Sunteți pe pagina 1din 61

MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE

DIRECŢIA GENERALĂ AFACERI JURIDICE


OFICIUL DREPT COMUNITAR

REPERE
ALE JURISPRUDENŢEI RECENTE A CURŢII DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR
EUROPENE (2003 - 2004)

1. Cazul: Volkswagen AG/Commission, soluţie dată de TPI, 3 decembrie 2003

Situaţia de fapt
Firma producătoare de automobile Volkswagen a interzis concesionarilor săi din
Germania practicarea unor reduceri la vânzarea noului model Passat, recomandând un preţ
unic de vânzare. Comisia a considerat că această practică încalcă principiile liberei
concurenţe prevăzute de tratat şi a aplicat o amendă societăţii Volkswagen în valoare de 30,96
milioane de euro.
Volkswagen a atacat decizia Comisiei în faţa Tribunalului de primă instanţă, motivând
că nu s-au încălcat principiile comunitare în materia liberei concurenţe, din moment ce
iniţiativele de plafonare a preţului de vânzare al noului model Passat aveau caracter
unilateral, neexistând un acord între constructor şi concesionari în acest scop.

Dreptul aplicabil
Articolul 81, al.1 TCE, referitor la înţelegerile între întreprinderi:
„Sunt incompatibile cu piaţa comună şi sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, orice
decizie a grupurilor de întreprinderi, precum şi orice practici concertate între întreprinderi,
susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect
împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei interne, şi în
special cele care constau în:
a) fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii ale
tranzacţiilor comerciale;(…)”

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


TPI a anulat decizia Comisiei de aplicare a unei amenzi societăţii Volkswagen,
argumentând că nu fusese dovedită în speţă existenţa unui acord de voinţă între
constructorul de automobile şi concesionarii săi din Germania, în vederea impunerii unui
anumit preţ de vânzare, fiind vorba doar un act unilateral al societăţii Volkswagen. Astfel,
Comisia nu a făcut dovada acceptării efective de către concesionari o preţului recomandat de
constructor.
Pentru a exista o limitare a liberei concurenţe sancţionată de articolul 81 TCE este
necesară constatarea unei înţelegeri între cele două întreprinderi, adică realizarea unei acord
de voinţă între cele două părţi, şi nu o simplă decizie unilaterală a unei întreprinderi.
Se respinge astfel argumentarea Comisiei potrivit căreia acordul de voinţă dintre
constructor şi concesionar, în vederea impunerii unui anumit preţ de vânzare rezultă
din însuşi contractul de concesiune între aceste părţi, deoarece prin încheierea acestui
contract concesionarul ar accepta în mod implicit condiţiile care pot fi impuse ulterior de
concedent, chiar dacă acestea nu sunt conforme dispoziţiilor comunitare.
Tribunalul consideră că simpla semnare a unui contract de concesiune nu poate fi
interpretată drept o acceptare tacită, în avans, a unor iniţiative ulteriore ale concedentului,
susceptibile să contravină principiilor comunitare privind libera concurenţă în cadrul pieţei
interne.
În vederea aplicării articolului 81, al.1 TCE, Comisia trebuie să facă dovada alinierii
poziţiei concesionarului la iniţiativa anticoncurenţailă a concedentului, adică realizarea
unei “înţelegeri” între cele două părţi.

Notă: Împotriva deciziei TPI se poate introduce în termen de două luni de la notificare,
un recurs limitat la elemente de drept.

Evaluare
Art. 5 din Legea 21/1996 modificat prin OUG 121/2003 prevede:
„Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţii de
agenţi economici, orice decizii de asociere sau practici concertate între aceştia, care au ca
obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa
românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:
a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de
cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii
comerciale inechitabile; (…)”
Acest articol va trebui interpretat în lumina precizărilor făcute de Curte în această speţă.

2. Cazul: AUDI AG/ Oficiul de armonizare a pieţei interne, 3 decembrie 2003

Situaţia de fapt
În 1996 AUDI a cerut Oficiului de Armonizare a Pieţei Interne (OAPI)să înregistreze
semnul „TDI” ca marcă comunitară.
Abrevierea „TDI” are semnificaţia: „Turbo Diesel Injection” sau „Turbo Direct
Injection”. În consecinţă OAPI a respins cererea pe motivul că acest însemn nu are caracter
distinctiv.
AUDI a introdus recurs în faţa Camerei de Recurs OAPI, care a respins la rândul său
cererea pe motivul că are un caracter descriptiv.
În mai 2002, AUDI a sesizat Tribunalul de Primă Instanţă pentru anularea acestei
decizii.

Dreptul aplicabil
Regulamentul Consiliului 40/94 privind marca comunitară

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Tribunalul de Primă Instanţă reaminteşte că semnele şi indicaţiile care pot servi la
desemnarea caracteristicilor unui produs sau serviciu pot fi folosite de orice utilizator şi nu
pot face obiectul înregistrării.
În ceea ce priveşte cererea făcută de AUDI, Tribunalul constată că, din punct de
vedere al publicului larg, există un raport suficient de direct şi concret între însemnul
verbal „TDI” şi caracteristicile esenţiale ale categoriilor de produse sau servicii vizate în
cererea de înregistrare a mărcii.

2
Tribunalul remarcă faptul că o combinaţie de litere este utilizată în mod curent în
industria automobilelor şi deci, semnul”TDI” nu e neobişnuit ca structură, iar faptul că
„TDI” poate avea două semnificaţii nu este relevant.
Un asemenea semn poate fi înregistrat ca marcă dacă a căpătat un caracter distinctiv
prin utilizarea în întreaga Comunitate. AUDI nu a adus nici un element de probă care să
poată duce la concluzia că semnul”TDI” a primit un asemenea caracter distinctiv în alte state
membre decât în Germania.
În ceea ce priveşte noile elemente aduse de AUDI pentru a demonstra caracterul
distinctiv, Tribunalul relevă faptul că anularea sau reformularea unei decizii a Camerei de
Recurs a OAPI nu este posibilă decât în cazul în care se pune în discuţie o eroare de fond sau
de formă. Astfel, recursul în faţa Tribunalului nu vizează decât controlarea legalităţii deciziei
Camerei de Recurs a OAPI şi nu redeschiderea cazului.
În conformitate cu Regulamentul CE 40/94 deciziile OAPI trebuie să fie motivate. În
consecinţă Camera de Recurs era obligată să expună motivele pentru care elementele de probă
produse de AUDI nu i-au permis să concluzioneze că marca cerută dobândise un caracter
distinctiv rezultând din utilizare.
Totuşi, lipsa motivării nu este suficientă pentru a hotărî anularea deciziei
Camerei, de vreme ce o nouă decizie a OAPI va ajunge la acelaşi rezultat. ca şi în prima
decizie.

Evaluare
Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice prevede în art.5, lit.b că nu
pot fi înregistrate ca mărci „mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv”.
În capitolul XIII privind apărarea drepturilor asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice,
în art.80 şi art. 81 se prevede că:
- „ Deciziile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind înregistrarea mărcilor pot
fi contestate la acest oficiu de către solicitantul înregistrării mărcii sau, după caz, de
către titularul mărcii, în termen de 3 luni de la comunicare, cu plata taxei legale”;
- „Hotărârea comisiei de reexaminare, motivată, se comunică părţilor, în termen de 15
zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Municipiului Bucureşti, în
termen de 30 de zile de la comunicare. În termen de 15 zile de la comunicare, deciziile
Tribunalului Municipiului Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel
Bucureşti”.
După cum se observă, prevederile legislaţiei române sunt asemănătoare cu prevederile
Regulamentulului Consiliului 40/94 privind marca comunitara. De altfel în documentul de
poziţie privind capitolul 5 „dreptul societăţilor comerciale” este menţionată preluarea
dispoziţiilor acestui regulament în legislaţia internă în domeniul proprietăţii industriale.

3. Cazul: Enirisorse SpA/ ministerul Finaţelor, Italia, recurs prealabil, 27 noiembrie


2003

Situaţia de fapt
În 1967 au fost înfiinţate, în anumite porturi, de către Ministerul Marieni Mărfuri din
Italia, instituţii publice (Aziende dei mezzi meccanici e dei magazzini) însărcinate cu
administrarea echipamentelor mecanice şi a spaţiilor de stocare ale statului destinate traficului
de mărfuri.
Din 1974, în toate porturile Italiei este percepută o taxă pentru încărcarea şi
descărcarea mărfurilor transportate pe mare, taxă vărsată la Trezoreria publică.

3
Cuantumul taxei este determinat pentru fiecare port prin decret al Preşedintelui, 2/3
din veniturile din aceste taxe fiind repartizate acelor instituţii, pentru îndeplinirea
sarcinilor lor şi o treime revine statului.
Societatea Enirisorse a efectuat, prin mijloace proprii, operaţii de încărcare şi
descărcare a mărfurilor naţionale şi străine în portul Cagliari, fără a utiliza serviciile
instituţiei Ministerului Marinei ce opera în acest port. Considerând că acea taxă, pe care ar
trebui să o plătească şi în cazul în care nu beneficiază de serviciile instituţiei publice,
reprezintă un ajutor de stat pentru acele instituţii, societatea Enirisorse a refuzat să o
plătească.
În consecinţă Curtea de Casaţie s-a adresat Curţii Europene de Justiţie, prin recurs
prealabil pentru a afla dacă regimul italian este contrar dreptului comunitar.

Dreptul aplicabil
Articolul 87 TCE, referitor la ajutoarele acordate de către stat

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea reaminteşte că, pentru a fi calificat drept ajutor de stat, intervenţia trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
1. să provină din resursele statului
2. să fie susceptibilă a afecta comerţul între statele membre
3. să favorizeze direct sau indirect o întreprindere
4. să afecteze/să ameninţe libera concurenţă.
Procentul acordat instituţiilor portuare din taxa cerută pentru transporturile de mărfuri,
provine de la bugetul de stat şi această indemnizaţie ar putea afecta schimburile
intracomunitare, pentru că este destinată unei întreprinderi stabilite într-un port pentru
încărcarea şi descărcarea mărfurilor.
Pentru ca intervenţia statului să nu fie considerată un avantaj, trebuie să reprezinte o
compensaţie pentru îndeplinirea unei obligaţii de serviciu public, clar stabilite iar
parametrii de calcul trebuie să fie stabiliţi în prealabil, în mod obiectiv şi transparent.
Curtea precizează în primul rând că exploatarea unui port comercial nu antrenează
în mod automat îndeplinirea unei obligaţii legate de un serviciu public.
În consecinţă instituţiile portuare trebuie să demonstreze că au în sarcină o obligaţie de
serviciu public şi că sumele care le sunt atribuite constituie o compensaţie pentru îndeplinirea
unei asemenea obligaţii, pentru ca banii ce le sunt alocaţi să nu fie consideraţi o formă de
ajutor de stat.
Curtea a arătat că Tratatul interzice orice ajutor care a fost acordat fără o
prealabilă notificare, judeătorul naţional trebuind să ia orice măsură necesară pentru a
împiedica atât perceperea unei părţi din taxă cât şi atribuirea ei beneficiarilor. Curtea
precizează că, în cazul în care se va hotărî că instituţiile respective au beneficiat de un ajutor
de stat, va fi considerată ilegală doar partea din taxa portuară ce era atribuită întreprinderile
beneficiare (restul de taxă, vărsat la bugetul de stat nu este afectat)

Evaluare

a) România va trebui să ţină cont de interpretarea dată de Curte articolului 87 TCE.


Astfel, legislaţia internă referitoare la ajutoarele de stat va trebui să transpună condiţiile
reluate în hotărârea Curţii: a) să provină din resursele statului; b) să fie susceptibilă a afecta
comerţul între statele membre; c) să favorizeze direct sau indirect o întreprindere; d) să
afecteze/să ameninţe libera concurenţă.
Totodată, regulile procedurale aferente relgementării ajutorului de stat vor trebui să
conţină prevederi în sensul că sarcina probării faptului că o anumită indemnizaţie
primită de la stat nu este un ajutor de stat, aparţine întreprinderilor beneficiare.

4
De asemenea autorităţile statale competente trebuie să demonstreze că este vorba
compensaţii pentru prestaţii efectuate în scopul de a îndeplini o obligaţie de serviciu
public.

b) Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat a fost modificată prin Legea nr.
603/2003, prin care a fost preluată definiţia ajutorului de stat conţinută de articolul 87
TCE – fiind extinsă piaţa relevantă la totalitatea statelor membre ale Uniunii Europene.
În acest context, va trebui totuşi examinat textul acestei legi, pentru a observa dacă
sunt satisfăcute şi cele două criterii suplimentare reţinute prin Hotărârea Curţii:
- sarcina probei caracterului licit al ajutorului de stat – condiţie îndeplinită, în
principiu, în condiţiile articolului 5 din Lege care menţionează că orice ajutor de
stat trebuie autorizat prealabil;
- necesitatea acordării ajutorului ca o contraprestaţie pentru un serviciu realizat.

4. Cazul: Shield mark BV / Joost Kist h.o.d.n. MEMEx, 27 noiembrie 2003, recurs
prealabil

Situaţia de fapt
Shield Mark BV este o societate de consultanţă în domeniul proprietăţii intelectuale
stabilită în Olanda. Obiectul său de activitate constă în înregistrarea ca mărci sonore a
diferitelor indicative sonore.
Câteva din aceste mărci conţin primele nouă note ale compoziţiei muzicale „Fur
Elise”, altele conţin onomatopee ce sugerează în olandeză cântecul unui cocoş.
D-l. Kist, consultant în comunicaţii a utilizat melodia „Fur Elise” şi cântecul de cocoş
în cursul unei campanii publicitare în cadrul activităţii sale profesionale. În consecinţă, Shield
Mark a introdus împotriva sa o acţiune în contrafacere şi pentru concurenţă neloială.
Curtea Supremă olanedză sesizată în ultimă instanţă a cerut Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene să precizeze dacă directiva comunitară privind mărcile permite
înregistrarea mărcilor sonore.

Dreptul aplicabil
Art.2 al Directivei 89/104/EEC privind armonizarea legislaţiilor statelor membre
referitoare la mărci: însemnele ce pot constitui mărci.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea consideră că lista însemnelor susceptibile de a constitui o marcă, listă ce
figurează în articolul 2 al directivei, nu este exhaustivă. Însemnele care nu sunt
susceptibile de a fi percepute vizual, cum ar fi sunetele nu sunt deci excluse expres de către
directivă. Totuşi, pentru a fi înregistrate ca mărci însemnele sonore trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- trebuie să permită distingerea produselor şi serviciilor unei firme de cele ale unei alte
firme,
- să fie susceptibile de o reprezentare grafică (prin intermediul figurilor, liniilor sau
caracterelor) care să fie clară, precisă, uşor accesibilă, inteligibilă, durabilă şi
obiectivă.
Aceste exigenţe nu sunt îndeplinite de către o reprezentare grafică a semnului sonor ce
indică notele dintr-o operă muzicală cunoscută sau o succesiune de note muzicale, fără alte
precizări sau pur şi simplu o onomatopee. În aceste cazuri reprezentării grafice îi lipseşte
precizia şi claritatea.

