UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII

POLITICE I

SUPORT DE CURS REDACTAT ÎN TEHNOLOGIE ID

lect. univ. dr. OANA ȘARAMET

AN I, SEMESTRUL I

2015/2016
Introducere

Cursul Drept constituțional și instituții politice I se centrează pe studiul insituțiilor

fundamentale ale dreptului constituțional, ramura principală a dreptului, nu doar a dreptului
public, disciplină ce va fi continuată în semestrul II al anul I, prin parcurgerea disciplinei –
Drept constituțional și instituții politice II. Astfel, în acest prim semestru de studiu al acestei
ramuri de drept, accentul este pus pe explicarea unor concepte esențiale precum drept
constituțional, norma de drept constituțional, izvoare ale dreptului constituțional, constituție,
cetățenie, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor fiind studiate
instituții precum: constituție, controlul contituționalității legilor, inclusiv Curtea
Constituțională a României, cetățenia română, drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentale ale cetățenilor români, tematica cursului din semestrul II se va concentra pe
studiul puterii și al modului în care aceasta este organizată, dar și al instituțiilor politico-
juridice, precum Parlamentul României, puterea executivă, inclusiv Șeful de stat, autoritatea
judecătorească.
Astfel, obiectul cursului de faţă îl constituie analiza unor instituții fundamentale,
politico-juridice ale sistemului de drept românesc.
Noţiunile, conceptele, terminologia folosite, proprii limbajului de specialitate cu care
studenții încep a se familiariza în special în semestrul I al anului I de studii, dar au
posibilitatea de a se familiariza pe parcursul întregului ciclu de învățământ de licență, pot
prezenta dificultăți, mai ales cu ocazia parcurgerii pentru prima dată a prezentului suport de
curs. Studierea cu seriorizitate, consecvență și constanță a fiecărei unități de învățare va
permite fiecărui student familiarizarea cu limbajul specific dreptului constituțional și
instituțiilor politice, cu noțiunile, conceptele, mecanismele, procedurile și corelațiile dintre
acestea specifice instituțiilor din cadrul Dreptului constituțional. Studierea cu atenție a
instituțiilor juridice, a noțiunilor, a conceptelor, a principiilor dreptului constituțional va
permite fiecărui student a înțelege inclusiv corelațiile dintre aceste instituții, dintre aceste noi
instituții și cele studiate la alte discipline aferente semestrului I, precum Teoria generală a
dreptului, sau care urmează a fi studiate în semestrul II sau în anii următori de studiu, precum
Instituții politice, Drept administrativ, precum și raporturile stabilite între acestea atât prin
prevederile constituționale și legale în vigoare, cât și prin jurisprudența instanțelor de
judecată, în special a Curții Constituționale a României, permițând inclusiv o ancorare în
realitatea politico-juridică românească, dar și europeană, cu precădere în cea specifică puterii
politice și organizării și funcționarii acesteia.
Considerăm necesar a sublinia şi faptul că structura unui suport de curs redactat în
tehnologie ID (IFR) permite o analizare punctuală, concretă a instituţiilor juridice identificate
în fişa disciplinei în cauză. Însă nu trebuie omis faptul că inclusiv cursul de Drept
constituţional este influenţat şi de multiplele, diversele şi nuanţatele interpretări doctrinare,

4
exprimate în lucrări de specialitate, precum tratate, cursuri universitare, monografii, studii, şi
nu în ultimul rând soluţii jurisprudenţiale, inclusiv în comentariile acestora. Or înţelegerea şi
însuşirea corectă a noţiunilor, conceptelor şi, în final, a instituţiilor juridice din cadrul Drept
constituțional și instituții politice II presupune o cercetare aprofundată ce se traduce întâi de
toate printr-o studiere serioasă şi a lucrărilor de specialitate identificate ca surse bibliografice
relevante pentru prezentul suport de curs.

Obiectivele cursului
Prin tehnica de expunere a cursului, studenţii vor intra, treptat, în procesul
de asimilare şi înţelegere a limbajului de specialitate, deprinzând în acelaşi timp
corelaţiile între instituţiile de drept. Cercetarea fiecărei instituţii juridice este
diseminată în structuri componente, aflate în strânsă interdependenţă, încât este
necesară stăpânirea în parte a fiecărei surse de cunoaştere pentru corelarea acesteia
cu cunoştinţele aflate în derulare. Prezentarea fiecărui modul permite, la finalul
însuşirii elementelor sale, deprinderea mecanismului de ansamblu a instituţiei
analizate, raportarea la diferite situaţii practice, concrete.
Obiectivele cursului, generale şi specifice, constau, în principal, în:
• studentul să cunoască și să înțeleagă noţiunile de bază ale Drept constituțional și
instituții politice I;
• studentul să-și dezvolte abilităţile de a aplica corect cunoștinţele teoretice
acumulate pentru soluţionarea problemelor practice şi a speţelor din domeniul
Drept constituțional și instituții politice I;
• studentul să-și formeze și să-şi dezvolte capacitatea de analiza și sinteză;
• studentul să fie capabil să demonstreze că a dobândit conoștiinţe suficiente
pentru a înţelege noţiuni precum cele de: normă de drept constituţional, constituţie,
putere executivă, stat, control de constituţionalitate, cetăţenie, drept şi libertate
fundamentale etc.
• studentul să fie capabil să determine şi să precizeze conţinutul noţiunilor şi
conceptelor specifice Drept constituțional și instituții politice I anterior precizate,
să determine acte legislative, să determine modurile de control specifice Dreptului
constituţional, să identifice şi să analizeze raporturile dintre instituţiile juridice
specifice acestei ramuri de drept.
• studentul să fie capabil să selecteze şi să aplice corect metodele și principiile de
bază învățate în soluţionarea problemelor practice şi a speţelor specifice Drept

5
constituțional și instituții politice I.
• studentul să poată să realizeze esee şi proiecte de cercetare pe teme specifice
Drept constituțional și instituții politice I.
Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, poate
asigura doar incipienta şi iniţiala aprofundare a materiei Drept constituțional și
instituții politice I, astfel încât, pentru optime rezultate în cadrul activităţii lor
profesionale în calitate de studenţi, aceştia ar trebui să recurgă şi la una sau mai
multe din lucrările recente indicate în bibliografia aflată la sfârşit.

Competenţe conferite
După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student îşi
va însuşi noţiunile şi conceptele de bază cu care operează Drept constituțional și
instituții politice I, precum putere politică, organizarea puterii, stat, constituţie,
cetăţenie; va înţelege şi-şi va însuşi procedura de controlului de constituţionalitate
a legilor, procedura de acordare sau de pierdere a cetăţeniei; va înţelege, îşi va
însuşi şi va determina drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor; îşi va însuşi, va interpreta şi va aplica corect aspectele de drept
material şi de drept procesual specifice Drept constituțional și instituții politice I;
va înţelege rolul şi locul fiecărei instituţii juridice de Drept constituțional și
instituții politice I, a corelaţiilor dintre acestea; va înţelege şi aplica corect regimul
de drept public care caracterizează aceste instituţii; particularităţile acestui regim
faţă de dreptul comun şi interferenţele cu acest regim juridic; va putea corela
cunoştinţele teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică, inclusiv prin
soluţionarea unor speţe privind aplicarea principiilor şi normelor specifice Drept
constituțional și instituții politice I; va interpreta şi aplica în practică diferitele
categorii de acte normative relevante în Drept constituțional și instituții politice I;
va putea implementa şi manifesta o atitudine responsabilă faţă de pregătirea
continuă, cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a unor noi acte
normative, inclusiv a modificărilor celor existente, precum şi a jurisprudenţei din
domeniul Drept constituțional și instituții politice I.
De asemenea, urmare a parcurgerii acestui curs, studenţii ar trebui: să demonstreze
capacitatea de a aplica cunoştinţe dobândite prin curs în discuţii libere sau ghidate
pe teme indicate de profesor; să demonstreze capacitatea de a identifica noţiuni şi
concepte juridice specifice instituţiilor politice din legislaţia în vigoare, de a le

6
înţelege şi de a le folosi în descrierea mecanismelor juridice ale acestor instituţii,
ale speţelor în domeniu; să aibă capacitatea de a aprecia şi evalua date oferite de
curs aplicate pe domeniul de interes al studenţilor; să aibă capacitatea de a formula
enunţuri coerente, noţiuni, concepte şi principii ale acestei discipline care să le
permită să-şi exprime punctul de vedere sau opiniile în mod corect şi coerent.
Nu în ultimul rând, la finele acestui curs, studenţii ar trebui să demonstreze că pot
lucra atât independent cât şi în grupuri în scopul informării ştiinţifice şi obţinerii
datelor necesare pentru realizarea sarcinilor de lucru; să aibă capacitatea de a
utiliza în mod corect limbajul de specialitate astfel încât să poată comunica cu alte
persoane în cadrul muncii în echipă; să fie capabili de a putea înţelege şi dezbate
conţinutul manualelor şi publicaţiilor de specialitate demonstrând că le înţeleg şi le
pot transmite mai departe; să dovedească: progresul în însuşirea unor noi tehnici
de învăţare, abilităţi de autocontrol permanent şi conştient privind motivaţiile
pentru învăţare, capacitatea de a face distincţie între date, informaţii şi cunoaştere
şi a gestiona toate acestea; conştientizarea motivaţiei învăţării continue.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru evaluarea semestrială a cunoştinţelor, la acest nivel, este suficientă
studierea termenilor, noţiunilor şi caracterelor, trăsăturilor care definesc instituţiile
analizate.
Dezvoltarea şi aprofundarea tematicilor, lărgirea sferei de aplicare a
jurisprudenţei presupun cercetarea tratatelor şi cursurilor universitare detaliate, a
monografiilor, revistelor de specialitate, culegerilor de speţe, de practică judiciară
ale Curţii Constituţionale ale României.
Este indispensabilă parcurgerii cursului procurarea legislaţiei în domeniul
Dreptului constituţional, în vigoare la momentul parcurgerii cursului.

Structura cursului
Structura cursului conţine:
- trei module pentru semestrul I al anului I, fiind necesar a aminti
faptul că acest curs va fi dezvoltat şi în semestrul II al anului I de
studii, conţinutul celor trei module rezultă din cuprins;
- unităţile de învăţare (UI) au un conţinut care evoluează în
complexitate, putând fi însuşite în procesul de învăţare în perioade

7
 cuprinse între 2 ore şi 6 ore;
- configuraţia tehnică a ghidului a permis oferirea de exemple, cu
trimitere la soluţiile practice ale instanţelor de judecată, la doctrina
specifică, fapt de natură a facilita înţelegerea noţiunilor şi a
instituţiilor juridice;
- rezumatul existent la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, se doreşte
un ajutor sistematic al activităţii de învăţare, constituind o enumerare
a problematicii analizate;
- în fine, testele de evaluare au drept scop antrenarea studenţilor în
soluţionarea unor probleme sau chiar a unor speţe practice, adaptate
tematicii fiecărei unităţi de învăţare.

Cerinţe preliminare
Cunoaşterea accepţiunilor de bază ale unor noţiuni, concepte, instituţii de drept
specifice sistemului românesc de drept, a principiilor fundamentale ale dreptului,
astfel precum au fost însuşite urmare a parcurgerii unor discipline în cadrul şi la
nivelul învăţământului preuniversitar precum: Limba şi literatura romană, Istorie,
Filosofie, Logică, Economie, Cultură civică.

Discipline deservite
Studiul disciplinei influenţează major demersurile de însuşire a cunoştinţelor în
domeniul majoritatii ramurilor dreptului public, chiar ale unora din sfera dreptului
privat. Printre disciplinele influenţate putem aminti: Teoria generală a dreptului,
Instituţii politice, Drept administrativ I, Drept administrativ II, Drept internaţional
public, Dreptul Uniunii Europene.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor juridice
cuprinse în primele trei module este de 28 ore, timp consacrat cu atenţie
concentrată.

Evaluarea
Examen scris, sistem mixt – rezolvarea unor intrebări de tip grilă şi soluţionarea
unor subiecte de genul „întrebare - răspuns”, analizarea unor enunţuri în sensul că
sunt adevărate sau false şi argumentarea răspunsului oferit.

8
Cuprins

Introducere ................................................................................................................................. 4
Modulul I. DREPTUL CONSTITUŢIONAL, RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC. STATUL . 11
Introducere. .............................................................................................................................. 11
Competenţe ............................................................................................................................... 11
Unitatea de învăţare I.1. Normele, raporturile şi izvoarele dreptului constituţional ..............12
I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 12
I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 12
I.1.3. Normele şi raporturile de drept constituţional................................................ 12
I.1.4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional ................................................ 17
Unitatea de învăţare I.2. Statul .................................................................................. ..............25
I.2.1. Introducere ...................................................................................................... 25
I.2.2. Competenţe ...................................................................................................... 25
I.2.3. Statul. Aspecte generale .................................................................................. 25
I.2.4. Forma statului ................................................................................................. 30
Modulul II. NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE .......................................................................... 37
Introducere. .............................................................................................................................. 37
Competenţe ............................................................................................................................... 37
Unitatea de învăţare II.1.Noţiunea de constituţie .................................................................... 38
II.1.1. Introducere ..................................................................................................... 38
II.1.2. Competenţe..................................................................................................... 38
II.1.3. Notiunea de constituţie. Aspecte generale ..................................................... 38
II.1.4. Conţinutul normativ al constituţiei ................................................................ 41
II.1.5. Constituţiile române ....................................................................................... 44
II.1.6. Adoptarea, modificarea, suspendarea abrogarea constituţiei ....................... 47
Unitatea de învăţare II.2. Controlul constitutionalităţii legilor .............................................. 56
II.2.1. Introducere…………………………………………………………………………..56
II.2.2. Competenţe ..................................................................................................... 56
II.2.3. Controlul constitutionalităţii legilor. Teoria generală .................................. 56
II.2.4. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor ............................................ 60
II.2.5.Organele de stat/autorităţile publice competente a controla
constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului în funcţie de acest criteriu...62
II.2.6. Alte clasificări ale controlului de constituţionalitate .................................... 63
II.2.7. Controlul constituţionalităţii legilor în România .......................................... 64
Modulul III. CETĂŢENIA. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE ................................................................................................................... 75
Introducere. .............................................................................................................................. 75

9
Competenţe ............................................................................................................................... 75
Unitatea de învăţare III.1.Cetăţenia ........................................................................................ 76
III.1.1. Introducere ................................................................................................... 76
III.1.2. Competenţe ................................................................................................... 76
III.1.3. Noţiuni generale. Principiile cetăţeniei ........................................................ 76
III.1.4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române ................................................. 78
III.1.5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie .............. 87
Unitatea de învăţare III.2. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ...................... 91
III.2.1. Introducere ................................................................................................... 91
III.2.2. Competenţe ................................................................................................... 91
III.2.3. Noţiune şi natură juridică. Corelaţia dintre reglementările internaţionale şi
cele interne privind drepturile fundamentale ale omului..........................................92
III.2.4. Sfera drepturilor omului şi clasificarea acestora ......................................... 96
II.2.5.Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale.............................................................................................................99
III.2.6.Inviolabilităţile. Drepturile şi libertăţile social – economice şi culturale .. 104
III.2.7. Drepturile exclusiv politice. Drepturile şi libertăţile social – politice.
Drepturile garanţii.................................................................................................. 115
III.2.8.Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor .................................................... 120

Bibliografie. ........................................................................................................................... 125

10
Modulul I. DREPTUL CONSTITUŢIONAL, RAMURĂ A
DREPTULUI PUBLIC. STATUL

Cuprins
Introducere. ......................................................................................................... .....11
Competenţe ............................................................................................................... 11
Unitatea de învăţare I.1. Normele, raporturile şi izvoarele dreptului constituţional.12
Unitatea de învăţare I.2. Statul................................................................... ..............22

Introducere
Primul modul al cursului destinat disciplinei Drept constitutional îşi
propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice introductive
referitoare la puterea politica, la organizarea acesteia, la norma de drept
constitutional, raportul de drept constitutional, izvoarele formale ale dreptului
constitutional si la stat. Astfel, studenţii vor fi introduşi in aspectelor introductive
referitoare la dreptul constitutional, stat si forma acestuia. De asemenea, cursanţii
vor fi familiarizaţi cu concepte operaționale precum putere politica, stat, norma de
drept constitutional, izvor de drept constitutional etc. si-si vor dezvolta abilitatile
necesare a opera cu aceste concepte.

Competenţe
Parcurgerea primului modul va permite studentului:
dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
fiecărei noţiuni, fiecarui concept prezentate în această unitate de învăţare, cât şi
de a decela raportul, interdependentele dintre acestea;
să explice şi să interpreteze norma de drept constitutional, sa distinga intre
raporturile de drept constitutional, intre izvoarele formale ale dreptului
constitutional, sa explice statul si forma acestuia si sa distinga intre forma de
guvernamant si regim politic si structura de stat.

11
Unitatea de învăţare I.1. Normele, raporturile li izvoarele dreptului
constituţional

Cuprins
I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 12
I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 12
I.1.3. Normele si raporturile de drept constitutional................................................ 12
I.1.4. Izvoarele formale ale dreptului constitutional ................................................ 16

I.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi
practice introductive referitoare la puterea politica, la organizarea acesteia, la
norma de drept constitutional, la raportul de drept constitutional, la subiectul de
drept constitutional.

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea conceptelor, notiunilor
specifice acestei unitati de invatare, precum putere politica, stat, norma de drept
constitutional; distingerea normelor de drept constitutional, intre raporturile de
drept constitutional, intre izvoarele formale ale acestei ramuri de drept, precum si
intre subiectele de drept constitutional; identificarea, insusirea si intelegerea
trasaturilor specifice puterii politice, ale izvoarelor formale ale dreptului
constitutional, dar si a conceptelor cu care se opereaza in aceasta unitate de
invatare.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 4 ore.

I.1.3. Normele si raporturile de drept constitutional

Dreptul constituțional poate fi definit, conform unei opinii din literatura de specialitate,
ca fiind acea ramură a dreptului unitar formată din norme juridice care reglementează relații
sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării la nivel statal a
puterii politice a poporului.

12
 Dreptul constituțional este considerat, în doctrină, a fi ramura principală a dreptului,
motiv pentru care este sursă, prin normele sale, pentru toate celelalte norme juridice din
celelalte ramuri de drept. De altfel normele juridice ale dreptului constituțional au forță
juridică supremă având în vedere conținutul lor și emitentul acestora.
Din definiția dreptului constituțional putem desprinde obiectul dreptului constituţional
care este format din norme juridice care reglementează relaţiile sociale care apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Această teorie este cuprinzătoare întrucât se referă şi elementele care se perfecţionează
în procesul menţinerii şi exercitării puterii.
O dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este ridicată de întrebarea
dacă toate normele din Constituţie sunt norme de drept constituţional sau nu.
Unele păreri sunt că în Constituţie se regăsesc şi norme de drept civil, administrativ,
judiciar, etc.
Majoritatea autorilor consideră însă că toate normele cuprinse în legea fundamentală
sunt de drept constituţional.
Privind raporturile juridice în dinamica şi interacţiunea lor nu se poate să nu constatăm
că de fapt, în Constituţie există norme specifice dreptului constituțional şi norme cu dublă
natură juridică.
Pornind de la ideea că dreptul constituţional este ramura principală a dreptului, putem
susţine şi noi teza potrivit căreia Constituţia este izvorul principal și pentru alte ramuri de
drept, iar toate celelalte ramuri de drept îşi au sursa în Constituţie.
Împărtăşind acest punct de vedere ajungem la concluzia că în obiectul dreptului
constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii, reglementate prin norme juridice şi
anume:
- relaţii cu o dublă natură juridică (reglementate şi de alte ramuri de drept)
- relaţii specifice dreptului constituţional care formează obiect de reglementare numai pentru
normele de drept constituţional – comun acestora, fiindcă se nasc în procesul complex de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
Raporturile juridice de drept constituționale au și trăsături specifice, identificate în
doctrină a fi următoarele:
- au caracter social, ca orice raport juridic de altfel, având în vedere legătura între drept și
societate;
- au caracter dublu volițional pentru este necesară atât voința statală tradusă prin consacrarea
acestui raport pin norma juridică, cât și voința subiectelor de drept participante la raportul
juridic.
- privesc relații sociale referitoare la fenomenul puterii de stat (la instaurarea, menținerea și
exercitarea acestei puteri);

13
- se caracterizează prin poziția de inegalitate juridică a subiectelor participante astfel precum
este specific raporturilor juridice din sfera dreptului public, dar și pentru că sunt, de regulă,
impuse de stat;
- întotdeauna unul dintre subiectele unui atfel de raport juridic este statul sau o autoritate a
acestuia;
- unele dintre aceste raporturi juridice pot avea o dublă natură juridică, de drept constituțional,
dar și specifică unei alte ramuri de drept
Formează, așadar, deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care se nasc
în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele
organizării puterii.
a. Bazele puterii sunt reprezentate de elemente exterioare statului care generează şi determină
puterea de stat în conţinutul său: factorii economici şi sociali.
b. Bazele organizării puterii sunt elemente care condiţionează organizarea puterii: teritoriul şi
populaţia.
Relaţiile sociale care se nasc în legătură cu bazele puterii şi bazele organizării puterii
privesc conţinutul şi organizarea puterii statale. Astfel putem enumera: organizarea
administrativ-teritorială, statutul juridic al cetăţeanului, drepturi şi obligaţii care să asigure
atingerea scopului.
Exercitarea puterii constă, conform prevederilor art.2 din Constituția României,
republicată, în activitatea de conducere la nivel superior desfăşurată de organele
reprezentative, deasupra tuturor activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale
statului.

Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiectele dreptului constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi în
colective, unul dintre ele fiind totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ
reprezentativ (legiuitor), fie o altă autoritate a statului.
Așadar, subiectele de drept constituțional pot fi, astfel precum subliniază și doctrina,
subiecte individuale – persoanele fizice, respectiv subiecte colective – persoanele juridice de
drept public.

a. Poporul
Unii doctrinari contestă calitatea poporului de a fi subiect de drept; unii admit că
poporul este subiect de drept în relaţiile internaţionale, așadar doar în dreptul internațional
public; iar alţii admit că poporul poate fi subiect al raporturilor juridice de drept
constituţional, deci şi în plan intern.
Această ultimă opinie o împărtăşim în ideea că suveranitatea naţională aparţine
poporului care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot. De asemenea poporul îşi

14
exprimă voinţa cu ocazia referendumului. De altfel în acest sens sunt și prevederile
constituționale, cu precăderea prevederile art. 2 din Constituția României, republicată.

b. Statul
Poporul este de fapt deţinătorul puterii politice pe care o exercită prin intermediul
statului conform voinţei sale. Statul apare ca subiect fie direct – în raporturile juridice
privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţiile de state, fie reprezentat prin organele
și autoritățile sale.

c. Organele statului/autorităţile publice

Acestea sunt prevăzute de prevederile constituționale, unele dintre acestea fiind
calificate chiar de legea fundamentală ca fiind autorități, astfel precum este cazul celor care
sunt prevăzute de Titlul III din Constituție.
Organele legiuitoare sunt subiecte ale dreptului constituţional cu condiţia ca raportul
juridic la care participă să fie de drept constituţional.
Structurile interne ale organelor legiuitoare – comisiile parlamentare, birourile
permanente, grupurile parlamentare, sunt subiecte ale dreptului constituţional cu aceeaşi
condiţie ce trebuie îndeplinită de chiar autoritatea legiuitoare din care fac parte.
Celelalte autorităţi ale statului (executive şi judecătoreşti) pot să apar în această
calitate, de regulă, numai dacă celălalt subiect al raportului juridic este statul sau organele
legiuitoare şi numai dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii. Există însă și situații de excepție, spre exemplu, atunci când Guvernul emite
ordonanțe de urgență sau este abilitat chiar de Parlament să adopte ordonanțe simple, sau
atunci când Curtea Constituțională exercită controlul de constituționalitate asupra unor acte
sau fapte juridice.

d. Partidele politice, formaţiunle politice, alte organizaţii

Acestea sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional ca forme organizatorice
prin care cetăţenii participă la guvernare, fiind vizibile mai ales în perioada electorală sau
imediat ulterior acesteia când, spre exemplu, depun candidaturi sau sunt consultate pentru
desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru.

e. Unităţile administrativ-teritoriale
Pot fi considerate subiecte ale dreptului constituţional numai dacă sunt înţelese ca
grupuri de populaţie organizate pe teritoriu şi nu ca părţi din teritoriu.

15
f. Cetăţenii
Acestia pot apărea ca subiecte ale unora dintre raporturile de dr. constituţional în trei
ipostaze:
- pentru realizarea drepturilor fundamentale;
- ca subiecte ale dreptului de reprezentare, adică atunci când sunt persoane învestite cu
anumite demnități sau funcții publice, precum deputat, senator sau judecător la Curtea
Constituțională a României;
- cu ocazia alegerilor, când își exercită drepturile electorale.

g. Străinii şi apartizii
Aceste doua categorii pot fi subiecte în raporturile ce se nasc, in primul rand, cu
privire la acordarea cetăţeniei, a azilului politic.

Normele de drept constituţional

Normele de drept constituţional sunt acele norme juridice care reglementează conduita
oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii la nivel statal.
Norma juridică este regula socială de conduită generală şi obligatorie, instituită şi
sancţionată de stat, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în
conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată de condiţiile materiale din
societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Normele constituţionale au şi prevederi care formulează principii, consfinţesc bazele
puterii şi definesc instituţii.
Există teorii potrivit cărora normele de drept constituţional nu ar fi norme de drept
autentice întrucât nerespectarea lor nu atrage sancţiuni, nefiind alcătuite în general după
schema: ipoteză – dispoziţie – sancţiune.
Ceea ce distinge o normă juridică de o normă morală, politică sau de altă natură este
că, în ultimă instanţă respectarea ei este asigurată de forţa de constrângere statală.
Chiar dacă în dreptul constituţional sancţiunea nu este la fel de evidentă ca în alte
ramuri ale dreptului ea totuşi există, având trăsături specifice:
- pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune;
- sunt sancţiuni specifice: revocarea mandatului parlamentar, declararea neconstituţionalităţii
unui act normativ, etc.
- în cazul raporturilor cu dublă natură juridică unele dintre sancţiuni se regăsesc în alte ramuri
de drept.
Având în vedere că în anumite sancțiunea normei de drept constituțional nu este vizibilă,
doctrina distinge între normele constituționale complete – cele care respectă structura logico-
juridică trihotomică a normei juridice; și normele constituționale incomplete – unde unul

16
dintre elementele acestei structuri, astfel precum am arătat anterior, anume sancțiunea nu este
vizibilă.
Normele de drept constituţional pot fi clasificate în:
- norme cu aplicaţie mijlocită sunt acele norme care dau reglementări de principiu

Exemple
Astfel, statul ocroteşte căsătoria şi familia, Constitutia recunoscand acestea prin
prevederile art.48, insa reglementările concrete care vin sa dezvolte prevederile
constitutionale le regăsim în Codul civil, republicat, cu modificările şi
completările ulterioare, in Cartea a II-a – „Despre Familie”.

- norme cu aplicare nemijlocită sunt cele care reglementează direct, nemijlocit relaţiile sociale
şi nu mai au nevoie de precizări prin legi organice,
Exemple
Un astfel de exemplu este reprezentat de un principiu al drepturilor si libertatilor
fundamentale ale cetatenilor, anume egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

Normele de drept constituțional prezintă un mare grad de abstractizare pentru se aplică

și în celelalte ramuri de drept, iar normele din oricare astfel de ramuri trebuie să le respecte pe
cele de drept constituțional, în caz contrar putând fi aplicată o sancțiune specifică dreptului
constituțional – declararea neconstituțională a normei juridice ce nu respectă norma
constituțională. Inclusiv din aceste motive, normele constituționale sunt, de regulă, din
punctul de vedere al conduitei prescrise, norme imperative.

I.1.4. Izvoarele formale ale dreptului constitutional

Noţiunea de izvor de drept exprimă la modul general, forma de exprimare a dreptului.

Este necesar a se face distincţie între izvoarele materiale si izvoarele formale ale
dreptului.
Izvoarele materiale, denumite si reale, sunt reprezentate de realitatea exterioara, care
determina acţiunea legiuitorului.
In consecinţă, prin izvor de drept, în sens material, înţelegem viata sociala, economica
si culturala in complexitatea ei, progresul social care determina naşterea unor reguli de drept
si instituţii.
În sens formal, izvorul dreptului îl reprezintă regula de conduita prescrisa si
exteriorizata, cuprinsa intr-o anumita haina juridica.
Din punct de vedere juridic, ne interesează in special izvoarele formale sau formele de
exprimare a normelor de drept.

17
 Izvoarele de drept în general sunt forme de exprimare ale normelor juridice care sunt
determinate de modul de sancţionare de către stat.
Nu toate izvoarele juridice sunt izvoare şi pentru dreptul constituţional.
Pentru a identifica izvoarele juridice ale dreptului constituţional folosim criterii de
identificare şi anume:
- autoritatea publică emitentă – sunt izvoare ale dreptului constituţional numai actele juridice
normative adoptate de autorităţile publice reprezentative, de regulă;
- conţinutul actului normativ – pentru a fi izvoare ale dreptului constituţional actele emise de
autorităţile reprezentative trebuie să conţină norme juridice care să reglementeze relaţii
sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional sunt:

I. Actul normativ
1. Principalul izvor al dreptului constituţional este Constituţia şi legile de modificare
(revizuire) a Constituţiei, legile constituționale astfel precum le numește art. 73 alin. (1) din
Constituție.
2. Legea ca act juridic al Parlamentului este izvor al dreptului constituţional cu condiţia să
reglementeze relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Astfel precum prevede același art. 73 din Constituție, legile mai pot fi legi organice și legi
ordinare. Cu respectarea condiției de mai sus, oricare dintre aceste tipuri de lege poate fi izvor
formala al dreptului constituțional.

Exemple
Astfel de exemple sunt: Legea nr. 208 din 20 iulie 2015 privind alegerea
Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Electorale Permanente, cu modificările şi completările ulterioare, sau
Legea nr.21/1991 a cetăţeniei române, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.

3. Regulamentele Parlamentului sunt izvoare ale dreptului constituţional întrucât

reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Exemple
Astfel, Parlamentul Romaniei are trei regulamente: Regulamentul Camerei
Deputatilor, Regulamentul Senatului si Regulamentul sedintelor comune ale
celor doua camere.

18
4. Ordonanțele Guvernului care sunt adoptate de acesta ca expresie a delegării legislative.
Expresie a acestei competenţe legislative delegate este ordonanţa guvernamentală.
Regimul constituţional al acesteia îmbracă două forme reglementate, cu precădere, de art. 115
din Constituţia României, republicată:
•regimul constituţional al ordonanţelor care evocă regula abilitării – ordonanțele simple;
•regimul constituţional de excepţie – ordonanţele de urgenţă.
Pentru stabilirea regimului constituţional al ordonanţei guvernamentale trebuie
coroborate două articole – 108 şi 115 -, iar pentru a explica natura juridică a acestora trebuie
luate în considerare şi dispoziţiile art. 146 lit. d) din acelaşi act normativ conform cărora
Curtea Constituţională hotărăşte şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, excepţia putând
fi ridicată şi direct de către Avocatul Poporului.
Pentru a emite ordonanţe simple, obişnuite, Guvernul trebuie să fie abilitat printr-o
lege adoptată în acest sens de către Parlament. Necesitatea adoptării unei asemenea legi este
evidentă pentru că emiterea unei ordonanţe care produce efecte similare legii şi care urmează
să fie aprobată de Parlament, transformă Guvernul, organ al executivului, „într-un veritabil
participant la realizarea puterii legislative specifică Parlamentului".
Sub aspectul naturii sale juridice, legea de abilitare este o lege ordinară având în vedere că nu
se regăseşte printre domeniile rezervate legii organice de alin.(3) al art.73 din Constituţie,
precum nici nu poate fi considerat că revizuieşte legea fundamentală precum legile
constituţionale ce sunt de competenţa exclusivă a Parlamentului.
În mod obligatoriu, legea de abilitare, conform alin.(1)-(3) ale art.115 din Constituţie, trebuie
să prevadă:
•domeniile în care Guvernul va putea legifera prin adoptarea ordonanţei;
•data până la care vor putea fi emise aceste ordonanţe;
•posibilitatea ca ordonanţele să fie supuse aprobării Parlamentului, potrivit procedurii
parlamentare, până la împlinirea termenului de abilitare.
Spre deosebire de ordonanţa simplă, alin. (4)-(6) ale art. 115 din Constituţia,
republicată, prevăd regimul ordonanţelor de urgenţă precizând că în situaţii extraordinare a
căror reglementare nu poate fi amânată, urgenţa acestora trebuind să fie explicată, în mod
obligatoriu, în conţinutul ordonanţei, Guvernul poate emite, fără a fi emisă o lege de abilitare
prealabilă în acest sens, ordonanţe de urgenţă. Textul constituţional precizează expres
domeniile în care nu pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă, dar şi condiţiile în care aceste
ordonanţe vor intra în vigoare. Astfel, este necesar ca ordonanţa de urgenţă să îndeplinească
două condiţii cumulative pentru a intra în vigoare:
•să fie depusă spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată.
Dacă nu se află în sesiune, Camerele vor fi convocate în mod obligatoriu în 5 zile de la
depunere sau, după caz, de la trimitere;

19
•să fie publicată în Monitorul Oficial.
Camera sesizată are obligaţia ca, în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, să se
pronunţe asupra ordonanţei, în caz contrar, ordonanţa se consideră adoptată şi se trimite
celeilalte Camere care decide tot în procedură de urgenţă.
Alin.(7) şi (8) ale art. 115 din Constituţie specifică faptul că ordonanţele cu care Parlamentul a
fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale
căror efecte au încetat pentru că nu au fost supuse aprobării, potrivit legii de abilitare, până la
împlinirea termenului de abilitare, iar, dacă este cazul, prin această lege de aprobare sau
respingere vor fi reglementate şi măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe
perioada de aplicare a ordonanţei.
În ceea ce priveşte domeniile în care pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă, prin prevederile
constituţionale actuale s-a statuat că ordonanţele de urgenţă pot fi emise şi în domeniul legii
organice, caz în care aprobarea lor se face cu majoritatea cerută de art. 76 alin.(1) al
Constituţiei, republicată, pentru aprobarea legilor organice, respectiv cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere.
Constituţia stabilește și limitele în care pot fi emise ordonanţele de urgenţă nu doar prin
raportare la categoriile de legi prevăzute de art. 73 (legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare), ci şi la anumite materii, prin alin.(6) al art. 115 reglementându-se expres aceste
limite de admisibilitate a ordonanţelor în cauză. Astfel, sfera acestor limite include: legile
constituţionale, regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale, măsurile de trecere silită a unor
bunuri în proprietate publică.
În principiu, ordonanţele guvernului, după revizuirea Constituţiei, nu ar mai fi putut fi, de
regulă, izvoare ale dreptului constituţional pentru că potrivit art.115 alin. (6) din Constituţie
ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică. Pe de altă parte, din coroborarea prevederilor constituționale, în special a
prevederilor aceluiasi articol 115 alin.(1)-(3), ordonanțele simple pot fi adoptate doar în
domeniul legii ordinare, legi prin care mai rar sunt reglementate relații specifice dreptului
constituțional. Parctica de stat, mai ales din ultimii ani, contrazice cele menționate mai sus.

