Teoria Generala A Dreptului - Suport de Curs Pentru ID

Nicolae Popa
Cornelia Ene-Dinu
Laura Spătaru Negură
TEORIA GENERALĂ A
DREPTULUI
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2020
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Nicolae Popa, Cornelia Ene-Dinu, Laura Spătaru Negură
Teoria generală a dreptului

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-882-5
Introducere
Acest suport de curs se adresează studenţilor din învăţământul

universitar la distanţă şi are ca finalitate explicarea principalelor instituţii de
drept.
Fiecare meserie are propriul său limbaj. Pentru a putea accede spre
perfecţiunea profesională, trebuie parcursă prima etapă, a deprinderii
noţiunilor fundamentale care alcătuiesc limbajul juridic.
Teoria generală a Dreptului clarifică principalele instrumente ale
gândirii juridice, prin intermediul cărora dreptul este explicat, cum ar fi:
conceptul de normă juridică, de raport juridic, de izvor de drept, etc.
În acest curs vor fi studiate: sistemul ştiinţelor dreptului, conceptul de
drept şi relaţiile dreptului cu statul, principiile şi funcţiile dreptului, norma şi
raportul juridic, realizarea dreptului, izvorul dreptului, interpretarea dreptului,
răspunderea juridică.
Cursul de teorie generală a dreptului – învăţământ la distanţă îşi
propune să vă construiască cadrul teoretic şi metodologic al ştiinţei dreptului,
să vă extindă cunoaşterea şi înţelegerea dreptului prin încadrarea acestuia în
structura realităţii juridice.
5
Obiectivele cursului
Cursul de faţă îşi propune atingerea următoarelor obiective:
1. Însuşirea de către studenţi a noţiunilor generale de drept şi a limbajului juridic;
2. Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a utiliza corect noţiunile şi conceptele cu care
operează teoria generală a dreptului;
3. Corelarea dimensiunilor teoretice cu cele practice din domeniul juridic.
Competenţe conferite
Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor specifice
disciplinei)
• Cunoaşterea instituţiilor de bază ale sistemului juridic
• Cunoaşterea conceptelor de bază ale ştiinţei dreptului
• Corelaţia între instituţiile juridice
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,

precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
• Explicarea evoluţiei ideilor juridice
• Transpunerea ideilor în proiecte normative viabile
• Explicarea şi interpretarea procesului de codificare a dreptului.
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor

practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de
aplicare)
• Fundamentarea metodologiei juridice
• Acţiunea conjugată a diverselor metode în investigarea mecanismelor juridice.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de domeniul

ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice /
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optima şi
creativa a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de
parteneriat cu alte persoane - instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la
6
propria dezvoltare profesională)
• Educarea unei atitudini asumate fata de procesele de transformare a dreptului şi de
aplicare corectă a normei juridice
• Înţelegerea importanţei fenomenului juridic în sistemul valorilor sociale
• Formarea spiritului civic.
• Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare, moralitate etc.).
Însuşirea temeinică a Teoriei generale a dreptului presupune, pe lângă activităţile

didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul
individual, pe baza bibliografiei recomandate la finele prezentei lucrări.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor,

precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de
autoevaluare, necesare întregirii cunoştinţelor în domeniul studiat. În timpul
convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite metode interactive şi participative
de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor
predate.
Structura cursului
Cursul este structurat în 10 unităţi de învăţare. La finele fiecărei unităţi de învăţare se
găsesc exemple de întrebări.
Cursul conţine 2 teme de control. Acestea se regăsesc în UI nr. 1 şi nr. 5
Temele de control se transmit către tutore prin platforma eLearning. Rezultatele temelor
de control vor fi transmise de către tutore către studenţi prin platforma eLearning.
Discipline deservite
Discipline din planul de învăţământ care se dezvoltă Pe baza cunoştinţelor dobândite în

cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului se dezvoltă următoarele discipline din planul
de învăţământ: Dreptul civil, Dreptul penal, Dreptul administrativ, Dreptul intenraţional
public, Dreptul procesual civil, Dreptul procesual penal.
7
Durata medie de studiu individual
Timpul necesar parcurgerii fiecărei unităţi de învăţare este de 2-3 ore de studiu
individual.
8
CUPRINS
Unitatea de învăţare nr. 1
1.1. Introducere
1.2. Obiective
1.3. Sistemul ştiinţei dreptului
1.4. Conceptul dreptului
1.4.1. Originea dreptului
1.4.2. Dimensiunile dreptului (istorică, socială)
1.4.3. Factorii de configurare a dreptului
1.4.4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului
1.4.5. Tipologia dreptului
1.4.6. Sistemul dreptului
1.4.7. Definiţia dreptului.
l.5. Rezumat
1.6. Test de evaluare/autoevaluare
1.7. Teme de control
1.8. Bibliografie
2.1. Introducere
2.2. Obiective
2.3. Dreptul şi statul
2.3.1. Noţiunea de stat
2.3.2. Conţinutul şi scopul statului
2.3.3. Puterea de stat şi exercitarea puterii de stat prin organele sale. Instituţiile statului.
2.3.4. Instituţiile statale judiciare
2.3.5. Forma statului
2.4. Rezumat
2.6. Bibliografie
Unitatea de învăţare nr. 3:
3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.3. Principiile dreptului
3.3.1. Clasificarea noţiunii de principiu al dreptului
3.3.2. Prezentarea analitică a principiilor dreptului
3.4. Rezumat
3.6. Bibliografie
9
Unutatea de învăţare nr. 4:
4.1. Introducere
4.2. Obiective
4.3. Izvoarele dreptului
4.3.1. Noţiunea de izvor de drept
4.3.2. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului
4.3.3. Izvoarele dreptului comunitar
4.4. Rezumat
4.6. Bibliografie
5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3. Dreptul în sistemul normativ social
5.3.1. Sistemul normelor sociale
5.4. Norma juridică
5.4.1. Caracteristicile normei juridice
5.4.2. Definiţia normei juridice
5.4.3. Structura normei juridice
5.4.4. Clasificarea normei juridice
5.4.5. Acţiunea normei juridice
5.5. Rezumat
5.8. Bibliografie
6.1. Introducere
6.2. Obiective
6.3. Tehnica elaborării actelor normative
6.3.1. Noţiunea tehnicii juridice
6.3.2. Noţiunea tehnicii legislative
6.3.3. Părţile constitutive ale actului normativ
6.3.4. Elementele de structură ale actului normativ
6.3.5. Tehnica sistematizării actelor normative: încorporarea şi codificarea
6.4. Rezumat
6.6. Bibliografie
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.3. Realizarea dreptului
7.3.1. Conceptul realizării dreptului
7.3.2. Formele realizării dreptului
7.4. Rezumat
10
7.6. Bibliografie
8.1. Introducere
8.2. Obiective
8.3. Interpretarea normelor juridice
8.3.1. Noţiunea şi raţiunea interpretării
8.3.2. Felurile interpretării
8.3.3. Metodele interpretării
8.3.4. Rezultatele interpretării
8.4. Rezumat
8.6. Bibliografie
9.1. Introducere
9.2. Obiective
9.3. Raportul juridic
9.3.1. Definiţie
9.3.2. Trăsăturile caracteristice
9.3.3. Subiectele raportului juridic
9.3.4. Conţinutul raportului juridic
9.3.5. Proba dreptului subiectiv
9.3.6. Obiectul raportului juridic
9.3.7. Faptul juridic
9.4. Rezumat
9.6. Bibliografie
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Răspunderea juridică
10.3.1. Noţiunea răspunderii juridice
10.3.2. Formele răspunderii juridice
10.3.3. Condiţiile răspunderii juridice
10.4. Rezumat
10.6. Bibliografie
Bibliografie generală
11
Unitatea de învăţare 1. Sistemul ştiinţei dreptului. Conceptul dreptului
1.1.Introducere
Această primă prelegere asigură o introducere generală în disciplina
dreptului, precizări terminologice şi metodologice, configurarea câmpului de analiză
teoretică şi practică a dreptului. Rostul ei este de a familiariza studentul cu noţiunea şi
problematica dreptului.
În cadrul problemei despre „ Conceptul dreptului”,se vor clarifica în amănunt
accepţiunea termenului de drept, dimensiunile – istorică şi socială – ale dreptului,
precum şi analiza factorilor de configurare a dreptului. De asemenea, este tratată şi
problematica esenţei, a conţinutului şi a formei dreptului. Tipologia dreptului şi
enunţarea unei definiţii a dreptului încheie diviziune tematică.
1.2.Obiectivele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil:
 să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte pe care le cuprinde
problematica teoriei generale a dreptului;
 să dobândească abilitatea de a folosi corect din punct de vedere teoretic
concepte şi raţionamente ce ţin de teoria generală a dreptului;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale domeniului juridic;
 să îşi configureze mai bine noţiunea de drept, esenţială în studiul
disciplinelor juridice de ramură.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.
1.3.SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI
Teoria generală a dreptului ca disciplină distinctă
Se abordează aici locul teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice şi

al celor sociale.
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe
obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi
noţiuni. Ştiinţa trebuie înţeleasă, mai întâi, ca o instituţie, adică o organizaţie de oameni
care îndeplinesc în societate anumite sarcini, apoi ca metodă, adică ansamblu de
procedee, mijloace prin care se dezvăluie aspecte şi legităţi noi ale lumii înconjurătoare,
în care se regăsesc şi reziduuri tradiţionale.
12
Ca fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu
poate fi privită doar ca un sistem static de idei, reprezentări, teorii, ci şi ca sistem dinamic,
care se dezvoltă, în care se produc continuu noi cunoştinţe, valori spirituale.
De regulă, se acceptă clasificarea tradiţională: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre

societate şi ştiinţe despre gândire. Între acestea, scopul ştiinţelor despre societate este
acela de a cunoaşte legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, de a studia
formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor
componente ale realităţii social-umane (politice, etice, juridice etc.).
Legile generale ale societăţii umane au anumite trăsături care le deosebesc de

legile naturii, în primul rând prin aceea că legile dezvoltării sociale se manifestă în însăşi
activitatea oamenilor; ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor despre societate.
Conform unor autori, ştiinţele sociale alcătuiesc următorul tablou:
a) ştinţele nomotetice - au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca scop

stabilirea de legi şi relaţii funcţionale corespunzătoare. Se utilizează aici observaţiile
sistematice, experimentale, studiile statistice etc.;
b) ştiinţele istorice – ştiinţe care îşi propun reconstituirea şi interpretarea

trecutului;
c) ştiinţele normative, care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi

atribuţii, care studiază aspectele normative ale activităţii umane - ştiinţele juridice, etica,
etc.
d) cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică socio-umană.
Care este importanţa clasificării ştiinţelor şi relevanţa pentru tema

de discuţie pe care ne-am propus-o ?
În acest tablou, dreptul ocupă un loc distinct, atât prin specificitatea obiectului său
de cercetare - realitatea juridică, parte componentă a realităţii sociale, cât şi prin relativa
sa autonomie metodologică.
Ştiinţă despre societate, dreptul este eo ipso ştiinţă social-umană. Ştiinţa dreptului
studiază juridicul în toate formele sale de manifestare, dar, în primul rând, ca o
dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice determinate.
13
Dimensiunea juridică a societăţii este o realitate asupra căreia se apleacă – spre a-i
cerceta legităţile, regularităţile – atât dreptul, cât şi alte componente ale sistemului
ştiinţelor sociale (istoria, sociologia, etica etc.).
Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) studiază legile existenţei şi ale dezvoltării
statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia
cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice
influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa socială.
Fiind determinat de scopuri care se impun acţiunii, dreptul – ca fenomen normativ

– reprezintă o tentativă de disciplinare, de coordonare a relaţiilor sociale, în vederea
promovării unor valori largi receptate de societate, cum ar fi: proprietatea, siguranţa
juridică şi securitatea libertăţilor individuale, societatea civilă, etc. Ştiinţa dreptului
formulează principiile generale pe baza cărora dreptul îşi structurează un mecanism
adecvat – eficient şi adaptat permanent la scara omului real, concret – de influenţare a
comportamentului, în temeiul unor cerinţe valorice.
Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază :

- natura juridicului;
- caracteristicile sale structurale;
- raporturile cu alte ştiinţe;
- legăturile interne ale sistemului juridic.
În felul acesta, dreptul, ca şi celelalte ştiinţe sociale, reprezintă o generalizare

a experienţei umane într-un anumit sector de activitate şi conţine o serie de date clarificate
şi sistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte şi principii, dar şi un
ansamblu metodologic, pe baza căruia fenomenele pot fi studiate, investigate.
Ca ştiinţă cu statut şi poziţie specifice, ştiinţa dreptului analizează un anumit

domeniu al relaţiilor şi structurilor sociale – domeniul participării oamenilor la circuitul
juridic, ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice, cu toate consecinţele ce decurg de
aici. Cooperarea oamenilor în acest domeniu vast al realităţii sociale implică intervenţia
dreptului în scopul conducerii şi dirijării comportamentelor, impunându-le reguli
normative, modele, programându-le, într-un anumit sens, acţiunile şi limitându-le în
temeiul unor raţiuni ce ţin de coexistenţa libertăţilor, dreptul „absolut” de manifestare.
Ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul normei juridice, al jurisprudenţei, al

contractului (nu se confundă cu o exegeză a textelor normative), ea supune unui amplu
proces explicativ contextul social-cultural în care apar şi îşi duc viaţa normele şi
instituţiile juridice, colaborând în acest proces cu toate ştiinţele sociale – economia
politică, sociologia, demografia, statistica. În această lumină, este greu de acceptat
reducerea întregului drept la normă, aşa cum face Kelsen, şi stabilirea ca unic obiect al
14
ştiinţei dreptului norma juridică, privită ca autointerpretare subiectivă cu sens juridic.
În pofida unor interpretări mai pesimiste ce-i aparţine lui A. Comte, potrivit
căruia dreptul, nefiind ştiinţă, va trebui să dispară, ştiinţa dreptului s-a dezvoltat
permanent, în pas cu cercetările ştiinţifice cele mai noi. Departe de a dispărea, dreptul
cunoaşte o dezvoltare şi o afirmare crescândă în domenii dintre cele mai variate ale
societăţii. Dezvoltarea relaţiilor sociale, complexitatea lor crescândă, multiplicarea fără
precedent a contactelor intra şi intersociale au determinat o dezvoltare corelativă a
dreptului şi apariţia unor noi ramuri de drept – dreptul populaţiei, dreptul mediului,
dreptul nuclear, dreptul spaţial etc. Are loc o lărgire a sferei de acţiune a dreptului,
atestabilă pe multiple planuri, fapt ce amplifică rolul explicativ şi normativ al ştiinţei
juridice a cărei funcţie de cercetare şi descriere a realului se diversifică şi se adânceşte,
adăugând şi latura de prospecţie a realului dat.
În interpretarea şi prospecţia acestui dat, ştiinţa juridică nu contestă dreptul

celorlalte ştiinţe de a se pronunţa asupra unor adevăruri ce privesc fenomenul juridic, ci
recunoaşte mai repede aspecte de competenţă concurentă. Pe baza unei abordări inter şi
pluridisciplinare, cunoaşterea fenomenului juridic poate fi serios amplificată prin
sesizarea unor aspecte ce scapă în mod fatal în cadrul studiului realizat doar în interiorul
ştiinţei dreptului.
Explicaţi care sunt legăturile dintre diferitele componente ale

tabloului (sistemului) ştiinţelor juridice.
Complexitatea fenomenului social-juridic determină o structurare o eforturilor

de cercetare a acestuia, o împărţire a rolurilor în raport cu necesitatea punerii în valoare a
laturilor corelate ale acestui fenomen. Dreptul – fenomen complex al societăţii – este
studiat:
a) din perspectivă globală, ca un sistem închegat, cu regularităţi caracteristice;

b) din perspectivă istorică, fenomen care îşi conservă anumite permanenţe de-a
lungul dezvoltării sociale, dar care se transformă, totodată, în cadrul acestei
dezvoltări;
c) din perspectivă structurală – fenomen cu multiple determinaţii calitative, cu
elemente componente aflate, la rândul lor, într-o stare de acută interferenţă.
Rudolf Stanmler a considerat încă de la începutul secolului trecut că ştiinţa
dreptului cuprinde două ramuri: una tehnică, destinată să studieze sensul şi
cuprinsul legilor în alcătuirea lor sistematică şi o ramură teoretică, ce trebuie
să constate dacă dreptul este mijlocul just pentru scopuri juste.
15
În evoluţia sa milenară, ştiinţa dreptului a înregistrat un permanent proces de
specializare, proces în care s-au cristalizat valorile ce constituie obiectul specific de
cercetare.
Definiţia dată de Ulpian: „Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi

umane, ştiinţa de a deosebi ceea ce e drept şi ceea ce e nedrept”.
Părţile sistemului ştiinţelor juridice sunt următoarele:
 Teoria generală a dreptului;

 Ştiinţele juridice de ramură;
 Ştiinţele juridice istorice;
 Ştiinţele ajutătoare (participative).
a) Ştiinţele juridice istorice studiază istoria dreptului într-o anumită ţară sau
dezvoltarea generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului).
1. Care credeţi că este importanţa cercetării istoriei dreptului?