5
În cazul în care semnul sonor este reprezentat grafic printr-un portativ cu note
muzicale şi alte simboluri muzicale, condiţiile sunt îndeplinite pentru că ansamblul acestor
notaţii constituie o reprezentare fidelă a succesiunii sunetelor care formează melodia ce
trebuie înregistrată ca marcă.

Evaluare
Definiţia mărcii este dată în art. 3 al legii 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice: „marca este un semn susceptibil de reprezentare grafica servind la deosebirea
produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane.
Pot sa constituie mărci semne distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane,
desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale si in special forma
produsului sau ambalajului sau, combinaţii de culori, precum si orice combinaţie a acestor
semne ».
Din această definiţie rezultă deci condiţia ca respectivul însemn să fie susceptibil de
reprezentare grafică şi condiţia ca acest însemn să permită deosebirea produselor şi serviciilor
unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altei persoane. Lista însemnelor ce pot
constitui mărci nu este exhaustivă
De altfel, după cum este prezentat în documentul de poziţie privind capitolul 5 privind
« dreptul societăţilor comerciale », legislaţia română în materia proprietăţii industriale (legea
84/1998 şi HG 833/1998) a preluat integral dispoziţiile directivei 89/104 /EC. În consecinţă,
în aplicarea acestei legi de către instanţele de judecată trebuie să se ţină seama de precizările
făcute de Curte în ceea ce priveşte înregistrarea ca mărci a însemnelor sonore.

5. Cazul: Comisia Europeană c. Regatul Spaniei, 25 noiembrie 2003, recurs în


neîndeplinirea obligaţiilor

Situaţia de fapt
Printr-o decizie din 1998, Curtea a stabilit că Spania nu a respectat valorile limită
fixate de Directiva privind apele termale interioare. („eaux de baignade intérieure”)
În 2001, considerând ca Spania nu a executat hotărârea Curţii din 1998, Comisia
Europeană a introdus un recurs în faţa Curţii, cerând impunerea unei amenzi de 45.000 Euro
pe zi întârziere în adoptarea măsurilor necesare pentru a executa decizia Curţii.

Dreptul aplicabil
- Directiva 76/160/CEE vizând calitatea apelor termale;
- Articolele 244 şi 256 TCE referitoare la executarea hotărârilor Curţii;

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


În soluţia dată Curtea a amintit că, în primul rând, conform dreptului comunitar,
Spania era obligată să ia măsurile necesare pentru executarea hotărârii din 1998. Chiar dacă
Tratatul CE nu precizeză un termen pentru executarea unei hotărâri, Curtea a stabilit că
această executare trebuie să fie întreprinsă imediat şi să fie dusă la bun sfârşit într-un
timp cât mai scurt.
Termenul dat de Comisie Spaniei (3 sezoane balneare) era suficient, chiar dacă
executarea hotărârii implica desfăşurarea unor operaţiuni complexe.
Curtea a fixat amenda pe baza propunerilor Comisiei, dar criteriile avute în vedere au
fost cele referitoare la proporţionalitatea acestei măsuri cu gravitatea conduitei statului şi
cu capacitatea acestuia de plată (pentru a-l incita astfel să pună capăt situaţiei de
neregularitate cât mai curând posibil) În consecinţă Curtea a stabilit o amendă mai mică decât
cea solicitată de Comisie.

6
Pentru luarea acestei decizii Curtea a examinat următoarele aspecte:
• Periodicitatea constrângerii aplicate: a instituit o bază de aplicare anuală (pentru a evita
ca Spania să plătească pentru perioadele în care starea de ilegalitate nu mai există),
pornindu-se de la un raport comunicat de Spania Comisiei privind starea apelor termale
• Caracterul variabil al cuantumului sumei amenzii: Curtea a hotărât că trebuie să se ţină
seama de progresele relizate de Spania, amenda stabilindu-se în funcţie de procentul
apelor neadaptate la standardele directivei.
• Durata încălcării, recunoscându-se că executarea hotărârii din 1998 e dificil de realizat
într-o perioadă scurtă de timp
• Capacitatea de plată a Spaniei.

Evaluare
Hotărârea dată în această speţă prezintă interes în ceea ce priveşte cunoaşterea
criteriilor utilizate de Curte în stabilirea unei constrângeri aplicate unui stat pentru
neexecutarea unei hotărâri CJCE.
Totodată, ar fi utilă examinarea, comparativ cu celelalte state membre U.E., a
posibilităţii existenţei în dreptul intern a unor dispoziţii care să reglementeze modul de
executare a punere în executare a hotărârilor C.J.C.E. – astfel, se poate studia dacă este
oportună o soluţie asemănătoare cu cea adoptată în cazul hotărârilor C.E.D.O., în cazul cărora
este posibilă introducerea unor căi extraordinare de atac (art. 322 pct. (9) Cod procedură civilă
– revizuirea şi art. 410 al. (3) Cod procedură penală – recursul în anulare)

6. Cazul: Ministerul Economiei Finanţelor şi Industriei din Franţa c. GEMO S.A., 20


noiembrie 2003

Situaţia de fapt
Societatea GEMO, un supermarket francez care comercializează printre altele carne şi
produse pe bază de carne, a cerut administraţiei franceze restituirea sumelor plătite ca taxă
pentru achiziţiile de carne pentru care trebuie să plătească impozite conform legii
naţionale. Acestă taxă este instituită pentru a finanţa serviciul public francez de colectare
şi eliminare a cadavrelor de animale şi a deşeurilor abatoarelor, care este gratuit pentru
crescătorii de animale cât şi pentru cei care deţin abatoare.
Refuzându-i-se restituirea acestor sume, GEMO a introdus recurs în faţa Tribunalului
administrativ din Dijon, care a decis că sistemul instituit de legea franceză constituie un
ajutor de stat în sensul dreptului comunitar. Ministerul Economiei şi Finanţelor a atacat
această decizie şi, prin urmare, tribunalul a cerut CJCE să decidă dacă această taxă este
echivalentă cu un ajutor de stat în sensul dreptului comunitar.

Dreptul aplicabil
Art. 87 TCE – privind ajutoarele acordate de către stat

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea precizează care sunt ajutoarele de stat incompatibile cu dreptul comunitar:
1. cele care sunt acordate direct sau indirect din resursele de stat sau din cele impuse
de stat;
2. ajutoarele care uşurează sarcinile ce grevează în mod normal bugetul unei
întreprinderi;
3. ajutoarele care împiedică libera concurenţă şi favorizează „anumite întreprinderi
sau anumite produse” în detrimentul altora;
4. ajutoarele ce pot afecta schimburile între statele membre;

7
Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.
Faptul că activitatea de ecarisaj este întreprinsă de firme private nu înlătură caracterul
de ajutor de stat, pentru că iniţiatorii acestui regim sunt autorităţile publice.
Curtea constată de asemenea că sarcina financiară privind eliminarea cadavrelor de
animale şi a deşeurilor abatoarelor ar trebui considerată ca fiind un cost inerent activităţii
economice pentru crecătorii de animale şi deţinătorii de abatoare, şi de care sunt scutiţi
prin instituirea acestui regim de către autorităţilor de stat. Este vorba despre un avantaj
economic susceptibil de a împiedica mecanismul liber al concurenţei, chiar dacă de acest
avantaj beneficiază şi alte societăţi, de exemplu grădinile zoologice, principalii beneficiari
rămân producătorii. În consecinţă este îndeplinită condiţia selectivităţii anumitor
producători/produse în detrimentul altora.
Pe de altă parte prin această măsură este afectat şi preţul cărnii, care devine astfel
mai competitivă pe piaţa comunitară, favorizând exporturile franceze de carne şi afectând
schimburile intracomunitare.
În consecinţă regimul francez trebuie să fie calificat ca fiind un ajutor de stat în
sensul dreptului comunitar.

Evaluare
a) Cazul precizează elementele ce trebuie analizate pentru a califica o anumită
măsură ca fiind ajutor de stat. Pentru România prezintă interes cunoaşterea modului de
abordare a acestui tip de măsuri de către Curte în vederea adaptării corespunzătoare a
legislaţiei interne din domeniu.
b) Definiţia ajutorului de stat consacrată de articolul 87 TCE a fost preluată în
articolul 2 al Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, prin modificările aduse de
Legea nr. 603/2003.
Cu toate acestea, va trebui să se examineze dacă reglementarea ajutorului de stat – în
special articolul 2 alin. (4) din Lege, acoperă soluţia jurisprudenţială la care a ajuns Cutrea,
în sensul că o măsură constituie ajutor de stat incompatibil cu acquis-ul comunitar chiar
dacă se realizează prin intermediul unor întreprinderi private.

7. Cazul: Budjovicky Budvar/Rudolf Ammersin GmbH, recurs prealabi, 18 noiembrie


2003

Situaţia de fapt
Braseria Budweiser Budvar, cu sediul în localitatea cehă Budweis, produce şi exportă
în Austria bere cu marca „Budweiser Budvar”. Societatea Ammersin, cu sediul în Austria
comercializa berea cu marca „American Bud”, produsă de o societate cu sediul în St Louis,
SUA. Între Austria şi fosta Republică Cehoslovacia s-a încheiat în 1976 un tratat de
protejare a indicaţiilor geografice de origine pentru produselor alimentare regionale ale
celor două părţi. În anexa care enumeră indicaţiile geografice a căror protecţie este asigurată
de părţi este menţionată şi marca „Bud”.
Având ca bază legală acest tratat, braseria Budweiser Budvar a solicitat instanţei
austriece interzicerea comercializării pe acest teritoriu de către societatea Ammersin a berii cu
marca „American Bud”. Judecătorul austriac a introdus un recurs prejudicial în faţa instanţei
de la Luxemburg, pentru a stabili în ce măsură sunt conforme legislaţiei comunitare şi pot fi
aplicate în speţă dispoziţiile unui tratat bilateral, care acordă protecţie unei indicaţii geografice
chiar dacă nu există pericolul inducerii în eroare a consumatorilor.

Dreptul aplicabil

8
- Regulamentul 2081/92 privind protecţia indicaţiilor geografice şi a denumirilor de
origine
- Articolul 28 TCE: „Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import,
precum şi orice măsuri cu efect echivalent acestora.”
- Articolul 30 TCE: „Dispoziţiile articolelor 28 şi 29 nu împiedică impunerea unor interdicţii
sau restricţii la import, export sau tranzit, justificate de raţiuni de morală publică, ordine
publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor şi animalelor, (…), protecţia
proprietăţii industriale şi comerciale.(…)”
- Articolul 307, al.1 TCE: “Dispoziţiile prezentului tratat nu aduc atingere drepturilor şi
obligaţiilor rezultate din convenţii încheiate înainte de 1 ianuarie 1958 sau pentru statele care
au aderat mai târziu, înaintea aderării, între unul sau mai multe state membre, pe de o parte, şi
unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte.”

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


În soluţia dată Curtea a stabilit că dispoziţiile Regulamentului 2081/92 nu se opun
aplicării unui tratat bilateral care protejează o indicaţie geografică simplă şi indirectă (nu
există legătură directă între o calitate a produsului şi originea sa geografică, ci are doar rolul
să informeze consumatorul că produsul provine dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit
stat)
În schimb dispoziţiile tratatului amintit pot constitui un obstacol în calea liberei
circulaţii a mărfurilor care sunt legal comercializate pe teritoriul unui stat membru,
contravenind astfel articolului 28 TCE care interzice orice restricţii la importul mărfurilor.
După ce stabileşte aplicarea de principiu a articolului 28 în speţă, Curtea verifică în ce
măsură o asemenea restricţie la import poate fi justificată de excepţiile prevăzute la articolul
30 TCE. Instanţa constată că aplicarea dispoziţiilor tratatului bilateral în speţă are ca obiectiv
asigurarea unei concurenţe loiale, înscriindu-se în „protecţia proprietăţii industriale şi
comerciale” din cadrul articolului 30 TCE.
Prin urmare, dacă judecătorul naţional stabileşte în urma cercetărilor efectuate că
denumirea „Bud” desemnează o regiune de pe teritoriul Cehiei, iar această denumire trebuie
protejată în conformitate cu regimul proprietăţii industriale şi comerciale, dreptul comunitar
nu se opune extinderii protecţiei denumirii respective pe teritoriul Austriei, în conformitate cu
prevederile tratatului bilateral încheiat între cele două state.
În ceea ce priveşte tratatul bilateral invocat de Cehia, poziţia Curţii merge în sensul
recunoaşterii opozabilităţii drepturilor şi obligaţiilor rezultând din acest act, fiind vorba
de un tratat încheiat de un stat membru (Austria) înainte de aderarea la Uniune, aplicându-
se deci dispoziţiile articolului 307, al.1 TCE (în prealabil trebuie însă stabilit de judecătorul
naţional daca tratatul este încă în vigoare în urma schimbărilor intervenite în situaţia juridică a
unei părţi-respectiv dezmembrarea Cehoslovaciei, parte originară la tratat şi succesiunea
Republicii Cehe la acordurile internaţionale încheiate de fostul stat)
În acest context, Curtea reaminteşte că potrivit articolului 307 TCE, chiar dacă
obligaţiile rezultând din tratatul încheiat de un stat membru înainte de aderarea la Uniunea
Europeană ar fi incompatibile cu legislaţia comunitară, până la eliminarea
incompatibilităţilor judecătorul naţional poate să aplice dispoziţiile tratatului bilateral.