5. Tratatele internaţionale
Pentru a deveni izvor de drept constituţional, conform doctrinei, dar luând în
considerare și prevederile constituționale din art. 11 și 20 din Constituția, republicată, tratatul
internaţional trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- sa fie de aplicaţie directă, nemijlocită;

20
- să fie ratificate, conform prevederilor constitutionale si procedurilor legale, de Parlamentul
Romaniei;
- să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice ale dreptului constituţional;
- să fie licite.
În privinţa tratatelor internaţionale la care România este parte, există nişte reguli ce
trebuie respectate:
- obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună credinţă;
- tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;
- interpretarea dispoziţiilor constituţionale se face în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi cu celelalte pacte şi tratate precum şi cu prevederile Tratatului de
aderare a României la Uniunea Europeană, precum si a tuturor normelor dreptului Uniunii
Europene, cu precădere a Tratatului de la Lisabona (Tratatul privind Uniunea Europeană şi
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene);
- în cazul unor neconcordanţe cu dreptul intern prioritatea se acordă reglementărilor
internaţionale sau naționale, după cum sunt mai favorabile unele sau altele.

II. Prin prisma criteriilor de identificare enumerate mai sus, se mai pot analiza care dintre
izvoarele de drept în general şi în ce măsură, pot fi izvoare ale dreptului constituţional, astfel:

a. Obiceiul (cutuma) este unul dintre principalele izvoare ale dreptului în general.
În evoluţia constituţională a României obiceiul a fost recunoscut ca izvor de drept sub
regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938, iar în cele din 1948, 1952 şi 1965 era acceptat
numai în mod excepţional şi numai pentru anumite ramuri de drept atunci când legea o
prevedea în mod expres.
Actuala constituţie repune obiceiul în rândul izvoarelor de drept valorificând rolul şi
importanţa sa în reglementarea relaţiilor sociale.
Art.44 din Constituţie alin. (7) prevede inclusiv faptul că “dreptul de
proprietate…respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin
proprietarului”.
În domeniul dreptului public, din punct de vedere teoretic, obiceiul este mai greu de
admis ca izvor de drept. Este de preferat ca dacă în procesul perfecţionării statale sunt scoase
în evidenţă din practică unele carenţe ale dreptului, reglementarea acestora să se facă prin
haina normelor juridice.

b. Actele cu putere de lege dacă reglementează relaţii constituţionale:

- ordonanțele guvernamentale – despre care am menționat mai sus;
- deciziile, inclusiv cele interpretative, ale Curţii Constituţionale sunt izvoare ale dreptului
constituţional;

21
- actele juridice inferioare legilor, precum hotărârile de Guvern, ordinele miniștrilor, ar fi
astfel de izvoare doar dacă intervin în domeniul constituţional. Guvernul este organul central
al administraţiei de stat care are menirea de a organiza executarea legilor deci nu se poate
accepta ca actele normative emise de acesta să fie izvoare ale dreptului constituţional întrucât
ar însemna să-şi depăşească atribuţiile prevăzute expres prin Constituţie, iar această explicație
este cu atât mai plauzibilă în cazul ordinelor de miniștru, ministerele putând fi organizate doar
în subordinea Guvernului;
- convenţiile colective (contractele colective de muncă) pot fi izvoare ale dreptului
constituţional având în vedere recunoașterea constituțională a acestora conform art. 41 alin.5
din Constituţie, dar doar în măsura în care reglementează relații specifice dreptului
constituțional.

c. Practica judecatorească (jurisprudența). Precedentul judiciar

Jurisprudenta poate fi izvor formal al dreptului constitutional atât cât privește
deciziile, inclusiv cele interpretative, ale Curții Constituționale, cu condiția ca acestea să fie
relevante în materia dreptului constituțional. În susținerea acestei afirmații aducem drept
argument prevederile constitutționale ale art.147 alin.(4) din Constituția, republicată, potrivit
cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la
data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

d. Doctrina, anume opiniile doctrinare exprimate în literatura de specialitate, este necesar a

sublinia că nu este recunoscută ca izvor formal de drept nici în i ramura dreptului
constituțional. Cel mult, astfel precum se afirmă chiar în doctrină, aceasta poate fi o veritabilă
sursă de inspirație pentru legiutor, judecător sau orice practician al drepului.

Să ne reamintim...
1. Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt: obiceiul, doctrina,
jurisprudenta, actul si contractul normativ, dar nu toate acestea sunt recunoscute ca
astfel de izvoare si in dreptul constitutional romanesc.
2. Subiectele dreptului constitutional sunt poporul; statul; organele de stat,
autoritatile publice, institutiile publice; cetatenii; strainii si apatrizii; formatiunile
politice.

22
Rezumat
1. Obiectul dreptului constituţional este format din relaţiile sociale care se nasc în
activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi
bazele organizării puterii.
2. Bazele puterii reprezinta acele elemente exterioare statului care generează şi
determină puterea de stat în conţinutul său: factorii economici şi sociali.
3. Bazele organizării puterii sunt elemente care condiţionează organizarea puterii:
teritoriul şi populaţia.
4. Apreciem că, în primul rând, constituţia oricărui stat modern „nu este altceva
decât repartiţia ordonată a puterii”, precum se aprecia Aristotel, motiv pentru care ar
fi exagerat a se vorbi despre separaţia celor trei puteri în stat, fiind de neconceput o
separare absolută a acestora, o lipsă totală de colaborare între acestea sau, altfel spus,
independenţa acestora. Examinând dispoziţiile Constituţiei României, republicată,
putem constata că aceasta consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi
semnificaţia sa ştiinţifică şi modernă.
5. Unităţile administrativ-teritoriale pot fi considerate subiecte ale dreptului
constituţional numai dacă sunt înţelese ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu
şi nu ca părţi din teritoriu.
6. În sens formal, izvorul dreptului îl reprezintă regula de conduita prescrisa si
exteriorizata, cuprinsa intr-o anumita haina juridica.
7. Normele de drept constituţional sunt acele norme juridice care reglementează
conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii.
8. Normele de drept constituţional pot fi clasificate în: norme cu aplicaţie mijlocită
care sunt acele norme care dau reglementări de principiu, respectiv norme cu
aplicare nemijlocită care sunt cele care reglementează direct, nemijlocit relaţiile
sociale şi nu mai au nevoie de precizări prin alte acte normative, precum legi
organice, legi ordinare sau ordonanţe de Guvern.
9. Pentru a identifica izvoarele juridice ale dreptului constituţional sunt folosite
criterii de identificare precum: autoritatea publică emitentă si conţinutul actului
normativ.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Normele de drept constituţional cu aplicaţie mijlocită sunt:
a) acele norme care dau reglementări de principiu şi ale căror reglementări
concrete le regăsim în alte acte normative;
b) specifice dreptului civil şi nu dreptului constituţional;

23
c) cele care reglementează direct relaţiile sociale şi nu mai au nevoie de precizări
prin legi organice.
2. Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt:
a) Constituţia, Regulamentele Parlamentului şi ordinele prefecţilor;
b) Regulamentele Parlamentului, legea – ca act juridic al Parlamentului, legile de
modificare a Constituţiei;
c) Constituţia, Regulamentul Senatului şi contractul civil.
3. Pentru a fi izvor de drept constituţional, tratatul internaţional trebuie să fie:
a) de aplicaţie directă, licit, să fie ratificat de Parlament;
b) de aplicaţie directă, licit, să fie ratificat de Guvern;
c) de aplicaţie mijlocit, licit, să fie ratificat de Parlament.
4. Menţionaţi în ce situaţii cetăţenii străini sunt subiecte de drept constituţional.
5. Definiţi noţiunea de „apatrid”.
6. Precizaţi dacă afirmaţia potrivit căreia „doar cetăţenii români pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor” este adevărată, conform
reglementărilor constituţionale în vigoare. Argumentaţi răspunsul formulat.
7. Precizaţi dacă poporul poate fi subiect de drept constituţional. Argumentaţi
răspunsul formulat
8. XY l-a acţionat în judecată ZV, susţinând că înălţimea gardului pe care l-a
construit acesta din urmă pe hotarul ce desparte proprietăţile lor este mult prea
înalt, lăsându-l fără lumina naturală, motiv pentru care a solicitat instanţei de
judecată a-l obliga pe ZV să-şi dărâme gardul aducându-l la înălţimea
corespunzătoare obiceiului locului.
a. Precizaţi dacă instanţa de judecată va lua-n considerare obiceiul locului invocat
de XY, pentru soluţionarea cauzei. Argumentaţi răspunsul formulat.
b. Precizaţi dacă decizia pronunţată de instanţa de judecată în această cauză poate
fi considerată izvor formal al dreptului constituţional. Argumentaţi răspunsul
formulat.

24
Unitatea de învăţare I.2. Statul

Cuprins
I.2.1. Introducere ...................................................................................................... 22
I.2.2. Competenţe ...................................................................................................... 22
I.2.3. Statul. Aspecte generale .................................................................................. 22
I.2.4. Forma statului ................................................................................................. 27

I.2.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi
practice introductive referitoare la stat, la forma statului, la structura de stat,
asociatiile de state, regim politic, forma de guvernamant, la elementele statului.

I.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea conceptelor, notiunilor
specifice acestei unitati de invatare, precum stat, forma de guvernamant, natiune,
teritoriu, suveranitate; distingerea intre formele de guvernamant, intre regimurile
politice, precum si intre structurile de stat; identificarea, insusirea si intelegerea
trasaturilor specifice puterii politice, ale statului, dar si a conceptelor, noţiunilor
cu care se opereaza in aceasta unitate de invatare.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.2.3. Statul. Aspecte generale

În general, statul este considerat ca fiind o formă de organizare socială care apără
membrii săi de pericolele din exterior şi interior şi asigură siguranţa cetăţenilor săi.
Termenul de stat provine din cuvântul latinesc “status” care iniţial desemna starea
unui lucru, iar în sens juridic - situaţia unei persoane de a face parte dintr-o anumită
comunitate cu drepturi şi obligaţii proprii.
Actualul sens al termenului de stat se apreciază în doctrină că a fost utilizat pentru
prima dată de Nicolo Machiavelli, în secolul XIV, care prin acesta descria o stare a unei
colectivităţi guvernată de o putere publică.

25
 Din punct de vedere juridic conceptul de stat reprezintă o noţiune multidisciplinară
care interesează atât dreptul public intern cât şi dreptul public internaţional şi include cele trei
elemente constitutive: teritoriul, populaţia şi suveranitatea, aceasta din urmă privită ca şi
putere publică. În sens restrâns, tehnico-juridic conceptul de stat desemnează forma
organizată a puterii.
Dreptul constituţional analizează statul ca o entitate juridică distinctă, stabilă şi
permanentă, diferită de persoanele fizice care exercită puterea în limitele competenţelor
prestabilite.
Ca putere politică organizată, statul este considerat ca o persoană morală publică, în
sensul de centru organizat de interese legitime şi juridic protejate.
Ca persoană juridică, statul este titular de drepturi şi obligaţii, diferenţele dintre
concepţiile enunţate în decursul istoriei fiind definite de Jellinek :”în antichitate omul exista
prin voinţa statului, în epoca modernă statul există datorită oamenilor”.
Din perspectiva dreptului constituţional statul se defineşte drept o modalitate de
organizare a puterii politice, o ordine juridică, structurată şi eficientă.
Dacă privim statul ca pe o formă de exprimare a puterii în cadrul unei colectivităţi
umane ai cărei indivizi au sentimentul apartenenţei la comunitate, au scopuri şi interese
comune şi urmăresc atingerea unei stări de bine general, polis-urile greceşti corespund în
mare măsură acestei definiţii.
Ulterior, datorită invaziei popoarelor migratoare, această formă de organizare şi-a
diminuat semnificativ importanţa, despre apariţia statului în sensul modern pe care îl atribuim
astăzi putându-se vorbi doar spre sfârşitul Evului Mediu.
Statul feudal s-a caracterizat prin concentrarea puterii la nivel central, în mâna
monarhului, această etapă a evoluţiei fiind caracterizată prin faptul că suveranul impune şi
chiar edicta normele juridice aplicabile în societate, dar el însuşi nu se supunea acestora.
Către sfârşitul acestei perioade şi începutul capitalismului se plasează, în timp, apariţia
statului modern.
Statul de drept şi naţional se formează în contextul stabilirii frontierelor, a conturării
identităţii culturale şi apariţia naţiunilor. În acest context puterea politică se democratizează,
iar masele largi ale cetăţenilor obţin tot mai multe drepturi şi libertăţi.
Dezvoltarea capitalismului industrial a avut drept consecinţă asumarea de către stat a
tot mai multe sarcini în domeniul economic şi social, integrarea tot mai accentuată a
cetăţenilor în luarea deciziilor şi punerea lor în aplicare, apariţia unei noi categorii de drepturi
şi anume drepturile sociale garantate de stat. Toate acestea sunt caracteristici ale statului de
drept şi social.
Funcţiile statului sunt extrem de diverse şi variază în funcţie de activităţile umane
desfăşurate, de scopurile stabilite drept finalităţi social-statale, iar expansiunea democraţiei
determină multiplicare şi diverisificarea, în permanenţă, a acestor funcţii.

26
 În plan juridic funcţiile statului se concretizează în actele juridice emise de autorităţile
exponente ale acestuia, prin intermediul cărora statul există şi se dezvoltă.
Funcţii ale statului sunt identificate de doctrină ca fiind, unele precum:
a. funcţiile interne:
- funcţia de pacificare internă a indivizilor pentru a exista armonie între aceştia,
- apărarea justiţiei sociale şi a dreptăţii,
- gestionarea economiei sociale, etc.
b. funcţiile externe:
- de protecţie a fiinţei statului faţă de ameninţări externe,
- de protecţie a propriilor cetăţeni, etc.
c. alte funcţii:
- economice, culturale, sociale,
- represive,
- legislative – stabilesc regulile de conduită,
- executive – asigură punerea în practică a normelor juridice stabilite,
- jurisdicţionale – soluţionează conflictele şi litigiile apărute între cetăţeni, etc.

În sens larg, statul este analizat ca sumă a celor trei elemente: teritoriul, populaţia
(natiunea) şi suveranitatea – înţeleasă ca putere publică.
Din punctul de vedere al dreptului constituţional interesează puterea care se exercită în
forma juridică a statului, măsura în care cele trei elemente condiţionează puterea
instituţionalizată sub formă statală.

1. Populaţia sau poporul sau naţiunea

În literatura de specialitate s-a încercat explicarea diferenţei dintre populaţie şi popor,
respectiv naţiune. Astfel s-a apreciat că populaţia reprezintă o comunitate de indivizi ce
există în spaţiul ei cultural, cu tradiţiile şi limba ei, chiar înainte de existenţa statului, alături
de diferite grupuri stabilite ulterior în acest spaţiu, numite în prezent minorităţi naţionale,
aceste două componente formând noua comunitate în cadrul căreia vom regăsi există legături
de origine comună, cultură, limbă sau înţelegere acceptată de convieţuirea comună.
În altă concepţie, populaţia nu este un element preexistent statului, ci este determinat
de ordinea juridică care se constituie în acel stat, motiv pentru care între popor şi populaţie nu
există nici o diferenţă, din populaţie făcând parte inclusiv străinii şi apatrizii care se supun
aceloraşi norme juridice.
În ceea ce priveşte poporul acesta reprezintă formă istorică de comunitate umană,
superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc
aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală. În doctrină se apreciază că poporul este constituit
din „oamenii, locuind acelaşi teritoriu şi fiind supuşi aceleiaşi autorităţi”. Poporul are

27
aptitudinea şi condiţiile sociale şi politice să devină naţiune. Tot în doctrină se subliniază că
„dacă poporul, trăind sub aceeaşi autoritate, are o conştiinţă comună prin faptul că membrii
săi, precum şi urmaşii lui au trăit împreună un timp îndelungat pe acelaşi teritoriu, suferind
diversele influenţe şi fiind animaţi de acelaşi ideal, nu mai este un simplu popor, ci o naţiune”.
În ceea ce priveşte naţiunea, ea este o entitate distinctă de indivizi şi din punct de
vedere juridic constituie o persoană juridică aparte, fiind rezultatul destinului comun bazat pe
elemente de comunitate specifice, al unui proces îndelungat şi complex istoric ce are la bază
comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de viaţă socială, de tradiţii şi de
idealuri, dar mai ales dorinţa de a fi împreună a celor ce au trăit pe un anumit teritoriu,
împărţind un trecut comun.
Din punct de vedere al dreptului constituţional, populaţia grupează toţi cetăţenii unui
stat care au o legătură juridică cu statul, în virtutea căreia beneficiază de un regim juridic
special, diferit de cel al străinilor sau apatrizilor.

2. Teritoriul
Teritoriul reprezintă cadrul geografic în interiorul căruia se exercită puterea
instituţionalizată statal. El determină întinderea georgafică a puterii de stat şi chiar, sub
anumite aspecte, conţinutul acesteia.
Din punct de vedere juridic, teritoriul reprezintă delimitarea acelei porţiuni de pământ
asupra căreia o anumită putere de stat îşi poate exercita atributele cu excluderea oricăror altor
forme de putere statală.
Delimitarea se realizează tehnic-juridic prin reglementarea frontierelor statului, iar în
noţiunea de teritoriu sunt cuprinse solul, subsolul şi coloana de aer corespunzătoare solului,
până la limita inferioară a spaţiului cosmic, precum şi apele interioare, respectiv marea
teritorială, după caz.

3. Suveranitatea
Legătura dintre teritoriu şi populaţie se realizează prin intermediul puterii de stat.
Pentru explicarea suveranităţii este necesară analizarea a cel puţin trei probleme şi
anume: evoluţia istorică a conceptului, explicarea noţiunilor de suveranitate populară,
suveranitate naţională şi suveranitate de stat, precum şi stabilirea titularului suveranităţii.

a. Evoluţia istorică
Suveranitatea ca atribut al statului a apărut o dată cu acesta, dar ideile despre aceasta
au apărut spre sfârşitul Evului Mediu fiind legate, în primul rând, de concepţia de
independenţă.
La început s-a considerat că monarhul se supune divinităţii, dar nu se supune legilor,
suveranitatea sa fiind una absolută şi deplină.

28
 În momentul în care între monarh, în calitatea sa de deţinător al puterii statale, şi popor
s-a încheiat un veritabil contract social a apărut ideea că puterea decurge de la popor.
J.J. Rousseau a postulat ideea că suveranitatea populară este fundamentată pe ideea de
cetăţean şi că fiecare cetăţean cedează partea lui de suveranitate pentru a întregi suma deplină
şi inalienabilă a suveranităţii, iar guvernanţilor li se încredinţează numai exerciţiul acesteia, ei
putând fi revocaţi oricând.

b. Suveranitatea poporului şi suveranitatea de stat

Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a
stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor sale, precum şi de a controla activitatea
acestora. Atunci când puterea de stat aparţine, în mod real şi ideal, unui întreg popor,
suveranitatea de stat se identifică cu suveranitatea poporului, dar exercitarea acesteia prin
transpunerea voinţei poporului ar necesita acordul tuturor membrilor acestuia, caz în care s-ar
putea vorbi despre absolutism democratic.
Suveranitatea naţională se fundamentează pe noţiunea de naţiunea ca persoană juridică
ce dispune de o voinţă proprie, distinctă de a persoanelor care o compun care o exercită prin
reprezentanţi aleşi într-o manieră anterior convenită. De esenţa suveranităţii naţionale este
aceea că ea aparţine naţiunii care însă trebuie să îi delege exerciţiul unor reprezentanţi.
Suveranitatea naţională reprezintă o voinţă distinctă, presupusă şi acceptată am preciza noi, a
întregii naţiuni, voinţă generală ce nu coincide cu suma voinţelor individuale ale celor care
formează naţiunea. Acest fapt justifică, de altfel, şi necesitatea ca naţiunea să-şi desemneze
reprezentanţi pentru a-şi putea exercita suveranitatea.
Când naţiunea s-a constituit într-un stat, suveranitatea naţională se identifică cu
suveranitatea de stat.
De altfel, conform prevederilor art. 2 din Constituţia noastră, suveranitatea naţională
aparţine poporului care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri
libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
Suveranitatea de stat este o caracteristică generală a puterii de stat şi sub acest aspect
este obiectul dreptului constituţional.

c. Titularul suveranităţii
Precizând că suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat vom observa că
dacă vorbim despre titularul ei trebuie să punem semnul egalităţii între putere de stat şi
suveranitate. În acest sens deţinătorul puterii statale, suverană, este poporul.

Suveranitatea este supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea

voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate, altfel spus, dreptul
statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.

29
 I.2.4. Forma statului

Forma statului presupune analizarea a trei elemente: forma de guvernământ, structura de stat
şi regimul politic. În contextul acestui capitol vom analiza doar primele două elemente.

I. Forma de guvernământ
În dreptul constituţional, prin formă de guvernământ se înţelege modul în care sunt
constituite şi funcţionează organele supreme ale statului, trăsăturile definitorii ale raportului
dintre şeful statului şi puterea legiuitoare.
Cele mai des întâlnite forme de guvernământ au fost şi sunt monarhia şi republica.

I.1. Monarhia
Monarhia, ca formă de guvernământ, se caracterizează prin aceea că şeful statului este
un monarh (rege, domn, împărat, prinţ, emir, etc.) absolut sau nu, instaurat ereditar sau
desemnat după alte proceduri conform tradiţiilor unui regim constituţional.
În evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, limitată, parlamentară,
dualistă şi parlamentară contemporană.

a. Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie şi se caracterizează prin puterea
discreţionară şi absolută a monarhului. De menţionat că a rezistat până la începutul secolului
XX când mai existau imperii absolutiste şi anume Imperiul rus şi Imperiul otoman.
b. Monarhia limitată sau constituţională se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului
prin intermediul unei constituţii. Cu toate acestea, atribuţiile parlamentului sunt reduse în
raport ce ale monarhului.
c. Monarhia parlamentar-dualistă este o formă a monarhiei constituţionale în care monarhul şi
parlamentul stau, din punct de vedere constituţional, pe o poziţie de egalitate juridică.
d. Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Marea Britanie, Olanda, ţările
scandinave este o expresie a tradiţiei şi are mai mult caracter simbolic. În cadrul acesteaia
monarhul mai păstrează doar unele prerogative cum ar fi: dreptul de a dizolva, în condiţii
constituţionale, parlamentul, dreptul de a refuza semnarea unor legi, etc.

I.2.Republica
Este forma de guvernământ în care cetăţenii se guvernează, desemnându-şi sau
alegând un şef de stat, denumit, de regulă, preşedinte.
a. Republica parlamentară se caracterizează prin aceea că şeful statului este ales de către
parlament şi datorită acestei proceduri are o poziţie inferioară parlamentului, exemple în acest
sens fiind: Italia, Germania, Ungaria.

30
b. Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului statului de către cetăţeni, fie
direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, precum este în Rusia, Argentina, fie
indirect, prin intermediul colegiilor electorale – cum ar fi SUA. Acest mod de alegere îl
situează pe preşedinte, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală cu parlamentul.
c. Republica semipezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni,
prin vot universal, direct, egal, secret şi liber exprimat, astfel precum sunt aleşi şi membrii
parlamentului naţional, motiv pentru care cele două autorităţi statale se bucură de aceeaşi
legitimitate constituţională. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este reprezentat de Franţa,
unde a fost şi creat acest tip de republică, prin revizuirea constituţională din 1962. State din
Europa, cu precădere, au preluat acest tip de republică, reglementându-l mai fidel sau într-o
formă mai atenuată sau mai puternică faţă de cel francez, precum România, Austria, Finlanda,
Portugalia.
În forma de guvernământ republicană, funcţia de şef al statului poate fi îndeplinită şi
de către un organ colegial – situaţie întâlnită în ţările Europei de Est, inclusiv în România, în
perioada comunistă.

3. Forma de guvernământ a României

Evoluţia istorică a formei de guvernământ a cunoscut în România mai multe etape, de
la faza de “domnie” care caracteriza instituţia de şef de stat, la faza de monarhie ereditară cum
a fost cea instituită prin Constituţia din 1866, până la republică, formă consacrată prin
constituţiile din anii 1948, 1952 şi 1965.
După Revoluţia din decembrie 1989 s-a reafirmat forma de guvernământ republicană
şi s-a instituit funcţia de Preşedinte al României care este ales prin vot universal, egal, direct,
liber exprimat şi secret, şi nu este subordonat parlamentului.

Structura de stat reprezintă organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul,

indicându-ne dacă un stat este alcătuit din unul sau mai multe state membre/formaţiuni statale.
În formele structurii de stat sunt cuprinse, aşadar, statul unitar denumit şi stat simplu,
statul federativ, denumit şi compus sau complex, şi asociaţiile de state.

II.1. Statul unitar sau simplu

Se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi prin existenţa unui
singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legislativ, un singur executiv [şef de
stat şi/sau guvern), un singur organ judecătoresc suprem]. Cetăţenii statului au o singură
cetăţenie, organele administrativ-teritoriale respectă reglementările stabilite la nivel naţional
de organele de stat centrale, recunoscându-li-se doar o autonomie locală – administrativă şi
financiară, nu şi teritorială. Dreptul este, în principal, aplicat uniform pe întreg teritoriul.
.

31
 Exemple
State unitare sunt: România, Bulgaria, Suedia, Italia.

II. 2. Statul federativ, compus sau unional

Este format din două sau mai multe state membre/formaţiuni statale din unirea cărora
apare un stat nou – federaţia – ca subiect unitar de drept.
Se caracterizează prin două rânduri de organe centrale de stat şi anume cele ale
federaţiei şi cele ale statelor membre. Fiecare stat membru are un parlament, executiv şi organ
judecătoresc suprem propriu, cu o anumită independenţă de organele federative.
Caracteristic acestui tip de stat este obligativitatea existenţei unui parlament bicameral,
în a doua cameră fiind reprezentate statele membre.

Exemple
În acest sens, putem exemplifica cu SUA şi respectiv Senatul din Congresul
american, sau Elveţia – Consiliul statelor – cameră a Parlamentul elveţian.

Raporturile dintre statele membre sunt raporturi de drept intern, iar cetăţeni au două
cetăţenii, pe de o parte a statului membru şi pe de altă parte a statului federativ.
Subiectele federaţiei păstrează o anumită independenţă, având în principiu dreptul de a
se desprinde din federaţie.
În afara subiectelor federaţiei se mai întâlnesc unele forme de autonomie, determinate
de necesitatea rezolvării unor probleme naţionale locale cum ar fi: republicile autonome,
regiunile autonome, districtele naţionale şi provinciile autonome.

II. 3. Asociaţiile de state

Asociaţiile de state nu constituie forme ale structurii de stat, ele nedând naştere la state
noi şi deci nici la subiecte de drept noi. Ele sunt forme ale vieţii internaţionale, constituite şi
funcţionând pe baza tratatelor internaţionale în care statele îşi păstrează independenţa. Între
ele statele intră în raporturi de drept internaţional şi nu de drept constituţional.
Cele mai importante asociaţii de state sunt: uniunea persoanlă, uniunea reală şi
confederaţia de state.

a. Uniunea personală reprezintă o asociaţie de două sau mai multe state care au comun doar
şeful statului. Existenţa acestor uniuni personale a fost consecinţa legilor de succesiunii la
tron sau alegerii unui şef de stat comun.

32
 Exemple
Uniuni personale cunoscute în istorie au fost Anglia şi Regatul Hanovrei 1714-
1837, Olanda şi marele ducat de Luxemburg 1890-1915.

b. Uniunea reală reprezintă o asociaţie de state în care, pe lângă şeful statului există şi alte
organe de stat comune de obieci în domeniul afacerilor externe, armatei, etc. În unele cazuri
uniunea reală a fost o etapă în formarea statului unitar cum a fost cazul Principatelor Unite
între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1862.

Exemple
Alte exemple de uniuni reale sunt Austria şi Ungaria 1867-1918, Norvegia şi
Suedia 1815-1905.

c. Confederaţia de state este o asociaţie de state independente determinată de considerente

economice şi politice atât de ordin intern cât şi extern. Statele urmăresc scopuri comune, iar
pentru discutarea acestora îşi aleg un organism/organ comun, denumit dietă sau congres, şi
unde se iau decizii numai cu unanimitate de voturi. Hotărârile luate obligă statele numai dacă
sunt ulterior ratificate de fiecare stat. La baza confederaţiei stă, din punct de vedere juridic,
tratatul internaţional. În istorie, confederaţiile au reprezentat o etapă spre realizarea statelor
federale.

Exemple
Astfel de exemple sunt Confederaţia statelor americane între 1778-1787,
Confederaţia elveţiană între 1815-1848.

IV. Organizarea administrativă a teritoriului

Teritoriul unui stat interesează dreptul constituţional sub două aspecte şi anume
structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului.
În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială este considerată de unii autori
ca fiind o delimitare a teritoriului şi populaţiei în unităţi administrative, iar alţii o consideră ca
delimitarea doar a teritoriului în unităţi administrative.
În opinia noastră a două teorie este corectă întrucât teritoriul, fiind una din bazele
organizării puterii de stat, definiţia trebuie să exprime relaţia dintre teritoriu şi organizarea
puterii de stat. Populaţia nu constituie în totalitatea ei o bază a puterii de stat deoarece nu toată
populaţia participă la conducerea statului, ci numai cetăţenii cu drept de vot, iar cetăţenia nu

33
poate fi reţinută ca o calitate raportată la conducerea unei unităţi administrativ-teritorială, ci
este specifică exercitării puterii de stat pe tot teritoriul.
De altfel această relaţia dintre teritoriu şi unităţile administrativ-teritoriale este statuată
în textul art. 3 alin. (3) din Constituţie.
Argumentele prezentate nu pot însă să diminueze rolul populaţiei, acesta fiind un
criteriu, alături de alte criterii (economice, de infrastructură, sociale, etc.) în stabilirea
unităţilor administrativ-teritoriale.
Organizarea administrativă a teritoriului constă în delimitarea teritoriului unui stat în
unităţi teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării unitare a puterii.