Comparaţi câteva dintre doctrinele marilor şcoli de drept.
b) Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomene particulare juridice – ramurile

dreptului.
Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii. Acestea constituie
sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest sistem unitar există în diversitatea
ramurilor care îl compun. Fiecare ramură a sistemului este alcătuită dintr-un grup de
norme, organic legate,
ce reglementează o categorie de relaţii sociale, pe baza aceleiaşi metode şi în temeiul unor
principii comune.
Exemplu: Dreptul civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut

patrimonial (raporturi de proprietate, raporturi obligaţionale etc.) printr-o metodă
specifică, metoda echivalenţei (egalităţii) părţilor. Ştiinţa care studiază această ramură
este ştiinţa dreptului civil.
Relaţia dintre sistemul ştiinţei dreptului şi subsistemul ştiinţelor juridice de ramură

este una dintre parte şi întreg, dar sistemul ştiinţei dreptului nu se epuizează prin ştiinţele
16
juridice de ramură. Totodată, ştiinţele juridice de ramură, care alcătuiesc un sistem, nu se
regăsesc aidoma în sistemul planului de învăţământ superior juridic.
c) Ştiinţele ajutătoare sunt criminalistica, medicina legală, statistica juridică,

logica juridică etc. Fără să facă parte propriu-zis din sistemul ştiinţei dreptului, aceste
discipline sunt, în cazuri numeroase, indispensabile cunoaşterii unor fenomene de drept
sau bunei aplicări a normelor juridice. În investigaţia unor realităţi de drept, ele utilizează
mijloace ştiinţifice specifice altor ştiinţe (chimia, fizica, medicina, matematica etc.).
Exemple: Criminalistica – fotografia judiciară; foloseşte procedee

fizico – chimice, la fel ca în cazul ridicării şi conservării unor probe; statistica juridică
foloseşte mijloace matematice.
d) Teoria generală a dreptului; cercetarea fenomenului juridic nu poate rămâne

nici la nivelul cunoaşterii formelor consecutive de drept (tratarea istorică), nici la nivelul
cunoaşterii formelor dreptului pozitiv, ale dreptului activ, în vigoare într-o anumită ţară.
Orice ştiinţă aspiră spre globalitate, spre cunoaştere prin ajungere la concept, prin
subsumarea fenomenelor particulare şi regăsirea lor în categorii de maximă generalitate –
instrumente de gândire cu vocaţie de expansiune. Studiul conceptelor, categoriilor,
principiilor şi noţiunilor de bază ale dreptului este realizat de Teoria generală a
dreptului.
Exemple de concepte elaborate în cadrul Teoriei generale a dreptului:

cel de drept, norma juridică, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridică.
Care este fundamentul acestor concepte? Este el exclusiv teoretic

sau este practic?
Teoria dreptului:
- analizează obiectul său specific, urmărind organizarea sa logică în cadrul
demersului explicativ;
- coordonează eforturile de cercetare pe care le depun ştiinţele juridice de ramură şi
ştiinţele juridice istorice;
17
- sistematizează cunoştinţele în strânsă cooperare cu limbajul specific al ştiinţelor
de ramură;
- caută să sesizeze caracterele proprii şi permanente ale fenomenului juridic, pentru
a-i contura spaţiul în cadrul sistemului social-istoric din care face parte;
- este un demers atât filosofic – prin studiul necesităţii şi al posibilităţii principale a
dreptului – cât şi ştiinţific – studiază cauzalitatea, modul istoric determinat al
apariţiei şi formelor de manifestare ale fenomenului juridic.
În această lumină, teoria dreptului este teoria generală a acestuia.
Necesitatea Teoriei generale a dreptului îmbracă două aspecte :

a) teoretic;
b) practic.
Merite şi limite ale Teoriei generale a dreptului.
Teoria generală a dreptului este o disciplină de referinţă pentru ştiinţa dreptului.

Scopul Teoriei dreptului este acela de a-şi îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea (deci şi
practica) dreptului.
Conceptele cu care operează Teoria dreptului nu sunt nici pe departe rezultatul
unor pure speculaţiuni, fără nici o legătură cu realitatea concretă. Deşi eminamente
deductivă, ştiinţa dreptului nu operează deductiv, fără o raportare la fapte, la date ale
realităţii, ea nu recapitulează pur şi simplu cunoştinţele pe care le oferă – ca produse de
cercetare ştiinţifică – ştiinţele juridice particulare şi nu este o „magna mater” în raport cu
acestea.
Efortul Teoriei dreptului de a ajunge la concept nu poate fi, în nici un fel, desprins,
izolat (fără consecinţe nefavorabile asupra procesului de cunoaştere) de efortul teoretic al
ştiinţelor particulare şi, în mod corespunzător, de sporul de cunoaştere pe care-l aduc
acestea. Deducţiile, axiomele şi postulatele dobândite prin sinteză reprezintă, în egală
măsură, răspunsuri la problemele practicii.
Categoriile şi conceptele cu care operează Teoria generală a dreptului
înmagazinează, în funcţie de realitatea pe care o exprimă, o serie de experienţe, apărând
ca adevărate complexe de valori, în care viaţa juridică a pus ceva general valabil şi stabil.
Exemplu: Conceptul de normă juridică subsumează trăsăturile

particulare ale tuturor normelor dreptului (norma de drept civil, de drept
administrativ, de drept penal etc.)
18
1. Explicaţi raportul în care se află Teoria generală a dreptului cu
ştiinţele juridice.
2. Care este relaţia dintre Teoria generală a dreptului şi realitatea
juridică ?
1.4. CONCEPTUL DREPTULUI
Această parte îşi propune să clarifice în amănunt accepţiunea termenului de

drept, dimensiunile – istorică şi socială – ale dreptului, precum şi analiza factorilor de
configurare a dreptului. De asemenea, este tratată şi problematica esenţei, a conţinutului
şi a formei dreptului. Tipologia dreptului şi enunţarea unei definiţii a dreptului încheie
diviziune tematică.
1.4.1. Originea dreptului
Cuvântul „drept” este folosit cu mai multe accepţiuni. El derivă din latinescul
directus, luat în sensul metaforic (directus, de la dirigo, dirigere, care înseamnă „drept” –
orizontal sau vertical – „de-a dreptul”, „direct”, „direcţie”, „linie dreaptă”). Dar, în latină,
cuvântul care corespundea substantivului „drept” era jus (drept, dreptate, legi). Cuvântul
este întâlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie: droit (franceză), diritto (italiană),
derecho (spaniolă), recht (germană), right (engleză).
a) Într-un prim înţeles, cuvântul „drept” semnifică ştiinţa dreptului – ansamblul

de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora
dreptul poate fi gândit.
Dreptul nu este numai ştiinţă, el este, în egală măsură, tehnică şi artă.
Argumentaţi această afirmaţie!
Dreptul îmbină libertatea şi necesitatea – necesitatea rezultă chiar din scopurile

generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest
ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte acea coordonare imperativă prin norme,
despre care vorbeşte Max Weber, fiind premisa necesară a coexistenţei libertăţilor.
Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi găsească un cadru minim de legitimitate pentru
19
a putea fi condiţia existenţei posibile a comunităţii. Dreptul este principiul de direcţie, de
coeziune socială, el dă societăţii caracterul de definit, de coerenţă.
b) Drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi
apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat. Acesta este dreptul
subiectiv şi implică categoria de libertate. Romanii făceau distincţie între norma agendi şi
facultas agendi.
În unele limbi se face distincţie între dreptul obiectiv şi cel subiectiv; law – drept
obiectiv, iar right – drept subiectiv (în engleză).
Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de
drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus
la îndeplinire printr-o forţă exterioară (coerciţiune statală), ca o îndreptăţire a unor
instanţe sociale special abilitate.
c) Drept mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură morală (de exemplu:
om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă, etc.).
În afara termenului de „drept”, se foloseşte şi cel de „juridic”. Acesta este folosit
atât ca adjectiv (normă juridică), cât şi într-o accepţiune ce depăşeşte noţiunea de drept
(obiectiv sau subiectiv). Juridicul este un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe
un fundal social, constituind unul dintre modurile de reflectare pe plan social a existenţei
umane.
Juridicul are, sistematic vorbind, un caracter unitar, deşi are o compunere
complexă (psihologică, instituţională, relaţională). Unicitatea fenomenului juridic
determină unicitatea ştiinţei dreptului, care este o ştiinţă explicativ-normativă, ce nu se
limitează la descrierea şi explicarea funcţionării unor elemente de tehnicitate şi construcţii
logice, ci se referă şi la caracterul operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se
fundamentează ontologia, gnoseologia, axiologia şi metodologia juridică. Juridicul
defineşte o parte componentă a realităţii sociale, alături de politic, etic, economic etc.
Argumentaţi următoarea idee: Toate fenomenele juridice sunt

fenomene sociale, dar nu toate fenomenele sociale sunt juridice!
1.4.2. Dimensiunile dreptului (istorică, socială, umană)
A. Dimensiunea istorică. Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate

viziunea istorică, legată de descifrarea originilor (teoria originilor) dreptului. Ca instituţie
ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul
este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii în
diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
20
Temă de reflecţie: Dreptul este indisolubil legat de societate de la
primele sale forme primitive de organizare, sau, dimpotrivă, el apare, ca şi
statul, doar într-un anumit moment al evoluţiei istorice a omului?
Şcolile de drept au dat răspunsuri diferite la această problemă:

- romanii credeau în veşnicia dreptului: Ubi societas ibi jus;
- şcoala dreptului natural: Conform concepţiei aristotelice, omul este considerat zoon
politikon, deci un animal social. Din nevoia instinctivă de a trăi în societate, apare şi
nevoia de a se stabili norme juridice. Hugo Grotius defineşte dreptul natural ca totalitate a
principiilor pe care le dictează raţiunea pentru a da satisfacţie înclinaţiei naturale a omului
spre viaţa socială; regăsim aceleaşi idei, deşi pe baze diferit concepute, la Pufendorf, Jean
Domat etc.
Din această perspectivă, întrebarea cu privire la originea dreptului este strâns
legată de modul în care concepem dreptul.
a) Dacă el este echivalent oricărei reguli de conduită, dreptul există, nediferenţiat
de alte reguli de conduită, din momentul apariţiei primelor forme de organizare socială.
b) Dacă avem în vedere faptul că dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale
ale unei colectivităţi constituite în formă politică, atunci dreptul apare în condiţii social-
istorice determinate, caracterizate prin diferenţieri specifice societăţii publice.
Argumentare a acestei ultime idei: În evoluţia sa, omul pleacă de la o stare de
dependenţă totală faţă de natură; nu putem considera hoarda sau ceata primară drept
formă socială de organizare, întrucât orice astfel de formă implică conştiinţa unui criteriu
(real sau imaginat), iar hoarda nu era decât rezultatul unei apropieri instinctive.
La scara devenirii istorice, determinate de mari mutaţii economice, prima formă
de organizare socială este ginta – care are drept criteriu constitutiv comunitatea de sânge.
Ea a fost o formă universală de organizare a societăţii primitive, care s-a caracterizat prin:
diviziunea naturală a muncii (după sex şi vârstă), domnia obiceiului,proprietatea comună
asupra pământului, lipsa forţei exterioare de constrângere, o putere socială ce aparţinea
întregii colectivităţi.
Ginta a îmbrăcat două forme: matriarhală şi patriarhală, iar trecerea de la o formă
la cealaltă a fost interpretată ca un efect al dezvoltării ideilor religioase. Efectul instaurării
patriarhatului a constat în instaurarea monogamiei, interpretată ca o încălcare a unei vechi
porunci religioase.
În realitate, trecerea a avut mai degrabă cauze sociale şi economice, determinate
de schimbări importante produse la nivelul meşteşugurilor, agriculturii, păstoritului etc.
Începutul adevărat şi prima fundaţie a statului constă, conform lui Hegel, în
familie, care aduce cu sine proprietatea privată exclusivă, stabilirea dreptului privat şi
siguranţa satisfacerii trebuinţelor.
21
Ce este tabu-ul? Ce este dreptul societăţilor primitive?
Daţi exemplu de astfel de legiuiri primitive!
B. Dimensiunea socială. Dreptul este un produs complex al societăţii, iar normele

sale intervin în procesul productiv, stabilind reguli generale pentru actul zilnic, repetat al
producerii, repartiţiei şi schimbului de produse şi activităţi. Abordarea dimensiunii sociale
a dreptului implică analiza locului dreptului şi al realităţii juridice în societate, sistemul
legăturilor sale cu celelalte elemente (realităţi) ale societăţii.
Realitatea juridică este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii
istorice determinate. Existenţa ei nu poate fi desprinsă de existenţa celorlalte părţi ale unei
societăţi, suportând influenţa acestora şi exercitând, la rându-i, influenţă asupra lor.
Realitatea juridică mai este denumită uneori şi sistem juridic sau suprastructură juridică.
Realitatea juridică cuprinde dreptul, dar nu se reduce la el.
Realitatea juridică are drept componente: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile
juridice (ordinea de drept). Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o stare de
conştiinţă, în sensul că nevoile schimbătoare ale societăţii, care îşi reclamă reflectare într-
un sistem de norme, nu se transpun tale quale în limbajul şi în conţinutul dreptului; ele
trec prin conştiinţa legiuitorului, urmând un proces de evaluare, valorizare şi valorificare
finală prin normele de drept.
a) Conştiinţa juridică:
- este o premisă a dreptului;
- are o funcţie normativă;
- are, de asemenea, o funcţie cognitivă, acţională şi cultural-axiologică;
- se structurează pe două paliere: unul raţional (ideologia juridică) şi unul psihic
(psihologia juridică).
b) Partea instituţională – dreptul. Ca sistem de reglementări şi instituţii,
alcătuieşte miezul juridicului, conţinutul său, cadrul său substanţial de referinţă. Dreptul,
ca fenomen normativ, dă expresie cerinţelor structurilor sociale – conducătoare sau
conduse – de mai bună organizare a raporturilor umane, în vederea obţinerii acelui
echilibru social indispensabil pentru asigurarea climatului în care liberului arbitru şi
voinţei subiective să i se poată opune eficient anumite standarde oficiale de comportament
şi în care să poată fi înlăturată tensiunea dintre cei care acceptă aceste standarde şi cei
care de abat de la ele.
c) Elementele relaţionale, sociologice. Intră aici raporturile juridice şi situaţiile
juridice, cele care probează eficienţa dreptului. În cadrul acestor raporturi, oamenii
participă în calitate de subiecte de drept, valorificându-şi sau apărându-şi pe cale legală
interese şi drepturi. Desfăşurarea lor în conformitate cu dispoziţiile legale duce la crearea
ordinii de drept. Din această perspectivă, dreptul poate fi considerat un mod de existenţă a
ordinii publice, un factor real de calmare a conflictelor şi de menţinere în limite de ordine
a ciocnirilor de interese.
22
1.4.3. Factorii de configurare a dreptului
Ideea existenţei unor factori exteriori, complecşi care exercită influenţă asupra
dreptului, s-a conturat în perspectiva admiterii caracterului evolutiv al dreptului, al
progresului juridic. Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii:
1. cadrul natural;
2. cadrul social-politic;
3. factorul uman.
1. Cadrul natural – factor de configurare a dreptului. În toate componentele sale

(mediul geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici), acest factor influenţează
dreptul.
Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează viaţa socială,
dezvoltarea economică, posibilităţile dezvoltării politice etc.
Prezentarea exagerată a rolului factorilor demografici şi biologici s-a soldat cu
susţineri aberante, rasiste, ce au alimentat conţinutul unor legiuiri retrograde,
antiumaniste. Contestând asemenea exagerări, avem în vedere, în acelaşi timp, faptul că
dreptul nu poate să nu fie influenţat de acţiunea mediului fizic în care oamenii îşi
urmăresc şi-şi valorifică anumite interese şi drepturi. Condiţiile fizice se relevă
legiuitorului – cu toate particularităţile lor – ca obiect al reglementării, influenţând
soluţiile juridice cele mai potrivite pentru apărarea, conservarea şi dezvoltarea acestui
cadru în totalitatea sa ori a unor componente ale sale.
Exemplu: măsurile legislative pentru combaterea poluării mediului,

reglementările prin care se stabileşte un regim juridic specific pentru diferitele
componente ale cadrului fizic – regimul juridic al terenurilor agricole, regimul juridic
al spaţiului aerian, regimul juridic al mării teritoriale etc.
În desfăşurarea circuitului juridic, legiuitorul este nevoit să ia în consideraţie

calităţi specifice ale bunurilor materiale, cărora le acordă un tratament juridic diferenţiat.
Exemplu: Trăsăturile naturale ale bunurilor fac ca acestea să se clasifice

