorporarea
➢ este o formă inferioară (iniţială) de sistematizare; ➢ presupune simpla aşezare a actelor
normative, în raport de criterii exterioare:
• cronologice;
• alfabetice;
• pe ramuri de drept;
• pe instituţii juridice etc.; Poate fi:
• oficială – realizată de organe de drept;
• neoficială – presupune grupări de texte normative sau de hotărâri judecătoreşti realizate
de persoane particulare.
Codificarea
➢ este o formă superioară de sistematizare: porneşte totdeauna de la principiile generale ale
sistemului dreptului şi ale unei ramuri de drept, căutând să redea, într-un singur act, cu un
conţinut şi o formă unitare, cât mai complet şi mai închegat, toate normele juridice dintr-o
ramură (a dreptului civil, penal, financiar etc.).
65
Să ne reamintim...
Prezenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul
activităţii desfăşurate de organe abilitate prin Constituţie, legi sau regulamente să elaboreze
norme cu putere general-obligatorie. Aceste organe având competenţă normativă se numesc
organe legiuitoare
6.4. Rezumat
Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor, artificiilor prin care
necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică (se exprimă în conţinutul
normei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane.
Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr- un
complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului
(substanţei) reglementărilor juridice.
Principiile legiferării sunt: principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a
normelor juridice; principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului;
principiul corelării sistemului actelor normative; principiul accesibilităţii şi al economiei de
mijloace în elaborarea normativă.
Părţile constitutive ale actului normativ sunt: expunerea de motive, titlul, preambulul,
formula introductivă, dispoziţiile generale, dispoziţiile de conţinut, menţi- unea privind
transpunerea normelor Uniunii Europene, dispoziţiile finale şi tranzitorii, anexele.
Elementele de structură ale actului normativ sunt: articolul, alineatul, paragraful. Formele de
sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea şi codificarea.
6.5.Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
1. Ce este tehnica juridică? 2. Care este relaţia dintre tehnica juridică şi tehnica legislativă? 3.
Care sunt principiile legiferării? Explicaţi-le. 4. Care sunt părţile constitutive şi elementele de
structură ale actului normativ? 5. În ce constă tehnica sistematizării actelor normative?
Pentru a putea răspunde acestor întrebări trebuie să consultaţi capitolul Tehnica
elaborării actelor normative.
6.6.Bibliografie.
66
Unitatea de învăţare 7. Realizarea dreptului
7.1.Introducere
În această prelegere se vor evidenţia problematica realizării dreptului
• să sesizeze aspectele practice ale problematicii dreptului;
• să îşi precizeze întinderea aplicării dreptului.
7.3. Realizarea dreptului
7.3.1. Conceptul realizării dreptului
Aceasta este o confruntare a modelului general de conduită, construit de legiuitor, cu
realitatea concretă.
Definiţie: Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viaţă a conţinutului
normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţii
normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competenţei lor.
7.3.2. Formele realizării dreptului
Acestea sunt în număr de două:
A. Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de către
cetăţeni:
- această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea comandamentelor cuprinse în
normele juridice, prin conformarea faţă de dispoziţiile normative;
- conformarea faţă de conduita fixată prin normele de drept este rezultatul direct al
acţiunii mai multor factori, precum acceptarea legii de către societate, progresul vieţii materiale
şi spirituale a oamenilor etc.;
- ca volum şi intensitate, această formă de realizare a dreptului este mult mai bogată decât
celalaltă formă - aplicarea dreptului;
- din punctul de vedere al tehnicii juridice, activităţile implicate în realizarea
67
acestei forme sunt relativ mai simple.
B. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat şi
alte organisme sociale:
Noţiunea de aplicare a dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni
statale, în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept.
Acte de aplicare a dreptului nu pot elabora decât autorităţile statului, cetăţenii aplicând
dreptul prin respectarea şi executarea normelor juridice. Fără această diferenţă, nu ar exista nicio
deosebire între activitatea statului şi activitatea celorlalte subiecte juridice.
Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale, în
vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi a sancţiunilor normelor de drept.
Drepturile şi obligaţiile participanţilor la viaţa socială îşi au izvorul în norme juridice, iar
organele de stat constată sau recunosc aceste drepturi şi obligaţii. Este eronată opinia acelor
autori care consideră că aplicarea dreptului ar fi legată numai de constrângerea de stat sau de
restabilirea ordinii de drept încălcate. Actul de aplicare a dispoziţiei unei norme de drept diferă
prin conţinut, scop şi destinaţie de actul de aplicare a sancţiunii normei de drept.
Trăsăturile aplicării dreptului (în comparaţie cu activitatea normativă): - activitatea de aplicare a
dreptului poate fi realizată de orice organ al statului sau, în limite determinate, şi de organizaţii
nestatale. Activitatea normativă este strict reglementată, fiind dată în competenţa unor organe ale
statului;
- spre deosebire de actele normative care au un caracter general, impersonal, tipic, actele
de aplicare a dreptului sunt individuale, concret determinate;
- actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în mod diferit de la o ramură la alta sau,
chiar în cadrul aceleiaşi ramuri, de la o instituţie la alta, spre deosebire de activitatea de elaborare
normativă, care este guvernată de reguli metodologice de tehnică legislativă;
- hotarul ce separă actul normativ de actul de aplicare îl reprezintă conţinutul diferit,
scopul şi finalitatea deosebită ale celor două categorii;
- spre deosebire de actul normativ, care funcţionează impersonal şi difuz, acţionând
continuu până la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului îşi epuizează efectele în
momentul adoptării sale de către organul abilitat;
- orice normă de drept intră în vigoare la o dată stabilită în mod legal şi acţionează până
la scoaterea din vigoare. Actul de aplicare devine obligatoriu, în principiu, în momentul
comunicării lui părţii interesate;
- în cazul actului de aplicare, termenul în care acesta poate fi contestat curge din
momentul comunicării. Formele şi modalităţile de contestare în cazul actului de aplicare se află
la dispoziţia părţilor, spre deosebire de controlul legalităţii actului normativ care cunoaşte un
sistem de garanţii specifice (control parlamentar sau judecătoresc).
68
3. Fazele procesului de aplicare a dreptului: a. stabilirea stării de fapt; b. alegerea normei de
drept; c. interpretarea normelor juridice; d. elaborarea şi emiterea actului de aplicare.
Să ne reamintim...
Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul
căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţii normative, iar organele de stat
aplică dreptul, în temeiul competenţei lor.
7.4.Rezumat
Realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de conduită, construit de
legiuitor, cu realitatea concretă.
Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor juridice, în
cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţii normative, iar organele
de stat aplică dreptul în temeiul competenţelor care le revin.
Realizarea dreptului comportă două mari forme: prin respectarea şi executarea dispoziţiilor
legale de către cetăţeni şi prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat şi alte
organisme sociale.
Procesul de aplicare a dreptului comportă patru faze: stabilirea stării de fapt; alegerea normei
de drept; interpretarea normelor juridice; elaborarea şi emiterea actului de aplicare.
1. Care sunt cele două forme de realizare a dreptului? 2. Care sunt trăsăturile realizării dreptului
prin activitatea de respectare şi executare a normelor juridice?
3. În ce constă aplicarea dreptului? 4. Care sunt fazele procesului de aplicare a dreptului?
Pentru a răspunde acestor întrebări trebuie să cosultaţi informaţiile din capitolul
Realizarea dreptului
7.6.Bibliografie.
69
Unitatea de învăţare 8. Interpretarea normelor juridice
8.1.Introducere
În cadrul acestei unităţi de învăţare sunt prezentate noţiunea interpretării,
felurile interpretării precum şi metodele de interpretare a normelor juridice
• să definească noţiunea interpretării normelor juridice;
• să identifice felurile şi metodele interpretării normelor juridice.