Organizarea administrativă a teritoriului României

Prima lege pentru organizarea administrativă a teritoriului a ţării noastre a fost
elaborată de Alexandru Ioan Cuza în 1864, iar conform acesteia teritoriul era organizat în
judeţe, plăşii, şi comune, comunele fiind urbane şi rurale.
Organizarea teritoriului a suferit de-a lungul istoriei mai multe modificări, prin Legea
nr.2/1968 privind organizarea administrativă, teritoriul a fost organizat în judeţe, oraşe şi
comune.
Constituţia, în art. 3 alin.(3), stabileşte că teritoriul este organizat sub aspect
administrativ în comun, oraşe şi judeţe, iar, în condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate
municipii.
Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce joacă rolul de verigă intermediară, în
cadrul organizării administrative a teritoriului.
Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic
şi social-cultural, unitate de coordonare şi control din punct de vedere politico-administrativ.
Autorităţile administraţiei publice locale, precum şi cele ale administraţiei de stat în teritoriu,
precum prefectul sau serviciile publice deconcentrate, din judeţe au legături nemijlocite cu
organele centrale de stat. Judeţul cuprinde oraşe şi comune.
În stabilirea numărului şi întinderii judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca
suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic. În ţara noastră există 41 de judeţe fiecare
având în medie peste 450.000 locuitori.
Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării
administrative a teritoriului. Oraşele cu un număr mai mare de locuitori, cu însemnătate
deosebită în viaţa economico-socială şi cultural-ştiinţifică sunt declarate municipii.
Oraşele în care îşi au sediul autorităţile publice judeţene sunt oraşe-reşedinţă,
stabilirea acestora impunându-se prin importanţa lor economico-socială şi culturală în cadrul
judeţului.
Municipiul Bucureşti este, datorită importanţei sale economice, politice şi cultural-
ştiinţifice, capitala ţării. El este organizat în şase sectoare având organe, autorităţi şi instituţii

34
publice proprii care se subordonează organelor, autorităţilor şi instituţiilor municipiului, iar
între cele ale municipiului Bucureşti şi cele centrale se stabilesc raporturi specifice de drept
administrativ cu respectarea principiilor: autonomiei locale, descentralizării, deconcentrării,
după caz. Sub acest aspect Municipiul Bucureşti are un regim juridic şi politic asemănător cu
al judeţului.
Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală
unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate sau cătune.
Satele în care îşi au sediul autorităţile publice comunale sunt sate-reşedinţă.

Să ne reamintim...
1. Elementele statului sunt: populatia (natiunea); teritoriul si suveranitatea (puterea
de stat).
2. Suveranitatea cunoaste doua laturi: latura interna – suprematia si latura externa -
independenta.
3. Forma statului are următoarele componente: structura de stat, regimul politic si
forma de guvernamant.
4. Structura de stat nu trebuie confundata cu organizarea administrativ-teritoriala a
statului.

Rezumat
1. Statul se defineşte drept o modalitate de organizare a puterii politice, o ordine
juridică, structurată şi eficientă.
2. Funcţiile statului sunt extrem de diverse şi variază în funcţie de activităţile umane
desfăşurate, de scopurile stabilite drept finalităţi social-statale, iar expansiunea
democraţiei multiplică în permanenţă aceste funcţii.
3. În sens larg statul este analizat ca sumă a celor trei elemente: teritoriul, populaţia
(natiunea) şi suveranitatea – înţeleasă ca putere publică.
4. Din punct de vedere al Dreptului constituţional populaţia grupează toţi cetăţenii
unui stat care au o legătură juridică cu statul, în virtutea căreia beneficiază de un
regim juridic special, diferit de cel al străinilor sau apatrizilor. Prin urmare, populaţia
este analizată sub forma categoriilor de cetăţeni, străini şi apartizi.
5. Din punct de vedere juridic teritoriul reprezintă delimitarea acelei porţiuni de
pământ asupra căreia o anumită putere de stat îşi poate exercita atributele cu
excluderea oricăror altor forme de putere statală.
6. Precizând că suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat vom observa
că dacă vorbim despre titularul ei trebuie să punem semnul egalităţii între putere de
stat şi suveranitate. În acest sens deţinătorul puterii statale, suverane este poporul.

35
7. Suveranitatea este supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea
voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate, altfel spus,
dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.
8. Prin formă de guvernământ se înţelege modul în care sunt constituite şi
funcţionează organele supreme, trăsăturile definitorii ale raportului dintre şeful
statului şi puterea legiuitoare. Cele mai întâlnite forme de guvernământ au fost şi
sunt monarhia şi republica.
9. Structura de stat constă în organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul,
indicându-ne dacă un stat este alcătuit din unul sau mai multe state membre. În
formele structurii de stat cuprindem aşadar statul unitar denumit şi stat simplu, statul
federativ denumit şi compus sau complex, precum şi asociaţiile de state.
10. Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile Constituţiei, republicată, care,
în art. 1, statuează că România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil, stat de drept, democratic şi social.
11. Organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în
unităţi teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării unitare a puterii.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Precizaţi structura de stat a României.
2. Care este organizarea administrativ-teritorială actuală a României?
3. Construiţi, într-o formă incipientă, un exemplu de lege care ar incalca
prevederile Constitutiei prin care este consacrat caracterul republican al statului
roman.
4. Precizaţi ce se înţelege prin asociatia de state.
5. Caracterizati statul roman din punctul de vedere al formei de guvernamant, al
structurii de stat si al regimului politic.

36
Modulul II. NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE

Cuprins
Introducere. .............................................................................................................. 34
Competenţe ............................................................................................................... 34
Unitatea de învăţare II.1.Noţiunea de constituţie .................................................... 35
Unitatea de învăţare II.2. Controlul constituţionalităţii legilor ............................... 52

Introducere
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu notiuni precum
constitutie; control de constitutionalitate; adoptarea constitutiei; abrogarea,
suspendarea constitutiei. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul notiunii de
constitutie cat priveste continutul normativ al constitutiei, suprematia constitutiei,
adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constitutiei; controlul
constitutionalitatii legilor – teoria generala, precum si specificul sistemului nostru.

Competenţe
Structura de învăţare permite:
dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
fiecărei noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, precum cele din cadrul
adoptarii, modificarii, suspendarii, abrogarii constitutiei, cât şi de a decela raportul
dintre acestea;
să identifice şi să interpreteze prevederile constitutionale carora li se
circumscriu notiunile, institutiile mai sus specificate.

37
Unitatea de învăţare II.1. Noţiunea de constituţie

Cuprins
II.1.1. Introducere ..................................................................................................... 35
II.1.2. Competenţe..................................................................................................... 35
II.1.3. Noţiunea de constituţie. Aspecte generale ..................................................... 35
II.1.4. Conţinutul normativ al constituţiei. Supremaţia constituţiei ......................... 38
II.1.5. Constituţiile române ....................................................................................... 40
II.1.6. Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei ................... 43

II.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu notiunea de constitutie, cu
continutul normativ al acesteia, cu adoptarea, modificarea, suspendarea
abrogarea constitutiei.

II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea disctintiei dintre adoptarea,
modificarea, suspendarea abrogarea constitutiei, studentul putand identifica
corect, spre exemplu, contintul normativ al unei constitutii, putand astfel a opera
corect cu conceptele, notiunile, institutiile, instrumentele aici insusite.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

II.1.3. Noţiunea de constituţie. Aspecte generale

Constituţia este legea fundamentală a oricărui stat, care stă la baza acestuia,
impunându-se începând cu secolul al XVIII – lea şi fiind concepută, într-o viziune mai largă
ce excede juridicului, ca o realitate politică şi statală care se identifică cu însăşi societatea,
creată în urma revoluţiilor victorioase.
Filozoful german Hegel afirma că “fiecare popor îşi are constituţia care i se potriveşte
şi care i se cuvine”.
Prima Constituţie apărută în lume este Constituţia Marii Britanii al cărei proces de
formare începe în 1215, cu Magna Charta Libertatum, şi continuă şi acum prin adoptarea
actelor de succesiune la tron.

38
 Prima constituţie scrisă din lume este Constituţia Statelor Unite ale Americii, adoptată
în anul 1787, urmare a dobândirii independenţei şi a votului exprimat în cadrul Convenţiei de
la Philadelphia.
Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789, adoptată urmare
a Revoluţiei Franceze, a fost concepută pentru a sta la baza unei noi constituţii franceze,
valoarea ei juridică transmiţându-se până-n zilele noastre, când este valorizată constituţional
în cadrul Republicii Franceze, alături de constituţia acesteia. Act cu valoarea constituţională,
aşadar, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789 a fost menţinută şi ca
preambul al Constituţiei franceze de la 1791, lege fundamentală considerată a fi prima
constituţie scrisă din Europa. De altfel, chiar prin art. XVI din Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului de la 1789 s-a înscrisă că “Orice societate în care garanţia drepturilor nu este
asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”. Această declaraţie de drepturi a
inspirat declaraţiile de drepturi înscrise în alte constituţii ale statelor moderne, precum şi în
acte normative de drept internaţional public relevante în domeniul drepturilor omului, precum
este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma, în 1950, de către statele
care au format Consiliul Europei.
Constituţia este o categorie istorică apărută pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii
umane în cadrul statului, mult mai târziu decât legile, şi reprezintă evoluţia sistemului
legislativ şi exprimă o ideologie politică şi juridică avută în vedere la nivelul acelui stat şi la
momentul la care se crează acea constituţie.
Etimologic, termenul provine din limba latină “constitutio” care înseamnă – “aşezare
cu temei”, “starea unui lucru”.
Iniţial constituţia a fost concepută ca un ansamblu de norme juridice care aveau ca
scop limitarea puterii guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului, ulterior această concepţie a fost completată în sensul că normele constituţionale
trebuie să fie cuprinse într-o lege sistematică şi să se bucure de o eficienţă juridică superioară
tuturor celorlalte legi.
În doctrină se susține că noțiunea de constituție trebuie privită:
- într-un sens politic, caz în care aceasta reprezintă ansamblul revendicărilor politice ale
societății pentru a pune bazele unui stat de drept; dar și
- într-un sens juridic când reprezintă un set de reguli juridice fundamentale care stau la baza
edificării unui sistem normativ statal.
Însă, în opinia noastră, cele două sensuri se întrepărtrund, nu funcționează independent pentru
că revendicările politice trebuie să-și găsească o exprimare juridică în reglementările
fundamentale din constituție tocmai pentru a se asigura acest "sistem normativ statal" fără de
care un stat de drept nu poate exista, precum nici nu poate funcționa.
Cât privește momentul apariției constituției – ca noțiune, dar și ca instituție juridică,
acesta nu poate fi stabilit cu certitudine, precum nici nu poate fi indicată o dată certă în acest

39
sens. Un argument în acest sens este faptul că unele dintre valorile fundamentale au fost
exprimate pentru început în constituțiile cutumiare (despre care vom vorbi în cele ce urmează,
s.n.), prima apărând și începând a se forma în sec. XII-XIII în Anglia. Începând cu sec. XVIII
apar constituțiile scrise care vor cuprinde reglementări privitoare la valori fundamentale, dar
care se vor impune față de cele cutumiare, astfel precum este evident și în ziua de azi.
Cu certitudine, constituția a apărut urmare a unui proces desfășurat în timp, într-o perioadă
îndelungată, când respectarea legii s-a simțit ca o necesitate atât pentru guvernanți cât și
pentru guvernați.
Clasificarea constituţiilor poate fi realizată după cum acestea sunt:
a. constituţii cutumiare (astfel precum întâlnim în Marea Britanie, Noua Zeelandă) – acestea
sunt rezultatul experienţei, tradiţiilor, precedentelor, principiile fundamentale fiind cristalizate
în decursul timpului în activitatea statală. (Constituţia britanică cuprinde o parte scrisă şi o
parte nescrisă – dreptul cutumiar).
b. constituţiile scrise – acestea oferă precizie, certitudine, claritate şi s-au impus începând din
secolul XVIII, întemeindu-se pe trei teorii de referinţă:
- teoria contractelor scrise – apărută în practica constituţională engleză când, urmare a luptelor
interne, precum şi a celor din colonii pentru obţinerea puterii, au fost încheiate mai multe
pacte (contracte) scrise precum Magna Charta Libertatum, 1215, Habeas Corpus, 1679, sau
Bill of Rights, 1688, prin care s-au stabilit, inclusiv, limitele puterii monarhului, sau contracte
prin care s-au stabilit limitele automiei recunoscute unora dintre coloniile britanice;
- teoria domniei legilor unde accentul este pus pe necesitatea de a fi respectate legile – teorie
care se naşte tot în practica constituţională engleză şi prin care se pune un accent deosebit pe
necesitatea ca guvernanţii (organele, autorităţile statului) să respecte regulile de drept
prestabilite şi să le considere sacre atâta timp cât sunt în vigoare;
- teoria contractului social, susţinută mai ales de J.J. Rousseau – prin această teorie dezvoltată
în timpul Revoluţiei franceze de la 1789 se susţinea, în esenţă, că statul este rezultatul
realizării unei înţelegeri între membrii societăţii, între guvernanţi şi guvernaţi, rezultat ce a
fost înscris într-un contract social care nu ar fi reprezentant de altceva decât de constituţia
unui stat, act în care vor fi înscrise, pentru a fi respectate, drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
În doctrina actuală noţiunii de constituţie i s-au dat mai multe definiţii, elementele
comune ale acestora fiind elementul “stat” sau “putere de stat” sau "lege fundamentală",
precum şi elemente de formă cum ar fi faptul că este un text scris, adoptat cu proceduri
solemne.
În stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de elemente
definitorii, de conţinut şi formă, care trebuie să apară implicit şi explicit într-o definiţie a
constituţie, dar şi chiar în legea fundamentală, precum:
- caracterul de lege – consacrându-se faptul că şi aceasta conţine norme juridice;
- lege fundamentală;

40
- forţă juridică supremă;
- este baza juridică a legislaţiei;
- conţinut complex – cuprinde principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii (organele
politice ale statului, autorităţile publice principale ale statului, separarea şi echilibrul puterilor
statului, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale);
- este temelia organizării statale;
- prezintă stabilitate;
- prevederile acesteia privesc cu precădere puterea de stat şi modul în care aceasta este
organizată pentru a fi realizată;
- reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea
statală a puterii;
- se adoptă în formă scrisă, solemnă, sistematică.
Având în vedere aceste elemente definitorii, putem defini constituţiai ca fiind legea
fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice investite cu forţa juridică supremă şi
care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.

II.1.4. Conţinutul normativ al constituţiei. Supremaţia constituţiei

Din moment ce constituţia este o lege, dar se deosebeşte totuşi de alte legi ce pot fi
adoptate de către un organ legislativ, se pune problema identificării normelor pe care aceasta
ar trebui să le cuprindă, a categoriilor de norme.
Identificarea conţinutului normativ prezintă un real interes pentru activitatea de
redactare a constituţiei şi a celorlalte legi şi trebuie să exprime, în concret, importanţa ca act
politic şi juridic a constituţiei precum şi poziţia acesteia în sistemul normativ al unui stat.
Stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se realizează în funcţie de conţinutul şi
valoarea relaţiilor sociale reglementate, prin considerarea practicii şi tradiţiilor statului în
domeniu, prin sintetizarea din toate domeniile a celor mai înalte cerinţe politice, statale,
juridice şi social-economice.
În determinarea conţinutului normativ se are în vedere definirea constituţiei în sens
material şi în sens formal.
Astfel, în sens material prin constituţie sunt înţelese acele dispoziţii cu caracter constituţional,
indiferent în ce act normativ sunt cuprinse.
În sens formal, prin constituţie se înţelege sunt înţelese acele dispoziţii cuprinse exclusiv în
corpul constituţiei.
Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice elementul de bază atât al constituţiei
cât şi al legilor îl constituie articolul.

41
 Exemple
Spre exemplu Constituţia S.U.A. conţine 7 articole şi 26 amendamente;
Constituţia Chinei conţine 138 articole; Constituţia Portugaliei conţine 296
articole; iar Constituţia României conţine 156 articole.

Supremaţia constituţiei
Supremaţia constituţiei este o calitate care o situează în vârful instituţiilor politico-
juridice într-un stat, fiind o noţiune complexă în conţinutul căreia sunt cuprinse elemente
politice şi juridice care exprimă poziţia primordială a acesteia în întregul sistem social-politic
al unui stat.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei presupune identificarea cauzelor
care determină conţinutul şi forma sa, precum şi poziţia supraordonată a acesteia în cadrul
ierarhiei actelor normative, fapt ce permite considerarea dreptului constituţional ca fiind o
ramură de drept fundamentală supraordonată tuturor celorlalte ramuri de drept dintr-un sistem
de drept.
Recunoaşterea acestei calităţii a unei constituţii determină existenţa unor consecinţe
ale supremaţiei constituţiei, anume:

a) Consecinţe privind adoptarea constituţiei

Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, din totdeauna, s-a pus problema unor
proceduri speciale de adoptare care să pună în valoare supremaţia ei şi deosebirile faţă de
restul actelor normative ce formează dreptul unui stat.
Consecinţele supremaţiei se evidenţiază în procesul complex al adoptării care cuprinde
iniţiativa adoptării organul competent şi modalităţile de adoptare, precum şi
organele/autorităţile care o adoptă.

b) Consecinţe privind modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei

Procedurile de modificare/revizuire a unei constituţii trebuie să pună în evidenţă
caracterul de mai mare stabilitate al acesteia în raport cu celelalte legi şi să reflecte poziţia
supremă a acesteia în sistemul de drept.
În acelaşi timp însă constituţia trebuie să ţină pasul cu dinamica economică şi socială
pentru a nu deveni o frână în calea dezvoltării societăţii, a statului, iar abrogarea şi
suspendarea ei trebuie să pună, de asemenea, în valoarea supremaţia constituţiei.

c) Consecinţele privind deosebirile dintre constituţie şi legi

Prin conţinutul şi poziţia în sistemul actelor normative, constituţia coordonează
întregul drept, impune un cadru legislativ general întregului drept, toate celelalte ramuri

42
găsindu-şi punctul de plecare la nivelul principiilor celor mai înalte numai în prevederile
constituţionale.
Orice abatere de la această concordanţă este considerată o încălcare a constituţiei şi
este sancţionată cu declararea neconstituţională a dispoziţiilor legale, prin intermediul
controlului de constituţionalitate.
O altă consecinţă este aceea că, în situaţia în care o dispoziţie constituţională este
modificată, în mod obligatoriu trebuie modificate şi normele din ramurile de drept
corespondente.
Dacă, însă, modificările sunt obligatorii, ele nu sunt şi automate, motiv pentru care
pentru ca acestea să opereze trebuie să se emită noi acte normative sau să fie modificate cele
existente.

Supremaţia constituţiei impune şi existenţa unor garanţiile juridice ale acesteia care
sunt următoarele:

a) Controlul general al aplicării constituţiei

Acest control este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este organizată prin
constituţie care statorniceşte categoriile organelor statului, ale autorităţilor publice şi
competenţa acestora precum şi împrejurarea că activitatea lor trebuie să se înscrie în spiritul şi
litera legii fundamentale.
Pentru ca aceste cerinţe să nu rămână simple deziderate, orice constituţie organizează
un sistem complex şi eficient de control al aplicării sale care este prima garanţie juridică a
supremaţiei legii fundamentale şi se realizează prin forme şi căi specifice.

b) Controlul constituţionalităţii legilor

Fiind o garanţie a supremaţiei Constituţiei, controlul constituţionalităţii legilor este o
activitate organizată, chiar la nivelul normelor constituţionale, de verificare a conformităţii
legilor cu constituţia.
Privită ca o instituţie de drept constituţional, controlul constituţionalităţii legilor
reglementează atât autorităţile publice competente a efectua verificarea acestei
constituţionalităţi, competenţa lor, procedura de urmat, precum şi măsurile ce pot fi luate după
realizarea acestei proceduri de verificare a constituţionalităţii.

c) Îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia

Fiind, de asemenea, o garanţie a supremaţiei constituţiei această îndatorire
fundamentală ce incumbă tuturor cetăţenilor români, face posibilă aplicarea şi respectarea
prevederile acesteia de către toţi cetăţeni.

43
 II.1.5. Constituţiile române

În România Constituţia a apărut mai târziu decât în ţările vest-europene, fiind

elaborată sub influenţa constituţiilor statelor vest-europene.
Scurta noastra istorie constitutionala, comparativ cu a altor alte state, cuprinde:

1. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris – a fost adoptat, prin plebiscit sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza, şi, împreună cu legea electorală, este considerat, de o mare parte a
doctrinei, ca fiind prima Constituţie a României.

2. Constituţia din 30 iunie 1866 conţinea 133 articole şi 8 titluri; reglementa drepturile
fundamentale ale cetăţenilor; proprietatea era declarată sacră şi neviolabilă; puterea
legiuitoare se exercita colectiv de către Rege şi reprezentanţa naţională, fiind formată din
două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor; puterea executivă aparţinea domnitorului şi era
stabilită regula monarhiei străine; forma de guvernământ a statului era monarhia
constituţională. Afost inspirtaă de Constituţia belgiană de la 1831, una dintre cele mai
democratice constituţii din acea perioadă.

3. Constituţia din 29 martie 1923 a fost proiectul Partidului Liberal; era structurată în 8 titluri
şi avea 138 de articole; controlul constituţionalităţii legilor era rezervat Curţii de Casaţie în
Secţiuni Unite; conţinea o prevedere prin care se interzicea, în mod expres, suspendarea
Constituţiei; forma de guvernământ a statului era monarhia constituţională. A fost considerată
una dintre cele mai democratice constituţii din acea perioadă, inclusiv pentru faptul că avea o
serie de articole prin care erau consacrate drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor români, precum şi
garanţiile oferite acestor drepturi.

4. Constituţia din 28 februarie 1938 a fost o constituţie statut, sub aspectul procedurii de
adoptare; a fost în totalitate suspendată în anul 1940. A fost considerată a fi o constituţie
nedemocratică inclusiv din punct de vedere ale modului de adoptare prin faptul că după
lovitura de stat din 10 februarie 1938, la 20 februarie 1938 Carol al II-lea a adresat o
proclamaţie prin care a prezentat poporului această constituţie, dată la care aceasta a fost şi
publicată. Urmare a rezultatului plebiscitului, la data de 27 februarie 1938, Regele a
promulgat noua lege fundamentală.

5. Actele cu valoare constituţională din perioada 1940-1947. Practic în acest interval trebui
distins între două perioade:
- perioada 1940-1944 când ţara era condusă autoritar de generalul Ion Antonescu când au fost
adoptate astfel de acte precum: Decretul regal nr. 3067 din 06.09.1940 prin care generalul Ion

44
Antonescu este învestit cu puteri depline pentru conducerea statului; Decretul regal nr. 3151
din 14.09.1940 prin care statul român devine stat legionar, etc.
- perioada 1944-1947 când sunt adoptate, după data de 23.08.1944, acte cu caracter
constituţional precum: Decretul regal nr. 1626 din 31.08.1944 pentru fixarea drepturilor
românilor în cadrele Constituţiunii din 1866, cu modificările Constituţiei din 29 martie 1923;
Legea nr. 187 din 23.03.1945 pentru înfăptuirea reformei agrare; Legea nr. 261 din
02.04.1945 pentru reglementarea cetăţeniei locuitorilor din Ardealul de Nord; Decretul nr.
2218 din 15.07.1946 privind exercitarea puterii legislative, Legea nr. 363 din 30.12.1947
pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română, etc.

6. Constituţia din 13 aprilie 1948 stabilea că întreaga putere emană de la popor; enumera
bunurile care pot forma numai proprietatea statului, iar prin art. 6 şi art.11 era creat cadrul
juridic al viitoarelor naţionalizări. A fost, sub aspectul modului de adoptare, o constituţie
parlamentară, fiind adoptată de Marea Adunare Naţională.

7. Constituţia din 24 septembrie 1952

Constituţia Republicii Populare Române din 1952 a fost adoptată de Marea Adunare
Naţionala în baza articolelor 38 şi 104 din Constituţia Republicii Populare Române (R.P.R.)
din 1948 după discutarea proiectului publicat la data de 19 iulie 1952 de către Comisia
constituţională pentru pregătirea proiectului de Constituţie. Marea Adunare Naţionala a votat
Constituţia în şedinţa din data de 24 septembrie 1952, cu unanimitate de voturi, data la care a
fost promulgata si la care a si intrat in vigoare. Ea abroga implicit, la aceeaşi dată, Constituţia
din 1948. Constituţia din 1952 era alcătuită dintr-un capitol introductiv şi 105 articole grupate
în 10 capitole. Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat
al României este regimul democraţiei populare, care reprezenta interesele celor ce muncesc.
Statul democrat popular era o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul
Comunist. Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri. Justiţia era realizată
de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, precum şi
de către tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege. Unicul organ legiuitor era Marea
Adunare Naţională (M.A.N.), aleasă pe o perioadă de 4 ani. M.A.N. alegea Tribunalul Suprem
pe o perioadă de 5 ani. În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre
proprietatea socialistă şi de “rolul conducător al partidului”.

8. Constituţia din 21 august 1965 conţinea 9 titluri şi 121 articole si menţinea principiul
partidului unic ca partid de guvernământ, introdus prin Constituţia din 24 septembrie 1952.
Această constituţie va menţine mai multe aspecte introduse prin cele două constituţii
precedente, dar va aduce şi unele modificări în organizarea statală. Astfel, spre exemplu, prin
art. 2 va consacra poporului calitatea de deţinător al puterii, specificându-se că „Intreaga

45
putere in Republica Socialista Romania apartine poporului, liber si stapin pe soarta sa. Puterea
poporului se intemeiaza pe alianta muncitoreasca-taraneasca. In strinsa unire, clasa
muncitoare - clasa conducatoare in societate, taranimea, intelectualitatea, celelalte categorii de
oameni ai muncii, fara deosebire de nationalitate, construiesc orinduirea socialista, creind
conditiile trecerii trecerii la comunism.”
Marii Adunări Naţionale îi este recunoscută, prin art. 4 alin. (3), calitatea de organ suprem al
puterii de stat, sub conducerea si controlul caruia isi desfasoara activitatea toate celelalte
organe ale statului. Acesta, alături de sfaturile populare, organe alese prin vot universal, egal,
direct si secret, sunt cele prin care poporul îşi exercită puterea, constituind baza intregului
sistem de organe ale statului.

9. Actele cu valoare constituţională din perioada decembrie 1989-1990

Evenimentele din decembrie 1989 au determinat apariţia unui nou organism politic,
Frontul Salvării Naţionale, al cărui Consiliu a preluat întreaga putere politică, fiind dizolvate
toate structurile de putere ale fostului regim comunist. Primul comunicat dat de Consiliul
Frontului Salvării Naţionale a fost cel din 22 decembrie 1989 prin care s-a dispus: dizolvarea
tuturor structurilor de putere ale clanului Ceauşescu; demiterea Guvernului; încetarea
activităţii Consiliului de Stat şi a instituţiilor sale etc; abandonarea rolului conducător al unui
singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de
alegeri libere; separaţia puterilor în stat; alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul
sau cel mult două mandate etc.
Ulterior acestui Comunicat, au fost adoptate de structurile provizorii de conducere a
statului o serie de decrete-lege prin care s-a realizat conducerea statului până la intrarea în
vigoare a Constituției din 1991. Astfel au fost adoptate: Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie
1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, organ cu atribuții specifice unui parlament, preşedintele acestuia având atribuţii
specifice funcţiei de şef al statului, dar și act în care s-a menționat, pentru prima dată după
Evenimentele din decembrie 1989, că forma de guvernământ a ţării este republica; Decretul-
lege nr.8/31.12.1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice; Decretul-lege
nr.81/09.02.1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională; Decretul-lege nr.82/1990
privind componenţa Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională şi a biroului executiv al
acestuia, precum şi comisiile de specialitate ale consiliului; Decretul-lege nr.92/18.03.1990
pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. În conformitate cu prevederile
acestui ultim act normative menționat, s-a stabilit că Senatul și Camera Deputaţilor, reunite în
şedinţă comună ca Adunare Constituantă, desfăşurându-şi activitatea în baza propriului
regulament, vor adopta o nouă constituție sens în care s-a hotărât alegerea unei Comisii pentru
redactarea proiectului Constituţiei României.

46
10. Constituţia din 8 decembrie 1991 conţine 152 de articole şi 7 titluri, a fost supusă
referendumului la 8 decembrie 1991, iar, ulterior validarii referendumului, aceasta a devenit si
data la care a intrat in vigoare. Constituţia caracterizează statul român ca stat de drept,
democratic şi social. Titlurile Constituţiei au fost: Principii generale; Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale; Autorităţile Publice; Economia şi finanţele; Curtea Constituţională;
Revizuirea Constituţiei; Dispoziţii finale şi tranzitorii. Aceasta Constitutie a fost revizuita, si
ulterior aprobarii prin referendum a fost si republicata, textele primind o noua numerotare, in
anul 2003, cand a fost avuta in vedere inclusiv introducerea unor reglementari necesare
intergrarii Romaniei in spatiul euro-atlantic, facand posibila intrarea in NATO, petrecuta in
anul 2004, si aderarea la UE din 2007.

II.1.6. Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei

1. Adoptarea constituţiei
În considerarea conţinutului şi scopurilor constituţiei din totdeauna s-a pus problema
unor forme speciale de adoptare care să pună în valoare, supremaţia acesteia şi deosebirile
faţă de legile ordinare (adoptate în exercitarea atribuţiilor constituţionale curente de către
autoritatea legiuitoare).
Adoptarea constituţiei reprezintă un proces complex în care identificăm 3 elemente
esenţiale: iniţiativa adoptării, autoritatea competentă, modurile de adoptare.
a.iniţiativa adoptării constituţiei și adoptarea constituției – aparţine acelui organism statal,
politic sau social care, ocupând în sistemul politic al societăţii locul cel mai înalt, este cel mai
în măsură să cunoască evoluţia societăţii. De asemenea, un rol aparte îl poate avea iniţiativa
populară.
Actuala Constituţie a României nu prevede expres cine are iniţiativa adoptării existând
două soluţii: iniţiativa aparţine puterii constituante sau iniţiativa aparţine celor care au
posibilitatea revizuirii.
La întrebarea cine are dreptul de a adopta o constituţie s-a răspuns adesea prin teoria
puterii constituante care este organul care beneficiază de o autoritate politică specială.
Aceasta se prezintă sub două forme:
- puterea constituantă originară – care intervine când nu există sau nu mai există constituţie în
vigoare;
- puterea constituantă instituită – este prevăzută de constituţia în vigoare şi este în măsură de a
modifica sau adopta o constituţie.

47
b.Moduri de adoptare
Adoptarea constituţiilor a cunoscut şi cunoaşte moduri diferite de la stat la stat,
determinate de stadiul de dezvoltare, de ideologia dominantă şi de raporturile sociale existente
la un moment dat.
Adoptarea constituţiilor a cunoscut în general următoarele moduri:
1. constituţia acordată – adoptată de monarh ca stăpân absolut – considerată cea mai
rudimentară formă de adoptare a unei constituţii, poporul neavând niciun cuvând de spus cu
privire la conţinutul acesteia.
Exemple
Spre exemplu: Charta regală din 1814 a regelui Ludovic al XVIII-lea, în Franţa,
sau Constituţia Rusiei din 1906, sau Constituţia Statului Monaco din 1911.

2. statutul (constituţia plebiscitară) – este o variantă mai dezvoltată a constituţiei acordate.

Aceasta este iniţiată de şeful statului, de regulă fiind vorba tot despre un monarh, dar este
ratificată prin plebicist – corpul electoral poate spune “da” sau “nu” cu privire la propunerea
făcută, dar nu poate propune amendamente.

Exemple
Spre exemplu: Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864 sau
Constituţia română din 1938.

3. pactul – considerat a fi un contract între rege şi popor. S-a folosit atunci când s-au putut
impune şefului statului, de regulă fiind vorba despre un monarh, anumite condiţii pentru
menţinerea şi exercitarea puterii. În unele situaţii a fost chiar rezultatul unor mişcări
revendicative sau a fost folosit ca un mod de acces al unui principe străin la tronul unui stat.

Exemple
Spre exemplu: Constituţia română de la 1866, sau Constituţia română cea de la
1923, sau Magna Charta Libertatum de la 1215 – pact încheiat în Anglia între
Regele Ioan fără Ţară şi nobilime.

4. constituţia convenţie – este opera unei adunări denumite convenţie, special aleasă pentru a
adopta constituţia, adunare considerată a se poziţiona deasupra Parlamentului. A fost
considerată un mijloc potrivit pentru manifestarea suveranităţii naţionale. Forma cea mai
democratica a acestui mod de adoptare a unei constitutii este constitutia referendara, care
ulterior aprobarii de către acea conventie, este supusa si refendumului national.

48
 Exemple
Spre exemplu: Constituţia Statelor Unite ale Americii, de la 1787, chiar si
Constitutia Romaniei din 1991, despre aceasta din urma putându-se afirma ca
este chiar o constitutie conventie referendara.

5. constituţia parlamentară – este cel mai des întâlnit mod de adoptare al constituţiilor după al
II-lea război mondial şi s-a realizat de regulă de către parlament cu respectarea, în esenţă, a
următorilor paşi procedurali: iniţiativa; elaborarea proiectului; discutarea publică a
proiectului; adoptarea proiectului de către parlament cu majoritate calificată (cel puţin 2/3 din
numărul total al membrilor acestuia). Însă, extinderea referendumului ca participare directă a
cetăţenilor la guvernare a făcut ca acest mod de adoptare – constituţia convenţie refendară să
fie considerat cel mai democratic.

