Sunteți pe pagina 1din 72

Nicolae Popa

Elena Comşa
Cornelia Ene-Dinu

Teoria generală a dreptului


- suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”


BUCUREŞTI

2014
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea
şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.

Acest manual a fost actualizat şi aprobat în sedinta Departamentului de Drept Public din data
de 8 septembrie 2014.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Nicolae Popa, Elena Comşa, Cornelia Ene-Dinu


Teoria generală a dreptului
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti


Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro

ISBN: 978-606-8585-84-0
INTRODUCERE

Acest suport de curs se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă


şi are ca finalitate explicarea principalelor instituţii de drept.

Fiecare meserie are propriul său limbaj. Pentru a putea accede spre perfecţiunea
profesională, trebuie parcursă prima etapă, a deprinderii noţiunilor fundamentale care
alcătuiesc limbajul juridic.

Teoria generală a Dreptului clarifică principalele instrumente ale gândirii juridice,


prin intermediul cărora dreptul este explicat, cum ar fi: conceptul de normă juridică, de
raport juridic, de izvor de drept, etc.

În acest curs vor fi studiate: sistemul ştiinţelor dreptului, conceptul de drept şi


relaţiile dreptului cu statul, principiile şi funcţiile dreptului, norma şi raportul juridic,
realizarea dreptului, izvorul dreptului, interpretarea dreptului, răspunderea juridică.

Cursul de teorie generală a dreptului – învăţământ la distanţă îşi propune să vă


construiască cadrul teoretic şi metodologic al ştiinţei dreptului, să vă extindă cunoaşterea şi
înţelegerea dreptului prin încadrarea acestuia în structura realităţii juridice.

Cursul de faţă îşi propune atingerea următoarelor obiective:

1. Însuşirea de către studenţi a noţiunilor generale de drept şi a limbajului juridic;

2. Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a utiliza corect noţiunile şi conceptele cu care


operează teoria generală a dreptului;

3. Corelarea dimensiunilor teoretice cu cele practice din domeniul juridic.

5
Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor specifice


disciplinei)

• Cunoaşterea instituţiilor de bază ale sistemului juridic

• Cunoaşterea conceptelor de bază ale ştiinţei dreptului

• Corelaţia între instituţiile juridice

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,


precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

• Explicarea evoluţiei ideilor juridice

• Transpunerea ideilor în proiecte normative viabile

• Explicarea şi interpretarea procesului de codificare a dreptului.

3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice


specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)

• Fundamentarea metodologiei juridice

• Acţiunea conjugată a diverselor metode în investigarea mecanismelor juridice.

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de domeniul


ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice /
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optima şi
creativa a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat

6
cu alte persoane - instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la
propria dezvoltare profesională)

• Educarea unei atitudini asumate fata de procesele de transformare a


dreptului şi de aplicare corectă a normei juridice

• Înţelegerea importanţei fenomenului juridic în sistemul valorilor sociale

• Formarea spiritului civic.

• Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare, moralitate etc.).

Însuşirea temeinică a Teoriei generale a dreptului presupune, pe lângă activităţile


didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul
individual, pe baza bibliografiei recomandate la finele prezentei lucrări.

Cursul este structurat în 6 unităţi de învăţare. La finele fiecărei unităţi


de învăţare se găsesc exemple de întrebări.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii fiecărei unităţi de învăţare este de 4-5 ore


de studiu individual.

Evaluarea

Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează în cadrul evaluării finale, prin


examen, la sfârşitul semestrului I. Examenul este scris, iar notarea se face de la 1 la 10.
Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5. La stabilirea
notei finale se au în vedere răspunsurile la examen (80%) şi temele de control efectuate
(20%).

7
CUPRINS

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Cuvânt înainte

Unitatea de învăţare nr. 1:

 Sistemul ştiinţei dreptului


 Conceptul dreptului
A. Originea dreptului
B. Dimensiunile dreptului (istorică, socială, umană)
C. Factorii de configurare a dreptului
D. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului
E. Tipologia dreptului
F. Sistemul dreptului
G. Definiţia dreptului
 Bibliografie recomandată

Unitatea de învăţare nr. 2:

 Dreptul şi statul
A. Noţiunea de stat
B. Conţinutul şi scopul statului
C. Puterea de stat şi exercitarea puterii de stat prin organele sale. Instituţiile
statului. Instituţiile statale judiciare
D. Forma statului
 Principiile dreptului
A. Clasificarea noţiunii de principiu al dreptului
B. Prezentarea analitică a principiilor dreptului
 Bibliografie recomandată

Unitatea de învăţare nr. 3:

 Izvoarele dreptului
A. Noţiunea de izvor de drept
B. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului
C. Izvoarele dreptului comunitar
 Crearea dreptului
A. Tehnica juridică şi tehnica legislativă

8
B. Principiile legiferării
C. Părţile constitutive şi elementele de structură ale actului normativ
D. Tehnica sistematizării actelor normative
 Bibliografie recomandată

Unitatea de învăţare nr. 4:

 Dreptul în sistemul normativ social


A. Sistemul normelor sociale
 Norma juridică
A. Caracteristicile normei juridice
B. Definiţia normei juridice
C. Structura normei juridice
D. Clasificarea normei juridice
E. Acţiunea normei juridice
 Bibliografie recomandată

Unitatea de învăţare nr. 5:

 Realizarea dreptului
A. Conceptul realizării dreptului
B. Formele realizării dreptului
 Interpretarea normelor juridice
A. Noţiunea şi raţiunea interpretării
B. Felurile interpretării
C. Metodele interpretării
 Bibliografie recomandată

Unitatea de învăţare nr. 6:

 Raportul juridic
A. Definiţie
B. Trăsăturile caracteristice
C. Subiectele raportului juridic
D. Conţinutul raportului juridic
E. Proba dreptului subiectiv
F. Obiectul raportului juridic
G. Faptul juridic
 Răspunderea juridică
A. Noţiunea răspunderii juridice
B. Formele răspunderii juridice
C. Condiţiile răspunderii juridice
 Bibliografie recomandată

9
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

Sistemul ştiinţei dreptului. Conceptul dreptului.

INTRODUCERE

Această primă prelegere asigură o introducere generală în disciplina


dreptului, precizări terminologice şi metodologice, configurarea câmpului
de analiză teoretică şi practică a dreptului. Rostul ei este de a familiariza
studentul cu noţiunea şi problematica dreptului.

COMPETENŢE CONFERITE:

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil:

 să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte pe care le cuprinde


problematica teoriei generale a dreptului;
 să dobândească abilitatea de a folosi corect din punct de vedere teoretic
concepte şi raţionamente ce ţin de teoria generală a dreptului;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale domeniului juridic;
 să îşi configureze mai bine noţiunea de drept, esenţială în studiul disciplinelor
juridice de ramură.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 6 ore.

10
SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI

Teoria generală a dreptului ca disciplină distinctă

Se abordează aici locul teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice şi al


celor sociale.
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe
obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Ştiinţa trebuie înţeleasă, mai întâi, ca o instituţie, adică o organizaţie de oameni care
îndeplinesc în societate anumite sarcini, apoi ca metodă, adică ansamblu de procedee,
mijloace prin care se dezvăluie aspecte şi legităţi noi ale lumii înconjurătoare, în care se
regăsesc şi reziduuri tradiţionale.

Ca fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu poate fi


privită doar ca un sistem static de idei, reprezentări, teorii, ci şi ca sistem dinamic, care se
dezvoltă, în care se produc continuu noi cunoştinţe, valori spirituale.

De regulă, se acceptă clasificarea tradiţională: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre


societate şi ştiinţe despre gândire. Între acestea, scopul ştiinţelor despre societate este acela
de a cunoaşte legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, de a studia formele
istorice de organizare socială şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor componente
ale realităţii social-umane (politice, etice, juridice etc.).

Legile generale ale societăţii umane au anumite trăsături care le deosebesc de legile
naturii, în primul rând prin aceea că legile dezvoltării sociale se manifestă în însăşi activitatea
oamenilor; ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor despre societate.

Conform unor autori, ştiinţele sociale alcătuiesc următorul tablou:

a) ştinţele nomotetice - au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca scop stabilirea


de legi şi relaţii funcţionale corespunzătoare. Se utilizează aici observaţiile
sistematice, experimentale, studiile statistice etc.;

11
Exemplificaţi

b) ştiinţele istorice – ştiinţe care îşi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului;

c) ştiinţele normative, care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi


atribuţii, care studiază aspectele normative ale activităţii umane - ştiinţele juridice, etica, etc.

d) cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică socio-umană.

Care este importanţa clasificării ştiinţelor şi relevanţa pentru tema de


discuţie pe care ne-am propus-o ?

În acest tablou, dreptul ocupă un loc distinct, atât prin specificitatea obiectului său de
cercetare - realitatea juridică, parte componentă a realităţii sociale, cât şi prin relativa sa
autonomie metodologică.

Ştiinţă despre societate, dreptul este eo ipso ştiinţă social-umană. Ştiinţa dreptului
studiază juridicul în toate formele sale de manifestare, dar, în primul rând, ca o dimensiune
inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice determinate.

Dimensiunea juridică a societăţii este o realitate asupra căreia se apleacă – spre a-i
cerceta legităţile, regularităţile – atât dreptul, cât şi alte componente ale sistemului ştiinţelor
sociale (istoria, sociologia, etica etc.).

Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) studiază legile existenţei şi ale dezvoltării statului
şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte
componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează
societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa socială.

12
Fiind determinat de scopuri care se impun acţiunii, dreptul – ca fenomen normativ –
reprezintă o tentativă de disciplinare, de coordonare a relaţiilor sociale, în vederea promovării
unor valori largi receptate de societate, cum ar fi: proprietatea, siguranţa juridică şi
securitatea libertăţilor individuale, societatea civilă, etc. Ştiinţa dreptului formulează
principiile generale pe baza cărora dreptul îşi structurează un mecanism adecvat – eficient şi
adaptat permanent la scara omului real, concret – de influenţare a comportamentului, în
temeiul unor cerinţe valorice.

Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază :

- natura juridicului;
- caracteristicile sale structurale;
- raporturile cu alte ştiinţe;
- legăturile interne ale sistemului juridic.

În felul acesta, dreptul, ca şi celelalte ştiinţe sociale, reprezintă o generalizare a


experienţei umane într-un anumit sector de activitate şi conţine o serie de date clarificate şi
sistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte şi principii, dar şi un ansamblu
metodologic, pe baza căruia fenomenele pot fi studiate, investigate.