Evaluare
Este una din hotărârile în care Curtea interpretează articolul 307 TCE într-un sens
protector faţă de drepturile ce rezultă pentru statele terţe din acordurile încheiate cu
statele membre înainte de aderarea acestora din urmă la UE, în timp ce în jurisprudenţa
anterioară1 Curtea s-a arătat mult mai reticentă faţă de situaţia acordurilor „pre-
comunitare” incompatibile cu acquis-ul comunitar, aplicând principiul prevalenţei
1
Avem în vedere în special două decizii C-62/98 şi C-84/98, pronunţate în aceeaşi zi, 4 iulie 2000,
Comisia contra Portugaliei
9
interesului comunitar asupra celui naţional şi sancţionând statele membre care au aplicat
dispoziţiile unor tratate incompatibile cu acquis-ul comunitar.
Prin urmare, statele membre pot aplica dispoziţiile unor tratate anterioare aderării,
chiar dacă acestea sunt incompatibile cu dreptul comunitar, datorită excepţiei prevăzute
de articolul 307 alin. 1 TCE.
Din punctul de vedere al României (şi al statelor care aderă în 2004 şi candidate),
regulile jurisprudenţiale degajate de CJCEdin această speţă vor face obiectul unei abordări
diferite, în condiţiile în care în negocierile de aderare (capitolul 26, relaţii externe) şi în
cuprinsul tratatului de aderare (pentru statele care aderă în 2004, articolul 6.10), statele
care aderă şi candidate şi-au asumat obligaţia de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul
comunitar existent la data aderării a tuturor acordurilor internaţionale la care sunt
parte.
Cu toate acestea, în ipoteza în care soluţia la care se va ajunge în urma renegocierii
unor acorduri nu ar fi perfectă din punctul de vedere al acoperirii incompatibilităţilor cu
acquis-ul comunitar şi în special în cazul în care Comisia Europeană ar fi agrea o astfel de
soluţie negociată (de exemplu, cazul Tratatul româno-american privind încurajarea şi
protejarea reciprocă a investiţiilor), speţa de faţă ar putea furniza un precedent valoros pentru
argumentarea menţinerii unei soluţii care ar avea ca fundament tratatul bilateral.

8. Cazul: Christine Morgenbesser c. Consiglio dell’Ordine degli Avvocati di Genova,


Italia – recurs prealabil, 13 noiembrie 2003

Situaţia de fapt
D-na Christine Morgenbesser, de cetăţenie franceză, cu reşedinţa în Italia este
titulara unei licenţe în drept acordată în Franţa în 1996, dar nu a obţinut certificatul de
aptitudine pentru profesia de avocat. După un scurt stagiu în cabinetele de avocatură
franceze, din 1998 a lucrat la un cabinet din Genova, Italia. În consecinţă a cerut să fie
înscrisă în registrul practicanţilor din Italia, pentru a-şi efectua în mod valabil perioada de
practică în vederea susţinerii examenului de aptitudine pentru practicarea avocaturii.
Cererea sa a fost respinsă de Consiliul Ordinului Avocaţilor din Genova, cât şi de
Consiliul Naţional din Florenţa, pe motivul că, legea italiană privind profesia de avocat
pune condiţia existenţei unei diplome de drept obţinute de la o universitate italiană şi
faptul că d-na Christine M. nu are calitatea de avocat în Franţa.
Curtea de Casaţie din Italia a cerut CJCE să se pronunţe asupra faptului dacă dreptul
comunitar admite ca autorităţile italiene să refuze înscrierea titularului unei diplome
obţinute într-un alt stat membru, pe simplul motiv că această diplomă nu a fost
eliberată în Italia.

Dreptul aplicabil
Art. 43 (privind libertatea de stabilire)

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea precizeză mai întâi că, în situaţia d-nei Christine M. nu se aplică nici directiva
98/5 privind exerciţiul permanent al profesiunii de avocat, nici directiva 89/48 privind
recunoaşterea diplomelor din învăţământul superior, pentru că prima directivă vizează
doar avocaţii pe deplin calificaţi, iar calitatea de „practicantă” fiind limitată în timp şi
constituind o parte din formarea necesară dobândirii calităţii de avocat, nu poate fi calificată
ca „profesiune reglementată” conform directivei 89/48.

10
Ştiindu-se că perioada de practică presupune exerciţiul unor activităţi remunerate (de
către clienţi sau de către cabinete de avocatură, sub formă de onorarii sau de salarii),
principiile stabilite în tratat privind libertatea de stabilire sau vizând libera circulaţie a
lucrătorilor sunt aplicabile.
În consecinţă Curtea reaminteşte principiile pe care le-a stabilit în jurisprudenţa
anterioară: dacă regulile naţionale nu ţin cont de cunoştiinţele şi calificările deja
dobândite de un cetăţean al unui alt stat membru, în afara statului de primire, exerciţiul
libertăţii de stabilire şi de circulaţie este restricţionat.
Diploma deţinută de d-na Christine M. trebuie considerată într-un cadru mai larg de
către autorităţile italiene, verificându-se în ce măsură cunoştiinţele atestate de diplomă,
calificările sau experienţa profesională obţinute într-un alt stat membru, cumulate cu
experienţa dobândită în Italia, pot satisface, chiar şi parţial, condiţiile necesare accesului la
activitatea de practicant.
În cazul profesiunii de avocat, un stat membru trebuie să procedeze la un examen
comparativ al diplomelor, ţinând cont de diferenţele existente între legislaţiile naţionale
vizate. Dacă din această analiză nu rezultă decât o corespondenţă parţială, statul de primire
poate cere persoanei interesate să-şi completeze aceste cunoştiinţe.

Evaluare

Autorităţile competente ale unui stat trebuie deci să aprecieze în ce măsură


cunoştiinţele şi experienţa dobândite în acest stat au contribuit la întregirea formării
profesionale în conformitate cu criteriile stabilite de legislaţia sa.

Precizarea adusă de Curte va trebui să se reflecte în legislaţia şi practica românească


după ce România va deveni stat membru, inclusiv în legislaţia privind exerciţiul profesiei de
avocat, pentru a nu se aduce atingere principiilor libertăţii de stabilire şi libertăţii de circulaţie
a lucrătorilor. Legislaţia română în materie este constituită din Legea 5/1995 modificată prin
Legea 489/2002 şi Ordonanţa de Urgenţă 77/2003.

Conform modificării aduse de Legea 489/2002 avocatul străin poate acorda


consultanţă juridică privind dreptul românesc cu condiţia de a trece examenul de verificare a
cunoştiinţelor de drept românesc şi de limbă română organizat de Uniunea Avocaţilor din
România. Aici trebuie luată în considerare precizarea făcută de Curte în această speţă, în
sensul că statul de primire trebuie să ia în considerare de asemenea şi diplomele şi experienţa
dobândite de acel avocat în alte state membre, procedând la o analiză comparativă.

9. Cazul: Bodil Lindqvist c. Datainspektion, Suedia, recurs prealabil, 6 noiembrie 2003

Situaţia de fapt
D-na Lindqvist avea funcţia de instructoare pentru enoriaşii unei parohii din Suedia. În
scopul de a-i ajuta pe aceştia pentru a obţine confirmarea, a creat pe calculatorul de la
domiciliu, pagini de Internet ce conţineau informaţii despre ea şi despre cei 18 colegi ai
săi, inclusiv prenumele lor şi uneori numele întreg. D-na Lindqvist a descris printre altele
funcţiile ocupate de colegii ei şi amănunte despre timpul lor liber în termeni umoristici; în mai
multe cazuri a menţionat situaţia lor familială sau numerele lor de telefon.
Instituţia publică pentru protecţia datelor transmise pe cale informatică din Suedia
(Datainspektion) i-a administrat o amendă pe motivul că a utilizat aceste date personale
(inclusiv detalii despre starea de sănătate a uneia dintre colege) în cadrul unui program
informatizat fără a face o declaraţie personală la Datainspektion.

11
Instanţa superioară în faţa căreia d-na Lindqvist a făcut apel a cerut CJCE să
stabilească dacă infracţiunea de care a fost acuzată încalcă dispoziţiile directivei referitoare
la protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte tratamentul datelor cu caracter
personal şi a liberei circulaţii a acestor date. Directiva vizează egalizarea nivelului de
protecţie a drepturilor şi libertăţilor persoanelor în acest domeniu în statele membre UE.

Dreptul aplicabil
Directiva 95/46/CE vizând protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte tratamentul
şi libera circulaţie a datelor cu caracter personal

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea constată că referirea la diverse persoane, pe o pagină de Internet, reprezintă „o
procesare a datelor cu caracter personal, automatizată în tot sau în parte”. Pe de altă parte, în
cazul în care este menţionată starea de sănătate a unei persoane este vorba de o procesare de
date referitoare la sănătatea unei persoane, în sensul directivei din 1995.
Această procesare de date personale nu intră nici în categoria de activităţi având ca
obiect securitatea publică, nici în categoria activităţilor exclusiv personale sau domestice, care
sunt în afara sferei de aplicare a directivei.
Curtea constată de asemenea că directiva prevede şi reguli specifice ce vizează
asigurarea de către statele membre a transferului de date cu caracter personal către statele
terţe. Având în vedere stadiul de dezvoltare al Internetului în perioada în care a fost elaborată
directiva şi a absenţei criteriilor aplicabile utilizării Internetului, Curtea consideră că
legislatorul comunitar nu avea intenţia de a include în noţiunea de „transfer de date către o
ţară terţă”, înscrierea de date pe o pagină de Internet, chiar dacă acestea sunt accesibile unor
persoane din state terţe.
Dispoziţiile directivei, prin ele însele, nu conţin dispoziţii contrare libertăţii de
exprimare sau altor drepturi fundamentale. Autorităţile şi jurisdicţiile naţionale
însărcinate cu aplicarea legislaţiei interne ce transpune directiva, trebuie să asigure
echilibrul între drepturile şi interesele în cauză.

Evaluare
a) Ideea ce se poate degaja din analiza acestei decizii a CJCE este că în cazul transpunerii
unei directive în dreptul intern, autorităţile statului membru respectiv trebuie să asigure
echilibrul între drepturile şi interesele în cauză în cazul aplicării dreptului intern ce transpune
respectiva directivă.
În speţă dispoziţiile directivei 95/46/CE vizând protecţia persoanelor fizice în
ceea ce priveşte tratamentul şi libera circulaţie a datelor cu caracter personal nu trebuie
interpretate astfel încât să aducă atingere libertăţii de exprimare sau altor drepturi
fundamentale.

b) În dreptul intern român, protecţia persoanelor fizice faţă de prelucrarea datelor cu


caracter personal este reglementată prin Legea nr. 677/2001 (în sensul articolului 3 al acestei
legi, “prelucrarea datelor cu caracter personal” fiind definită ca “orice operaţiune sau set de
operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau
neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori
modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi prin transmitere,
diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau
distrugerea”) În acest sens, apreciem utilă examinarea dispoziţiilor acestei legi prin raport
cu soluţia jurisprudenţială referitoare la asigurarea “echilibrului de interese”.

12
10. Cazul: Oficiul de armonizare a pieţei interne (mărci, desene şi modele) c. Wm.
Wrigley Jr. Company, 23 octombrie 2003

Situaţia de fapt
În martie 1996 Wrigley a cerut Oficiului de armonizare a pieţei interne (OAPI)
înregistrarea sintagmei „Doublemint” ca marcă la nivel comunitar pentru gumele de
mestecat. OAPI a respins această cerere pe motiv că acest cuvânt descrie caracteristici ale
produsului şi nu poate fi înregistrată ca marcă, în conformitate cu legislaţia comunitară.
Wrigley a formulat un recurs contra acestei decizii în faţa Tribunalului de Primă Instanţă a
Comunităţilor Europene.
Prin decizia din 31 ianuarie, Tribunalul a anulat decizia OAPI constatând că
sintagma „Doublemint” nu este exclusiv descriptivă, tocmai pentru că această combinaţie
„double” şi „mint” poate avea două semnificaţii distincte: de două ori mai multă mentă sau ca
având savoarea a două tipuri de mentă. În plus, Tribunalul a stabilit că termenul „mint”este un
termen generic ce include mai multe tipuri de mentă. Deci Tribunalul a decis că semnificaţiile
sintagmei „Doublemint”privează acest însemn de orice funcţie descriptivă şi sintagma poate fi
înregistrată ca şi marcă. OAPI a atacat această decizie la CJCE.

Dreptul aplicabil
Regulamentul nr. 40/94

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea reaminteşte că, prin interzicerea înregistrării ca marcă la nivel comunitar a
însemnelor ce pot desmna caracteristicile produsului vizat, dreptul comunitar urmăreşte
interesul general, conform căruia orice însemn sau indicator descriptiv poate fi folosit în
mod liber de către toţi utilizatorii.
Unui însemn verbal trebuie să i se refuze înregistrarea dacă, măcar în una din
semnificaţiile sale potenţiale, desemnează o caracteristică a produsului sau serviciului în
cauză.
Curtea consideră că sintagma „Doublemint” nu poate fi calificată exclusiv descriptivă
şi deci poate fi înregistrată ca marcă la nivel comunitar. Refuzând înregistrarea „Doublemint”,
Tribunalul nu a verificat dacă această sintagmă este susceptibilă de a fi utilizată de operatorii
economici pentru a desemna o caracteristică a produselor sau serviciilor lor.
În consecinţă Curtea anulează hotărârea Tribunalului şi îi retrimite acestuia cazul
pentru a statua conform acestei interpretări.

Evaluare
Legislaţia română conţine acest criteriu conform căruia un însemn nu poate fi
înregistrat ca marcă în cazul în care poate fi utilizat de agenţii economici pentru a
desemna anumite caracteristici ale produselor sau serviciilor lor. Este vorba de Legea
84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, care în art. 5 prevede: “Sunt excluse de
la protecţie şi nu pot fi înregistrate: (…) d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau
indicaţii putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia,
valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte
caracteristici ale acestora; “
Trebuie ţinut însă cont şi de interpretările Curţii în această materie, interpretări
ce sunt de natură a clarifica sensul prevederilor tratatului.

13
11. Cazul: Adidas – Salomon AG e.a. / Fitnessworld Trading Ltd. – 23 octombrie 2003

Situaţia de fapt
Societatea Adidas este titulara unei mărci înregistrate în Benelux. Societatea
Fitnessworld comercializează anumite obiecte de vestimentaţie având un model similar
mărcii deţinute de Adidas ( două benzi vertical în loc de trei) Adidas a reclamat în faţa
instanţei din Belgia riscul ca marca aparţinând Fitnessworld să creeze confuzie
consumatorilor. Se cere interpretarea directivei comunitare referitoare la marcă.

Dreptul aplicabil
Dreptul comunitar derivat relevant în materie: directiva comunitară privind mărcile.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea constată aspectul că nu este neapărat necesar să existe un risc de confuzie
între însemn şi marca renumită. Este suficient ca publicul să stabilească o legătură între
semn şi marcă, chiar dacă nu le confundă.
Totuşi, Curtea precizează că, dacă în de aprecierea judecătorului naţional publicul
percepe semnul exclusiv ca un obiect decorativ, atunci, prin ipoteză nu se stabileşte nici o
legătură cu marca renumită. Prin urmare titularul mărcii renumite nu poate împiedica
utilizarea acestui element decorativ de către un terţ.

Evaluare
Curtea a emis o interpretare largă dispoziţiilor directivei privind mărcile, în sensul
că protecţia unei mărci operează chiar dacă nu există risc de confuzie, ci numai posibilitatea
stabilirii unei legături.
Această abordare va trebui reflectată şi în legea română privind mărcile de
fabrică, în scopul armonizării acestora cu directiva comunitară, în interpretarea
conferită de Curte.