8.3.Interpretarea normelor juridice
8.3.1. Noţiunea şi raţiunea interpretării
Necesitatea interpretării este justificată de faptul că, în procesul aplicării dreptului, organul
de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice şi să stabilească
compatibilitatea acesteia în raport de o anumită situaţie de fapt.
Orice normă juridică care urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret trebuie
interpretată, pentru ca hotărârea care se va da să se întemeieze în aşa fel pe lege încât arbitrariul
să fie cât mai redus. Organul de aplicare trebuie să individualizeze norma.
Organul de aplicare are întotdeauna în faţă un sistem de norme cu caracter general şi
impersonal, din care trebuie să selecţioneze pe cea care se aplică în cazul concret (un caz
particular şi individual). Organul de aplicare (interpretul) este obligat să constate sensul normei
de drept, să verifice cu ce înţeles utilizează cuvintele legiuitorul, dacă acesta a gândit ori s-a
exprimat concret sau abstract, dacă a făcut enumerări limitative ori s-a menţinut în limitele unei
reglementări-cadru etc. Analiza textului legii ridică problema mai largă a sistemelor de
semnificaţii, sistemul comun al limbajului.
Interpretarea normelor juridice are la bază o metodologie proprie cu ajutorul căreia
interpretul identifică părţile componente ale normei de drept, în scopul stabilirii câmpului de
aplicare şi a finalităţii normei.
8.3.2. Felurile interpretării
70
1. Interpretarea oficială – realizată de către organele de stat care au atribuţii fie în procesul
elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării normelor juridice. Acest tip de interpretare
are forţă juridică.
a) interpretare autentică (legală sau generală) – când organul emitent
îşi interpretează propriul act; b) interpretare cazuală – realizată de instanţele judecătoreşti
sau de
organele administraţiei în procesul aplicării dreptului.
Identificaţi situaţii în care se aplică cele două cazuri de interpretare oficială.
2. Interpretarea neoficială – este facultativă şi poate fi realizată de doctrină sau de avocat
în pledoaria sa.
8.3.3. Metodele interpretării:
a) Metoda sistematică – priveşte modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin
încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia
altor acte normative. b) Metoda istorică – urmăreşte să explice înţelesul normei juridice prin
analizarea împrejurărilor social-juridice care au stat la baza elaborării şi adoptării acesteia. c)
Metoda logică – în realizarea ei, organul de aplicare se foloseşte de o serie de argumente ale
logicii formale: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori, etc.
Explicaţi pe larg argumentele logicii formale şi exemplificaţi.
d) Analogia – se realizează atunci când organul de aplicare a dreptului nu găseşte o normă
corespunzătoare pentru soluţionarea unei cauze şi face apel fie la o normă asemănătoare
(analogia legis), fie la principiile generale de drept (analogia juris).
e) Metoda teleologică - caută să descopere sensul unei dispoziţii neclare prin luarea în
considerare a scopului legii, a raţiunii acesteia. Trebuie căutat spiritul legii, altfel spus spiritul de
a fi al normei juridice, motivul pentru care a fost adoptată.
71
Rezultatele interpretării normelor juridice
Din punctul de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi:
a) literală; b) extensivă; c) restrictivă.
a) interpretarea literală (ad litteram sau interpretatio declarativa) – se realizează atunci când
organul de aplicare constată că textul normei juridice se mulează, în mod corespunzător,
conţinutului raporturilor sociale pe care le reglementează.
b) interpretarea extensivă – textul normei este mai restrâns decât voinţa legiuitorului, ceea ce
face ca printr-un argument analogic să fie aplicat şi altor situaţii similare.
c) interpretarea restrictivă – are loc atunci când textul legii este mai larg decât voinţa
legiuitorului, ceea ce face să se restrângă aplicarea legii doar la cazurile dorite în realitate de
legiuitor
Să ne reamintim...
