Teoria Generala A Statului Si Dreptului

INTRODUCERE
Acest suport de curs se adresează studenţilor din

învăţământul universitar la distanţă şi are ca finalitate explicarea
principalelor instituţii de drept.
Fiecare meserie are propriul său limbaj. Pentru a putea
accede spre perfecţiunea profesională, trebuie parcursă prima
etapă, a deprinderii noţiunilor fundamentale care alcătuiesc
limbajul juridic.
Teoria generală a Statului și Dreptului clarifică principalele
instrumente ale gândirii juridice, prin intermediul cărora dreptul
este explicat, cum ar fi: conceptul de normă juridică, de raport
juridic, de izvor de drept, etc.
În acest curs vor fi studiate: sistemul ştiinţelor dreptului,
conceptul de drept şi relaţiile dreptului cu statul, norma şi raportul
juridic, realizarea dreptului, izvoarele dreptului, interpretarea
dreptului, răspunderea juridică.
Cursul de teorie generală a dreptului – învăţământ la
distanţă - îşi propune să vă construiască cadrul teoretic şi
metodologic al ştiinţei dreptului, să vă extindă cunoaşterea şi
înţelegerea dreptului, prin încadrarea acestuia în structura
realităţii juridice.
2
Cursul de faţă îşi propune atingerea următoarelor

obiective:
1. Însuşirea de către studenţi a noţiunilor generale de drept şi a limbajului

juridic.
2. Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a utiliza corect noţiunile şi conceptele
cu care operează teoria generală a statului și dreptului.
3. Corelarea dimensiunilor teoretice cu cele practice din domeniul juridic.
Conform fişei disciplinei, competenţele specifice

acesteia sunt:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a

noţiunilor specifice disciplinei):
• Cunoaşterea instituţiilor de bază ale sistemului juridic.
• Cunoaşterea conceptelor de bază ale ştiinţei dreptului.
• Corelaţia între instituţiile juridice.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,

procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei):
• Explicarea evoluţiei ideilor juridice.
• Transpunerea ideilor în proiecte normative viabile.
• Explicarea şi interpretarea procesului de codificare a dreptului.
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea

activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi
instrumente de investigare şi de aplicare):
• Fundamentarea metodologiei juridice.
3
• Acţiunea conjugată a diverselor metode în investigarea mecanismelor

juridice.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de

domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi
relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale
şi civice / valorificarea optima şi creativa a propriului potenţial în
activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în
promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu
alte persoane - instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la
propria dezvoltare profesională):
• Educarea unei atitudini asumate față de procesele de transformare a
dreptului şi de aplicare corectă a normei juridice.
• Înţelegerea importanţei fenomenului juridic în sistemul valorilor sociale.
• Formarea spiritului civic.
• Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare,
moralitate etc.).
Însuşirea temeinică a Teoriei generale a dreptului presupune, pe lângă

activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în
ceea ce priveşte studiul individual, pe baza bibliografiei recomandate la
finele prezentei lucrări.
Cursul este structurat în 6 unităţi de învăţare. La finele

fiecărei unităţi de învăţare se găsesc exemple de întrebări.
4
Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii fiecărei unităţi de învăţare
este de 4-5 ore de studiu individual.
Evaluarea
Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează în cadrul

evaluării finale, prin examen, la sfârşitul semestrului I. Examenul este scris, iar
notarea se face de la 1 la 10. Promovarea examenului presupune obţinerea
unei note mai mari sau egale cu 5. La stabilirea notei finale se au în vedere
răspunsurile la examen (80%) şi temele de control efectuate (20%).
5
CUPRINS
TEORIA GENERALĂ A STATULUI ȘI DREPTULUI
Cuvânt înainte
Unitatea de învăţare nr. 1:

 Sistemul ştiinţei dreptului
 Conceptul dreptului
A. Originea dreptului
B. Dimensiunile dreptului (istorică, socială, umană)
C. Factorii de configurare a dreptului
D. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului
E. Tipologia dreptului
F. Sistemul dreptului
G. Definiţia dreptului
 Bibliografie recomandată

 Dreptul şi statul
A. Noţiunea de stat
B. Conţinutul şi scopul statului
C. Puterea de stat şi exercitarea puterii de stat prin organele
sale. Instituţiile statului. Instituţiile statale judiciare
D. Forma statului
 Principiile dreptului
A. Clasificarea noţiunii de principiu al dreptului
B. Prezentarea analitică a principiilor dreptului

 Izvoarele dreptului
A. Noţiunea de izvor de drept
B. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului
C. Izvoarele dreptului Uniunii Europene
 Crearea dreptului
A. Tehnica juridică şi tehnica legislativă
6
B. Principiile legiferării
C. Părţile constitutive şi elementele de structură ale actului
normativ
D. Tehnica sistematizării actelor normative

 Dreptul în sistemul normativ social
A. Sistemul normelor sociale
 Norma juridică
A. Caracteristicile normei juridice
B. Definiţia normei juridice
C. Structura normei juridice
D. Clasificarea normei juridice
E. Acţiunea normei juridice

 Realizarea dreptului
A. Conceptul realizării dreptului
B. Formele realizării dreptului
 Interpretarea normelor juridice
A. Noţiunea şi raţiunea interpretării
B. Felurile interpretării
C. Metodele interpretării

 Raportul juridic
A. Definiţie
B. Trăsăturile caracteristice
C. Subiectele raportului juridic
D. Conţinutul raportului juridic
E. Proba dreptului subiectiv
F. Obiectul raportului juridic
G. Faptul juridic
 Răspunderea juridică
A. Noţiunea răspunderii juridice
B. Formele răspunderii juridice
C. Condiţiile răspunderii juridice
7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1
Sistemul ştiinţei dreptului. Conceptul

dreptului.
INTRODUCERE
Această primă prelegere asigură o introducere generală în

disciplina dreptului, precizări terminologice şi
metodologice, configurarea câmpului de analiză teoretică
şi practică a dreptului. Rostul ei este de a familiariza
studentul cu noţiunea şi problematica dreptului.
COMPETENŢE CONFERITE:
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va

fi capabil:
 să aibă o înţelegere mai clară a diferitelor aspecte pe care le

cuprinde problematica teoriei generale a dreptului;
 să dobândească abilitatea de a folosi corect, din punct de
vedere teoretic, concepte şi raţionamente ce ţin de teoria
generală a statului și dreptului;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale
domeniului juridic;
 să îşi configureze mai bine noţiunea de drept, esenţială în
studiul disciplinelor juridice de ramură.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este

de 6 ore.
8
SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI
Teoria generală a dreptului ca disciplină distinctă
Se abordează aici locul teoriei generale a dreptului în sistemul

ştiinţelor juridice şi al celor sociale.
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi
gândire, cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în
concepte, categorii, principii şi noţiuni. Ştiinţa trebuie înţeleasă, mai întâi,
ca o instituţie, adică o organizaţie de oameni care îndeplinesc în societate
anumite sarcini, apoi ca metodă, adică ansamblu de procedee, mijloace
prin care se dezvăluie aspecte şi legităţi noi ale lumii înconjurătoare, în
care se regăsesc şi reziduuri tradiţionale.
Ca fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană,

ştiinţa nu poate fi privită doar ca un sistem static de idei, reprezentări,
teorii, ci şi ca sistem dinamic, care se dezvoltă, în care se produc continuu
noi cunoştinţe, valori spirituale.
De regulă, se acceptă clasificarea tradiţională: ştiinţe ale naturii,

ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire. Între acestea, scopul
ştiinţelor despre societate este acela de a cunoaşte legile generale ale
existenţei şi dezvoltării societăţii, de a studia formele istorice de organizare
socială şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor componente
ale realităţii social-umane (politice, etice, juridice etc.).
Legile generale ale societăţii umane au anumite trăsături care le

deosebesc de legile naturii, în primul rând prin aceea că legile dezvoltării
sociale se manifestă în însăşi activitatea oamenilor; ştiinţa dreptului
aparţine ştiinţelor despre societate.
Conform unor autori, ştiinţele sociale alcătuiesc următorul tablou:
a) ştinţele nomotetice - au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca

scop stabilirea de legi şi relaţii funcţionale corespunzătoare. Se utilizează
aici observaţiile sistematice, experimentale, studiile statistice etc.
9
Exemplificaţi!
b) ştiinţele istorice – ştiinţe care îşi propun reconstituirea şi

interpretarea trecutului.
c) ştiinţele normative, care delimitează lumea dominată de norme,

obligaţii şi atribuţii, care studiază aspectele normative ale activităţii umane
- ştiinţele juridice, etica, etc.
d) cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică socio-

umană.
Care este importanţa clasificării ştiinţelor şi relevanţa

pentru tema de discuţie pe care ne-am propus-o?
În acest tablou, dreptul ocupă un loc distinct, atât prin specificitatea

obiectului său de cercetare - realitatea juridică, parte componentă a
realităţii sociale, cât şi prin relativa sa autonomie metodologică.
Ştiinţă despre societate, dreptul este eo ipso ştiinţă social-umană.

Ştiinţa dreptului studiază juridicul în toate formele sale de manifestare, dar,
în primul rând, ca o dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii
social-istorice determinate.
Dimensiunea juridică a societăţii este o realitate asupra căreia se

apleacă – spre a-i cerceta legităţile, regularităţile – atât dreptul, cât şi alte
componente ale sistemului ştiinţelor sociale (istoria, sociologia, etica etc.).
Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) studiază legile existenţei şi ale
dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor
concret-istorice, corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social,
modul în care instituţiile politico-juridice influenţează societatea şi
suportă, la rândul lor, influenţa socială.
10
Fiind determinat de scopuri care se impun acţiunii, dreptul – ca

fenomen normativ – reprezintă o tentativă de disciplinare, de coordonare
a relaţiilor sociale, în vederea promovării unor valori largi receptate de
societate, cum ar fi: proprietatea, siguranţa juridică şi securitatea
libertăţilor individuale, societatea civilă, etc. Ştiinţa dreptului formulează
principiile generale pe baza cărora dreptul îşi structurează un mecanism
adecvat – eficient şi adaptat permanent la scara omului real, concret – de
influenţare a comportamentului, în temeiul unor cerinţe valorice.
Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază:

- natura juridicului;
- caracteristicile sale structurale;
- raporturile cu alte ştiinţe;
- legăturile interne ale sistemului juridic.
În felul acesta, dreptul, ca şi celelalte ştiinţe sociale, reprezintă o

generalizare a experienţei umane într-un anumit sector de activitate şi
conţine o serie de date clarificate şi sistematizate, un complex de noţiuni,
categorii, concepte şi principii, dar şi un ansamblu metodologic, pe baza
căruia fenomenele pot fi studiate, investigate.
Ca ştiinţă cu statut şi poziţie specifice, ştiinţa dreptului analizează

un anumit domeniu al relaţiilor şi structurilor sociale – domeniul
participării oamenilor la circuitul juridic, ca purtători de drepturi şi
obligaţii juridice, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Cooperarea
oamenilor în acest domeniu vast al realităţii sociale implică intervenţia
dreptului în scopul conducerii şi dirijării comportamentelor, impunându-le
reguli normative, modele, programându-le, într-un anumit sens, acţiunile
şi limitându-le în temeiul unor raţiuni ce ţin de coexistenţa libertăţilor,
dreptul „absolut” de manifestare.
Ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul normei juridice, al

jurisprudenţei, al contractului (nu se confundă cu o exegeză a textelor
normative), ea supune unui amplu proces explicativ contextul social-
cultural în care apar şi îşi duc viaţa normele şi instituţiile juridice,
colaborând în acest proces cu toate ştiinţele sociale – economia politică,
sociologia, demografia, statistica. În această lumină, este greu de acceptat
reducerea întregului drept la normă, aşa cum face Kelsen, şi stabilirea ca
11
unic obiect al ştiinţei dreptului norma juridică, privită ca autointerpretare

subiectivă cu sens juridic.
În pofida unor interpretări mai pesimiste ce-i aparţine lui A. Comte,