Exemple
Spre exemplu: Constituţia Republicii Italiene.

2. Modificarea constituţiei
Faţă de importanţa politică şi juridică a constituţiei, precum şi a locului pe care îl
ocupă în sistemul juridic, este de majoră importanţă problema de a şti cine are iniţiativa
revizuirii sale, cine are dreptul de a o revizui şi care este procedura de urmat.
În acest sens sunt de reţinut trei principii:
- dreptul de revizuire trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o,
- autoritatea competentă diferă după felul constituţiei,
- procedura de modificare este în principiu asemănătoare celei de adoptare în baza principiului
juridic fundamental al simetriei actelor juridice.
Ca o clasificare a modurilor de modificare ale constituţiei se pot identifica două
categorii: constituţii suple sau flexibile – care se pot modifica după procedura de modificare a
celorlalte legi, precum sunt la noi legilor organice, respectiv constituţii rigide care se modifică
după alte reguli decât cele obişnuite, unele mai rigide care ţin cont de valoarea juridică şi
politică a constituţiei în cadrul unui stat.
În ceea ce priveşte constituţiile rigide, legiuitorii constituţionali au folosit mai multe
metode pentru a le considera astfel:
a. imposibilitatea revizuirii Constituţiei după ce a fost adoptată pentru că valoarea unor astfel
de prevederi este nulă, puterea constituantă de azi nu are puterea de a limita atributele puterii
constituante de mâine.

49
 Exemple
Spre exemplu art. 152 din Constituţia României enumera domeniile care nu pot
forma obiectul revizuirii.

b. stabilirea unei perioade de timp în care Constituţia nu poate fi modificată

Exemple
Constituţia americană din 1787 prevedea o perioadă de 21 ani în care nu putea
fi modificată.

c. stabilirea unei proceduri greoaie de modificare/revizuire

Exemple
Astfel de constituţii au fost Constitutiile romane de la 1866 şi 1923.

d. alte reguli cu privire la revizuirea constituţiei, precum imposibilitatea revizuirii constituţiei

în anumite perioade identificate în mod expres

Exemple
Constituţiile franceze din 1946 şi 1958 prevedeau ca nici o procedură de
revizuire nu poate fi folosită în caz de ocupaţie de către forţe străine.

Competenţa iniţiativei revizuirii constituţiei o regăsim înscrisă în unele legi

fundamentale, astfel prevăzându-se cine poate propune propune revizuirea constituţiei.
Cât privește revizuirea Constituției României, în vigoare, potrivit art. 150 din
Constituție, dreptul de inițiativă de revizuire a Constituţiei este recunoscut pentru Preşedintele
României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, precum și pentru cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, aceștia din urmă
trebuind să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau
în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative.
Pentru a putea fi considerat votat/ă, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie:
- mai întâi să fie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel
puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. În cazul în care fiecare dintre cele
două Camere adoptaă un astfel de proiect sau de propunere într-un conținut diferit, se va apela
de procedura de mediere fiind organizată, pe criterii paritare, o comisie de mediere din
membrii fiecărei Camere. Dacă urmare a activității desfășurată de acestă comisie nu se ajunge

50
la o soluție comună, atunci cele două Camere ale Parlamentului se vor reuni în ședință
comună și vor hotărî definitiv asupra proiectului sau propunerii de revizuire a Constituției, cu
votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
- apoi, pentru a fi definitivată procedura de revizuire a Constituției, având în vedere
tipul de constituție pe care-l avem în funcție modul de adoptare, anume constitutie convenție
referendară, este necesară organizarea unui referendum. Acesta va fi organizat în cel mult 30
de zile de la data adoptării de către Parlament a proiectului sau a propunerii de revizuire a
Constituției.
Data intrării în vigoare a revizuirii Constituției ar trebui să fie, respectându-se astfel
principiul simetriei, data referendumului cu condiția ca în favoarea legii constituționale de
revizuire, astfel precum prevede art. 5 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și
desfășurarea referendumului, cu modificările și completările ulterioare, să fie valabil
exprimate voturile care să reprezinte cel puţin 25% din cei înscrişi pe listele electorale
permanente pe întreaga țară, pe de o parte. Conform prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr.
3/2000, cu modificările și completările ulterioare, referendumul este valabil dacă la acesta
participă cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. Pe
de altă parte referendumul trebuie să fie validat de Curtea Constituțională. Conform
prevederilor art. 146 lit. i) din Constituție, Curtea Constituțională are recunoscute două
atribuții anume: vegherea la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea
referendumului, respectiv confirmarea rezultatelor referendumului.
Chiar dacă formal procedura de revizuire este respectată, este necesar a fi respectate
așa numitele limite ale revizuirii Constituției, limite prin care se asigură respectarea unor
valori esențiale ale societății noastre. Astfel de limite materiale sunt prevăzute de art. 152 din
Constituție și vizează protejarea unor valori fundamentale ale societății, anume: caracterul
naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba
oficială, precum și protejarea constituțională a unor valori precum sunt drepturile și libertățile
fundamentale ale cetățenilor, precum și garanțiile acestora care nu pot fi suprimate prin vreo
revizuire.
De asemenea pentru a evita revizuirea constituțională în situații execpționale când
mijloacele și pârghiile instituite constituționale pentru asigurarea unei corecte astfel de
revizuiri pot să nu funcționeze în condiții corecte, prin art. 152 alin. (3) se interzice, în mod
expres, revizuirea Constituţiei pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă sau în timp de
război.

3. Suspendarea constituţiei
Suspendarea constituţiei reprezintă scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe o
perioadă de timp determinată a dispoziţiilor constituţionale.

51
 Unele constituţii interzic posibilitatea suspendării, în timp ce altele nu conţin nici o
reglementare în acest sens.
În practică, legile fundamentale au fost suspendate în perioadele de criză politică
profundă provocate prin declanşarea uno lovituri de stat sau prin proclamarea stării de asediu
sau de urgenţă.
Suspendarea totală a constituţiei este, de principiu, o înlăturare a idei de
constituţionale şi de legalitate.

4. Abrogarea constituţiei

Abrogarea constituţiei se produce, de regulă, atunci când se adoptă o nouă constituţie.

Pentru a se evita orice fel de interpretări contradictorii, legiuitorul apelează, de regulă, la
abrograrea expresă directă.

Exemple
În Constituţia României în vigoare, în art. 153, se arată că este şi rămâne în
întregime abrogată Constituţia din 21 august 1965.

Să ne reamintim...
1. Constituţia este legea fundamentală a oricărui stat, stă la baza acestuia,
impunându-se începând cu secolul XVIII –lea şi este concepută, într-o viziune mai
largă ce excede juridicului, ca o realitate politică şi statală care se identifică cu însăşi
societatea, creată în urma revoluţiilor victorioase.
2. Constituţia este legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice,
investite cu forţa juridică supremă, care reglementează acele relaţii sociale
fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii
politice a poporului.
3. Supremaţia constituţiei este o calitate care o situează în vârful instituţiilor
politico-juridice într-un stat, dar şi a actelor normative, fiind o noţiune complexă în
conţinutul căreia se cuprind elemente politice şi juridice care exprimă poziţia
primordială a acesteia în întregul sistem social-politic al unei ţări.
4. Constitutiile romane pana in prezent au fost: Statutul Dezvoltător al Convenţiei de
la Paris, 1858; Constituţia din 1866; Constituţia din 1923; Constituţia din 1938;

52
Constituţia din 1948; Constitutia de la 1952; Constituţia din 1965. In prezent este in
vigoare Constitutia de la 8 decembrie 1991, revizuita si republicata in anul 2003.

Rezumat
1. Constituţiile cutumiare sunt rezultatul experienţei, tradiţiilor, precedentelor,
principiile fundamentale fiind cristalizate în decursul timpului în activitatea statală.
Spre deosebire, constituţiile scrise – oferă precizie, certitudine, claritate, s-au impus
începând din secolul XVIII, întemeindu-se pe trei teorii de referinţă: teoria
contractelor scrise; teoria domniei legilor unde accentul este pus pe necesitatea de a
fi respectate legile; teoria contractului social a lui J.J. Rousseau potrivit careia, in
esenta, statul este rezultatul realizării unei înţelegeri între membrii societăţii.
2. În determinarea conţinutului normativ se are în vedere definirea constituţiei în
sens material şi în sens formal. În sens material sunt înţelese dispoziţiile cu caracter
constituţional, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse. În sens formal sunt
înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul constituţiei.
3. Consecinţele supremaţiei constituţiei sunt urmatoarele: consecinţe privind
adoptarea constituţiei; consecinţe privind modificarea, suspendarea şi abrogarea
constituţiei; consecinţe privind deosebirile dintre constituţie şi legi.
4. Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei sunt: controlul general al aplicării
constituţiei; controlul constituţionalităţii legilor; indatorirea fundamentală de a
respecta constituţia.
5. Adoptarea constituţiei reprezintă un proces complex în care identificăm 3
elemente esenţiale: iniţiativa adoptării, autoritatea competentă, moduri de adoptare.
6. Adoptarea constituţiilor a cunoscut şi cunoaşte moduri diferite de la stat la stat,
determinate de stadiul de dezvoltare, de ideologia dominantă şi de raporturile sociale
existente la un moment dat.
7. Moduri de adoptare ale constitutiei sunt, unele dintre ele au fost, in prezent
nemaifiind intalnite, constitutia acordata, pactul, statutul, constitutia conventie (cu
forma mai democratică – constituţia convenţie referendară), constitutia
parlamentara.
8. Cat priveste modificarea unei constitutii trebuie retinute trei principii: dreptul de
revizuire trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o; autoritatea
competentă diferă după felul constituţiei; procedura de modificare este în principiu
asemănătoare celei de adoptare în baza principiului juridic fundamental al simetriei
actelor juridice.
9. Suspendarea constituţiei reprezintă scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe
o perioadă de timp determinată a dispoziţiilor constituţionale. Suspendarea totală a

53
constituţiei nu este altceva decât o înlăturare a idei de constituţionale şi de legalitate,
o înlăturare a oricărei idei de democraţie.
10. Abrogarea constituţiei se produce, de regulă, atunci când se adoptă o nouă
constituţie.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Prima constituţie scrisă din lume este:
a) Constituţia Marii Britanii;
b) Constituţia Statelor Unite ale Americii;
c) Constituţia Franţei.
2. Constituţia cutumiară:
a) este rezultatul experienţei, tradiţiilor, precedentelor, principiilor fundamentale
cristalizate în decursul timpului în activitatea statală;
b) oferă precizie, certitudine şi claritate;
c) nu mai există, în prezent, în nici un stat.
3. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei sunt:
a) controlul general al aplicării Constituţiei, adoptarea Constituţiei, îndatorirea
fundamentală de a respecta Constituţia;
b) controlul general al aplicării Constituţiei, controlul constituţionalităţii
hotărârilor de Guvern, îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia;
c) controlul general al aplicării Constituţiei, controlul constituţionalităţii legilor,
îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia.
4. Constituţia României, în vigoare în prezent, este, sub aspectul modului de
adoptare:
a) constituţie acordată;
b) constituţie parlamentară;
c) constituţie-convenţie.
5. Puterea constituantă originară:
a) intervine când există Constituţie, dar aceasta a căzut în desuetudine;
b) intervine când nu există sau nu mai există Constituţie în vigoare;
c) intervine când este prevăzută de Constituţia în vigoare şi este în măsură a
modifica sau adopta o Constituţie.
6. Moduri de adoptare a constituţiei sunt:
a) statutul, protocolul, contractul-convenţie;
b) statutul, pactul, legea;
c) statutul, pactul, constituţia acordată.
7. Precizaţi diferenţa/diferenţele dintre puterea constituantă originară şi puterea

54
constituantă instituită.
8. Calificaţi Constituţia României, în vigoare, din punctul de vedere al modului
de adoptare şi al procedurii de modificare.
9. Precizaţi limitele revizuirii Constituţiei României, în vigoare – anume acele
aspecte din Constituţie care nu pot fi supuse unei revizuiri.
10. Menţionaţi cine are iniţiativa revizuirii Constituţiei în România şi de la ce
dată intră în vigoare o lege de revizuire a Constituţiei.

55
Unitatea de învăţare II.2. Controlul constitutionalităţii legilor

Cuprins
II.2.1. Introducere ..................................................................................................... 52
II.2.2. Competenţe..................................................................................................... 52
II.2.3. Controlul constitutionalităţii legilor. Teoria generală .................................. 52
II.2.4. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor ............................................ 55
II.2.5.Organele de stat/autorităţile publice competente a controla
constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului în funcţie de acest criteriu...57
II.2.6. Alte clasificări ale controlului de constituţionalitate .................................... 58
II.2.7. Controlul constituţionalităţii legilor în România .......................................... 59

II.2.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu notiunea de control de
constitutionalitate, cu organele care pot efectua un astfel de control, cu
clasificarile controlului de constitutionalitate, cu specificul si procedura
controlului de constitutionalitate din Romania.

II.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea institutiei controlului de
constitutionalitate, studentul putand identifica actele care pot fi supuse controlului
de constitutionalitate, subiectele care pot sesiza Curtea Constitutionala, etc.,
putand astfel a opera corect cu conceptele, notiunile, institutiile, instrumentele aici
insusite.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

II.2.3. Controlul constituţionalităţii legilor. Teoria generală

Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a

conformităţii legii cu constituţia şi este un exemplu grăitor privitor la existenţa unor sancţiuni
specifice pentru nerespectarea normelor constituţionale.

56
 Ca instituţie de drept constituţional controlul constituţionalităţii legilor cuprinde
regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi
măsurile ce pot fi luate după realizarea procedurii.
De la momentul apariției sale, acest tip de control a ridicat câteva probleme:
- o primă problemă avea în vedere posibilitatea de a recunoaște unei autorități a dreptului de a
verifica constituționalitatea unui act care era adoptat de autoritatea legiuitoare care își
exercita, în mod suveran, atribuția de legiferare, tocmai în virtutea prevederilor
constituționale;
- a doua problemă avea în vedere chiar autoritatea care să-i poate fi recunoscut acest drept –
putea fi o instanță de judecată, caz în care era pus sub semnul întrebării principiul separației și
echilibrului puterilor în stat, sau putea fi o altă autoritate – dar putea fi din celelalte două
puteri, caz în care s-ar fi pus, de asemenea, sub semnul întrebării principiul separației și
echilibrului puterilor în stat, sau putea fi din afara acestora – dar în ce temei era desemnată cu
o astfel de competență și de către cine?
Cu toate aceste întrebări, astfel precum am afirmat deja, controlul de
constituționalitate este creat prin decizia Marbury vs. Madison de către Curtea Supremă de
Justiție a Statelor Unite ale Americii care a constatat în acest caz că, deși nu îi era recunoscută
normativ vreo competență în acest sens, pentru a soluționa cazul, era necesar să se pronunțe
asupra încălcării de către un act normativ – o lege, în acest caz, a Constituției federale. Astfel,
CSJ a SUA a apreciat că tocmai această constituție trebuie să fie respectată de orice act
normativ inferior juridic acesteia pentru că în caz contrar orice act normativ inferior ar putea
fi adoptat fără respectarea Constituției ceea ce ar fragiliza sau chiar ar răsturna Constituția de
pe locul său primar și fundamental în ierarhia actelor normative dintr-un stat.
De altfel și în România controlul de constituționalitate se va naște tot pe cale
jurisprudențială, urmare a deciziei date de Tribunalul Ilfov, în 1912, într-o cauză ce a rămas
cunoscută drept Afacerea tramvaielor, când, pe baza unui raționament similar cu cel folosit de
Curtea Supremă de Justiție a SUA, instanța de judecată a apreciat că că lege interpretativă
incidentă în cauză este neconstituțională prin raportare la prevederile constituționale ale art.
19 din Constituția în vigoare la acel moment (este vorba despre Constituția de la 1866.

a) Actele supuse controlului

De principiu controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al
parlamentului sau actele normative cu o forţă egală cu a legii care pot modifica, suspenda sau
abroga o lege şi ele sunt: decrete-legi, decrete cu putere de lege, ordonanţe, etc.
Unele constituţii pot prevedea ca acest control să se aplice şi unor acte normative cu
forţă juridică inferioară legilor.

57
 Exemple
Spre exemplu, coroborând prevederile art. 43 pct. 13 şi 15 cu cele ale art.53 din
Constituţia României din 1965 inclusiv hotărârile Consiliului de Miniştri erau
supuse controlului de constitutionalitate, control exercitat exclusiv de Marea
Adunare Naţională în cadrul controlului general privind activitatea acestui
organ de stat.

Proiectele de legi sunt supuse, conform unor constituţii, acestui control, dar în fapt
acesta nu este un veritabil control întrucât procedura de elaborare a legilor de către autorităţile
legiuitoare cuprinde implicit obligaţia de a verifica constituţionalitatea acestora.
Actele administrative nu sunt obiect al controlul constituţionalităţii legilor, acestea
putând face obiectul unui control de legalitate pe calea contenciosului administrativ, spre
exemplu, cum nu fac parte din această categorie nici actele puterii judecătoreşti care sunt date
în aplicarea legilor şi nu au caracter normativ.

b) Cauzele care determină încălcarea constituţiei

La prima vedere apariţia unor neconcordanţe între legi şi constituţie pare imposibilă,
iar înlăturarea unor dispoziţii constituţionale prin legi este contrară principiilor de bază ale
dreptului constituţional.
În practică au apărut însă numeroase situaţii de acest gen, iar existenţa instituţiei
controlul constituţionalităţii legilor este dovada incontestabilă în acest sens.
Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea fundamentală şi legile ordinare îşi
găsesc fundamentarea în contradicţiile sociale, în raporturile dintre forţele sociale şi dinamica
evoluţiei acestora.

Exemple
Astfel de cauze pot fi identificate atunci când forţele politice aflate la un moment
dat la putere au interese contrare celor aflate la putere la momentul adoptării
constituţiei;sau atunci cand constituţiile sunt mult prea rigide; sau în situaţia
statelor federale prin încercarea permanentă de armonizare a intereselor
generale ale federaţiei cu cele ale statelor componente.

c) Organele de stat competente în controlul constituţionalităţii legilor şi clasificarea

controlului pe baza acestui acest criteriu
În literatura de specialitate există mai multe opinii cu privire la formelor de control de
constituţionalitate. Astfel:
- într-o opinie se consideră că acest control se poate exercita prin opinia publică, dar poate fi
şi un controlul politic, respectiv un controlul jurisdicţional;

58
- într-o altă opinie se identifică controlul parlamentar, controlul politic şi controlul
jurisdicţional;
- iar într-o altă opinie se susţine că pot fi doar doup forme de control de constituţionalitate:
controlul politic şi controlul judecătoresc.
Noi vom reţine următoarele clasificări:
1. În funcţie de autoritatea competentă a realiza acest control avem controlul realizat
printr-un organ politic şi controlul realizat printr-un organ jurisdicţional:
a. Controlul realizat printr-un organ politic se exercită atât de organele legiuitoare, cât şi de
alte organe de stat cărora li s-a încredinţat această sarcină sau au fost special înfiinţate în acest
scop.
În literatura de specialitate în ceea ce priveşte dreptul parlamentului de a verifica
constituţionalitatea legilor unii l-au considerat un control autentic, iar alte opinii s-au exprimat
în sensul că acesta este un autocontrol întrucât tot parlamentul votează şi constituţia, alţii
apreciind că acest tip de control nu prezintă nici o garanţie.
În practică, în lume se realizează din ce în ce mai rar controlul constituţionalităţii
legilor printr-un organ politic şi cu atât mai puţin prin intermediul parlamentului.
b. Controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional se face prin alte organe decât cele
judecătoreşti, dar care folosesc o procedură asemănătoare celei judecătoreşti sau de către
organele judecătoreşti propriu-zise.
În practică dreptul judecătorilor de a decide asupra constituţionalităţii legilor a fost fie
contestat, fie admis.
Dreptul judecătorilor de a exercita controlul constituţionalităţii legilor s-a justificat
prin menirea acestora de a interpreta şi aplica legile, precum şi de a aplica sancţiuni în
cazurile de încălcări ale normelor juridice.
Acest drept s-a mai justificat şi prin teoria separaţiei puterilor în stat considerându-se
că cele trei puteri: legislativă, judecătorească şi executivă se echilibrează şi se controlează
reciproc. Puterea judecătorească, putând supraveghea mai bine respectarea separaţiei
puterilor, poate să controleze puterea legislativă şi executivă, iar puterea legislativă poate
controla celelalte puteri.
În cazul controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legilor se folosesc de regulă
două procedee:
- controlul pe calea acţiunii – considerat un procedeu ofensiv – care permite atacarea unei legi
în faţa unui tribunal căruia i se cere să examineze validitatea unei legi şi să pronunţe anularea
acesteia în cazul în care se constată că este neconstituţională,
- controlul pe cale de excepţie – considerat un procedeu defensiv – când pentru ataca o lege,
cu privire la posibile probleme de neconstituţionalitate, trebuie să aştepţi ca acea lege să ţi se
aplice.

59
2. În funcţie de modul cum este înscris în constituţie, controlul de constituţionalitate poate fi
un control explicit sau un control implicit.
a. controlul explicit – este cel pe care constituţia îl prevede în mod expres, aceasta putând
indica şi organul competent şi procedura de urmat.
b. controlul implicit – este cel pe care constituţia nu îl prevede în mod expres, dar el există
implicit ca urmare a principiului legalităţii.
În România, având în vedere prevederile constituţionale, mai precis art. 142 – 147,
controlul de constituţionalitate este, din acest punct de vedere, un control explicit.

3. În funcţie de timpul în care se efectuează, controlul de constituţionalitate poate fi un

control anterior adoptării legilor, respectiv un control posterior adoptării legilor.
a. Controlul anterior adoptării legilor denumit şi control prealabil, preventiv sau a priori se
exercită în faza de proiect legislativ şi nu este un veritabil control întrucât până nu a fost
adoptat proiectul poate suferi modificări. Acest control poate fi mai mult o garanţie de
legalitate decât de constituţionalitate. În unele sisteme constituţionale, precum este chiar şi al
nostru, este consacrat un astfel de control care vizează legea, ca act juridic al Parlamentului,
între momentul adoptării de către acesta şi cel al promulgării de către Preşedintele României.
b. Controlul posterior adoptării legilor denumit şi sancţionator sau a posteriori (control
ulterior, a posteriori) se exercită asupra legilor deja adoptate şi intrate în vigoare, fiind
veritabilul control al constituţionalităţii legilor.
În sistemul nostru constituţional sunt consacrate ambele forme de control.

II.2.4. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor

Supremaţia constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii

constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii care să permită constituţiei
să se manifeste ca un veritabil act normativ cu forţă juridică supremă.
Constituţionalitatea legii este o componentă a principiului legalităţii, acesta din urmă
fiind un principiu fundamental de organizare şi funcţionare a statului de drept.
Principiul legalităţii presupune elaborarea actelor normative de către organele
competente, după o procedură prestabilită, cu respectarea dispoziţiilor din actele normative
emise de organe de stat sau autorităţi publice care ocupă o poziţie superioară celor emitente în
sistemul organelor/autorităţilor statului.
Acest principiu implică respectarea tuturor actelor normative. Astfel legea ordinară (în
sens de lege obișnuită) trebuie să fie în concordanţă cu constituţia, iar constituţionalitatea
legilor ar trebui să presupună faptul că legea trebuie să se adopte cu respectarea normelor
constituţionale, atât în spiritul cât şi în litera lor.

60
 În literatura de specialitate se apreciază că fundamentarea științifică a controlului de
constituționalitate pote fi bazată și pe principiul separației și echilibrului puterilor în stat,
autoritățile publice cu atribuții constituționale fiind obligate a respecta prevederile
constituționale atât pentru a asigura chiar propria lor separație, cât și pentru a permite
existența unui echilibru funcțional între acestea, dar și pentru a asigura chiar gerantarea
respectării supremației constituției.
Controlul constituţionalităţii legilor poate fi definit ca fiind acea activitatea
organizată de verificare a conformităţii legilor cu constituţia, iar ca instituţie juridică
acesta cuprinde reguli privitoare la organele competente a face această verificare,
procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea controlului.
Este necesar a mai sublinia câteva chestiuni prealabile:
1. Controlul constituţionalităţii legilor priveşte, în principiu, doar legea – ca act juridic al
Parlamentului sau/şi actele normative cu forţa juridică egală cu cea a legii, anume acele acte
juridice care, deşi nu sunt emise de Parlament, intervin şi reglementează relaţii sociale de
domeniul legii, putând modifica, suspenda sau abroga o lege.
În principiu, organele, autorităţile administraţiei publice emit doar acte normative în
executarea legii pentru că acestea sunt organe ale puterii executive. Controlul acestor acte se
realizează prin căile ordinare, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.
Actele emise de organele Ministerului Public şi de instanţele judecătoreşti nu pot fi
supuse controlului de constituţionalitate pentru că aceste organe doar aplică legea.
2. Verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi sau a propunerilor legislative nu
reprezintă un veritabil control de constituţionalitate pentru că însăşi elaborarea legii cuprinde
sau ar trebui să cuprindă, implicit, şi obligaţia verificării constituţionalităţii acesteia.
Investirea unui organism special cu verificarea constituţionalităţii proiectelor de lege ar
constitui doar o măsură de siguranţă.
3. Cauzele care determină apariţia unor astfel de situaţii în care legile încalcă prevederile
constituţiei trebuie căutate:
- în contradicţiile sociale din cadrul unei societăţi;
- în contradicţiile dintre diferite grupuri formate de guvernanţi;
- în rigiditatea exagerată a unor constituţii;
- în nerespectarea regulilor de tehnică legislativă.

Controlul constituţionalităţii legilor nu este specific doar statelor unitare, în statele

federale acesta este justificat de o mai bună armonizare a intereselor generale ale federaţiei cu
interesele specifice ale statelor membre ale federaţiei.

61
 II.2.5. Organele de stat/autorităţile publice competente a controla
constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului în funcţie de acest criteriu

Una dintre cele mai rudimentare, elementare forme de control de constituţionalitate

este controlul prin opinia publică. Această formă de control cuprinde, de fapt, reacţia opiniei
publice la încălcarea constituţiei.

Exemple
Spre exemplu, Constituţia Franţei din 1793 prevedea posibilitatea recurgerii la
insurecţie în caz de violare a drepturilor poporului de către guvernanţi.

1. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic

În acest caz controlul constituţionalităţii este exercitat de organele legiuitoare şi/sau de
alte organe de stat, în cazul acestora din urmă fie pentru că li s-a încredinţat şi această
misiune, fie pentru că au fost înfiinţate cu acest scop.
Dreptul parlamentelor de a exercita controlul asupra constituţionalităţii legilor este
unul autentic şi, în acelaşi timp, un supracontrol, acesta fiind cea mai în măsură autoritate să
aprecieze concordanţa dintre constituţie şi legi.
O parte a doctrinei consideră că acest control exercitat de către parlament nu
reprezintă niciun fel de garanţie, acesta fiind subiectiv în a-şi autocontrola şi cenzura propria
„creaţie”, iar o posibilă sancţiune – precum nerealegerea parlamentarilor – este îndepărtată şi
improbabil de realizat.

Exemple
Ideea unui astfel de control exercitat printr-un organ politic a fost inspirată de
Senatul conservator reglementat de Constituţia Franţei de la 1799, în România o
formă a acestui control fiind introdusă prin Statutul Dezvoltător al lui Cuza
potrivit căruia statutul şi legile constituţionale sunt puse sub ocrotirea Corpului
ponderator. Ulterior, Constituţia noastră de la 1965 a mai consacrat această
formă de control, sarcina exercitării acestuia revenindu-i Marii Adunări
Naţionale. De asemenea, Constituţia Franţei consacră un Consiliu
Constituţional cu natura juridică a unui organ politic.

2. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional

Această formă de control este exercitată fie de organe/autorităţi, altele decât cele
judecătoreşti, ce folosesc o procedură asemănătoare celei judecătoreşti, fie chiar de organele
judecătoreşti.

62
 Deşi fundamentarea ştiinţifică a acestei forme de control este discutabilă, aceasta
există şi funcţionează astăzi fie în baza unor dispoziţii clare, legale; fie în temeiul dreptului pe
care organele judecătoreşti şi-l arogă singure.
Argumente în favoarea dreptului judecătorilor de a decide în ceea ce priveşte
constituţionalitatea legilor sunt următoarele:
- dreptul judecătorilor de a verifica conformitatea legilor cu constituţia decurge din menirea
judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni, dacă este cazul;
- dreptul judecătorilor de a verifica conformitatea legilor cu constituţia este justificat şi
pornind de la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiu ce presupune şi un
control reciproc între puteri, judecătorul având misiunea de a asigura, prin mijloace şi acţiuni
specifice, buna funcţionare a principiul separaţiei şi echilibrului puterilor;
- necesitatea verificării de către judecător a faptului că legiuitorul a acţionat în limitele sale
constituţionale este justificată şi de faptul că judecătorul va soluţiona litigiile cu imparţialitate,
iar procedura judecătorească oferă posibilitatea soluţionării echitabile având în vedere unul
dintre principiile specifice judecăţii, anume cel al contradictorialităţii.
Argumente împotriva dreptului judecătorilor de a decide în ceea ce priveşte
constituţionalitatea legilor sunt următoarele:
- într-o interpretare mai rigidă a teoriei separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cele trei
puteri se află într-o totală independenţă, iar acordarea dreptului judecătorului de a controla
actele puterii legiuitoare ar încălca acest principiu;
- statul trebuie şi poate fi singurul judecător;
- recunoaşterea unui astfel de drept judecătorilor ar face din autoritatea judecătorească o
autoritate politică.

Exemple
Această formă de control a fost instituită de Curtea Supremă de Justiţie a SUA
care, deşi prin Constituţie nu i-ar fi recunoscut, şi l-a arogat, abuziv consideră
unii doctrinari, prin decizia pronunţată în anul 1803, în cazul Marbury versus
Madison.

II.2.6. Alte clasificări ale controlului de constituţionalitate

În funcţii de procedeele folosite pentru realizarea controlului de constituţionalitate,

astfel precum am menţionat şi în cele ce preced, acesta se clasifică în:
- controlul pe calea acţiunii – este o cale ofensivă ce permite atacarea unei legi în faţa
organului competent a efectua controlul de constituţionalitate, organ determinat, căruia i se
cere să examineze validitatea constituţionalităţii şi, dacă este cazul, urmare a controlului va
anula sau declara neconstituţional actul supus controlului.

63
- controlul pe calea excepţiei – este o cale defensivă când atacarea actului sub aspectul
neconstituţionalităţii se poate produce doar ulterior intrării în vigoare a acestuia şi doar după
ce i s-a aplicat celui în cauză, celui care invocă neconstituţionalitatea.

În funcţie de modelul de justiție constituțional utilizat, doctrina distinge între:

- modelul european (modelul kelsenian) care are ca și caracteristici următoarele: există o
instanță speccială și specializată pentru acest control; sesizarea se poate de cetățeni, organe
politice (precum sunt partidele), instanțe judecătorești; controlul poate fi atât anterior, cât și
posterior; este un control principal, direct și abstract;
- modelul american care are ca și caracteristici: este exercitat de toate instanțele judecătorești,
dar, de regulă, doar de instanțele supreme; sesizarea se poate face doar de către cetățeni; poate
fi doar un control posterior și, implicit, doar defensiv; produce efecte juridice doar inter partes
letigantes (doar între părțile din litigiu); este un control accesoriu, incident, concret.

În funcţie de efectele pe care le produce, doctrina distinge între:

- controlul cu efecte juridice erga omnes – deciziile autorității care exercită controlul de
constituționalitate sunt opozabile față de toți, astfel precum este și cazul nostru;
- controlul cu efecte juridice inter partes litigantes - deciziile autorității care exercită controlul
de constituționalitate produc efecte juridice doar față de părțile din litigiul principal.

Prin consacrarea și exercitarea controlului de constituționalitate vor fi vizate drept

consecințe, ca o reciprocă față de argumentele pe care s-a fundamentat științific acest control,
asigurarea principiului legalității, al celui al separației și echilibrului puterilor în stat,
asigurarea supremației constituției, precum și înlăturarea normelor constatate a fi
neconstituționale.