Interpretarea reprezintă un moment al aplicării dreptului. Folosim astfel sintagma
„interpretarea normei juridice”, iar nu „interpretarea dreptului”. Tematica interpretării nu are în
vedere un discurs filosofic despre funcţionarea dreptului în societate, ci are în vedere aplicarea
normei la cazuri concrete, ceea ce necesită clarificarea sensului exact al normei, pentru a defini,
cu toată precizia, voinţa legiuitorului. Orice normă juridică ce urmează a fi aplicată pentru
rezolvarea unui caz concret trebuie interpretată; organul de aplicare trebuie să individualizeze
norma, coborând din generalul şi abstractul normei juridice în particularul şi singularul cazului
respectiv. Interpretarea este o mijlocire între drept şi realitatea vieţii: interpretul explică norma şi
o aplică în contextul social în care ea acţionează. Interpretul, utilizând o metodologie adecvată de
interpretare, va identifica părţile componente ale normei de drept (structura sa logică), în scopul
stabilirii câmpului de aplicabilitate şi a finalităţii normei.
8.4.Rezumat
Interpretarea normei juridice reprezintă un moment al aplicării dreptului. Interpretarea are în
vedere aplicarea normei juridice la cazuri concrete, ceea ce necesită clarificarea sensului exact al
normei, pentru a defini voinţa legiuitorului.
Interpretarea normelor juridice este de două feluri: oficială (obligatorie) şi neoficială
(facultativă).
Interpretarea oficială este realizată de către organe de stat care au atribuţii fie în procesul
elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării normelor juridice.
72
Interpretarea neoficială este cuprinsă, de obicei, în operele ştiinţifice (în doctrină). Metodele
interpretării juridice sunt: gramaticală, istorică, sistematică, logică, teleologică.
Din punctul de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi:
literală, extensivă, restrictivă.
1. Cum se justifică necesitatea interpretării? 2. Care sunt felurile interpretării şi prin ce se
caracterizează fiecare dintre acestea? 3. În ce constă metoda gramaticală? Exemplificaţi. 4. În ce
constă metoda istorică? 5. În ce constă metoda sistematică? Exemplificaţi. 6. În ce constă metoda
logică? 7. Ce este analogia? De câte feluri este aceasta?
Pentru a răspunde acestor întrebări, trebuie să parcurgeţi informaţiile din capitolul
Interpretarea normelor juridice.
8.6.Bibliografie.
73
Unitatea de învăţare 9. Raportul juridic
9.1. Introducere
În această prelegere vom aborda noţiunile de raport juridic, drept subiectiv şi
obligaţie corelativă, precum şi noţiunea de fapt juridic
• să precizeze întinderea aplicării dreptului;
• să clasifice drepturile şi obligaţiile;
• să identifice subiectele raportului juridic
9.3. Raportul juridic
Este un raport social care implică mai multe elemente: 1. premisele raportului juridic:
- norma juridică; - subiectele de drept şi - faptele juridice. 2. idei raţionale: persoană, obligaţie,
act juridic, fapt juridic, etc.; 3. contactul între subiecte a căror acţiune are o limită: dreptul şi
obligaţia corelativă.
Normele de drept reprezintă premisa fundamentală a naşterii raporturilor juridice. Norma
defineşte capacitatea subiectelor de drept şi stabileşte categoriile de fapte juridice şi efectele lor.
Raportul juridic este principalul mijloc de realizare a normei juridice, fără a fi unica modalitate
de realizare a acesteia.
Există norme juridice care se realizează în afara producerii de raporturi juridice –
normele prohibitive, a căror menire nu este aceea de a crea raporturi juridice, ci de apăra şi
influenţa relaţiile sociale prin impunerea unor abstenţiuni de la săvârşirea unor fapte care ar
putea să lezeze ordinea de drept. Încălcarea normelor prohibitive determină crearea unor
raporturi de constrângere (ceea ce face ca scopul fundamental al normei să nu se realizeze),
apariţia raportului juridic fiind rezultatul încălcării normei prohibitive.