potrivit căruia dreptul, nefiind ştiinţă, va trebui să dispară, ştiinţa dreptului
s-a dezvoltat permanent, în pas cu cercetările ştiinţifice cele mai noi.
Departe de a dispărea, dreptul cunoaşte o dezvoltare şi o afirmare
crescândă în domenii dintre cele mai variate ale societăţii. Dezvoltarea
relaţiilor sociale, complexitatea lor crescândă, multiplicarea fără precedent
a contactelor intra şi intersociale au determinat o dezvoltare corelativă a
dreptului şi apariţia unor noi ramuri de drept – dreptul populaţiei, dreptul
mediului, dreptul nuclear, dreptul spaţial etc. Are loc o lărgire a sferei de
acţiune a dreptului, atestabilă pe multiple planuri, fapt ce amplifică rolul
explicativ şi normativ al ştiinţei juridice a cărei funcţie de cercetare şi
descriere a realului se diversifică şi se adânceşte, adăugând şi latura de
prospecţie a realului dat.
În interpretarea şi prospecţia acestui dat, ştiinţa juridică nu contestă

dreptul celorlalte ştiinţe de a se pronunţa asupra unor adevăruri ce privesc
fenomenul juridic, ci recunoaşte mai repede aspecte de competenţă
concurentă. Pe baza unei abordări inter şi pluridisciplinare, cunoaşterea
fenomenului juridic poate fi serios amplificată prin sesizarea unor aspecte
ce scapă în mod fatal în cadrul studiului realizat doar în interiorul ştiinţei
dreptului.
Explicaţi care sunt legăturile dintre diferitele componente

ale tabloului (sistemului) ştiinţelor juridice.
Complexitatea fenomenului social-juridic determină o structurare o

eforturilor de cercetare a acestuia, o împărţire a rolurilor în raport cu
necesitatea punerii în valoare a laturilor corelate ale acestui fenomen.
Dreptul – fenomen complex al societăţii – este studiat:
12
a) din perspectivă globală, ca un sistem închegat, cu regularităţi

caracteristice;
b) din perspectivă istorică, fenomen care îşi conservă anumite
permanenţe de-a lungul dezvoltării sociale, dar care se
transformă, totodată, în cadrul acestei dezvoltări;
c) din perspectivă structurală – fenomen cu multiple determinaţii
calitative, cu elemente componente aflate, la rândul lor, într-o
stare de acută interferenţă. Rudolf Stanmler a considerat încă de
la începutul secolului trecut că ştiinţa dreptului cuprinde două
ramuri: una tehnică, destinată să studieze sensul şi cuprinsul
legilor în alcătuirea lor sistematică şi o ramură teoretică, ce
trebuie să constate dacă dreptul este mijlocul just pentru scopuri
juste.
În evoluţia sa milenară, ştiinţa dreptului a înregistrat un permanent

proces de specializare, proces în care s-au cristalizat valorile ce constituie
obiectul specific de cercetare.
Definiţia dată de Ulpian: „Ştiinţa dreptului este cunoaşterea

lucrurilor divine şi umane, ştiinţa de a deosebi ceea ce e drept şi ceea ce
e nedrept”.
Părţile sistemului ştiinţelor juridice sunt următoarele:
 Teoria generală a dreptului;

 Ştiinţele juridice de ramură;
 Ştiinţele juridice istorice;
 Ştiinţele ajutătoare (participative).
a) Ştiinţele juridice istorice studiază istoria dreptului într-o anumită

ţară sau dezvoltarea generală a fenomenului juridic (istoria generală a
dreptului).
13
Care credeţi că este importanţa cercetării istoriei dreptului?

Comparaţi câteva dintre doctrinele marilor şcoli de drept.
b) Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomene particulare juridice

– ramurile dreptului.

Exemplificaţi!
Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii.

Acestea constituie sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest
sistem unitar există în diversitatea ramurilor care îl compun. Fiecare
ramură a sistemului este alcătuită dintr-un grup de norme, organic legate,
ce reglementează o categorie de relaţii sociale, pe baza aceleiaşi metode şi
în temeiul unor principii comune.
 Exemplu: Dreptul civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut

patrimonial (raporturi de proprietate, raporturi obligaţionale etc.)
printr-o metodă specifică, metoda echivalenţei (egalităţii) părţilor.
Ştiinţa care studiază această ramură este ştiinţa dreptului civil.
Relaţia dintre sistemul ştiinţei dreptului şi subsistemul ştiinţelor

juridice de ramură este una dintre parte şi întreg, dar sistemul ştiinţei
dreptului nu se epuizează prin ştiinţele juridice de ramură. Totodată,
ştiinţele juridice de ramură, care alcătuiesc un sistem, nu se regăsesc
aidoma în sistemul planului de învăţământ superior juridic.
14
c) Ştiinţele ajutătoare sunt criminalistica, medicina legală, statistica

juridică, logica juridică etc. Fără să facă parte propriu-zis din sistemul
ştiinţei dreptului, aceste discipline sunt, în cazuri numeroase,
indispensabile cunoaşterii unor fenomene de drept sau bunei aplicări a
normelor juridice. În investigaţia unor realităţi de drept, ele utilizează
mijloace ştiinţifice specifice altor ştiinţe (chimia, fizica, medicina,
matematica etc.).
 Exemple: Criminalistica – fotografia judiciară; foloseşte procedee

fizico – chimice, la fel ca în cazul ridicării şi conservării unor probe;
statistica juridică foloseşte mijloace matematice.
d) Teoria generală a dreptului. Cercetarea fenomenului juridic nu

poate rămâne nici la nivelul cunoaşterii formelor consecutive de drept
(tratarea istorică), nici la nivelul cunoaşterii formelor dreptului pozitiv, ale
dreptului activ, în vigoare într-o anumită ţară. Orice ştiinţă aspiră spre
globalitate, spre cunoaştere prin ajungere la concept, prin subsumarea
fenomenelor particulare şi regăsirea lor în categorii de maximă generalitate
– instrumente de gândire cu vocaţie de expansiune. Studiul conceptelor,
categoriilor, principiilor şi noţiunilor de bază ale dreptului este realizat
de Teoria generală a dreptului.
 Exemple de concepte elaborate în cadrul Teoriei generale a

dreptului: cel de drept, norma juridică, izvorul de drept, raportul juridic,
tehnica juridică.
Care este fundamentul acestor concepte? Este el exclusiv

teoretic sau este practic?
15
Teoria dreptului:
 analizează obiectul său specific, urmărind organizarea sa logică în
cadrul demersului explicativ;
 coordonează eforturile de cercetare pe care le depun ştiinţele
juridice de ramură şi ştiinţele juridice istorice;
 sistematizează cunoştinţele în strânsă cooperare cu limbajul specific
al ştiinţelor de ramură;
 caută să sesizeze caracterele proprii şi permanente ale fenomenului
juridic, pentru a-i contura spaţiul în cadrul sistemului social-istoric
din care face parte;
 este un demers atât filosofic – prin studiul necesităţii şi al
posibilităţii principale a dreptului – cât şi ştiinţific – studiază
cauzalitatea, modul istoric determinat al apariţiei şi formelor de
manifestare ale fenomenului juridic.
În această lumină, teoria dreptului este teoria generală a acestuia.
Necesitatea Teoriei generale a dreptului îmbracă două aspecte:

a) teoretic;
b) practic.
Merite şi limite ale Teoriei generale a dreptului.
Teoria generală a dreptului este o disciplină de referinţă pentru

ştiinţa dreptului. Scopul Teoriei dreptului este acela de a-şi îmbogăţi şi
amplifica cunoaşterea (deci şi practica) dreptului.
Conceptele cu care operează Teoria dreptului nu sunt nici pe departe
rezultatul unor pure speculaţiuni, fără nici o legătură cu realitatea concretă.
Deşi eminamente deductivă, ştiinţa dreptului nu operează deductiv, fără o
raportare la fapte, la date ale realităţii, ea nu recapitulează pur şi simplu
cunoştinţele pe care le oferă – ca produse de cercetare ştiinţifică – ştiinţele
juridice particulare şi nu este o „magna mater” în raport cu acestea.
Efortul Teoriei dreptului de a ajunge la concept nu poate fi, în nici
un fel, desprins, izolat (fără consecinţe nefavorabile asupra procesului de
cunoaştere) de efortul teoretic al ştiinţelor particulare şi, în mod
16
corespunzător, de sporul de cunoaştere pe care-l aduc acestea. Deducţiile,

axiomele şi postulatele dobândite prin sinteză reprezintă, în egală măsură,
răspunsuri la problemele practicii.
Categoriile şi conceptele cu care operează Teoria generală a
dreptului înmagazinează, în funcţie de realitatea pe care o exprimă, o serie
de experienţe, apărând ca adevărate complexe de valori, în care viaţa
juridică a pus ceva general valabil şi stabil.
 Exemplu: Conceptul de normă juridică subsumează trăsăturile

particulare ale tuturor normelor dreptului (norma de drept civil, de
drept administrativ, de drept penal etc.)
1. Explicaţi raportul în care se află Teoria generală a

dreptului cu ştiinţele juridice.
2. Care este relaţia dintre Teoria generală a dreptului şi
realitatea juridică?
 Lecturi particulare: Pentru o privire istorică asupra apariţiei şi

dezvoltării teoriei generale a dreptului, a se vedea:
 Eugeniu Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică,
Cluj-Napoca, 1936;
 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998, p.5-
20, 246-255.
17
CONCEPTUL DREPTULUI
Această parte îşi propune să clarifice în amănunt accepţiunea

termenului de drept, dimensiunile – istorică şi socială – ale dreptului,
precum şi analiza factorilor de configurare a dreptului. De asemenea, este
tratată şi problematica esenţei, a conţinutului şi a formei dreptului.
Tipologia dreptului şi enunţarea unei definiţii a dreptului încheie diviziune
tematică.
A. Originea dreptului
Cuvântul „drept” este folosit cu mai multe accepţiuni. El derivă din

latinescul directus, luat în sensul metaforic (directus, de la dirigo, dirigere,
care înseamnă „drept” – orizontal sau vertical – „de-a dreptul”, „direct”,
„direcţie”, „linie dreaptă”). Dar, în latină, cuvântul care corespundea
substantivului „drept” era jus (drept, dreptate, legi). Cuvântul este întâlnit
şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie: droit (franceză), diritto (italiană),
derecho (spaniolă), recht (germană), right (engleză).
a) Într-un prim înţeles, cuvântul „drept” semnifică ştiinţa dreptului –

ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi
prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
Dreptul nu este numai ştiinţă, el este, în egală măsură, tehnică şi artă.
Argumentaţi această afirmaţie!
Dreptul îmbină libertatea şi necesitatea – necesitatea rezultă chiar

din scopurile generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul
normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte
acea coordonare imperativă prin norme, despre care vorbeşte Max Weber,
fiind premisa necesară a coexistenţei libertăţilor. Regulile stabilite prin
norme trebuie să-şi găsească un cadru minim de legitimitate pentru a putea
fi condiţia existenţei posibile a comunităţii. Dreptul este principiul de
18
direcţie, de coeziune socială, el dă societăţii caracterul de definit, de

coerenţă.
b) Drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau

de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat.
Acesta este dreptul subiectiv şi implică categoria de libertate. Romanii
făceau distincţie între norma agendi şi facultas agendi.
În unele limbi se face distincţie între dreptul obiectiv şi cel subiectiv;
law – drept obiectiv, iar right – drept subiectiv (în engleză).
c) Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă

denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu,
obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară
(coerciţiune statală), ca o îndreptăţire a unor instanţe sociale special
abilitate.
d) Drept mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură morală

(de exemplu: om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă, etc.).
În afara termenului de „drept”, se foloseşte şi cel de „juridic”.