în: mobile şi imobile, fungibile şi nefungibile, bunuri de gen şi bunuri individual
determinate etc.
23
Diversele împrejurări naturale care nu depind de voinţa omului pot constitui, prin
voinţa legii, cauze de naştere, modificare sau stingere a raporturilor juridice. Asemenea
evenimente sunt: naşterea, curgerea implacabilă şi ireversibilă a timpului, calamităţi
naturale etc. Curgerea timpului poate consolida juridic sau poate stinge un drept.
Manifestarea forţei regulatoare a acestui fascicul de factori aparţinând cadrului
natural nu se prezintă însă ca o fatalitate, nu în mod automat prezenţa se finalizează cu
consecinţe juridice. Acţiunea lor este întotdeauna corelată unui interes social, este
prezentă numai în măsura în care luarea lor în consideraţie este reclamată de un interes
social.
2. Cadrul social-politic influenţează dreptul, constituindu-se ca un factor de

configurare cu acţiune specifică. Fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă
şi constructivă relaţie cu interesele structurilor sociale. Evoluţia actuală a raporturilor
sociale produce o înstrăinare a individului, conducând la o treptată degradare a relaţiei
dreptului cu societatea. Legat de interesele economice ale marilor companii, dreptul este
obligat să-şi plaseze acţiunea pe terenuri pe care criteriile justiţiei sunt înlocuite tot mai
adesea cu criteriile eficacităţii practice.
Dar, într-o societate democrată, dreptul trebuie să se supună unei cenzuri proprii,
scopurile, valorile societăţii, contribuind astfel la definirea acelui orizont de idealitate
care transcende necesităţile practice imediate şi considerentele de oportunitate. Aceasta
nu poate conduce la o izolare a dreptului de societate, pentru că el trebuie să-şi afirme în
fiecare moment funcţia de menţinere a raporturilor sociale în stare de echilibru,
participând la funcţionarea globală cu propria sa logică, propriile sale mecanisme,
propriile sale instituţii. Configurarea soluţiilor legislative, caracterul practic-operaţional al
instituţiilor legale înregistrează, în ultimă instanţă, variate influenţe din partea factorilor
sociali. Aceste influenţe nu trebuie să anuleze specificul acţiunii dreptului şi să ducă
dreptul în starea de criză cu privire la care ne avertiza J. Carbonnier.
Comparaţi cele două cadre - natural şi social-politic – de configurare a

dreptului.
Elementele componente ale cadrului social-politic sunt:

a. economicul – dreptul economic modern dezvăluie natura instrumentală a
juridicului, numeroase norme tehnice îmbogăţind cu noi note definitorii conţinutul
tradiţional al dreptului;
b. ideologicul îşi pune amprenta asupra modelului de receptare de către drept a
influenţei economice;
24
Comparaţi ideologia comunistă cu cea neoliberală din punct de vedere al
rolului factorilor de configurare a dreptului.
c. structurile organizatorice ale societăţii – grupurile de interes, grupurile de

presiune, partidele politice – structuri sociale nestatale.
Evidenţiaţi rolurile specifice ale grupurilor de interese şi ale grupurilor de

presiune în configurarea dreptului.
3. Factorul uman este zona centrală de interes pentru orice legiuitor; deoarece
reglementează comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi
sociale, dreptul se raportează la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a
influenţa şi chiar de a transforma socialul.
Explicaţi, pe baza cunoştinţelor dumneavoastră generale (sau de

specialitate), procesul de socializare şi semnificaţia sa pentru domeniul
dreptului.
Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice, drepturile esenţiale ale

individului, drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea
lor de manifestare nestingherită în temeiul demnităţii şi libertăţii, deoarece omul, după
natura sa, este o fiinţă demnă şi liberă.
Care credeţi că este cel mai important dintre toţi factorii de configurare a
dreptului? Argumentaţi.
1.4.4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului.
1. În general, esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor şi

raporturilor interne necesare, relativ stabile, care constituie natura lăuntrică a fenomenului
şi-l fixează într-o clasă de fenomene adiacente. A cerceta esenţa dreptului presupune
pătrunderea înlăuntrul său, sesizarea legăturilor intime care-i conferă relativă stabilitate,
identificarea calităţilor interne.
25
Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului, se desprinde o calitate
principală: calitatea juridică a voinţei şi interesului, care prezidează la apariţia normelor
dreptului şi care asigură un anumit echilibru în desfăşurarea raporturilor interumane. Este
o calitate esenţială, ce rămâne neschimbată, indiferent de formele pe care le îmbracă sau
de etapele prin care trece un sistem juridic.
Comparaţi noţiunea de interes economic cu cea de interes juridic.
În drept, putem vorbi despre:

a. voinţă generală – determinată de anumite interese şi care tinde să se oficializeze
prin intermediul activităţii statale;
b. voinţă individuală - manifestată în procesul aplicării dreptului.
Atenţie! Esenţa dreptului nu se concentrează în mod expres pe aspectul psihologic al

voinţei, care accentuează latura individuală a fenomenului, ci pe elementele care fac ca
această voinţă să fie generală, exprimată în cutume şi legi, voinţă ce tinde să-şi
subordoneze voinţele individuale.
Se ştie că această voinţă generală este întâlnită în concepţia

contractualismului. Cunoaşteţi care sunt, în esenţă, ideile acestei teorii?
Care sunt reprezentanţii ei de seamă?
2. Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, laturilor şi

conexiunilor care dau expresie concretă voinţei şi intereselor sociale ce reclamă
oficializarea şi garantarea pe cale etatică.
Explicaţi deosebirea dintre esenţa şi conţinutul dreptului.
Conţinutul dreptului are ca latură componentă dominantă sistemul normelor

juridice. Orice sistem de drept îşi realizează funcţiile prin acţiunea normei de drept, iar
mecanismul influenţei sale asupra relaţiilor sociale este esenţial legat de modul în care
etalonul de conduită pe care-l cuprinde norma pătrunde în ţesătura raporturilor
26
interumane. Ca elemente de conţinut ale dreptului, normele juridice se află într-o
permanentă relaţie cu conştiinţa juridică. Raportat la societate, dreptul apare ca un factor
ce organizează relaţiile sociale, le dă o finalitate în conformitate cu un interes public.
Normele de drept sunt premise şi condiţii sine qua non ale ordinii, precum şi instrumente
de control social.
Şcoala normativistă (reprezentant de seamă – H. Kelsen):

- promotor al ideii conform căreia studiul dreptului trebuie să fie o teorie pură;
- studiul dreptului trebuie să considere ca irelevantă orice legătură a sa cu
elementele extranormative;
- dreptul se formează în trepte, fiecare normă aflându-şi suportul într-o normă
superioară, iar toate într-o aşa-numită normă fundamentală.
Criticile şcolii normativiste s-au făcut de pe poziţii sociologice în domeniul

dreptului, imputând normativismului faptul că dreptul a fost, în această înţelegere, rupt de
suportul său social.
3. Forma dreptului. Aceasta semnifică exprimarea organizării interioare a

structurii conţinutului, desemnează aspectul exterior al conţinutului, modul său de
exteriorizare. Forma dreptului aparţine întotdeauna unui conţinut. Nu există formă goală a
dreptului.
Forma dreptului este chiar legea de alcătuire, modul în care se leagă elementele
care compun conţinutul dreptului.
Structuralismul sistemic postulează existenţa:
 unei forme interne
 unei forme externe a dreptului.
Forma internă trimite chiar la interacţiunea ramurilor dreptului.
Forma externă poate fi analizată din punctul de vedere al:

- izvoarelor dreptului;
- modalităţilor de sistematizare a legislaţiei – codificări, încorporări etc.
Care credeţi că este relevanţa acestei clasificări?
1.4.5. Tipologia dreptului
Este posibilă datorită existenţei unor constante juridice. În general, tipologiile
27
juridice sunt realizate prin considerarea elementelor şi a relaţiilor reale din viaţa juridică,
pentru a putea cunoaşte mai precis care sunt mecanismele sau relaţiile structurale care au
fost stabilite într-o arie de probleme juridice.
Criterii de tipologizare a dreptului:

I. după dependenţa de tipologia sistemelor de organizare socială (Poirier), există:
drept sclavagist, drept feudal, drept burghez, drept socialist.
II. după apartenenţa dreptului la un bazin de civilizaţie juridică (René David),
există tipologia după familia de drept: familia de drept romano-germanică, anglo-saxonă,
dreptul socialist, dreptul musulman, hindus, chinez, japonez. Diferenţele specifice dintre
aceste familii sunt de natură ideologico-juridică.
III. după criteriul formelor de integrare economico-socială la nivelul
continentului european, a rezultat dreptul comunităţilor europene, un drept instituţional şi
substanţial comunitar.
Premisele acestui drept sunt:
- o nouă tipologie a sistemelor de organizare socială europeană (vezi Tratatul de la
Maastricht);
- existenţa unei voinţe autonome configurate de Uniunea Europeană; există drept
comunitar originar şi drept comunitar derivat;
- existenţa unor prescripţii fundamentale, a unor principii generale care să
comande direcţiile esenţiale ale construirii şi dezvoltării ordinii juridice comunitare.
Acestea sunt solidaritatea între statele membre, echilibrul instituţional, nediscriminarea şi
egalitatea de tratament, proporţionalitatea şi preferinţa comunitară.
1.4.6. Sistemul dreptului
Noţiunea sistemului dreptului.

Criteriile de structurarea sistemului de drept – obiectul reglementării juridice;
metoda reglementării juridice; principiile comune.
Ramurile dreptului. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat.
1.4.7. Definiţia dreptului
Definirea dreptului a pus în discuţie chiar natura dreptului. Este aceasta o realitate
transcendentă, care se impune raţiunii sau, dimpotrivă, este un ansamblu de fenomene
sociale perceptibile prin experienţă? Răspunsul la o astfel de întrebare a configurat
întreaga evoluţie a filosofiei juridice.
Definiţie: Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat

care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele
relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării
drepturilor esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate.
28
Să ne reamintim...
 Scopul teoriei generale a dreptului este acela de a îmbogăţi cunoaşterea şi practica
dreptului.
 Cuvântul „drept” se utilizează cu mai multe accepţiuni: dreptul ca ştiinţă; dreptul
obiectiv; dreptul pozitiv; dreptul subiectiv; dreptul natural; dreptul ca artă şi tehnică.
 Într-un prim înţeles, cuvântul „drept” semnifică ştiinţa dreptului – ansamblul de
idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul
poate fi gândit.
 Drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra
împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat. Acesta este dreptul subiectiv şi
implică categoria de libertate. Romanii făceau distincţie între norma agendi şi facultas
agendi.
 Drept mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură morală (de exemplu:
om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă, etc.).
 Dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, în cadrul unei comunităţi
constituite în formă politică.
 Realitatea juridică are drept componente: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile
juridice (ordinea de drept).
Ideea existenţei unor factori exteriori, complecşi care exercită influenţă asupra
dreptului, s-a conturat în perspectiva admiterii caracterului evolutiv al dreptului, al
progresului juridic. Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii:
1. cadrul natural;
2. cadrul social-politic;
3. factorul uman.
A cerceta esenţa dreptului presupune pătrunderea înlăuntrul său, sesizarea
legăturilor intime care-i conferă relativă stabilitate, identificarea calităţilor interne.
Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului, se desprinde o calitate
principală: calitatea juridică a voinţei şi interesului, care prezidează la apariţia normelor
dreptului şi care asigură un anumit echilibru în desfăşurarea raporturilor interumane.
Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, laturilor şi conexiunilor
care dau expresie concretă voinţei şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi
garantarea pe cale etatică.
 Forma dreptului este chiar legea de alcătuire, modul în care se leagă elementele
care compun conţinutul dreptului.
În general, tipologiile juridice sunt realizate prin considerarea elementelor şi a
relaţiilor reale din viaţa juridică, pentru a putea cunoaşte mai precis care sunt
mecanismele sau relaţiile structurale care au fost stabilite într-o arie de probleme juridice.
Criterii de tipologizare a dreptului:

I. după dependenţa de tipologia sistemelor de organizare socială (Poirier), există:
drept sclavagist, drept feudal, drept burghez, drept socialist.
II. după apartenenţa dreptului la un bazin de civilizaţie juridică (René David),
29
există tipologia după familia de drept: familia de drept romano-germanică, anglo-saxonă,
dreptul socialist, dreptul musulman, hindus, chinez, japonez. Diferenţele specifice dintre
aceste familii sunt de natură ideologico-juridică.
III. după criteriul formelor de integrare economico-socială la nivelul
continentului european, a rezultat dreptul comunităţilor europene, un drept instituţional şi
substanţial comunitar.
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat care au ca
scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor
esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate.

1.5.Rezumat
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe
obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi
noţiuni.
Ştiinţa dreptului aparţine sistemului ştiinţelor despre societate; ea studiază juridicul în
toate formele sale de manifestare.
Ştiinţa dreptului se dezvoltă permanent, ceea ce conduce la o lărgire a sferei de acţiune
a dreptului.
Dreptul este studiat din trei perspective: globală, istorică şi structurală.
Sistemul ştiinţei dreptului este alcătuit din teoria generală a dreptului, ştiinţele juridice
de ramură, ştiinţele juridice istorice, ştiinţele ajutătoare (participative).
Teoria generală a dreptului elaborează concepte, ca instrumente esenţiale prin care
dreptul este gândit în ansamblul său.
Teoria generală a dreptului cuprinde acel set conceptual prin care ştiinţa dreptului
judecă, explică realitatea juridică.
Scopul teoriei generale a dreptului este acela de a îmbogăţi cunoaşterea şi practica
dreptului.
Cuvântul „drept” se utilizează cu mai multe accepţiuni: dreptul ca ştiinţă; dreptul
obiectiv; dreptul pozitiv; dreptul subiectiv; dreptul natural; dreptul ca artă şi tehnică.
Dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, în cadrul unei comunităţi
constituite în formă politică.
Prima formă de organizare socială a fost ginta, constituită pe criteriul comunităţii de
sânge.
Realitatea juridică (juridicul) este parte componentă a realităţii sociale. La rândul său,
juridicul este alcătuit din: conştiinţa juridică; dreptul; relaţiile juridice (ordinea de
drept).
Factorii de configurare a dreptului sunt: cadrul natural; cadrul social-politic;
factorul uman.
Esenţa dreptului rezidă în calitatea juridică a voinţei şi a interesului care prezidează la
apariţia normelor dreptului.
30
Conţinutul dreptului este dat de ansamblul elementelor, al laturilor şi al conexiunilor
care dau expresie concretă voinţei şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi
garantarea pe cale etatică.
Forma dreptului este legea de alcătuire, modul în care se leagă elementele care compun
conţinutul dreptului. Forma este internă şi externă.
Tipurile istorice de drept sunt: dreptul sclavagist; dreptul feudal; dreptul burghez;
dreptul socialist.
După criteriul apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică, se cunosc
următoarele familii de drept: romano-germanică; anglo-saxonă; dreptul socialist;
dreptul musulman; dreptul hindus, chinez, japonez; dreptul Africii negre şi al Mada-
gascarului.
Dreptul românesc aparţine familiei romano-germanice.
Dreptul Uniunii Europene constituie o tipologie juridică nouă întrucât: există o voinţă
autonomă care comandă procesul decizional juridic; există anumite prescripţii funda-
mentale care comandă construcţia şi dezvoltarea ordinii juridice unionale.
Sistemul dreptului este rezultatul unităţii ramurilor şi al instituţiilor dreptului, ca
unitate obiectiv determinată. Criteriile în temeiul cărora se structurează ramurile
dreptului sunt: obiectul reglementării juridice; metoda de reglementare; principiile
comune.
Dreptul pozitiv se împarte în drept public şi drept privat.
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de stat, care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, a apărării
drepturilor esenţiale ale omului şi a statornicirii spiritului de dreptate.
1.6.Test de evaluare a cunoştinţelor

2. Din ce perspective este studiat dreptul?
3. Din ce ştiinţe este compus sistemul ştiinţei dreptului?
4. Ce studiază teoria generală a dreptului? Care este etimologia cuvântului „teorie”?
5. Care este scopul teoriei generale a dreptului?
6. Când apare dreptul?
7. Care este prima formă de organizare socială? Argumentaţi.
8. Care sunt componentele juridicului?
9. De ce este conştiinţa juridică premisă a dreptului?
10. În ce rezidă influenţa cadrului social-politic asupra dreptului?
11. În ce constă esenţa dreptului? Care sunt tipurile istorice de drept?
12. Care sunt criteriile de structurare a sistemului de drept?
13. În baza căror criterii se divide dreptul pozitiv în drept public şi drept privat?
14. Care este definiţia dreptului?
Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Redactaţi câte un scurt eseu (maxim 2 pagini), cu următoarele teme:
 Care sunt factorii de configurare a dreptului?Prezentaţi pe scurt fiecare
31
factor de configurare a dreptului
 De ce este dreptul Uniunii Europene o tipologie juridică nouă? Argumentaţi.
 Care sunt caracteristicile familiei dreptului romano-germanic şi ale familiei
dreptului anglo-saxon?
Informaţiile necesare redactării eseurilor se regăsesc în subcapitolul Conceptul
dreptului
1.7.Teme de control
Redactaţi referate cu următoarele teme:
1. Marile curente şi şcoli de drept (şcoala dreptului natural).
2. Marile curente şi şcoli de drept (pozitivismul juridic).
3. Marile curente şi şcoli de drept (şcoala istorică a dreptului).
4. Familia dreptului romano-germanic.
5. Familia dreptului anglo-saxon.
6. Familia dreptului musulman.
7. Dreptul Uniunii Europene, o tipologie juridică specifică.
Temele de control se transmit către tutore prin platforma eLearning. Rezultatele

temelor de control vor fi transmise de către tutore către studenţi prin platforma eLearning.
1.8.Bibliografie.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), Ed. All,
Bucureşti, 1995
Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-Napoca, 1940
32
Unitatea de învăţare 2. Dreptul şi statul
2.1. Introducere
Această a doua prelegere arată relaţiile care există între drept şi stat,
modalitatea de organizare a instituţiilor judiciare precum şi competenţele acestora
2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

 să îşi însuşească problematica statului (definiţii, forme),

 să recunoască importanţa relaţiei dintre stat şi drept;
2.3. Dreptul si statul
2.3.1. Noţiunea de stat. Statul este principala instituţie politică a societăţii.
Statul instrument de conducere socială
apărător al unor interese sociale de grup sau ale

societăţii ca întreg
cadru de desfăşurare al relaţiilor sociale de un anumit

tip, configurate istoric
relaţia cu societatea civilă – faţă de aceasta, statul

este o necesitate exterioară şi scop imanent al
societăţii civile
2.3.2. Conţinutul şi scopul statului. Criteriul de organizare a statului este unul

teritorial. Teritoriul capătă în acest context o semnificaţie politică.
33
În cazul în care teritoriul dispare ca şi criteriu de definire a statului,
mai putem vorbi despre stat sau nu? Argumentaţi, gândindu-vă la
transformările care au loc în lumea contemporană.
Disputele între state, care iau adesea forma războiului, au drept obiectiv
acapararea de teritorii, de prizonieri, de bogăţii aflate pe acele teritorii.
Credeţi că în lumea contemporană acest mobil, considerat altădată

aproape unicul într-un conflict între state, este încă valabil?
Argumentaţi.
Elementele statului sunt, deci:

- teritoriul;
- populaţia;
- forţa publică, denumită şi putere de stat sau putere de constrângere.
Anumite concepţii despre stat – Kant, curentul liberalismului etc. –

configurează în mod diferit raportul între cetăţean şi stat, punând accentul fie pe
apărarea drepturilor cetăţeanului, fie pe promovarea intereselor acestuia.
Ruptura în această direcţie o constituie materialismul istoric, care consideră
statul ca fiind un instrument de dominaţie al unei clase asupra alteia.
Contextul contemporan a schimbat percepţia asupra statului. Revoluţia
ştiinţifică şi tehnică, transformarea claselor şi a raporturilor dintre acestea într-o lume
creată de om, pune problema unui nou rol jucat de stat. Noul stat asistenţial se
caracterizează, din punct de vedere juridic, prin trecerea de la un drept cu o funcţie
preponderent protectiv-represivă la un drept cu o funcţie mai mult promoţională. Acest
stat trebuie să-şi conserve numai monopolul asupra forţei legitime, a cărei exercitare
este limitată de recunoaşterea şi garantarea drepturilor omului. Este larg răspândită
ideea conform căreia acest nou stat are ca funcţii principale:
- asumarea sarcinii de realizare a unei societăţi mai integrate;
- respectarea drepturilor fundamentale ale omului;
- asigurarea principiilor separării puterilor;
- respectarea regulilor democratice apte să genereze decizii adecvate;
- asigurarea democraţiei şi a justiţiei (Duverger).
34
2.3.3. Puterea de stat şi exercitarea puterii de stat prin organele sale.
Instituţiile statului.
Puterea de stat este o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate. În

orice societate există forme multiple de autoritate, de fixare şi consolidare a unui
sistem de valori.
Citiţi despre fundamentele statului de drept.
Puterea de stat:
- are caracter politic;
- are o sferă generală de aplicabilitate;
- are agenţi specializaţi care o realizează;
- este suverană, atât în exterior (orice stat are dreptul de a stabili propriile relaţii
cu alte state), cât şi în interior (orice stat poate să comande cu privire la supuşii proprii,
comandă care se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-
obligatoriu şi în urmărirea aplicării lor în practica socială).
Exercitarea puterii de stat diferă în funcţie de tipurile de organizare statală.
 Exemplificaţi!
Într-un stat democratic, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia.