II.2.7. Controlul constituţionalităţii legilor în România

1. Sediul materiei. Autoritatea competentă

În România controlul constituţionalităţii îşi regăseşte reglementarea în Titlul V art.
142-147 din Constituţia, republicată, în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în Regulamentul
de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţională.
Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei României.
Aceasta se compune din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate
fi prelungit sau înnoit, 3 dintre ei fiind numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de
Preşedintele României. Pentru desemnarea judecătorilor de către fiecare dintre cele două
camere ale Parlamentului, candidaturile se pot depune de grupuri parlamentare, deputați sau

64
senatori, după caz, la Comsia juridică a Camerei Deputaților sau a Senatului. Candidații își
vor depune un CV, precum și actele doveditoare a îndeplinirii condițiilor stabilite de
Constituție și de legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale. Urmare a audierii
candidaților, în baza raportului motivat al Comisiei juridice, preucm și a recomandării
biroului permanent, plenul Camerei Deputaților, respectiv al Senatului, cu votul majorității
simple, va desemna viitorul judecător la Curte. Cel astfel desemnat sau desemnat de
Președintele României va depune jurământul, data depunerii acestuia fiind data de la care îi va
începe mandatul.
Judecătorii Curţii Constituţionale îşi aleg prin vot secret un preşedinte pentru un
mandat de 3 ani.
Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc la fiecare trei ani cu câte o treime,
procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.
Pentru numirea în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale, Constituţia impune
anumite condiţii cumulative şi anume: pregătire juridică superioară, înaltă competenţă
profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic
superior.
Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie
publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice în învăţământul superior, judecătorii fiind
independenţi în exercitarea mandatului şi inamovibili pe durata acestuia. Astfel, judecătorii nu
pot fi traşi la răspundere pentru voturile, opiniile exprimate în adoptarea soluţiilor.
Judecătorii Curții pot fi reținuți, percheziționați, arestați, la solicitarea procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și doar cu aprobarea
plenului Curții Constituționale care va decide cu votul unei majorități calificate de 2/3 și după
ascultarea prealabilă a judecătorului în cauză. Prin excepție de la această regulă, în cazul
infracțiunilor flagrante, aceștia pot fi perchezionați și/sau reținuți, fără aprobarea prealabilă a
plenului Curții, dar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție va trebui să îl informeze de îndată pepreședintele Curții Constituționale.
Urmărirea penală și trimiterea în judecată intră în competența Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, iar judecata intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În cazul în care un judecător al Curții Constituționale este trimis în judecată acesta poate fi
suspendat din funcție, prin decizia votului plenului Curții cu o majoritate calificată de 2/3,
însă în cazul în care este condamnat definitiv, mandatul îi va înceta de drept.
Încetarea mandatului de judecător la Curtea Constituțională se poate produce în
următoarele situații:
- la expirarea termenului pentru care a fost desemnat;
- prin demisie;
- prin pierderea drepturilor electorale;
- prin încetare de drept (astfel precum am constatat mai sus);

65
- prin deces;
În aceste situații constatarea încetării mandatului se face de președintele Curții
Constituționale, iar în cele de mai jos constatarea se face de plenul Curții Constituționale
- în caz de incompatibilitate și nesoluționare a acestei situații;
- în caz de imposibilitate de exercitare a mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni;
- în caz de încălcare a prevederilor art.16 alin. (3) și ale art. 40 alin. (3) din Constituție;
- încălcarea gravă a obligațiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările
și completările ulterioare.
Conform prevederilor Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, obligațiile judecătorilor la Curtea sunt următoarele:
- îndeplinirea funcției cu imparțialitate și cu respectarea Constituției;
- păstrarea secretului deliberărilor și al votului;
- neluarea unei poziții publice și neoferirea de consultații cu privire la problemele ce sunt de
competența Curții;
- exprimarea votului în sens afirmativ sau negativ, abținerea nefiind permisă;
- comunicarea președintelui Curții a oricărei activități care îl poate pune în situație de
incompatibilitate;
- nepermiterea folosirii funcției în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel;
- abținerea de la orice activitate sau manifestare care i-ar putea afecta independența și
demnitatea.
Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor sale, precum şi procedurile
folosite, sub aspectul naturii juridice Curtea Constituţională a României este o autoritate
publică politico-jurisdicţională. Curtea Constituţională este o autoritate politică având în
vedere modul de desemnare a judecătorilor săi, precum şi a natura unora dintre atribuţii
(precum este cea de control al constituţionalităţii unui partid politic), şi este juridică având în
vedere principiile de organizare şi funcţionare, precum şi a procedurile folosite pentru
exercitarea controlului de constituţionalitate.
Activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul constituţionalităţii
legilor, ci cuprinde şi alte domenii având strânsă legătură cu respectarea Constituţiei şi de
aceea ea poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională independentă faţă de
orice autoritate publică şi a cărei competenţă nu poate fi contestată de nici o autoritate
publică.

2. Actele supuse controlului de constituţionalitate

În sfera controlului de constituţionalitate intră: legile, ordonanţele Guvernului,
iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, hotărârile plenului
Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului, hotărârile plenului şedinţelor comune ale

66
celor două Camere ale Parlamentului, iniţiativele legislative, tratatele sau acordurile
internaţionale.
De asemenea, Curtea îşi extinde controlul de constituţionalitate şi în cazul litigiilor
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, a procedurii de alegere a
Preşedintelui României, a procedurii de suspendare a Preşedintelui României, etc.

1. Legile
În acest domeniu se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi un
control posterior.
Controlul prealabil sau a priori se exercită asupra legilor votate de Parlament, anterior
promulgării lor de către Preşedintele României, la sesizarea unei dintre autorităţile anume
prevăzute de Constituţie, aşadar nu din oficiu. Sesizarea poate veni din partea: Preşedintelui
României, unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Înaltei
Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului, a unui numar de cel putin 50 de deputati
sau de cel putin 25 de senatori.
Controlul posterior sau a posteriori priveşte legile intrate în vigoare şi se realizează pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate şi nu se poate aplica în cazul prevederilor legale care
au fost analizate pe calea controlului prealabil sau în care Curtea Constituţională, prin decizie,
a constatat că prevederile sunt neconstituţionale. Prin aceasta formă de control de
constituţionalitate este permis accesul inidrect al cetăţenilor la Curtea Constituţională a
României.

2. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei este analizată, din oficiu, de Curtea Constituţională sub
aspectul concordanţei textului propus cu prevederile constituţionale, respectiv dacă
prevederile acesteia sunt în concordanţă cu prevederile art.150 din Constituţie, precum şi cu
limitele revizuirii stabilite prin art.152 din acelaşi act normativ.

3. Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului de constituţionalitate la sesizarea

unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau 25 senatori. Printr-o modificare a Legii nr.47/1992 privind
funcţionarea şi organizarea Curţii Constituţionale a României, s-a stabilit că pot fi supuse
controlului de constituţionalitate, la sesizarea aceloraşi subiecte de drept menţionate anterior,
şi hotarârile plenului Camerei Deputaţilor, hotarârile plenului Senatului şi hotarârile plenului
celor două Camere reunite ale Parlamentului.

3. Ordonanţele Guvernului fiind emise în temeiul instituţiei delegării legislative, indiferent că

este vorba despre ordonanţele emise în temeiul unei legi de abilitare (aşa numitele ordonanţe
simple) sau despre ordonanţele de urgenţă, aceste acte normative sunt supuse doar controlului

67
posterior de constituţionalitate, fiind analizate prin procedeul excepţiei de
neconstituţionalitate ca şi legile.

4. Iniţiativele legislative ale cetăţenilor sau populare – faţă de care Curtea Constituţională se
pronunţă fie din oficiu, fie pe baza sesizării preşedintelui Camerei Parlamentului la care s-a
înregistrat iniţiativa legislativă a cetăţenilor.

5. Tratatele şi acordurile internaţionale sunt supuse controlului de constituţionalitate la

sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 senatori.

3. Procedura jurisdicţională în cazul controlului de constituţionalitate exercitat asupra actelor

supuse acestei forme de control

Regulile generale necesar a fi respectate pentru a putea fi sesizată, în mod legal,

Curtea Constituţională sunt următoarele:
- Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevazute de art. 146 din
Constituţia, republicată, sau de legea sa organică, anume Legea nr. 47/1992;
- sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie făcute în formă scrisă şi motivate;
- plenul Curţii Constituţionale este legal constituit în prezenţa a două treimi din numărul
judecatorilor. Plenul decide cu votul majoritatii judecatorilor Curtii, daca prin lege nu se
prevede altfel, conform art.14 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
- procedurile in fata Curtii Constitutionale sunt:
1. procedura jurisdicţională în cazul controlului constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare;
2. procedura jurisdicţională în cazul verificării constituţionalităţii initţativelor de revizuire a
Constituţiei;
3. procedura jurisdicţională în cazul controlului constituţionalităţii tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale;
4. procedura jurisdicţională în cazul controlului constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului şi a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi
a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului;
5. Procedura jurisdicţională în cazul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în
faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum şi în cazul celei ridicate de
Avocatul Poporului;
6. Procedura jurisdicţională în cazul verificării îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni.

68
4. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale
1. Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de confirmare
a rezultatelor sufragiului ceea ce implică înregistrarea, expedierea, publicarea candidaturilor şi
a contestaţiilor, dar şi verificarea respectării dispoziţiilor constituţionale şi legale;
2. Constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României;
3. Dă aviz consultativ propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
4. Soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, sens în
care Curtea Constituţională poate fi sesizată de Preşedintele României, de unul dintre
preşedinţii celor două Camere, de primul-ministru sau de preşedintele Consiliului Superior al
Magistraturii;
5. Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirmă rezultatele acestuia;
6. Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative a cetăţenilor;
7. Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

5. Actele Curţii Constituţionale. Efecte juridice

Din textul Constituţiei, unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, se observă
că aceasta: se pronunţă, hotărăşte, constată, dă aviz, verifică, veghează, soluţionează,
îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de legea organică.
Faţă de aceste atribuţii, Constituţia nominalizează ca şi acte care emană de la Curte
decizia şi avizul consultativ. Întrucât avizul consultativ intervine numai expres şi limitat s-ar
putea afirma că toate celelalte acte juridice ale Curţii îmbracă forma deciziilor.
Prin dispoziţiile Legii nr.47/1992 se stabileşte, însă, că actele Curţii sunt deciziile,
hotărârile şi avizele.
Deciziile se pronunţă în legătură cu constituţionalitatea legilor, iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei, ordonanţelor, sau cu privire la contestaţiile privind constituţionalitatea
unui partid politic; pe când hotărârile în cazurile în care veghează la respectarea procedurii
pentru alegerea Preşedintelui României, confirmă rezultatele sufragiului privind alegerea
acestuia, constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului, veghează la
respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia, verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni; iar avizele consultative în cazul propunerii de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României.

69
 Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial al
României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor.

6. Procedura in faţa Curţii Constituţionale

Procedura de realizare a controlului constituţionalităţii se realizează astfel precum este
stabilit prin Legea nr.47/1992, prin Regulamentul Curţii Constituţionale care o completează,
în măsura în care sunt compatibile, cu prevederile din procedura civilă.
Dintre principalele reguli procedurale amintim:
- sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat;
- plenul Curţii este legal constituit dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul
judecătorilor;
- actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor;
- şedinţele Curţii sunt publice cu excepţia cazurilor în care se hotărăşte şedinţă secretă;
- părţile au acces la lucrările dosarului;
- autorităţile publice, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte instituţii şi
organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cerere, informaţiile, documentele şi datele pe
care le deţin;
- cererile adresate Curţii Constituţionale sunt scutite de taxa de timbru.

1. Procedura controlului constituţionalităţii legii

Această procedură diferă după cum ne află în prezenţa controlului prealabil, anterior
promulgării legii de către Preşedintele României, sau în faţa controlului posterior, după
intrarea în vigoare a legii.

a. Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate

În aceste cazuri Curtea nu se poate sesiza din oficiu ci numai la sesizarea unuia dintre
următoarele subiecte de drept: preşedinţii celor două Camere, un grup parlamentar sau un
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 senatori, Preşedintele României, Guvernul, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
Sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivate, astfel precum am menţionat anterior, iar
Curtea are obligaţia să comunice instituţiei care a sesizat-o şi celorlalţi subiecţi interesaţi
dintre cei care au atribuţii în acest sens, data dezbaterilor până la care aceştia îşi pot exprima
în scris un punct de vedere.
Soluţionarea se realizează prin dezbatere în plenul Curţii Constituţionale, iar
judecătorii se pronunţă asupra prevederilor atacate, dar şi a celor care în mod necesar şi
evident nu pot fi disociate.

70
 În urma deliberării, Curtea Constituţională decide cu votul majorităţii judecătorilor, iar
decizia se comunică Preşedintelui României. Dacă s-a constatat neconstituţionalitatea
dispoziţiilor atacate se comunică şi preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului pentru
a se decide procedura de urmat. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României partea I.

b. Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate

Este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi libertăţilor publice, fiind un
procedeu defensiv în sensul că pentru a o putea ataca legea trebuie să i se aplice celui care
apreciază că există motive de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial, de către una din părţi sau de instanţă din oficiu, numai
dacă de ea depinde judecarea cauzei, în sensul să prezinte relevanţă pentru soluţionarea
acesteia.
Curtea Constituţională este sesizată de către instanţa de judecată sau de arbitraj
comercial în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate prin încheiere care va
cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei. Încheierea va fi
însoţită de dovezile depuse de părţi. Instanţa de judecată sau de arbitraj commercial poate
respinge prin încheiere motivată excepţia inadmisibilă (în cazul în care Curtea s-a pronunţat
anterior prin respingere şi în cazul în care solicitarea nu poate face obiectul excepţiei) şi nu
mai sesizează Curtea.
Primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale desemnează pe unul dintre
judecători ca raportor şi comunică încheierea instanţei de judecată sau a celei de arbitraj
comercial preşedinţilor celor două Camere, Guvernului şi Avocatului Poporului,
comunicându-le data până la care pot transmite punctul lor de vedere.
Judecătorul raportor va lua măsuri pentru administrarea probelor, termenul de judecată
fiind fixat de preşedintele Curţii la data depunerii raportului.
Cauza se judecă pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii
instanţei, a probelor administrate, a punctelor de vedere prezentate, a susţinerilor părţilor care
pot fi asistate de avocaţi, cu citarea acestora şi a Ministerului Public.
Curtea hotărăşte cu majoritate de voturi. Deciziile sunt definitive şi obligatorii şi se
publică în Monitorul Oficial al României. Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea
unor prevederi legale se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente
constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea decizie Curţii dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz nu pun
de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

71
Să ne reamintim...
1. Ca instituţie de drept constituţional controlul constituţionalităţii legilor cuprinde
regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de
urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea procedurii.
2. De principiu controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act
juridic al parlamentului sau actele normative cu o forţă egală cu a legii care pot
modifica, suspenda sau abroga o lege şi ele sunt: decrete-legi, decrete cu putere de
lege, ordonanţe, etc.
3. Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea fundamentală şi legile ordinare
îşi găsesc fundamentarea în contradicţiile sociale, în raporturile dintre forţele sociale
şi dinamica evoluţiei acestora.
4. Conform normelor constitutionale in vigoare, in Romania controlul de
constitutionalitate este exercitat de Curtea Constitutionala a Romaniei, autoritate
publica autonoma si independenta, politico-juridictionala, care nu face parte din
niciuna dintre puterile statului tocmai ca prin exercitarea propriilor atributii, conform
competentelor contitutionale si legale, sa asigure respectarea principiului separatiei
si echilibrului puterilor in stat.

Rezumat
1. Controlul constituţionalităţii legilor poate fi definit ca fiind acea activitate
organizată de verificare a conformităţii legilor cu Constituţia, iar ca instituţie juridică
acesta cuprinde reguli privitoare la organele competente a face această verificare,
procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea controlului.
2. În funcţie de autoritatea competentă avem controlul realizat printr-un organ politic
şi controlul realizat printr-un organ jurisdicţional.
3. În cazul controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legilor se folosesc de
regulă două procedee: controlul pe calea acţiunii – considerat un procedeu ofensiv –
care permite atacarea unei legi în faţa unei instanţe căreia i se cere să examineze
validitatea unei legi şi să pronunţe anularea acesteia în caz de neconstituţionalitate;
respectiv controlul pe cale de excepţie – considerat un procedeu defensiv – cand
pentru ataca o lege trebuie să aştepţi ca acea lege să ţi se aplice.
4. În funcţie de modul cum este înscris în Constituţie, vorbim de controlul explicit şi
controlul implicit.
5. În funcţie de timpul în care se efectuează, acest control poate fi un control anterior
adoptării legilor , respectiv un control posterior adoptării legilor.

72
6. În România controlul constituţionalităţii îşi regăseşte reglementarea în Titlul V
art. 142-147 din Constituţia, republicată, în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţională.
7. Curtea Constituţională se compune din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9
ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit, 3 dintre ei fiind numiţi de Camera
Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României.
8. În sfera controlului de constituţionalitate intră legile, ordonanţele Guvernului,
iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, hotărârile
plenului Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului, hotărârile plenului
şedinţelor comune ale celor două Camere ale Parlamentului, iniţiativele legislative,
tratatele sau acordurile internaţionale.
9. Procedurile in fata Curtii Constitutionale sunt: procedura jurisdicţională în cazul
controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare; procedura
jurisdicţională în cazul verificării constituţionalităţii initţativelor de revizuire a
Constituţiei; procedura jurisdicţională în cazul controlului constituţionalităţii
tratatelor sau a altor acorduri internaţionale; procedura jurisdicţională în cazul
controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului şi a hotărârilor plenului
Camerei Deputaţilor, a hotaăârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor
două Camere reunite ale Parlamentului; procedura jurisdicţională în cazul
soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
sau de arbitraj comercial, precum şi în cazul celei ridicate de Avocatul Poporului;
procedura jurisdicţională în cazul verificării îndeplinirii condiţiilor pentru
exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
10. Din textul Constituţiei unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale se
observă că aceasta: se pronunţă, hotărăşte, constată, dă aviz, verifică, veghează,
soluţionează, îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de legea organică. Prin dispoziţiile
Legii nr.47/1992, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, se stabileşte
însă că actele Curţii sunt deciziile, hotărârile şi avizele.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Sesizarea Curţii Constituţionale în vederea verificării constituţionalităţii unui
tratat internaţional poate fi realizată de:
a) Preşedintele Senatului;
b) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
c) Avocatul Poporului.
2. Curtea Constituţională verifică rezultatul la alegerile:

73
a) europene;
b) parlamentare;
c) prezidenţiale.
3. Un text de lege constatat neconstituţional după intrarea lui în vigoare este
suspendat timp de:
a) 60 de zile;
b) 30 de zile;
c) 45 de zile.
4. Curtea Constituţională:
a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi
procurorilor;
b) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
c) hotărâşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordinele
ridicate în faţa instanţelor de judecată.
5. Ulterior promulgării Legii X de către Preşedintele României, preşedintele
Senatului constată că mai multe prevederi erau neconstituţionale. În consecinţă,
decide a sesiza Curtea Constituţională, printr-o obiecţie de neconstituţionalitate,
în vederea înlăturării prevederilor apreciate a fi neconstituţionale.
a. Precizaţi dacă Curtea Constituţională va admite sau nu obiecţia de
neconstituţionalitate. Argumentaţi răspunsul formulat.
b. Precizaţi dacă sesizarea Curţii Constituţionale de către preşedintele Senatului
este condiţionată de publicarea Legii X în Monitorul Oficial al României.
Argumentaţi răspunsul formulat.
6. Menţionaţi şi argumentaţi natura juridică a Curţii Constituţionale a României.
7. Precizaţi cine sesizează Curtea Constituţională a României cu excepţia de
neconstituţionalitate, precum şi cu privire la care acte normative poate fi ridicată
o excepţie de neconstituţionalitate.
8. Menţionaţi efectele juridice ale unei decizii pronunţate de Curtea
Constituţională când se pronunţă asupra constituţionalităţii unui partid politic.
9. Precizaţi actele juridice emise de Curtea Constituţională urmare a exercitări
atribuţiilor sale şi menţionaţi ce act emite Curtea Constituţională când se
pronunţă asupra suspendării din funcţie a Preşedintelui României.

74
Modulul III. CETĂŢENIA. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI
ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

Cuprins
Introducere. .............................................................................................................. 69
Competenţe ............................................................................................................... 69
Unitatea de învăţare III.1.Cetăţenia ......................................................................... 70
Unitatea de învăţare III.2. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ....... 84

Introducere
Acest modul de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu notiuni precum
cetatenia; drept fundamental; libertate fundamentală; indatorire fundamentala;
capacitate juridica a cetateanului, statutul juridic al cetateanului. Astfel, studenţii
vor fi introduşi în studiul institutiei juridice a cetateniei romane cat priveste natura
juridica, dobandirea sau pierderea acesteia; drepturile, libertatile si indatoririle
fundamentale ale cetatenilor – natura juridica, sfera drepturilor omului si
cetateanului, clasificarea acestora.

Competenţe
Structura de învăţare permite:
dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a-si insusi si de a delimita elementele
specifice fiecărei noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, precum cele din
cadrul cetateniei romane, respectiv din cadrul drepturilor, libertatilor si
indatoririlor fundamentale;
să identifice şi să interpreteze prevederile constitutionale carora li se
circumscriu notiunile, conceptele, institutiile mai sus specificate.

75
Unitatea de învăţare III.1. Cetăţenia

Cuprins
III.1.1. Introducere ................................................................................................... 70
III.1.2. Competenţe ................................................................................................... 70
III.1.3. Noţiuni generale. Principiile cetăţeniei ........................................................ 70
III.1.4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române ................................................. 72
III.1.5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie .............. 79

III.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu notiunea de cetatenie, cu
principiile cetateniei, cu modurile de dobandire, respectiv de pierdere a cetateniei
romane.

III.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea disctintiei dintre diferitele moduri de
dobandire a cetateniei, respectiv de pierdere a cetateniei, studentul putand
identifica corect, spre exemplu, modul de dobandire a unei cetatenii, principiile
cetateniei, putand astfel opera corect cu conceptele, notiunile, institutiile,
instrumentele aici insusite.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 4 ore.

III.1.3. Noţiuni generale. Principiile cetăţeniei

Noţiunea de cetăţenie interesează atât dreptul constituţional cât şi dreptul internaţional,

dreptul familiei, dar şi alte ramuri de drept.
Noţiunea de cetăţenie este folosită atât în sens juridic, cât şi în sens politic atunci când
este privită ca apartenenţa unui individ la o colectivitate umană organizată într-un stat.
În dreptul constituţional noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o
instituţie juridică – adică o grupare de norme juridice – dar şi o condiţie juridică ce se creează
celor persoane care au calitatea de cetăţean.
În literatura juridică cetăţenia a fost definită ca:

76
 - legătură dintre stat şi individ,
- legătură politică şi juridică,
- apartenenţă juridică,
- calitate a persoanei.
Cetăţenia este legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi
un anumit stat.
Din punct de vedere al naturii juridice cetăţenia este un element al capacităţii juridice
cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.
Normele care reglementează cetăţenia sunt norme ale dreptului constituţional formând
o instituţie a acestei ramuri de drept.
Cetăţenia română este acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile
permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind
apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul
tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României.
Normele privitoare la cetăţenia română se regăsesc în Constituţie, în Legea cetăţeniei
române – Legea nr.21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
în Legea nr. 396/2002 privind ratificarea Convenţiei europene asupra cetăţeniei adoptată la
Strasbourg la 06.11.1997.
Analiza normelor juridice care formează instituţia cetăţeniei permite formularea unor
principii care stau la baza cetăţeniei române:

1. Cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi de legi.

Dintre drepturile de care nu se bucură străinii şi apatrizii enumerăm: dreptul de a alege
şi a fi ales în organele reprezentative, cu exceptiile consacrate prin art.16 din Constitutia,
republicata; dreptul de a fi proprietar de terenuri în România, in conditiile art.44 din
Constitutia Romaniei, republicata; dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România;
dreptul de a fi protejat diplomatic când se află pe teritoriul altui stat, etc.
2. Cetăţenii români sunt ţinuţi să îndeplinească toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi
legile române.
Dintre obligaţiile pe care nu le au străinii şi apatrizii enumerăm: obligaţia de fidelitate
faţă de România; îndatorirea de apărare a patriei, etc.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, astfel precum sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială, indiferent de modul cum au dobândit
cetăţenia. Egalitatea în faţa legii este un principiu constituţional prevăzut de art. 16 din
Constituţie, prin care se subliniază că aceasta presupune lipsa oricăror privilegii pentru orice
categorie de cetăţeni, precum şi a oricărei forme de discriminare, în funcţie de orice fel de
criteriu. De altfel, potrivit art. 4 din Constituţia, republicată, egalitatea între cetăţenii români

77
nu trebuie să fie afectată de niciunul dintre criteriile de discriminare, anume: rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică,
de avere sau de origine socială. De altfel, Convenţia, prin art. 5 pct. 1), impune fiecărui stat
obligaţia de a se conduce după principiul nediscriminării între cetăţenii săi, fie că sunt
cetăţeni prin naştere, fie că au dobândit ulterior cetăţenia acestuia, în construirea
reglementării naţionale privitoare la instituţia cetăţeniei.
4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat – constituie un atribut exclusiv al statului.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 3 pct. 1) din Convenţie, potrivit cărora fiecare stat va
determina prin legislaţia proprie care sunt cetăţenii săi. Astfel, Legea cetăţeniei române
stabileşte, prin art. 2, că modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române sunt cele
prevăzute chiar de acest act normative.
5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.
6. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române al
celuilalt soţ.
Cât priveşte aceste ultime două principii, prin art. 3, Legea cetăţeniei române prevede,
expressis verbis, că încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei între
un cetăţean român şi un străin nu produce efecte asupra cetăţeniei soţilor.
7. Cetăţenia română nu poate fi retrasă celui care a dobândit-o prin naştere. Acesta este un
principiu constituţional, prevăzut, în mod expres, prin art. 5 alin. (2) din Constituţie. Acest
text constituţional se întemeiază inclusiv pe o prevedere din Convenţie prin care se
menţionează, la art. 4, că unele dintre principiile pe care fiecare stat trebuie să le aibă în
vedere în legislaţia internă privind cetăţenia sunt cel potrivit căruia fiecare persoană are
dreptul la cetăţenie, cel potrivit căruia apatridia trebuie evitată, precum şi cel potrivit căruia
nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de cetăţenia sa. Coroborând aceste principii,
precum şi obligaţia constituţională pe care o au statele de a-şi proteja proprii cetăţeni, poate cu
atât mai mult pe cei care au obţinut-o prin naştere, am adăuga, putem explica înscrierea
acestui principiu în Constituţia noastră.

III.1.4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române

A. Dobândirea cetăţeniei române

Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme şi anume:
- sistemul care are la bază principiul jus sangvinis conform căruia copilul devine cetăţeanul
unui stat dacă ambii sau unul dintre părinţi au cetăţenia statului, respectiv
- sistemul care are la bază principiul jus loci conform căruia copilul devine cetăţeanul unui
stat dacă se naşte pe teritoriul acelui stat.
România a adoptat sistemul jus sangvinis.

78
 Din prevederile art. 5 alin. (2) din Constituţie, deducem că există două principale
modalităţi prin care poate fi dobândită cetăţenia română:
- prin naştere, modalitate ce poate fi considerată a fi cea principală;
- prin alte moduri care, raportat la cele menţionate anterior, vor constitui modalităţi derivate
de deobândire a acesteia.
Legislaţia română prevede patru moduri de dobândire a cetateniei române:
a. prin naştere – este cetăţean român copilul care are un părinte cetăţean român;
b. prin repatriere – persoane care au avut cetăţenia română, au pierdut-o şi doresc să şi-o
recapete;
c. prin adopţie – anume urmare a adopţiei unui cetăţean străin de un cetăţean român,
d. la cerere.
Acest ultim mod de dobândire a cetăţeniei impune îndeplinirea cumulativă a unor mai
multor condiţii:
- s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a născut pe
acest teritoriu, domiciliază în conditiile legii pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau,
în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la
data căsătoriei. Este necesar ca în fiecare dintre aceşti ani să domicilieze pe teritoriul statului
român cel puţin 6 luni. Legea cetăţeniei române prevede şi posibilitatea ca, prin excepţie de la
regulă, aceste termene să se reducă până la jumătate în una dintre următoarele situaţii:
solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional, solicitantul este cetăţeanul
unui stat membru al Uniunii Europene, solicitantul a dobândit statul de refugiat potrivit
prevederilor legale, sau solicitantul a învestit în România sume care depăşesc 1.000.000 de
Euro;
- dovedeşte prin comportament, acţiuni şi atitudini loialitate faţă de statul român, nu
întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară
că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;
- a împlinit 18 ani;
- are asigurate în România mijloacele legale pentru o existenţă decentă;
- are un comportament bun şi nu a fost condamnat în ţară sau străinătate pentru infracţiuni
care îl fac nedemn să fie cetăţean român;
- cunoaşte limba română şi posedă cunoştinte elementare de cultură şi civilizaţie românească;
- cunoaşte prevederile Constituţiei şi imnul naţional.
Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi care domiciliază, la data cererii, pe
teritoriul României, născut din părinţi străini sau apatrizi dobândeşte cetăţenia română odată
cu părinţii săi, la cererea depusă de aceştia odată cu propria lor cerere. Dacă însă numai unul
dintre părinţi solicită acordarea cetăţenei române, cetăţenia copilului minor se va hotărî
consensual de către părinţi, iar, în caz de dezacord, de instanţa de judecată (tribunalul) de la
domiciliul copilului. Consimţământul copilului care a împlinit 14 ani este necesar. Cererea

79
pentru acordarea cetăţeniei copilului care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi care domiciliază, la
data cererii, pe teritoriul României, se va depune odată cu cererea părintelui. Copilul va
dobândi cetăţenia română la data la care o va dobândi şi părintele.Dacă un copil se naşte
ulterior depunerii de către părinţi sau de către unul dintre părinţi a cererii pentru acordarea
cetăţeniei române, atunci cererea pentru ca acesta să dobândescă această cetăţenie poate fi
depusă, prin excepţie de la regula enunţată anterior, până la data acordării cetăţeniei române
acestora sau acestuia, după caz.
Cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor care au pierdut această cetăţenie,
precum şi descendenţilor acestora până la gradul II inclusiv şi care cer redobândirea ei, cu
păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în
străinătate, dacă îndeplinesc în mod corespunzător condiţiile mai sus prevăzute, mai puţin cele
legate de domicilierea pe teritoriul statului român, de cunoaşterea limbii române şi a unor
elemente de civilizaţie românească, respectiv a prevederilor Constituţiei şi a imnului naţional.
Aşadar, cei care solicită practic redobândirea cetăţeniei române, respectiv descendenţii
acestora până la gradul II inclusiv, pentru a putea dobândit această cetăţenie trebuie să
îndeplinească cumulativ doar următoarele condiţii:
- să dovedească prin comportament, acţiuni şi atitudini loialitate faţă de statul român, să nu
întreprindă sau sprijine acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi să
declare că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;
- să fi împlinit 18 ani;
- să aibă asigurate în România mijloacele legale pentru o existenţă decentă;
- să nu fi fost condamnat în ţară sau străinătate pentru infracţiuni care îl fac nedemn să fie
cetăţean român.
Aceste prevederi se aplică si apatrizilor fosti cetăţeni români şi descendenţilor acestora
până la gradul II inclusiv. În virtutea unuia dintre principiile cetăţeniei mai sus indicat potrivit
căruia schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei
române al celuilalt soţ, redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nicio consecinţă
asupra cetăţeniei celuilalt soţ. Soţul cetăţean străin sau fără cetăţenie al persoanei care
redobândeşte cetăţenia română poate cere acordarea cetăţeniei române în condiţiile mai sus
mentionate.
Persoanele care au fost cetăţeni români şi care au pierdut cetăţenia română din motive
neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii
acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română, cu
posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea
acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc cumulativ condiţiile privitoare la:
- dovedirea prin comportament, acţiuni şi atitudini a loialităţii faţă de statul român, că nu
întreprind sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară
că nici în trecut nu au întreprins asemenea acţiuni,

80
- faptul că au împlinit 18 ani;
- faptul că nu nu au fost condamnaţi în ţară sau străinătate pentru infracţiuni care îi fac
nedemni să fie cetăţeni români.
În cazul dobândirii cetăţeniei române la cerere sau prin repatriere, legea prevede
obligativitatea depunerii unui jurământ de credinţă faţă de România. În aceste situaţii
cetăţenia română se dobândeşte la data depunerii jurământului.
O situaţie aparte este aceea a copilului găsit pe teritoriul României ai cărui părinţi sunt
necunoscuţi şi care este cetăţean român până la proba contrarie, în virtutea aceluiaşi principiu
jus sangvinis. Astfel se prezumă (este o prezumţie relativă) că cel puţin unul dintre părinţii
copilului este cetăţean român dat fiind că s-a născut pe teritoriul statului român.