12. Cazul: Van den Bergh Foods Ltd. / Comisia, 23.10.2003 ( Tribunalul de primă
instanţă)

Situaţia de fapt
Van den Bergh Foods denumită HB Ice Cream (HB), filiala grupului Unilever este
principalul producător de îngheţată în Irlanda. Această firmă a furnizat distribuitorilor de
îngheţată congelatoare, asupra cărora şi păstrat proprietatea şi pe care aceştia erau obligaţi să
le folosească exclusiv pentru depozitarea îngheţatei HB. După pătrunderea pe piaţă a
producătorului american „Mars” distribuitorii au depozitat şi această marcă de îngheţată şi, în
consecinţă HB a cerut respectarea contractului de exclusivitate.
În urma plângerii adresate de Mars, Comisia Europeană a emis o decizie în care
considera ca aceste contracte de exclusivitate sunt contrare dreptului comunitar al
concurenţei. Comisia constată că HB deţine o poziţie dominantă pe piaţa irlandeză a
îngheţatei (pe baza importanţei distribuţiei şi prin notorietatea mărcii), iar prin aceste
contracte se restrânge capacitatea distribuitorilor de a comercializa produse ale altor
producători. În consecinţă Comisia stabileşte că este vorba de un abuz de poziţie dominantă
şi a refuzat acordarea unei excepţii individuale către HB.
HB a introdus un recurs în faţa Tribunalului vizând anularea acestei decizii a
Comisiei.

14
Dreptul aplicabil
Articolele 81, 82 şi 295 TCE referitoare la regulile de concurenţă: interzicerea
acordurilor între întreprinderi şi a abuzului de poziţie dominantă.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Tribunalul consideră că acea clauză de exclusivitate îi determină pe distribuitori să
se comporte diferit cu ceilalţi producători de îngheţată ( s-a observat că după ce HB a
cerut respectarea clauzei de exclusivitate distribuţia de îngheţată Mars a scăzut de la 43% la
20%) Deci Comisia a apreciat corect că prin această clauză de exclusivitate, distribuitorilor li
se restrânge libertatea de a alege produsele pe care vor să le vândă.
Totodată, pentru că distribuitorii nu agreează instalarea congelatoarelor care nu sunt
gratuite, ceilalţi producători sunt obligaţi să facă o investiţie foarte costisitoare pentru
achiziţionarea de congelatore, fapt ce e de natură a-i descuraja pe aceştia de a mai intra pe
piaţă.
În ceea ce priveşte acordarea unei excepţii individuale către HB, Tribunalul consideră
că această clauză nu prezintă avantaje obiective, de natură a compensa inconvenientele create
în domeniul concurenţei.
Decizia Comisiei nu privează HB de proprietatea congelatoarelor pe care le poate
exploata într-o altă manieră.
În consecinţă, Tribunalul a respins recursul înaintat de HB.

Notă: Decizia Tribunalului de Primă Instanţă poate fi contestată pe chestiuni de drept


în termen de două luni de la notificare.

Evaluare

Tribunalul constată că, deşi punerea la dispoziţia distribuitorilor a unor


congelatoare cu condiţia exclusivităţii este o practică des întâlnită, aceasta poate
restrânge jocul concurenţei atunci când este utilizată de o întreprindere având poziţie
dominantă.

13. Cazul: Eran Abatay e.a. / Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Republica
Federală Germania – 21 0ctombrie 2003

Situaţia de fapt
M. Abatay şi alţi reclamanţi, cetăţeni turci, având domiciliul în Turcia sunt şoferi în
transportul internaţional de mărfuri. Sunt salariaţii unei firme turceşti, filială a unei societăţi
din Germania. Cele două societăţi importă în Germania fructe din Turcia, pe care le
transportă cu camioane înmatriculate în Germania.
Înainte de 1993 dreptul german prevedea că personalul care lucrează în transportul
internaţional pentru firme stabilite în Germania nu are nevoie de permis de muncă. După
această dată nu aveau nevoie de permis doar cei care lucrau pentru angajatorii stabiliţi în
străinătate, iar după 1996 doar în cazul în care vehiculul este înmatriculat în statul de
reşedinţă al angajatorului străin. În consecinţă, după 1996 Oficiul pentru Ocuparea Forţei
de Muncă din Germania a refuzat să le mai elibereze permise de muncă.

Dreptul aplicabil
Interpretarea art. 41, par.1 din Protocolul Adiţional la Acordul de asociere a
Turciei cu Comunitatea Europeană şi art. 13 din decizia nr.1/80 a Consiliului de
Asociere.

15
Soluţia şi principiile degajate de CJCE
Între Turcia şi Comunitatea Economică Europeană există încă din 1963 un Acord de
asociere, completat în 1972 printr-un Protocol adiţional. Decizia 1/80 a fost adoptată
ulterior în cadrul acestui acord. Decizia conţine clauze de „standstill” prin care se interzice
introducerea de noi restricţii în anumite domenii, inclusiv în ceea ce priveşte libertatea de
stabilire, libertatea prestării de servicii şi condiţiile de acces al lucrătorilor ce se găsesc pe
teritoriul unuia din cele două state în situaţie legală.
După opinia Curţii cetăţenii turci pot invoca aceste prevederi pentru a înlătura
reglementările germane interne contrare.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că şoferii turci, deşi se află în Germania în mod legal,
nu petrec destul de mult timp pe teritoriul Germaniei pentru a se putea integra în acest stat.
Deci această clauză poate fi invocată de o firmă stabilită în Turcia care prestează legal
servicii într-un stat membru, cât şi de şoferii turci care lucrează pentru o astfel de firmă.
În schimb Curtea a stabilit că, pentru ca un prestator să poată invoca această
clauză de standstill trebuie ca serviciile să fie destinate cetăţenilor dintr-un alt stat
membru, fapt ce nu se verifică în speţă.

Evaluare
Din soluţia Curţii se pot desprinde următoarele principii:
a) cetăţenii statelor cu care Comunităţile au încheiat acorduri de asociere se pot adresa
Curţii pentru aplicarea drepturilor reglementate de aceste acorduri (care fac parte din acquis-
ul comunitar);
b) dreptul intern al statelor membre nu poate aduce atingere principiilor reglementate de
Acordul de Asociere, în speţă principiului liberei circulaţii a serviciilor, similar celui
reglementat de TCE.

14. Cazul: Politierechtbank te Mechlen – Belgia c. Hans van Lent, 2 octombrie 2003

Situaţia de fapt
Domnul Van Lent, cetăţean belgian deţine un automobil înmatriculat în Luxemburg,
unde acesta lucrează. Automobilul este cumpărat în leasing de la o firmă luxemburgheză.
Legislaţia belgiană instituie obligaţia rezidenţilor belgieni de a înmatricula
maşinile în Belgia pe numele proprietarului, ceea ce dl. Van Lent nu putea face deoarece
firma de leasing era înregistrată în Luxemburg. În urma unui control rutier, autorităţile
belgiene i-au intentat proces penal domnului Van Lent. Tribunalul belgian a sesizat CJCE în
legătură cu compatibilitatea legislaţiei belgiene cu principiul liberei circulaţii a lucrătorilor,
consacrat de Tratatul CE.

Dreptul aplicabil
Interpretarea articolelor 10 (privind obligaţia de loialitate) şi 39 (privind libera
circulaţie a lucrătorilor) din TCE.

Soluţia şi principiile aplicabile


Curtea precizează faptul că, în absenţa unei armonizări în domeniu, statele membre
pot fixa condiţiile înmatriculării autovehiculelor, cu condiţia respectării dispoziţiilor
tratatului referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor. Legislaţia belgiană în materie poate
descuraja angajarea cetăţenilor belgieni în alte state membre.
Curtea a reţinut faptulc că, din august 2001, legea belgiană îi permite unui rezident
belgian să înmatriculeze maşina pe care o utilizează, în cazul în care proprietarul maşinii nu

16
are dreptul de rezidenţă pe teritoriul Belgiei. Cu toate acestea Curtea consideră că nici
aceste dispoziţii nu sunt de natură a elimina restricţiile aduse liberei circulaţii a
lucrătorilor.

Evaluare
Soluţia Curţii reia principiul în conformitate cu care statele membre sunt obligate să
elimine orice bariere de natură legală sau administrativă care ar putea afecta libera
circulaţie a persoanelor. În plus, din soluţiile Curţii reiese că sunt incompatibile cu art. 39
TCE nu numai măsurile care instituie propriu-zis restricţii în calea libertăţii de angajare
a cetăţenilor comunitari în alte state membre, ci şi acelea care sunt de natură să
descurajeze angajarea propriilor cetăţeni în alte state membre sau cetăţenii altor state în
statul membru în cauză.

15. Cazul: Arbed e.a. şi Poutrelles e.a. / Comisia Europeană, 2 octombrie 2003 (recurs
asupra unei decizii a Tribunalului de primă instanţă)

Situaţia de fapt
Printr-o decizie din 1994, Comisia a constatat participarea a 17 întreprinderi
siderurgice europene şi a asociaţiei lor profesionale, Eurofer, la o serie de acorduri,
decizii şi practici concertate privind fixarea preţului, repartiţia pieţelor şi schimburi de
informaţii confidenţiale. Pentru aceasta Comisia a amendat 14 din aceste întreprinderi.
În deciziile din 1999 Tribunalul a confirmat în esenţă decizia Comisiei, reducând însă
amenzile. Şapte întreprinderi şi Eurofer au cerut CJCE să anuleze deciziile Tribunalului.
Arbed SA a susţinut în faţa Tribunalului că , după transmiterea reclamaţiilor către
filiala sa Trade Arbed, Comisia a decis amendarea sa fără a o informa în prealabil nici asupra
intenţiei nici asupra motivelor şi fără a-i permite sa-i fie cunoscut punctul de vedere.
Tribunalul de Primă Instanţă i-a respins aceste argumente.

Dreptul aplicabil
Art. 65 din Tratatul CECO, privind acordurile şi practicile concertate ale
producătorilor europeni din domeniul siderurgic.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea reaminteşte că, în orice procedură susceptibilă a produce sancţiuni
financiare, respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al
dreptului comunitar. În conformitate cu acest principiu Comisia ar fi trebuit să precizeze
întreprinderii pe care avea intenţia sa o sancţioneze care sunt elementele esenţiale reţinute
împotriva ei, pentru ca aceasta să-şi poată construi apărarea.
Referitor la imputarea unei amenzi unei societăţi ce deţine o filială, pentru faptele
comise de aceasta, comportamentul anticoncurenţial al unei întreprinderi poate fi
imputat unei alte întreprinderi, în cazul în care prima nu şi-a determinat în mod
autonom comportamentul pe piaţă, dar a aplicat directivele emise de prima, luând în
considerare legăturile economice şi juridice ce exisă între cele două.

Evaluare
Speţa precizează un principiu fundamentalal dreptului comunitar: dreptul la apărare în
cazul instituirii unei proceduri prin care se pot impune sancţiuni financiare unei întreprinderi.

17
De asemenea, decizia lămureşte anumite aspecte ale dreptului concurenţei şi
anume: faptul că societatea mamă poate fi sancţionată pentru faptele comise de o filială
a sa, în cazul în care aceasta din urmă nu are stabilită o conduită autonomă.
Legislaţia română în domeniul concurenţei este reprezentată de: Legea 21/1996
asupra concurenţei şi despre Legea 11/1991 privind concurenţa neloială completată prin
Legea 298/2001. Aceste reglementări vor trebui interpretate de către organele
judecătoreşti în lumina precizărilor făcute de Curte în speţă, în cazul în care va trebui
sancţionată o întreprindere pentru comportamentul anticoncurenţial al unei societăţi
subordonate ei în ceea ce priveşte politica comercială.

16. Cazul: Gerhard Kobler c. Austria, recurs prealabil, 30 septembrie 2003

Situaţia de fapt
D-l Kobler are calitatea de profesor la Universitatea din Insbruck, Austria din martie
1986. În 1996 a cerut atribuirea indemnizaţiei de vechime, indemnizaţie ce se poate acorda,
conform legii austriece, după o activitate de 15 ani depusă exclusiv în universităţile austriece.
D-l Kobler putea beneficia de această prevedere în cazul în care i se luau în considerare şi anii
de profesorat din universităţile din celelalte state membre. În urma refuzului autorităţilor
austriece, d-l Kobler a făcut recurs, susţinând că o asemenea condiţie constituie o
discriminare indirectă, contrară dreptului comunitar.
Instanţa austriacă a introdus un recurs prealabil la CJCE, dar urmare a unei decizii a
CJCE într-o speţă similară2 şi-a retras acest recurs şi, printr-o decizie din 1998 a respins
recursul d-lui Kobler, pe motiv că indemnizaţia de vechime constituie o primă de
fidelitate care justifică derogarea de la principiul liberei circulaţii.
Prin urmare d-l Kobler a introdus o acţiune în despăgubire împotriva Republicii
Austria, pe motiv că decizia instanţei austriece este contrară dreptului comunitar. Instanţa
federală a adresat întrebări CJCE pe această temă.

Dreptul aplicabil
Articolul 39 TCE (libera circulaţie a lucrătorilor, nediscriminarea);

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea reaminteşte că a stabilit deja că sistemul tratatelor CE impune statelor
membre repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin violări ale dreptului comunitar
imputabile jurisdicţiilor naţionale ce hotărăsc în ultimă instanţă. Prin aceste prevederi
particularii au posibilitatea să obţină, în anumite condiţii repararea daunelor provocate prin
nerespectarea dreptului comunitar.
Conform unei jurisprudenţe constante, Curtea a fixat trei condiţii necesare şi
suficiente pentru a angaja responsabilitatea statului pentru violări ale dreptului
comunitar ce-i sunt imputabile. Aceste condiţii se aplică de asemenea în cazul în care o
jurisdicţie naţională, hotărând în ultimă instanţă încalcă una din regulile de drept comunitar .
condiţiile sunt:
1. regula de drept violată atribuie drepturi particularilor
2. încălcarea acestei reguli trebuie să fie suficient caracterizată

2
Hotărârea CJCE din ianuarie 1998 în cazul Schoning-Kougebetopoulou. În speţă Curtea a hotărât că o
măsură prin care salariul unui lucrător depinde de vechimea sa, dar exclude orice posibilitate de a lua în
considerare perioadele de angajare similare efectuate în serviciul public dintr-un alt stat membru e
susceptibilă de a viola principiul liberei circulaţii a lucrătorilor.