În analiza conceptului de raport juridic distingem între: ➢ accepţiunea de fond – formă de
realizare a dreptului;
74
➢ accepţiunea tehnico-juridică – construcţie a gândirii teoretice.
9.3.1. Definiţie: Raportul juridic este acea legătură socială, reglementată de norma
juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legătură
ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
9.3.2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic:
1. Este un raport social; 2. Este un raport de suprastructură; 3. Este un raport voliţional; 4. Este
un raport valoric; 5. Este o categorie istorică.
Explicaţi caracteristicile raportului juridic.
9.3.3. Subiectele raportului juridic
1. Conceptul de subiect de drept (subiect al raportului juridic); se doreşte evidenţierea
relaţiei existente între calitatea de subiect de drept şi capacitatea juridică - o categorie ce
desemnează aptitudinea (deci posibilitatea) de a avea drepturi şi obligaţii în raporturi juridice
concrete. Omul este singurul în măsură să participe la raportul juridic în calitate de subiect.
Această participare nu decurge în mod natural, ci este acordată de stat şi reglementată prin norme
de drept. Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie grupaţi în
forme organizate
2. Capacitatea juridică –aptitudinea recunoscută de lege omului de a avea drepturi şi
obligaţii juridice poartă denumirea de capacitate juridică. Subiectul de drept purtător de
capacitate juridică nu este în mod automat purtător de drepturi şi obligaţii, ci el are doar
facultatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii într-un raport juridic concret. Termenul de
capacitate este strâns legat de persoana omului şi de personalitatea sa. Legea fixează momentul
apariţiei capacităţii juridice, întinderea ei, volumul drepturilor şi îndatoririlor ce pot forma
conţinutul unui raport juridic
Capacitatea juridică poate fi:
• generală sau
• specială.
75
3. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice:
✓ Subiecte individuale (persoana)
➢ persoana (fie că este cetăţean al statului respectiv, fie că este străin sau apatrid) apare în
raporturile juridice ca subiectul cu raza de participare cea mai largă;
➢ cetăţenii statului pot participa în principiu la toate raporturile juridice, atât între ei, cât şi cu
statul, cu organizaţiile economice sau organizaţiile nestatale, având capacitate juridică generală;
➢ pentru ca persoana fizică să existe, să fie dotată cu capacitate juridică, este nevoie de un
corp uman, astfel încât naşterea marchează începutul existenţei persoanei şi a recunoaşterii
capacităţii juridice;
➢ moartea naturală, fizică, pune capăt capacităţii juridice a unei persoane
✓ Subiecte colective
a/. Statul
➢ statul participă în calitate de subiect de drept atât la raporturi juridice interne, cât şi în
raporturi juridice de drept internaţional;
➢ în dreptul intern, statul apare ca subiect de drept în primul rând în raporturile de drept
constituţional
b/. Organele statului
➢ în procesul de realizare a dreptului, participarea autorităţilor puterii legiuitoare, executive şi
judecătoreşti se realizează în raport de competenţa rezervată prin Constituţie şi legile de
organizare şi funcţionare subsecvente; ➢ învestite cu competenţă specifică, aceste subiecte
participă ca purtătoare ale autorităţii statale într-un domeniu sau altul, îndeplinind cel puţin trei
categorii de competenţe:
• exercitarea conducerii de stat în diverse domenii;
• soluţionarea problemelor privind temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte de drept;
• asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept încălcate şi
recuperarea prejudiciilor
c/. Persoanele juridice
➢ prezintă o deosebită importanţă pentru viaţa economică şi
social-culturală a ţării; ➢ elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt:
• organizare de sine-stătătoare;
• un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop, în
76
acord cu interesul general; ➢ au personalitate juridică proprie, distinctă de personalitatea
juridică a membrilor săi
Ce relaţie există între subiectele individuale şi cele colective din punctul de vedere al raportului
juridic ?