Procedura de acordare la cerere a cetateniei române

Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face prin
ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza propunerilor Comisiei
pentru cetăţenie, organism fără personalitate juridică din cadrul autorităţii menţionate.
Această cerere de acordare sau, după caz, de redobândire a cetăţeniei române se
formulează în limba română, se adresează Comisiei pentru cetăţenie şi se depune personal
sau, în cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procură specială şi autentică la sediul
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, fiind însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea
condiţiilor menţionate mai sus.
Cererile de redobândire sau de acordare a cetăţeniei române ale celor care au avut
cetăţenia română şi care, practic doresc a o redobândi, pot fi depuse şi la misiunile
diplomatice sau la oficiile consulare ale României. În cazul în care cererile au fost depuse la
misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, acestea vor fi trimise de îndată
Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.
Comisia pentru cetăţenie verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru
acordarea, redobândirea, retragerea sau renunţarea la cetăţenia română. Aceasta comisie are
activitate permanentă, este formată dintr-un preşedinte şi dinr-un număr de membri care se
stabileşte anual prin ordin al ministrului justiţiei, pentru un mandat de 2 ani. Membrii acesteia
provin din personalul din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, personal de
specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor.
Lucrările Comisiei nu sunt publice, acestea se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 3
membri şi sunt prezidate de preşedinte, iar în lipsa acestuia, de către un membru desemnat de
acesta.
Îndeplinirea sau, dupa caz, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru
acordarea ori redobândirea cetăţeniei române se constată printr-un raport motivat, care se
adoptă de Comisie cu votul majorităţii celor prezenţi. În caz de paritate, votul preşedintelui
Comisiei sau al înlocuitorului acestuia este decisiv.

81
 Cererea de acordare sau de redobândire a cetateniei este înregistrată la secretariatul
tehnic al Comisiei. În cazul în care se constată lipsa unor documente necesare soluţionării
cererii, preşedintele Comisiei solicită, prin rezoluţie, completarea dosarului. În cazul în care,
în termen de cel mult 4 luni de la primirea solicitării, nu sunt transmise actele necesare,
cererea se va respinge ca nesusţinută.
Preşedintele Comisiei, prin rezoluţie, stabileşte termenul la care se va dezbate cererea
de acordare sau redobândire a cetăţeniei, dispunând totodată solicitarea de relaţii de la orice
autorităţi cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi menţionate mai sus.
În cazul în care sunt întrunite condiţiile pentru acordarea cetăţeniei române, Comisia
stabileşte, într-un termen ce nu va depăşi 6 luni, programarea persoanei la interviul organizat
pentru verificarea condiţiilor privind cunoaşterea limbii române şi a noţiunilor elementare de
cultură şi civilizaţie românească, respectiv cunoaşterea prevederilor Constituţiei României şi a
imnului naţional.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea ori
redobândirea cetăţeniei, precum şi în cazul nepromovării interviului ori al neprezentării, în
mod nejustificat, la susţinerea acestuia, Comisia, printr-un raport motivat, propune
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respingerea cererii. O nouă cerere de
acordare sau de redobândire a cetăţeniei române se poate depune după 6 luni de la respingerea
cererii anterioare.
Dacă solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va întocmi un raport în care
va menţiona întrunirea condiţiilor legale pentru acordarea sau, după caz, redobândirea
cetăţeniei. Raportul, însoţit de cererea de acordare ori de redobândire a cetăţeniei, va fi
înaintat preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Preşedintele Autorităţii Naţionale
pentru Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, emite într-un termen ce
nu va depăşi 3 zile ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române, după caz.
Ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române se comunică solicitantului, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în termen de 3 zile de la data emiterii
ordinului.
În cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, preşedintele Autorităţţii
Naţionale pentru Cetăţenie respinge, prin ordin, cererea de acordare sau de redobândire a
cetăţeniei, ordin care, de asemenea, se comunică de îndată solicitantului, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire.
Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetăţeniei române poate
fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Tribunalul Bucureşti, Secţia
contencios administrativ şi fiscal. Hotărârea Tribunalului nu este definitivă şi poate fi supusă
recursului la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Însă, cetăţenia română se acordă sau se redobândeşte la data depunerii
jurământului de credinţă. Astfel, în termen de 6 luni de la data comunicării ordinului

82
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau redobândire a cetăţeniei
române, persoanele cărora li s-a acordat sau care au redobândit cetăţenia română vor depune
jurământul de credinţă faţă de România. Jurământul de credinţă se depune în şedinţă solemnă
în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia
dintre cei 2 vicepreşedinţi ai autorităţii delegaţi în acest sens.
După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de cetăţenie română, care va fi
întocmit în două exemplare, semnate de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie,
dintre care un exemplar va fi înmânat titularului. Ambele exemplare ale certificatului conţin
elemente de siguranţă şi au aplicate fotografii ale titularului.
În situaţia în care copiii minori dobândesc cetăţenia română odată cu părinţii sau cu
unul dintre ei, acestora li se va elibera certificat de cetăţenie, dar nu depun jurământul. În
cazul în care copilul devine major în timpul procesului de soluţionare a cererii şi până la data
dobândirii cetăţeniei române, acesta va depune jurământul şi i se va elibera certificatul de
cetăţenie.
Persoana care a obţinut cetăţenia română păstrându-şi domiciliul în străinătate, în
condiţiile prevăzute mai sus, va depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii
diplomatice sau al oficiului consular al României din ţara în care domiciliază. În acest caz,
certificatul de cetăţenie română va fi eliberat de şeful misiunii diplomatice sau al oficiului
consular respectiv.
Nedepunerea, din motive imputabile persoanei care a obţinut cetăţenia română, a
jurământului de credinţă, în termenul prevăzut, atrage încetarea efectelor ordinului de
acordare sau de redobândire a cetăţeniei române faţă de persoana în cauză.
Constatarea încetării efectelor ordinului de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române
faţă de persoanele care nu au depus jurământul în condiţiile legii se face de către preşedintele
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, la sesizarea direcţiei de specialitate din cadrul
autorităţii, sau, după caz, de şeful misiunii diplomatice ori al oficiului consular.
Persoana care decedează înaintea depunerii jurământului de credinţă faţă de România
este recunoscută ca fiind cetăţean român, la cererea succesorilor săi legali, de la data emiterii
ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau de redobândire
a cetăţeniei române, urmând a fi eliberat certificatul de cetăţenie de către Comisie. Cererea
poate fi depusă în termen de un an de la data decesului titularului cererii de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei române.
Persoana care nu poate depune jurământul de credinţă faţă de România din cauza unui
handicap permanent sau a unei boli cronice obţine cetăţenia română de la data emiterii
ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau, dupa caz, de
redobândire a cetăţeniei române, pe baza cererii şi a înscrisurilor medicale, transmise în acest
sens, personal sau prin reprezentantul legal ori convenţional cu mandat special, până la data
finalizării procedurii de acordare sau, după caz, de redobândire a cetăţeniei. Cererea adresată

83
Comisiei privind eliberarea certificatului de cetăţenie poate fi formulată în termen de un an de
la data luării la cunoştinţă a termenului de depunere a jurământului de credinţă. Nedepunerea
cererii în termenul de un an atrage încetarea efectelor ordinului preşedintelui Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române.
Printr-o modificare din anul 2015 a Legii cetăţeniei române, se poate acorda, la cerere,
cetăţenia română şi următoarelor categorii de persoane:
- persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care a contribuit în mod deosebit la protejarea
şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, cu posibilitatea stabilirii
domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii: dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de
statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii
naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni; a împlinit vârsta de 18
ani; este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate
pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
- persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care poate contribui în mod semnificativ la
promovarea imaginii României prin performanţe deosebite în domeniul sportului, cu
posibilitatea stabilirii domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) solicitantul va reprezenta România în loturile naţionale, în conformitate cu reglementările
statutare ale federaţiei sportive internaţionale la care România este afiliată;
b) solicitantul îndeplineşte urmatoarele condiţii: dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi
atitudine, loialitate faţă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii
de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;
a împlinit vârsta de 18 ani; este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară
sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român, şi îşi
exprimă ataşamentul faţă de România şi faţă de sistemul de valori specific societăţii
româneşti.
În cazul celor care în aceste condiţii solicită acordarea cetăţeniei române, anume doar atunci
când este vorba despre persoana fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care poate contribui în
mod semnificativ la promovarea imaginii României prin performanţe deosebite în domeniul
sportului, prin excepţie de la procedura detaliată mai sus, acordarea cetăţeniei române se face
prin hotărâre de guvern, la propunerea ministerului de resort (actualmente este Ministerul
Tineretului şi Sportului).

B. Pierderea cetăţeniei române

Pierderea cetăţeniei române se poate produce prin:
1. retragere;
2. renunţare;

84
 3. alte cazuri.

1. Retragerea cetăţeniei române apare ca o sancţiune care nu poate fi aplicată celui care a
dobândit-o prin naştere.
De asemenea nu se poate aplica decât persoanei vinovate, nu şi membrilor familiei
sale şi numai dacă acesta se află în afara teritoriului României, cu excepţia situaţiei în care a
obţinut-o fraudulos, respectiv dacă se dovedeşte că are legături sau a sprijinit sub orice formă
grupări teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Pierderea cetăţeniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei române.
Motivele pentru care poate interveni pierderea cetăţeniei române prin retragere sunt:
- cetăţeanul român săvârşeşte în străinătate fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele
statului român sau prestigiul ţării;
- cetăţeanul român se înrolează, aflându-se în străinătate, în forţele armate ale unui stat cu care
România a rupt relaţiile diplomatice sau se află în stare de război;
- cetăţeanul român a obţinut cetăţenia în mod fraudulos;
- cetăţeanul român este cunoscut ca având legături sau a sprijinit sub orice formă grupări
teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru
retragerea cetăţeniei române poate sesiza, în scris, Comisia pentru cetăţenie din cadrul
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, având obligaţia să prezinte dovezile de care dispune.
Preşedintele Comisiei stabileşte, prin rezoluţie, termenul la care se va dezbate sesizarea de
retragere, dispunând totodată:
a) solicitarea punctului de vedere al autorităţilor competente cu privire la îndeplinirea
condiţiilor legale privind retragerea cetăţeniei;
b) invitarea persoanei care a formulat sesizarea, precum şi a oricărei persoane care ar putea da
informaţii utile soluţionării cererii;
c) citarea persoanei în cauză la domiciliul cunoscut sau, dacă acesta nu se cunoaşte, prin
publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.
Citarea persoanei are loc cu cel puţin 6 luni înainte de termenul fixat pentru dezbaterea
sesizării.
La termenul stabilit pentru dezbaterea sesizării, Comisia verifică îndeplinirea
condiţiilor necesare retragerii cetăţeniei române. Aceasta audiază persoanele citate, precum şi
persoana în cauză. Lipsa persoanei legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurilor de
retragere a cetăţeniei române.
În cazul în care constată îndeplinirea sau, dupa caz, neîndeplinirea condiţiilor legale de
retragere a cetăţeniei române, Comisia va propune preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru

85
Cetăţenie, printr-un raport motivat, aprobarea retragerii cetăţeniei române sau, după caz,
respingerea sesizării.
Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiile de
mai sus, emite ordinul de retragere a cetăţeniei române, respectiv de respingere a sesizării de
retragere a cetăţeniei, în cazul în care constată neîndeplinirea aceloraşi condiţii.
Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de admitere sau de
respingere a sesizării de retragere a cetăţeniei se comunică persoanei în cauză, precum şi
persoanei care a făcut sesizarea, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Ordinul poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Tribunalul
Bucureşti, hotărârea tribunalului putând fi atacată cu recurs la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Pierderea cetăţeniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei române.

2. Renunţarea la cetăţenia română – este un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin
de statutul juridic al persoanei în raport cu statul al cărui cetăţean este.
Condiţiile cumulative necesare aprobării cererii de renunţare sunt următoarele:
- cetăţeanul a împlinit 18 ani;
- nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi ori nu are de executat o pedeapsă penală;
- nu este urmărit pentru debite, ori le achită, ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru
executarea lor;
- a dobândit ori a solicitat şi are asigurări că va obţine o altă cetăţenie:
- există motive temeinice pentru susţinerea unei astfel de cereri.
Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie dispune, prin ordin, aprobarea sau,
după caz, respingerea cererii de renunţare la cetăţenia română, pe baza raportului Comisiei
pentru cetăţenie, prin care aceasta constată îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor
menţionate. Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare sau,
după caz, de respingere a cererii de renunţare la cetăţenia română se comunică solicitantului,
prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Ordinul poate fi atacat, în termen de 15
zile de la data comunicării, la Tribunalul Bucureşti, hotărârea tribunalului putănd fi atacată cu
recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Pierderea cetăţeniei române prin renunţare are loc la data eliberării adeverinţei de
renunţare la cetăţenia română.
Dovada renunţării la cetăţenia română se face cu adeverinţa eliberată de secretariatul
Comisiei, pentru persoanele cu domiciliul în România, ori de misiunile diplomatice sau
oficiile consulare ale României, pentru persoanele cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, în
baza ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Neprezentarea în vederea
eliberării acestei adeverinţe în termen de 6 luni de la data comunicării ordinului preşedintelui

86
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a renunţării la cetăţenie, are drept
consecinţă încetarea efectelor ordinului faţă de persoana în cauză.

3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române sunt:

- adopţia unui copil minor de către cetăţenii străini;
- stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României (dacă părinţii sunt cetăţeni străini);
- anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni români.

III.1.5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie

Dovada cetăţeniei se face cu cartea de identitate sau, după caz, cu buletinul de

identitate, cu paşaportul, cu titlul de călătorie fără menţiunea «identitate incertă», cu
certificatul de cetăţenie română eliberat de Comisia pentru acordarea cetăţeniei după
depunerea jurământului sau cu dovezile de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în
străinătate eliberate, la cerere, în caz de nevoie, de misiunile diplomatice sau oficiile
consulare ale României. Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu
paşaportul, cu titlul de călătorie fără menţiunea «identitate incertă», cu certificatul de
cetăţenie sau cu certificatul său de naştere, însoţit de cartea de identitate, după caz, sau
paşaportul oricăruia dintre părinţi, ori cu dovezile de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în
străinătate eliberate, la cerere, în caz de nevoie, de misiunile diplomatice sau oficiile
consulare ale României.
Cetăţenia de onoare se poate acorda unor străini care au adus servicii deosebite ţării şi
naţiunii române de către Parlamentul României la propunerea Guvernului, fără nicio altă
formalitate. Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice ale
cetăţenilor români cu excepţia drepturilor electorale şi a dreptului de a ocupa o funcţie
publică.
Dubla cetăţenie este îngăduită potrivit legii române, chiar şi multipla cetăţenie.

Să ne reamintim...
1. Cetăţenia română este acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile
permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat,
dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de
a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile
României.
2. Modurile de originare de dobandire a cetateniei sunt: jus sangvinis (legea
sangelui) si jus loci (legea locului), in sistemul romanesc operand jus sangvinis in
virtutea caruia copilul dobandeste cetatenia romana la nastere pentru ca se naste din

87
parinti ce au cetatenie romana sau cel putin unul dintre parinti are cetatenie romana.
3. Principiul jus sangvinis este cel in virtutea caruia i se acorda cetatenie romana si
copilului gasit pe teritoriul Romaniei, prezumtia relativa potrivit careia cel putin
unul dintre parintii acestuia a avut cetatenia romana, poate fi rasturnata prin proba
contrarie.
4. Modurile de dobndire a cetateniei romane, recunoscute de legislatia in vigoare,
sunt: prin nastere, prin repatriere, prin adoptie, la cerere.
5. Modurile principale de pierdere a cetateniei romane sunt: retragerea cetateniei
romane si renuntarea la cetatenia romana.
6. Cetateanul roman care a dobandit aceasta cetatenie prin nastere, nu-si poate pierde
cetatenia prin retragere.

Rezumat
1. Normele privitoare la cetăţenia română se regăsesc în Constituţie, în Legea
cetăţeniei române – Legea nr.21/1991, republicata, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi în Legea nr. 396/2002 privind ratificarea Convenţiei europene
asupra cetăţeniei adoptată la Strasbourg la 06.11.1997.
2. Principiile care stau la baza cetăţeniei române sunt: numai cetăţenii români sunt
titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi de legi; numai cetăţenii români
sunt ţinuţi să îndeplinească toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile
române; cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere
sau origine socială, indiferent de modul cum au dobândit cetăţenia; cetăţenia este în
exclusivitate o chestiune de stat; căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra
cetăţeniei soţilor; schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect
asupra cetăţeniei române al celuilalt soţ.
3. Dobândirea cetateniei în general cunoaste doua sisteme si anume:
- sistemul care are la baza principiul jus sangvinis conform caruia copilul devine
cetateanul unui stat daca ambii sau unul dintre parinti au cetatenia statului, respectiv
- sistemul care are la baza principiul jus loci conform caruia copilul devine
cetateanul unui stat daca se naste pe teritoriul acelui stat.
4. Dobândirea cetateniei romane la cerere impune îndeplinirea cumulativa unor
conditii de catre persoana solicitanta: s-a nascut si domiciliaza, la data cererii, pe
teritoriul României sau, desi nu s-a nascut pe acest teritoriu, domiciliaza în conditiile
legii pe teritoriul statului român de cel putin 8 ani sau, în cazul în care este casatorit

88
si convietuieste cu un cetatean român, de cel putin 5 ani de la data casatoriei. Este
necesar ca în fiecare dintre acesti ani sa domicilieze pe teritoriul statului român cel
putin 6 luni; dovedeste prin comportament, actiuni si atitudini loialitate fata de statul
român, nu întreprinde sau sprijina actiuni împotriva ordinii de drept sau a securitatii
nationale si declara ca nici în trecut nu a întreprins asemenea actiuni; a împlinit 18
ani; are asigurate în România mijloacele legale pentru o existenta decenta; nu a fost
condamnat în tara sau strainatate pentru infractiuni care îl fac nedemn sa fie cetatean
român; cunoaste limba româna si poseda cunostinte elementare de cultura si
civilizatie româneasca; cunoaste prevederile Constitutiei si imnul national.
5. Retragerea cetateniei române apare ca o sanctiune care nu poate fi aplicata celui
care a dobândit-o prin nastere.
6. Renuntarea la cetatenia româna este un mod amiabil de rezolvare a unor probleme
ce tin de statutul juridic al persoanei.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Cetăţenia este:
a) legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit
stat;
b) legătura politică şi juridică temporară dintre o persoană fizică şi un anumit
stat;
c) legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi toate statele
recunoscute de Organizaţia Naţiunilor Unite.
2. Principiul jus sangvinis presupune că:
a) un copil devine cetăţeanul unui stat doar dacă ambii părinţi au cetăţenia
statului respectiv;
b) un copil devine cetăţeanul unui stat doar dacă se naşte pe teritoriul acelui stat;
c) un copil devine cetăţeanul unui stat doar dacă ambii părinţi sau unul dintre
aceştia au cetăţenia statului respectiv.
3. XY, cetăţean român, urmare a naşterii din părinţi cetăţeni români, şi, în
prezent, cu domiciliul în Statele Unite ale Americii, este condamnat de o instanţă
de judecată din Statele Unite ale Americii pentru activităţile de sprijinire, prin
diferite mijloace şi forme, a unei grupări teroriste deosebit de periculoase.
Urmare a pronunţării hotărârii de condamnare şi a comunicării acesteia
autorităţilor române, Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie decide retragerea
cetăţeniei române a lui XY.
a. Precizaţi dacă decizia luată de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie este
corectă sau nu. Argumentaţi răspunsul formulat.

89
b. Precizaţi care sunt efectele schimbări domiciliului de către XY din România în
Statele Unite ale Americii asupra cetăţeniei române. Argumentaţi răspunsul
formulat.
4. Cetăţenia română dobândită prin naştere se poate pierde:
a) prin adoptarea unui minor de cetăţeni străini;
b) prin retragerea cetăţeniei de către autorităţile statului cu titlul de sancţiune;
c) prin depunerea unei cereri de renunţare.
5. Copilul găsit pe teritoriului României dobândeşte cetăţenia română în virtutea:
a) principiului jus loci;
b) principiului jus sangvinis;
c) ambelor principii – jus loci şi jus sangvinis.
6. Căsătoria:
a) determină schimbarea automată a cetăţeniei soţilor;
b) nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei;
c) nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei, decât dacă aceştia au sub 18
ani.
7. Cetăţeanul străin poate dobândi cetăţenia română, la cerere, dacă:
a) s-a născut numai pe teritoriul României;
b) a împlinit 18 ani;
c) este apatrid.
8. Retragerea cetăţeniei române:
a) este un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al
persoanei;
b) poate fi aplicată doar în cazul persoanelor care au dobândit cetăţenia română
prin naştere;
c) apare ca o sancţiune aplicată celui care a dobândit cetăţenia română, dar nu
prin naştere.
9. Precizaţi natura juridică a cetăţeniei.
10. Identificaţi cele 2 moduri originare de dobândire a cetăţeniei şi explicaţi
conţinutul acestora.
11. Precizaţi care sunt modurile de pierdere a cetăţenie române şi identificaţi
modul amiabil de pierdere a acesteia.
12. Menţionaţi cu şi în ce situaţii îi poate fi retrasă cetăţenia română unei
persoane.

90
Unitatea de învăţare III.2. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale

Cuprins
III.2.1. Introducere ................................................................................................... 84
III.2.2. Competenţe ................................................................................................... 84
III.2.3. Noţiune şi natură juridică. Corelaţia dintre reglementările internaţionale şi
cele interne privind drepturile fundamentale ale omului..........................................84
III.2.4. Sfera drepturilor omului şi clasificarea acestora ......................................... 89
III.2.5.Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor...............................................................................................................92
III.2.6.Inviolabilităţile. Drepturile şi libertăţile social – economice şi culturale .... 97
III.2.7. Drepturile exclusiv politice. Drepturile şi libertăţile social – politice.
Drepturile garanţii.................................................................................................. 108
III.2.8.Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor .................................................... 113

III.2.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu notiunea de drept fundamental,
libertate fundamentala, indatorire fundamentala, cu natura juridica a drepturilor
fundamentale, cu diferitele categorii de drepturi si libertati fundamentale.

III.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea disctintiei dintre diferitele categorii de
drepturi si libertati fundamentale, dintre aceste drepturi si libertati, dintre
drepturile omului si drepturile cetateanului, studentul putand identifica corect,
spre exemplu, continutul drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale,
putand astfel a opera corect cu conceptele, notiunile, institutiile, instrumentele aici
insusite.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

91
 III.2.3. Noţiune şi natură juridică. Corelaţia dintre reglementările internaţionale
şi cele interne privind drepturile fundamentale ale omului

1. Noţiunile de drepturi şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Drepturile fundamentale nu sunt doar o realitate, ci şi o finalitate a întregii activităţi

umane. Drepturile fundamentale sunt o limbă comună tuturor oamenilor.
Caracteristicile fundamentale ale acestor drepturi pot fi considerate a fi următoarele:
• drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, adică facultăţi ale subiectelor de drept de a
cere o atitudine corespunzătoare celorlalte subiecte de drept, de a acţiona într-un anumit fel,
de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului.
• drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale, trăsătură ce le deosebeşte de celelalte
drepturi. J.J. Rousseau, în lucrarea „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între
oameni”, considera că drepturile fundamentale sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni
nu se poate atinge în nici un fel. Aceste drepturi sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi
personalitatea lor, acest caracter de „esenţiale” este dobândit în raport cu condiţiile concrete
de existenţă ale unei societăţi. Acest caracter poate diferi de la o perioadă istorică la alta în
cadrul aceleaşi societăţi.
• drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite, precum declaraţii de drepturi (A se
vedea în acest sens „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” din Franţa din 1789) sau
constituţii.

Exemple
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din 1789, prevedea încă din
Preambul faptul că „Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea
Națională, considerând că ignorarea, uitarea sau disprețuirea drepturilor
omului sunt singurele cauze ale nefericirilor populare și ale corupției
guvernelor, au decis să expună, într-o declarație solemnă, drepturile naturale,
inalienabile și sacre ale omului, astfel încât această declarație, prezentă
permanent la toți membrii corpului social, să le amintească fără încetare
drepturile și îndatoririle lor; astfel încât actele puterii legislative și cele ale
puterii executive, putând fi oricând comparate cu scopul oricărei instituții
politice, să fie prin urmare mai respectate; astfel încât cererile cetățenilor,
fondate de acum înainte pe principii simple și incontestabile, să se fondeze pe
respectarea Constituției și a fericirii tuturor.
În consecință, Adunarea Națională recunoaște și declară, în prezența și sub
auspiciile Ființei Supreme, drepturile următoare ale omului și cetățeanului.”

92
 Prin art. 1 era consacrat principiul egalităţii în drepturi, precum şi cel al
libertăţii, fiind prevăzut că „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi.
Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică”. Această
declaraţie este şi astăzi un act cu valoare constituţională. În acelaşi sens sunt şi
prevederile constituţionale din Noua Zeelandă care au înscris drepturile şi
libertăţile fundamentale în Declaraţia de drepturi, act constituţional în vigoare
din 1990, cuprinzând 29 de articole.
Alte state au cuprins în constituţii un capitol destinat drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. Astfel sunt, spre exemplu, Constituţia Croaţiei (este în vigoare din
2004) cu Capitolul III, cu art. 14-69 sau Constituţia Estoniei (este în vigoare din
1992) cu Capitolul II, cu art. 8-55.

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru

viaţa, libertatea şi personalitatea (demnitatea) acestora, indispensabile pentru libera
dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin constituţie şi garantate prin
constituţie şi legi.

Precizări terminologice
1. Din punct de vedere juridic nu există nici o deosebire între termenul de „drept” şi cel de
„libertate”. Nuanţarea acestor termeni poate avea ca explicaţii pe de o parte faptul că, iniţial,
din punct de vedere istoric, primele au apărut libertăţile, iar, pe de altă parte, în anumite
exprimări, trebuie să ţinem cont de expresivitatea şi frumuseţea limbajului juridic.
2. Expresia „libertăţi publice” denotă faptul că acestea cuprind toate drepturile şi libertăţile
individului, dar şi faptul că acestea aparţin dreptului public.
3. Nu trebuie confundate, considerându-se că au un conţinut identic şi aceleaşi garanţii,
drepturile omului şi drepturile cetăţeanului. Va trebui să ţinem cont de diferenţele existente
între cetăţeni, pe de o parte, şi cetăţeni străini şi apatrizi, pe de altă parte.
4. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale sunt şi o instituţie juridică, caz în care
este desemnat, de fapt, grupul de norme juridice, norme unite prin obiectul comun de
reglementare, care le reglementeaza.

Îndatoririle fundamentale sunt şi acestea înscrise în documente de o importanţă juridică

deosebită. Acestea sunt obligaţii ale cetăţenilor, au o valoare mai mare decât alte îndatoriri, iar
realizarea lor poate fi asigurată, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Îndatoririle fundamentale sunt obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de
către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în constituţie şi asigurate în
realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

93
II. Natura juridică a drepturilor fundamentale

Drepturile fundamentale nu se disting de celelalte drepturi subiective nici prin natura

lor, nici prin obiectul lor, ci prin importanţa economică, politică şi socială pe care acestea o
au.
Interesul teoretic şi practic al discutării naturii juridice a drepturilor fundamentale
explică şi fundamentarea, în acest sens, a mai multor teorii. Astfel putem menţiona:
• Teoria drepturilor naturale
Principalii susţinători ai acesteia au fost, spre exemplu, J. Locke sau J. J. Rousseau.
Această teorie pune accentul pe faptul că drepturile fundamentale sunt diferite de celelalte
drepturi pentru că cetăţeanul le dobândeşte în calitatea sa de om, sunt opozabile statului şi nu
sunt stabilite prin legi, contracte.
• Teoria individualistă
Principalii susţinători sunt: F. Bastiat sau J. P. H. E. A. Esmein. Esmein considera că
originea oricărui drept se află în individ pentru că acesta singur este o fiinţă reală, liberă şi
responsabilă.
• Teoria drepturilor reflexe
Principalul susţinător este considerat G. Jellinek care considera că nu există nici o
deosebire între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, ambele fiind o creaţie a
dreptului obiectiv. Acesta face o diferenţiere între drepturi pornind de la distincţia dintre
puterea juridică şi posibilităţile juridice. Astfel, acest autor consideră că drepturile obişnuite
conţin atât putere juridică, cât şi posibilitate juridică, pe când drepturile publice presupun doar
puteri de voinţă create exclusiv de lege ce nu presupun şi o activitate garantată de lege.
În concluzie se poate afirma că nu există nici o diferenţiere calitativă între drepturile
fundamentale şi celelalte drepturi pentru că toate sunt drepturi subiective. Unii doctrinari
consideră aceste drepturi ca fiind elemente definitorii ale capacităţii de folosinţă, fapt pe care
îl considerăm de neacceptat pentru că în dreptul constituţional nu operăm cu clasificarea
capacităţii juridice în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Alţii consideră că
aceste drepturi reprezintă conţinutul unui raport juridic (cetăţenia), dar aceasta nu este un
raport juridic. Considerăm, aşadar, drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective
care, alături de obligaţiile corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului..

III. Corelaţia dintre reglementările interne şi internaţionale privind drepturile fundamentale

ale omului şi cetăţeanului

Drepturile fundamentale ale omului şi, ulterior, ale cetăţeanului, au fost consacrate, de-
a lungul timpului, în documente cu o forţă juridică mai mică sau mai mare. Cel de-al doilea

94
război mondial a determinat omenirea şi, în primul rând, pe liderii acesteia să adopte
declaraţii de drepturi, dar şi alte acte normative internaţionale prin care să reglementeze şi să
ofere, astfel, o garanţie la nivel internaţional a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, ale oricărui om fără nici o discriminare. Astfel, au apărut pe plan mondial :
• Declaraţia Universală a drepturilor omului – 10.12.1948;
• Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale –
16.12.1967, ratificat de România în anul 1974 şi intrat în vigoare la data de 3.01.1976;
• Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice – 16.12.1967, ratificat de
România în anul 1974 şi intrat în vigoare la data de 23.03.1976;
• Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa – Helsinki, 1975;
• Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentaţilor statelor participante la
Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, 1989;
• Carta de la Paris pentru o noua Europa – 1990.
Există şi o serie de documente internaţionale specializate pe diferite categorii de
drepturi.
Aceste documente au fost adoptate şi la nivel regional, putându-se vorbi, astfel, despre:
1. Convenţia europeană a drepturilor omului – 1950;
2. Convenţia interamericană – 1969;
3. Convenţia africană – 1981.
Aceste convenţii au promovat proceduri şi mecanisme ce asigură promovarea şi
protecţia drepturilor omului, cu precădere a celei de natură juridică.
Există, în consecinţă, două categorii de reglementări – cele interne şi cele
internaţionale.
În ceea ce priveşte corelaţia dintre documentele interne şi cele internaţionale se poate
vorbi despre acestea ţinându-se cont de cerinţele cooperării internaţionale, precum şi de
respectarea principiului suveranităţii statelor.
Toate documentele internaţionale trebuie să reprezinte, de fapt, o garanţie
internaţională suplimentară privind executarea acestor drepturi şi libertăţi – mecanismul
internaţional nu intervine decât în cazul eşecului garanţiei naţionale. Individul nu are calitatea
de subiect internaţional de drept, el nu poate revendica drepturile sale în mod direct la
organizaţiile internaţionale. Aceste proceduri au rol limitat şi derogator, putându-se apela la
ele doar în cazuri expres prevăzute de normele internaţionale.
Referitor la raportul dintre criteriile naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale şi
cele ale Uniunii Europene se pune problema care este protecţia optimă. Reglementările
interne se pot impune prin forţa lor morală, acestea fiind prioritare în ceea ce priveşte
proclamarea şi garantarea drepturilor fundamentale. Reglementarea drepturilor şi de actele
normative ale Uniunii Europene se face cu reflectarea principiului suveranităţii statelor,
consacrându-se calitatea de membri egali ai comunităţii regionale a acestora, oferindu-se o

95
garanţie suplimentară – „de rezervă” – faţă de cea naţională, care poate fi activată doar atunci
când cea din urmă nu face faţă sau nu operează deloc sau necorespunzător.
Aceasta motivează şi prevederile Constituţiei României care reglementează corelaţia
dintre aceste reglementări într-o viziune nouă, modernă şi eficientă.

III.2.4. Sfera drepturilor omului şi clasificarea acestora

Nu toate drepturile fundamentale au fost proclamate în acelaşi timp. Putem afirma

chiar că evoluţia societăţii moderne a dus şi va mai duce la identificarea şi solicitarea de către
a oameni a celor mai diferite drepturi.
Astfel, vom putea vorbi despre drepturile de primă generaţie – drepturile civile şi
politice – proclamate de oameni în cadrul luptei împotriva tiraniei, a despotismului. Aceştia
şi-au revendicat poziţia egală, din punct de vedere juridic, în faţă legii.
Drepturile de-a doua generaţie, precum cele sociale, economice şi culturale, mai ales
dreptul la muncă, dreptul la învăţătură, dreptul la protecţie socială, au apărut mai târziu.
Acestea presupun acţiuni din partea statului, drepturile neputând fi realizate de cetatean doar
prin forţe proprii, acesta având nevoie „de o mână de ajutor din partea statului”. Aceste
drepturi s-au impus mai ales după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Drepturile din a treia generaţie sau drepturile de solidaritate, cum mai sunt denumite,
sunt drepturi ce pot realizate doar prin colaborarea dintre state. Astfel de drepturi sunt: dreptul
la un mediu înconjurător sănătos, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare.
Au apărut şi alte drepturi care încearcă să pună accentul pe personalitatea umană, pe
raporturile dintre individ şi stat, precum: dreptul la dezvoltare privit atât individual, cât şi ca
drept al naţiunilor, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanităţii, dreptul la
asistenţă umanitară, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la intimitate. Au fost enunţate şi
drepturi pe care le putem considera chair hilare, precum: dreptul de a fi lăsat în pace, dreptul
de a te indigna, dreptul la nostalgie.
Referitor la dreptul al autodeterminare trebuie să ţinem cont de 2 realităţi:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a încercat să cuprindă mai toate
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
2. Fiecare stat îşi va adapta drepturile la posibilităţile pe care le are cu respectarea
anumitor limite.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu consacră acest drept, însă majoritatea
celorlate documente internaţionale, cu precădere Actul final al Conferinţei pentru securitate şi
cooperare în Europa din 1975, consacră acest drept consfinţind astfel legătura dintre stat şi
individ. Unii consideră că acest drept este „cel mai fundamental dintre toate drepturile
omului”, unii îl consideră un principiu fundamental al dreptului internaţional, iar alţii îl
consideră o condiţie esenţială pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor omului.