Acesta este folosit atât ca adjectiv (normă juridică), cât şi într-o accepţiune
ce depăşeşte noţiunea de drept (obiectiv sau subiectiv). Juridicul este un
fenomen complex care funcţionează obiectiv pe un fundal social,
constituind unul dintre modurile de reflectare pe plan social a existenţei
umane.
Juridicul are, sistematic vorbind, un caracter unitar, deşi are o
compunere complexă (psihologică, instituţională, relaţională). Unicitatea
fenomenului juridic determină unicitatea ştiinţei dreptului, care este o
ştiinţă explicativ-normativă, ce nu se limitează la descrierea şi explicarea
funcţionării unor elemente de tehnicitate şi construcţii logice, ci se referă
şi la caracterul operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se
fundamentează ontologia, gnoseologia, axiologia şi metodologia juridică.
Juridicul defineşte o parte componentă a realităţii sociale, alături de
politic, etic, economic etc.
19
Argumentaţi următoarea idee: toate fenomenele juridice

sunt fenomene sociale, dar nu toate fenomenele sociale
sunt juridice!
B. Dimensiunile dreptului (istorică, socială, umană)
Dimensiunea istorică. Studiul conceptului dreptului implică cu

necesitate viziunea istorică, legată de descifrarea originilor (teoria
originilor) dreptului. Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte
suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat
de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele
sale trepte de dezvoltare istorică.
Temă de reflecţie: Dreptul este indisolubil legat de societate

de la primele sale forme primitive de organizare, sau,
dimpotrivă, el apare, ca şi statul, doar într-un anumit
moment al evoluţiei istorice a omului?
Şcolile de drept au dat răspunsuri diferite la această problemă:

- romanii credeau în veşnicia dreptului: Ubi societas ibi jus;
- şcoala dreptului natural: Conform concepţiei aristotelice, omul este
considerat zoon politikon, deci un animal social. Din nevoia instinctivă de
a trăi în societate, apare şi nevoia de a se stabili norme juridice. Hugo
Grotius defineşte dreptul natural ca totalitate a principiilor pe care le
dictează raţiunea pentru a da satisfacţie înclinaţiei naturale a omului spre
viaţa socială; regăsim aceleaşi idei, deşi pe baze diferit concepute, la
Pufendorf, Jean Domat etc.
Din această perspectivă, întrebarea cu privire la originea dreptului

este strâns legată de modul în care concepem dreptul.
a) Dacă el este echivalent oricărei reguli de conduită, dreptul există,
nediferenţiat de alte reguli de conduită, din momentul apariţiei primelor
forme de organizare socială.
20
b) Dacă avem în vedere faptul că dreptul nu poate exprima decât

nevoile sociale ale unei colectivităţi constituite în formă politică, atunci
dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, caracterizate prin
diferenţieri specifice societăţii publice.
Argumentare a acestei ultime idei: În evoluţia sa, omul pleacă de la
o stare de dependenţă totală faţă de natură; nu putem considera hoarda sau
ceata primară drept formă socială de organizare, întrucât orice astfel de
formă implică conştiinţa unui criteriu (real sau imaginat), iar hoarda nu era
decât rezultatul unei apropieri instinctive.
La scara devenirii istorice, determinate de mari mutaţii economice,
prima formă de organizare socială este ginta – care are drept criteriu
constitutiv comunitatea de sânge. Ea a fost o formă universală de
organizare a societăţii primitive, care s-a caracterizat prin: diviziunea
naturală a muncii (după sex şi vârstă), domnia obiceiului, proprietatea
comună asupra pământului, lipsa forţei exterioare de constrângere, o
putere socială ce aparţinea întregii colectivităţi.
Ginta a îmbrăcat două forme: matriarhală şi patriarhală, iar
trecerea de la o formă la cealaltă a fost interpretată ca un efect al dezvoltării
ideilor religioase. Efectul instaurării patriarhatului a constat în instaurarea
monogamiei, interpretată ca o încălcare a unei vechi porunci religioase.
În realitate, trecerea a avut mai degrabă cauze sociale şi economice,
determinate de schimbări importante produse la nivelul meşteşugurilor,
agriculturii, păstoritului etc.
Începutul adevărat şi prima fundaţie a statului constă, conform lui
Hegel, în familie, care aduce cu sine proprietatea privată exclusivă,
stabilirea dreptului privat şi siguranţa satisfacerii trebuinţelor.
Ce este tabu-ul? Ce este dreptul societăţilor primitive?

Daţi exemplu de astfel de legiuiri primitive!
Dimensiunea socială. Dreptul este un produs complex al societăţii,

iar normele sale intervin în procesul productiv, stabilind reguli generale
pentru actul zilnic, repetat al producerii, repartiţiei şi schimbului de
produse şi activităţi. Abordarea dimensiunii sociale a dreptului implică
21
analiza locului dreptului şi al realităţii juridice în societate, sistemul

legăturilor sale cu celelalte elemente (realităţi) ale societăţii.
Realitatea juridică este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale
în condiţii istorice determinate. Existenţa ei nu poate fi desprinsă de
existenţa celorlalte părţi ale unei societăţi, suportând influenţa acestora şi
exercitând, la rându-i, influenţă asupra lor. Realitatea juridică mai este
denumită uneori şi sistem juridic sau suprastructură juridică. Realitatea
juridică cuprinde dreptul, dar nu se reduce la el.
Realitatea juridică are drept componente: conştiinţa juridică,
dreptul şi relaţiile juridice (ordinea de drept). Înainte de a fi o realitate
normativă, dreptul este o stare de conştiinţă, în sensul că nevoile
schimbătoare ale societăţii, care îşi reclamă reflectare într-un sistem de
norme, nu se transpun tale quale în limbajul şi în conţinutul dreptului; ele
trec prin conştiinţa legiuitorului, urmând un proces de evaluare, valorizare
şi valorificare finală prin normele de drept.
a) Conştiinţa juridică:
- este o premisă a dreptului;
- are o funcţie normativă;
- are, de asemenea, o funcţie cognitivă, acţională şi cultural-
axiologică;
- se structurează pe două paliere: unul raţional (ideologia juridică)
şi unul psihic (psihologia juridică).
b) Partea instituţională – dreptul. Ca sistem de reglementări şi
instituţii, alcătuieşte miezul juridicului, conţinutul său, cadrul său
substanţial de referinţă. Dreptul, ca fenomen normativ, dă expresie
cerinţelor structurilor sociale – conducătoare sau conduse – de mai bună
organizare a raporturilor umane, în vederea obţinerii acelui echilibru social
indispensabil pentru asigurarea climatului în care liberului arbitru şi
voinţei subiective să i se poată opune eficient anumite standarde oficiale
de comportament şi în care să poată fi înlăturată tensiunea dintre cei care
acceptă aceste standarde şi cei care de abat de la ele.
c) Elementele relaţionale, sociologice. Intră aici raporturile
juridice şi situaţiile juridice, cele care probează eficienţa dreptului. În
cadrul acestor raporturi, oamenii participă în calitate de subiecte de drept,
valorificându-şi sau apărându-şi pe cale legală interese şi drepturi.
22
Desfăşurarea lor în conformitate cu dispoziţiile legale duce la crearea

ordinii de drept. Din această perspectivă, dreptul poate fi considerat un
mod de existenţă a ordinii publice, un factor real de calmare a conflictelor
şi de menţinere în limite de ordine a ciocnirilor de interese.
C. Factorii de configurare a dreptului
Ideea existenţei unor factori exteriori, complecşi care exercită

influenţă asupra dreptului, s-a conturat în perspectiva admiterii
caracterului evolutiv al dreptului, al progresului juridic. Factorii de
configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii:
1. cadrul natural;
2. cadrul social-politic;
3. factorul uman.
1. Cadrul natural – factor de configurare a dreptului. În toate

componentele sale (mediul geografic, factorii biologici, fiziologici,
demografici), acest factor influenţează dreptul.
Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care
influenţează viaţa socială, dezvoltarea economică, posibilităţile dezvoltării
politice etc.
Prezentarea exagerată a rolului factorilor demografici şi biologici s-
a soldat cu susţineri aberante, rasiste, ce au alimentat conţinutul unor
legiuiri retrograde, antiumaniste. Contestând asemenea exagerări, avem în
vedere, în acelaşi timp, faptul că dreptul nu poate să nu fie influenţat de
acţiunea mediului fizic în care oamenii îşi urmăresc şi-şi valorifică anumite
interese şi drepturi. Condiţiile fizice se relevă legiuitorului – cu toate
particularităţile lor – ca obiect al reglementării, influenţând soluţiile
juridice cele mai potrivite pentru apărarea, conservarea şi dezvoltarea
acestui cadru în totalitatea sa ori a unor componente ale sale.
23
 Exemplu: măsurile legislative pentru combaterea poluării

mediului, reglementările prin care se stabileşte un regim juridic specific
pentru diferitele componente ale cadrului fizic – regimul juridic al
terenurilor agricole, regimul juridic al spaţiului aerian, regimul juridic
al mării teritoriale etc.
În desfăşurarea circuitului juridic, legiuitorul este nevoit să ia în

consideraţie calităţi specifice ale bunurilor materiale, cărora le acordă un
tratament juridic diferenţiat.
 Exemplu: Trăsăturile naturale ale bunurilor fac ca acestea să

se clasifice în: mobile şi imobile, fungibile şi nefungibile, bunuri de gen
şi bunuri individual determinate etc.
Diversele împrejurări naturale care nu depind de voinţa omului pot

constitui, prin voinţa legii, cauze de naştere, modificare sau stingere a
raporturilor juridice. Asemenea evenimente sunt: naşterea, curgerea
implacabilă şi ireversibilă a timpului, calamităţi naturale etc. Curgerea
timpului poate consolida juridic sau poate stinge un drept.
Manifestarea forţei regulatoare a acestui fascicul de factori
aparţinând cadrului natural nu se prezintă însă ca o fatalitate, nu în mod
automat prezenţa se finalizează cu consecinţe juridice. Acţiunea lor este
întotdeauna corelată unui interes social, este prezentă numai în măsura în
care luarea lor în consideraţie este reclamată de un interes social.
2. Cadrul social-politic influenţează dreptul, constituindu-se ca un

factor de configurare cu acţiune specifică. Fiind un produs social, dreptul
se află într-o permanentă şi constructivă relaţie cu interesele structurilor
sociale. Evoluţia actuală a raporturilor sociale produce o înstrăinare a
individului, conducând la o treptată degradare a relaţiei dreptului cu
societatea. Legat de interesele economice ale marilor companii, dreptul
este obligat să-şi plaseze acţiunea pe terenuri pe care criteriile justiţiei sunt
înlocuite tot mai adesea cu criteriile eficacităţii practice.
24
Dar, într-o societate democrată, dreptul trebuie să se supună unei

cenzuri proprii, scopurile, valorile societăţii, contribuind astfel la definirea
acelui orizont de idealitate care transcende necesităţile practice imediate
şi considerentele de oportunitate. Aceasta nu poate conduce la o izolare a
dreptului de societate, pentru că el trebuie să-şi afirme în fiecare moment
funcţia de menţinere a raporturilor sociale în stare de echilibru, participând
la funcţionarea globală cu propria sa logică, propriile sale mecanisme,
propriile sale instituţii. Configurarea soluţiilor legislative, caracterul
practic-operaţional al instituţiilor legale înregistrează, în ultimă instanţă,
variate influenţe din partea factorilor sociali. Aceste influenţe nu trebuie
să anuleze specificul acţiunii dreptului şi să ducă dreptul în starea de criză
cu privire la care ne avertiza J. Carbonnier.
Comparaţi cele două cadre - natural şi social-politic – de

configurare a dreptului.
Elementele componente ale cadrului social-politic sunt:

a. economicul – dreptul economic modern dezvăluie natura
instrumentală a juridicului, numeroase norme tehnice îmbogăţind cu noi
note definitorii conţinutul tradiţional al dreptului;
b. ideologicul îşi pune amprenta asupra modelului de receptare de
către drept a influenţei economice;
Comparaţi ideologia comunistă cu cea neoliberală din

punct de vedere al rolului factorilor de configurare a
dreptului.
c. structurile organizatorice ale societăţii – grupurile de interes,

grupurile de presiune, partidele politice – structuri sociale nestatale.
25
Evidenţiaţi rolurile specifice ale grupurilor de interese şi

ale grupurilor de presiune în configurarea dreptului.
3. Factorul uman este zona centrală de interes pentru orice

legiuitor; deoarece reglementează comportamentul oamenilor în cadrul
unor categorii diverse de raporturi sociale, dreptul se raportează la prezenţa
omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi chiar de a transforma
socialul.
Explicaţi, pe baza cunoştinţelor dumneavoastră generale

(sau de specialitate), procesul de socializare şi semnificaţia
sa pentru domeniul dreptului.
Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice, drepturile

esenţiale ale individului, drepturi care garantează egalitatea deplină a
tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul
demnităţii şi libertăţii, deoarece omul, după natura sa, este o fiinţă demnă
şi liberă.
Care credeţi că este cel mai important dintre toţi factorii de

configurare a dreptului? Argumentaţi.
D. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului.