Exercitarea puterii, organizarea canalelor prin care circulă puterea sunt încredinţate
statului. În planul activităţii statale are loc o divizare, o separare a puterilor. Separaţia
puterilor:
- este fundamentată de Montesquieu;
- postulează existenţa a trei puteri - legiuitoare, executivă şi judecătorească;
- este fundamentul libertăţii politice.
Separarea puterilor nu însemană lipsa de corespondenţă între ele. Acest

principiu, al separaţiei puterilor, nu trebuie să introducă o stare de independenţă
absolută care să constituie raportul puterilor ca ceva negativ, în sensul că tot ce face
una faţă de celalaltă devine un act ostil, cu destinaţia să i se împotrivească. În
ameliorarea unei astfel de viziuni, un rol important îi revine dreptului. Acesta fixează
cadrul legal de funcţionare a fiecărei puteri, cadru în care trebuie să se regleze
raporturile fireşti de cooperare a puterilor şi de integrare a acestora în sistemul social -
politic de organizare socială.
Instituţiile statului sunt organizate într-o formă sistematică şi constituite
instrumentul de realizare a funcţiilor statului. Modul de funcţionare, repartizarea
competenţelor, atribuirea unor prerogative specifice sunt conţinute în legi, în
35
Constituţie, în legile organice şi în legile subsecvente acestora.
Activitatea instituţiilor este reglată normativ. Normele juridice dimensionează
competenţa organelor de stat – atât cea materială, cât şi cea teritorială sau personală.
2.3.4. Instituţiile statale judiciare
Un loc aparte în cadrul componentelor instituţionale ale statului îl ocupă

instituţiile statale judiciare, denumite şi autoritatea judecătorească.
Autoritatea judecătorească este compusă din trei elemente:
I. Instanţele judecătoreşti. Conform art. 126 alin. 1 din Constituţie, ”Justiţia se

realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite prin lege”.
a) În România funcţionează o singură instanţă supremă – Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – cu sediul în Bucureşti. Este alcătuită din patru secţii: secţia civilă
şi de proprietate intelectuală, secţia penală, secţia comercială şi secţia de contencios
administrativ şi fiscal. În structura Curţii este organizat şi Completul de 9 judecători.
Înalta Curte se compune din: preşedinte, vicepreşedinte, patru preşedinţi de secţii şi
judecători.
b) Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia
cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. În România există 15
Curţi de apel, alcătuite din secţii specializate: civilă, penală, comercială, pentru cauze
cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale şi, după caz, secţii maritime şi fluviale sau
pentru alte materii.
c) Tribunalele se organizează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului
Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. În circumscripţia
unui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile de pe raza teritorială a judeţului
respectiv. Şi tribunalele sunt organizate pe secţii sau complete specializate. În România
există 42 de tribunale.
d) Judecătoriile funcţionează în toate judeţele şi în fiecare sector din Bucureşti.
În România există 180 de judecătorii.
e) Instanţele militare sunt: tribunalele militare, în număr de patru; Tribunalul
Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel.
II. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi in

parchete, care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti (Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – condus de un procuror general, parchetele de pe
lângă Curţile de Apel – conduse de procurori generali, parchetele de pe lângă
Tribunale – conduse de prim-procurori, parchetele de pe lângă Tribunalele pentru
Minori şi Familie – conduse de prim-procurori şi de pe lângă Judecătorii – conduse
de prim-procurori). De asemenea, pe lângă fiecare instanţă militară funcţionează un
36
parchet militar.
Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) este o structură autonomă în cadrul
Ministerului Public şi este condusă de un procuror şef aflat sub coordonarea
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
III. Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.

Este alcătuit din 19 membri din care: 14 sunt aleşi în adunările generale ale
magistraţilor şi validaţi de Senat (9 membri în secţia pentru judecători şi 5 membri în
secţia pentru procurori); 2 reprezentanţi ai societăţii civile (specialişti în domeniul
dreptului, cu bună reputaţie), aleşi de Senat şi 3 membri de drept (preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Consiliul Superior al Magistraturii este atât
instituţia care apără judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea
afecta independenţa şi imparţialitatea, dar şi instanţa disciplinară pentru judecători şi
procurori.
Jurisdicţii internaţionale:
I. Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga, a fost creată după al

doilea război mondial la iniţiativa O.N.U.
Statele membre ONU se obligă să supună jurisdicţiei Curţii soluţionarea
diferendelor, numai în situaţia în care consimt expres la aceasta. Curtea este formată
din 15 judecători aleşi de Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală ONU, pentru
un mandat de 9 ani, care poate fi reînnoit.
II. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (Curia) cu sediul la
Luxemburg, a fost înfiinţată în 1951 ca instanţă supremă a Uniunii Europene. Fiecare
stat al UE îşi desemnează un judecător în cadrul Curţii pentru un mandat de 6 ani.
Sesizarea Curţii poate fi făcută de către: statele membre, instituţiile UE, particulari sau
de tribunale naţionale. Obiectul cererilor poate fi interpretarea tratatelor şi actelor
comunitare, sancţiunile impuse de Comunitatea Europeană, repararea prejudiciilor
produse de instituţiile UE sau de agenţii comunitari. În structura jurisdicţională a UE
funcţionează şi Tribunalul de primă instanţă şi Tribunalul funcţiei publice.
III. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este instanţa din structura

Consiliului Europei, cu sediul la Stasbourg. Statele membre în Consiliul Europei îşi
desemnează judecători în cadrul Curţii (45 de judecători în total). Curtea este
organismul de control al respectării Convenţiei europene a drepturilor omului, de către
statele care au ratificat Convenţia. Verificarea respectării Convenţiei se face de către
Curte în raport cu un caz concret, sesizat de un reclamant.
În materia protecţiei drepturilor omului funcţionează şi Curtea interamericană,

Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor, iar în materie penală, ONU a creat
tribunale penale speciale ad hoc pentru Iugoslavia, Rwanda, o Curte penală
37
internaţională permanentă, curţi speciale pentru Sierra Leone, Cambodgia, Timorul de
Est, Irak, Liban.
2.3.5. Forma statului
Exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă

a acestui conţinut.
Laturile componente ale formei de stat sunt:

a) forma de guvernământ - modul de constituire a organelor centrale ale
statului, exercitarea puterii prin intermediul acestor organe şi împărţirea competenţei
între ele.
Pe baza cunoştinţelor dumneavostră generale, daţi exemple de

forme de guvernământ.
b) structura de stat – state simple sau unitare şi state compuse sau federative;
Care sunt avantajele şi dezavantajele statelor federative faţă de cele

simple?
c) regimul politic – ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a

societăţii, cu referire imediată la raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în
care un stat asigură şi garantează, în volum şi intensitate, raporturile subiective.
Să ne reamintim...
 Statul este principala instituţie politică a societăţii, fiind instrumentul conducerii
sociale. Dreptul asigură legitimitatea necesară organizării şi funcţionării structurilor
statale. Există o strânsă corelaţie între instituţiile juridice şi mecanismele statale,
corelaţie asigurată de principiul separaţiei puterilor în stat.
 Societatea civilă este alcătuită din ansamblul organismelor, structurilor şi meca-
nismelor aflate în afara statului şi, uneori, chiar în opoziţie cu statul: organizaţii
nonguvernamentale, sindicate, asociaţii profesionale, grupări etnice, reprezentanţi ai
diferitelor minorităţi, asociaţii culturale, sportive, partide politice fără reprezentare
parlamentară.
 Elementele statului sunt: teritoriul, populaţia, forţa publică.
 Scopul statului este apărarea interesului general, fericirea cetăţenilor.
 Puterea de stat se caracterizează prin următoarele trăsături: are caracter politic;
38
are o sferă generală de aplicabilitate; are agenţi specializaţi care o realizează; este
suverană.
 Suveranitatea are o latură internă (supremaţia puterii de comandă a statului în
interior) şi o latură externă (independenţa statului în raporturile cu celelalte state).
 Puterea emană de la popor şi aparţine acestuia, însă exerciţiul puterii este
încredinţat statului, cu respectarea principiului separaţiei puterilor.
 Potrivit principiului separaţiei puterilor, distingem: organe ale puterii legislative,
organe ale puterii executive, organe ale puterii judecătoreşti.
 Părţile componente ale autorităţii judecătoreşti sunt: instanţele judecătoreşti,
Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii.
 Instanţele judecătoreşti sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel,
tribunalele, tribunalele specializate, instanţele militare, judecătoriile.
 Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete;
parchetele sunt organizate pe lângă instanţele judecătoreşti.
 Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
 Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ; structura de
stat; regimul politic.
 Din punctul de vedere al guvernământului, formele de stat se împart în republici
şi monarhii.
 Din punctul de vedere al structurii de stat, distingem: state simple sau unitare şi
state compuse sau federative.
Regimurile politice pot fi: democratice sau dictatoriale (autocratice).
2.4. Rezumat
Principalele instituţii cu ajutorul cărora se realizează organizarea societăţii sunt
dreptul şi statul. Există o strânsă corelaţie între instituţiile juridice şi mecanismele
statale, corelaţie asigurată de principiul separaţiei puterilor în stat.
Dreptul şi statul sunt produse ale vieţii sociale:
 dreptul, ca ansamblu de reguli bazate pe recunoaşterea colectivă, asigură legiti-
mitatea necesară organizării şi funcţionării structurilor statale prin care se
administrează cotidian activităţile din societate;
 statul este principala instituţie politică a societăţii, fiind instrumentul conducerii
sociale.
Societatea civilă (civil society) este alcătuită din ansamblul organismelor, struc-
turilor şi mecanismelor aflate în afara statului şi, uneori, chiar în opoziţie cu statul.
Statul este alcătuit din următoarele elemente:
a) teritoriul;
b) populaţia;
c) forţa publică.
Faţă de celelalte forme de autoritate socială, puterea de stat se caracterizează prin
anumite trăsături care îi delimitează atributele:
 are caracter politic;
 are o sferă generală de aplicabilitate;
 are agenţi specializaţi care o realizează;
39
 este suverană.
Într-un stat democratic, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia.
Deţinătorul originar al puterii este poporul.
Potrivit principiului separaţiei puterilor, distingem:
 organe ale puterii legislative;
 organe ale puterii executive;
 organe ale puterii judecătoreşti.
Potrivit Constituţiei, componentele autorităţii judecătoreşti sunt:
a) instanţele judecătoreşti;
b) Ministerul Public;
c) Consiliul Superior al Magistraturii.
Prin jurisdicţie internaţională se înţelege un organ arbitral sau judiciar instituit prin
acordul dintre state sau alte subiecte de drept internaţional, în vederea soluţionării dife-
rendelor internaţionale apărute sau care ar putea să apară.
Laturile componente ale formei de stat sunt:
a) forma de guvernământ;
b) structura de stat;
c) regimul politic.
2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care sunt elementele statului?
2. Ce este puterea de stat? Care sunt trăsăturile acesteia?
3. Care sunt formele suveranităţii?
4. Care sunt coordonatele principiului separaţiei puterilor în stat?
5. Care sunt instanţele judecătoreşti?
6. Cum sunt organizate parchetele?
7. Ce rol îndeplineşte Consiliul Superior al Magistraturii?
8. Care este componenţa Consiliului Superior al Magistraturii?
9. Care sunt ceilalţi participanţi la activitatea de înfăptuire a justiţiei?
10. Care sunt jurisdicţiile internaţionale? Care sunt subiectele de sezină?
11. Care sunt laturile componente ale formei de stat?

 Ce desemnează structura de stat? Daţi exemple de state unitare şi de state
federative.
 Pe baza cunoştinţelor dumneavoastră generale, încercaţi să realizaţi o
incursiune teoretică în istoria statului.
 Ce deosebire există între republica parlamentară şi cea prezidenţială? Daţi
exemple de republici.
 Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului, instituţii ale statului de drept.
Informaţiile necesare redactării eseurilor se regăsesc în capitolul Dreptul şi

statul
40
2.6. Bibliografie.
2014
Bucureşti, 1995
41
Unitatea de învăţare 3. Principiile dreptului
3.1. Introducere
Această a prelegere prezintă în mod analitic principiile dreptului, facând o incursiune
în studiul valorilor fundamentale ale societăţii.

 să îşi însuşească principiile dreptului;

 să definească noţiunea de principiu al dreptului;
 să expună rolul principiilor dreptului;
 să analizeze fiecare principiu în parte, evidenţiind valorile fundamentale ale
societăţii.
3.3. Principiile dreptului
3.3.1. Clarificarea noţiunii de principiu al dreptului
În această parte a prelegerii, se va accentua asupra configurării teoretice a

noţiunii de principiu al dreptului.
Ce sunt principiile dreptului? Idei conducătoare ale conţinutului tuturor

normelor juridice.
Care este rolul principiilor dreptului? Ele au un rol constructiv, dar şi unul
valorizator pentru sistemul de drept, în sensul că ele cuprind cerinţele obiective ale
societăţii, cerinţe cu manifestări specifice în procesul de constituire a dreptului şi în
procesul de realizare a sa.
Ce rol joacă tradiţia şi inovaţia în constituirea sistemului dreptului?
42
Principiile generale ale dreptului sintetizează un mare număr de cazuri
concrete, ele rezumă fie aprecierile individuale ale relaţiilor juridice, fie elementele de
drept (sub forma unor definiţii) Ele nu au suport exclusiv imaginativ.
Delimitarea principiilor se face în funcţie de experienţa socială şi de unele

cerinţe obiective ale evoluţiei societăţii, ale convieţuirii sociale, ale asigurării acelui
echilibru necesar între drepturile unora şi obligaţiile altora. Principiile dreptului trebuie
departajate de:
a) conceptele juridice – chiar dacă există o legătură între ele - conceptele
juridice sunt elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar
acestea, la rândul lor, dau conţinut concret categoriilor juridice -, principiile juridice nu
se confundă cu conceptele şi categoriile juridice. Dar acestea din urmă ajută principiile
juridice, prin conferirea unui conţinut concret, prin punerea lor în acord cu schimbările
sociale.
b) normele juridice - normele juridice au, faţă de principii, o valoare explicativă
mai mică.
c) axiomele juridice - acestea sunt mici sinteze, cu un grad de cuprindere mult
mai mic decât principiile generale şi cu un rol limitat în interpretarea fenomenului
juridic.
 Exemplificaţi.
Ideea de bază de la care s-a pornit, indiferent de şcoala de drept care a abordat
această problemă, a fost considerarea dreptului ca instrument al asigurării libertăţii şi
egalităţii oamenilor în raporturile dintre ei sau în raporturile lor cu statul, independent
de variaţiile istorice în care s-au configurat instrumentele juridice de garantare şi
realizare practică a libertăţii şi egalităţii.
 Exemplificaţi, arătând care sunt ideile esenţiale ale diferitelor teorii -

pozitiviste, jusnaturaliste sau istorice – în abordarea problematicii originii dreptului.
Care este importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor dreptului?

- principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic;
- principiile dreptului au rol în administrarea justiţiei;
- acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului -
garanţia acordată indivizilor contra imprevizibilităţii normelor coercitive - şi a
congruenţei sistemului legislativ - adică concordanţa legilor, caracterul lor social
verosimil, oportunitatea lor.
3.3.2. Prezentarea analitică a principiilor dreptului
43
a) Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului. Acţiunea acestui
principiu presupune premisa existenţei statului de drept. În statul de drept, întinderea
puterii trebuie să fie compensată de scurtimea duratei sale, izvorul puterii politice sau
civile trebuie să fie expresia voinţei suverane a poporului, iar aceasta trebuie să îşi
găsească formule juridice potrivite de exprimare, în aşa fel încât puterea poporului să
poată funcţiona în mod real ca o democraţie.
b) Principiul libertăţii şi al egalităţii. În realizarea efectivă a vieţii sociale,

rolul dreptului se materializează în îngrădirea înclinaţiei unor grupuri de a nega altora
ceea ce lor nu le place, în neutralizarea acelei suspiciuni difuze autorităţilor politice
faţă de grupările nonconformiste şi în înlăturarea tuturor barierelor şi a discriminărilor
ce persistă în calea asigurării şanselor egale de manifestare şi progres pentru toţi
oamenii.
c) Principiul responsabilităţii. Dincolo de terenuri morale, responsabilitatea

priveşte domeniul dreptului, în sensul că acesta poate şi trebuie să intervină în
reglementarea raporturilor sociale, nu numai post festum, ci şi prin prescripţiile sale,
putând să fundamenteze atitudini culturale ale individului faţă de lege, atitudini
exprimate esenţial în apărarea integrităţii valorilor sociale pe cale legală.
d) Principiul echităţii şi justiţiei. Acţiunea principiului echităţii priveşte atât

activitatea legiuitorului, cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului.
Imaginaţi o situaţie reală în care se poate proba existenţa acestor

principii ale dreptului.
Să ne reamintim...
Principiile de drept sunt ideile conducătoare (prescripţiile fundamentale) ale conţi-
nutului tuturor normelor juridice.
În raport cu sistemul de drept, principiile au: un rol constructiv – subliniat în mo-
mentul creării dreptului, marcat de influenţa tradiţiei şi a inovaţiei şi un rol valo-
rizator – cuprind cerinţele obiective ale societăţii, cerinţe care se manifestă în procesul
de constituire a dreptului şi în procesul de realizare a acestuia.
Principiile generale ale dreptului sunt: principiul asigurării bazelor legale de
funcţionare a statului; principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii;
principiul echităţii şi justiţiei.
44
3.4. Rezumat
Principiile de drept sunt ideile conducătoare (prescripţiile fundamentale) ale conţi-
nutului tuturor normelor juridice.
În raport cu sistemul de drept, principiile au:
 un rol constructiv – subliniat în momentul creării dreptului, marcat de influenţa
tradiţiei şi a inovaţiei;
 un rol valorizator – cuprind cerinţele obiective ale societăţii, cerinţe care se
manifestă în procesul de constituire a dreptului şi în procesul de realizare a acestuia.
Principiile dreptului constituie o generalizare de fapte experimentale. Sunt
rezultatul unor observaţii continue şi necesare ale nevoilor societăţii.
Principiile dreptului trebuie delimitate de: conceptele şi categoriile juridice; normele
de drept pozitiv; axiomele, maximele şi aforismele juridice.
Principiile reprezintă un factor de stabilitate în drept, fiind veritabile constante ale
dreptului. Ele orientează activitatea legiuitorului şi constituie un îndreptar pentru
toţi cei implicaţi în administrarea justiţiei.
Principiile asigură sistemului de drept unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi
congruenţa.

1. Ce sunt principiile dreptului şi ce trăsături prezintă acestea?
2. Ce rol îndeplinesc principiile raportat la sistemul de drept?
3. În ce rezidă deosebirea dintre principiile dreptului şi categoriile şi conceptele
juridice?
4. În ce constă importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor dreptului?
5. Care sunt principiile generale ale dreptului?
6. De ce sunt libertatea şi egalitatea principii generale ale dreptului?
7. Ce este echitatea?

 Responsabilitatea şi liberul arbitru.
 Cum a fost analizată justiţia în cadrul doctrinelor filosofice?
Informaţiile necesare redactării eseurilor se regăsesc în capitolul Principiile

dreptului
3.6. Bibliografie.
2014
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
1992
Sofia Popescu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1999
45
Unitatea de învăţare 4. Izvoarele dreptului
4.1. Introducere
În cadrul acestei prelegeri vor fi prezentate modalităţile specifice de exprimare a
conţinutului dreptului (izvoarele dreptului), analizând fiecare izvor de drept în mod
distinct
 să identifice corect sursele dreptului în funcţie de sistemul de drept;

 să evidenţieize trăsăturile specific fiecărui izvor de drept;
4.3. Izvoarele dreptului
4.3.1. Noţiunea de izvor de drept
Analiza izvoarelor dreptului a evidenţiat două accepţiuni ale acestei

noţiuni:
a) Izvoare de drept în sens material – realităţi exterioare dreptului care
determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte
din necesităţi practice;
b) Izvoare de drept în sens formal – aspecte, modalităţi prin care
conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită şi
se impune în societate ca model de urmat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte între:

- izvoare scrise şi izvoare nescrise;
- izvoare oficiale şi izvoare neoficiale;
- izvoare directe şi izvoare indirecte;
- izvoare creatoare şi izvoare interpretative;
- izvoare potenţiale şi izvoare actuale;
- izvoare de constituire şi izvoare de calificare.
 Exemplificaţi.
46
4.3.2. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului
1. Obiceiul juridic (cutuma)
- obiceiul este cel mai vechi izvor de drept, pe treapta evoluţiei, el

precedând dreptului;
- apare în treapta primitivă de dezvoltare socială şi este expresia unor
necesităţi pe care societatea le reclamă în scopul conservării
valorilor comunităţii;
- obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al
repetării unei practici;
- cutuma implică o îndelungată practică socială şi se întemeiază pe
cazuri concrete la care se face ulterior referire (precedente).
Atenţie! Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept.
Există două moduri prin care un obicei trece din sistemul normelor sociale în
sistemul izvoarelor dreptului:
i. statul, prin organele sale legislative, recunoaşte (sancţionează) un obicei şi

îl încorporează într-o normă oficială;
ii. obiceiul este invocat de părţi, ca normă de conduită, în faţa unei instanţe de
judecată, iar aceasta îl validează ca regulă juridică.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un obicei pentru a deveni izvor de

drept:
a) o condiţie obiectivă –să fie vorba despre o practică veche şi incontestabilă;
b) o condiţie subiectivă – practica trebuie să aibă caracter obligatoriu.
Este obiceiul izvor de drept?
Răspunsul la această întrebare trebuie să fie nuanţat în funcţie de ramura de

drept despre care vorbim. Astfel:
a) În dreptul public (dreptul constituţional şi internaţional public),
obiceiul este izvor principal de drept, îmbrăcând forma uzanţelor
constituţionale sau internaţionale. Cutuma internaţională este o
exprimare tacită a consimţământului statelor cu privire la acceptarea
unei reguli determinate, ca normă de conduită în relaţiile dintre ele.
b) În dreptul privat (dreptul civil, dreptul comercial etc.), dreptul este
izvor de drept în limitele prevăzute de lege (obiceiuri consacrate de
lege ca izvoare de drept).
c) În dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, în acest caz
funcţionând principiul legalităţii pedepsei şi a incriminării (Nulla
poena sine lege. Nullum crimen sine lege.), astfel că singurul izvor
47
al dreptului penal este legea scrisă.
Atenţie! Nu se recunoaşte calitatea de izvor de drept obiceiului care conţine o

regulă contrară ordinii publice şi bunelor moravuri şi nici cutumei care abrogă o lege
în vigoare.
2. Doctrina
- cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau

fenomenului juridic;
- interpretările ştiinţifice făcute materialului normativ îl ajută pe legiuitor sau pe
judecător în procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului;
- în dreptul actual, doctrina nu este izvor de drept, nu i se recunoaşte valoare de
iniţiator legislative;
- cu toate acestea, practica legislativă (crearea dreptului) şi practica dreptului
(aplicarea dreptului) nu ar putea exista fără teoria juridică (doctrina). Soluţiile doctrinei
au ca punct de plecare fapte reale pe care, pe cale de generalizare, le interpretează
teoretic şi le explică.
3. Practica judiciară şi precedentul judiciar
Practica judecătorească (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea hotărârilor

judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele.
Rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară în cauzele
analoge. Astfel, în măsura în care o decizie anterioară interpretează dreptul, aceasta se
va impune în cauzele suficient de asemănătoare.
Activitatea de aplicare a legii realizată de către judecător este guvernată de

două principii:
a) judecătorul se pronunţă întotdeauna în cauza pe care o judecă şi nu are
dreptul să stabilească dispoziţii generale în afara speţei particulare pe care o are de
soluţionat;
b) un judecător nu este legat, în general, de hotărârea pronunţată de un alt
judecător într-o speţă similară.
În această ordine de idei, jurisprudenţa nu poate fi izvor de drept, nu poate avea

rol creator în sistemul dreptului românesc.
Există două situaţii care evidenţiază importanţa precedentului şi în cazul

sistemului nostru de drept:
I. Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în cazul recursului în

interesul legii;
48
II. Hotărâri prealabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea
unei chestiuni de drept;
III. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţionala a

României.
4. Contractul normativ
Contractul este un act juridic individual prin care se stabilesc drepturi şi

obligaţii pentru subiecte determinate.
Există contracte care nu privesc drepturile şi obligaţiile unor subiecte
determinate, ci au în vedere reglementări cu caracter generic; acestea poartă denumirea
de contracte normative.
În accepţiunea de act juridic individual, contractul nu este izvor de drept, spre
deosebire de contractul normativ care are calitatea de izvor de drept.
Contractul normativ îşi produce efectele de izvor de drept în cazul dreptului
constituţional, al dreptului muncii şi securităţii sociale şi în cazul dreptului
internaţional pubic.
Contractele normative nu privesc drepturi şi obligaţii ale unor subiecte
determinate, ci au în vedere reglementări cu caracter generic, fiind izvoare de drept
pozitiv, astfel:
 Magna Charta Libertatum este consemnată istoric pentru epoca feudală ca

fiind o convenţie încheiată în anul 1215 între baronii, cavalerii şi orăşenii
răsculaţi, pe de o parte şi regele Ioan fără de ţară, pe de altă parte. Prin această
Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui în scopul eliminării abuzurilor
comise de monarh sau de reprezentanţii săi direcţi, precum şi garantarea unui
număr de drepturi pentru toţi cetăţenii. În timp, Magna Carta s-a afirmat ca un
element de bază al parlamentarismului englez;
 în dreptul constituţional, contractul normativ reprezintă un izvor de drept în

materia organizării şi a funcţionării structurii federative a statelor:
o operează în sensul organizării şi funcţionării structurii federative a statelor,
prin ele statornicindu-se principiile fundamentale convenite de statele
membre;
stabilesc drepturile şi competenţa formaţiunilor statale, a statului federativ şi,
respectiv, a statelor membre ale federaţiei;
 în dreptul muncii şi securităţii sociale, există contractele colective de muncă, în
care se prevăd condiţiile generale ale desfăşurării procesului de muncă şi care
stau apoi la baza încheierii contractelor individuale de muncă; aceste forme
juridice (contractul colectiv, contractul de adeziune) atestă faptul că dreptul nu
emană numai de la stat, ci şi de la organisme nestatale, cum sunt sindicatele.
5. Actul normativ
Denumit şi legea ca izvor de drept, actul normativ este cel mai important în
ierarhia izvoarelor dreptului.
49
Noţiunea de lege prezintă două accepţiuni:
- în sens larg – legea desemnează orice regulă de drept obligatorie;
- în sens restrans – legea este actul normativ elaborat, printr-o procedură
specifică, de Parlament.
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris. Actul normativ este

izvorul de drept creat de organele autorităţii publice învestite cu competenţe normative
şi cuprinde norme general obligatorii a căror aplicare poate fi realizată, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului.
Actul normativ se situează pe o poziţie predominantă în sistemul izvoarelor
dreptului, scopul fiind acela de a se asigura stabilitatea şi securitatea sistemului de
drept.
Caracteristicile actului normativ:

- are formă scrisă;
- deţine mijloace specifice de publicitate a conţinutului, aceste mijloace
reprezentând garanţii de certitudine a conţinutului actului normativ;
- este receptivă la dinamica transformărilor sociale, spre deosebire de obicei,
izvor de drept conservator;
- se pretează mult mai uşor la aplicarea unor metode de elaborare şi
sistematizare.
Sistemul actelor normative este format din:

a. legi:
- acte normative cu o procedură aparte de elaborare;
- au totdeauna caracter normativ;
- au competenţă de reglementare primară şi originară;
b. decrete;
c. hotărâri şi ordonanţe ale guvernului;
d. regulamente şi ordine ale ministerelor;
e. decizii şi hotărâri ale organelor administraţiei locale.
 Exemplificaţi.
4.3.3. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar
1. Izvoarele primare (originare) sunt:

- tratatele constitutive care au pus bazele Uniunii Europene (tratatele
de la Paris şi tratatul de la Roma);
- tratatele de aderare ale statelor membre ale Uniunii;
- protocoalele;
- convenţiile;
- documentele anexe la aceste tratate.
2. Izvoarele derivate sunt:
- deciziile şi regulamentele;
- recomandările şi directivele;
- avizele;
50
- actele atipice (rezoluţii ale Consiliului, comunicări ale Comisiei,
declaraţii comune).
3. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

- prin intermediul acesteia se dă interpretare cu caracter autentic
dreptului comunitar, fapt ce asigură coerenţa şi omogenitatea sistemului
comunitar.
4. Principiile generale ale dreptului comunitar.
Să ne reamintim...
Analiza izvoarelor dreptului a evidenţiat două accepţiuni ale acestei
noţiuni:
4.4. Izvoare de drept în sens material – realităţi exterioare dreptului care
determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din
necesităţi practice;
4.5. Izvoare de drept în sens formal – aspecte, modalităţi prin care conţinutul
preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită şi se impune în
societate ca model de urmat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte între:

- izvoare scrise şi izvoare nescrise;
- izvoare oficiale şi izvoare neoficiale;
- izvoare directe şi izvoare indirecte;
- izvoare creatoare şi izvoare interpretative;
- izvoare potenţiale şi izvoare actuale;
- izvoare de constituire şi izvoare de calificare.
Izvoarele formale ale dreptului sunt:

1. obiceiul juridic (cutuma);
2. doctrina;
3. practica judecătorească şi precedentul judiciar;
4. contractul normativ;
5. actul normativ.
4.4. Rezumat
Izvoarele (sursele) dreptului constituie modalităţi specifice de exprimare a
conţinutului dreptului. Noţiunea de izvor de drept este utilizată cu mai multe
accepţiuni: izvor de drept în sens material; izvor de drept în sens formal; izvor de drept
în sens istoric; izvor de drept în sens de sursă ideologică.
Izvoarele materiale (reale) ale dreptului sunt: factorii de configurare a dreptului;
dreptul natural şi raţiunea umană; conştiinţa juridică.
Izvoarele formale ale dreptului sunt: obiceiul juridic (cutuma); doctrina; practica
judecătorească şi precedentul judiciar; contractul normativ; actul normativ.
Obiceiul juridic, cel mai vechi izvor de drept, constă într-o practică veche şi
51
incontestabilă, având un caracter obligatoriu. Pentru a fi izvor de drept, este necesar fie
ca statul să-l sancţioneze, încorporându-l într-o normă oficială, fie ca obiceiul să fie
invocat de părţi, ca normă de conduită, în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta să îl
valideze ca regulă juridică.
Doctrina, cuprinzând analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de
specialitate le dau fenomenului juridic, are doar un rol teoretic-explicativ, fără a
constitui izvor în sistemul de drept românesc.
Practica judiciară (jurisprudenţa), alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate de către instanţele de toate gradele, nu constituie izvor în sistemul de drept
românesc. Totuşi, în practică, instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în
interpretarea şi aplicarea unui text de lege, astfel că se recunoaşte judecătorului un
anumit rol creator.
Precedentul judiciar, reprezentând autoritatea pe care o poate avea o decizie
judiciară faţă de cauzele analoge, nu constituie izvor în sistemul de drept românesc, cu
două excepţii: deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul recursului în
interesul legii; deciziile prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; deciziile Curţii Constituţionale.
Contractul normativ, cuprinzând reglementări cu caracter generic, constituie izvor
în sistemul de drept românesc.
Actul normativ este principalul izvorul de drept în sistemul de drept românesc,
fiind creat de organe ale autorităţii publice, învestite cu competenţe normative
(parlament, guvern, organe administrative).
Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotărâri şi
ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii şi hotărâri ale
organelor administrative locale.
Izvoarelor dreptului comunitar se clasifică în: izvoarele primare (originare),
izvoare derivate, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, principiile
generale ale dreptului comunitar.