Ca ştiinţă cu statut şi poziţie specifice, ştiinţa dreptului analizează un anumit


domeniu al relaţiilor şi structurilor sociale – domeniul participării oamenilor la circuitul
juridic, ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Cooperarea oamenilor în acest domeniu vast al realităţii sociale implică intervenţia dreptului
în scopul conducerii şi dirijării comportamentelor, impunându-le reguli normative, modele,
programându-le, într-un anumit sens, acţiunile şi limitându-le în temeiul unor raţiuni ce ţin de
coexistenţa libertăţilor, dreptul „absolut” de manifestare.

Ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul normei juridice, al jurisprudenţei, al


contractului (nu se confundă cu o exegeză a textelor normative), ea supune unui amplu proces
explicativ contextul social-cultural în care apar şi îşi duc viaţa normele şi instituţiile juridice,
colaborând în acest proces cu toate ştiinţele sociale – economia politică, sociologia,
demografia, statistica. În această lumină, este greu de acceptat reducerea întregului drept la
normă, aşa cum face Kelsen, şi stabilirea ca unic obiect al ştiinţei dreptului norma juridică,
privită ca autointerpretare subiectivă cu sens juridic.

În pofida unor interpretări mai pesimiste ce-i aparţine lui A. Comte, potrivit
căruia dreptul, nefiind ştiinţă, va trebui să dispară, ştiinţa dreptului s-a dezvoltat permanent,

13
în pas cu cercetările ştiinţifice cele mai noi. Departe de a dispărea, dreptul cunoaşte o
dezvoltare şi o afirmare crescândă în domenii dintre cele mai variate ale societăţii.
Dezvoltarea relaţiilor sociale, complexitatea lor crescândă, multiplicarea fără precedent a
contactelor intra şi intersociale au determinat o dezvoltare corelativă a dreptului şi apariţia
unor noi ramuri de drept – dreptul populaţiei, dreptul mediului, dreptul nuclear, dreptul
spaţial etc. Are loc o lărgire a sferei de acţiune a dreptului, atestabilă pe multiple planuri, fapt
ce amplifică rolul explicativ şi normativ al ştiinţei juridice a cărei funcţie de cercetare şi
descriere a realului se diversifică şi se adânceşte, adăugând şi latura de prospecţie a realului
dat.

În interpretarea şi prospecţia acestui dat, ştiinţa juridică nu contestă dreptul


celorlalte ştiinţe de a se pronunţa asupra unor adevăruri ce privesc fenomenul juridic, ci
recunoaşte mai repede aspecte de competenţă concurentă. Pe baza unei abordări inter şi
pluridisciplinare, cunoaşterea fenomenului juridic poate fi serios amplificată prin sesizarea
unor aspecte ce scapă în mod fatal în cadrul studiului realizat doar în interiorul ştiinţei
dreptului.

Explicaţi care sunt legăturile dintre diferitele componente ale tabloului


(sistemului) ştiinţelor juridice.

Complexitatea fenomenului social-juridic determină o structurare o eforturilor de


cercetare a acestuia, o împărţire a rolurilor în raport cu necesitatea punerii în valoare a
laturilor corelate ale acestui fenomen. Dreptul – fenomen complex al societăţii – este studiat:

a) din perspectivă globală, ca un sistem închegat, cu regularităţi caracteristice;


b) din perspectivă istorică, fenomen care îşi conservă anumite permanenţe de-a
lungul dezvoltării sociale, dar care se transformă, totodată, în cadrul acestei
dezvoltări;
c) din perspectivă structurală – fenomen cu multiple determinaţii calitative, cu
elemente componente aflate, la rândul lor, într-o stare de acută interferenţă.
Rudolf Stanmler a considerat încă de la începutul secolului trecut că ştiinţa
dreptului cuprinde două ramuri: una tehnică, destinată să studieze sensul şi
cuprinsul legilor în alcătuirea lor sistematică şi o ramură teoretică, ce trebuie să
constate dacă dreptul este mijlocul just pentru scopuri juste.

14
În evoluţia sa milenară, ştiinţa dreptului a înregistrat un permanent proces de
specializare, proces în care s-au cristalizat valorile ce constituie obiectul specific de cercetare.

Definiţia dată de Ulpian: „Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi


umane, ştiinţa de a deosebi ceea ce e drept şi ceea ce e nedrept”.

Părţile sistemului ştiinţelor juridice sunt următoarele:

 Teoria generală a dreptului;


 Ştiinţele juridice de ramură;
 Ştiinţele juridice istorice;
 Ştiinţele ajutătoare (participative).

a) Ştiinţele juridice istorice studiază istoria dreptului într-o anumită ţară sau
dezvoltarea generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului).

1. Care credeţi că este importanţa cercetării istoriei dreptului?

Comparaţi câteva dintre doctrinele marilor şcoli de drept.

b) Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomene particulare juridice – ramurile


dreptului.

Exemplificaţi!

Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii. Acestea constituie
sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest sistem unitar există în diversitatea
ramurilor care îl compun. Fiecare ramură a sistemului este alcătuită dintr-un grup de norme,
organic legate,

15
ce reglementează o categorie de relaţii sociale, pe baza aceleiaşi metode şi în temeiul unor
principii comune.

Exemplu: Dreptul civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut


patrimonial (raporturi de proprietate, raporturi obligaţionale etc.) printr-o
metodă specifică, metoda echivalenţei (egalităţii) părţilor. Ştiinţa care studiază
această ramură este ştiinţa dreptului civil.

Relaţia dintre sistemul ştiinţei dreptului şi subsistemul ştiinţelor juridice de ramură


este una dintre parte şi întreg, dar sistemul ştiinţei dreptului nu se epuizează prin ştiinţele
juridice de ramură. Totodată, ştiinţele juridice de ramură, care alcătuiesc un sistem, nu se
regăsesc aidoma în sistemul planului de învăţământ superior juridic.

c) Ştiinţele ajutătoare sunt criminalistica, medicina legală, statistica juridică, logica


juridică etc. Fără să facă parte propriu-zis din sistemul ştiinţei dreptului, aceste discipline
sunt, în cazuri numeroase, indispensabile cunoaşterii unor fenomene de drept sau bunei
aplicări a normelor juridice. În investigaţia unor realităţi de drept, ele utilizează mijloace
ştiinţifice specifice altor ştiinţe (chimia, fizica, medicina, matematica etc.).

 Exemple: Criminalistica – fotografia judiciară; foloseşte procedee fizico –


chimice, la fel ca în cazul ridicării şi conservării unor probe; statistica juridică foloseşte
mijloace matematice.

d) Teoria generală a dreptului; cercetarea fenomenului juridic nu poate rămâne nici la


nivelul cunoaşterii formelor consecutive de drept (tratarea istorică), nici la nivelul cunoaşterii
formelor dreptului pozitiv, ale dreptului activ, în vigoare într-o anumită ţară. Orice ştiinţă
aspiră spre globalitate, spre cunoaştere prin ajungere la concept, prin subsumarea
fenomenelor particulare şi regăsirea lor în categorii de maximă generalitate – instrumente de
gândire cu vocaţie de expansiune. Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi noţiunilor
de bază ale dreptului este realizat de Teoria generală a dreptului.

16
 Exemple de concepte elaborate în cadrul Teoriei generale a dreptului: cel de
drept, norma juridică, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridică.

Care este fundamentul acestor concepte? Este el exclusiv teoretic sau


este practic?

Teoria dreptului:

- analizează obiectul său specific, urmărind organizarea sa logică în cadrul demersului


explicativ;
- coordonează eforturile de cercetare pe care le depun ştiinţele juridice de ramură şi
ştiinţele juridice istorice;
- sistematizează cunoştinţele în strânsă cooperare cu limbajul specific al ştiinţelor de
ramură;
- caută să sesizeze caracterele proprii şi permanente ale fenomenului juridic, pentru a-i
contura spaţiul în cadrul sistemului social-istoric din care face parte;
- este un demers atât filosofic – prin studiul necesităţii şi al posibilităţii principale a
dreptului – cât şi ştiinţific – studiază cauzalitatea, modul istoric determinat al apariţiei
şi formelor de manifestare ale fenomenului juridic.
În această lumină, teoria dreptului este teoria generală a acestuia.

Necesitatea Teoriei generale a dreptului îmbracă două aspecte :

a) teoretic;

b) practic.

Merite şi limite ale Teoriei generale a dreptului.

Teoria generală a dreptului este o disciplină de referinţă pentru ştiinţa dreptului.


Scopul Teoriei dreptului este acela de a-şi îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea (deci şi practica)
dreptului.

17
Conceptele cu care operează Teoria dreptului nu sunt nici pe departe rezultatul unor
pure speculaţiuni, fără nici o legătură cu realitatea concretă. Deşi eminamente deductivă,
ştiinţa dreptului nu operează deductiv, fără o raportare la fapte, la date ale realităţii, ea nu
recapitulează pur şi simplu cunoştinţele pe care le oferă – ca produse de cercetare ştiinţifică –
ştiinţele juridice particulare şi nu este o „magna mater” în raport cu acestea.

Efortul Teoriei dreptului de a ajunge la concept nu poate fi, în nici un fel, desprins,
izolat (fără consecinţe nefavorabile asupra procesului de cunoaştere) de efortul teoretic al
ştiinţelor particulare şi, în mod corespunzător, de sporul de cunoaştere pe care-l aduc acestea.
Deducţiile, axiomele şi postulatele dobândite prin sinteză reprezintă, în egală măsură,
răspunsuri la problemele practicii.

Categoriile şi conceptele cu care operează Teoria generală a dreptului înmagazinează,


în funcţie de realitatea pe care o exprimă, o serie de experienţe, apărând ca adevărate
complexe de valori, în care viaţa juridică a pus ceva general valabil şi stabil.

 Exemplu: Conceptul de normă juridică subsumează trăsăturile particulare ale


tuturor normelor dreptului (norma de drept civil, de drept administrativ, de drept penal etc.)

1. Explicaţi raportul în care se află Teoria generală a dreptului cu ştiinţele


juridice.

2. Care este relaţia dintre Teoria generală a dreptului şi realitatea juridică ?

 Lecturi particulare: Pentru o privire istorică asupra apariţiei şi dezvoltării teoriei


generale a dreptului, a se vedea:

 Eugeniu Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj-Napoca, 1936;


 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998, p.5-20, 246-255.

18
CONCEPTUL DREPTULUI

Această parte îşi propune să clarifice în amănunt accepţiunea termenului de


drept, dimensiunile – istorică şi socială – ale dreptului, precum şi analiza factorilor de
configurare a dreptului. De asemenea, este tratată şi problematica esenţei, a conţinutului şi a
formei dreptului. Tipologia dreptului şi enunţarea unei definiţii a dreptului încheie diviziune
tematică.