96
 Dreptul la autodeterminare poate fi consacrat de documentele internaţionale ţinându-se
cont de principiile omului, printre care, în special, de: autodeterminare, egalitate în drepturi,
nediscriminare.
Totuşi nu trebuie să uităm, şi apreciem că aceasta a fost şi motivarea pentru care
legiuitorul constituant român nu a inclus printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţeanului dreptul la autodeterminare, faptul că acesta este un drept colectiv, şi nu un drept
individual precum cele consacrate de documentele internaţionale menţionate mai sus şi de
constituţii. Dreptul la autodeterminare este consacrat de Proclamaţia de la Teheran.

Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Necesitatea clasificării drepturilor şi libertăţilor fundamentale a apărut o dată ce aceste
drepturi au consacrate în constituţii şi-n convenţii internaţionale.
O clasificare recunoscuta de doctrinari îi aparţine lui Pellegrino Rossi care
menţionează că drepturile pot fi private, publice şi politice.
Paul Negulescu le clasifica în libertăţi primordiale şi libertăţi secundare, menţionând
faptul că în perioada interbelică drepturile social-economico-politice şi majoritatea drepturilor
politice nu erau consacrate de acte normative.
O altă clasificare este cea în drepturi individuale şi drepturi colective (dreptul
popoarelor la autodeterminare, dreptul la eliberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere
în sindicate).
Putem aprecia că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamă drepturile
individului, iar Proclamaţia de la Teheran consacră colectivitatea şi drepturile sale.
Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt individuale prin destinatarul lor, dar având
în vedere că acestea sunt consacrate de state pot fi considerate şi drepturi colective.
Clasificarea drepturilor şi libertăţilor nu reprezintă o ierarhizare a acestora, trebuind să
ţinem cont de indivizibilitatea acestora, toate drepturile formând un tot unitar.
Această clasificare este:
• Inviolabilităţile
1. dreptul la viaţă
2. dreptul la integritate fizică
3. dreptul la integritate psihică
4. libertatea individuală
5. dreptul la apărare
6. dreptul la liberă circulaţie
7. dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
8. inviolabilitatea domiciliului
• Drepturile social-economice şi culturale
1. dreptul la învăţătură

97
2. dreptul la ocrotirea sănătăţii
3. dreptul la muncă şi protecţie socială
4. dreptul la grevă
5. dreptul la proprietate privată
6. dreptul la moştenire
7. dreptul la un nivel de trai decent
8. dreptul la căsătorie
9. dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
10. dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială
11. accesul la cultură
12. dreptul la un mediu sănătos
13. libertatea economică
• Drepturile exclusiv politice
1. dreptul la vot
2. dreptul de a fi ales
• Drepturile social-politice
1. libertatea conştiinţei
2. libertatea de exprimare
3. dreptul la informaţie
4. libertatea întrunirilor
5. dreptul la asociere
6. secretul corespondenţei
• Drepturile garanţii
1. dreptul la petiţionare
2. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
• Dreptul la azil
Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt:
1. îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile
2. îndatorirea de fidelitate faţă de ţară
3. îndatorirea de apărare a patriei
4. îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice
5. îndatorirea de a exercita cu bună credinţă drepturile şi libertăţile şi de a respecta drepturile
şi libertăţile celorlalţi.

98
 III.2.5. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor

1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

- potrivit acestui principiu drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile;
- este prevăzut de art. 15 alin. (1) din Constituţia României. Acesta se referă la:
- sfera drepturilor – toate drepturile şi libertăţile aparţin cetăţenilor;
- sfera titularilor – toţi cetăţenii au toate drepturile şi libertăţile din Constituţie;
- aceasta este o posibilitate juridică pentru că exercitarea efectivă a acestora este la latitudinea
fiecărui cetăţean;
- Constituţia consacră principiile înscrise de cele 2 Pacte internaţionale privind drepturile,
pacte semnate în anul 1967;
- universalitatea drepturilor implică universalitatea îndatoririlor;
- se poate afirma că îndatoririle fundamentale devin garanţii ale drepturilor fundamentale.

2. Neretroactivitatea legii
- acest principiu este consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie;
- presupune faptul că legea odată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice doar
pentru viitor;
- este prevăzut şi de art. 6 alin. (1) din Codul Civil, republicat, cu modificările şi completările
ulterioare, şi de art. 3 din Codul Penal, cu modificările şi completările ulterioare;
- Constituţia consacră expres o singură excepţie de la acest principiu: legea penală sau
contravenţională mai favorabilă;
- mai există şi alte excepţii, precum: legile interpretative – aceasta nu este prevăzută de
Constituţie, se recurge la metodele de interpretare, se va lua în considerare sensul „ab initio”
al normei; ultraactivitatea legii – atunci când aceasta îşi produce efectele ulterior ieşirii din
vigoare;
- este obligatoriu pentru toate ramurile de drept, chiar dacă nu toate actele normative esenţiale
pentru acestea îl prevăd ;
- este o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor

- acest principiu este prevăzut de art. 4 alin. (2) şi de art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie;
- art. 4 alin.(1) din Constituţie a introdus un principiu nou specific statelor din Uniunea
Europeană şi, în general, statelor democratice – principiul solidarităţii cetăţenilor unui stat,
solidaritate bazată pe valori comune. Acest principiu este de esenţa vieţii în comun a
oamenilor.

99
- în literatura juridică, reflectându-se starea constituţională, egalitatea în drepturi a cetăţenilor
a fost considerată ca fiind: fie un principiu fundamental, fie o categorie de drepturi, fie un
drept politic. Apreciem că egalitatea în drepturi este un principiu fundamental pentru întreg
domeniul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale.
- există 3 aspecte: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii – art. 16 alin. (3) din Constituţie
consacră expres egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei pentru ocuparea funcţiilor şi
demnităţilor publice; egalitatea în drepturi fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, avere sau origine socială; egalitatea în drepturi fără deosebire de religie, opinie sau
apartenenţă politică.
- egalitatea priveşte toate drepturile indiferent dacă sunt înscrise în Constituţie sau şi-n alte
acte normative;
- egalitatea se manifestă în toate domeniile de activitate;
- nici o măsură luată împotriva pericolului public nu poate duce la discriminare bazată pe rasă,
culoare, sex, limbă, religie, origine socială;
- egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii se referă, în special, la condiţiile de muncă, dar şi
la ocrotirea femeii-mamă, la asistenţa acordată familiei;
- cel de-al doilea aspect al egalităţii evidenţiază faptul că sunt apărate şi garantate drepturile
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.

4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoane care au cetăţenia română şi

domiciliul în România
- este prevăzut de art. 16 alin. (3) şi (4) din Constituţie;
- demnitarii, din punct de vedere constituţional, nu sunt nişte simplii funcţionari publici;
- funcţionarii publici sunt cei care deţin acele funcţii care presupun exerciţiul autorităţii
statale, au un statut aparte şi pentru ocuparea acestor funcţii este necesară depunerea
jurământului de credinţă faţă de ţară;
- alături de cele două condiţii impuse de Constituţie – persoana să aibă cetăţenie română şi
domiciliul în România – cei ce doresc să depună această funcţie sau demnităţi publice trebuie
să îndeplinească toate celelalte condiţii impuse de acte normative, precum Statutul
funcţionarului public (Legea nr. 188/1999), Statul alesilor locali (Legea nr. 393/2004), etc.
- aceste demnitati publice, în speţă cele de la nivelul administraţiei publice locale – consilier
local, primar, consilier judetean, pot, odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, să
fie deţinute, în condiţiile legii organice, şi de cetăţeni ai statelor membre ale acesteia din
urma.

5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor

- este prevăzut de art. 17 din Constituţie;

100
- exprimă faptul că cetăţenia română este legătura politică şi juridică dintre stat şi cetăţean,
definind astfel statutul juridic al cetăţeanului, alături de drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale acestuia;
- în temeiul acesteia cetăţenii români au dreptul de a cere protecţia statului;
- cetăţenii români aflaţi în afara teritoriului României trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile
faţă de ţară.

6. Cetăţenii străini şi apatrizi se bucură în România de protecţie juridică

- este prevăzut de art. 18 din Constituţie;
- se specifică astfel că străinii şi apatrizii se bucură de protecţia generală a persoanelor şi
averilor, garantată de Constituţie şi legi, dar şi că dreptul la azil se acordă sau se retrage în
condiţiile legii, cu respectarea prevederilor internaţionale
- se va ţine cont de faptul că străinii şi apatrizii au drepturi naturale, inalienabile şi
imprescriptibile; că, din punct de vedere juridic, anumite drepturi nu pot aparţine decât
cetăţenilor români, in anumite conditii sau cu anumite exceptii (precum: drepturile exclusiv
politice, dreptul de proprietate asupra terenurilor, dreptul de a deţine funcţii publice, cu
excepţiile menţionate în cele ce preced); că, alături de drepturile naturale, există şi alte
drepturi ce pot fi dobândite şi exercitate necondiţionate de calitatea de cetăţean al statului
român;
- aşadar cetăţenii straini sau apatrizii se pot bucura de acele drepturi pentru care legea nu
impune calitatea de cetăţean român.

7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România

- este prevăzut de art. 19 din Constituţie care stabileşte că:
* cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România, aceasta fiind o regulă
tradiţională, o cutumă. Însă, prin revizuirea Constituţiei din anul 2003, s-a prevazut faptul că
cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte,
în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. Acest alineat a fost introdus ca o măsură de
prevenire şi de combatere a infracţionalităţii internaţionale, în special, a terorismului, a
traficului de femei şi copii, a traficului de droguri.
* străinii şi apatrizii pot fi extrădaţi doar pe baza unei convenţii internaţionale sau în
condiţii de reciprocitate;
* expulzarea sau extrădarea se hotărăsc doar de către justiţie.
- aceste două măsuri – expulzarea şi extrădarea privesc libertatea individuală şi dreptul la
liberă circulaţie – două drepturi fundamentale ale cetăţenilor români
- extrădarea este o instituţie juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia
se află refugiat unul dintre cetăţenii săi să i-l predea, este un act de asistenţă juridică
interstatală în materie penală. Trebuie ţinut cont de următoarele reguli: nu se admite

101
extrădarea pentru raţiuni politice, nu se admite extrădarea atunci când persoana respectivă va
fi condamnată la moarte, supusă torturii sau tratamentelor inumane, crude sau degradante; se
practică în cazul săvârşirii unor fapte precum: piraterie, trafic de copii şi femei, trafic de arme,
trafic de stupefiante, terorism, genocid.
- expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o
persoană (străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând capăt astfel, în mod silit, şederii
acestei persoane pe teritoriul său. Este o măsură de siguranţă. Este o măsură luată pentru
apărarea ordinii de drept. Regulile ce trebuie respectate sunt următoarele: nu trebuie să fie o
măsură inutilă, brutală, rapidă sau vexatorie; expulzatul trebuie să aibă dreptul să aleagă statul
in care va fi expulzat, expulzarea trebuie făcută cu respectarea persoanei, expulzarea trebuie
sa fie decisa de instanta de judecata.
- extrădarea se acordă doar în baza reglementărilor internaţionale sau în baza unor convenţii
de reciprocitate.
- aceste două măsuri pot fi luate doar de către justiţie pentru că ambele aduc atingere unor
libertăţi fundamentale, iar justiţia este unul dintre garanţii acestor libertăţi.

8. Prioritatea reglementărilor internaţionale

- acest principiu este prevăzut de art. 20 din Constituţie;
- exprimă corelaţia dreptului intern cu cel internaţional;
- reglementările internaţionale au prioritate cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile. Prin această reglementare introdusa prin revizuirea
constitutionala din 2003, se consfinţeşte că omul beneficiază, în ceea ce priveşte drepturile
sale, de reglementările cele mai favorabile indiferent că acestea sunt internaţionale sau
interne.
- acest principiu impune necesitatea de a se ţine cont de două reguli:
* dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile se interpretează şi se aplică în concordanţă
cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte;
* în cazul apariţiei unor neconcordanţe între reglementările naţionale şi cele
internaţionale, au prioritate cele mai favorabile, dar doar în materia drepturilor omului;
- aplicând aceste reguli, apar şi următoarele consecinţe:
* legiuitorul va avea întotdeauna şi-n mod obligatoriu datoria de a verifica dacă
proiectele de legi pe care le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale;
* autorităţile publice ce negociază, încheie şi ratifică tratate internaţionale trebuie să
urmărească existenţa corelaţiei dintre textele internaţionale şi cele naţionale;
- în cazul în care reglementările internaţionale contravin Constituţiei României, spre deosebire
de alte constituţii care precizează că autorizaţia de ratificare nu poate interveni decât după
revizuirea Constituţiei – astfel precum prevad Constituţia Franţei sau cea a Spaniei -,
Constituţia României tace. Însă, supremaţia acesteia face imposibilă ratificarea unui tratat în

102
aceste condiţii, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională se poate pronunţa asupra
constituţionalităţii unui tratat internaţional. Apreciem că, în aceste condiţii, ratificarea se
poate face fie cu rezerve, fie doar după revizuirea Constituţiei.

9. Accesul liber la justiţie

- justiţia este garanţia efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, se înfăptuieşte doar în
numele legii de judecători independenţi şi care se supun doar legii;
- funcţiile justiţiei sunt: interpretarea şi aplicarea legii la cazurile concrete; judecarea şi
aplicarea sancţiunilor, încercarea de a face dreptate;
- aceste funcţii sunt realizate cu condiţia respectării principiilor procedurale: publicitate,
oralitate, contradictorialitatea dezbaterilor, posibilitatea exercitării căilor de atac;
- oricine are acces liber la justiţie pentru a-şi apăra un drept sau un interes legitim;
- este prevăzut de art. 21 din Constituţia României care face o distincţie între accesul liber la
justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale – instanţa este obligată să se pronunţe asupra sesizărilor venite din partea
cetăţenilor, caracterul legitim sau nelegitim al acestora va fi hotărât doar de instanţă;
- expresia „interese legitime” nu impune instanţei admisibilitatea acţiunii în justiţie, ci doar o
obligă pe aceasta să ocrotească doar interesele legitime;
- sesizarea justiţiei se poate face fie pe cale acţiunii directe, fie pe orice altă cale, precum ar fi
cea a excepţiei, precum este excepţia de neconstituţionalitate;
- nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie;
- părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
În acest mod dreptul la un proces echitabil este o garanţie a principiului egalităţii în drepturi.
Soluţionarea într-un termen rezonabil a proceselor este o garanţie a faptului că justiţia, ca
serviciu public, asigură apărarea drepturilor şi libertăţilor cu eliminarea oricăror mijloace
şicanatorii şi tergiversări.
- acest articol mai prevede faptul că jurisdicţiile administrative sunt facultative şi gratuite,
crearea acestora este justificată de necesitatea decongestionării instanţelor de judecată, dar,
mai ales, de faptul că litigiul poate incontestabil să fie soluţionat pe această cale. Gratuitatea
este, în această situaţie, un mijloc de încurajare pentru a recurge la asemenea proceduri.

10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
- documentele internaţionale în materia drepturilor omului admit existenţa unor limitări, ale
unor restrângeri;
- acest principiu este prevăzut de art. 53 din Constituţie;
- pentru ca aceste limitări, restrângeri să nu fie neconstituţionale şi să nu aducă atingere
dreptului sau libertăţii ca atare, trebuie respectate nişte reguli. Astfel:
* restrângerile trebuie să fie expres prevăzute de lege;

103
 * restrângerea poate fi dispusă doar dacă este necesară într-o societate democratică,
aprecierea acestei condiţii o face legiuitorul, dar o poate face şi judecătorul
constituant;
* măsura de restrângere trebuie să fie proporţională cu cauza care a determinat-o;
* măsura de restrângere trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
* măsura de restrângere nu trebuie să aducă atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii;
* această măsura de restrângere este o excepţie, aşadar trebuie aplicat principiul
„excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare”;
* toate aceste condiţii trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.
- Constituţia prevede şi situaţiile, o altă condiţie care trebuie să fie respectată, în care se poate
aplica acest principiu al drepturilor şi libertăţilor, şi anume:
* apărarea securităţii naţionale;
* apărarea ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice;
* apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
* desfăşurarea instrucţiei penale;
* prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui
sinistru deosebit de grav.
- adoptarea unei astfel de măsuri trebuie să fie exclusiv în vederea favorizării binelui general;
- pot fi impuse restricţii legale pentru forţele armate şi cele ale specializate din sfera
Ministerului Afacerilor Interne.

III.2.6. Inviolabilităţile. Drepturile şi libertăţile social – economice şi culturale

Inviolabilităţile
1. Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică
- sunt prevăzute de art. 22 din Constituţie;
- nu trebuie confundate între ele din punct de vedere juridic;
- dreptul la viaţă
- este cel mai natural drept al omului;
- este unul dintre cele mai vechi drepturi consacrate juridic;
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO) – prevede în art. 3 faptul că
„orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei”;
- art. 22 din Constituţie ia în considerare viaţa persoanei în sensul fizic al acesteia,
aspect punctat şi de alin. (3) din art. 22 care prevede interzicerea pedepsei cu moartea.
Aceasta este o interdicţie absolută.
- dreptul la integritate fizică

104
 - orice atingere adusă integrităţii fizice, ce se impune din considerente de ordin social,
poate fi luată doar în baza unor reglementări legale cu condiţia respectării principiului
constituţional prevăzut de art.53 din Constituţie (caracterul de excepţie al restrângerii
exerciţiului unor drepturi).
- dreptul la integritate psihică
- sub aspect juridic este ocrotit şi elementul psihic, nu doar cel fizic;
- apărarea acestor 3 drepturi implică interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante;
- astfel de prevederi există şi în art. 5 al Declaratia Universala a Drepturilor Omului;
- prevederile art. 22 din Constituţie sunt valabile pentru toate subiectele de drept, indiferent că
acestea sunt autorităţi publice, societăţi comerciale sau cetăţeni, spre exemplu;
- din prevederile acestui articol rezultă şi obligaţia generală şi corelativă a tuturor cetăţenilor
de a respecta aceste drepturi.

2. Libertatea individuală
- este prevăzută de art. 23 din Constituţie;
- de fapt acest articol foloseşte 2 noţiuni: libertatea individuală şi siguranţa persoanei, noţiuni
care nu trebuie să fie confundate;
- acest drept exprimă faptul că libertăţile nu trebuie reglementate doar în totalitatea lor, ci şi
fiecare în parte;
- libertatea individuală are-n vedere: libertatea fizică a persoanei, dreptul unei persoane de se
comporta şi mişca liber, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, deţinut decât în cazurile prevăzute
expres de Constituţiei şi de legi.
- este expresia stării naturale a omului;
- exercitarea acestei libertăţi nu trebuie să contravină ordinii de drept;
- nici acţiunile autorităţilor publice, în cazul încălcării ordinii de drept, nu trebuie să
îngrădească excesiv această libertate – aici apare noţiunea de siguranţă a persoanei (=
ansamblul garanţiilor care asigură ca măsurile luate de stat în cazul încălcării ordinii de drept,
nu sunt ilegale);
- aceste garanţii permit apararea fata de faptele anti-sociale, asigurarea ocrotirii juridice a
individului, dar şi a drepturilor şi a libertăţilor acestuia;
- art. 23 prevede, în alin. (2), că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt
permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, adică doar în acele situaţii în
care autorităţile publice sunt competente conform legilor în vigoare;
- percheziţia – este o măsură dispusă de Codul de procedură penală
- noţiunea, condiţiile în care se efectuează, procedura care trebuie urmată, etc. sunt
detaliate de prevederile din Codul de Procedură Penală

105
 - este de două feluri: percheziţie corporală care, prevederilor din Codul de Procedură
Penală, poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de
judecător, şi percheziţie domiciliară care, potrivit prevederilor aceluiasi cod, spre
deosebire de cea anterior amintită, poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere
motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii.
- reţinerea – este o măsură procesual-penală preventivă, conform normelor procesual penale
- este permisă doar în cazurile şi cu procedura stabilită de lege, respectiv de
prevederile din Codul de Procedură Penală;
- conform art. 23 alin.(3) din Constituţie această măsură nu poate depăşi 24 de ore;
- trebuie adusă la cunoştinţa imediată a persoanei respective, la fel ca şi motivele care
au stat la baza luării acestei măsuri, în limba pe care persoana respectivă o cunoaşte;
- în momentul în care situaţia pentru care a fost dispusă această măsură a încetat,
eliberarea persoanei este obligatorie şi imediată;
- arestarea – conform prevederilor procesual penale, şi aceasta este tot o măsură procesual-
preventivă
- conform art. 23 alin. (4) din Constituţie aceasta se poate dispune doar de către
judecător şi numai în cursul procesului penal;
- durata acestei măsuri este de cel mult 30 de zile, iar dacă aceasta a fost dispusă în
timpul urmăririi penale, ea se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, fără ca durata
totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. Pe de altă
parte, în faza de judecată, conform art. 23 alin. 6 din Constituţie, instanţa este obligată,
în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau
dacă instanţa de judecată constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea
privării de libertate. Încheierile prin care instanţa dispune măsura arestării preventive
sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
- judecătorul trebuie să motiveze hotărârea prin care dispune luarea acestei măsuri;
- aşadar o astfel de măsură poate fi luată doar atunci când există motive legale;
- alte reguli privind măsura arestării preventive:
* celui arestat, precum şi celui reţinut, i se aduc de îndată la cunoştinţă motivele
arestării, respectiv ale reţinerii,
* acestea se comunică în cel mai scurt timp cu putinţă, iar în cazul reţinerii se aduc la
cunoştinţă de îndată;
* aceste motive se comunică în limba pe care învinuitul sau inculpatul o înţelege;
* este obligatorie prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu, în momentul
comunicării tuturor celor expuse mai sus;
* aceste reguli sunt imperative.

106
 - persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub
control judiciar sau pe cauţiune, acestea sunt garanţii ale prezumţiei de nevinovăţie,
dar şi forme ale liberării provizorii;
- nu trebuie ignorat un principiu constituţional esenţial pentru tot ceea ce presupune un proces
penal, şi anume prezumţia de nevinovăţie de care orice persoană beneficiază până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Trebuie reţinut, însă, că aceasta
este o prezumţie relativă, şi nu absolută.
- pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, iar, în urma
revizuirii Constituţiei, sancţiunile privative de libertate nu pot să fie decât de natură penală, în
cazul faptelor care nu au un astfel de caracter penal există sancţiuni de natură pecuniară,
prestarea muncii în folosul comunităţii, etc.
Trebuie să reţinem că art. 23 stabileşte 3 reguli fundamentale: prezumţia de nevinovăţie,
legalitatea pedepsei şi dispunerea arestării preventive doar de către instanţa de judecată.

3. Dreptul apărare
- este prevăzut de art. 24 din Constituţie;
- se află în strânsă legătură cu libertatea individuală şi cu siguranţa, securitatea persoanei;
- are 2 accepţiuni:
* una largă – reprezentând totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă
persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste
învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa;
* una restrânsă – cuprinzând doar posibilitatea apelarii la serviciile unui avocat;
- este stabilită regula constituţională conform căreia părţile au dreptul la asistenţă din partea
unui avocat, ales sau numit din oficiu;
- există şi procese în care asistenţa avocatului este obligatorie, aceste situaţii fiind expres
prevăzute de lege. Codul de Procedură Penală prevede situaţiile în care asistenţa juridică este
obligatorie. Asistenţa juridică este obligatorie, spre exemplu, atunci când persoana este
minoră.
- Constituţia prevede obligatorie asistenţa juridică din partea unui avocat atunci când
persoanei se comunică învinuirea.

4. Dreptul la liberă circulaţie

- este prevăzut de art. 25 din Constituţie;
- prin intermediul acestuia este asigurată libertatea de mişcare a persoanei;
- Constituţia are în vedere libera circulaţie pe teritoriul României, dar şi libera circulaţie în
afara teritoriului ţării;
- această libertate nu poate fi absolută, restricţiile trebuind să fie expres prevăzute de lege;

107
- acest articol prevede că fiecare cetăţean are dreptul de a circula nestânjenit pe teritoriul
statului român şi de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate;
- prin acest text constituţional s-a garantat posibilitatea oricărui cetăţean român de a emigra şi
de a reveni în ţară, fără a fi pasibil de o eventuală sancţiune, astfel precum se intampla inainte
de 1990;
- documentele juridice internaţionale prevăd că nici unui cetăţean nu-i poate fi interzis, în mod
arbitrar, dreptul de a intra în propria ţară, aşa cum nici un cetăţean nu poate fi expulzat în mod
arbitrar;
- reglementările privind actele de stare civilă a persoanei nu pot fi considerate restricţii la
libera circulaţie a persoanei.

5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

- este prevăzut de art. 26 din Constituţie;
- reflectă respectarea personalităţii omului, aspect menţionat chiar de art. 1 alin. (3) din
Constituţie;
- cele 3 noţiuni – viaţă intimă, viaţă familială, viaţă privată – sunt într-o corelaţie
indisolubilă;
- nimeni nu se poate amesteca în viaţa intimă, viaţa familială sau viaţa privată a unei alte
persoane decât cu acordul explicit şi liber exprimat al persoanei respective;
- deşi este unul dintre cele „mai naturale, mai imprescriptibile şi mai inalienabile” drepturi,
acest drept este înscris în documente, în constituţii destul de târziu;
- este cunoscut şi sub denumirea de libertate corporală sau dreptul persoanei de a dispune de
corpul său;
- dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde 2 aspecte:
* numai persoana poate dispune de ea însăşi;
* prin exercitarea acestui drept, persoana nu trebuie să aducă atingere celorlalţi.

6. Inviolabilitatea domiciliului
- este prevăzută de art. 27 din Constituţie;
- presupune două aspecte:
* inviolabilitatea domiciliului;
* libertatea de alegere a domiciliului;
- inviolabilitatea domiciliului presupune interdicţia pătrunderii unei persoane străine în
domiciliu;
- acest drept are în vedere atât domiciliul, cât şi reşedinţa pentru că în sens constituţional
domiciliul le cuprinde pe amândouă;
- nu va trebui să confundăm, însă, noţiunea de domiciliu cu cea de proprietate (aşadar chiar şi
în cazul în care un bun imobil deţinut în proprietate de o persoană este închiriat, pătrunderea

108
în mod nelegal în acest imobil locuit de chiriaş este o atingere adusă acestui drept
constituţional);
- o persoană poate pătrunde într-un domiciliu care nu este al său în două situaţii:
* atunci când persoana domiciliată în acel spaţiu îi permite acest lucru;
* atunci când, deşi nu are permisiunea persoanei care locuieşte în acel imobil, poate
pătrunde, dar doar în situaţiile expres prevăzute de lege, în primul rând de Constituţie.
Astfel de situaţii sunt următoarele: executarea unui mandat de arestare sau a unei
hotărâri judecătoreşti; înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau
bunurile unei persoane; apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; prevenirea
răspândirii unei epidemii;
- acest articol completează menţiunile făcute la art. 23 din Constituţie cu privire la percheziţia
domiciliară – aceasta fiind una dintre situaţiile când, în mod legal, poate fi adusă atingere
acestui drept. Astfel, se menţionează, la alin. (3) şi (4) ale art. 27, că percheziţia nu poate fi
dispusă decât de judecător, aceasta efectuandu-se doar în condiţiile şi în formele prevăzute de
lege, dar neputand fi efectuată pe timpul nopţii, decât în cazul infracţiunilor flagrante.

Drepturile şi libertăţile social – economice şi culturale

1. Dreptul la învăţătură
- este prevăzut de art. 32 din Constituţie;
- este în acelaşi timp şi o îndatorire prin existenţa obligativităţii anumitor forme de
învăţământ;
- învăţământul trebuie să fie astfel organizat încât să asigure şanse egale tuturor cetăţenilor
folosind doar criteriul competenţei profesionale şi neajungându-se la discriminări;
- acest articol stabileşte formele de organizare ale învăţământului: învăţământ general
obligatoriu, învăţământ liceal, învăţământ profesional, învăţământ superior, putând exista şi
alte astfel de forme, cu condiţia ca acestea să fie prevăzute de lege şi să nu fie
neconstituţionale;
- există 3 categorii de instituţii de învăţământ: private (particulare), publice şi confesionale,
acestea trebuind să fie organizate conform legii;
- instituţiilor superioare de învăţământ – universităţilor – le este garantată autonomia
universitară, indiferent dacă acestea sunt private sau publice;
- învăţământul de stat este gratuit conform legii, statul oferindu-le copiilor şi tinerilor
proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, posibilitatea de a beneficia,
conform legii, de burse sociale de studii;
- învăţământul religios poate fi:
* organizat de culte – caz în care se asigură respectarea inclusiv a libertatii conştiinţei;

109
 * organizat în şcolile de stat – este facultativ, este conform propriilor convingeri, se
desfăşoară în limba oficială a statului;
- limba română este cea în care se desfăşoară toate formele de învăţământ, minorităţile
naţionale având dreptul de a-şi folosi propria limbă, limba maternă, în anumite condiţii
stabilite de lege;
- de asemenea, se recunoaste si posibilitatea ca invatamantul sa se poate desfasura si intr-o
limba de circulatie internationala.

2. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

- este prevăzut de art. 34 din Constituţie;
- acest drept implică şi eforturile statului şi, implicit, obligaţiile acestuia:
* scăderea mortalităţii, în special a celei infantile;
* profilaxia şi tratamentele diverselor maladii;
* asigurarea serviciilor medicale;
- legea este cea care stabileşte controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor
paramedicale.

3. Dreptul la muncă şi la protecţia socială

- este prevăzut de art. 41 şi de art. 42 din Constituţie;
- este un drept inerent fiinţei umane, este natural şi imprescriptibil;
- acest drept include: libertatea alegerii profesiei, meseriei, ocupaţiei; libertatea alegerii
locului de muncă; protecţia socială a muncii; dreptul la negocieri colective;
- statul are obligaţia de a asigura toate măsurile ca acest drept să poată fi exercitat;
- salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială care privesc:
* securitatea şi sănătatea salariaţilor;
* regimul de muncă al femeilor şi tinerilor;
* instituirea unui salariu minim brut pe ţară;
* repausul săptămânal;
* concediul de odihnă plătit;
* prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale;
* formarea profesională;
* alte situaţii specifice prevăzute de lege.
- durata normală a zile de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore, iar, în cazul în care într-un
anumit loc de muncă nu se poate lucra atâtea ore, în medie pe zi, trebuie ca într-o săptămână
să fie lucrate 40 de ore. Angajatorul trebuie să asigure o limitare rezonabilă a duratei de
muncă. Tot acesta trebuie să asigure condiţii de muncă juste şi favorabile.
- sunt excluse sclavia, munca forţată sau obligatorie. Conform art. 42 alin. (2) din Constituţie
nu constituie muncă forţată:

110
 * activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate,
potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;
* munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de
detenţie sau de libertate condiţionată;
* prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele
care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege;
- conform principiul egalităţii în drepturi, de fapt ca o aplicaţie a acestuia, femeile şi bărbaţii
trebuie să beneficieze la muncă egală de acelaşi salariu;
- alin. (5) al art. 41 garantează caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, convenţii
formulate în urma exercitării dreptului la negocieri colective în materie de muncă. În aceste
condiţii putem afirma, fără putinţă de tăgadă, faptul că aceste contracte colective de muncă
sunt izvor formal de drept în dreptul nostru.

4. Dreptul la grevă
- este prevăzut de art. 43 din Constituţie;
- greva presupune încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către salariaţi, încetare prin care
se urmăreşte obţinerea, prin constrângere, a modificării condiţiilor de muncă şi de viaţă;
- greva intervine atunci când celelalte mijloace de negociere au eşuat;
- grevele pot fi declarate doar de salariaţi pentru a-şi apăra interesele economice, profesionale
şi sociale, în condiţiile şi limitele stabilite de legea conflictelor de muncă;
- grevele nu pot fi considerate licite dacă au ca scop apărarea unor interese politice;
- legea conflictelor de muncă trebuie să prevadă, fapt pe care îl şi face, garanţiile necesare
asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.