1. În general, esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor,
trăsăturilor şi raporturilor interne necesare, relativ stabile, care constituie
natura lăuntrică a fenomenului şi-l fixează într-o clasă de fenomene
adiacente. A cerceta esenţa dreptului presupune pătrunderea înlăuntrul său,
sesizarea legăturilor intime care-i conferă relativă stabilitate, identificarea
calităţilor interne.
26
Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului, se

desprinde o calitate principală: calitatea juridică a voinţei şi interesului,
care prezidează la apariţia normelor dreptului şi care asigură un anumit
echilibru în desfăşurarea raporturilor interumane. Este o calitate esenţială,
ce rămâne neschimbată, indiferent de formele pe care le îmbracă sau de
etapele prin care trece un sistem juridic.
Comparaţi noţiunea de interes economic cu cea de interes

juridic.
În drept, putem vorbi despre:

a. voinţă generală – determinată de anumite interese şi care tinde să
se oficializeze prin intermediul activităţii statale;
b. voinţă individuală - manifestată în procesul aplicării dreptului.
Atenţie! Esenţa dreptului nu se concentrează în mod expres pe aspectul

psihologic al voinţei, care accentuează latura individuală a fenomenului,
ci pe elementele care fac ca această voinţă să fie generală, exprimată în
cutume şi legi, voinţă ce tinde să-şi subordoneze voinţele individuale.
Se ştie că această voinţă generală este întâlnită în concepţia

contractualismului. Cunoaşteţi care sunt, în esenţă, ideile
acestei teorii? Care sunt reprezentanţii ei de seamă?
2. Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor,

laturilor şi conexiunilor care dau expresie concretă voinţei şi intereselor
sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale etatică.
27
Explicaţi deosebirea dintre esenţa şi conţinutul dreptului.
Conţinutul dreptului are ca latură componentă dominantă sistemul

normelor juridice. Orice sistem de drept îşi realizează funcţiile prin
acţiunea normei de drept, iar mecanismul influenţei sale asupra relaţiilor
sociale este esenţial legat de modul în care etalonul de conduită pe care-l
cuprinde norma pătrunde în ţesătura raporturilor interumane. Ca elemente
de conţinut ale dreptului, normele juridice se află într-o permanentă relaţie
cu conştiinţa juridică. Raportat la societate, dreptul apare ca un factor ce
organizează relaţiile sociale, le dă o finalitate în conformitate cu un interes
public. Normele de drept sunt premise şi condiţii sine qua non ale ordinii,
precum şi instrumente de control social.
Şcoala normativistă (reprezentant de seamă – H. Kelsen):

- promotor al ideii conform căreia studiul dreptului trebuie să fie o
teorie pură;
- studiul dreptului trebuie să considere ca irelevantă orice legătură a
sa cu elementele extranormative;
- dreptul se formează în trepte, fiecare normă aflându-şi suportul
într-o normă superioară, iar toate într-o aşa-numită normă fundamentală.
Criticile şcolii normativiste s-au făcut de pe poziţii sociologice în

domeniul dreptului, imputând normativismului faptul că dreptul a fost, în
această înţelegere, rupt de suportul său social.
3. Forma dreptului. Aceasta semnifică exprimarea organizării

interioare a structurii conţinutului, desemnează aspectul exterior al
conţinutului, modul său de exteriorizare. Forma dreptului aparţine
întotdeauna unui conţinut. Nu există formă goală a dreptului.
Forma dreptului este chiar legea de alcătuire, modul în care se
leagă elementele care compun conţinutul dreptului.
28
Structuralismul sistemic postulează existenţa:

 unei forme interne
 unei forme externe a dreptului.
Forma internă trimite chiar la interacţiunea ramurilor dreptului.
Forma externă poate fi analizată din punctul de vedere al:

- izvoarelor dreptului;
- modalităţilor de sistematizare a legislaţiei – codificări, încorporări
etc.
Care credeţi că este relevanţa acestei clasificări?
E. Tipologia dreptului
Este posibilă datorită existenţei unor constante juridice. În general,

tipologiile juridice sunt realizate prin considerarea elementelor şi a
relaţiilor reale din viaţa juridică, pentru a putea cunoaşte mai precis care
sunt mecanismele sau relaţiile structurale care au fost stabilite într-o arie
de probleme juridice.
Criterii de tipologizare a dreptului:

I. după dependenţa de tipologia sistemelor de organizare socială
(Poirier), există: drept sclavagist, drept feudal, drept burghez, drept
socialist.
II. după apartenenţa dreptului la un bazin de civilizaţie juridică
(René David), există tipologia după familia de drept: familia de drept
romano-germanică, anglo-saxonă, dreptul socialist, dreptul musulman,
hindus, chinez, japonez. Diferenţele specifice dintre aceste familii sunt de
natură ideologico-juridică.
III. după criteriul formelor de integrare economico-socială la
nivelul continentului european, a rezultat dreptul comunităţilor europene,
un drept instituţional şi substanţial comunitar.
29
Premisele acestui drept sunt:

- o nouă tipologie a sistemelor de organizare socială europeană (vezi
Tratatul de la Maastricht);
- existenţa unei voinţe autonome configurate de Uniunea
Europeană; există drept comunitar originar şi drept comunitar derivat;
- existenţa unor prescripţii fundamentale, a unor principii generale
care să comande direcţiile esenţiale ale construirii şi dezvoltării ordinii
juridice comunitare. Acestea sunt solidaritatea între statele membre,
echilibrul instituţional, nediscriminarea şi egalitatea de tratament,
proporţionalitatea şi preferinţa comunitară.
F. Sistemul dreptului
Noţiunea sistemului dreptului. Criteriile de structurare a sistemului

de drept sunt: obiectul reglementării juridice; metoda reglementării
juridice; principiile comune.
G. Definiţia dreptului
Definirea dreptului a pus în discuţie chiar natura dreptului. Este

aceasta o realitate transcendentă, care se impune raţiunii sau, dimpotrivă,
este un ansamblu de fenomene sociale perceptibile prin experienţă?
Răspunsul la o astfel de întrebare a configurat întreaga evoluţie a filosofiei
juridice.
Definiţie: Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate

de către stat care au ca scop organizarea şi disciplinarea
comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat
specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor
esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate.
30
 Teme pentru recapitulare
 rolul ştiinţei şi sistemul ştiinţelor sociale

 ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale
 sistemul ştiinţelor sociale
 ştiinţele juridice de ramură
 ştiinţele participative
 locul şi rolul teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor
juridice
 semnificaţia noţiunii de drept
 dimensiunile dreptului – istorică şi socială
 factori de configurare a dreptului
 esenţă, conţinut şi formă în drept
 tipologia dreptului
 sistemul dreptului
 definiţia dreptului
 Termeni/expresii - cheie
◘ ştiinţă
◘ ştiinţă socială
◘ ştiinţa dreptului
◘ conceptul de drept
◘ metoda juridică
◘ realitatea juridică
◘ normativism
◘ acţiunea socială
◘ obicei, totem, tabu
◘ sistematizare juridică
◘ drept public/drept privat
◘ pluralism/monism juridic
◘ tipologie juridică
31
 Bibliografie recomandată
a) Obligatorie:
 Nicolae Popa, Teoria generală a deptului, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2020
 Nicolae Popa, Elena Anghel, Cornelia Ene-Dinu, Laura-
Cristiana Spătaru-Negură, Teoria generală a dreptului. Caiet
de seminar, Ediția 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017
 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie
juridică), Ed. All, Bucureşti, 1995
 Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-
Napoca, 1940
 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a
dreptului, Bucureşti, 1992
 Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca, 1999
 N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D.C. Dănişor, Filosofia
drep-tului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
b) Facultativă:
 Jean-Louis Bergel, Théorie générale du droit, Paris, 1985.
c) Resurse online:
https://www.juridice.ro/
http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339
32
Dreptul şi statul. Principiile dreptului
INTRODUCERE
Această a doua prelegere arată relaţiile care există între

drept şi stat, precum şi principiile dreptului.

fi capabil:
 să îşi însuşească problematica statului (definiţii, forme), relevantă

pentru relaţia existentă între stat şi drept;
 să îşi însuşească principiile dreptului;
 să recunoască aspectul aplicativ al studiului dreptului.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este

de 3 ore.
33
Dreptul si statul
A. Noţiunea de stat. Statul este principala instituţie politică a

societăţii.
Pe baza cunoştinţelor dumneavoastră generale, încercaţi să

realizaţi o incursiune teoretică în istoria statului.
Statul instrument de conducere socială

apărător al unor interese sociale de grup sau
ale societăţii ca întreg
cadru de desfăşurare al relaţiilor sociale de un
anumit tip, configurate istoric
relaţia cu societatea civilă – faţă de aceasta,
statul este o necesitate exterioară şi scop
imanent al societăţii civile
B. Conţinutul şi scopul statului. Criteriul de organizare a statului

este unul teritorial. Teritoriul capătă în acest context o semnificaţie
politică.
În cazul în care teritoriul dispare ca şi criteriu de definire

a statului, mai putem vorbi despre stat sau nu?
Argumentaţi, gândindu-vă la transformările care au loc în
lumea contemporană.
Disputele între state, care iau adesea forma războiului, au drept

obiectiv acapararea de teritorii, de prizonieri, de bogăţii aflate pe acele
teritorii.
34
Credeţi că în lumea contemporană acest mobil, considerat

altădată aproape unicul într-un conflict între state, este
încă valabil? Argumentaţi.
Elementele statului sunt, deci:

 teritoriul;
 populaţia;
 forţa publică, denumită şi putere de stat sau putere de
constrângere.
Anumite concepţii despre stat – Kant, curentul liberalismului etc. –

configurează în mod diferit raportul între cetăţean şi stat, punând accentul
fie pe apărarea drepturilor cetăţeanului, fie pe promovarea intereselor
acestuia.
Ruptura în această direcţie o constituie materialismul istoric, care
consideră statul ca fiind un instrument de dominaţie al unei clase asupra
alteia.
Contextul contemporan a schimbat percepţia asupra statului.
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică, transformarea claselor şi a raporturilor
dintre acestea într-o lume creată de om, pune problema unui nou rol jucat
de stat. Noul stat asistenţial se caracterizează, din punct de vedere juridic,
prin trecerea de la un drept cu o funcţie preponderent protectiv-represivă
la un drept cu o funcţie mai mult promoţională. Acest stat trebuie să-şi
conserve numai monopolul asupra forţei legitime, a cărei exercitare este
limitată de recunoaşterea şi garantarea drepturilor omului. Este larg
răspândită ideea conform căreia acest nou stat are ca funcţii principale:
- asumarea sarcinii de realizare a unei societăţi mai integrate;
- respectarea drepturilor fundamentale ale omului;
- asigurarea principiilor separării puterilor;
- respectarea regulilor democratice apte să genereze decizii
adecvate;
- asigurarea democraţiei şi a justiţiei (Duverger).
35
C. Puterea de stat şi exercitarea puterii de stat prin organele sale.