9.3.4. Conţinutul raportului juridic
Aici se reflectă legătura indisolubilă dintre:
-
norma agendi – regula de drept ce determină conduita posibilă şi datorată şi

-
facultas agendi – dreptul unui participant la raportul juridic.

9.3.5. Proba dreptului subiectiv
Atunci când un drept subiectiv este contestat, este nevoie dovedirea (probarea) sa, cu
ajutorul mijloacelor de probă. Reglementarea aspectelor legate de proba dreptului subiectiv este
realizată de legiuitor în principal în ramurile dreptului procesual civil şi penal.
Noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă precum:
-
înscrisuri,
-
martori,
-
expertize,
-
prezumţii,
-
mărturisirea unei părţi,

-
cercetarea la faţa locului, etc. Sarcina probei revine, de regulă, celui care face o afirmaţie.
9.3.6. Obiectul raportului juridic
Îl constituie, deci, chiar conduita la care se referă conţinutul, acţiunile pe care titularul
dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării raportului juridic.
9.3.7. Faptul juridic
77
Clasificarea faptelor juridice: evenimente şi acţiuni. Precizăm că nu orice eveniment
produce efecte juridice, intrând astfel în categoria faptelor juridice.
a) Evenimentele sunt împrejurări care nu depind de voinţa oamenilor, dar ale căror
rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de drept statuează acest lucru;
b) Acţiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care produc efecte juridice ca
urmare a reglementării lor prin normele de drept. Acţiunile pot fi:
o licite; o ilicite.
Legea selectează numai un număr limitat de astfel de împrejurări, şi anume pe cele care,
prin amploarea consecinţelor, au legătură cu ordinea juridică.
Să ne reamintim...
Raporturile de drept sunt înainte de toate raporturi sociale, în care oamenii intră în vederea
îndestulării trebuinţelor lor variate, raporturi de cooperare şi coexistenţă.
Raportul juridic este acea legătură socială, reglementată de norma juridică, con- ţinând un
sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legătură susceptibilă a fi apărată pe
calea coerciţiunii statale.
9.4.Rezumat
Premisele raportului juridic sunt: norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice.
Raportul juridic este un raport social, un raport de suprastructură, un raport voliţional, un
raport valoric, o categorie istorică.
Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme
organizate.
Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor
într-un raport juridic determinat, drepturi şi obligaţii prevăzute de norma juridică.
Nu orice împrejurare din natură sau din viaţa socială este fapt juridic, ci numai acele
împrejurări de existenţa cărora normele de drept leagă consecinţe juridice.
1. Care sunt premisele raportului juridic? 2. Care sunt trăsăturile raportului juridic? 3. Ce
înţelegem prin „drepturi opozabile erga omnes”? 4. Cine poate fi subiect de drept? 5. Cum
caracterizaţi statul ca subiect de drept? 6. În ce constă conţinutul raportului juridic? 7. Cum am
putea defini obiectul raportului juridic?
78
8. Ce este faptul juridic? 9. Cum se clasifică faptele juridice? Dar actele juridice?
Pentru a putea răspunde acestor întrebări, trebuie să parcurgeţi capitolul Raportul juridic
9.6.Bibliografie.
79
Unitatea de învăţare 10. Răspunderea juridică
10.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi de învăţare sunt tratate: noţiunea de răspundere
juridică, formele răspunderii juridice şi condiţiile în care intervine răspunderea
juridică
• să definească noţiunea răspunedii juridice;
• să identifice categoriile de răspundere juridică în funcţie de ramura de drept în care aceasta
intervine;
• să enumere şi să dezvolte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a interveni răspunderea
juridică
10.3. Răspunderea juridică
10.3.1. Noţiunea răspunderii juridice
Răspunderea este o componentă esenţială a oricărei forme de organizare socială şi se
rezumă la reacţia organizată, instituţionalizată pe care o declanşează o faptă socotită
condamnabilă.