18
3. trebuie să existe o legătură de cauzalitate între violarea obligaţiei ce-i
revine statului şi prejudiciul suferit de particular
Pentru a determina dacă violarea regulei de drept comunitar este suficient
caracterizată, în cazul în care această nerespectare provine din partea unei jurisdicţii naţionale
statuând în ultimă instanţă, instanţa naţională competentă trebuie să verifice dacă respectiva
juridicţie a încălcat în mod voit legislaţia comunitară în cauză. Astfel, responsabilitatea
statului nu va fi angajată decât dacă se va stabili că respectiva jurisdicţie nu a respectat
intenţionat dreptul comunitar şi jurisprudenţa Curţii în materie.Instanţa naţională
competentă în a tranşa astfel de litigii va fi desemnată de către fiecare stat membru.
Curtea constată că legea austriacă ce condiţionează acordarea indemnizaţiei de
vechime în activitatea de profesor de o experienţă de 15 ani dobândită exclusiv la universităţi
austriece, reprezintă o restricţie adusă principiului libertăţii de circulaţie a lucrătorilor,
interzisă de Tratatul CE.
Pentru prima dată, Curtea stabileşte că un obiectiv ca cel vizând fidelizarea lucrătorilor
faţă de angajatorul lor (o primă de fidelitate) ar putea fi justificată în principiu de raţiuni de
interes general, dar măsura impusă de legislaţia austriacă nu poate fi justificată prin acest
scop. Într-adevăr această măsură antrenează închiderea segmentului pieţei muncii profesorilor
de universităţi din Austria şi se opune principiului libertăţii de circulaţie a lucrătorilor.
Conform jurisprudenţei anterioare a CJCE, jurisdicţiile naţionale sunt acelea care
stabilesc dacă sunt întrunite condiţiile privind angajarea responsabilităţii statelor membre
pentru prejudiciile cauzate particularilor. Totuşi, în acest caz, CJCE a considerat că dispune
de suficiente date pentru a examina ea însăşi condiţiile.
CJCE constată că deciza din 1998 se bazează pe o interpretare eronată a
jurisprudenţei sale similare şi constituie o violare a dreptului comunitar, dar această violare
în sine nu poate fi calificată ca fiind manifestă. Motivul este faptul că CJCE nu a avut încă
ocazia să se pronunţe asupra unei măsuri vizând fidelizarea angajaţilor faţă de angajatori şi
deci soluţia nu era evidentă pentru jurisdicţia austriacă. Faptul că jurisdicţia austriacă şi-a
retras recursul prealalbil nu constituie un motiv suficient pentru calificarea deciziei austriece
ca fiind o încălcare manifestă a dreptului comunitar.

Evaluare

a) Principiul degajat din această speţă este: statele membre sunt obligate să repare
prejudiciile cauzate persoanelor fizice sau juridice, de către jurisdicţiile lor naţionale de
ultimă instanţă prin violări ale dreptului comunitar .

Particularii pot dobândi aceste reparaţii în cazul în care jurisdicţia naţională


competentă dovedeşte că: era vorba de un act comunitar prin care se atribuie drepturi
particularilor; încălcarea acestei reguli este suficient caracterizată; există o legătură de
cauzalitate între violarea obligaţiei ce-i revine statului şi prejudiciul suferit de particular.
În cazul în care CJCE dispune de elemente suficiente poate ea însăşi să decidă dacă se
întrunesc aceste condiţii.
Aceste elemente vor trebui luate în considerare de la data la care România va deveni
stat membru.

b) În ceea ce priveşte problematica acordării sporului de vechime, vor trebui analizate


dispoziţiile relevante ale Codului muncii, în sensul că noţiunea de “vechime în muncă” va
trebui să includă şi perioadele corespunzătoare de muncă prestată într-un alt stat membru al
U.E.

19
17. Cazul: Margarethe Ospelt şi Schlossle Weissenberg Familienstiftung c.
Verwaltungsgerichtshof, Austria, 23 septembrie 2003 (recurs prealabil)

Situaţia de fapt
D-na Ospelt , cetăţeană a principatului Liechtenstein, posedă un teren în Austria
constituit în majoritate din pământuri destinate exploatărilor agricole.
În 1998 d-na Ospelt a donat această proprietate unei fundaţii stabilită în Liechtenstein,
fundaţie care dorea să continue să concesioneze terenurile agricultorilor din zonă. Autorităţile
din Austria au refuzat eliberarea autorizaţiei cerute de legea proprietăţii, pe motiv că nu
sunt îndeplinite condiţiile privind achiziţia terenurilor de către străini. A fost sesizată şi
instanţa superioară (Unabhangiger Verwaltungssenat de Vorarlberg), dar şi aceasta a refuzat
acordarea autorizaţiei pe motiv că fundaţia, ca şi d-na Ospelt nu exercită activitate agricolă
şi deci această tranzacţie este contrară condiţiilor obiective de interes public cerute de legea
austriacă privind proprietatea în ceea ce priveşte menţinerea şi crearea exploatărilor agricole
mici şi mijlocii.
Instanţa supremă a interogat CJCE pentru a şti dacă dispoziţiile TCE privind libera
circulaţie a capitalurilor se opun existenţei unor asemenea dispoziţii în legislaţia internă
privind tranzacţiile cu terenuri agricole.

Dreptul aplicabil
-art. 12 (interzicerea discriminării pe criteriul naţionalităţii), 56, 57, 58, 59, 60
TCE (privind libera circulaţie a capitalurilor)
- Acordul asupra spaţiului economic european

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea constată că aceste condiţii puse de legea austriacă restrâng libertatea de
circulaţie a capitalurilor, dar având în vedere că se urmăresc obiective de interes
general (menţinerea destinaţiei agricole a unor terenuri) justifică aceste restrângeri.
Controlul prealabil exercitat de autorităţile austriece este mai eficient decât un control
posterior şi, în consecinţă nu poate fi contestat.
Totuşi acordarea autorizaţiei în acest caz a fost refuzată pe motiv că doamna Ospelt şi
fundaţia nu aveau la momentul tranzacţiei o activitate de exploatare agricolă, ceea ce
depăşeşte necesarul pentru atingerea obiectivelor de interes general.
În consecinţă Curtea consideră că autorităţile austriece ar trebui să interpreteze legea
naţională în sensul că autorizaţia poate fi eliberată şi persoanelor care nu sunt stabilite
pe terenurile respective, dar care prezintă garanţii suficiente relative la menţinerea
destinaţiei agricole pentru acele terenuri. În viziunea Curţii, această interpretare nu ar
limita libertatea de circulaţie a capitalurilor mai mult decât este necesar pentru îndeplinirea
unor obiective de interes general.

Evaluare

Decizia Curţii prezintă importanţă în ceea ce priveşte maniera de reglementare a


viitoarei legi organice cu privire la posibilitatea străinilor de a dobândi în proprietate
terenuri în România (conform noii Constituţii), ce va înlocui actuala Lege 54/1998
privind circulaţia juridică a terenurilor (lege încă în vigoare şi care, în prezent, interzice
dobândirea de terenuri în proprietate de către cetăţeni străini)
În conformitate cu această decizie, restricţiile aduse liberei circulaţii a capitalurilor (în
speţă, a terenurilor) trebuie să corespundă strict îndeplinirii unor obiective de interes general.

20
18. Cazul: Secretarul de Stat din cadrul Ministerului de Interne, Marea Britanie c.
Hacene Akrich, 23 sept. 2003

Situaţia de fapt
Începând cu 1989, Hacene Akrich, cetăţean marocan, a încercat de mai multe ori să
intre şi să obţină dreptul de rezidenţă pe teritoriul Marii Britanii, de fiecare dată fiind
refuzat de autorităţile engleze. În 1992 a revenit în Marea Britanie în mod clandestin şi s-a
căsătorit cu o cetăţeană britanică şi, în calitate de soţ al acesteia a cerut să i se acorde dreptul
de şedere.

Dreptul aplicabil
 art. 39 TCE
 Directiva 64/221/CEE privind coordonarea măsurilor speciale aplicabile străinilor în
materia deplasărilor şi şederilor
 Regulamentul 1612/68 relativ la libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul
Comunităţii
 Directiva 68/360/CEE privind la suprimarea restricţiilor privind deplasarea şi şederea
lucrătorilor statelor membre şi a familiilor lor în interiorul Comunităţii

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Tribunalul britanic ridică această chestiune în faţa CJCE, având în vedere faptul că
dreptul comunitar (directiva 68/360/ CEE) obligă statul membru să autorizeze intrarea
sau şederea pe teritoriul său a soţului cetăţeanului acelui stat. Curtea subliniază însă că
acest drept vizează libera circulaţie în interiorul Comunităţii şi nu se precizează nimic în
ceea ce priveşte dreptul de intrare al unui cetăţean dintr-o ţară terţă, soţ al unui cetăţean al
Uniunii.
Curtea califică drept abuz invocarea normelor de drept comunitare în cadrul
unor căsătorii de convenienţă. Autorităţile statale sunt obligate să respecte dreptul la o viaţă
familială doar în cazul existenţei unui mariaj autentic, în momentul în care un cetăţean al unui
stat membru, căsătorit cu un cetăţean dintr-o ţară terţă, se reîntoarce în acest stat. Este necesar
de asemenea ca soţul provenind dintr-un stat nemembru să fi rezidat legal într-un alt stat
membru al Comunităţii (ceea ce nu se verifică în speţă)

Evaluare
În speţă Curtea a refuzat aplicarea drepturilor reglementate de normele comunitare,
bazându-se pe teoria abuzului de drept.
În caz contrar însă, dacă cetăţeanul unui stat terţ ar fi căsătorit în mod valabil cu un
cetăţean al unui stat membru, statul respectiv ar fi obligat să admită cetăţeanul terţ respectiv
pe teritoriul său, în temeiul prevederilor Directivei 64/221/CEE.

19. Cazul: Bosal Holding BV / Staatssecretaris van Financiën – 18 septembrie 2003

Situaţia de fapt
Bosal Holding BV este un holding ce prestează activităţi de finanţare şi licenţe şi
care plăteşte impozit pentru toate societăţile sale componente în Olanda. Pentru anul 1993, ea
a declarat cheltuieli în valoare de aprox. 2000.000 EUR, legate de participările sale în
societăţi stabilite în nouă state membre şi a cerut ca acestea să fie deduse din beneficiile
proprii. Legislaţia olandeză nu-i permite însă acest lucru.

21
Dreptul aplicabil
 art. 43 (libertatea de stabilire) TCE şi art. 48 (egalitatea de tratament între persoanele
fizice şi juridice) TCE
 directiva 90/435/CEE a Consiliului vizând regimul fiscalcomun aplicabil societăţilo
mamă şi filialelor din state membre diferite.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea constată că limitarea prevăzută de legea olandeză constituie un obstacol în


calea constituirii de filiale în alte state membre şi se opune deci dreptului comunitar.

Curtea a respins argumentele guvernului olandez privind necesitatea asigurării


coerenţei regimului fiscal naţional şi un argument dedus din principiul teritorialităţii.

Curtea arată că limitarea deductibilităţii cheltuielilor nu este compensată de un avantaj


corespondent, avându-se în vedere că societatea mamă şi filialele sunt persoane juridice
distincte, fiind supuse unor regimuri de impunere distincte.

În ceea ce priveşte argumentul dedus din principiul teritorialităţii, Curtea relevă faptul
că diferenţa de tratament fiscal priveşte societăţile mamă din Olanda, după cum au sau nu
filiale ce realizează beneficii impozabile în Olanda.

Curtea reaminteşte de asemenea că necesitatea de a preveni reducerea încasărilor


fiscale nu justifică crearea de obstacole în calea libertăţii de stabilire.

Evaluare
a) Curtea a reiterat principiul în conformitate cu care legislaţia fiscală a unui stat
nu trebuie să introducă, nici măcar indirect, obstacole în calea libertăţii de stabilire a
companiilor în interiorul comunităţii.
b) Consecinţe pentru România: în armonizarea legislaţiei fiscale cu acqui-ul
comunitar, România va trebui să ţină cont de necesitatea reglementării corespunzătoare
a impozitelor asupra veniturilor unei societăţi rezultate din filiale ale acesteia situate în
alte state membre.

20. Cazul: Isabel Burbaud c. Ministerul Muncii si Solidaritatii, Franţa, 9 septembrie


2003

Situaţia de fapt
D-na Burbaud, cetăţean portughez, a contestat în faţa tribunalului francez faptul că i s-
a refuzat în Franţa admiterea în cadrul corpului de directori de spitale, pe motivul că ar
fi trebuit să susţină în prealabil concursul de admitere la Şcoala Naţională de Sănătate
Publică din Franţa (deşi ea obţinuse încă din 1983 titlul de administrator de spital la Şcoala
Naţională de Sănătate Publică din Lisabona)

Dreptul aplicabil
Articolul 39 TCE (privind libera circulaţie a lucrătorilor) şi Directiva 89/48 privind
sistemul general de recunoaştere a diplomelor din învăţământul superior.

22
Soluţia şi principiile degajate de CJCE
Curtea a trebuit să stabilească dacă titlul oferit de Şcoala Naţională de Sănătate
Publică este echivalent cu o diplomă (in sensul dat de Directiva 89/48 privind sistemul
general de recunoaştere a diplomelor din învăţământul superior)
In conformitate cu directiva diploma este definită ca fiind orice titlu sau certificat
eliberat de autoritatea competentă a unui stat membru ce atestă absolvirea unui ciclu de
învăţământ de minim 3 ani şi prevăzând calificările profesionale cerute pentru a accede
la o anumită profesiune reglementată.
Titlul eliberat de Şcoala Naţională de Sănătate Publică din Franţa întruneşte aceste
elemente, în consecinţă, jurisdicţia de trimitere va trebui să stabilească dacă cele două titluri
sunt comparabile ca durată şi materii acoperite.
Curtea a subliniat totodată faptul că acest mod de recrutare care nu ţine seama de
calificările specifice dobândite de candidaţii veniţi din alte state membre îi dezavantajează pe
aceştia din urmă si sunt de natură a-i descuraja in a-şi exercita dreptul de liberă circulaţie.

Evaluare
a) Statele trebuie să recunoască diplomele dobândite în alte state membre, fără a cere
îndeplinirea unor condiţii suplimentare şi acordând un tratament egal (cu excepţia domeniilor
ce intră în serviciul public sau din motive de ordine publică, sănătate publică sau securitate
publică)

b) Limitarea exercitării dreptului de liberă circulaţie poate fi justificată doar prin


existenţa unui obiectiv de interes general (in speţă: selecţia celor mai buni candidaţi in
condiţii cât mai obiective)

c) România va trebui să transpună Directiva 89/48, în temeiul căreia orice diplomă


(definită ca fiind: „orice titlu sau certificat eliberat de autoritatea competentă a unui stat
membru ce atestă absolvirea unui ciclu de învăţământ de minim 3 ani şi prevăzând
calificările profesionale cerute pentru a accede la o anumită profesiune reglementată”),
deci orice diplomă eliberată de autorităţile dintr-un stat membru va produce efecte pe
teritoriul României.