A. Originea dreptului

Cuvântul „drept” este folosit cu mai multe accepţiuni. El derivă din latinescul
directus, luat în sensul metaforic (directus, de la dirigo, dirigere, care înseamnă „drept” –
orizontal sau vertical – „de-a dreptul”, „direct”, „direcţie”, „linie dreaptă”). Dar, în latină,
cuvântul care corespundea substantivului „drept” era jus (drept, dreptate, legi). Cuvântul este
întâlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie: droit (franceză), diritto (italiană), derecho
(spaniolă), recht (germană), right (engleză).

a) Într-un prim înţeles, cuvântul „drept” semnifică ştiinţa dreptului – ansamblul de


idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul
poate fi gândit.

Dreptul nu este numai ştiinţă, el este, în egală măsură, tehnică şi artă.

Argumentaţi această afirmaţie!

Dreptul îmbină libertatea şi necesitatea – necesitatea rezultă chiar din scopurile


generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu
alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte acea coordonare imperativă prin norme, despre care
vorbeşte Max Weber, fiind premisa necesară a coexistenţei libertăţilor. Regulile stabilite prin
norme trebuie să-şi găsească un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia
existenţei posibile a comunităţii. Dreptul este principiul de direcţie, de coeziune socială, el
dă societăţii caracterul de definit, de coerenţă.

19
b) Drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra
împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat. Acesta este dreptul subiectiv şi
implică categoria de libertate. Romanii făceau distincţie între norma agendi şi facultas
agendi.

În unele limbi se face distincţie între dreptul obiectiv şi cel subiectiv; law – drept
obiectiv, iar right – drept subiectiv (în engleză).

Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de


drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la
îndeplinire printr-o forţă exterioară (coerciţiune statală), ca o îndreptăţire a unor instanţe
sociale special abilitate.

c) Drept mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură morală (de exemplu: om
drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă, etc.).

În afara termenului de „drept”, se foloseşte şi cel de „juridic”. Acesta este folosit atât
ca adjectiv (normă juridică), cât şi într-o accepţiune ce depăşeşte noţiunea de drept (obiectiv
sau subiectiv). Juridicul este un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe un fundal
social, constituind unul dintre modurile de reflectare pe plan social a existenţei umane.

Juridicul are, sistematic vorbind, un caracter unitar, deşi are o compunere complexă
(psihologică, instituţională, relaţională). Unicitatea fenomenului juridic determină unicitatea
ştiinţei dreptului, care este o ştiinţă explicativ-normativă, ce nu se limitează la descrierea şi
explicarea funcţionării unor elemente de tehnicitate şi construcţii logice, ci se referă şi la
caracterul operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se fundamentează ontologia,
gnoseologia, axiologia şi metodologia juridică. Juridicul defineşte o parte componentă a
realităţii sociale, alături de politic, etic, economic etc.

Argumentaţi următoarea idee: Toate fenomenele juridice sunt fenomene


sociale, dar nu toate fenomenele sociale sunt juridice!

B. Dimensiunile dreptului (istorică, socială, umană)

Dimensiunea istorică. Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea


istorică, legată de descifrarea originilor (teoria originilor) dreptului. Ca instituţie ce derivă de
la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil

20
legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele sale trepte de
dezvoltare istorică.

Temă de reflecţie: Dreptul este indisolubil legat de societate de la primele sale


forme primitive de organizare, sau, dimpotrivă, el apare, ca şi statul, doar într-
un anumit moment al evoluţiei istorice a omului?

Şcolile de drept au dat răspunsuri diferite la această problemă:

- romanii credeau în veşnicia dreptului: Ubi societas ibi jus;

- şcoala dreptului natural: Conform concepţiei aristotelice, omul este considerat zoon
politikon, deci un animal social. Din nevoia instinctivă de a trăi în societate, apare şi nevoia
de a se stabili norme juridice. Hugo Grotius defineşte dreptul natural ca totalitate a
principiilor pe care le dictează raţiunea pentru a da satisfacţie înclinaţiei naturale a omului
spre viaţa socială; regăsim aceleaşi idei, deşi pe baze diferit concepute, la Pufendorf, Jean
Domat etc.

Din această perspectivă, întrebarea cu privire la originea dreptului este strâns legată de
modul în care concepem dreptul.

a) Dacă el este echivalent oricărei reguli de conduită, dreptul există, nediferenţiat de


alte reguli de conduită, din momentul apariţiei primelor forme de organizare socială.
b) Dacă avem în vedere faptul că dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale ale
unei colectivităţi constituite în formă politică, atunci dreptul apare în condiţii social-istorice
determinate, caracterizate prin diferenţieri specifice societăţii publice.

Argumentare a acestei ultime idei: În evoluţia sa, omul pleacă de la o stare de


dependenţă totală faţă de natură; nu putem considera hoarda sau ceata primară drept formă
socială de organizare, întrucât orice astfel de formă implică conştiinţa unui criteriu (real sau
imaginat), iar hoarda nu era decât rezultatul unei apropieri instinctive.

La scara devenirii istorice, determinate de mari mutaţii economice, prima formă de


organizare socială este ginta – care are drept criteriu constitutiv comunitatea de sânge. Ea a
fost o formă universală de organizare a societăţii primitive, care s-a caracterizat prin:
diviziunea naturală a muncii (după sex şi vârstă), domnia obiceiului,proprietatea comună
asupra pământului, lipsa forţei exterioare de constrângere, o putere socială ce aparţinea
întregii colectivităţi.

21
Ginta a îmbrăcat două forme: matriarhală şi patriarhală, iar trecerea de la o formă la
cealaltă a fost interpretată ca un efect al dezvoltării ideilor religioase. Efectul instaurării
patriarhatului a constat în instaurarea monogamiei, interpretată ca o încălcare a unei vechi
porunci religioase.

În realitate, trecerea a avut mai degrabă cauze sociale şi economice, determinate de


schimbări importante produse la nivelul meşteşugurilor, agriculturii, păstoritului etc.
Începutul adevărat şi prima fundaţie a statului constă, conform lui Hegel, în familie,
care aduce cu sine proprietatea privată exclusivă, stabilirea dreptului privat şi siguranţa
satisfacerii trebuinţelor.

Ce este tabu-ul? Ce este dreptul societăţilor primitive?

Daţi exemplu de astfel de legiuiri primitive!

Dimensiunea socială. Dreptul este un produs complex al societăţii, iar normele sale
intervin în procesul productiv, stabilind reguli generale pentru actul zilnic, repetat al
producerii, repartiţiei şi schimbului de produse şi activităţi. Abordarea dimensiunii sociale a
dreptului implică analiza locului dreptului şi al realităţii juridice în societate, sistemul
legăturilor sale cu celelalte elemente (realităţi) ale societăţii.

Realitatea juridică este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii istorice


determinate. Existenţa ei nu poate fi desprinsă de existenţa celorlalte părţi ale unei societăţi,
suportând influenţa acestora şi exercitând, la rându-i, influenţă asupra lor. Realitatea juridică
mai este denumită uneori şi sistem juridic sau suprastructură juridică. Realitatea juridică
cuprinde dreptul, dar nu se reduce la el.

Realitatea juridică are drept componente: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile


juridice (ordinea de drept). Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o stare de
conştiinţă, în sensul că nevoile schimbătoare ale societăţii, care îşi reclamă reflectare într-un
sistem de norme, nu se transpun tale quale în limbajul şi în conţinutul dreptului; ele trec prin
conştiinţa legiuitorului, urmând un proces de evaluare, valorizare şi valorificare finală prin
normele de drept.

a) Conştiinţa juridică:

- este o premisă a dreptului;

- are o funcţie normativă;

22
- are, de asemenea, o funcţie cognitivă, acţională şi cultural-axiologică;

- se structurează pe două paliere: unul raţional (ideologia juridică) şi unul psihic


(psihologia juridică).

b) Partea instituţională – dreptul. Ca sistem de reglementări şi instituţii, alcătuieşte


miezul juridicului, conţinutul său, cadrul său substanţial de referinţă. Dreptul, ca fenomen
normativ, dă expresie cerinţelor structurilor sociale – conducătoare sau conduse – de mai
bună organizare a raporturilor umane, în vederea obţinerii acelui echilibru social
indispensabil pentru asigurarea climatului în care liberului arbitru şi voinţei subiective să i se
poată opune eficient anumite standarde oficiale de comportament şi în care să poată fi
înlăturată tensiunea dintre cei care acceptă aceste standarde şi cei care de abat de la ele.

c) Elementele relaţionale, sociologice. Intră aici raporturile juridice şi situaţiile


juridice, cele care probează eficienţa dreptului. În cadrul acestor raporturi, oamenii participă
în calitate de subiecte de drept, valorificându-şi sau apărându-şi pe cale legală interese şi
drepturi. Desfăşurarea lor în conformitate cu dispoziţiile legale duce la crearea ordinii de
drept. Din această perspectivă, dreptul poate fi considerat un mod de existenţă a ordinii
publice, un factor real de calmare a conflictelor şi de menţinere în limite de ordine a
ciocnirilor de interese.

C. Factorii de configurare a dreptului

Ideea existenţei unor factori exteriori, complecşi care exercită influenţă asupra
dreptului, s-a conturat în perspectiva admiterii caracterului evolutiv al dreptului, al
progresului juridic. Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii:

1. cadrul natural;

2. cadrul social-politic;

3. factorul uman.

1. Cadrul natural – factor de configurare a dreptului. În toate componentele sale


(mediul geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici), acest factor influenţează
dreptul.

Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează viaţa socială,


dezvoltarea economică, posibilităţile dezvoltării politice etc.

23
Prezentarea exagerată a rolului factorilor demografici şi biologici s-a soldat cu
susţineri aberante, rasiste, ce au alimentat conţinutul unor legiuiri retrograde, antiumaniste.
Contestând asemenea exagerări, avem în vedere, în acelaşi timp, faptul că dreptul nu poate să
nu fie influenţat de acţiunea mediului fizic în care oamenii îşi urmăresc şi-şi valorifică
anumite interese şi drepturi. Condiţiile fizice se relevă legiuitorului – cu toate particularităţile
lor – ca obiect al reglementării, influenţând soluţiile juridice cele mai potrivite pentru
apărarea, conservarea şi dezvoltarea acestui cadru în totalitatea sa ori a unor componente ale
sale.

 Exemplu: măsurile legislative pentru combaterea poluării mediului, reglementările


prin care se stabileşte un regim juridic specific pentru diferitele componente ale cadrului
fizic – regimul juridic al terenurilor agricole, regimul juridic al spaţiului aerian, regimul
juridic al mării teritoriale etc.

În desfăşurarea circuitului juridic, legiuitorul este nevoit să ia în consideraţie calităţi


specifice ale bunurilor materiale, cărora le acordă un tratament juridic diferenţiat.

 Exemplu: Trăsăturile naturale ale bunurilor fac ca acestea să se clasifice în: mobile
şi imobile, fungibile şi nefungibile, bunuri de gen şi bunuri individual determinate etc.