Noţiunea de răspundere cuprinde un complex de drepturi şi obligaţii corelative care, în
conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de
realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunii juridice.
Temeiul declanşării răspunderii şi stabilirea formei concrete a acesteia se află în lege –
răspunderea este întotdeauna legală; nimeni nu-şi poate face singur dreptate; nimeni nu poate fi
judecător în propria cauză
10.3.2. Formele răspunderii juridice
• Răspunderea juridică cu caracter politic
• Răspunderea civilă
-
Contractuală
-
Delictuală pentru fapta proprie, pentru fapta altor persoane, pentru prejudicii cauzate de
animale, pentru prejudicii cauzate de lucruri, pentru prejudicii cauzate
80
de edificii.
• Răspunderea penală;
• Răspunderea administrativă;
• Răspunderea contravenţională;
• Răspunderea disciplinară.
• Răspunderea internaţională a statelor
Deşi există mai multe forme de răspundere juridică, se constată existenţa unor principii
comune:
➢ legalitatea răspunderii – sancţiunea este dată în raport de modul de reglementare în norma
juridică a faptei şi a pedepsei;
➢ principiul răspunderii pentru vină; ➢ principiul răspunderii personale; ➢ prezumţia de
nevinovăţie; ➢ principiul proporţionalităţii sancţiunii în raport de gravitatea faptei etc.
10.3.3. Condiţiile răspunderii juridice.
a. Conduita ilicită – comportament (acţiune sau inacţiune) care nesocoteşte o
prevedere legală;
- caracterul illicit al conduitei se stabileşte în raport cu prescripţia
cuprinsă într-o normă juridică; - conduita ilicită prezintă, în forme şi intensităţi diferite,
pericol
social.
b. Vinovăţia – atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită faţă de
fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia;
- implică libertatea voinţei subiectului, caracterul deliberat al acţiunii
sale, asumarea riscului acestui comportament. - cazuri care exclud răspunderea juridică:
minoritatea, alienaţia
mintală, legitima apărare, cazul fortuit, forţa majoră, starea de necesitate, constrângerea
morală. Formele vinovăţiei sunt: - intenţia – directă sau indirectă - culpa –imprudenţa sau
neglijenţa; - praeterintenţia
c. Legătura cauzală – este o condiţie obiectivă a răspunderii;
- pentru ca răspunderea juridică să se declanşeze şi un subiect să
poată fi tras la răspundere pentru săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte antisociale, este necesar ca
rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale.
81
Să ne reamintim...
Răspunderea este o componentă esenţială a oricărei forme de organizare socială şi se
rezumă la reacţia organizată, instituţionalizată pe care o declanşează o faptă socotită
condamnabilă.
Noţiunea de răspundere cuprinde un complex de drepturi şi obligaţii corelative care, în
conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de
realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunii juridice.
10.4. Rezumat
Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare – responsabilitate morală,
religioasă, politică, culturală, juridică.
Responsabilitatea juridică nu trebuie confundată cu răspunderea juridică.
Răspunderea juridică şi sancţiunea sunt două feţe ale aceluiaşi mecanism social:
răspunderea juridică constituie cadrul juridic de realizare a sancţiunii juridice.
Există mai multe forme de răspundere juridică: răspunderea juridică cu caracter politic;
răspunderea civilă; răspunderea penală; răspunderea administrativă; răspunderea disciplinară.
Pentru ca răspunderea juridică să se declanşeze, trebuie întrunite cumulativ următoarele
condiţii: conduita ilicită; vinovăţia; legătura cauzală între faptă şi rezultat.
10.5. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
1. Ce este răspunderea juridică? Caracterizaţi-o. 2. Care sunt formele răspunderii juridice?
Caracterizaţi-le. 3. Care sunt principiile comune instituţiei răspunderii juridice? 4. Care sunt
condiţiile răspunderii juridice? 5. Ce este conduita ilicită şi prin ce se caracterizează aceasta? 6.