21. Cazul: Landeshauptstadt Kiel / c. Norbert Jaeger, Germania, 9 septembrie 2003

Situaţia de fapt
M. Jaeger, un medic german, a solicitat recunoaşterea gărzilor efectuate în cadrul
serviciului de urgenţe ca „timp de lucru”, susţinând că dreptul german aplicabil, care le
califica drept timp de repaus, cu excepţia perioadelor in care se exercită sarcinile profesionale,
ar fi fost în contradicţie cu acquis-ul comunitar.

Dreptul aplicabil
Directiva 93/104/CE privind protecţia şi securitatea lucrătorilor.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Directiva comunitară ce conţine aspecte cu privire la împărţirea timpului de lucru
defineşte elementele caracteristice ale noţiunii de „timp de lucru” ca fiind: „întreaga
perioadă în care muncitorul este la muncă, la dispoziţia angajatorului şi în exerciţiul
activităţii sau al funcţiilor lui”.
Urmând jurisprudenţa anterioară, Curtea arată că factorul determinant pentru a
considera perioada gărzii ca fiind timp de lucru este faptul că medicii sunt constrânşi să fie

23
fizic prezenţi în locul determinat de angajator şi să fie în permanenţă la dispoziţia
acestuia. Faptul că medicii au la dispoziţie o cameră în care să se odihnească în perioadele de
aşteptare nu modifică această interpretare.

Evaluare
a) Curtea concluzionează deci, că o legislaţie ca cea germană care califică serviciul de
gardă ca fiind timp de repaus, în afară de perioadele în care muncitorul şi-a exercitat efectiv
sarcinile profesionale şi care nu oferă o compensaţie decât pentru perioadele de activitate
efectivă este contrară directivei comunitare.
b) Implicaţii pentru România: în procesul de transpunere a directivei comunitare,
România va urmări ca noţiunea de „timp de lucru”, reglementată în dreptul intern, să
corespundă definiţiei consacrate de soluţia Curţii.

22. Cazul: Monsanto Italia S.p.A. e.a./ Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Italia – 9
septembrie 2003

Situaţia de fapt
Monsanto Europe S.A. şi alte întreprinderi din domeniul biotehnologiei
agroalimentare, au obţinut în Franţa şi în Marea Britanie autorizaţia de a aduce pe piaţă un
hibrid de porumb modificat genetic pentru a avea rezistenţă la anumite insecticide şi
erbicide.
În 1997 şi 1998 Monsanto şi celelalte firme au notificat Comisiei, în cadrul procedurii
simplificate, intenţia lor de a comercializa produse (cum ar fi făina) provenind din porumb
modificat genetic.
Autoritatea competentă din Marea Britanie a atestat în prealabil că aceste alimente
„echivalează în substanţă” cu alimentele tradiţionale. Comisia a trimis notificări statelor
membre.
În anul 2000 un institut ştiinţific italian a constatat prezenţa unor reziduuri de
proteine transgenetice în făina în cauză, dar care nu prezentau riscuri pentru sănătatea umană.
Republica Italiană, având unele îndoieli în legătură cu acest verdict, a stabilit
printr-un decret suspendarea preventivă a comercializării şi utilizării acestui tip de
produse.
Tribunalul italian a cerut CJCE să stabilească dacă aceste noi alimente, conţinând
reziduuri pot fi considerate ca fiind substanţial echivalente cu alimentele deja existenteşi, în
consecinţă comercializate după procedura simplificată.

Dreptul aplicabil
Regulamentul nr. 258/97/CE relativ la noile alimente şi noile ingrediente alimentare.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Regulamentul califică drept alimente substanţial echivalente cele între care există
unele diferenţe de compoziţie, dar fără a exista pericol pentru sănătatea publică.
Pornind de la dispoziţiile regulamentului, Curtea consideră că stabilirea echivalenţei
de substanţă între două produse în cadrul procedurii simplificate, nu implică şi evaluarea
riscurilor ca în procedura normală. În cazul în care există diferenţe între cele două
produse, nu se poate aplica procedura simplificată, elementele diferite trebuind să facă
obiectul unei evaluări de risc.
În cazul în care, cu toate că există diferenţe între produse, totuşi ele pot fi calificate ca
fiind echivalente, substanţele diferite trebuie să apară pe etichete.

24
Este de competenţa autorităţilor naţionale să stabilească dacă există echivalenţă de
substanţă între noile produse şi cele deja existente pe piaţă. Pe motivul că există riscuri pentru
sănătatea publică, un stat poate decide suspendarea comercializării unor produse,fără a discuta
în prealabil legalitatea recurgerii la procedura simplificată. Condiţiile ce trebuie îndeplinite
pentru a justifica aplicarea acestei clauze derogatorii sunt: să existe un risc real, fondat pe
constatări deja verificate, nu pe simple supoziţii; statul trebuie să se bazeze pe consideraţii
specifice, nu de ordin general.

Evaluare

Sunt reamintite finalităţile acestui regulament:


- asigurarea funcţionării pieţei interne pentru noile produse
- protecţia sănătăţii publice
Clauza derogatorie este expresia principiului precauţiunii şi permite luarea de măsuri
de protecţie fără a aştepta ca realitatea şi gravitatea riscurilor să fie pe deplin demonstrată.
Prin cooperarea strânsă între Comisie şi statele membre, stabilirea iniţială a
echivalenţei de către organismul statal competent face obiectul unui control la nivel
comunitar. La fel şi măsura de protecţie adoptată de către un stat în conformitate cu clauza
derogatorie.

23. Cazul: Altmark Trans GmbH, Regierungsprasidium Magdeburg, Germania/


Nahverkehrsgesellshaft Altmark GmbH, recurs prealabil, 24 iulie 2003

Situaţia de fapt
Regulamentul nr.1191/69 modificat prin Regulamentul 1893/91 vizează eliminarea
disparităţilor ce rezultă din obligaţiile inerente noţiunii de serviciu public impuse
întreprinderilor de transport terestru de către statele membre, disparităţi de natură a
împiedica jocul liber al concurenţei. În consecinţă s-a considerat necesară suprimarea
obligaţiilor de serviciu public chiar dacă, menţinerea lor ar putea fi indispensabilă în anumite
cazuri pentru a garanta furnizarea unor servicii de transport corespunzătoare.
Într-o primă perioadă, legislatorul german a hotărât ca regulamentul să nu se aplice
serviciilor de transport urban, suburban şi regional, dar după 1996 legea germană prevede
explicit că serviciile de transport local şi regional sunt supuse regulamentului
comunitar.
În 1990 întreprinderea Altmark Trans a obţinut licenţe şi subvenţii pentru transportul
persoanelor cu autobuze. În 1994 autorităţile germane au reînnoit licenţele pentru societatea
Altmark şi au respins cererea de acordare de licenţă introdusă de societatea
Nahverkehrsgesellshaft Altmark. Aceasta a introdus un recurs în faţa jurisdicţiei germane
afirmând că Altmark nu era o societate „sănătoasă” din punct de vedere economic pentru că
nu ar fi capabilă să supravieţuiască fără subvenţiile publice şi, în consecinţă acele licenţe erau
ilegale.
Jurisdicţia supremă germană a sesizat Curtea Europeană de Justiţie pentru a şti dacă:
- subvenţiile acordate societăţii Altmark Trans sunt ajutoare acordate de
către stat interzise de dreptul comunitar
- autorităţile germane sunt în măsură să prevadă faptul că serviciile de
transport regional care au autonomie financiară nu trebuie supuse
regulamentului din 1969 privind obligaţiile de sereviciu public.

Dreptul aplicabil

25
- Regulamentul nr. 1191/69 din 26 iunie 1969 vizând acţiunea statelor membre în
materie de obligaţii inerente noţiunii de serviciu public în domeniul transporturilor pe
cale ferată, terestru sau pe apă – modificat prin Regulamentul nr.1893/91 din 20 iunie
1991;
- Articolul 87 TCE.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


În ceea ce priveşte prima chestiune, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă
conform căreia, pentru ca intervenţia unui stat să fie considerată ca fiind „ajutor de stat” în
sensul tratatului CE, trebuie să poată fi considerată ca fiind un „avantaj” consimţit
întreprinderii beneficiare, avantaj pe care aceasta din urmă nu ar fi obţinut-o în condiţiile
normale ale pieţei.
Curtea a considerat că nu există un asemenea avantaj în cazul în care intervenţia
statului este considerată ca fiind o compensare a prestaţiilor efectuate de întreprinderile
beneficiare pentru executarea obligaţiilor de serviciu public. Totuşi, în unele cazuri
concrete, pentru ca o asemenea compensaţie să nu poate fi considerată un ajutor de stat
trebuie îndeplinite patru condiţii:
1. întreprinderea beneficiară trebuie să aibă efectiv obligaţii de serviciu public, clar
definite
2. parametrii pe baza cărora vor fi calculate compensaţiile trebuie să fie stabilit în
prealabil în mod obiectiv şi transparent
3. compensaţia nu va depăşi în tot sau în parte costurile ocazionate de executarea
obligaţiilor de serviciu public, ţinând cont de sumele care sunt legate de acestea şi de
un beneficiu rezonabil
4. când selectarea se face în afara cadrului pieţei publice, nivelul compensaţiei trebuie
determinat în funcţie de analiza costurilor unei întreprinderi de transport medii (ţinând
cont de cheltuielile şi beneficiile rezultate din executarea acestor obligaţii)
Numai analizând aceste patreu condiţii se poate deduce dacă o întreprindere a nu
a profitat în realitate de un „avantaj” financiar care ar avea ca efect punerea acestei
societăţi într-o poziţie concurenţială mai favorabilă în raport cu celelalte, având astfel
caracterul unui ajutor de stat în sensul Tratatului CE.
În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune, se subliniază că, în speţă, jurisdicţia
naţională nu va trebui să examineza dacă subvenţiile în cauză au fost acordate în conformitate
cu dispoziţiile tratatului CE relative la ajutoarele de stat, decât în cazul în care ajung la
concluzia că regulamntul în cauză nu se aplică în Germania. Deci dacă se va aplica
regulamentul, nu mai e cazul să se apeleze la dispoziţiile generale ale tratatului CE.
Curtea a considerat că jurisdicţia germană poate aplica parţial derogarea prevăzută de
regulamentul comunitar pentru transportul urban, suburban şi regional, prin aceasta
încadr.ndu-se în obiectivele regulamentului. Totuşi, un stat membru nu poate să aplice decât
parţial o asemenea derogare pentru ca principiul securităţii juridice să fie respectat. Acest
lucru presupune ca legea germană să delimiteze sfera de aplicarea a respectivei derogări,
pentru a se putea determina în care situaţie se aplică derogarea şi în care regulamentul.

Evaluare
Speţa precizează care sunt condiţiile în care o compensaţie acordată de stat pentru
prestaţiile unei întreprinderi în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu public, poate deveni
ajutor de stat în sensul Tratatului CE:
1. întreprinderea beneficiară nu are efectiv obligaţii de serviciu public, clar definite
2. parametrii pe baza cărora vor fi calculate compensaţiile nu au fost stabilite în prealabil
în mod obiectiv şi transparent

26
3. compensaţia depăşeşte în tot sau în parte costurile ocazionate de executarea
obligaţiilor de serviciu public, ţinând cont de sumele care sunt legate de acestea şi de
un beneficiu rezonabil
4. când selectarea s-a făcut în afara cadrului pieţei publice, nivelul compensaţiei nu a fost
determinat în funcţie de analiza costurilor unei întreprinderi de transport medii (ţinând
cont de cheltuielile şi beneficiile rezultate din executarea acestor obligaţii)
Este vorba deci de cazul special al unei întreprinderi ce-şi îndeplineşte obligaţiile de
serviciu public. Legislaţia română în domeniu este reprezentată de Legea 143/1999 privind
ajutorul de stat , modificată de Legea 603/2003. Nici una din aceste legi nu conţine referiri la
cazul special al unei întreprinderi ce are obligaţii de serviciu public. România va trebui să ţină
cont de aceste precizări precum şi de principiul potruivit căruia, în cazul în care un domeniu
este reglementat de dreptul derivat, nu se vor aplica prevederile generale ale Tratatului CE.

24. Cazul: Comisia c. Olandei, 10 iulie 2003, recurs în neîndeplinirea obligaţiilor

Situaţia de fapt
Legislaţia olandeză în materia permiselor de conducere prevede obligaţia
conducătorilor auto care şi-au stabilit reşedinţa în Olanda şi deţin un permis eliberat de
un alt stat membru, de înregistrare a respectivului permis pe lângă autorităţile olandeze
competente, durata de valabilitate recunoscută fiind fixată odată cu efectuarea acestei
formalităţi, în caz contrar aceasta reducându-se la 1 an de la data stabilirii pe teritoriul
olandez. Nerespectarea acestor obligaţii poate duce la sancţiuni penale sau administrative.
Comisia a considerat aceste reglementări ca fiind contrare acquis-ului comunitar în
materia recunoaşterii reciproce a permiselor de conducere eliberate de statele membre,
aplicarea lor constituind obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor şi a libertăţii de
stabilire. Prin urmare solicită CJCE constatarea neîndeplinirii de către Olanda a obligaţiilor
prevăzute de legislaţia comunitară în materia recunoaşterii reciproce a permiselor de
conducere între statele membre.

Dreptul aplicabil
Art. 1, par. 2 şi 3 al Directivei 91/439 privind permisele de conducere, instituind
principiul recunoaşterii reciproce a permiselor eliberate de state membre, respectiv
posibilitatea pentru un stat membru de a aplica titularului unui permis de conducere eliberat
de un alt stat membru prevederile legislaţiei sale în materia duratei de valabilitate a
permiselor, controlul medical, fiscalitate, înscrierea menţiunilor indispensabile în cadrul
permisului.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea a decis că dispoziţiile legislaţiei olandeze contravin acquis-ului comunitar,
bazându-se pe următoarele argumente:

- directiva 91/439 instituie principiul recunoaşterii reciproce a


permiselor de conducere eliberate de statele membre, recunoaştere care trebuie să se
facă fără nici o formalitate suplimentară; este vorba de o obligaţie clară şi
necondiţionată, care nu lasă nici o marjă de apreciere în privinţa modalităţilor de
atingere a acestui rezultat; statele membre nu trebuie să impună posesorilor de permise
eliberate de un alt stat membru îndeplinirea unor formalităţi suplimentare. Obligaţia de
înregistrare a permiselor stabilită de legislaţia olandeză poate fi calificată drept
impunerea unei formalităţi suplimentare în vederea recunoaşterii permiselor, dat fiind
faptul că neîndeplinirea acestei obligaţii poate fi sancţionată penal sau contravenţional.