Diversele împrejurări naturale care nu depind de voinţa omului pot constitui, prin
voinţa legii, cauze de naştere, modificare sau stingere a raporturilor juridice. Asemenea
evenimente sunt: naşterea, curgerea implacabilă şi ireversibilă a timpului, calamităţi naturale
etc. Curgerea timpului poate consolida juridic sau poate stinge un drept.
Manifestarea forţei regulatoare a acestui fascicul de factori aparţinând cadrului natural
nu se prezintă însă ca o fatalitate, nu în mod automat prezenţa se finalizează cu consecinţe
juridice. Acţiunea lor este întotdeauna corelată unui interes social, este prezentă numai în
măsura în care luarea lor în consideraţie este reclamată de un interes social.

2. Cadrul social-politic influenţează dreptul, constituindu-se ca un factor de


configurare cu acţiune specifică. Fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă şi
constructivă relaţie cu interesele structurilor sociale. Evoluţia actuală a raporturilor sociale
produce o înstrăinare a individului, conducând la o treptată degradare a relaţiei dreptului cu
societatea. Legat de interesele economice ale marilor companii, dreptul este obligat să-şi

24
plaseze acţiunea pe terenuri pe care criteriile justiţiei sunt înlocuite tot mai adesea cu criteriile
eficacităţii practice.

Dar, într-o societate democrată, dreptul trebuie să se supună unei cenzuri proprii,
scopurile, valorile societăţii, contribuind astfel la definirea acelui orizont de idealitate care
transcende necesităţile practice imediate şi considerentele de oportunitate. Aceasta nu poate
conduce la o izolare a dreptului de societate, pentru că el trebuie să-şi afirme în fiecare
moment funcţia de menţinere a raporturilor sociale în stare de echilibru, participând la
funcţionarea globală cu propria sa logică, propriile sale mecanisme, propriile sale instituţii.
Configurarea soluţiilor legislative, caracterul practic-operaţional al instituţiilor legale
înregistrează, în ultimă instanţă, variate influenţe din partea factorilor sociali. Aceste
influenţe nu trebuie să anuleze specificul acţiunii dreptului şi să ducă dreptul în starea de
criză cu privire la care ne avertiza J. Carbonnier.

Comparaţi cele două cadre - natural şi social-politic – de configurare a


dreptului.

Elementele componente ale cadrului social-politic sunt:

a. economicul – dreptul economic modern dezvăluie natura instrumentală a


juridicului, numeroase norme tehnice îmbogăţind cu noi note definitorii conţinutul tradiţional
al dreptului;

b. ideologicul îşi pune amprenta asupra modelului de receptare de către drept a


influenţei economice;

Comparaţi ideologia comunistă cu cea neoliberală din punct de vedere al


rolului factorilor de configurare a dreptului.

c. structurile organizatorice ale societăţii – grupurile de interes, grupurile de presiune,


partidele politice – structuri sociale nestatale.

25
Evidenţiaţi rolurile specifice ale grupurilor de interese şi ale grupurilor de
presiune în configurarea dreptului.

3. Factorul uman este zona centrală de interes pentru orice legiuitor; deoarece
reglementează comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi
sociale, dreptul se raportează la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa
şi chiar de a transforma socialul.

Explicaţi, pe baza cunoştinţelor dumneavoastră generale (sau de specialitate),


procesul de socializare şi semnificaţia sa pentru domeniul dreptului.

Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice, drepturile esenţiale ale


individului, drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor
de manifestare nestingherită în temeiul demnităţii şi libertăţii, deoarece omul, după natura sa,
este o fiinţă demnă şi liberă.

Care credeţi că este cel mai important dintre toţi factorii de configurare a
dreptului? Argumentaţi.

D. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului.

1. În general, esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor şi


raporturilor interne necesare, relativ stabile, care constituie natura lăuntrică a fenomenului şi-l
fixează într-o clasă de fenomene adiacente. A cerceta esenţa dreptului presupune pătrunderea
înlăuntrul său, sesizarea legăturilor intime care-i conferă relativă stabilitate, identificarea
calităţilor interne.

Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului, se desprinde o calitate


principală: calitatea juridică a voinţei şi interesului, care prezidează la apariţia normelor
dreptului şi care asigură un anumit echilibru în desfăşurarea raporturilor interumane. Este o
calitate esenţială, ce rămâne neschimbată, indiferent de formele pe care le îmbracă sau de
etapele prin care trece un sistem juridic.

26
Comparaţi noţiunea de interes economic cu cea de interes juridic.

În drept, putem vorbi despre:

a. voinţă generală – determinată de anumite interese şi care tinde să se oficializeze


prin intermediul activităţii statale;

b. voinţă individuală - manifestată în procesul aplicării dreptului.

Atenţie! Esenţa dreptului nu se concentrează în mod expres pe aspectul psihologic al voinţei,


care accentuează latura individuală a fenomenului, ci pe elementele care fac ca această
voinţă să fie generală, exprimată în cutume şi legi, voinţă ce tinde să-şi subordoneze voinţele
individuale.

Se ştie că această voinţă generală este întâlnită în concepţia


contractualismului. Cunoaşteţi care sunt, în esenţă, ideile acestei teorii? Care
sunt reprezentanţii ei de seamă?

2. Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, laturilor şi conexiunilor


care dau expresie concretă voinţei şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea
pe cale etatică.

Explicaţi deosebirea dintre esenţa şi conţinutul dreptului.

Conţinutul dreptului are ca latură componentă dominantă sistemul normelor juridice.


Orice sistem de drept îşi realizează funcţiile prin acţiunea normei de drept, iar mecanismul
influenţei sale asupra relaţiilor sociale este esenţial legat de modul în care etalonul de
conduită pe care-l cuprinde norma pătrunde în ţesătura raporturilor interumane. Ca elemente
de conţinut ale dreptului, normele juridice se află într-o permanentă relaţie cu conştiinţa
juridică. Raportat la societate, dreptul apare ca un factor ce organizează relaţiile sociale, le dă
o finalitate în conformitate cu un interes public. Normele de drept sunt premise şi condiţii
sine qua non ale ordinii, precum şi instrumente de control social.

27
Şcoala normativistă (reprezentant de seamă – H. Kelsen):

- promotor al ideii conform căreia studiul dreptului trebuie să fie o teorie pură;

- studiul dreptului trebuie să considere ca irelevantă orice legătură a sa cu elementele


extranormative;

- dreptul se formează în trepte, fiecare normă aflându-şi suportul într-o normă


superioară, iar toate într-o aşa-numită normă fundamentală.

Criticile şcolii normativiste s-au făcut de pe poziţii sociologice în domeniul dreptului,


imputând normativismului faptul că dreptul a fost, în această înţelegere, rupt de suportul său
social.

3. Forma dreptului. Aceasta semnifică exprimarea organizării interioare a structurii


conţinutului, desemnează aspectul exterior al conţinutului, modul său de exteriorizare. Forma
dreptului aparţine întotdeauna unui conţinut. Nu există formă goală a dreptului.

Forma dreptului este chiar legea de alcătuire, modul în care se leagă elementele care
compun conţinutul dreptului.

Structuralismul sistemic postulează existenţa:

 unei forme interne


 unei forme externe a dreptului.
Forma internă trimite chiar la interacţiunea ramurilor dreptului.

Forma externă poate fi analizată din punctul de vedere al:

- izvoarelor dreptului;

- modalităţilor de sistematizare a legislaţiei – codificări, încorporări etc.

Care credeţi că este relevanţa acestei clasificări?

28
E. Tipologia dreptului

Este posibilă datorită existenţei unor constante juridice. În general, tipologiile juridice
sunt realizate prin considerarea elementelor şi a relaţiilor reale din viaţa juridică, pentru a
putea cunoaşte mai precis care sunt mecanismele sau relaţiile structurale care au fost stabilite
într-o arie de probleme juridice.

Criterii de tipologizare a dreptului:

I. după dependenţa de tipologia sistemelor de organizare socială (Poirier), există:


drept sclavagist, drept feudal, drept burghez, drept socialist.

II. după apartenenţa dreptului la un bazin de civilizaţie juridică (René David), există
tipologia după familia de drept: familia de drept romano-germanică, anglo-saxonă, dreptul
socialist, dreptul musulman, hindus, chinez, japonez. Diferenţele specifice dintre aceste
familii sunt de natură ideologico-juridică.

III. după criteriul formelor de integrare economico-socială la nivelul continentului


european, a rezultat dreptul comunităţilor europene, un drept instituţional şi substanţial
comunitar.

Premisele acestui drept sunt:

- o nouă tipologie a sistemelor de organizare socială europeană (vezi Tratatul de la


Maastricht);

- existenţa unei voinţe autonome configurate de Uniunea Europeană; există drept


comunitar originar şi drept comunitar derivat;

- existenţa unor prescripţii fundamentale, a unor principii generale care să comande


direcţiile esenţiale ale construirii şi dezvoltării ordinii juridice comunitare. Acestea sunt
solidaritatea între statele membre, echilibrul instituţional, nediscriminarea şi egalitatea de
tratament, proporţionalitatea şi preferinţa comunitară.

F. Sistemul dreptului

Noţiunea sistemului dreptului.

Criteriile de structurarea sistemului de drept – obiectul reglementării juridice; metoda


reglementării juridice; principiile comune.

Ramurile dreptului. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat.

29
G. Definiţia dreptului

Definirea dreptului a pus în discuţie chiar natura dreptului. Este aceasta o realitate
transcendentă, care se impune raţiunii sau, dimpotrivă, este un ansamblu de fenomene sociale
perceptibile prin experienţă? Răspunsul la o astfel de întrebare a configurat întreaga evoluţie
a filosofiei juridice.

Definiţie: Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat care
au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor
esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate.

 Teme pentru recapitulare

 rolul ştiinţei şi sistemul ştiinţelor sociale


 ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale
 sistemul ştiinţelor sociale
 ştiinţele juridice de ramură
 ştiinţele participative
 locul şi rolul teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice
 semnificaţia noţiunii de drept
 dimensiunile dreptului – istorică şi socială
 factori de configurare a dreptului
 esenţă, conţinut şi formă în drept
 tipologia dreptului
 sistemul dreptului
 definiţia dreptului

 Termeni/expresii - cheie

◘ ştiinţă

◘ ştiinţă socială

◘ ştiinţa dreptului

30
◘ conceptul de drept

◘ metoda juridică

◘ realitatea juridică

◘ normativism

◘ acţiunea socială

◘ obicei, totem, tabu

◘ sistematizare juridică

◘ drept public/drept privat

◘ pluralism/monism juridic

◘ tipologie juridică

 Bibliografie recomandată

a) Obligatorie:

 N. Popa, Teoria generală a deptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002


 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), Ed. All,
Bucureşti, 1995
 Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-Napoca, 1940
 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
1992
 Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
1999
 N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D.C. Dănişor, Filosofia drep-tului, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002

b) Facultativă:

 Jean-Louis Bergel, Théorie générale du droit, Paris, 1985.