Instituţiile statului.
Puterea de stat este o formă istoriceşte determinată şi variabilă de

autoritate. În orice societate există forme multiple de autoritate, de fixare
şi consolidare a unui sistem de valori.
Analizați fundamentele statului de drept.
Puterea de stat:
- are caracter politic;
- are o sferă generală de aplicabilitate;
- are agenţi specializaţi care o realizează;
- este suverană, atât în exterior (orice stat are dreptul de a stabili
propriile relaţii cu alte state), cât şi în interior (orice stat poate să comande
cu privire la supuşii proprii, comandă care se concretizează în elaborarea
unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în urmărirea aplicării lor în
practica socială).
Exercitarea puterii de stat diferă în funcţie de tipurile de organizare

statală.
 Exemplificaţi!
Într-un stat democratic, puterea emană de la popor şi aparţine

acestuia. Exercitarea puterii, organizarea canalelor prin care circulă
puterea sunt încredinţate statului. În planul activităţii statale are loc o
divizare, o separare a puterilor. Separaţia puterilor:
- este fundamentată de Montesquieu;
- postulează existenţa a trei puteri - legiuitoare, executivă şi
judecătorească;
- este fundamentul libertăţii politice.
36
Separarea puterilor nu însemană lipsa de corespondenţă între ele.

Acest principiu, al separaţiei puterilor, nu trebuie să introducă o stare de
independenţă absolută care să constituie raportul puterilor ca ceva negativ,
în sensul că tot ce face una faţă de celalaltă devine un act ostil, cu destinaţia
să i se împotrivească. În ameliorarea unei astfel de viziuni, un rol
important îi revine dreptului. Acesta fixează cadrul legal de funcţionare a
fiecărei puteri, cadru în care trebuie să se regleze raporturile fireşti de
cooperare a puterilor şi de integrare a acestora în sistemul social - politic
de organizare socială.
Instituţiile statului sunt organizate într-o formă sistematică şi

constituite instrumentul de realizare a funcţiilor statului. Modul de
funcţionare, repartizarea competenţelor, atribuirea unor prerogative
specifice sunt conţinute în legi, în Constituţie, în legile organice şi în legile
subsecvente acestora.
Activitatea instituţiilor este reglată normativ. Normele juridice
dimensionează competenţa organelor de stat – atât cea materială, cât şi cea
teritorială sau personală.
Un loc aparte în cadrul componentelor instituţionale ale statului îl

ocupă instituţiile statale judiciare, denumite şi autoritatea judecătorească.
Autoritatea judecătorească este compusă din trei elemente:
I. Instanţele judecătoreşti. Conform art. 126 alin. 1 din Constituţie,

”Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite prin lege”.
a) În România funcţionează o singură instanţă supremă – Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie – cu sediul în Bucureşti. Este alcătuită din patru
secţii: secţia civilă şi de proprietate intelectuală, secţia penală, secţia
comercială şi secţia de contencios administrativ şi fiscal. În structura Curţii
este organizat şi Completul de 9 judecători. Înalta Curte se compune din:
preşedinte, vicepreşedinte, patru preşedinţi de secţii şi judecători.
b) Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în
circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale
specializate. În România există 15 Curţi de apel, alcătuite din secţii
37
specializate: civilă, penală, comercială, pentru cauze cu minori şi de

familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte
de muncă şi asigurări sociale şi, după caz, secţii maritime şi fluviale sau
pentru alte materii.
c) Tribunalele se organizează la nivelul fiecărui judeţ şi al
municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de
judeţ. În circumscripţia unui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile de
pe raza teritorială a judeţului respectiv. Şi tribunalele sunt organizate pe
secţii sau complete specializate. În România există 42 de tribunale.
d) Judecătoriile funcţionează în toate judeţele şi în fiecare sector din
Bucureşti. În România există 180 de judecătorii.
e) Instanţele militare sunt: tribunalele militare, în număr de patru;
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel.
 Exemplificaţi.
II. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi

ăn parchete, care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti (Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – condus de un procuror
general, parchetele de pe lângă Curţile de Apel – conduse de procurori
generali, parchetele de pe lângă Tribunale – conduse de prim-procurori,
parchetele de pe lângă Tribunalele pentru Minori şi Familie – conduse de
prim-procurori şi de pe lângă Judecătorii – conduse de prim-procurori).
De asemenea, pe lângă fiecare instanţă militară funcţionează un parchet
militar.
Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) este o structură autonomă în
cadrul Ministerului Public şi este condusă de un procuror şef aflat sub
coordonarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.
III. Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei

justiţiei. Este alcătuit din 19 membri din care: 14 sunt aleşi în adunările
generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat (9 membri în secţia pentru
judecători şi 5 membri în secţia pentru procurori); 2 reprezentanţi ai
societăţii civile (specialişti în domeniul dreptului, cu bună reputaţie), aleşi
38
de Senat şi 3 membri de drept (preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Consiliul Superior al Magistraturii este
atât instituţia care apără judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care
le-ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea, dar şi instanţa
disciplinară pentru judecători şi procurori.
Jurisdicţii internaţionale:
I. Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga, a fost creată

după al doilea război mondial la iniţiativa O.N.U.
Statele membre ONU se obligă să supună jurisdicţiei Curţii
soluţionarea diferendelor, numai în situaţia în care consimt expres la
aceasta. Curtea este formată din 15 judecători aleşi de Consiliul de
Securitate şi Adunarea Generală ONU, pentru un mandat de 9 ani, care
poate fi reînnoit.
II. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Curia) cu sediul la
Luxemburg, a fost înfiinţată în 1951 ca instanţă supremă a Uniunii
Europene. Fiecare stat al UE îşi desemnează un judecător în cadrul Curţii
pentru un mandat de 6 ani. Sesizarea Curţii poate fi făcută de către: statele
membre, instituţiile UE, particulari sau de tribunale naţionale. Obiectul
cererilor poate fi interpretarea tratatelor şi actelor comunitare, sancţiunile
impuse de Comunitatea Europeană, repararea prejudiciilor produse de
instituţiile UE sau de agenţii comunitari. În structura jurisdicţională a UE
funcţionează şi Tribunalul de primă instanţă şi Tribunalul funcţiei publice.
III. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este instanţa din
structura Consiliului Europei, cu sediul la Stasbourg. Statele membre în
Consiliul Europei îşi desemnează judecători în cadrul Curţii (45 de
judecători în total). Curtea este organismul de control al respectării
Convenţiei europene a drepturilor omului, de către statele care au ratificat
Convenţia. Verificarea respectării Convenţiei se face de către Curte în
raport cu un caz concret, sesizat de un reclamant.
În materia protecţiei drepturilor omului funcţionează şi Curtea

interamericană, Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor, iar în
39
materie penală, ONU a creat tribunale penale speciale ad hoc pentru

Iugoslavia, Rwanda, o Curte penală internaţională permanentă, curţi
speciale pentru Sierra Leone, Cambodgia, Timorul de Est, Irak, Liban.
D. Forma statului
Exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura

internă şi externă a acestui conţinut.
Laturile componente ale formei de stat sunt:

a) forma de guvernământ - modul de constituire a organelor centrale
ale statului, exercitarea puterii prin intermediul acestor organe şi
împărţirea competenţei între ele.
Pe baza cunoştinţelor dumneavostră generale, daţi

exemple de forme de guvernământ.
b) structura de stat – state simple sau unitare şi state compuse sau

federative;
Care sunt avantajele şi dezavantajele statelor federative

faţă de cele simple?
c) regimul politic – ansamblul metodelor şi mijloacelor de

conducere a societăţii, cu referire imediată la raporturile dintre stat şi
individ, la modul concret în care un stat asigură şi garantează, în volum şi
intensitate, raporturile subiective.
40
Principiile dreptului
A. Clarificarea noţiunii de principiu al dreptului
În această parte a prelegerii, se va accentua asupra configurării

teoretice a noţiunii de principiu al dreptului.
Ce sunt principiile dreptului? Idei conducătoare ale conţinutului

tuturor normelor juridice.
Care este rolul principiilor dreptului? Ele au un rol constructiv, dar

şi unul valorizator pentru sistemul de drept, în sensul că ele cuprind
cerinţele obiective ale societăţii, cerinţe cu manifestări specifice în
procesul de constituire a dreptului şi în procesul de realizare a sa.
Ce rol joacă tradiţia şi inovaţia în constituirea sistemului

dreptului?
Principiile generale ale dreptului sintetizează un mare număr de

cazuri concrete, ele rezumă fie aprecierile individuale ale relaţiilor
juridice, fie elementele de drept (sub forma unor definiţii) Ele nu au suport
exclusiv imaginativ.
Delimitarea principiilor se face în funcţie de experienţa socială şi

de unele cerinţe obiective ale evoluţiei societăţii, ale convieţuirii sociale,
ale asigurării acelui echilibru necesar între drepturile unora şi obligaţiile
altora. Principiile dreptului trebuie departajate de:
a) conceptele juridice – chiar dacă există o legătură între ele -
conceptele juridice sunt elemente de mijlocire pentru principiile
fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rândul lor, dau conţinut concret
categoriilor juridice -, principiile juridice nu se confundă cu conceptele şi
categoriile juridice. Dar acestea din urmă ajută principiile juridice, prin
conferirea unui conţinut concret, prin punerea lor în acord cu schimbările
sociale.
41
b) normele juridice - normele juridice au, faţă de principii, o valoare

explicativă mai mică.
c) axiomele juridice - acestea sunt mici sinteze, cu un grad de
cuprindere mult mai mic decât principiile generale şi cu un rol limitat în
interpretarea fenomenului juridic.
 Exemplificaţi.
Ideea de bază de la care s-a pornit, indiferent de şcoala de drept care

a abordat această problemă, a fost considerarea dreptului ca instrument al
asigurării libertăţii şi egalităţii oamenilor în raporturile dintre ei sau în
raporturile lor cu statul, independent de variaţiile istorice în care s-au
configurat instrumentele juridice de garantare şi realizare practică a
libertăţii şi egalităţii.
 Exemplificaţi, arătând care sunt ideile esenţiale ale diferitelor

teorii - pozitiviste, jusnaturaliste sau istorice – în abordarea
problematicii originii dreptului.
Care este importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor

dreptului?
- principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul
juridic;
- principiile dreptului au rol în administrarea justiţiei;
- acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii
dreptului - garanţia acordată indivizilor contra imprevizibilităţii normelor
coercitive - şi a congruenţei sistemului legislativ - adică concordanţa
legilor, caracterul lor social verosimil, oportunitatea lor.
B. Prezentarea analitică a principiilor dreptului
a) Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului. Acţiunea

acestui principiu presupune premisa existenţei statului de drept. În statul
de drept, întinderea puterii trebuie să fie compensată de scurtimea duratei
42
sale, izvorul puterii politice sau civile trebuie să fie expresia voinţei
suverane a poporului, iar aceasta trebuie să îşi găsească formule juridice
potrivite de exprimare, în aşa fel încât puterea poporului să poată funcţiona
în mod real ca o democraţie.
b) Principiul libertăţii şi al egalităţii. În realizarea efectivă a vieţii

sociale, rolul dreptului se materializează în îngrădirea înclinaţiei unor
grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place, în neutralizarea acelei
suspiciuni difuze autorităţilor politice faţă de grupările nonconformiste şi
în înlăturarea tuturor barierelor şi a discriminărilor ce persistă în calea
asigurării şanselor egale de manifestare şi progres pentru toţi oamenii.
c) Principiul responsabilităţii. Dincolo de terenuri morale,

responsabilitatea priveşte domeniul dreptului, în sensul că acesta poate şi
trebuie să intervină în reglementarea raporturilor sociale, nu numai post
festum, ci şi prin prescripţiile sale, putând să fundamenteze atitudini
culturale ale individului faţă de lege, atitudini exprimate esenţial în
apărarea integrităţii valorilor sociale pe cale legală.
d) Principiul echităţii şi justiţiei. Acţiunea principiului echităţii

priveşte atât activitatea legiuitorului, cât şi activitatea de interpretare şi
aplicare a dreptului.
Imaginaţi o situaţie reală în care se poate proba existenţa

acestor principii ale dreptului.
43
 Teme pentru recapitulare
 noţiunea de stat
 conţinutul şi scopul statului
 puterea de stat şi exercitarea puterii de stat
 instrumente ale exercitării puterii de stat - instituţiile statului
 instituţiile statale judiciare
 forma statului
 noţiunea de principiu al dreptului
 principiile dreptului
 Termeni - expresii-cheie
◘ autoritate
◘ stat
◘ instituţie
◘ stat – legalitate – oportunitate
◘ principiile dreptului
44
a) Obligatorie:
 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2020
 Nicolae Popa, Elena Anghel, Cornelia Ene-Dinu, Laura-
Cristiana Spătaru-Negură, Teoria generală a dreptului. Caiet
de seminar, Ediția 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017
 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie
juridică), Ed. All, Bucureşti, 1995
 Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-
Napoca, 1940
 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a
dreptului, Bucureşti, 1992
 Sofia Popescu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti,
1999.
 Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca, 1999
 Ioan Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a
dreptului, Ed. All Beck, 2001.
b) Facultativă:
 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed.Europa
Nova, Bucureşti, 1995;
 Corneliu Barsan, Conventia europeana a drepturilor omului,
Editura All Beck 2005-2006.
c) Resurse online:
https://www.scj.ro/
https://www.csm1909.ro/
https://www.mpublic.ro/
45
Izvoarele dreptului. Tehnica elaborării actelor normative.
INTRODUCERE
În cadrul acestei prelegeri vor fi prezentate modalităţile

specifice de exprimare a conţinutului dreptului (izvoarele
dreptului). De asemenea, vom explica şi modul în care se
desfăşoară activitatea de elaborare a actelor normative, de către organele
specializate.