Ce este vinovăţia şi care sunt formele acesteia? 7. În ce constă legătura cauzală?
Pentru a putea răspunde acestor întrebări, trebuie să parcurgeţi capitolul Răspunderea juridică
10.6. Bibliografie.
82
Bibliografie generală
1. Anghel, E., Principiile generale ale dreptului, teză de doctorat, conducător ştiinţific prof.
univ. dr. Nicolae Popa, Universitatea „Nicolae Titulescu”, Facultatea de Drept, Bucureşti,
nepublicată, 2011;
2. Anghel, E., The importance of principles in the present context of law recodifying, CKS-
eBook, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2012;
3. Apostol Tofan, D., Drept administrativ, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; 4. Dănişor,
D.C., Dogaru, I., Dănişor, Gh., Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
5. Djuvara, M., Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All
Beck, Bucureşti, 1999;
6. Djuvara, M., Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), Ed. All, Bucureşti, 1995
7. Ene-Dinu, C.B.G., Rolul practicii judecătoreşti în elaborarea dreptului, teză de doctorat,
conducător ştiinţific prof. univ. dr. Nicolae Popa, Universitatea „Nicolae Titulescu” din
Bucureşti, susţinută în decembrie 2012;
8. Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, ed. a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la
Lisabona (2007/2009), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
9. Iorgovan, A., Drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 1993; 10. Miga-Beşteliu, R., Drept
internaţional public, vol. I, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010;
11. Molcuţ, E., Drept privat roman. Terminologie juridică romană, ediţie revizuită, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
12. Montesquieu, Despre spiritul legilor, I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964; 13. Muraru, I.,
Tănăsescu, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a 12-a, vol. II, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
14. Popa, N., Aspecte teoretice privind tehnica elaborării actelor normative, Analele
Universităţii Bucureşti, Drept, 1993;
15. Popa, N., Dogaru, I., Dănişor, Gh., Dănişor, D.C., Filosofia dreptului. Marile curente, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2002;
16. Popa, N., Eremia, M.C., Dragnea, D.M., Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru
seminar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;
17. Popa, N., Le rapport juridique în vol. Liber amicorum Ioan Muraru, Hamangiu, Bucureşti,
2006;
18. Popa, N., Motivarea deciziilor Curţilor Supreme de Justiţie, Buletinul Casaţiei nr. 3/2008;
19. Popa, N., Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; 20. Spătaru-
Negură, L.-C., Dreptul Uniunii Europene – o nouă tipologie juridică, teză de doctorat,
conducător ştiinţific prof. univ. dr. Nicolae Popa, Universitatea „Nicolae Titulescu”, Bucureşti,
susţinută în 2014;
83
21. Spătaru-Negură, L.-C., Legal Sanction in Ancient East, CKS (Challenges of the
Knowledge Society), vol. I, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2010; 22. Speranţia, E., Introducere
în filosofia dreptului, Cluj, 1940.
84

978-606-751-570-1 Teoria Generala A Dreptului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978-606-751-570-1 Teoria Generala A Dreptului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nicolae Popa Cornelia Ene-Dinu Laura Spătaru Negură

Nicolae Popa, Cornelia Ene-Dinu, Laura Spătaru Negură

pentru a fi un etalon de conduită şi a fi opozabilă* în mod egal şi continuu fiecărui individ,

nu trebuie să favorizeze o persoană în detrimentul unei alte persoane, altminteri ea va fi

norma juridică elimină concretul şi particularul, ea este abstractă;

dispoziţiile de conţinut (de fond)

norma agendi – regula de drept ce determină conduita posibilă şi datorată şi

facultas agendi – dreptul unui participant la raportul juridic.

mărturisirea unei părţi,

S-ar putea să vă placă și