1. Care este diferenţa între noţiunea de „izvor de drept în sens material” şi noţiunea
de „izvor de drept în sens formal”?
2. Poate judecătorul să ia în considerare o regulă stabilită de obicei, la care însă
legea nu face trimitere? Argumentaţi şi exemplificaţi.
3. Este doctrina izvor în sistemul de drept românesc? Argumentaţi.
4. Ce este jurisprudenţa?
5. Cum se explică rolul creator al judecătorului?
6. Ce este contractul normativ şi în ce ramuri constituie izvor de drept?
7. Din ce elemente se compune sistemul actelor normative?
8. Cum se clasifică izvoarele dreptului Uniunii Europene?
52
 Este obiceiul izvor în sistemul nostru de drept? Explicaţi poziţia
obiceiului raportat la diferite ramuri de drept.
 Care sunt cazurile în care precedentul este izvor în sistemul de drept
românesc? Explicaţi fiecare caz în parte.
 Constituie jurisprudenţa izvor în sistemul de drept românesc?
Argumentaţi.
 Ce este actul normativ şi cum se explică poziţia predominantă a actului
normativ în sistemul izvoarelor dreptului?
Informaţiile necesare redactării eseurilor se regăsesc în capitolul Izvoarele

dreptului
4.6. Bibliografie.
2014
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
1992
Sofia Popescu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1999
53
Unitatea de învăţare 5. Dreptul în sistemul normativ social. Norma juridică
5.1. Introducere
Cea de-a patra prelegere îşi porpune să clarifice problematica relaţiei dintre
drept şi sistemul normativ social, precum şi cea legată de conceptul de normă juridică.

 să coreleze şi să aplice informaţiile dobândite cu privire la sistemul normativ

social, la chestiuni practice;
 sa identifice problematica normei juridice;
 să prezinte aplicabilitatea practică a acestor categorii ale ştiinţei dreptului.
5.3. Dreptul în sistemul normativ
În această secţiune a prelegerii se va analiza relaţia existentă între drept şi

sistemul normelor sociale.
Definiţia normei sociale: Element de reglare a comportamentului social.
5.3.1. Sistemul normelor sociale. Este alcătuit din norme etice, obişnuielnice,
tehnice, politice, religioase, juridice.
1. Corelaţii între norma juridică şi cea etică:

- teoria juridică a considerat dreptul şi morala strâns legate între ele, apreciind
când dreptul ca un minim de morală, când o ordine de drept fără morală (pozitivismul
juridic);
Argumentaţi această idee.
54
- curentele sociologice se plasează între aceste orientări -specificitatea
curentelor sociologice constă în aceea că ele recunosc şi explică prezenţa
spontană a dreptului în viaţa socială, ca urmare a presiunii unor factori sociali -
politici şi ideologici.
2. Corelaţii între norma juridică şi cea a obiceiului:

- obiceiul este o regulă de conduită statornicită în cadrul convieţuirii umane, printr-
un uz îndelungat. Aplicarea sa se realizează îndeosebi prin consensul membrilor
colectivităţii (grupului), potrivit cu credinţa în justeţea reglementării sale.
3. Corelaţii între norma juridică şi cea tehnică:

- este vizibilă mai ales prin nerespectarea în procesul economic a normelor
impuse.
5.4. Norma juridică
Norma juridică:
 este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar;
 reprezintă un etalon, un model de comportament, un „program”;
 conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii faţă de conduita membrilor săi în anu-
mite categorii de relaţii;
 înmagazinează o anumită reprezentare conştientă a legiuitorului în legătură cu
conduita posibilă sau datorată a subiectelor participante la relaţiile sociale.
5.3.1. Caracteristici ale normei juridice:
1. Caracter general şi impersonal:

 pentru a fi un etalon de conduită şi a fi opozabilă* în mod egal şi continuu
fiecărui individ, norma juridică trebuie să se adreseze difuz şi impersonal destinatarilor
săi, spre deosebire de actul juridic care este prin natura sa concret şi personal;
 ea are vocaţia de a se adresa tuturor persoanelor care sunt în situaţia juridică pe
care norma juridică o reglementează;
 nu trebuie să favorizeze o persoană în detrimentul unei alte persoane, altminteri
ea va fi injustă, arbitrară; astfel că ea trebuie să fie obiectivă şi să se aplice în acelaşi
mod tuturor;
 norma juridică elimină concretul şi particularul, ea este abstractă;
55
2. Caracter tipic:
 această trăsătură descinde din generalitatea normei de drept;
 fiindcă norma urmăreşte o egalizare a însuşirilor semnificative ale relaţiilor
sociale şi, prin aceasta, izolarea diferenţelor individuale nesemnificative;
 formarea tipului de conduită se realizează în vederea codificării acţiunii, a
uniformizării sale în raport cu un interes social legalmente protejat;
3. Implică un raport intersubiectiv:

 norma juridică imaginează omul în raport cu semenii săi, reglementează
comerţul juridic, fiind în strânsă legătură cu imaginea legăturilor sociale
multiple, a infinitului contact social;
 caracterul bilateral al normei presupune schimbul just între persoane aflate per-
manent în relaţie
4. Este obligatorie:
 este obligatorie, deoarece intervine în domenii esenţiale ale societăţii;
 conţine prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului, ci sunt
impuse acestuia într-o varietate de modalităţi;
5.4.2. Definiţia normei juridice
Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop

este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale
statală, în caz de nevoie prin constrângere.
Explicaţi care este rolul normei juridice în societate?
5.4.3. Structura normei juridice
a) din punct de vedere logic – structura logico-juridică constituie partea

statică, internă şi stabilă a normei.
 Ipoteza desemnează împrejurările în care norma juridică intră în acţiune.
 Dispoziţia este miezul normei juridice, în care sunt cuprinse drepturile şi
obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora.
 Sancţiunea conţine urmările nefavorabile care survin în condiţiile nerespectării
dispoziţiei.
b) din punct de vedere tehnico-legislativ – structura tehnico-legislativă
56
reprezintă partea flexibilă a normei (construcţia tehnică a normei juridice de
către legiuitor).
5.4.4. Clasificarea normelor juridice
1. Criteriul ramurii de drept – cel al obiectului reglementării juridice şi al

metodelor de reglementare.
2. Criteriul forţei juridice a actului normativ - actele normative sunt exprimate
în legi, decrete, hotărâri guvernamentale, ordonanţe, fiecare cu o forţă juridică
specifică.
3. Criteriul structurii logice - din acest punct de vedere, normele juridice pot fi:
- complete – cele în care sunt cuprinse toate părţile constitutive (ipoteză,
dispoziţie, sancţiune);
- incomplete –acestea sunt clasificate ca norme de trimitere şi norme în alb.
4. Criteriul sferei de aplicare - din acest punct de vedere, normele juridice sunt
generale, speciale şi de excepţie.
5. Criteriul gradului şi intensităţii incidenţei – normele principii şi normele
cardinale sunt distinse după acest criteriu.
6. Criteriul modului de reglementare a conduitei: onerative, prohibitive,
permisive - ele trimit la reglementarea comportamentelor sociale şi juridice.
7. Normele organizatorice – normele care privesc organizarea instituţiilor şi a
organismelor sociale.
8. Normele punitive şi normele stimulative sunt analizate şi de sociologia
juridică, cuprinzând sancţiuni negative şi pozitive.
5.4.5. Acţiunea normei juridice
Ea se poate analiza:
I. În timp.
Există trei momente care interesează:
2) intrarea în vigoare a normei juridice;

 înainte de absolut orice, norma juridică trebuie adusă la cunoştinţă întregii
societăţi: nu se poate pretinde un comportament-conduită dacă norma juridică nu este
publicată pentru cunoştinţa tuturor persoanelor care alcătuiesc societatea;
 publicitatea normei are ca fundament juridico-filosofic ideea că necunoaşterea
legii vatămă (ignoratia iuris nocet*); această cerinţă este îndeplinită prin publicarea în
jurnalul oficial al puterii de stat, care în ţara noastră poartă denumirea de Monitorul
Oficial al României;
57
 prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 s-a prevăzut un termen de 3
zile de la publicare pentru intrarea în vigoare a unei legi, spre deosebire de vechea
reglementare constituţională, care stipula tot în art. 78 că legea intră în vigoare la data
publicării ei sau data prevăzută în textul legii. Această modificare constituţională a fost
justificată prin necesitatea de a lăsa la dispoziţia cetăţenilor şi autorităţilor un termen
de 3 zile, necesar procurării Monitorului Oficial şi implicit a textului legal publicat. În
ceea ce priveşte calculul celor 3 zile, termenul curge de la data publicării legii şi se
împlineşte a treia zi de la publicare;
 „actele juridice normative ale Uniunii Europene intră în vigoare astfel:

 legile şi legile-cadru europene se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene şi intră în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în absenţa
acestuia, în a douăzecea zi de la publicare;
 regulamentele şi deciziile europene, atunci când nu indică destinatarii sau
când se adresează tuturor statelor membre, se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene şi intră în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în
absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.
3) acţiunea normei
 fiecare normă de drept, odată intrată în vigoare, este activă şi acţionează numai
pentru viitor;
 norma juridică (I) nici nu retroactivează (nu-şi întinde efectele asupra
raporturilor născute înaintea intrării sale în vigoare), (II) nici nu ultraactivează (nu-şi
extinde efectele după ieşirea sa din vigoare);
 excepţiile de la principiul neretroactivităţii normei juridice;
4) ieşirea din vigoare a normei juridice.
II. În spaţiu şi asupra persoanelor
 norma juridică este teritorială şi personală, în sensul că ea acţionează asupra

teritoriului statului şi asupra cetăţenilor săi;
 principiul teritorialităţii consacră faptul că orice normă juridică în vigoare este
aplicabilă pe întreg teritoriul statului, cu excepţia existenţei în chiar textul legii a unor
prevederi care să indice aplicarea doar pe anumite părţi din teritoriu;
 numai pe teritoriul statal se va aplica legea care provine de la puterea suverană;
Excepţia extrateritorialităţii:
 prin utilizarea ficţiunii juridice, noţiunea de „teritoriu” cuprinde şi:
 suprafaţa şi spaţiile navelor şi aeronavelor româneşti care au arborat drapelul
naţional; la bordul aeronavelor şi navelor româneşti se aplică legea română, indiferent
unde s-ar afla acestea;
sediile misiunilor diplomatice şi consulare ale României în alte ţări, precum şi
58
reprezentanţele economice şi turistice ale statului român deschise pe teritoriul altor
state
Să ne reamintim...
Caracteristici ale normei juridice:
- caracter general şi impersonal;
- caracter tipic;
- implică un raport intersubiectiv;
- este obligatorie
Definiţia normei juridice
Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop
este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale
statală, în caz de nevoie prin constrângere.
5.5. Rezumat
Norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar.
Norma juridică are caracter general şi impersonal, are caracter tipic, implică un
raport intersubiectiv şi este obligatorie.
Structura logică a normei juridice alcătuieşte partea statică, internă şi stabilă a
normei. Elementele structurii logice sunt ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.
Structura tehnico-legislativă formează structura externă şi dinamică a normei juridice.
Coordonatele fundamentale ale acţiunii normelor juridice sunt timpul, spaţiul şi
persoana.
În privinţa acţiunii în timp a normelor juridice, trei sunt momentele care interesează
în mod deosebit domeniul explicativ: intrarea în vigoare a normei juridice, acţiunea
normei juridice şi ieşirea din vigoare a normei juridice.
După promulgare, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în text.
Maxima „nemo censetur ignorare legem” (nimeni nu se poate prevala de necu-
noaşterea legii) instituie o prezumţie de cunoaştere a legii.
De regulă, normele juridice nu retroactivează.
Aplicarea în spaţiu a normei juridice este guvernată de principiul teritorialităţii, care
consacră că orice normă juridică în vigoare este aplicabilă pe întreg teritoriul
statului, cu excepţia existenţei în chiar textul legii a unor prevederi care să indice
aplicarea doar pe anumite părţi din teritoriu.

1. Ce este norma juridică? Definiţie şi trăsături.
2. Care este diferenţa între structura logică a normei juridice şi structura tehnico-
legislativă?
3. Care sunt coordonatele fundamentale ale acţiunii normelor juridice?
4. Care sunt cele trei momente esenţiale ale acţiunii în timp a normei juridice?
5. Ce presupune principiul neretroactivităţii normei juridice?
6. Ce presupune abrogarea expresă? Dar cea implicită?
59
7. În ce constă acţiunea normei juridice în spaţiu?
8. Care sunt excepţiile de la principiul teritorialităţii normei juridice?

 Prezentaţi avantajele şi dezavantajele următoarelor instituţii: regimul naţional,

regimul special sau clauza naţiunii celei mai favorizate?
 Aplicarea în timp a normei juridice. Excepţii de la principiul neretroactivităţii
normei juridice.
 Sofocle susţinea că „niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu
există frică de pedeapsă”.
Informaţiile necesare redactării eseurilor se regăsesc în capitolul Norma juridică

Redactaţi referate cu următoarele teme:
1. Acţiunea în spaţiu a normelor juridice în cazul misiunilor diplomatice şi consulare.
2. Clauza naţiunii celei mai favorizate.
3. Categorii de drepturi ale omului în convenţii internaţionale.
4. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
5. Dreptul ca un minim de morală.
Temele de control se transmit către tutore prin platforma eLearning. Rezultatele

temelor de control vor fi transmise de către tutore către studenţi prin platforma
eLearning.
5.8.Bibliografie.
2014
Bucureşti, 1995
Unitatea de învăţare 6. Tehnica elaborării actelor normative
60
6.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi de învăţare vor fi prezentate noţiunile de tehnică
juridică şi tehnică legislativă, precum şi părţile constiturive şi elementele de structură
ale actului normativ. Se face analiza modalităţilor de sistematizare a actelor
normative.
 să definească şi să identifice noţiunile de tehnică juridică şi tehnică legislativă;
 să enumere şi să identifice părţile componente şi elementele de structură ale

actului normativ
6.3. Tehnica elaborării actelor normative
Prezenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul
activităţii desfăşurate de organe abilitate prin Constituţie, legi sau regulamente să ela-
boreze norme cu putere general-obligatorie. Aceste organe având competenţă norma-
tivă se numesc organe legiuitoare (legiuitorul sau legislatorul) şi vizează, în primul
rând, organele puterii legiuitoare:
 reglementează primar şi originar relaţiile sociale fundamentale dintr-o societate;
 îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu anumite reguli de tehnică juridică şi
potrivit scopurilor impuse de buna funcţionare a mecanismului social;
 îndeplinesc atribuţii legislative care implică o fundamentată activitate cognitivă
şi o muncă specializată, de apreciere valorică (de triere, evaluare şi valorizare a
conţinutului faptelor şi relaţiilor sociale, în vederea trecerii de la indicativ la imperativ,
prin intermediul acţiunii legiuitorului).
6.3.1. Noţiunea tehnicii juridice
 crearea dreptului, în baza cerinţelor vieţii sociale, reprezintă o acţiune de mare
61
rezonanţă socială şi cu adânci implicaţii în derularea normală a raporturilor între
oameni;
 un rol fundamental în procesul de creare a dreptului revine teoriei juridice;
 totuşi, o anumită importanţă o au şi:
 procedeele tehnice
 artificiile
 modalităţile practice de construcţie normativă;
 prin intermediul acestora, cerinţele vieţii sociale îmbracă forma specifică a regle-
mentărilor legale;
Una dintre problemele esenţiale ale gândirii juridice este aceea dacă dreptul
este:
 dat, în afara oricărei elaborări umane
sau
 construit de om.
Trebuie operată distincţia între ştiinţa şi tehnica dreptului:

 ştiinţa supune investigaţiei mediul social ce solicită intervenţia legiuitorului;
tehnica determină modalităţile prin care intervenţia legiuitorului devine posibilă
Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor şi al artificiilor

prin care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică (se
exprimă conţinutul normei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane.
Conţinutul noţiunii de tehnică juridică implică:

a) momentul receptării de către legiuitor a comandamentului social;
b) aprecierea sa selectivă şi elaborarea normei prin tehnica legislativă;
c) momentul realizării normei de drept construite de legiuitor (tehnica realizării şi a
interpretării dreptului).
6.3.2. Noţiunea tehnicii legislative
Tehnica legislativă:
 este parte constitutivă a tehnicii juridice;
 este alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă
corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice;
 priveşte, strict, construirea soluţiilor normative de către legiuitor;
tehnica legislativă nu trebuie confundată cu legiferarea
Legiferarea cunoaşte două momente importante:
a) constatarea existenţei situaţiilor sociale ce reclamă reglementare juridică;
b) desprinderea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii în funcţie
de conştiinţa juridică a societăţii.
Principiile legiferării
62
1. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice.
2. Principiul (cerinţa) asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului.
3. Principiul (cerinţa) corelării sistemului actelor normative.
4. Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea normativă
6.3.3. Părţile constitutive ale actului normativ
Un act normativ este compus, de regulă, din următoarele părţi:

a) Expunerea de motive
 însoţeşte unele acte normative de importanţă deosebită;
 constituie o prezentare succintă a actului normativ, a condiţiilor care au impus
apariţia acestuia, a finalităţilor urmărite prin adoptarea respectivului act normativ;
 se numeşte notă de fundamentare atunci când însoţeşte ordonanţele şi hotărârile
Guvernului la proiectul legii de aprobare a acestora.
b) Titlul actului normativ
 este elementul său de identificare, pe baza lui putând fi identificat într-o clasă de
acte normative (legi, ordonanţe de urgenţă, hotărâri ale Guvernului etc.), apoi pe baza
numărului şi a anului adoptării sau emiterii acestuia, el se individualizează în cadrul
actelor normative din aceeaşi categorie;
 titlul cuprinde denumirea generică a actului în funcţie de categoria sa juridică şi
de autoritatea emitentă, precum şi de obiectul reglementării;
Exemplu: Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de

mediator
c) Preambulul
 enunţă, în sinteză, scopul şi, după caz, motivarea reglementării;
 includerea sa în cuprinsul actului normativ se apreciază de la caz la caz, fiind
astfel o parte constitutivă facultativă – este foarte rar întâlnit în cazul legilor, fiind
întâlnit mai des în actele cu caracter politic ale Parlamentului;
d) Formula introductivă
 se regăseşte sub titlul actelor normative şi constă într-o propoziţie care cuprinde
denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la
emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv;
e) Partea dispozitivă
 cea mai importantă parte a actului normativ, care dă expresie conţinutului
normativ al actului;
 cuprinde totalitatea prescripţiilor normative şi a normelor juridice (pe lângă
norme juridice, se mai întâlnesc şi prescripţii care privesc definirea termenilor,
interpretarea normelor, sfera de aplicare a acestora etc.);
63
 practic, se compune din articolele actului normativ care sunt grupate în:
- dispoziţiile generale
- dispoziţiile de conţinut (de fond)
- dispoziţiile tranzitorii
- dispoziţiile finale
f) Formula de atestare a autenticităţii actului normativ
g) Semnătura reprezentantului legal al emitentului
h) Numărul şi data actului normativ
i) Anexele actului normativ
 sunt părţi exterioare legii (sunt consecutive ultimei pagini a textului normativ),
dar fac corp comun cu aceasta, având aceeaşi forţă juridică cu cea a actului normativ.
6.3.4. Elementele de structură ale actului normativ
a) Articolul
 de regulă, articolul conţine o dispoziţie de sine-stătătoare;
 se poate întamplă să fie elaborate acte normative cu articol unic. Articolul unic al
unei reglementări juridice va fi redactat în formule simple;
 există cazuri însă când, în cuprinsul actului normativ, un articol conţine o singură
normă sau, dimpotrivă, o normă este cuprinsă în mai multe articole;
 alteori, diversele componente ale structurii logice a normei juridice (ipoteza, dis-
poziţia, sancţiunea) pot fi regăsite în articole diverse;
 de regulă, articolele se numerotează cu cifre arabe.
b) Paragrafe şi alineate
 constituie subdiviziuni ale articolului şi condensează materialul normativ într-o
propoziţie sau frază, care să reglementeze o ipoteză juridică ce ţine de specificul
articolului din care face parte; când este singular, el nu se numerotează.
Exemplu: Art. 1 din Codul Civil