31
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2
Dreptul şi statul. Principiile dreptului

INTRODUCERE

Această a doua prelegere arată relaţiile care există între drept şi stat,
precum şi principiile dreptului.

COMPETENŢE CONFERITE:

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil:

 să îşi însuşească problematica statului (definiţii, forme), relevantă pentru relaţia


existentă între stat şi drept;

 să îşi însuşească principiile dreptului;

 să recunoască aspectul aplicativ al studiului dreptului.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

32
Dreptul si statul

A. Noţiunea de stat. Statul este principala instituţie politică a societăţii.

Pe baza cunoştinţelor dumneavoastră generale, încercaţi să realizaţi o


incursiune teoretică în istoria statului.

Statul instrument de conducere socială


apărător al unor interese sociale de grup sau ale
societăţii ca întreg
cadru de desfăşurare al relaţiilor sociale de un anumit
tip, configurate istoric
relaţia cu societatea civilă – faţă de aceasta, statul este o
necesitate exterioară şi scop imanent al societăţii civile

B. Conţinutul şi scopul statului. Criteriul de organizare a statului este unul teritorial.


Teritoriul capătă în acest context o semnificaţie politică.

În cazul în care teritoriul dispare ca şi criteriu de definire a statului, mai


putem vorbi despre stat sau nu? Argumentaţi, gândindu-vă la
transformările care au loc în lumea contemporană.

Disputele între state, care iau adesea forma războiului, au drept obiectiv acapararea
de teritorii, de prizonieri, de bogăţii aflate pe acele teritorii.

Credeţi că în lumea contemporană acest mobil, considerat altădată


aproape unicul într-un conflict între state, este încă valabil? Argumentaţi.

33
Elementele statului sunt, deci:

- teritoriul;

- populaţia;

- forţa publică, denumită şi putere de stat sau putere de constrângere.

Anumite concepţii despre stat – Kant, curentul liberalismului etc. – configurează în


mod diferit raportul între cetăţean şi stat, punând accentul fie pe apărarea drepturilor
cetăţeanului, fie pe promovarea intereselor acestuia.

Ruptura în această direcţie o constituie materialismul istoric, care consideră statul ca


fiind un instrument de dominaţie al unei clase asupra alteia.

Contextul contemporan a schimbat percepţia asupra statului. Revoluţia ştiinţifică şi


tehnică, transformarea claselor şi a raporturilor dintre acestea într-o lume creată de om, pune
problema unui nou rol jucat de stat. Noul stat asistenţial se caracterizează, din punct de
vedere juridic, prin trecerea de la un drept cu o funcţie preponderent protectiv-represivă la un
drept cu o funcţie mai mult promoţională. Acest stat trebuie să-şi conserve numai monopolul
asupra forţei legitime, a cărei exercitare este limitată de recunoaşterea şi garantarea
drepturilor omului. Este larg răspândită ideea conform căreia acest nou stat are ca funcţii
principale:

- asumarea sarcinii de realizare a unei societăţi mai integrate;

- respectarea drepturilor fundamentale ale omului;

- asigurarea principiilor separării puterilor;

- respectarea regulilor democratice apte să genereze decizii adecvate;

- asigurarea democraţiei şi a justiţiei (Duverger).

C. Puterea de stat şi exercitarea puterii de stat prin organele sale.

Instituţiile statului.

Puterea de stat este o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate. În orice


societate există forme multiple de autoritate, de fixare şi consolidare a unui sistem de valori.

34
Citiţi despre fundamentele statului de drept.

Puterea de stat:

- are caracter politic;

- are o sferă generală de aplicabilitate;

- are agenţi specializaţi care o realizează;

- este suverană, atât în exterior (orice stat are dreptul de a stabili propriile relaţii cu
alte state), cât şi în interior (orice stat poate să comande cu privire la supuşii proprii, comandă
care se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în urmărirea
aplicării lor în practica socială).

Exercitarea puterii de stat diferă în funcţie de tipurile de organizare statală.

 Exemplificaţi!

Într-un stat democratic, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia. Exercitarea


puterii, organizarea canalelor prin care circulă puterea sunt încredinţate statului. În planul
activităţii statale are loc o divizare, o separare a puterilor. Separaţia puterilor:
- este fundamentată de Montesquieu;

- postulează existenţa a trei puteri - legiuitoare, executivă şi judecătorească;

- este fundamentul libertăţii politice.

Separarea puterilor nu însemană lipsa de corespondenţă între ele. Acest principiu, al


separaţiei puterilor, nu trebuie să introducă o stare de independenţă absolută care să constituie
raportul puterilor ca ceva negativ, în sensul că tot ce face una faţă de celalaltă devine un act
ostil, cu destinaţia să i se împotrivească. În ameliorarea unei astfel de viziuni, un rol

35
important îi revine dreptului. Acesta fixează cadrul legal de funcţionare a fiecărei puteri,
cadru în care trebuie să se regleze raporturile fireşti de cooperare a puterilor şi de integrare a
acestora în sistemul social - politic de organizare socială.

Instituţiile statului sunt organizate într-o formă sistematică şi constituite instrumentul


de realizare a funcţiilor statului. Modul de funcţionare, repartizarea competenţelor, atribuirea
unor prerogative specifice sunt conţinute în legi, în Constituţie, în legile organice şi în legile
subsecvente acestora.

Activitatea instituţiilor este reglată normativ. Normele juridice dimensionează


competenţa organelor de stat – atât cea materială, cât şi cea teritorială sau personală.

Un loc aparte în cadrul componentelor instituţionale ale statului îl ocupă instituţiile


statale judiciare, denumite şi autoritatea judecătorească.

Autoritatea judecătorească este compusă din trei elemente:

I. Instanţele judecătoreşti. Conform art. 126 alin. 1 din Constituţie, ”Justiţia se


realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite prin lege”.

a) În România funcţionează o singură instanţă supremă – Înalta Curte de Casaţie şi


Justiţie – cu sediul în Bucureşti. Este alcătuită din patru secţii: secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, secţia penală, secţia comercială şi secţia de contencios administrativ şi fiscal. În
structura Curţii este organizat şi Completul de 9 judecători. Înalta Curte se compune din:
preşedinte, vicepreşedinte, patru preşedinţi de secţii şi judecători.

b) Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora


funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. În România există 15 Curţi de apel,
alcătuite din secţii specializate: civilă, penală, comercială, pentru cauze cu minori şi de
familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale şi, după caz, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

c) Tribunalele se organizează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi


au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. În circumscripţia unui tribunal sunt

36
cuprinse toate judecătoriile de pe raza teritorială a judeţului respectiv. Şi tribunalele sunt
organizate pe secţii sau complete specializate. În România există 42 de tribunale.

d) Judecătoriile funcţionează în toate judeţele şi în fiecare sector din Bucureşti. În


România există 180 de judecătorii.

e) Instanţele militare sunt: tribunalele militare, în număr de patru; Tribunalul Militar


Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel.

 Exemplificaţi.

II. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi ăn parchete, care
funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie – condus de un procuror general, parchetele de pe lângă Curţile de Apel – conduse
de procurori generali, parchetele de pe lângă Tribunale – conduse de prim-procurori,
parchetele de pe lângă Tribunalele pentru Minori şi Familie – conduse de prim-procurori şi
de pe lângă Judecătorii – conduse de prim-procurori). De asemenea, pe lângă fiecare
instanţă militară funcţionează un parchet militar.

Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) este o structură autonomă în cadrul


Ministerului Public şi este condusă de un procuror şef aflat sub coordonarea procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

III. Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Este


alcătuit din 19 membri din care: 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi
validaţi de Senat (9 membri în secţia pentru judecători şi 5 membri în secţia pentru
procurori); 2 reprezentanţi ai societăţii civile (specialişti în domeniul dreptului, cu bună
reputaţie), aleşi de Senat şi 3 membri de drept (preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie). Consiliul Superior al Magistraturii este atât instituţia care apără judecătorii şi
procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea, dar şi
instanţa disciplinară pentru judecători şi procurori.

37
Jurisdicţii internaţionale:

I. Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga, a fost creată după al doilea


război mondial la iniţiativa O.N.U.

Statele membre ONU se obligă să supună jurisdicţiei Curţii soluţionarea diferendelor,


numai în situaţia în care consimt expres la aceasta. Curtea este formată din 15 judecători aleşi
de Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală ONU, pentru un mandat de 9 ani, care poate
fi reînnoit.

II. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (Curia) cu sediul la Luxemburg, a


fost înfiinţată în 1951 ca instanţă supremă a Uniunii Europene. Fiecare stat al UE îşi
desemnează un judecător în cadrul Curţii pentru un mandat de 6 ani. Sesizarea Curţii poate fi
făcută de către: statele membre, instituţiile UE, particulari sau de tribunale naţionale.
Obiectul cererilor poate fi interpretarea tratatelor şi actelor comunitare, sancţiunile impuse de
Comunitatea Europeană, repararea prejudiciilor produse de instituţiile UE sau de agenţii
comunitari. În structura jurisdicţională a UE funcţionează şi Tribunalul de primă instanţă şi
Tribunalul funcţiei publice.

III. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este instanţa din structura Consiliului
Europei, cu sediul la Stasbourg. Statele membre în Consiliul Europei îşi desemnează
judecători în cadrul Curţii (45 de judecători în total). Curtea este organismul de control al
respectării Convenţiei europene a drepturilor omului, de către statele care au ratificat
Convenţia. Verificarea respectării Convenţiei se face de către Curte în raport cu un caz
concret, sesizat de un reclamant.

În materia protecţiei drepturilor omului funcţionează şi Curtea interamericană,


Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor, iar în materie penală, ONU a creat
tribunale penale speciale ad hoc pentru Iugoslavia, Rwanda, o Curte penală internaţională
permanentă, curţi speciale pentru Sierra Leone, Cambodgia, Timorul de Est, Irak, Liban.

D. Forma statului

Exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a


acestui conţinut.

Laturile componente ale formei de stat sunt:

a) forma de guvernământ - modul de constituire a organelor centrale ale statului,


exercitarea puterii prin intermediul acestor organe şi împărţirea competenţei între ele.

38
Pe baza cunoştinţelor dumneavostră generale, daţi exemple de forme de
guvernământ.

b) structura de stat – state simple sau unitare şi state compuse sau federative;

Care sunt avantajele şi dezavantajele statelor federative faţă de cele simple?

c) regimul politic – ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, cu


referire imediată la raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în care un stat asigură şi
garantează, în volum şi intensitate, raporturile subiective.

Principiile dreptului

A. Clarificarea noţiunii de principiu al dreptului

În această parte a prelegerii, se va accentua asupra configurării teoretice a noţiunii de


principiu al dreptului.