5. Dreptul de proprietate privată

- este prevăzut de art. 44 din Constituţie;
- acest drept cuprinde: dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, dreptul de a o
folosi, dreptul de a dispune de aceasta, dreptul de a transmite dreptul de proprietate;
- dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului sunt garantate, conţinutul şi limitele acestor
drepturi sunt stabilite prin lege;
- proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal, indiferent de titular; cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor doar: în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de
legea organică în materie, dar şi prin moştenire legală.
- interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini şi apatrizi
este de veche tradiţie constituţională în România şi s-a fondat pe ideea de protecţie a
teritoriului ca parte constitutivă a statului, acesta fiind ca şi celelalte componente ale statului,

111
inalienabil şi indivizibil. O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană aceste reguli nu
dispar, ci, din contră, ele vor atinge un nivel instituţional mai înalt. Mai mult decât atât există
şi o garanţie a păstrării acestor principii: aderarea la Uniunea Europeană, tratatele
internaţionale, reciprocitatea, legea organică, moştenirea legală. În orice alte situaţii
dobândirea terenurilor către străini şi apatrizi este interzisă.
- exproprierea poate avea loc doar dacă sunt respectate nişte condiţii:
* să fie lucrări de interes general, pentru care autoritatea publică poate folosi solul sau
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, altfel spus să existe o cauză de utilitate publică
definită prin lege;
* proprietarul să fie despăgubit pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii, această despăgubire
trebuind să fie prealabilă şi justă.
- acest drept obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului.
- garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate privată sunt:
* interzicerea confiscării averii dobândite în mod licit, caracterul licit al acesteia se
prezumă. Este vorba despre o prezumţie relativă. Pe de altă parte, în mod evident, însă
numai în condiţiile legii, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau
din contravenţii pot fi confiscate.
*interzicerea naţionalizării sau a oricăror altor măsuri de trecere silită în proprietate
publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de
altă natură discriminatorie a titularilor dreptului de proprietate.

6. Dreptul la moştenire
- este prevăzut de art. 46 din Constituţie care specifică doar faptul că acesta este garantat;
- normele dreptului civil vor dezvolta aceste prevederi.

7. Dreptul la un nivel de trai decent

- este prevăzut de art. 47 din Constituţie;
- statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială care să
asigure cetăţenilor un astfel de nivel de trai;
- acest nivel de trai se realizează prin munca cetăţeanului, dar statul trebuie să contribuie la
îmbunătăţirea acestor condiţii prin măsurile amintite mai sus;
- cooperarea internaţională joacă un rol important în realizarea acestui drept;
- acest drept ar trebui să cuprindă: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea
lor continuă şi dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare;

112
- Constituţia noastră precizează că cetăţenii români au: dreptul la pensie, la concediu de
maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, dreptul la ajutor de şomaj,
dreptul la măsuri de asistenţă socială;
- astfel s-a introdus un element inovator – instituţionalizarea asistenţei sociale – ca
dimensiune modernă a măsurilor necesare pentru asigurarea unui trai decent.

8. Dreptul la căsătorie
- art. 48 din Constituţie garantează libertatea căsătoriei liber consimţite;
- familia trebuie să se bazeze pe egalitatea femeii şi a bărbatului;
- părinţilor le revine obligaţia constituţională de creştere, educare şi instruire a copiilor
indiferent dacă sunt din sau din afara căsătoriei;
- căsătoria religioasă este facultativă, dar trebuie să fie precedată de cea civilă.

9. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

- este prevăzut de art. 49 din Constituţie;
- există obligaţia corelativă a statului de a asigura condiţiile necesare pentru realizarea acestui
drept, astfel autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru
participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.
- este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăună sănătăţii,
moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală. Minorii pot fi
angajaţi doar dacă au vârsta de peste 15 ani.
- statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu
handicap, putând fi stabilite şi alte forme de protecţie socială a copiilor şi tinerilor prin lege.

10. Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială

- acest articol, prin revizuirea Constituţiei, a redefinit la alin. (2) politica statului în acest
domeniu astfel: statul asigură realizarea unei politici sociale naţionale de egalitate a şanselor,
de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu
handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi
tutorilor.
- reglementarea este actualizată corespunzător concepţiei normative din statele Uniunii
Europene şi se dă astfel un conţinut foarte clar egalităţii sub aspectul discriminării pozitive,
permiţând persoanelor cu handicap să participe la viaţa comunităţii.

11. Accesul la cultură

- este garantat în condiţiile legii, fiind prevăzut de art. 33 din Constituţie;

113
- este garantat astfel un drept nou, introud prin revizuirea constitutionala din 2003 – ce
presupune libertatea individului de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile
culturii naţionale şi universale;
- statul, pentru ca individul să-şi poată realiza acest drept, trebuie:
* să asigure păstrarea identităţii spirituale;
* să sprijine cultura naţională;
* să stimuleze artele;
* să protejeze şi să conserve moştenirea culturală;
* să sprijine dezvoltarea creativităţii contemporane;
* să promoveze valorile culturale şi artistice ale României în lume.

12. Dreptul la un mediu sănătos

- este prevăzut de art. 35 din Constituţie;
- este recunoscut de către stat fiecărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi
echilibrat ecologic;
- statul va asigura cadrul legislativ necesar pentru exercitarea acestui drept;
- persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător,
practic, în acest mod a apărut o nouă îndatorire;
- este un drept de a treia generaţie;
- nu este suficientă doar contribuţia statului român pentru realizarea acestui drept, fiind
necesară cooperarea internaţională pentru a putea avea un mediu înconjurător sănătos.

13. Libertatea economică

- este prevăzută de art. 45 din Constituţie;
- existenţa unei economii de piaţă, bazată pe liberă iniţiativă, unde dreptul de proprietate
privată este garantat şi ocrotit, iar proprietatea privată este inviolabilă, libertatea economică
trebuie să fie un drept fundamental;
- Constituţia Elveţiei prevede că o astfel de libertate presupune: libertatea alegerii profesiei,
liberul acces la o activitate economică lucrativă privată, liberul exerciţiu al acestei activităţi;
- aşadar orice persoană are accesul liber la o activitate economică, libera iniţiativă, iar
exercitarea acestora în condiţiile legii este garantată.

114
 III.2.7. Drepturile exclusiv politice. Drepturile şi libertăţile social – politice.
Drepturile garanţii

Drepturile exclusiv politice

Aici sunt incluse drepturile cetăţenilor români care au ca obiect participarea cetăţenilor
la conducerea statului, la guvernare. Acestea sunt drepturile electorale care vor fi studiate în
detaliu la capitolul intitulat „Sistemul electoral”.
Aceste drepturi sunt: dreptul de vot, prevăzut de art. 36 din Constituţie, dreptul de a fi
ales, prevăzut de art.37 din acelaşi act normativ, şi dreptul de a fi ales in Parlamentul
European, prevăzut de art.38 din acelaşi act normativ.

Drepturile şi libertăţile social – politice

1. Libertatea conştiinţei
- aceasta presupune posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima public o concepţie a sa
despre lumea înconjurătoare;
- este prevăzută de art. 29 din Constituţie;
- libertatea conştiinţei cuprinde, pe lângă alte libertăţi, precum cea a gândirii sau cea a
opiniilor sau cea a cuvântului, sau cea de asociere, şi libertatea religioasă;
- aceste libertăţi pot fi exprimate, din punct de vedere juridic, într-o singură libertate care
presupune şi o continuitate spirituală în sânul familiei, părinţii având dreptul de a asigura,
potrivit propriilor condiţii, concepţii, convingeri educaţia copiilor, fără a încălca normele
juridice;
- libertatea conştiinţei trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc,
nimeni neputând fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credinţă religioasă, contrare
convingerilor sale;
- organizarea cultelor pe baza propriilor statute este liberă, în condiţiile legii;
- în România cultele religioase sunt autonome, statul fiind obligat să sprijine aceste culte.

2. Libertatea de exprimare
• este prevăzută de art. 30 din Constituţie;
• se referă la posibilitatea de exprimare prin cele mai diverse posibilităţi a opiniilor, a
gândurilor sau a credinţelor sau a creaţiilor de orice fel;
• este o libertate de tradiţie care poate fi regăsită şi sub denumirea de libertate a cuvântului sau
libertate a presei;
• există 3 mari reguli:
1. libertatea de exprimare – alin. (1) al art. 30 precizează că aceasta este inviolabilă;

115
 2. interzicerea cenzurii – alin.(2) din art. 30 precizează că cenzura de orice fel este
interzisă;
3. responsabilitatea – alin.(8) din art. 30 precizează existenţa unei răspunderi juridice
în cazul în care sunt încălcate limitele impuse de Constituţie privind exercitarea
acestei libertăţi. Astfel, se prevede existenţa unei răspunderi civile şi a unei răspunderi
penale, ambele revenind editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului
manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau
de televiziune, însă, doar în condiţiile legii. Din păcate, nici la ora actuală nu există o
lege a presei care să reglementeze, cu specificul caracteristic, aceste forme de
răspundere. De altfel această lege ar trebui să stabilească care sunt faptele ce pot fi
considerate delicte de presă şi regimul juridic al acestora.
• chiar dacă prin Constituţie este interzisă cenzura, precum şi suprimarea publicaţiilor, aceasta
nu interzice şi suspendarea acestora la care se poate apela în condiţiile legii;
• libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii, însă, aceasta nu este o libertate
absolută, ea putând fi limitată expres prin norme legale;
• libertatea de exprimare nu este ea însăşi una absolută, astfel alin.(6) din art. 30 precizează că
aceasta nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la
propria imagine. De asemenea este interzis, în mod expres, ca prin exercitarea acestei libertăţi
să aibă loc: defăimarea ţării şi a naţiunii; îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,
rasială, de clasă sau religioasă; incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă
publică, precum şi manifestări obscene, contrare bunelor moravuri. Prin menţionarea expresă
a acestor interdicţii se încearcă asigurarea respectării drepturilor şi a reputaţiei indivizilor, dar
şi salvgardarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii şi a moralităţii publice.

3. Dreptul la informaţie
- este prevăzut de art. 31 din Constituţie;
- astfel este garantat dreptul persoanei la orice informaţie de interes public;
- conţinutul acestui drept cuprinde: dreptul persoanei de a fi informat prompt, corect şi clar cu
privire la măsurile luate de autorităţi; accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică,
tehnică, etc; posibilitatea de a fi recepţionate direct şi în mod normal a emisiunilor radio-TV,
dar şi o obligaţie corelativă a autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi
juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiilor de orice natură;
- acest articol clasifică informaţiile astfel: informaţii de interes general; informaţii despre
evenimente sau hotărâri luate de autorităţile publice; informaţii cu caracter personal;
- obligaţiile autorităţilor publice privind exercitarea acestui drept sunt următoarele:
informarea corectă; asigurarea prin serviciile publice a dreptului la antenă; asigurarea
protecţiei tinerilor şi a siguranţei naţionale;

116
- serviciile publice de radio şi televiziune sunt organizate prin lege organică, activitatea lor
fiind supusă controlului parlamentar. Aceste servicii trebuie să garanteze grupurilor sociale şi
politice importante exercitarea dreptului la antenă.
- alin. (3) al art. 31 din Constituţie interzice, în mod expres, ca prin exercitarea acestui drept
să se prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională;
- în România există la ora actuală atât o lege (Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la
informatiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare) prin care se stabilesc
condiţiile în care orice cetăţean are acces la informaţiile de interes public, care sunt aceste
astfel de informaţii, cum pot fi obţinute, cât şi o lege prin care se asigură protecţia datelor cu
caracter personal [În prezent este vorba despre Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce
priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de
abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor] pentru
aplicarea căruia a fost adoptată Legea nr. 190/2018). Autoritatea Naţională de Supraveghere a
Prelucrării Datelor cu Caracter Personal al cărei scop este evident din chiar denumirea sa îşi
desfăşoară activitatea în baza Legii nr. 102/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

4. Libertatea întrunirilor
- este prevăzută de art. 39 din Constituţie;
- această libertate presupune posibilitatea cetăţenilor de a se întruni în reuniuni private sau
publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile şi credinţele;
- se poate exercita prin mai multe forme, dintre care Constituţia precizează, în mod expres,
mitingurile, demonstraţiile şi procesiunile;
- orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar
destinată schimbului de idei, concepţii, opinii;
- nu trebuie confundată libertatea întrunirilor cu dreptul de asociere. Astfel, putem identifica
următoarele deosebiri între aceste două drepturi fundamentale:
• întrunirile presupun participanţi care nu au calitatea de membru permanent sau
acceptat conform unei proceduri prestabilite; asociaţiile presupun un grup de persoane
unite prin calitatea de membru între care există legături permanente;
• întrunirile urmăresc realizarea unui scop concret, declarat în momentul desfăşurării
lor, asociaţia presupune existenţa unui scop permanent, precis determinat în momentul
înfiinţării ei şi declarat prin actul de înfiinţare sau de organizare;
• întrunirile se desfăşoară pe baza unor reguli stabilite spontan, asociaţia funcţionează
pe baza unor reguli statutare;
• întrunirile se desfăşoară pe căile şi în pieţele publice sau în localuri publice,
asociaţiile îşi ţin reuniunile la sediile lor.
- întrunirile pot fi publice sau private;

117
- Constituţia stabileşte 3 reguli cu privire la întruniri:
* libertatea acestora;
* caracterul paşnic al întrunirilor;
* interzicerea la întruniri a oricărui tip de arme.

5. Dreptul la asociere
- este prevăzut de art. 40 din Constituţie;
- cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide politice, în
sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere (ligi, uniuni) cu scopul de a participa la
viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese legitime
comune;
- aceste asociaţii sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea de asociere şi nu contractul
care este temeiul asociaţiilor şi societăţilor de drept privat – societăţi civile, societăţi
comerciale, asociaţii şi fundaţii;
- aceste asociaţii nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea unor beneficii, trebuind să
aibă scopuri politice, religioase, culturale, scopuri care să exprime libertatea de gândire şi de
exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor;
- Constituţia stabileşte, aşadar, în mod expres, doar trei forme de asociere: partide politice,
patronate şi sindicate;
- sunt stabilite nişte limite constituţionale privitoare la aceste forme de asociere, limite care
privesc 3 aspecte:
- scopurile şi activitatea – sunt considerate neconstituţionale partidele politice sau
organizaţiile ce militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de
drept, a suveranităţii de stat. Constatarea şi declararea ca neconstituţională a unei
asociaţii în aceste condiţii revine Curţii Constituţionale;
- membrii – nu pot face parte din partide politice, dar doar din acestea: judecătorii
Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, magistraţii (judecătorii şi procurorii),
membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin
lege organică. Această interdicţie este o expresie a principiului neutralităţii serviciilor
publice care implică o detaşare a funcţionarilor publici de problemele politice.
- caracterul asociaţiei – sunt interzise expres acele asociaţii care au un caracter secret.

6. Secretul corespondenţei
- este prevăzut de art. 28 din Constituţie;
- acest drept urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-şi comunica prin scris,
telefon sau prin alte mijloace gândurile şi opiniile sale fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate
sau făcute publice;

118
- prin corespondenţă se înţelege – scrisori, telegrame, trimiteri poştale de orice fel, convorbiri
telefonice şi alte mijloace legale de comunicare;
- reguli necesar a fi respectate în exercitarea acestui drept:
- sunt obligaţi să respecte secretul corespondenţei atât persoanele fizice, cât şi
autorităţile publice;
- nimeni nu poate reţine, deschide, citi, distruge, da publicităţii o corespondenţă ce nu-
i este adresată, având obligaţia de a o restitui destinatarului;
- nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga
conţinutul unei astfel de convorbiri de care a luat cunoştinţă în mod întâmplător;
- obligaţii aparte, stabilite în detaliu prin lege, au funcţionarii din serviciile poştale şi
de comunicaţii;
- exerciţiul acestui drept comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei - acest drept
aparţine magistraţilor şi trebuie să fie expres prevăzut de lege şi realizat după o procedură
strictă şi numai pe baza unor ordonanţe scrise şi cu respectarea celorlalte drepturi ale
persoanei, în special a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată.

Drepturile garanţii

1. Dreptul de petiţionare
- este prevăzut de art. 51 din Constituţie;
- este o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi;
- acest drept poate fi exercitat fie individual de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni,
fie de către organizaţii legal constituite;
- orice petiţie trebuie să fie semnată, trebuind să conţină datele de identificare ale
petiţionarului, autorităţile publice nu vor răspunde la petiţiile anonime;
- este prevăzută şi obligaţia corelativă a autorităţilor publice de a examina şi de a răspunde la
petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de lege. Aceste condiţii sunt stabilite în prezent de
Ordonanţa de Guvern nr. 27/2002 privind modul de soluţionare a petiţiilor, aprobată prin
Legea nr.233/2002, cu modificările şi completările ulterioare). Termenul legal în care
autorităţile sunt obligate să răspundă la o petiţie, dacă nu se prevede altfel prin norme
speciale, este de 30 de zile.
- exercitarea acestui drept este scutită de taxă.

2. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

- este prevăzut de art. 52 din Constituţie;
- este temeiul constituţional, alături şi de alte norme constituţionale, precum art.126, al
răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau
nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora;

119
- această răspundere intervine:
* când autorităţile publice emit un act administrativ prin care vatămă o persoană într-
un drept al său sau într-un interes legitim;
* când autorităţile publice nu soluţionează în termenul legal o cerere a unei persoane;
* când prin erori judiciare săvârşite în cadrul proceselor se produc prejudicii. În acest
ultim caz răspunderea statului urmează să fie stabilită în condiţiile legii, iar magistraţii
care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau cu gravă neglijenţă vor răspunde
conform legii. Există astfel posibilitatea unei acţiuni în regres a statului obligat să
răspundă patrimonial, ceea ce este de natură a întări garanţia constituţională a acestei
răspunderi, judecătorul (dar şi procurorul) fiind direct implicat în consecinţele actului
de justiţie eronat.
- actele la care se referă acest articol sunt, in principiu, acte de natură administrativă emise de
autorităţile publice fără deosebire de natura lor juridică;
- pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul în cazul în care i s-a vătămat un drept sau un
interes legitim printr-un astfel de act sunt: recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului
legitim, anularea actului în cauză şi repararea pagubei.

III.2.8. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

1. Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile

- este prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituţie;
- este o îndatorire „naturală” având în vedere că prin Constituţie şi prin legi se urmăreşte
realizarea intereselor generale, dar şi a celor individuale;
- această îndatorire revine tuturor cetăţenilor români;
- prin respectarea acestei îndatoriri este consacrată supremaţia Constituţiei, de fapt această
îndatorire este o garanţei a acestei supremaţii.

2. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

- este prevăzută de art. 54 din Constituţie;
- este o consecinţă firească a faptului că deţinem cetăţenia română;
- presupune obligaţia acelora cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi a
militarilor, de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul de credinţă cerut
de lege;

3. Îndatorirea de apărare a patriei

- este prevăzută de art. 55 din Constituţie;
- presupune faptul că cetăţenii români trebuie să fie întotdeauna pregătiţi pentru a riposta în
cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării;

120
- condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare vor fi stabilite prin lege organică;
- această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor;
- această îndatorire o cuprinde şi pe cea referitoare la satisfacerea serviciului militar de către
bărbaţi, doar de către aceştia, în condiţiile legii organice. Cetăţenii pot fi încorporaţi între 20
şi 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, aceasta fiind singura condiţie privitoare la încorporare la
care face referire Constituţia, restul urmând să fie detaliate de legea organică în materie.
Această prevedere este în concordanţă cu cerinţele profesionalizării armatei.

4. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice

- este prevăzută de art. 56 din Constituţie;
- incumbă tuturor cetăţenilor;
- această contribuţie se realizează prin plata taxelor şi a impozitelor;
- Constituţia impune obligaţia ca sistemul legal de impunere să asigure aşezarea justă a
sarcinilor fiscale;
- doar în mod excepţional pot fi impuse prin lege alte prestaţii financiare din partea cetăţenilor
români, în orice alte cazuri impunerea unor astfel de prestaţii este interzisa;

5. Îndatorirea de a exercita cu bună credinţă drepturile şi libertăţile şi de a respecta drepturile

şi libertăţile celorlalţi
- este prevăzută de art. 57 din Constituţie;
- prin această reglementare buna credinţă este ridicată la rang de regulă constituţională;
- această îndatorire incumbă tuturor locuitorilor României, indiferent că sunt cetăţeni români,
cetăţeni străini sau apatrizi.

Să ne reamintim...
1. Caracteristicile fundamentale ale acestor drepturi pot fi considerate a fi
următoarele: drepturile fundamentale sunt drepturi subiective; drepturile
fundamentale sunt drepturi esenţiale; drepturile fundamentale sunt înscrise în acte
deosebite, precum declaraţii de drepturi sau constituţii.
2. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru
viaţa, libertatea şi personalitatea (demnitatea) acestora, indispensabile pentru libera
dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin constituţie şi garantate prin
constituţiei şi legi.
3. Îndatoririle fundamentale sunt obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de
către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în constituţie şi asigurate

121
în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Rezumat
1. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale sunt şi o instituţie juridică, caz
în care este desemnat, de fapt, grupul de norme juridice, norme unite prin obiectul
comun de reglementare.
2. Drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective care, alături de
obligaţiile corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului.
3. Nu toate drepturile fundamentale au fost proclamate în acelaşi timp. Astfel, vom
putea vorbi despre drepturile de primă generaţie – drepturile civile şi politice –
proclamate de oameni în cadrul luptei împotriva tiraniei, a despotismului. Aceştia -
oamenii şi-au revendicat poziţia egală, din punct de vedere juridic, în faţa legii.
4. Drepturile de-a doua generaţie, precum cele sociale, economice şi culturale, mai
ales dreptul la muncă, dreptul la învăţătură, dreptul la protecţie socială, au apărut
mai târziu. Acestea presupun acţiuni din partea statului, drepturile neputând fi
realizate de om doar prin forţe proprii, acesta având nevoie „de o mână de ajutor din
partea statului”. Aceste drepturi s-au impus mai ales după adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului.
5. Drepturile din a treia generaţie sau drepturile de solidaritate, cum mai sunt
denumite, sunt drepturi ce pot realizate doar prin colaborarea dintre state. Astfel de
drepturi sunt: dreptul la un mediu înconjurător sănătos, dreptul la pace, dreptul la
dezvoltare.
6. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor nu reprezintă o ierarhizare a acestora,
trebuind să ţinem cont de indivizibilitatea acestora, toate drepturile formând un tot
unitar.
7. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor sunt
urmatoarele: universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale;
neretroactivitatea legii; egalitatea în drepturi a cetăţenilor; funcţiile şi demnităţile
publice pot fi ocupate de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în
România; protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor; cetăţenii străini
şi apatrizi se bucură în România de protecţie juridică; cetăţenii români nu pot fi
extrădaţi sau expulzaţi din România; prioritatea reglementărilor internaţionale;
accesul liber la justiţie; caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi.
6. Inviolabilităţile sunt: dreptul la viaţă; dreptul la integritate fizică; dreptul la
integritate psihică; libertatea individuală; dreptul la apărare; dreptul la liberă
circulaţie; dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private; inviolabilitatea

122
domiciliului.
7. Drepturile social-economice şi culturale sunt: dreptul la învăţătură; dreptul la
ocrotirea sănătăţii; dreptul la muncă şi protecţie socială; dreptul la grevă; dreptul la
proprietate privată; dreptul la moştenire; dreptul la un nivel de trai decent; dreptul la
căsătorie; dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă; dreptul persoanelor
handicapate la o protecţie specială; accesul la cultură; dreptul la un mediu sănătos;
libertatea economică.
8. Drepturile exclusiv politice sunt: dreptul la vot si dreptul de a fi ales, precum şi
dreptul de a fi ales în Parlamentul European.
9. Drepturile social-politice sunt: libertatea conştiinţei; libertatea de exprimare;
dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul la asociere; secretul
corespondenţei.
10. Drepturile garanţii sunt: dreptul la petiţionare si dreptul persoanei vătămate de o
autoritate publică.
11. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt: îndatorirea de a respecta
Constituţia şi legile; îndatorirea de fidelitate faţă de ţară; îndatorirea de apărare a
patriei; îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice; îndatorirea de a exercita cu
bună credinţă drepturile şi libertăţile şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Drepturile fundamentale, alături de obligaţiile corelative:
a) formează statutul juridic al cetăţeanului;
b) formează capacitatea juridică a cetăţeanului;
c) formează statutul juridic al individului.
2. Neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional aplicabil drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, presupune că:
a) legea adoptată se aplică pe o perioadă determinată;
b) legea o dată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice doar pentru
viitor, cu excepţia legilor contravenţionale mai favorabile;
c) legea o dată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice doar pentru
viitor, cu excepţia legilor constituţionale mai favorabile.
3. Exproprierea:
a) poate avea loc doar dacă există o cauză de utilitate publică definită prin lege;
b) poate avea loc doar prin naţionalizare;
c) poate avea loc doar dacă există o cauză de utilitate publică-privată definită prin
lege.
4. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea

123
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în :
a) 1938;
b) 1948;
c) 1958.
5. Dreptul la muncă şi protecţia socială include:
a) libertatea alegerii profesiei, meseriei, ocupaţiei; libertatea alegerii locului de
muncă, protecţia socială a muncii; dreptul la negocieri individuale;
b) libertatea alegerii profesiei, meseriei, ocupaţiei; libertatea alegerii locului de
muncă, protecţia socială a muncii; dreptul la negocieri colective;
c) libertatea alegerii profesiei, meseriei, ocupaţiei; libertatea alegerii locului de
muncă, alegerea domiciliului, protecţia socială a muncii; dreptul la negocieri
individuale.
6. În ceea ce priveşte libertatea de exprimare există următoarele reguli:
a) indivizibilitatea libertăţii de exprimare, interzicerea cenzurii, existenţa unei
răspunderi juridice atunci când sunt încălcate limitele impuse de Constituţie
pentru exercitarea acestei libertăţi;
b) inviolabilitatea libertăţii de exprimare, interzicerea cenzurii, existenţa unei
răspunderi juridice atunci când sunt încălcate limitele impuse de Constituţie
pentru exercitarea acestei libertăţi;
c) indivizibilitatea libertăţii de exprimare, cenzura, existenţa unei răspunderi
juridice atunci când sunt încălcate limitele impuse de Constituţie pentru
exercitarea acesteia.
7. Menţionaţi natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
8. Menţionaţi diferenţa/diferenţele dintre drepturile de primă generaţie şi
drepturile de a doua generaţie.
9. Precizaţi care dintre ordonanţele emise de Guvernul României – ordonanţe
simple sau ordonanţe de urgenţă – pot afecta regimul constituţional al drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale. Argumentaţi răspunsul formulat.
10. Menţionaţi trei aspecte ale dreptului la învăţătură cât priveşte dimensiunea
învăţământului universitar, astfel precum reiese din prevederile constituţionale.

124
Bibliografie selectivă:

 Andreescu M., Puran A., Drept constituţional. Teoria generală a statului, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2016
 Apostol Tofan D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999;
 Balaguer Callejon F. (coordonator) şi colectiv, Manual de derecho constitutucional,
vol.I, Editura Tecnos, Madrid, 2006;
 Cadart J., Institutions Politiques et Droit constitutionnel, vol. I, Editura Economica,
Paris, 1990;
 Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
 Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
 Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional comparat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005;
 Chevallier J., Statul de drept, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
 Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I.,
Constituţia României – comentată şi adnotată, Editura Regia Autonomă „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1992;
 Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu S. E., Constituţia României
revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
 Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice. Exerciţiul puterii în stat, vol.II,
Editura Europa, Craiova, 1996;
 Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, vol.I, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
 Deaconu Ştefan, Drept constituţional, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011;
 Deaconu Ştefan, Instituţii politice, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2015;
 Debbach Ch, Bourdon J., Ponter J.M., Ricci J.C., Droit constituttionnel et institution
politiques, Editura Economica, Paris, 1990;
 Deleanu I., Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul
român, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006;
 Dissescu C., Drept constituţional, Bucureşti, 1915;
 Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2000;
 Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. II, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2000;

125
 Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Constituţia României - comentată şi
adnotată, Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
 Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituţional comparat, vol.I,
Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
 Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituţional comparat, vol.II,
Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
 Duverger M., Les régimes semiprésidentiels, Editura P.U.F., Paris, 1986;
 Guţan M, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006;
 Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1968;
 Iancu Gh., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2015;
 Ionescu C., Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti,
2003;
 Ionescu C., Regimuri politice contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
 Kelsen H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;
 Lijphart A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi
şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
 Lijphart A., Democraţia în societăţile plurale, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
 Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
 Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
 Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
 Morabito M, Bourmaud D., Histoire constitutionnelle et politique de la France (1789-
1958), Editura Montchrestien, Paris, 1996;
 Muraru I., Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a VII-a revăzută şi adăugită,
Editura Actami, Bucureşti, 1997;
 Muraru I., Iancu Gh., Pucheanu M.L., Popescu C.L., Constituţiile române. Texte.
Note. Prezentare comparativă, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1993;
 Muraru I., Constantinescu M., Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
 Muraru I., Constantinescu M., Curtea Constituţională a României, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997;
 Muraru I., Constantinescu M., Studii constituţionale. II, Editura Actami, Bucureşti,
1998;
 Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck,
vol.I, Bucureşti, 2008;
 Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck,
vol.I, Bucureşti, 2011;

126
 Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck,
vol.II, Bucureşti, 2009;
 Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck,
vol.II, Bucureşti, 2013;
 Muraru I., Constantinescu M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
 Muraru I., Avocatul Poporului – instituţie de tip ombudsman, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;
 Muraru I., Constantinescu M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;
 Muraru I., Tănăsescu E.S., coordonatori, Constituţia României. Comentariu pe
articole, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008;
 Negulescu P., Curs de drept constituţional român, Editat de Alex. Th. Doicescu,
Bucureşti, 1928;
 Negulescu P., Alexianu P., Tratat de drept public, Tomul I, Casa Şcoalelor, 1942;
 Pactet P., Institutions politiques. Droit constitutionnel, Editura Masson, Paris, 1993;
 Platon, Republica, Editura Antet XX Press, Filipesti de Târg;
 Portelli H., Droit constitutionnel, Editura Dalloz, Paris, 1999;
 Prisca N., Drept constituţional, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1974
 Rarincescu C.G., Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1940;
 Rousseau J.J, Contractul social, Editura Antet XX Press, Filipesti de Târg, traducere
de H.J. Stahl;
 Safta M., Drept constituţional şi institutii politice.Teoria generală a dreptului
constituţional. Drepturi şi libertăţi, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015;
 Safta M., Drept constituţional şi instituţii politice. Instituţii politice, vol. II, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2015;
 Selejan-Guţan B., Excepţia de neconstituţionalitate, Editura All Beck, Bucureşti,
2005;
 Selejan-Guţan B., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Hamangiu,
Bucureşti, vol. I, 2015;
 Selejan-Guţan B, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Hamangiu,
Bucureşti, vol. II, 2016;
 Tănăsescu S.E., coordonator, Studii juridice. Răspunderea în dreptul constituţional,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007
 Tocqueville A.de, Despre democraţie în America, vol.I, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992;
 Valea D., Drept constituţional şi instituţii politice. În dreptul român şi în dreptul
comparat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014

127
  Vrabie G., Bălan M., Organizarea politico-etatică a României, Institutul European,
Iaşi, 2004;
 Wilson J.Q., American Government. Institutions and Policies, D.C. Heath and
Company, Lexington , Massachusetts. Toronto, third edition, 1986.

Constituţii ale altor state:

♦ Pentru constituţile folosite în lucrare sau pentru variantele actualizate ale constituţiilor
mentionate mai sus au fost folosite următoarele site-uri:
*http/dir.yahoo.com/Government/Law/Constitutional/Constitutions
*http/www.georgetown.edu – Georgetown University, Political Database of the America
*http/lib.umich.edu – The University of Michigan – Library – Documents Center
*confinder.richmond.edu – University of Richmond
*http/www.oefre.unibe.ch/law/icl/index.html
*http/www.constitution.ru/eu

Dicţionare

• Dictionnaire de droit administratif, Editura Dalloz, Paris, 2002;

• Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz, Paris, 2001;
• Villiers M.de, Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz. Armand Colin, Paris,
1998.

Legislaţie
Constituţia României, republicată, constituţiile române anterioare celei în vigoare în prezent,
precum şi actele cu valoare constituţională; precum şi orice alt act normativ relevant, precum
Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului, Regulamentul şedinţelor
comune ale celor două camere, alte legi şi ordonanţe relevante, precum Codul civil; Codul
penal; Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a
României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr.21/1991 a
cetăţeniei române, republicată, cu modificările şi completările ulterioare .

128