Izvoarele dreptului civil
(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile
generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa
acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există
asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în
măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.
(4) Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri
64
sunt recunoscute ca izvoare de drept.
(5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a
conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau
organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.
(6) În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul
(cutuma) şi uzurile profesionale.
Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa
în:
 părţi (Codul penal este împărţit în Parte Generală şi Parte Specială);
 secţiuni;
 capitole;
 titluri.
6.3.5. Tehnica sistematizării actelor normative
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt:

 încorporarea
 codificarea.
Încorporarea
 este o formă inferioară (iniţială) de sistematizare;
 presupune simpla aşezare a actelor normative, în raport de criterii exterioare:
 cronologice;
 alfabetice;
 pe ramuri de drept;
 pe instituţii juridice etc.;
Poate fi:
 oficială – realizată de organe de drept;
 neoficială – presupune grupări de texte normative sau de hotărâri judecătoreşti
realizate de persoane particulare.
Codificarea
 este o formă superioară de sistematizare: porneşte totdeauna de la principiile
generale ale sistemului dreptului şi ale unei ramuri de drept, căutând să redea, într-un
singur act, cu un conţinut şi o formă unitare, cât mai complet şi mai închegat, toate
normele juridice dintr-o ramură (a dreptului civil, penal, financiar etc.).
65
Să ne reamintim...
Prezenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este
rezultatul activităţii desfăşurate de organe abilitate prin Constituţie, legi sau
regulamente să elaboreze norme cu putere general-obligatorie. Aceste organe având
competenţă normativă se numesc organe legiuitoare
6.4. Rezumat
Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor, artificiilor prin
care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică (se exprimă în
conţinutul normei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane.
Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-
un complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare
conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice.
Principiile legiferării sunt: principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de ela-
borare a normelor juridice; principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi
statica dreptului; principiul corelării sistemului actelor normative; principiul
accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea normativă.
Părţile constitutive ale actului normativ sunt: expunerea de motive, titlul,
preambulul, formula introductivă, dispoziţiile generale, dispoziţiile de conţinut, menţi-
unea privind transpunerea normelor Uniunii Europene, dispoziţiile finale şi tranzitorii,
anexele.
Elementele de structură ale actului normativ sunt: articolul, alineatul, paragraful.
Formele de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea şi codificarea.
6.5.Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
1. Ce este tehnica juridică?
2. Care este relaţia dintre tehnica juridică şi tehnica legislativă?
3. Care sunt principiile legiferării? Explicaţi-le.
4. Care sunt părţile constitutive şi elementele de structură ale actului normativ?
5. În ce constă tehnica sistematizării actelor normative?
Pentru a putea răspunde acestor întrebări trebuie să consultaţi capitolul Tehnica
elaborării actelor normative.
6.6.Bibliografie.
2014
Bucureşti, 1995
66
Unitatea de învăţare 7. Realizarea dreptului
7.1.Introducere
În această prelegere se vor evidenţia problematica realizării dreptului

 să sesizeze aspectele practice ale problematicii dreptului;
 să îşi precizeze întinderea aplicării dreptului.
7.3. Realizarea dreptului
7.3.1. Conceptul realizării dreptului
Aceasta este o confruntare a modelului general de conduită, construit de

legiuitor, cu realitatea concretă.
Definiţie: Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viaţă a
conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept,
respectă şi execută dispoziţii normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul
competenţei lor.
7.3.2. Formele realizării dreptului
Acestea sunt în număr de două:
A. Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de

către cetăţeni:
- această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea comandamentelor
cuprinse în normele juridice, prin conformarea faţă de dispoziţiile normative;
- conformarea faţă de conduita fixată prin normele de drept este rezultatul
direct al acţiunii mai multor factori, precum acceptarea legii de către societate,
progresul vieţii materiale şi spirituale a oamenilor etc.;
- ca volum şi intensitate, această formă de realizare a dreptului este mult mai
bogată decât celalaltă formă - aplicarea dreptului;
- din punctul de vedere al tehnicii juridice, activităţile implicate în realizarea
67
acestei forme sunt relativ mai simple.
B. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de

stat şi alte organisme sociale:
Noţiunea de aplicare a dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem
de acţiuni statale, în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor
normelor de drept.
Acte de aplicare a dreptului nu pot elabora decât autorităţile statului, cetăţenii
aplicând dreptul prin respectarea şi executarea normelor juridice. Fără această
diferenţă, nu ar exista nicio deosebire între activitatea statului şi activitatea celorlalte
subiecte juridice.
Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni
statale, în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi a sancţiunilor normelor de
drept.
Drepturile şi obligaţiile participanţilor la viaţa socială îşi au izvorul în norme
juridice, iar organele de stat constată sau recunosc aceste drepturi şi obligaţii. Este
eronată opinia acelor autori care consideră că aplicarea dreptului ar fi legată numai
de constrângerea de stat sau de restabilirea ordinii de drept încălcate. Actul de
aplicare a dispoziţiei unei norme de drept diferă prin conţinut, scop şi destinaţie de
actul de aplicare a sancţiunii normei de drept.
Trăsăturile aplicării dreptului (în comparaţie cu activitatea normativă):
- activitatea de aplicare a dreptului poate fi realizată de orice organ al statului
sau, în limite determinate, şi de organizaţii nestatale. Activitatea normativă este strict
reglementată, fiind dată în competenţa unor organe ale statului;
- spre deosebire de actele normative care au un caracter general, impersonal,
tipic, actele de aplicare a dreptului sunt individuale, concret determinate;
- actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în mod diferit de la o ramură la
alta sau, chiar în cadrul aceleiaşi ramuri, de la o instituţie la alta, spre deosebire de
activitatea de elaborare normativă, care este guvernată de reguli metodologice de
tehnică legislativă;
- hotarul ce separă actul normativ de actul de aplicare îl reprezintă conţinutul
diferit, scopul şi finalitatea deosebită ale celor două categorii;
- spre deosebire de actul normativ, care funcţionează impersonal şi difuz,
acţionând continuu până la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului îşi
epuizează efectele în momentul adoptării sale de către organul abilitat;
- orice normă de drept intră în vigoare la o dată stabilită în mod legal şi
acţionează până la scoaterea din vigoare. Actul de aplicare devine obligatoriu, în
principiu, în momentul comunicării lui părţii interesate;
- în cazul actului de aplicare, termenul în care acesta poate fi contestat curge
din momentul comunicării. Formele şi modalităţile de contestare în cazul actului de
aplicare se află la dispoziţia părţilor, spre deosebire de controlul legalităţii actului
normativ care cunoaşte un sistem de garanţii specifice (control parlamentar sau
judecătoresc).
68
3. Fazele procesului de aplicare a dreptului:
a. stabilirea stării de fapt;
b. alegerea normei de drept;
c. interpretarea normelor juridice;
d. elaborarea şi emiterea actului de aplicare.
Să ne reamintim...
Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor
juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţii
normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competenţei lor.
7.4.Rezumat
Realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de conduită, construit
de legiuitor, cu realitatea concretă.
Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor
juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţii
normative, iar organele de stat aplică dreptul în temeiul competenţelor care le revin.
Realizarea dreptului comportă două mari forme: prin respectarea şi executarea
dispoziţiilor legale de către cetăţeni şi prin aplicarea normelor juridice de către
organele de stat şi alte organisme sociale.
Procesul de aplicare a dreptului comportă patru faze: stabilirea stării de fapt;
alegerea normei de drept; interpretarea normelor juridice; elaborarea şi emiterea actului
de aplicare.
1. Care sunt cele două forme de realizare a dreptului?
2. Care sunt trăsăturile realizării dreptului prin activitatea de respectare şi executare
a normelor juridice?
3. În ce constă aplicarea dreptului?
4. Care sunt fazele procesului de aplicare a dreptului?
Pentru a răspunde acestor întrebări trebuie să cosultaţi informaţiile din capitolul
Realizarea dreptului
7.6.Bibliografie.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014
Bucureşti, 1995
69
Unitatea de învăţare 8. Interpretarea normelor juridice
8.1.Introducere
În cadrul acestei unităţi de învăţare sunt prezentate noţiunea interpretării,
felurile interpretării precum şi metodele de interpretare a normelor juridice

 să definească noţiunea interpretării normelor juridice;
 să identifice felurile şi metodele interpretării normelor juridice.
8.3.Interpretarea normelor juridice
8.3.1. Noţiunea şi raţiunea interpretării
Necesitatea interpretării este justificată de faptul că, în procesul aplicării

dreptului, organul de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei
juridice şi să stabilească compatibilitatea acesteia în raport de o anumită situaţie de
fapt.
Orice normă juridică care urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz
concret trebuie interpretată, pentru ca hotărârea care se va da să se întemeieze în aşa fel
pe lege încât arbitrariul să fie cât mai redus. Organul de aplicare trebuie să
individualizeze norma.
Organul de aplicare are întotdeauna în faţă un sistem de norme cu caracter
general şi impersonal, din care trebuie să selecţioneze pe cea care se aplică în cazul
concret (un caz particular şi individual). Organul de aplicare (interpretul) este obligat
să constate sensul normei de drept, să verifice cu ce înţeles utilizează cuvintele
legiuitorul, dacă acesta a gândit ori s-a exprimat concret sau abstract, dacă a făcut
enumerări limitative ori s-a menţinut în limitele unei reglementări-cadru etc. Analiza
textului legii ridică problema mai largă a sistemelor de semnificaţii, sistemul comun al
limbajului.
Interpretarea normelor juridice are la bază o metodologie proprie cu ajutorul
căreia interpretul identifică părţile componente ale normei de drept, în scopul stabilirii
câmpului de aplicare şi a finalităţii normei.
8.3.2. Felurile interpretării
70
1. Interpretarea oficială – realizată de către organele de stat care au atribuţii fie
în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării normelor juridice.
Acest tip de interpretare are forţă juridică.
a) interpretare autentică (legală sau generală) – când organul emitent

îşi interpretează propriul act;
b) interpretare cazuală – realizată de instanţele judecătoreşti sau de
organele administraţiei în procesul aplicării dreptului.
Identificaţi situaţii în care se aplică cele două cazuri de interpretare

oficială.
2. Interpretarea neoficială – este facultativă şi poate fi realizată de doctrină sau

de avocat în pledoaria sa.
8.3.3. Metodele interpretării:
a) Metoda sistematică – priveşte modalitatea de stabilire a sensului normei

juridice prin încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte sau
prin raportarea sa la economia altor acte normative.
b) Metoda istorică – urmăreşte să explice înţelesul normei juridice prin analizarea
împrejurărilor social-juridice care au stat la baza elaborării şi adoptării acesteia.
c) Metoda logică – în realizarea ei, organul de aplicare se foloseşte de o serie de
argumente ale logicii formale: ad absurdum, per a contrario, a majori ad
minus, a fortiori, etc.
Explicaţi pe larg argumentele logicii formale şi exemplificaţi.
d) Analogia – se realizează atunci când organul de aplicare a dreptului nu

găseşte o normă corespunzătoare pentru soluţionarea unei cauze şi face apel fie la o
normă asemănătoare (analogia legis), fie la principiile generale de drept (analogia
juris).
e) Metoda teleologică - caută să descopere sensul unei dispoziţii neclare prin luarea
în considerare a scopului legii, a raţiunii acesteia. Trebuie căutat spiritul legii, altfel
spus spiritul de a fi al normei juridice, motivul pentru care a fost adoptată.
71
Rezultatele interpretării normelor juridice
Din punctul de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice, interpretarea

poate fi:
a) literală;
b) extensivă;
c) restrictivă.
a) interpretarea literală (ad litteram sau interpretatio declarativa) – se realizează

atunci când organul de aplicare constată că textul normei juridice se mulează, în mod
corespunzător, conţinutului raporturilor sociale pe care le reglementează.
b) interpretarea extensivă – textul normei este mai restrâns decât voinţa legiui-
torului, ceea ce face ca printr-un argument analogic să fie aplicat şi altor situaţii
similare.
c) interpretarea restrictivă – are loc atunci când textul legii este mai larg decât
voinţa legiuitorului, ceea ce face să se restrângă aplicarea legii doar la cazurile dorite
în realitate de legiuitor
Să ne reamintim...
Interpretarea reprezintă un moment al aplicării dreptului. Folosim astfel sintagma
„interpretarea normei juridice”, iar nu „interpretarea dreptului”. Tematica interpretării
nu are în vedere un discurs filosofic despre funcţionarea dreptului în societate, ci are în
vedere aplicarea normei la cazuri concrete, ceea ce necesită clarificarea sensului exact
al normei, pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului. Orice normă
juridică ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret trebuie
interpretată; organul de aplicare trebuie să individualizeze norma, coborând din
generalul şi abstractul normei juridice în particularul şi singularul cazului respectiv.
Interpretarea este o mijlocire între drept şi realitatea vieţii: interpretul explică norma şi
o aplică în contextul social în care ea acţionează. Interpretul, utilizând o metodologie
adecvată de interpretare, va identifica părţile componente ale normei de drept (struc-
tura sa logică), în scopul stabilirii câmpului de aplicabilitate şi a finalităţii normei.
8.4.Rezumat
Interpretarea normei juridice reprezintă un moment al aplicării dreptului.
Interpretarea are în vedere aplicarea normei juridice la cazuri concrete, ceea ce
necesită clarificarea sensului exact al normei, pentru a defini voinţa legiuitorului.
Interpretarea normelor juridice este de două feluri: oficială (obligatorie) şi
neoficială (facultativă).
Interpretarea oficială este realizată de către organe de stat care au atribuţii fie în
procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării normelor juridice.
72
Interpretarea neoficială este cuprinsă, de obicei, în operele ştiinţifice (în doctrină).
Metodele interpretării juridice sunt: gramaticală, istorică, sistematică, logică,
teleologică.
Din punctul de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice, interpretarea
poate fi: literală, extensivă, restrictivă.
1. Cum se justifică necesitatea interpretării?
2. Care sunt felurile interpretării şi prin ce se caracterizează fiecare dintre acestea?
3. În ce constă metoda gramaticală? Exemplificaţi.
4. În ce constă metoda istorică?
5. În ce constă metoda sistematică? Exemplificaţi.
6. În ce constă metoda logică?
7. Ce este analogia? De câte feluri este aceasta?
Pentru a răspunde acestor întrebări, trebuie să parcurgeţi informaţiile din capitolul

Interpretarea normelor juridice.
8.6.Bibliografie.
2014
Bucureşti, 1995
73
Unitatea de învăţare 9. Raportul juridic
9.1. Introducere
În această prelegere vom aborda noţiunile de raport juridic, drept subiectiv şi
obligaţie corelativă, precum şi noţiunea de fapt juridic

 să precizeze întinderea aplicării dreptului;

 să clasifice drepturile şi obligaţiile;
 să identifice subiectele raportului juridic
9.3. Raportul juridic
Este un raport social care implică mai multe elemente:

1. premisele raportului juridic:
- norma juridică;
- subiectele de drept şi
- faptele juridice.
2. idei raţionale: persoană, obligaţie, act juridic, fapt juridic, etc.;
3. contactul între subiecte a căror acţiune are o limită: dreptul şi obligaţia
corelativă.
Normele de drept reprezintă premisa fundamentală a naşterii raporturilor
juridice. Norma defineşte capacitatea subiectelor de drept şi stabileşte categoriile de
fapte juridice şi efectele lor. Raportul juridic este principalul mijloc de realizare a
normei juridice, fără a fi unica modalitate de realizare a acesteia.
Există norme juridice care se realizează în afara producerii de raporturi juridice
– normele prohibitive, a căror menire nu este aceea de a crea raporturi juridice, ci de
apăra şi influenţa relaţiile sociale prin impunerea unor abstenţiuni de la săvârşirea
unor fapte care ar putea să lezeze ordinea de drept. Încălcarea normelor prohibitive
determină crearea unor raporturi de constrângere (ceea ce face ca scopul fundamental
al normei să nu se realizeze), apariţia raportului juridic fiind rezultatul încălcării
normei prohibitive.
În analiza conceptului de raport juridic distingem între:
 accepţiunea de fond – formă de realizare a dreptului;
74
 accepţiunea tehnico-juridică – construcţie a gândirii teoretice.
9.3.1. Definiţie: Raportul juridic este acea legătură socială, reglementată de

norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi
determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
9.3.2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic:
1. Este un raport social;