Ce sunt principiile dreptului? Idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor


juridice.

Care este rolul principiilor dreptului? Ele au un rol constructiv, dar şi unul valorizator
pentru sistemul de drept, în sensul că ele cuprind cerinţele obiective ale societăţii, cerinţe cu
manifestări specifice în procesul de constituire a dreptului şi în procesul de realizare a sa.

39
Ce rol joacă tradiţia şi inovaţia în constituirea sistemului dreptului?

Principiile generale ale dreptului sintetizează un mare număr de cazuri concrete, ele
rezumă fie aprecierile individuale ale relaţiilor juridice, fie elementele de drept (sub forma
unor definiţii) Ele nu au suport exclusiv imaginativ.

Delimitarea principiilor se face în funcţie de experienţa socială şi de unele cerinţe


obiective ale evoluţiei societăţii, ale convieţuirii sociale, ale asigurării acelui echilibru
necesar între drepturile unora şi obligaţiile altora. Principiile dreptului trebuie departajate de:

a) conceptele juridice – chiar dacă există o legătură între ele - conceptele juridice sunt
elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rândul lor,
dau conţinut concret categoriilor juridice -, principiile juridice nu se confundă cu conceptele
şi categoriile juridice. Dar acestea din urmă ajută principiile juridice, prin conferirea unui
conţinut concret, prin punerea lor în acord cu schimbările sociale.

b) normele juridice - normele juridice au, faţă de principii, o valoare explicativă mai
mică.

c) axiomele juridice - acestea sunt mici sinteze, cu un grad de cuprindere mult mai
mic decât principiile generale şi cu un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic.

 Exemplificaţi.

Ideea de bază de la care s-a pornit, indiferent de şcoala de drept care a abordat această
problemă, a fost considerarea dreptului ca instrument al asigurării libertăţii şi egalităţii
oamenilor în raporturile dintre ei sau în raporturile lor cu statul, independent de variaţiile
istorice în care s-au configurat instrumentele juridice de garantare şi realizare practică a
libertăţii şi egalităţii.

40
 Exemplificaţi, arătând care sunt ideile esenţiale ale diferitelor teorii - pozitiviste,
jusnaturaliste sau istorice – în abordarea problematicii originii dreptului.

Care este importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor dreptului?

- principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic;


- principiile dreptului au rol în administrarea justiţiei;

- acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului -


garanţia acordată indivizilor contra imprevizibilităţii normelor coercitive - şi a congruenţei
sistemului legislativ - adică concordanţa legilor, caracterul lor social verosimil, oportunitatea
lor.

B. Prezentarea analitică a principiilor dreptului

a) Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului. Acţiunea acestui principiu


presupune premisa existenţei statului de drept. În statul de drept, întinderea puterii trebuie să
fie compensată de scurtimea duratei sale, izvorul puterii politice sau civile trebuie să fie
expresia voinţei suverane a poporului, iar aceasta trebuie să îşi găsească formule juridice
potrivite de exprimare, în aşa fel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o
democraţie.

b) Principiul libertăţii şi al egalităţii. În realizarea efectivă a vieţii sociale, rolul


dreptului se materializează în îngrădirea înclinaţiei unor grupuri de a nega altora ceea ce lor
nu le place, în neutralizarea acelei suspiciuni difuze autorităţilor politice faţă de grupările
nonconformiste şi în înlăturarea tuturor barierelor şi a discriminărilor ce persistă în calea
asigurării şanselor egale de manifestare şi progres pentru toţi oamenii.

c) Principiul responsabilităţii. Dincolo de terenuri morale, responsabilitatea priveşte


domeniul dreptului, în sensul că acesta poate şi trebuie să intervină în reglementarea
raporturilor sociale, nu numai post festum, ci şi prin prescripţiile sale, putând să
fundamenteze atitudini culturale ale individului faţă de lege, atitudini exprimate esenţial în
apărarea integrităţii valorilor sociale pe cale legală.

41
d) Principiul echităţii şi justiţiei. Acţiunea principiului echităţii priveşte atât
activitatea legiuitorului, cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului.

Imaginaţi o situaţie reală în care se poate proba existenţa acestor


principii ale dreptului.

 Teme pentru recapitulare

 noţiunea de stat
 conţinutul şi scopul statului
 puterea de stat şi exercitarea puterii de stat
 instrumente ale exercitării puterii de stat - instituţiile statului
 instituţiile statale judiciare
 forma statului
 noţiunea de principiu al dreptului
 principiile dreptului

 Termeni - expresii-cheie

◘ autoritate

◘ stat

◘ instituţie

◘ stat – legalitate – oportunitate

◘ principiile dreptului

42
 Bibliografie recomandată

a) Obligatorie:

 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002.


 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), Ed. All,
Bucureşti, 1995
 Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-Napoca, 1940
 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
1992
 Sofia Popescu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1999.
 Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
1999
 Ioan Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,
2001.

b) Facultativă:

 Jean-Louis Bergel, Théorie générale du droit, Paris, 1985.


 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed.Europa Nova, Bucureşti,
1995;
 Corneliu Barsan, Conventia europeana a drepturilor omului, Editura All Beck
2005-2006.

43
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3

Izvoarele dreptului. Tehnica elaborării actelor normative.

INTRODUCERE

În cadrul acestei prelegeri vor fi prezentate modalităţile specifice de


exprimare a conţinutului dreptului (izvoarele dreptului). De asemenea, vom
explica şi modul în care se desfăşoară activitatea de elaborare a actelor
normative, de către organele specializate.

COMPETENŢE CONFERITE:

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil:

 să identifice corect sursele dreptului în funcţie de sistemul de drept;

 să identifice părţile constitutive şi elementele de structură ale actului normativ.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 5 ore.

44
Izvoarele dreptului

A. Noţiunea de izvor de drept

Analiza izvoarelor dreptului a evidenţiat două accepţiuni ale acestei noţiuni:

a) Izvoare de drept în sens material – realităţi exterioare dreptului care


determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din
necesităţi practice;
b) Izvoare de drept în sens formal – aspecte, modalităţi prin care conţinutul
preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită şi se impune în
societate ca model de urmat.

Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte între:

- izvoare scrise şi izvoare nescrise;


- izvoare oficiale şi izvoare neoficiale;
- izvoare directe şi izvoare indirecte;
- izvoare creatoare şi izvoare interpretative;
- izvoare potenţiale şi izvoare actuale;
- izvoare de constituire şi izvoare de calificare.

 Exemplificaţi.

B. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului

1. Obiceiul juridic (cutuma)

- obiceiul este cel mai vechi izvor de drept, pe treapta evoluţiei, el


precedând dreptului;
- apare în treapta primitivă de dezvoltare socială şi este expresia unor
necesităţi pe care societatea le reclamă în scopul conservării valorilor
comunităţii;
- obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al repetării
unei practici;
- cutuma implică o îndelungată practică socială şi se întemeiază pe cazuri
concrete la care se face ulterior referire (precedente).

45
Atenţie! Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept.

Există două moduri prin care un obicei trece din sistemul normelor sociale în sistemul
izvoarelor dreptului:

i. statul, prin organele sale legislative, recunoaşte (sancţionează) un obicei şi îl


încorporează într-o normă oficială;
ii. obiceiul este invocat de părţi, ca normă de conduită, în faţa unei instanţe de
judecată, iar aceasta îl validează ca regulă juridică.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un obicei pentru a deveni izvor de drept:

a) o condiţie obiectivă –să fie vorba despre o practică veche şi incontestabilă;

b) o condiţie subiectivă – practica trebuie să aibă caracter obligatoriu.

Este obiceiul izvor de drept?

Răspunsul la această întrebare trebuie să fie nuanţat în funcţie de ramura de drept


despre care vorbim. Astfel:

a) În dreptul public (dreptul constituţional şi internaţional public), obiceiul


este izvor principal de drept, îmbrăcând forma uzanţelor constituţionale
sau internaţionale. Cutuma internaţională este o exprimare tacită a
consimţământului statelor cu privire la acceptarea unei reguli determinate,
ca normă de conduită în relaţiile dintre ele.
b) În dreptul privat (dreptul civil, dreptul comercial etc.), dreptul este izvor
de drept în limitele prevăzute de lege (obiceiuri consacrate de lege ca
izvoare de drept).
c) În dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, în acest caz funcţionând
principiul legalităţii pedepsei şi a incriminării (Nulla poena sine lege.

46
Nullum crimen sine lege.), astfel că singurul izvor al dreptului penal este
legea scrisă.

Atenţie! Nu se recunoaşte calitatea de izvor de drept obiceiului care conţine o regulă


contrară ordinii publice şi bunelor moravuri şi nici cutumei care abrogă o lege în vigoare.

2. Doctrina

- cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau


fenomenului juridic;

- interpretările ştiinţifice făcute materialului normativ îl ajută pe legiuitor sau pe judecător în


procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului;

- în dreptul actual, doctrina nu este izvor de drept, nu i se recunoaşte valoare de iniţiator


legislative;

- cu toate acestea, practica legislativă (crearea dreptului) şi practica dreptului (aplicarea


dreptului) nu ar putea exista fără teoria juridică (doctrina). Soluţiile doctrinei au ca punct de
plecare fapte reale pe care, pe cale de generalizare, le interpretează teoretic şi le explică.

3. Practica judiciară şi precedentul judiciar

Practica judecătorească (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea hotărârilor


judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele.

Rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete.

Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară în cauzele


analoge. Astfel, în măsura în care o decizie anterioară interpretează dreptul, aceasta se va
impune în cauzele suficient de asemănătoare.

47
Activitatea de aplicare a legii realizată de către judecător este guvernată de două
principii:

a) judecătorul se pronunţă întotdeauna în cauza pe care o judecă şi nu are dreptul să


stabilească dispoziţii generale în afara speţei particulare pe care o are de soluţionat;

b) un judecător nu este legat, în general, de hotărârea pronunţată de un alt judecător


într-o speţă similară.

În această ordine de idei, jurisprudenţa nu poate fi izvor de drept, nu poate avea rol
creator în sistemul dreptului românesc.

Există două situaţii care evidenţiază importanţa precedentului şi în cazul sistemului


nostru de drept:

I. Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în cazul recursului în


interesul legii;

II. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţionala a României.

4. Contractul normativ

Contractul este un act juridic individual prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii
pentru subiecte determinate.

Există contracte care nu privesc drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate, ci


au în vedere reglementări cu caracter generic; acestea poartă denumirea de contracte
normative.

În accepţiunea de act juridic individual, contractul nu este izvor de drept, spre


deosebire de contractul normativ care are calitatea de izvor de drept.

Contractul normativ îşi produce efectele de izvor de drept în cazul dreptului


constituţional, al dreptului muncii şi securităţii sociale şi în cazul dreptului internaţional
pubic.