27
Notă: Dată fiind importanţa principiului recunoaşterii reciproce a permiselor de
conducere între statele membre, directiva amintită este interpretată practic de Curte în
sensul instituirii nu doar obligaţia de a atinge un anumit rezultat, ci şi o obligaţie
suplimentară referitoare la mijloacele prin care acest rezultat urmează a fi atins, şi
anume de a realiza obiectivul propus fără a impune formalităţi suplimentare în scopul
asigurării acestei recunoaşterii.

- articolul 1, par. 3 al directivei 91/439 introduce posibilitatea statelor membre de a


aplica titularilor unui permis de conducere eliberat de un alt stat membru
dispoziţiile legislaţiei sale în materia duratei de valabilitate a permiselor, control
medical, fiscalitate, înscriere a unor menţiuni indispensabile. Această facultate
lăsată statelor membre nu trebuie însă să stânjenească sau să pună obstacole liberei
circulaţii a persoanelor sau libertăţii de stabilire. În măsura în care măsurile adoptate
de un stat constituie restricţii în calea aplicării celor două libertăţi, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii: să fie justificate de raţiuni imperioase de interes general, să se
aplice în mod nediscriminatoriu, să respecte principiul proporţionalităţii cu
obiectivul urmărit. În speţă Curtea constată că deşi dispoziţiile legislaţiei olandeze îşi
pot găsi justificarea în necesitatea asigurării securităţii pe drumurile publice, măsurile
sunt disproporţionate faţă de obiectivul urmărit, nerespectându-se astfel principiul
proporţionalităţii.

Evaluare
În Monitorul Oficial al României, nr. 677 din 24 septembrie 2003 au fost publicate
instrucţiunile emise de Ministerul Administraţiei şi Internelor privind organizarea şi
desfăşurarea examenului pentru obţinerea permisului de conducere. Aceste instrucţiuni au
intrat în vigoare la 24 octombrie 2003 abrogând instrucţiunile nr. 545 din 1956 privind
obţinerea permisului de conducere.
În perspectiva aderării României la UE se impune modificarea legislaţiei în vigoare
în sensul dispoziţiilor cuprinse în directiva comunitară 91/ 439 care instituie principiul
recunoaşterii reciproce a permiselor eliberate de statele membre, recunoaştere care
trebuie să se facă fără nici o formalitate suplimentară.
Totuşi România, alături de celelalte state membre, va putea aplica în continuare
dispoziţiile legislaţiei sale în materia duratei de valabilitate a permiselor, controlului
medical, fiscalităţii, înscrierii unor menţiuni indispensabile, dar fără a stânjeni sau a
pune obstacole liberei circulaţii a persoanelor.

25. Cazul: Forsakringsaktibolaget Skandia &Ola Ramstedt / Riksskatteverket, 26 iunie


2003

Situaţia de fapt
Ola Ramstedt, cetăţean suedez cu reşedinţa în Suedia, este salariat la societatea
suedeză Skandia. Dl. Ramstedt şi Skandia au convenit ca o parte din pensia d-lui Ramstedt să
fie asigurată prin subscrierea, de către Skandia, a unei asigurări de pensie
complementare la o societate de asigurări dintr-un alt stat membru. Dl. Ramstedt şi
Skandia au solicitat Comisiei Administrative Fiscale dacă această asigurare ar putea fi
considerată ca o asigurare de bătrâneţe. Comisia a considerat că, potrivit dispoziţiilor din
legislatia suedeză, această asigurare ar fi considerată de capital.

28
Instanţa superioară în faţa căreia s-a făcut recurs, a cerut CJCE să se pronunţe asupra
compatibilităţii dintre legislaţia suedeză şi reglementările comunitare în acest domeniu.
În domeniul asigurărilor complementare de pensie, subscrise si ale căror prime sunt plătite de
angajator în favoarea unui angajat, legislaţia suedeză face distincţie între asigurările de
persoane în vârstă (assurance vieillesse) şi cele de capital (assurance capitaux)
În materie de fiscalitate directă, cele două tipuri de asigurări sunt supuse unor
regimuri de deducere diferite având efecte mai puţin favorabile pentru asigurările de capital,
şi, în consecinţă, pentru asigurările complementare de pensie făcute la un asigurator
dintr-un alt stat membru. Cotizaţiile plătite de către angajator cu titlu de asigurare de
bătrâneţe sunt imediat deductibile din rezultatul său impozabil iar pensia care este vărsată
ulterior este în întregime impozabilă cu titlu de impozit pe venit pe care va trebui să-l
plătească salariatul pensionat. Cotizaţiile vărsate în cadrul unei asigurări de capital nu sunt
deductibile, dar angajatorul dispune de un drept de deducere a sumelor pe care s-a angajat
prin contract să le verse salariatului. Pentru salariat sumele primite constituie un venit din
muncă impozabil.

Dreptul aplicabil
Sunt aplicabile dispoziţiile din Tratatul CE relative la libera prestare de servicii (art.
49 TCE şi urm.) .

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea precizează mai întâi că, potrivit regulilor comunitare, prestaţiile oferite în
schimbul unei remuneraţii sunt considerate drept servicii. În speţă, cotizaţiile vărsate de
Skandia constituie contraprestaţia economică a pensiilor pe care le va primi dl.
Ramstedt dacă îşi va înceta activitatea.
Curtea consideră că reguli fiscale de genul celor în vigoare în Suedia constituie o
îngrădire a liberei prestări de servicii. Aceste reguli sunt susceptibile de a descuraja
angajatorii suedezi să încheie asigurări de pensie complementare la societăţi de
asigurare aflate în alt stat membru.
Curtea, după analizarea argumentelor prezentate de guvernul suedez, hotărăşte că
regulile aflate în vigoare nu sunt justificate.
În ceea ce priveşte nevoia de a asigura coerenţa fiscală a sistemului naţional, Curtea
constată că, pentru a beneficia de o asemenea justificare este necesar să existe o legătură
directă între facultatea de a deduce cotizaţii şi caracterul impozabil al sumelor vărsate de
către asiguratori. Trebuie să existe o măsură compensatorie care să contrabalanseze
dezavantajul fiscal suferit de un angajator care a ales o societate de asigurări din alt stat
membru spre deosebire de un angajator care a încheiat o asigurare de acelaşi fel la o societate
de asigurări naţională .
Curtea estimează că eficacitatea controalelor fiscale poate fi asigurată prin metode
care să nu aducă atingere principiului liberei prestări de servicii, dând exemplu în acest sens
aplicarea directivei comunitare din 1977 care prevede posibilitatea schimbului de informaţii
relative la impozit, între autorităţile competente din statele membre.
În ceea ce priveşte nevoia de a asigura baza de calcul a statului membru, Curtea
reaminteşte principiul potrivit căruia un avantaj fiscal rezultând, pentru prestatorii de
servicii, din nivelul de fiscalitate redus existent în statul în care aceştia sunt stabiliţi, nu
ar constitui, pentru alt stat membru, o justificare a unui tratament fiscal mai puţin
favorabil aplicat destinatarilor serviciilor stabiliţi în acest din urmă stat.

Evaluare

29
Trebuie să existe o măsură compensatorie care să contrabalanseze dezavantajul fiscal
suferit de un angajator care a ales o societate de asigurări din alt stat membru spre deosebire
de un angajator care a încheiat o asigurare de acelaşi fel la o societate de asigurări naţională .

Precizarea adusă de Curte va trebui să se reflecte în legislaţia şi practica românească


după ce România va deveni stat membru.
În prezent, în legislaţia română, sunt aplicabile dispoziţiile legii nr.19/2000
privind sistemul public de pensii completat de O.G. 23/ 9. 04. 2003 şi O. G.40/ 19. 05.
2003

26. Cazul: De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told- og Skattestyrelsen , 17


iunie 2003

Situaţia de fapt
În Danemarca nu se pro-duc automobile. În ianuarie 1999, De Danske Bilimportorer
(DBI), o asociaţie daneză de importatori de vehicule, a cumparat un autovehicul nou, marca
Audi, pentru un preţ total de 67.152 EURO din care 40.066 EURO au fost plătiţi cu titlul de
taxă de înmatriculare.
Estimând ca taxa de înmatriculare a fost plătită fără justificare, DBI a cerut
rambursarea sa de către autorităţile fiscale daneze. Acestea au refuzat cererea. În consecinţă,
DBI a introdus un recurs împotriva Skatteministeriet (Ministerul Impozitelor şi Accizelor) În
sprijinul cererii sale, reclamanta a invocat principiul libertăţii de circulaţie a mărfurilor,
principiu prevăzut de tratatul CE. În acest context, justiţia daneză a întrebat CJCE dacă un
impozit indirect perceput de un stat membru (o taxă de înmatriculare), care se ridică, pentru
vehiculele noi la 105% din prima tranşă de 52.800 DKK şi la 180% din restul valorii
impozabile, poate constitui o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la import,
fiind , din acest motiv, incompatibilă cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor.

Dreptul aplicabil
Art. 90 TCE privind interzicerea impunerii, asupra produselor din alte state membre,
a unor taxe superioare celor care se aplică produselor naţionale similare precum şi taxele
interne de natură să protejeze indirect alte produse.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea constată că taxa daneză de înmatriculare prezintă un pronunţat caracter fiscal şi
este perceput, nu ca urmare a trecerii frontierei ci cu ocazia primei înmatriculări a
vehiculului pe teritoriul Danemarcei. Ea aparţine, deci, regimului general de redevenţe interne
asupra mărfurilor. În consecinţă, problema trebuie analizată prin prisma art. 90 TCE. Acest
articol interzice impunerea, asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare
celor care se aplică produselor naţionale similare precum şi taxele interne de natură să
protejeze indirect alte produse. Articolul vizează să asigure libera circulaţie a mărfurilor
între statele membre, în condiţii concurenţiale normale, prin eliminarea tuturor formelor de
protecţie putând rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor
originare din alte state membre. Acest text trebuie de asemenea să garanteze neutralitatea
perfectă a impozitărilor interne cu privire la concurenţa dintre produsele naţionale şi
produsele importate.
Curtea reaminteşte că art. 90 TCE nu poate fi invocat împotriva impozitărilor interne
asupra produselor importate în absenţa unei producţii naţionale similare sau concurente. Este
interzisă în mod special cenzurarea caracterului excesiv al nivelului de taxare pe care statele

30
membre le-ar putea stabili pentru anumite produse, în absenţa oricărui efect discriminatoriu
sau protector. Având in vedere că în Danemarca nu există producţie naţională de maşini,
CJCE a stabilit că taxa de înmatriculare daneza vizând vehiculele noi nu intră în sfera de
aplicare a art. 90 TCE şi că, în orice caz, sumele comunicate nu conduc la concluzia că libera
circulaţie a acestui tip de produse între Danemarca şi celelalte state membre este afectată din
cauza taxei foarte mari .

Evaluare
În România a fost adoptat, prin legea 571/2003 noul Cod Fiscal, intrat în vigoare la
începutul anului 2004.
Consecinţele pentru România: după aderare,în legislaţia în vigoare va trebui să ţină
cont de dispoziţiile acestui articol precum şi de interpretarea dată de CJCE pentru respectarea
principiului liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre. Astfel, potrivit
interpretării date de Curte, este necesara eliminarea tuturor formelor de protecţie putând
rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor originare din alte
state membre.

27. Cazul: Comisia c. Spania şi Comisia c. Regatul Unit, 13 mai 2003

Situaţia de fapt
Legea spaniolă „privind regimul juridic al cesiunii participaţiilor publice în anumite
întreprinderi” prevede condiţiile de privatizare a mai multor întreprinderi spaniole din sectorul
public. Această lege, ca şi decretele regale de executare sunt aplicabile unor întreprinderi ca
Repsol (petrol şi energie), Telefonica (telecomunicaţii), Argentaria (banca), Tabacalera
(tutun), Endesa (electricitate) Regimul de autorizare prealabilă instaurat de legislaţia spaniolă
se întinde asupra unor decizii importante privind dizolvarea, sciziunea, fuziunea, modificarea
obiectului social, cesiunea de active sau participaţii din capitalul social al anumitor
întreprinderi.
Statutul British Airports Autorithy plc (BAA)- întreprindere privatizată care deţine
anumite aeroporturi internaţionale în Regatul Unit – creează o acţiune specifică în favoarea
guvernului britanic care îi conferă puterea de a autoriza anumite operaţiuni ale societăţii
(dizolvare, cesiune) De asemenea, statutul BAA împiedică achiziţia de acţiuni cu drept de vot
care să depăşească 15% din capitalul social.
Comisia a introdus două recursuri împotriva Spaniei şi a Regatului Unit pentru
violarea principiului liberei circulaţii de capital.

Dreptul aplicabil
Art.56 TCE, Capitolul 4, Titlul III.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


CJCE a arătat în primul rând că tratatul CE interzice orice restricţie a mişcărilor de
capitaluri între statele membre la fel ca şi între acestea din urmă si state terţe. Investiţiile
sub formă de participaţii constituie, potrivit reglementărilor comunitare, mişcări de capitaluri.
CJCE subliniază că regimul spaniol ca şi regimul britanic antrenează restricţii la mişcările de
capitaluri între statele membre.
Totuşi, CJCE reaminteşte că o anumită influenţă a statelor membre este justificată în
întreprinderile privatizate cu activitate în domeniul serviciilor de interes general sau a celor
strategice. Restricţiile, în cazul în care se aplică fără discriminare atât întreprinderilor
naţionale cât şi celor comunitare pot fi justificate de raţiuni de interes general. Pentru a putea
fi astfel justificate, aceste restricţii trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, adică nu

31
pot depăşi ceea ce este necesar pentru a garanta realizarea obiectivului urmărit. Un regim de
autorizare administrativă prealabilă răspunde principiului proporţionalităţii dacă
• se bazează pe criterii obiective, nediscriminatorii şi cunoscute dinainte întreprinderilor
în discuţie
• orice persoană căreia i se aplică o asemenea măsură restrictivă trebuie să dispună de o
cale de atac.
În ceea ce priveşte regimul spaniol, CJCE a considerat că Tabacalera (tutun) şi
Argentaria (grup de bănci comerciale operând în sectorul bancar tradiţional) nu constituie
entităţi destinate să furnizeze servicii publice. În ceea ce priveşte întreprinderile Repsol
(petrol), Endesa (electricitate) şi Telefonica (telecomunicaţii), CJCE a admis că obstacolele
aduse liberei circulaţii de capitaluri pot fi justificate de motive de siguranţă publică.
Garantarea siguranţei aprovizionării cu astfel de produse sau furnizării unor astfel de servicii ,
în cazul în care există o ameninţare reală şi suficient de gravă, afectând un interes social
fundamental, constituie un motiv de siguranţă publică.
În acelaşi timp, CJCE a considerat că principiul proporţionalităţii n-a fost respectat
pentru că:
• administratorii întreprinderilor dispuneau de puteri discreţionare foarte largi, al căror
exerciţiu nu este supus nici unei condiţii.
• investitorii nu cunoşteau circumstanţele specifice şi obiective în care o autorizaţie
prealabilă ar fi acordată sau refuzată.
• deşi exercitarea unei căi de atac pare posibilă, reglementările spaniole în vigoare nu
oferă judecătorului naţional criterii precise pentru a controla exercitarea puterii
discreţionare a autorităţii administrative.
În ceea ce priveşte regimul britanic, guvernul britanic a arătat că nu era vorba despre o
restricţie adusă liberei circulaţii a capitalurilor, în măsura în care pe de-o parte nu s-ar aduce
atingere liberului acces pe piaţă şi pe de altă parte, statutul BAA intră în sfera de aplicare a
dreptului societăţilor, nu în sfera dreptului public. Astfel, guvernul a declarat că nu s-a
prevalat de raţiuni de interes general pentru a justifica reglementările existente. CJCE a
respins aceste argumente
În acest context, CJCE a declarat că regimurile spaniol şi britanic sunt contrare liberei
circulaţii a capitalurilor.