2. Este un raport de suprastructură;
3. Este un raport voliţional;
4. Este un raport valoric;
5. Este o categorie istorică.
Explicaţi caracteristicile raportului juridic.
9.3.3. Subiectele raportului juridic
1. Conceptul de subiect de drept (subiect al raportului juridic); se doreşte

evidenţierea relaţiei existente între calitatea de subiect de drept şi capacitatea juridică
- o categorie ce desemnează aptitudinea (deci posibilitatea) de a avea drepturi şi
obligaţii în raporturi juridice concrete. Omul este singurul în măsură să participe la
raportul juridic în calitate de subiect. Această participare nu decurge în mod natural, ci
este acordată de stat şi reglementată prin norme de drept. Subiecte ale raporturilor
juridice nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate
2. Capacitatea juridică –aptitudinea recunoscută de lege omului de a avea

drepturi şi obligaţii juridice poartă denumirea de capacitate juridică. Subiectul de
drept purtător de capacitate juridică nu este în mod automat purtător de drepturi şi
obligaţii, ci el are doar facultatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii într-un raport
juridic concret. Termenul de capacitate este strâns legat de persoana omului şi de
personalitatea sa. Legea fixează momentul apariţiei capacităţii juridice, întinderea ei,
volumul drepturilor şi îndatoririlor ce pot forma conţinutul unui raport juridic
Capacitatea juridică poate fi:
 generală
sau
 specială.
75
3. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice:
 Subiecte individuale (persoana)
 persoana (fie că este cetăţean al statului respectiv, fie că este
străin sau apatrid) apare în raporturile juridice ca subiectul cu raza de
participare cea mai largă;
 cetăţenii statului pot participa în principiu la toate raporturile
juridice, atât între ei, cât şi cu statul, cu organizaţiile economice sau
organizaţiile nestatale, având capacitate juridică generală;
 pentru ca persoana fizică să existe, să fie dotată cu capacitate
juridică, este nevoie de un corp uman, astfel încât naşterea marchează
începutul existenţei persoanei şi a recunoaşterii capacităţii juridice;
 moartea naturală, fizică, pune capăt capacităţii juridice a unei
persoane
 Subiecte colective
a/. Statul
 statul participă în calitate de subiect de drept atât la raporturi
juridice interne, cât şi în raporturi juridice de drept internaţional;
 în dreptul intern, statul apare ca subiect de drept în primul rând
în raporturile de drept constituţional
b/. Organele statului

 în procesul de realizare a dreptului, participarea autorităţilor
puterii legiuitoare, executive şi judecătoreşti se realizează în
raport de competenţa rezervată prin Constituţie şi legile de
organizare şi funcţionare subsecvente;
 învestite cu competenţă specifică, aceste subiecte participă ca
purtătoare ale autorităţii statale într-un domeniu sau altul,
îndeplinind cel puţin trei categorii de competenţe:
 exercitarea conducerii de stat în diverse domenii;
 soluţionarea problemelor privind temeinicia legală a
pretenţiilor unor subiecte de drept;
 asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare,
restabilirea ordinii de drept încălcate şi recuperarea
prejudiciilor
c/. Persoanele juridice

 prezintă o deosebită importanţă pentru viaţa economică şi
social-culturală a ţării;
 elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt:
 organizare de sine-stătătoare;
 un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop, în
76
acord cu interesul general;
 au personalitate juridică proprie, distinctă de personalitatea
juridică a membrilor săi
Ce relaţie există între subiectele individuale şi cele colective din punctul

de vedere al raportului juridic ?
9.3.4. Conţinutul raportului juridic
Aici se reflectă legătura indisolubilă dintre:

- norma agendi – regula de drept ce determină conduita
posibilă şi datorată
şi
- facultas agendi – dreptul unui participant la raportul
juridic.
9.3.5. Proba dreptului subiectiv
Atunci când un drept subiectiv este contestat, este nevoie dovedirea (probarea)
sa, cu ajutorul mijloacelor de probă. Reglementarea aspectelor legate de proba
dreptului subiectiv este realizată de legiuitor în principal în ramurile dreptului
procesual civil şi penal.
Noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă precum:
- înscrisuri,
- martori,
- expertize,
- prezumţii,
- mărturisirea unei părţi,
- cercetarea la faţa locului, etc.
Sarcina probei revine, de regulă, celui care face o afirmaţie.
9.3.6. Obiectul raportului juridic
Îl constituie, deci, chiar conduita la care se referă conţinutul, acţiunile pe care

titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării
raportului juridic.
9.3.7. Faptul juridic
77
Clasificarea faptelor juridice: evenimente şi acţiuni. Precizăm că nu orice
eveniment produce efecte juridice, intrând astfel în categoria faptelor juridice.
a) Evenimentele sunt împrejurări care nu depind de voinţa oamenilor, dar ale
căror rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de drept statuează acest
lucru;
b) Acţiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care produc efecte juridice
ca urmare a reglementării lor prin normele de drept. Acţiunile pot fi:
o licite;
o ilicite.
Legea selectează numai un număr limitat de astfel de împrejurări, şi anume pe

cele care, prin amploarea consecinţelor, au legătură cu ordinea juridică.
Să ne reamintim...
Raporturile de drept sunt înainte de toate raporturi sociale, în care oamenii intră în
vederea îndestulării trebuinţelor lor variate, raporturi de cooperare şi coexistenţă.
Raportul juridic este acea legătură socială, reglementată de norma juridică, con-
ţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legătură
susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
9.4.Rezumat
Premisele raportului juridic sunt: norma juridică, subiectele de drept şi faptele
juridice.
Raportul juridic este un raport social, un raport de suprastructură, un raport
voliţional, un raport valoric, o categorie istorică.
Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie grupaţi
în forme organizate.
Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
subiectelor într-un raport juridic determinat, drepturi şi obligaţii prevăzute de norma
juridică.
Nu orice împrejurare din natură sau din viaţa socială este fapt juridic, ci numai
acele împrejurări de existenţa cărora normele de drept leagă consecinţe juridice.
1. Care sunt premisele raportului juridic?
2. Care sunt trăsăturile raportului juridic?
3. Ce înţelegem prin „drepturi opozabile erga omnes”?
4. Cine poate fi subiect de drept?
5. Cum caracterizaţi statul ca subiect de drept?
6. În ce constă conţinutul raportului juridic?
7. Cum am putea defini obiectul raportului juridic?
78
8. Ce este faptul juridic?
9. Cum se clasifică faptele juridice? Dar actele juridice?
Pentru a putea răspunde acestor întrebări, trebuie să parcurgeţi capitolul Raportul

juridic
9.6.Bibliografie.
2014
Bucureşti, 1995
79
Unitatea de învăţare 10. Răspunderea juridică
10.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi de învăţare sunt tratate: noţiunea de răspundere
juridică, formele răspunderii juridice şi condiţiile în care intervine răspunderea
juridică
 să definească noţiunea răspunedii juridice;

 să identifice categoriile de răspundere juridică în funcţie de ramura de drept în
care aceasta intervine;
 să enumere şi să dezvolte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a interveni
răspunderea juridică
10.3. Răspunderea juridică
10.3.1. Noţiunea răspunderii juridice
Răspunderea este o componentă esenţială a oricărei forme de organizare socială

şi se rezumă la reacţia organizată, instituţionalizată pe care o declanşează o faptă
socotită condamnabilă.
Noţiunea de răspundere cuprinde un complex de drepturi şi obligaţii corelative
care, în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care
constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunii juridice.
Temeiul declanşării răspunderii şi stabilirea formei concrete a acesteia se află
în lege – răspunderea este întotdeauna legală; nimeni nu-şi poate face singur dreptate;
nimeni nu poate fi judecător în propria cauză
10.3.2. Formele răspunderii juridice
 Răspunderea juridică cu caracter politic

 Răspunderea civilă
- Contractuală
- Delictuală pentru fapta proprie, pentru fapta altor
persoane, pentru prejudicii cauzate de animale, pentru
prejudicii cauzate de lucruri, pentru prejudicii cauzate
80
de edificii.
 Răspunderea penală;
 Răspunderea administrativă;
 Răspunderea contravenţională;
 Răspunderea disciplinară.
 Răspunderea internaţională a statelor
Deşi există mai multe forme de răspundere juridică, se constată existenţa unor
principii comune:
 legalitatea răspunderii – sancţiunea este dată în raport de modul de reglementare
în norma juridică a faptei şi a pedepsei;
 principiul răspunderii pentru vină;
 principiul răspunderii personale;
 prezumţia de nevinovăţie;
 principiul proporţionalităţii sancţiunii în raport de gravitatea faptei etc.
10.3.3. Condiţiile răspunderii juridice.
a. Conduita ilicită – comportament (acţiune sau inacţiune) care nesocoteşte o

prevedere legală;
- caracterul illicit al conduitei se stabileşte în raport cu prescripţia
cuprinsă într-o normă juridică;
- conduita ilicită prezintă, în forme şi intensităţi diferite, pericol
social.
b. Vinovăţia – atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită faţă de

fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia;
- implică libertatea voinţei subiectului, caracterul deliberat al acţiunii
sale, asumarea riscului acestui comportament.
- cazuri care exclud răspunderea juridică: minoritatea, alienaţia
mintală, legitima apărare, cazul fortuit, forţa majoră, starea de
necesitate, constrângerea morală.
Formele vinovăţiei sunt:
- intenţia – directă sau indirectă
- culpa –imprudenţa sau neglijenţa;
- praeterintenţia
c. Legătura cauzală – este o condiţie obiectivă a răspunderii;

- pentru ca răspunderea juridică să se declanşeze şi un subiect să
poată fi tras la răspundere pentru săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte
antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecinţa
nemijlocită a acţiunii sale.
81
Să ne reamintim...
Răspunderea este o componentă esenţială a oricărei forme de organizare socială
şi se rezumă la reacţia organizată, instituţionalizată pe care o declanşează o faptă
socotită condamnabilă.
Noţiunea de răspundere cuprinde un complex de drepturi şi obligaţii corelative
care, în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care
constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunii juridice.
10.4. Rezumat
Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare – responsabilitate
morală, religioasă, politică, culturală, juridică.
Responsabilitatea juridică nu trebuie confundată cu răspunderea juridică.
Răspunderea juridică şi sancţiunea sunt două feţe ale aceluiaşi mecanism social:
răspunderea juridică constituie cadrul juridic de realizare a sancţiunii juridice.
Există mai multe forme de răspundere juridică: răspunderea juridică cu caracter
politic; răspunderea civilă; răspunderea penală; răspunderea administrativă;
răspunderea disciplinară.
Pentru ca răspunderea juridică să se declanşeze, trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiţii: conduita ilicită; vinovăţia; legătura cauzală între faptă şi rezultat.
10.5. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
1. Ce este răspunderea juridică? Caracterizaţi-o.
2. Care sunt formele răspunderii juridice? Caracterizaţi-le.
3. Care sunt principiile comune instituţiei răspunderii juridice?
4. Care sunt condiţiile răspunderii juridice?
5. Ce este conduita ilicită şi prin ce se caracterizează aceasta?
6. Ce este vinovăţia şi care sunt formele acesteia?
7. În ce constă legătura cauzală?
Pentru a putea răspunde acestor întrebări, trebuie să parcurgeţi capitolul

Răspunderea juridică
10.6. Bibliografie.
2014
Bucureşti, 1995
82
Bibliografie generală
1. Anghel, E., Principiile generale ale dreptului, teză de doctorat, conducător ştiinţific
prof. univ. dr. Nicolae Popa, Universitatea „Nicolae Titulescu”, Facultatea de Drept,
Bucureşti, nepublicată, 2011;
2. Anghel, E., The importance of principles in the present context of law recodifying,
CKS-eBook, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2012;
3. Apostol Tofan, D., Drept administrativ, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
4. Dănişor, D.C., Dogaru, I., Dănişor, Gh., Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
5. Djuvara, M., Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed.
All Beck, Bucureşti, 1999;
6. Djuvara, M., Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), Ed. All, Bucureşti,
1995
7. Ene-Dinu, C.B.G., Rolul practicii judecătoreşti în elaborarea dreptului, teză de doctorat,
conducător ştiinţific prof. univ. dr. Nicolae Popa, Universitatea „Nicolae Titulescu” din
Bucureşti, susţinută în decembrie 2012;
8. Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, ed. a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de
la Lisabona (2007/2009), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
9. Iorgovan, A., Drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 1993;
10. Miga-Beşteliu, R., Drept internaţional public, vol. I, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010;
11. Molcuţ, E., Drept privat roman. Terminologie juridică romană, ediţie revizuită, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
12. Montesquieu, Despre spiritul legilor, I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
13. Muraru, I., Tănăsescu, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a 12-a, vol.
II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
14. Popa, N., Aspecte teoretice privind tehnica elaborării actelor normative, Analele
Universităţii Bucureşti, Drept, 1993;
15. Popa, N., Dogaru, I., Dănişor, Gh., Dănişor, D.C., Filosofia dreptului. Marile
curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;
16. Popa, N., Eremia, M.C., Dragnea, D.M., Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru
seminar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;
17. Popa, N., Le rapport juridique în vol. Liber amicorum Ioan Muraru, Hamangiu,
Bucureşti, 2006;
18. Popa, N., Motivarea deciziilor Curţilor Supreme de Justiţie, Buletinul Casaţiei
nr. 3/2008;
19. Popa, N., Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
20. Spătaru-Negură, L.-C., Dreptul Uniunii Europene – o nouă tipologie juridică, teză de
doctorat, conducător ştiinţific prof. univ. dr. Nicolae Popa, Universitatea „Nicolae Titulescu”,
Bucureşti, susţinută în 2014;
83
21. Spătaru-Negură, L.-C., Legal Sanction in Ancient East, CKS (Challenges of the
Knowledge Society), vol. I, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2010;
22. Speranţia, E., Introducere în filosofia dreptului, Cluj, 1940.
84

Teoria Generala A Dreptului - Suport de Curs Pentru ID

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Generala A Dreptului - Suport de Curs Pentru ID

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nicolae Popa

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Nicolae Popa, Cornelia Ene-Dinu, Laura Spătaru Negură

Teoria generală a dreptului

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Acest suport de curs se adresează studenţilor din învăţământul

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,

3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de domeniul

Însuşirea temeinică a Teoriei generale a dreptului presupune, pe lângă activităţile

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor,

Discipline din planul de învăţământ care se dezvoltă Pe baza cunoştinţelor dobândite în

Unitatea de învăţare nr. 1

Unitatea de învăţare nr. 2

Unitatea de învăţare nr. 3:

Unitatea de învăţare nr. 5:

Unitatea de învăţare nr. 6

Unitatea de învăţare nr. 7:

Unitatea de învăţare nr. 8:

Unitatea de învăţare nr. 9

Unitatea de învăţare nr. 10

1.2.Obiectivele unităţii de învăţare

1.3.SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI

Teoria generală a dreptului ca disciplină distinctă

Se abordează aici locul teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice şi

De regulă, se acceptă clasificarea tradiţională: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre

Legile generale ale societăţii umane au anumite trăsături care le deosebesc de

Conform unor autori, ştiinţele sociale alcătuiesc următorul tablou:

a) ştinţele nomotetice - au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca scop

b) ştiinţele istorice – ştiinţe care îşi propun reconstituirea şi interpretarea

c) ştiinţele normative, care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi

d) cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică socio-umană.

Care este importanţa clasificării ştiinţelor şi relevanţa pentru tema

Fiind determinat de scopuri care se impun acţiunii, dreptul – ca fenomen normativ

Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază :

În felul acesta, dreptul, ca şi celelalte ştiinţe sociale, reprezintă o generalizare

Ca ştiinţă cu statut şi poziţie specifice, ştiinţa dreptului analizează un anumit

Ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul normei juridice, al jurisprudenţei, al

În interpretarea şi prospecţia acestui dat, ştiinţa juridică nu contestă dreptul

Explicaţi care sunt legăturile dintre diferitele componente ale

Complexitatea fenomenului social-juridic determină o structurare o eforturilor

a) din perspectivă globală, ca un sistem închegat, cu regularităţi caracteristice;

Definiţia dată de Ulpian: „Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi

Părţile sistemului ştiinţelor juridice sunt următoarele:

 Teoria generală a dreptului;

1. Care credeţi că este importanţa cercetării istoriei dreptului?

b) Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomene particulare juridice – ramurile

Exemplu: Dreptul civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut

Relaţia dintre sistemul ştiinţei dreptului şi subsistemul ştiinţelor juridice de ramură

c) Ştiinţele ajutătoare sunt criminalistica, medicina legală, statistica juridică,

Exemple: Criminalistica – fotografia judiciară; foloseşte procedee

d) Teoria generală a dreptului; cercetarea fenomenului juridic nu poate rămâne

Exemple de concepte elaborate în cadrul Teoriei generale a dreptului:

Care este fundamentul acestor concepte? Este el exclusiv teoretic

Necesitatea Teoriei generale a dreptului îmbracă două aspecte :

Merite şi limite ale Teoriei generale a dreptului.

Teoria generală a dreptului este o disciplină de referinţă pentru ştiinţa dreptului.

Exemplu: Conceptul de normă juridică subsumează trăsăturile

1.4. CONCEPTUL DREPTULUI

Această parte îşi propune să clarifice în amănunt accepţiunea termenului de

1.4.1. Originea dreptului