48
5. Actul normativ

Denumit şi legea ca izvor de drept, actul normativ este cel mai important în ierarhia
izvoarelor dreptului.

Noţiunea de lege prezintă două accepţiuni:

- în sens larg – legea desemnează orice regulă de drept obligatorie;

- în sens restrans – legea este actul normativ elaborat, printr-o procedură specifică, de
Parlament.

Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris. Actul normativ este izvorul de
drept creat de organele autorităţii publice învestite cu competenţe normative şi cuprinde
norme general obligatorii a căror aplicare poate fi realizată, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului.

Actul normativ se situează pe o poziţie predominantă în sistemul izvoarelor dreptului,


scopul fiind acela de a se asigura stabilitatea şi securitatea sistemului de drept.

Caracteristicile actului normativ:

- are formă scrisă;

- deţine mijloace specifice de publicitate a conţinutului, aceste mijloace reprezentând


garanţii de certitudine a conţinutului actului normativ;

- este receptivă la dinamica transformărilor sociale, spre deosebire de obicei, izvor de


drept conservator;

- se pretează mult mai uşor la aplicarea unor metode de elaborare şi sistematizare.

Sistemul actelor normative este format din:

a. legi:
- acte normative cu o procedură aparte de elaborare;

- au totdeauna caracter normativ;


- au competenţă de reglementare primară şi originară;
b. decrete;
c. hotărâri şi ordonanţe ale guvernului;
d. regulamente şi ordine ale ministerelor;
e. decizii şi hotărâri ale organelor administraţiei locale.

49
 Exemplificaţi.

C. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar

1. Izvoarele primare (originare) sunt:

- tratatele constitutive care au pus bazele Uniunii Europene (tratatele de la


Paris şi tratatul de la Roma);
- tratatele de aderare ale statelor membre ale Uniunii;
- protocoalele;
- convenţiile;
- documentele anexe la aceste tratate.
2. Izvoarele derivate sunt:

- deciziile şi regulamentele;

- recomandările şi directivele;

- avizele;

- actele atipice (rezoluţii ale Consiliului, comunicări ale Comisiei, declaraţii


comune).

3. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

- prin intermediul acesteia se dă interpretare cu caracter autentic dreptului


comunitar, fapt ce asigură coerenţa şi omogenitatea sistemului comunitar.

4. Principiile generale ale dreptului comunitar.

50
Tehnica elaborarii actelor normative

A. Tehnica juridică şi tehnica legislativă

a) Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor, artificiilor


prin care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă
juridică şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane.
b) Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice şi este
alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee, menite să asigure o
formă corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice.

B. Pincipiile legiferarii

1) Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice;

2) Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului;

3) Principiul corelării sistemului actelor normative;

4) Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea normativă.

C. Părţile constitutive şi elementele de structură ale actului normative

1. Părţile constitutive ale actului normativ sunt:

- titlul actului normativ;


- preambulul;
- formula introductivă;
- dispoziţiile generale;
- dispoziţiile de conţinut;
- dispoziţiile finale şi tranzitorii;
- anexele.

 Exemplificaţi.

51
2. Elementele de structură:

- articolul;
- paragraful;
- alineatul.

 Exemplificaţi.

D. Tehnica sistematizării actelor normative

Este determinată de nevoia organizării acestora în baza unor criterii precise.

Formele sistematizării :

a) Încorporarea – este o formă inferioară de sistematizare;

- priveşte simpla aşezare a actelor normative în raport de criterii exterioare


(cronologice, alfabetice, etc.);

- nu presupune nici o intervenţie în conţinutul actului normativ;

- poate fi de două feluri:

 oficială – cea realizată de organele de drept;


 neoficială – realizată de personae particulare.

b) Codificarea – este o formă superioară de sistematizare;

- presupune cuprinderea într-un cod a normelor juridice aparţinând aceleiaşi ramuri de


drept;

- presupune o activitate complexă de prelucrare a materialului normativ;

- condiţiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate în expunere,
caracter practic, logica, frumuseţea stilului.

52
 Teme pentru recapitulare

►notiunea de izvor de drept

►clasificarea izvoarelor formale ale dreptului

►clasificarea izvoarelor dreptului comunitar

►notiunea de tehnica juridica

►notiunea de tehnica legislativa

►principiile legiferarii

►partile constitutive ale actului normativ

►elementele de structura ale actului normativ

►incorporarea

►codificarea

 Termeni/expresii-cheie

 izvor material

 izvor formal

 cutuma

 jurisprudenţa

 practica judiciară

 precedentul judiciar

 act juridic

 contract

 izvor primar

 izvor derivat

 articol

 încorporare

 codificare

53
 Bibliografie recomandată

a) Obligatorie:

 N.Popa, Teoria generală a dreptului


 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), Ed. All, Bucureşti,
1995
 Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-Napoca, 1940
 Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1991
I.Ceterchi, I.Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992.

b) Facultativă:

 Jean-Louis Bergel, Théorie générale du droit, Paris, 1985


 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1995.

54
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4
Dreptul în sistemul normativ social. Norma juridică.

INTRODUCERE

Cea de-a patra prelegere îşi porpune să clarifice problematica relaţiei


dintre drept şi sistemul normativ social, precum şi cea legată de
conceptul de normă juridică.

COMPETENŢE CONFERITE:

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil:

 să coreleze şi să aplice informaţiile dobândite cu privire la sistemul normativ social, la


chestiuni practice;

 sa identifice problematica normei juridice;

 să prezinte aplicabilitatea practică a acestor categorii ale ştiinţei dreptului.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

55
Dreptul în sistemul normativ

În această secţiune a prelegerii se va analiza relaţia existentă între drept şi sistemul


normelor sociale.

Definiţia normei sociale: Element de reglare a comportamentului social.

Sistemul normelor sociale. Este alcătuit din norme etice, obişnuielnice, tehnice,
politice, religioase, juridice.

1. Corelaţii între norma juridică şi cea etică:

- teoria juridică a considerat dreptul şi morala strâns legate între ele, apreciind când

dreptul ca un minim de morală, când o ordine de drept fără morală (pozitivismul juridic);

Argumentaţi această idee.

- curentele sociologice se plasează între aceste orientări -specificitatea curentelor

sociologice constă în aceea că ele recunosc şi explică prezenţa spontană a dreptului în

viaţa socială, ca urmare a presiunii unor factori sociali - politici şi ideologici.

2. Corelaţii între norma juridică şi cea a obiceiului:

- obiceiul este o regulă de conduită statornicită în cadrul convieţuirii umane, printr-un uz

îndelungat. Aplicarea sa se realizează îndeosebi prin consensul membrilor

colectivităţii (grupului), potrivit cu credinţa în justeţea reglementării sale.

56
3. Corelaţii între norma juridică şi cea tehnică:

- este vizibilă mai ales prin nerespectarea în procesul economic a normelor impuse.

Norma juridică

A. Caracteristici ale normei juridice:

- caracter general şi impersonal;

- caracter tipic;

- implică un raport intersubiectiv;

- este obligatorie.

Explicaţi caracteristicile normei juridice

B. Definiţia normei juridice

Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este
acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz
de nevoie prin constrângere.

Care este rolul normei juridice în societate?

57
C. Structura normei juridice

a) din punct de vedere logic – structura logico-juridică constituie partea statică,


internă şi stabilă a normei.

 Ipoteza desemnează împrejurările în care norma juridică intră în acţiune.


 Dispoziţia este miezul normei juridice, în care sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile
subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora.
 Sancţiunea conţine urmările nefavorabile care survin în condiţiile nerespectării
dispoziţiei.

b) din punct de vedere tehnico-legislativ – structura tehnico-legislativă


reprezintă partea flexibilă a normei (construcţia tehnică a normei juridice de către
legiuitor).

D. Clasificarea normelor juridice

1. Criteriul ramurii de drept – cel al obiectului reglementării juridice şi al metodelor


de reglementare.

2. Criteriul forţei juridice a actului normativ - actele normative sunt exprimate în legi,
decrete, hotărâri guvernamentale, ordonanţe, fiecare cu o forţă juridică specifică.
3. Criteriul structurii logice - din acest punct de vedere, normele juridice pot fi:

- complete – cele în care sunt cuprinse toate părţile constitutive (ipoteză, dispoziţie,
sancţiune);

- incomplete –acestea sunt clasificate ca norme de trimitere şi norme în alb.


4. Criteriul sferei de aplicare - din acest punct de vedere, normele juridice sunt
generale, speciale şi de excepţie.

5. Criteriul gradului şi intensităţii incidenţei – normele principii şi normele cardinale


sunt distinse după acest criteriu.

6. Criteriul modului de reglementare a conduitei: onerative, prohibitive, permisive -


ele trimit la reglementarea comportamentelor sociale şi juridice.

7. Normele organizatorice – normele care privesc organizarea instituţiilor şi a


organismelor sociale.

58
8. Normele punitive şi normele stimulative sunt analizate şi de sociologia juridică,
cuprinzând sancţiuni negative şi pozitive.

E. Acţiunea normei juridice

Ea se poate analiza:

a. în timp.
Există trei momente care interesează:
1) intrarea în vigoare a normei juridice;
2) acţiunea normei - excepţiile de la principiul neretroactivităţii normei juridice;
3) ieşirea din vigoare a normei juridice.

b. în spaţiu şi asupra persoanelor - excepţia extrateritorialităţii.

 Teme pentru recapitulare

► norma socială şi norma juridică

► dreptul în sistemul normativ social

► dreptul şi morala

►caracteristicile normei juridice

►definiţia normei juridice

►structura normei juridice

►clasificarea normelor juridice

►acţiunea normei juridice

59
 Termeni/expresii-cheie

 normă socială
 normă juridică
 sistem al normelor juridice
 structură
 sancţiune
 permisiune
 dispoziţie
 retroactivitate

 Bibliografie recomandată

a) Obligatorie:

 N.Popa, Teoria generală a dreptului


 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), Ed. All, Bucureşti,
1995
 Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-Napoca, 1940
 Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1991
 I.Ceterchi, I.Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992.

b) Facultativă:

 Jean-Louis Bergel, Théorie générale du droit, Paris, 1985


 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1995.

60
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5
Realizarea dreptului. Interpretarea normelor juridice.

INTRODUCERE

În această prelegere se vor evidenţia problematica realizării


dreptului, precum şi aspectele legate de interpretarea normelor juridice.

COMPETENŢE CONFERITE:

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil:

 să sesizeze aspectele practice ale problematicii dreptului;

 să îşi precizeze întinderea aplicării dreptului.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 4 ore.

61
Realizarea dreptului

1. Conceptul realizării dreptului

Aceasta este o confruntare a modelului general de conduită, construit de legiuitor, cu


realitatea concretă.

Definiţie: Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viaţă a conţinutului


normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută
dispoziţii normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competenţei lor.