fi capabil:
 să identifice corect sursele dreptului în funcţie de sistemul de drept;
 să identifice părţile constitutive şi elementele de structură ale actului

normativ.

de 5 ore.
46
Izvoarele dreptului
A. Noţiunea de izvor de drept
Analiza izvoarelor dreptului a evidenţiat două accepţiuni ale

acestei noţiuni:
a) Izvoare de drept în sens material – realităţi exterioare dreptului
care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte
din necesităţi practice;
b) Izvoare de drept în sens formal – aspecte, modalităţi prin care
conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită şi se
impune în societate ca model de urmat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte între:

- izvoare scrise şi izvoare nescrise;
- izvoare oficiale şi izvoare neoficiale;
- izvoare directe şi izvoare indirecte;
- izvoare creatoare şi izvoare interpretative;
- izvoare potenţiale şi izvoare actuale;
- izvoare de constituire şi izvoare de calificare.
 Exemplificaţi.
B. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului
1. Obiceiul juridic (cutuma)
- obiceiul este cel mai vechi izvor de drept, pe treapta evoluţiei, el

precedând dreptului;
- apare în treapta primitivă de dezvoltare socială şi este expresia unor
necesităţi pe care societatea le reclamă în scopul conservării
valorilor comunităţii;
- obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al
repetării unei practici;
47
- cutuma implică o îndelungată practică socială şi se întemeiază pe

cazuri concrete la care se face ulterior referire (precedente).
Atenţie! Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept.
Există două moduri prin care un obicei trece din sistemul normelor
sociale în sistemul izvoarelor dreptului:
i. statul, prin organele sale legislative, recunoaşte (sancţionează)

un obicei şi îl încorporează într-o normă oficială;
ii. obiceiul este invocat de părţi, ca normă de conduită, în faţa unei
instanţe de judecată, iar aceasta îl validează ca regulă juridică.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un obicei pentru a

deveni izvor de drept:
a) o condiţie obiectivă –să fie vorba despre o practică veche şi
incontestabilă;
b) o condiţie subiectivă – practica trebuie să aibă caracter
obligatoriu.
Este obiceiul izvor de drept?
Răspunsul la această întrebare trebuie să fie nuanţat în funcţie de

ramura de drept despre care vorbim. Astfel:
a) În dreptul public (dreptul constituţional şi internaţional public),
obiceiul este izvor principal de drept, îmbrăcând forma uzanţelor
constituţionale sau internaţionale. Cutuma internaţională este o exprimare
tacită a consimţământului statelor cu privire la acceptarea unei reguli
determinate, ca normă de conduită în relaţiile dintre ele.
b) În dreptul privat (dreptul civil, dreptul comercial etc.), dreptul este
izvor de drept în limitele prevăzute de lege (obiceiuri consacrate de lege
ca izvoare de drept).
48
c) În dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, în acest caz

funcţionând principiul legalităţii pedepsei şi a incriminării (Nulla poena
sine lege. Nullum crimen sine lege.), astfel că singurul izvor al dreptului
penal este legea scrisă.
Atenţie! Nu se recunoaşte calitatea de izvor de drept obiceiului

care conţine o regulă contrară ordinii publice şi bunelor moravuri şi nici
cutumei care abrogă o lege în vigoare.
2. Doctrina
- cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de

specialitate le dau fenomenului juridic;
- interpretările ştiinţifice făcute materialului normativ îl ajută pe legiuitor
sau pe judecător în procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului;
- în dreptul actual, doctrina nu este izvor de drept, nu i se recunoaşte
valoare de iniţiator legislative;
- cu toate acestea, practica legislativă (crearea dreptului) şi practica
dreptului (aplicarea dreptului) nu ar putea exista fără teoria juridică
(doctrina). Soluţiile doctrinei au ca punct de plecare fapte reale pe care, pe
cale de generalizare, le interpretează teoretic şi le explică.
3. Practica judiciară şi precedentul judiciar
Practica judecătorească (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea

hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele.
Rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica legea la
cazuri concrete.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară
în cauzele analoge. Astfel, în măsura în care o decizie anterioară
interpretează dreptul, aceasta se va impune în cauzele suficient de
asemănătoare.
49
Activitatea de aplicare a legii realizată de către judecător este

guvernată de două principii:
a) judecătorul se pronunţă întotdeauna în cauza pe care o judecă şi
nu are dreptul să stabilească dispoziţii generale în afara speţei particulare
pe care o are de soluţionat;
b) un judecător nu este legat, în general, de hotărârea pronunţată de
un alt judecător într-o speţă similară.
În această ordine de idei, jurisprudenţa nu poate fi izvor de drept, nu
poate avea rol creator în sistemul dreptului românesc.
Există trei situaţii care evidenţiază importanţa precedentului şi în

cazul sistemului nostru de drept:
I. Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în cazul
recursului în interesul legii.
II. Hotărârile prealabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru
dezlegarea unei chestiuni de drept.
III. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea
Constituţionala a României.
4. Contractul normativ
Contractul este un act juridic individual prin care se stabilesc

drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate.
Există contracte care nu privesc drepturile şi obligaţiile unor
subiecte determinate, ci au în vedere reglementări cu caracter generic;
acestea poartă denumirea de contracte normative.
În accepţiunea de act juridic individual, contractul nu este izvor de
drept, spre deosebire de contractul normativ care are calitatea de izvor de
drept.
Contractul normativ îşi produce efectele de izvor de drept în cazul
dreptului constituţional, al dreptului muncii şi securităţii sociale şi în
cazul dreptului internaţional pubic.
Contractele normative nu privesc drepturi şi obligaţii ale unor
subiecte determinate, ci au în vedere reglementări cu caracter generic, fiind
izvoare de drept pozitiv, astfel:
50
 Magna Charta Libertatum este consemnată istoric pentru epoca

feudală ca fiind o convenţie încheiată în anul 1215 între baronii,
cavalerii şi orăşenii răsculaţi, pe de o parte şi regele Ioan fără de
ţară, pe de altă parte. Prin această Cartă se urmărea îngrădirea puterii
regelui în scopul eliminării abuzurilor comise de monarh sau de
reprezentanţii săi direcţi, precum şi garantarea unui număr de
drepturi pentru toţi cetăţenii. În timp, Magna Carta s-a afirmat ca un
element de bază al parlamentarismului englez.
 în dreptul constituţional, contractul normativ reprezintă un izvor de

drept în materia organizării şi a funcţionării structurii federative a
statelor și operează în sensul organizării şi funcţionării structurii
federative a statelor, prin ele statornicindu-se principiile
fundamentale convenite de statele membre. Aceste contracte
stabilesc drepturile şi competenţa formaţiunilor statale, a statului
federativ şi, respectiv, a statelor membre ale federaţiei.
 în dreptul muncii şi al securităţii sociale, există contractele colective

de muncă, în care se prevăd condiţiile generale ale desfăşurării
procesului de muncă şi care stau apoi la baza încheierii contractelor
individuale de muncă; aceste forme juridice (contractul colectiv,
contractul de adeziune) atestă faptul că dreptul nu emană numai de
la stat, ci şi de la organisme nestatale, cum sunt sindicatele.
5. Actul normativ
Denumit şi legea ca izvor de drept, actul normativ este cel mai

important în ierarhia izvoarelor dreptului.
Noţiunea de lege prezintă două accepţiuni:
- în sens larg, legea desemnează orice regulă de drept obligatorie;
- în sens restrans, legea este actul normativ elaborat printr-o
procedură specifică, de către Parlament.
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris. Actul
normativ este izvorul de drept creat de organele autorităţii publice învestite
cu competenţe normative şi cuprinde norme general obligatorii a căror
aplicare poate fi realizată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
51
Actul normativ se situează pe o poziţie predominantă în sistemul

izvoarelor dreptului, scopul fiind acela de a se asigura stabilitatea şi
securitatea sistemului de drept.
Caracteristicile actului normativ:

- are formă scrisă;
- se bucură de mijloace specifice de publicitate a conţinutului, aceste
mijloace reprezentând garanţii de certitudine a conţinutului actului
normativ;
- este receptivă la dinamica transformărilor sociale, spre deosebire
de obicei, izvor de drept conservator;
- se pretează mult mai uşor la aplicarea unor metode de elaborare şi
sistematizare.
Sistemul actelor normative este format din:

a. legi:
- acte normative cu o procedură aparte de elaborare;
- au totdeauna caracter normativ;
- au competenţă de reglementare primară şi originară;
b. decrete;
c. hotărâri şi ordonanţe ale guvernului;
d. regulamente şi ordine ale ministerelor;
e. decizii şi hotărâri ale organelor administraţiei locale.
 Exemplificaţi.
Clasificarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene
1. Izvoarele primare (originare) sunt:

- tratatele constitutive care au pus bazele Uniunii Europene
(tratatele de la Paris şi tratatul de la Roma);
- tratatele de aderare ale statelor membre ale Uniunii;
- protocoalele;
- convenţiile;
52
- documentele anexe la aceste tratate.
2. Izvoarele derivate sunt:

- deciziile şi regulamentele;
- recomandările şi directivele;
- avizele;
- actele atipice (rezoluţii ale Consiliului, comunicări ale
Comisiei, declaraţii comune).
3. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

- prin intermediul acesteia se dă interpretare cu caracter
autentic dreptului Uniunii Europene, fapt ce asigură coerenţa şi
omogenitatea sistemului comunitar.
4. Principiile generale ale dreptului Uniunii Europene.
Tehnica elaborarii actelor normative
A. Tehnica juridică şi tehnica legislativă
a. Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor,

artificiilor prin care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă
formă juridică şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane.
b. Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice şi este
alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee, menite să asigure o
formă corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice.
B. Pincipiile legiferarii
1) Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a

normelor juridice.
2) Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica
dreptului.
3) Principiul corelării sistemului actelor normative.
53
4) Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea

normativă.
C. Părţile constitutive şi elementele de structură ale actului

normative
1. Părţile constitutive ale actului normativ sunt:

- titlul actului normativ;
- preambulul;
- formula introductivă;
- dispoziţiile generale;
- dispoziţiile de conţinut;
- dispoziţiile finale şi tranzitorii;
- anexele.
 Exemplificaţi.
2. Elementele de structură:
- articolul;
- paragraful;
- alineatul.
 Exemplificaţi.
D. Tehnica sistematizării actelor normative
Este determinată de nevoia organizării acestora în baza unor criterii

precise.
54
Formele sistematizării sunt:
a) Încorporarea – este o formă inferioară de sistematizare.
- priveşte simpla aşezare a actelor normative în raport de criterii

exterioare (cronologice, alfabetice, etc.);
- nu presupune nici o intervenţie în conţinutul actului normativ;
- poate fi de două feluri:

 oficială – cea realizată de organele de drept;
 neoficială – realizată de personae particulare.
b) Codificarea – este o formă superioară de sistematizare.
- presupune cuprinderea într-un cod a normelor juridice aparţinând

aceleiaşi ramuri de drept;
- presupune o activitate complexă de prelucrare a materialului

normativ;
- condiţiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie,

integralitate în expunere, caracter practic, logica, frumuseţea stilului.
55
►notiunea de izvor de drept

►clasificarea izvoarelor formale ale dreptului
►clasificarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene
►notiunea de tehnica juridica
►notiunea de tehnica legislativa
►principiile legiferarii
►partile constitutive ale actului normativ
►elementele de structura ale actului normativ
►incorporarea
►codificarea
 Termeni/expresii-cheie
 izvor material
 izvor formal
 cutuma
 jurisprudenţa
 practica judiciară
 precedentul judiciar
 act juridic
 contract
 izvor primar
 izvor derivat
 articol
 încorporare
 codificare
56
a) Obligatorie:

Bucureşti, 2020
 Nicolae Popa, Elena Anghel, Cornelia Ene-Dinu, Laura-Cristiana
Spătaru-Negură, Teoria generală a dreptului. Caiet de seminar,
Ediția 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017
 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică),
Ed. All, Bucureşti, 1995
 Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-Napoca,
1940
 Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1991
I.Ceterchi, I.Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului,
Bucureşti, 1992.
b) Facultativă:
 Jean-Louis Bergel, Théorie générale du droit, Paris, 1985

 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed.Europa Nova,
Bucureşti, 1995.
c) Resurse online
https://www.monitoruloficial.ro/
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=22562
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/court-
justice_ro
57

Dreptul în sistemul normativ social. Norma juridică.
INTRODUCERE
Cea de-a patra prelegere îşi porpune să clarifice

problematica relaţiei dintre drept şi sistemul normativ
social, precum şi cea legată de conceptul de normă
juridică.

fi capabil:
 să coreleze şi să aplice informaţiile dobândite cu privire la sistemul

normativ social, la chestiuni practice;
 sa identifice problematica normei juridice;
 să prezinte aplicabilitatea practică a acestor categorii ale ştiinţei

dreptului.

de 6 ore.
58
Dreptul în sistemul normativ
În această secţiune a prelegerii se va analiza relaţia existentă între

drept şi sistemul normelor sociale.
Definiţia normei sociale: Element de reglare a comportamentului

social.
Sistemul normelor sociale. Este alcătuit din norme etice,
obişnuielnice, tehnice, politice, religioase, juridice.
1. Corelaţii între norma juridică şi cea etică:

- teoria juridică a considerat dreptul şi morala strâns legate între ele,
apreciind când dreptul ca un minim de morală, când o ordine de drept fără
morală (pozitivismul juridic);
Argumentaţi această idee.
- curentele sociologice se plasează între aceste orientări -

specificitatea curentelor sociologice constă în aceea că ele recunosc şi
explică prezenţa spontană a dreptului în viaţa socială, ca urmare a presiunii
unor factori sociali - politici şi ideologici.
2. Corelaţii între norma juridică şi cea a obiceiului:

- obiceiul este o regulă de conduită statornicită în cadrul convieţuirii
umane, printr-un uz îndelungat. Aplicarea sa se realizează îndeosebi prin
consensul membrilor colectivităţii (grupului), potrivit cu credinţa în
justeţea reglementării sale.
3. Corelaţii între norma juridică şi cea tehnică:

- este vizibilă mai ales prin nerespectarea în procesul economic a
normelor impuse.
59
Norma juridică
A. Caracteristici ale normei juridice:

- caracter general şi impersonal;
- caracter tipic;
- implică un raport intersubiectiv;
- este obligatorie.
Explicaţi caracteristicile normei juridice.
B. Definiţia normei juridice
Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al

cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă
la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.
Care este rolul normei juridice în societate?
C. Structura normei juridice
a) din punct de vedere logic – structura logico-juridică constituie

partea statică, internă şi stabilă a normei.
 Ipoteza desemnează împrejurările în care norma juridică intră în
acţiune.
 Dispoziţia este miezul normei juridice, în care sunt cuprinse
drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale,
conduita acestora.
60
 Sancţiunea conţine urmările nefavorabile care survin în condiţiile

nerespectării dispoziţiei.
b) din punct de vedere tehnico-legislativ – structura tehnico-

legislativă reprezintă partea flexibilă a normei (construcţia tehnică a
normei juridice de către legiuitor).
D. Clasificarea normelor juridice
1. Criteriul ramurii de drept – cel al obiectului reglementării juridice

şi al metodelor de reglementare.
2. Criteriul forţei juridice a actului normativ - actele normative sunt
exprimate în legi, decrete, hotărâri guvernamentale, ordonanţe, fiecare cu
o forţă juridică specifică.
3. Criteriul structurii logice - din acest punct de vedere, normele
juridice pot fi:
- complete – cele în care sunt cuprinse toate părţile constitutive
(ipoteză, dispoziţie, sancţiune);
- incomplete –acestea sunt clasificate ca norme de trimitere şi norme
în alb.
4. Criteriul sferei de aplicare - din acest punct de vedere, normele
juridice sunt generale, speciale şi de excepţie.
5. Criteriul gradului şi intensităţii incidenţei – normele principii şi
normele cardinale sunt distinse după acest criteriu.
6. Criteriul modului de reglementare a conduitei: onerative,
prohibitive, permisive - ele trimit la reglementarea comportamentelor
sociale şi juridice.
7. Normele organizatorice – normele care privesc organizarea
instituţiilor şi a organismelor sociale.
8. Normele punitive şi normele stimulative sunt analizate şi de
sociologia juridică, cuprinzând sancţiuni negative şi pozitive.
61
E. Acţiunea normei juridice
Acţiunea normei juridice se poate analiza:
a. în timp:
Există trei momente care interesează:

1) intrarea în vigoare a normei juridice.
 înainte de orice, norma juridică trebuie adusă la cunoştinţă întregii

societăţi: nu se poate pretinde un comportament-conduită dacă norma
juridică nu este publicată pentru cunoştinţa tuturor persoanelor care
alcătuiesc societatea;
 publicitatea normei are ca fundament juridico-filosofic ideea că
necunoaşterea legii vatămă (ignoratia iuris nocet*); această cerinţă
este îndeplinită prin publicarea în jurnalul oficial al puterii de stat, care
în ţara noastră poartă denumirea de Monitorul Oficial al României;
 prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 s-a prevăzut un
termen de 3 zile de la publicare pentru intrarea în vigoare a unei legi,
spre deosebire de vechea reglementare constituţională, care stipula tot
în art. 78 că legea intră în vigoare la data publicării ei sau data prevăzută
în textul legii. Această modificare constituţională a fost justificată prin
necesitatea de a lăsa la dispoziţia cetăţenilor şi autorităţilor un termen
de 3 zile, necesar procurării Monitorului Oficial şi implicit a textului
legal publicat. În ceea ce priveşte calculul celor 3 zile, termenul curge
de la data publicării legii şi se împlineşte a treia zi de la publicare;
 „actele juridice normative ale Uniunii Europene intră în vigoare

astfel:

 legile şi legile-cadru europene se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene şi intră în vigoare la data prevăzută în textul lor
sau, în absenţa acestuia, în a douăzecea zi de la publicare;
 regulamentele şi deciziile europene, atunci când nu indică
destinatarii sau când se adresează tuturor statelor membre, se
publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi intră în vigoare la
62
data prevăzută în textul lor sau, în absenţa acesteia, în a

douăzecea zi de la publicare.
2) acţiunea normei.
 fiecare normă de drept, odată intrată în vigoare, este activă şi
acţionează numai pentru viitor;
 norma juridică nici nu retroactivează (nu-şi întinde efectele asupra
raporturilor născute înaintea intrării sale în vigoare), nici nu
ultraactivează (nu-şi extinde efectele după ieşirea sa din vigoare);
 excepţiile de la principiul neretroactivităţii normei juridice.
3) ieşirea din vigoare a normei juridice.
b. în spaţiu şi asupra persoanelor - excepţia extrateritorialităţii.

63
► norma socială şi norma juridică

► dreptul în sistemul normativ social
► dreptul şi morala
►caracteristicile normei juridice
►definiţia normei juridice
►structura normei juridice
►clasificarea normelor juridice
►acţiunea normei juridice
 normă socială
 normă juridică
 sistem al normelor juridice
 structură
 sancţiune
 permisiune
 dispoziţie
 retroactivitate
64
a) Obligatorie:

Bucureşti, 2020
1940
 I.Ceterchi, I.Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului,
Bucureşti, 1992.
b) Facultativă:

Bucureşti, 1995.
c) Resurse online
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=22562
http://www.cdep.ro/
65
Realizarea dreptului. Interpretarea normelor juridice.
INTRODUCERE
În această prelegere se vor evidenţia problematica

realizării dreptului, precum şi aspectele legate de
interpretarea normelor juridice.
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi

capabil:
 să sesizeze aspectele practice ale problematicii dreptului;
 să îşi precizeze întinderea aplicării dreptului.

de 4 ore.
66
Realizarea dreptului
1. Conceptul realizării dreptului
Aceasta este o confruntare a modelului general de conduită,

construit de legiuitor, cu realitatea concretă.
Definiţie: Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viaţă a
conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de
drept, respectă şi execută dispoziţii normative, iar organele de stat aplică
dreptul, în temeiul competenţei lor.
2. Formele realizării dreptului
Acestea sunt în număr de două:
A. Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor

legale de către cetăţeni:
- această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea
comandamentelor cuprinse în normele juridice, prin conformarea faţă de
dispoziţiile normative;
- conformarea faţă de conduita fixată prin normele de drept este
rezultatul direct al acţiunii mai multor factori, precum acceptarea legii de
către societate, progresul vieţii materiale şi spirituale a oamenilor etc.;
- ca volum şi intensitate, această formă de realizare a dreptului este
mult mai bogată decât celalaltă formă - aplicarea dreptului;
- din punctul de vedere al tehnicii juridice, activităţile implicate în
realizarea acestei forme sunt relativ mai simple.
B. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către

organele de stat şi alte organisme sociale:
Noţiunea de aplicare a dreptului constă în elaborarea şi realizarea
unui sistem de acţiuni statale, în vederea transpunerii în practică a
dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept.
67
Trăsăturile aplicării dreptului (în comparaţie cu activitatea

normativă):
- activitatea de aplicare a dreptului poate fi realizată de orice organ
al statului sau, în limite determinate, şi de organizaţii nestatale. Activitatea
normativă este strict reglementată, fiind dată în competenţa unor organe
ale statului;
- spre deosebire de actele normative care au un caracter general,
impersonal, tipic, actele de aplicare a dreptului sunt individuale, concret
determinate;
- actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în mod diferit de la o
ramură la alta sau, chiar în cadrul aceleiaşi ramuri, de la o instituţie la alta,
spre deosebire de activitatea de elaborare normativă, care este guvernată
de reguli metodologice de tehnică legislativă;
- hotarul ce separă actul normativ de actul de aplicare îl reprezintă
conţinutul diferit, scopul şi finalitatea deosebită ale celor două categorii;
- spre deosebire de actul normativ, care funcţionează impersonal şi
difuz, acţionând continuu până la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare
a dreptului îşi epuizează efectele în momentul adoptării sale de către
organul abilitat;
- orice normă de drept intră în vigoare la o dată stabilită în mod legal
şi acţionează până la scoaterea din vigoare. Actul de aplicare devine
obligatoriu, în principiu, în momentul comunicării lui părţii interesate;
- în cazul actului de aplicare, termenul în care acesta poate fi
contestat curge din momentul comunicării. Formele şi modalităţile de
contestare în cazul actului de aplicare se află la dispoziţia părţilor, spre
deosebire de controlul legalităţii actului normativ care cunoaşte un sistem
de garanţii specifice (control parlamentar sau judecătoresc).
3. Fazele procesului de aplicare a dreptului:
a. stabilirea stării de fapt;