2. Formele realizării dreptului

Acestea sunt în număr de două:

A. Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de către


cetăţeni:

- această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea comandamentelor


cuprinse în normele juridice, prin conformarea faţă de dispoziţiile normative;

- conformarea faţă de conduita fixată prin normele de drept este rezultatul direct al
acţiunii mai multor factori, precum acceptarea legii de către societate, progresul vieţii
materiale şi spirituale a oamenilor etc.;
- ca volum şi intensitate, această formă de realizare a dreptului este mult mai bogată
decât celalaltă formă - aplicarea dreptului;

- din punctul de vedere al tehnicii juridice, activităţile implicate în realizarea acestei


forme sunt relativ mai simple.

B. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat şi


alte organisme sociale:

Noţiunea de aplicare a dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de


acţiuni statale, în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de
drept.

62
Trăsăturile aplicării dreptului (în comparaţie cu activitatea normativă):

- activitatea de aplicare a dreptului poate fi realizată de orice organ al statului sau, în


limite determinate, şi de organizaţii nestatale. Activitatea normativă este strict reglementată,
fiind dată în competenţa unor organe ale statului;

- spre deosebire de actele normative care au un caracter general, impersonal, tipic,


actele de aplicare a dreptului sunt individuale, concret determinate;

- actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în mod diferit de la o ramură la alta sau,
chiar în cadrul aceleiaşi ramuri, de la o instituţie la alta, spre deosebire de activitatea de
elaborare normativă, care este guvernată de reguli metodologice de tehnică legislativă;

- hotarul ce separă actul normativ de actul de aplicare îl reprezintă conţinutul diferit,


scopul şi finalitatea deosebită ale celor două categorii;

- spre deosebire de actul normativ, care funcţionează impersonal şi difuz, acţionând


continuu până la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului îşi epuizează efectele
în momentul adoptării sale de către organul abilitat;

- orice normă de drept intră în vigoare la o dată stabilită în mod legal şi acţionează
până la scoaterea din vigoare. Actul de aplicare devine obligatoriu, în principiu, în momentul
comunicării lui părţii interesate;

- în cazul actului de aplicare, termenul în care acesta poate fi contestat curge din
momentul comunicării. Formele şi modalităţile de contestare în cazul actului de aplicare se
află la dispoziţia părţilor, spre deosebire de controlul legalităţii actului normativ care
cunoaşte un sistem de garanţii specifice (control parlamentar sau judecătoresc).

3. Fazele procesului de aplicare a dreptului:

a. stabilirea stării de fapt;


b. alegerea normei de drept;
c. interpretarea normelor juridice;
d. elaborarea şi emiterea actului de aplicare.

63
Imaginaţi o situaţie reală de aplicare a dreptului şi comentaţi-o.

Interpretarea normelor juridice

A. Noţiunea şi raţiunea interpretării

Necesitatea interpretării este justificată de faptul că, în procesul aplicării dreptului,


organul de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice şi să stabilească
compatibilitatea acesteia în raport de o anumită situaţie de fapt.

Orice normă juridică care urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret
trebuie interpretată, pentru ca hotărârea care se va da să se întemeieze în aşa fel pe lege încât
arbitrariul să fie cât mai redus. Organul de aplicare trebuie să individualizeze norma.

Interpretarea normelor juridice are la bază o metodologie proprie cu ajutorul căreia


interpretul identifică părţile componente ale normei de drept, în scopul stabilirii câmpului de
aplicare şi a finalităţii normei.

B. Felurile interpretării

1. Interpretarea oficială – realizată de către organele de stat care au atribuţii fie în


procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării normelor juridice. Acest tip de
interpretare are forţă juridică.

a) interpretare autentică (legală sau generală) – când organul emitent îşi


interpretează propriul act;
b) interpretare cazuală – realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele
administraţiei în procesul aplicării dreptului.

64
Identificaţi situaţii în care se aplică cele două cazuri de interpretare
oficială.

2. Interpretarea neoficială – este facultativă şi poate fi realizată de doctrină sau de


avocat în pledoaria sa.

C. Metodele interpretării:

a) Metoda sistematică – priveşte modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin


încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa
la economia altor acte normative.
b) Metoda istorică – urmăreşte să explice înţelesul normei juridice prin analizarea
împrejurărilor social-juridice care au stat la baza elaborării şi adoptării acesteia.
c) Metoda logică – în realizarea ei, organul de aplicare se foloseşte de o serie de
argumente ale logicii formale: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a
fortiori, etc.

Explicaţi pe larg argumentele logicii formale şi exemplificaţi.

d) Analogia – se realizează atunci când organul de aplicare a dreptului nu găseşte o


normă corespunzătoare pentru soluţionarea unei cauze şi face apel fie la o normă
asemănătoare (analogia legis), fie la principiile generale de drept (analogia juris).

 Teme pentru recapitulare

►conceptul realizării dreptului

►formele de realizare a dreptului

►interpretarea normelor – feluri si metode

65
 Termeni/expresii-cheie

 realizare a dreptului
 aplicare a dreptului
 stare de fapt – stare de drept
 act de aplicare
 interpretarea dreptului

 Bibliografie recomandată

a) Obligatorii:

 N.Popa, Teoria generală a dreptului


 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), Ed. All, Bucureşti,
1995
 Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-Napoca, 1940
 I.Ceterchi, I.Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992
 Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, 1999
 D.Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed.All.Beck, 1999.

b) Facultativă:

 Fr. Rigaux, Introduction à la Science du Droit, Bruxelles, 1974


 Jean-Louis Bergel, Théorie générale du droit, Paris, 1985.
 Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001
 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1995.

66
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6
Raportul juridic. Răspunderea juridică.

INTRODUCERE

În această prelegere vom aborda noţiunile de raport juridic şi răspundere


juridică.

COMPETENŢE CONFERITE:

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil:

 să precizeze întinderea aplicării dreptului;

 să sesizeze modul în care statul apără ordinea de drept încălcată.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 4 ore.

67
Raportul juridic

Este un raport social care implică mai multe elemente:


1. premisele raportului juridic - norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice;
2. idei raţionale: persoană, obligaţie, act juridic, fapt juridic, etc.;
3. contactul între subiecte a căror acţiune are o limită: dreptul şi obligaţia corelativă.

A. Definiţie: Raportul juridic este acea legătură socială, reglementată de norma


juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi,
legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.

B. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic:

1. Este un raport social;


2. Este un raport de suprastructură;
3. Este un raport voliţional;
4. Este un raport valoric;
5. Este o categorie istorică.

Explicaţi caracteristicile raportului juridic.

C. Subiectele raportului juridic

1. Conceptul de subiect de drept (subiect al raportului juridic); se doreşte evidenţierea


relaţiei existente între calitatea de subiect de drept şi capacitatea juridică - o categorie ce

68
desemnează aptitudinea (deci posibilitatea) de a avea drepturi şi obligaţii în raporturi juridice
concrete.

2. Capacitatea juridică – premisă a calităţii de subiect de drept, strâns legată de


persoana şi de personalitatea omului. Ea poate fi generală sau specială.

3. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice: subiecte individuale (persoana) şi


subiecte colective (statul, organele statului, persoanele juridice).

Ce relaţie există între subiectele individuale şi cele colective din punctul de


vedere al raportului juridic ?

D. Conţinutul raportului juridic

Aici se reflectă legătura indisolubilă dintre norma agendi – regula de drept ce


determină conduita posibilă şi datorată - şi facultas agendi – dreptul unui participant la
raportul juridic.

E. Proba dreptului subiectiv

Noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă precum: înscrisuri,


martori, expertize, prezumţii, mărturisirea unei părţi, cercetarea la faţa locului, etc.
Sarcina probei revine, de regulă, celui care face o afirmaţie.

F.Obiectul raportului juridic

Îl constituie, deci, chiar conduita la care se referă conţinutul, acţiunile pe care titularul
dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării raportului juridic.

G. Faptul juridic

69
Clasificarea faptelor juridice: evenimente şi acţiuni. Precizăm că nu orice eveniment
produce efecte juridice, intrând astfel în categoria faptelor juridice.

a) Evenimentele sunt împrejurări care nu depind de voinţa oamenilor, dar ale căror
rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de drept statuează acest lucru;

b) Acţiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care produc efecte juridice ca
urmare a reglementării lor prin normele de drept. Acţiunile pot fi:

o licite;
o ilicite.

Legea selectează numai un număr limitat de astfel de împrejurări, şi anume pe cele


care, prin amploarea consecinţelor, au legătură cu ordinea juridică.

Răspunderea juridică

A. Noţiunea răspunderii juridice

Răspunderea este o componentă esenţială a oricărei forme de organizare socială şi se


rezumă la reacţia organizată, instituţionalizată pe care o declanşează o faptă socotită
condamnabilă.

Noţiunea de răspundere cuprinde un complex de drepturi şi obligaţii corelative care,


în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie
cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunii juridice.

B. Formele răspunderii juridice

 Răspunderea juridică cu caracter politic;


 Răspunderea civilă;
 Răspunderea penală;
 Răspunderea administrativă;
 Răspunderea contravenţională;
 Răspunderea disciplinară.

70
C. Condiţiile răspunderii juridice.

a. Conduita ilicită – comportament (acţiune sau inacţiune) care nesocoteşte o


prevedere legală;
- caracterul illicit al conduitei se stabileşte în raport cu prescripţia cuprinsă
într-o normă juridică;
- conduita ilicită prezintă, în forme şi intensităţi diferite, pericol social.

b. Vinovăţia – atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi
faţă de consecinţele acesteia;
- implică libertatea voinţei subiectului, caracterul deliberat al acţiunii sale,
asumarea riscului acestui comportament.
- formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa;
- cazuri care exclud răspunderea juridică: minoritatea, alienaţia mintală,
legitima apărare, cazul fortuit, forţa majoră, starea de necesitate,
constrângerea morală.

c. Legătura cauzală – este o condiţie obiectivă a răspunderii;


- pentru ca răspunderea juridică să se declanşeze şi un subiect să poată fi
tras la răspundere pentru săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte antisociale,
este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale.

 Teme pentru recapitulare

► raport juridic;

►subiect de drept;

►capacitate;

►fapt juridic;

►drept subiectiv;

►obligaţie juridică;

►răspundere juridică;

►conduită ilicită;

►vinovăţie.

71
 Termeni/expresii-cheie

 raport juridic;
 capacitate;
 drept subiectiv;
 răspundere juridică;
 vinovăţie.

 Bibliografie recomandată

a) Obligatorie:

 N.Popa, Teoria generală a dreptului


 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), Ed. All, Bucureşti,
1995
 Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-Napoca, 1940
 Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1991
 I.Ceterchi, I.Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992

b) Facultativă:

 Jean-Louis Bergel, Théorie générale du droit, Paris, 1985


 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1995.

72