b. alegerea normei de drept;
c. interpretarea normelor juridice;
d. elaborarea şi emiterea actului de aplicare.
68
Imaginaţi o situaţie reală de aplicare a dreptului şi

comentaţi-o.
Interpretarea normelor juridice
A. Noţiunea şi raţiunea interpretării
Necesitatea interpretării este justificată de faptul că, în procesul

aplicării dreptului, organul de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia
textul normei juridice şi să stabilească compatibilitatea acesteia în raport
de o anumită situaţie de fapt.
Orice normă juridică care urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui

caz concret trebuie interpretată, pentru ca hotărârea care se va da să se
întemeieze în aşa fel pe lege încât arbitrariul să fie cât mai redus. Organul
de aplicare trebuie să individualizeze norma.
Interpretarea normelor juridice are la bază o metodologie proprie cu

ajutorul căreia interpretul identifică părţile componente ale normei de
drept, în scopul stabilirii câmpului de aplicare şi a finalităţii normei.
B. Felurile interpretării
1. Interpretarea oficială – realizată de către organele de stat care au

atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul
aplicării normelor juridice. Acest tip de interpretare are forţă juridică.
a) interpretare autentică (legală sau generală) – când organul

emitent îşi interpretează propriul act;
b) interpretare cazuală – realizată de instanţele judecătoreşti sau de
organele administraţiei în procesul aplicării dreptului.
69
Identificaţi situaţii în care se aplică cele două cazuri

de interpretare oficială.
2. Interpretarea neoficială – este facultativă şi poate fi realizată de

doctrină sau de avocat în pledoaria sa.
C. Metodele interpretării:
a) Metoda sistematică – priveşte modalitatea de stabilire a sensului

normei juridice prin încadrarea sa în economia actului normativ din
care face parte sau prin raportarea sa la economia altor acte
normative.
b) Metoda istorică – urmăreşte să explice înţelesul normei juridice prin
analizarea împrejurărilor social-juridice care au stat la baza
elaborării şi adoptării acesteia.
c) Metoda logică – în realizarea ei, organul de aplicare se foloseşte de
o serie de argumente ale logicii formale: ad absurdum, per a
contrario, a majori ad minus, a fortiori, etc.
Explicaţi pe larg argumentele logicii formale şi exemplificaţi.
d) Analogia – se realizează atunci când organul de aplicare a

dreptului nu găseşte o normă corespunzătoare pentru soluţionarea unei
cauze şi face apel fie la o normă asemănătoare (analogia legis), fie la
principiile generale de drept (analogia juris).
70
 Teme pentru recapitulare
►conceptul realizării dreptului

►formele de realizare a dreptului
►interpretarea normelor – feluri si metode
 realizare a dreptului
 aplicare a dreptului
 stare de fapt – stare de drept
 act de aplicare
 interpretarea dreptului
71
a) Obligatorii:

Bucureşti, 2020
1940
Bucureşti, 1992
 Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, 1999
 D.Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed.All.Beck, 1999.
b) Facultativă:
 Fr. Rigaux, Introduction à la Science du Droit, Bruxelles, 1974

 Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2001
Bucureşti, 1995.
c) Resurse online
https://www.ccr.ro/
https://avp.ro/
72
Raportul juridic. Răspunderea juridică.
INTRODUCERE
În această prelegere vom aborda noţiunile de raport juridic

şi răspundere juridică.
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi

capabil:
 să precizeze întinderea aplicării dreptului;
 să sesizeze modul în care statul apără ordinea de drept încălcată.

de 4 ore.
73
Raportul juridic
Este un raport social care implică mai multe elemente:

1. premisele raportului juridic - norma juridică, subiectele de drept
şi faptele juridice;
2. idei raţionale: persoană, obligaţie, act juridic, fapt juridic, etc.;
3. contactul între subiecte a căror acţiune are o limită: dreptul şi
obligaţia corelativă.
A. Definiţie: Raportul juridic este acea legătură socială,

reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune
reciprocă între participanţi determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi
apărată pe calea coerciţiunii statale.
B. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic:
1. Este un raport social;

2. Este un raport de suprastructură;
3. Este un raport voliţional;
4. Este un raport valoric;
5. Este o categorie istorică.
Explicaţi caracteristicile raportului juridic.
C. Subiectele raportului juridic
1. Conceptul de subiect de drept (subiect al raportului juridic); se

doreşte evidenţierea relaţiei existente între calitatea de subiect de drept şi
capacitatea juridică - o categorie ce desemnează aptitudinea (deci
posibilitatea) de a avea drepturi şi obligaţii în raporturi juridice concrete.
74
2. Capacitatea juridică – premisă a calităţii de subiect de drept,

strâns legată de persoana şi de personalitatea omului. Ea poate fi generală
sau specială.
3. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice: subiecte individuale

(persoana) şi subiecte colective (statul, organele statului, persoanele
juridice).
Ce relaţie există între subiectele individuale şi

cele colective din punctul de vedere al raportului juridic?
D. Conţinutul raportului juridic
Aici se reflectă legătura indisolubilă dintre norma agendi – regula

de drept ce determină conduita posibilă şi datorată - şi facultas agendi –
dreptul unui participant la raportul juridic.
E. Proba dreptului subiectiv
Noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă precum:

înscrisuri, martori, expertize, prezumţii, mărturisirea unei părţi, cercetarea
la faţa locului, etc.
Sarcina probei revine, de regulă, celui care face o afirmaţie.
F. Obiectul raportului juridic
Îl constituie, deci, chiar conduita la care se referă conţinutul,

acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită
în procesul desfăşurării raportului juridic.
75
G. Faptul juridic
Clasificarea faptelor juridice: evenimente şi acţiuni. Precizăm că nu

orice eveniment produce efecte juridice, intrând astfel în categoria faptelor
juridice.
a) Evenimentele sunt împrejurări care nu depind de voinţa
oamenilor, dar ale căror rezultate produc consecinţe juridice numai dacă
norma de drept statuează acest lucru;
b) Acţiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care produc
efecte juridice ca urmare a reglementării lor prin normele de drept.
Acţiunile pot fi:
o licite;
o ilicite.
Legea selectează numai un număr limitat de astfel de împrejurări, şi

anume pe cele care, prin amploarea consecinţelor, au legătură cu ordinea
juridică.
Răspunderea juridică
A. Noţiunea răspunderii juridice
Răspunderea este o componentă esenţială a oricărei forme de

organizare socială şi se rezumă la reacţia organizată, instituţionalizată pe
care o declanşează o faptă socotită condamnabilă.
Noţiunea de răspundere cuprinde un complex de drepturi şi obligaţii
corelative care, în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârşirii unei
fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat,
prin aplicarea sancţiunii juridice.
B. Formele răspunderii juridice
 Răspunderea juridică cu caracter politic;

 Răspunderea civilă;
 Răspunderea penală;
 Răspunderea administrativă;
 Răspunderea contravenţională;
 Răspunderea disciplinară.
76
C. Condiţiile răspunderii juridice.
a. Conduita ilicită – comportament (acţiune sau inacţiune) care

nesocoteşte o prevedere legală;
- caracterul illicit al conduitei se stabileşte în raport cu
prescripţia cuprinsă într-o normă juridică;
- conduita ilicită prezintă, în forme şi intensităţi diferite,
pericol social.
b. Vinovăţia – atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită

faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia;
- implică libertatea voinţei subiectului, caracterul deliberat
al acţiunii sale, asumarea riscului acestui comportament.
- formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa;
- cazuri care exclud răspunderea juridică: minoritatea,
alienaţia mintală, legitima apărare, cazul fortuit, forţa
majoră, starea de necesitate, constrângerea morală.
c. Legătura cauzală – este o condiţie obiectivă a răspunderii;

- pentru ca răspunderea juridică să se declanşeze şi un
subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvârşirea cu
vinovăţie a unei fapte antisociale, este necesar ca
rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii
sale.
77
► raport juridic;
►subiect de drept;
►capacitate;
►fapt juridic;
►drept subiectiv;
►obligaţie juridică;
►răspundere juridică;
►conduită ilicită;
►vinovăţie.
 raport juridic;
 capacitate;
 drept subiectiv;
 răspundere juridică;
 vinovăţie.
78
a) Obligatorie:

Bucureşti, 2020
1940
Bucureşti, 1992.
b) Facultativă:

Bucureşti, 1995.
c) Resurse online:
http://www.clr.ro/

Teoria Generala A Statului Si Dreptului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Generala A Statului Si Dreptului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE

Acest suport de curs se adresează studenţilor din

Cursul de faţă îşi propune atingerea următoarelor

1. Însuşirea de către studenţi a noţiunilor generale de drept şi a limbajului

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,

3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea

• Acţiunea conjugată a diverselor metode în investigarea mecanismelor

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de

Însuşirea temeinică a Teoriei generale a dreptului presupune, pe lângă

Cursul este structurat în 6 unităţi de învăţare. La finele

Durata medie de studiu individual

Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează în cadrul

TEORIA GENERALĂ A STATULUI ȘI DREPTULUI

Unitatea de învăţare nr. 1:

Unitatea de învăţare nr. 2:

Unitatea de învăţare nr. 3:

Unitatea de învăţare nr. 4:

Unitatea de învăţare nr. 5:

Unitatea de învăţare nr. 6:

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

Sistemul ştiinţei dreptului. Conceptul

Această primă prelegere asigură o introducere generală în

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va

 să aibă o înţelegere mai clară a diferitelor aspecte pe care le

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este

SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI

Teoria generală a dreptului ca disciplină distinctă

Se abordează aici locul teoriei generale a dreptului în sistemul

Ca fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană,

De regulă, se acceptă clasificarea tradiţională: ştiinţe ale naturii,

Legile generale ale societăţii umane au anumite trăsături care le

Conform unor autori, ştiinţele sociale alcătuiesc următorul tablou:

a) ştinţele nomotetice - au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca

b) ştiinţele istorice – ştiinţe care îşi propun reconstituirea şi

c) ştiinţele normative, care delimitează lumea dominată de norme,

d) cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică socio-

Care este importanţa clasificării ştiinţelor şi relevanţa

În acest tablou, dreptul ocupă un loc distinct, atât prin specificitatea

Ştiinţă despre societate, dreptul este eo ipso ştiinţă social-umană.

Dimensiunea juridică a societăţii este o realitate asupra căreia se

Fiind determinat de scopuri care se impun acţiunii, dreptul – ca

Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază:

În felul acesta, dreptul, ca şi celelalte ştiinţe sociale, reprezintă o

Ca ştiinţă cu statut şi poziţie specifice, ştiinţa dreptului analizează

Ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul normei juridice, al

unic obiect al ştiinţei dreptului norma juridică, privită ca autointerpretare

În pofida unor interpretări mai pesimiste ce-i aparţine lui A. Comte,

În interpretarea şi prospecţia acestui dat, ştiinţa juridică nu contestă

Explicaţi care sunt legăturile dintre diferitele componente

Complexitatea fenomenului social-juridic determină o structurare o

a) din perspectivă globală, ca un sistem închegat, cu regularităţi

În evoluţia sa milenară, ştiinţa dreptului a înregistrat un permanent

Definiţia dată de Ulpian: „Ştiinţa dreptului este cunoaşterea

Părţile sistemului ştiinţelor juridice sunt următoarele:

 Teoria generală a dreptului;

a) Ştiinţele juridice istorice studiază istoria dreptului într-o anumită

Care credeţi că este importanţa cercetării istoriei dreptului?

b) Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomene particulare juridice

Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii.

 Exemplu: Dreptul civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut

Relaţia dintre sistemul ştiinţei dreptului şi subsistemul ştiinţelor