Evaluare
În perspectiva aderării României la UE, va trebui ţinut cont, atât în legislaţie cât şi în
jurisprudenţă şi de interpretările Curţii în această materie. Astfel, în conformitate cu
dispoziţiile cuprinse în art. 56 şi urm. TCE, se interzice orice restricţie a mişcărilor de
capitaluri între statele membre la fel ca şi între acestea din urmă si state terţe. Totuşi,
obstacolele aduse liberei circulaţii de capitaluri pot fi justificate de motive de siguranţă
publică şi vor trebui să respecte principiul proporţionalităţii, adică nu pot depăşi ceea ce este
necesar pentru a garanta realizarea obiectivului urmărit.

28. Cazul: Muller, Faure/Onderlinge Waarborgmaatschappij et Van Riet/Onderlinge


Waarborgmaatschappij ZAO Zorgverzekeringen, 13 mai 2003, recurs prealabil

Situaţia de fapt
Legislaţia olandeză în materia asigurărilor de sănătate are la bază principiul
acordării prestaţiilor în natură, conform căruia personalul medical autorizat acordă în mod
gratuit îngrijire medicală asiguraţilor. Prin personal autorizat se înţelege cel care a încheiat
convenţii cu casele de asigurări. Prin urmare pacienţii nu pot beneficia în mod gratuit, nici
în Olanda nici în străinătate, de îngrijiri medicale din partea personalului care nu a încheiat
32
astfel de convenţii cu casele de asigurări olandeze, decât după obţinerea prealabilă a unei
autorizaţii speciale. Această autorizaţie se poate acorda numai dacă se face dovada că
îngrijirile respective sunt necesare şi nu pot fi acordate în timp util de un medic autorizat (în
Olanda)
Reclamanţii, două persoane având reşedinţa în Olanda, au solicitat în această tară
rambursarea cheltuielilor medicale efectuate în Germania şi respectiv Belgia, fără să fi avut
autorizaţia specială din partea casei de asigurări olandeze, întâmpinând însă refuzul
acesteia, pe motiv că îngrijirile respective puteau fi obţinute în mod satisfăcător într-un
interval de timp rezonabil şi în Olanda. Litigiul a ajuns în faţa judecătorului olandez, care a
sesizat Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene în vederea verificării conformităţii
legislaţiei olandeze cu dreptul comunitar.

Dreptul aplicabil
Articolul 49 TCE, libera presare a serviciilor: „În condiţiile dispoziţiilor de mai jos,
este interzisă restricţionarea libertăţii de prestare a serviciilor în interiorul Comunităţii, în ceea
ce priveşte cetăţenii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât destinatarul
prestaţiei respective”.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


În măsura în care este evident că prin aplicarea legislaţiei olandeze în materia
asigurărilor de sănătate, cetăţenii olandezi sunt descurajaţi în a solicita îngrijiri medicale
în alt stat membru, condiţiile de obţinere a rambursării fiind mult mai oneroase decât dacă ar
apela la personalul olandez care a încheiat convenţii cu casele de asigurări, suntem în prezenţa
unei restricţionări a liberei prestaţii a serviciilor între statele membre, contravenindu-se
astfel dispoziţiilor Tratatului.
După ce stabileşte existenţa unui obstacol în calea libertăţii amintite, Curtea
examinează dacă aceste restricţii pot fi justificate din punct de vedere al dreptului comunitar.
Conform jurisprudenţei sale anterioare, se reaminteşte că justificarea unui risc grav de
perturbare a echilibrului financiar în sistemul de asigurări sociale, precum şi necesitatea
menţinerii calităţii serviciilor medicale şi de spitalizare, pot constitui justificări ale unor
restricţii în calea liberei prestării a serviciilor între statele membre. Pentru a verifica
îndeplinirea acestor justificări în speţă, Curtea examinează în mod distinct situaţia îngrijirilor
medicale, după cum acestea necesită sau nu spitalizare.
Astfel, după cum a decis într-un caz precedent (Smits şi Peerbooms), existenţa unei
autorizaţii prealabile în cazul îngrijirilor medicale care necesită spitalizare poate apărea
ca justificată în vederea garantării unui acces permanent şi echilibrat la servicii
medicale de calitate şi a asigurării echilibrului financiar al sistemului sanitar, cu condiţia
respectării principiului general al proporţionalităţii.
Situaţia este alta în privinţa tratamentului ambulatoriu. În lipsa probării de către
Olanda a faptului că suprimarea autorizaţiei prealabile ar duce la deplasări masive peste
frontieră a pacienţilor olandezi şi ar pune astfel în pericol echilibrul financiar al sistemului
medical, principiul comunitar al libertăţii de prestare a serviciilor în interiorul Uniunii
se opune unei reglementări naţionale care impune obţinerea de către asigurat a unei
autorizări prealabile în cazul îngrijirilor medicale prestate pe teritoriul unui alt stat
membru de către personal medical neacreditat pe lângă casa de asigurări din statul de
origine al asiguratului.
Curtea sancţionează astfel Olanda, care prin legislaţia sa în materia asigurărilor de
sănătate contravine în mod nejustificat principiilor care guvernează libera circulaţie a
serviciilor între state membre.

Evaluare

33
Decizia Curţii se înscrie în jurisprudenţa menită să creeze o „Europă a pacienţilor”, în
interiorul căreia este asigurată libera prestare a serviciilor medicale. Un stat membru nu
poate impune restricţii acestei libertăţi decât în cazul în care se face dovada necesităţii
apărării unor interese de ordin naţional, respectându-se totodată principiul
proporţionalităţii între obiectivul urmărit şi atingerea adusă regulilor comunitare.
În dreptul român, reglementarea în materie este reprezentată de Ordonanţa de Urgenţă
nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate.
În conformitate cu dispoziţiile acestui act normativ, se recunoaşte calitatea de furnizori
de servicii medicale numai persoanelor fizice şi juridice autorizate şi recunoscute de
Ministerul Sănătăţii (articolul 3 pct. b) Totodată, sunt prevăzute două categorii de proceduri:
autorizarea, care reprezintă un control al calificării şi respectării legislaţiei în domeniu,
efectuat pentru toate tipurile de furnizori, pentru permisiunea de a furniza servicii (articolul 3,
pct. d) şi acreditarea, care reprezintă un proces de evaluare externă a calităţii prestării de
servicii, ce conferă dreptul de a intra în relaţii cu casele de asigurări de sănătate, ca o condiţie
obligatorie pentru încheierea contractului (articolul 3, pct. e)
În ceea ce priveşte prestarea serviciilor medicale la domiciliu, Ordonanţa prevede
expres, în articolul 21 (5), că „serviciile şi îngrijirile medicale la domiciliu se acordă de
personal acreditat”.
Având în vedere aceste aspecte, apreciem că până la data aderării va trebui
adaptată legislaţia internă relevantă, în conformitate cu cele precizate în hotărârea
C.J.C.E., în vederea creării posibilităţii prestării de servicii şi de către persoane fizice
sau juridice care au calitatea de persoane autorizate/acreditate în alte state membre.

29. Cazul: Alexander Dory c. Republica Federală Germania, recurs prealabil, 11 martie
2003

Situaţia de fapt
În Germania, serviciul militar este obligatoriu doar pentru bărbaţi. Alexander Dory,
aflat la vârsta recrutării, a cerut autorităţii compentente să fie dispensat de serviciul militar. În
opinia lui, legislaţia germană în domeniu este contrară dreptului comunitar, pentru că, în
conformitate cu jurisprudenţa anterioară a Curţii, nu mai există motive obiective pentru a
justifica exonerarea femeilor de obligaţia de a satisface serviciul militar, având în vedere
că acestea au obţinut dreptul de a participa la serviciul în cadrul armatei.
Instanţa germană de apel a cerut Curţi să se pronunţe dacă obligativitatea serviciului
militar doar pentru bărbaţi este contrară dreptului comunitar, observând că acest lucru
este de natură a cauza o întârziere în formarea profesională şi a accesului la un loc de
muncă.

Dreptul aplicabil
Directiva 76/207/EEC privind implementarea principiului egalităţii de tratament
pentru bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la un loc de muncă, perfecţionarea
profesională şi promovarea, precum şi condiţiile de muncă.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea subliniat mai întâi că măsurile luate de stat în ceea ce priveşte organizarea
forţelor lor armate nu pot fi considerate ca find în afara dreptului comunitar, pe motivul
interesului securităţii publice sau al apărării naţionale.

34
Curtea a hotărât deja că, în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă în cadrul
armatei poate verifica dacă măsurile luate de autorităţile naţionale sunt corespunzătoare şi
necesare pentru a atinge obiectivul garantării securităţii publice.
Totuşi, Curtea consideră că dreptul comunitar nu reglementează domeniul
organizării militare a statelor membre, ce are ca obiectiv apărarea teritoriilor lor sau a
intereselor lor naţionale.
În consecinţă, decizia Germaniei de a-şi asigura sistemul de apărare printr-un
serviciu obligatoriu, aparţine modului de organizare militară a acestui stat şi, în acest
caz, dreptul comunitar nu se aplică. Aceast domeniu este exclusiv de competenţă naţională,
fiind înscris în Constituţa germană, iar dreptul comunitar nu poate interveni chiar dacă se
creează o discriminare între bărbaţi şi femei, în ceea ce priveşte accesul bărbaţilor pe piaţa
muncii şi întârzierii în viaţa profesională.
Aceste repercusiuni nefavorabile nu pot obliga statul membru nici de a extinde
obligativitatea serviciului militar şi pentru femei, nici să suprime serviciul militar
obligatoriu, pentru că acest fapt ar împita competenţelor exclusive recunoscute statelor
membre.

Evaluare
Art. 55 din actuala Constituţie prevede că :

(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.


(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică.
(3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu
excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.
Până în momentul elaborării acestei legi, serviciul militar va fi îndeplinit în conformitate
cu dispoziţiile din următoarele acte normative:
• Legea nr. 46 din 5 iunie 1996, privind pregătirea populaţiei pentru apărare, publicată
in Monitorul Oficial al României nr. 120 din 11 iunie 1996;
• Hotărârea Guvernului nr. 618 din 6 octombrie 1997 privind modul de executare a
serviciului utilitar alternativ, publicata in Monitorul Oficial României nr. 282 din 17
octombrie 1997;
• Hotărârea Guvernului nr. 1194 din 15 noiembrie 1996 referitoare la atribuţiile
agenţilor economici, instituţiilor publice si autoritarilor administraţiei publice privind
recrutarea, incorporarea si evidenta militara publicată in Monitorul Oficial al
României nr. 341 din 11 decembrie 1996.
Conform precizărilor făcute de către Curte în această speţă, regimul juridic privind
serviciul militar este de competenţa exclusivă a statului, deci, în elaborarea noii legi
organice, România va ţine seama exclusiv de interesele proprii înceea ce priveşte alegerea
modalităţii de organizare a apărării teritoriului naţional.

30. Cazul: Huseyn Gozutok şi Klaus Bruge (cazuri conexate), recurs prealabil, 11
februarie 2003

Situaţia de fapt
În primul caz este vorba despre un cetăţean turc, Huseyn Gozutok, rezident în
Olanda, împotriva căruia a fost începută urmărirea penală pentru trafic ilegal de stupefiante.
Procedura penală a fost închisă în momentul în care a plătit amenda impusă de ministerul
public olandez.

35
Alertate de o bancă ce a observat importante mişcări de sume în contul d-lui Gozutok,
autorităţile poliţieneşti şi judiciare germane l-au inculpat pe acesta pentru aceleaşi fapte ca şi
autorităţile olandeze, condamnându-l la pedeapsa cu închisoarea (anulată apoi în apel)
În al doilea caz este vorba de un cetăţean german, Klaus Brugge, inculpat de un
tribunal belgian pentru rănirea, pe teritoriul belgian, a unei cetăţene belgiene.
Împotriva sa a fost deschisă procedura penală şi de către un tribunal german,
pentru aceleaşi fapte, cazul fiind închis după plata unei amenzi.

Curtea trebuie să analizeze dacă principiul non bis in idem , consacrat de art. 54 al
Convenţiei de aplicare a Acordului Schengen, în conformitate cu care: “nici o persoană nu
poate fi urmărită într-un stat membru pentru aceleaşi fapte pentru care a fost în mod definitiv
judecată într-un alt stat membru”, se aplică procedurilor de încetare a acţiunii publice, prin
care ministerul public decide să pună capăt urmăririi penale împotriva unei persoane, după ce
aceasta şi-a îndeplinit anumite obligaţii fixate de ministerul public, în mod independent de
intervenţia instanţei judecătoreşti.

Dreptul aplicabil
Art. 54 din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen (14 iunie 1985), între
guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, RF Germania şi Republica Franceză
referitor la suprimarea graduală a controlului la frontierele comune, semnată la 19 iunie
1990. Articolul 54 al acestei convenţii prevede principiul non bis in idem

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Chestiunile din cele două cazuri au fost ridicate în cadrul procedurilor penale deschise
pentru infracţiunile comise de cei doi inculpaţi, chiar dacă procedurile angajate pentru
aceleaşi fapte în alt stat membru au fost închise în mod definitiv după ce inculpaţii au plătit o
sumă de bani fixată de ministerul public.
Curtea constată că în cazul unor asemenea proceduri, acţiunea publică este închisă
printr-o decizie ce emană de la o autoritate responsabilă cu administrarea justiţiei penale
în ordinea de drept a statului respectiv. Dacă inculpatul execută obligaţiile prescrise de către
Ministerul Public, comportamentul său ilicit este sancţionat.
În consecinţă, respectiva persoană trebuie să fie considerată ca fiind judecată „în
mod definitiv” pentru faptele pentru care este acuzată, chiar dacă nu a intervenit nici o
jurisdicţie în procedură, iar decizia luată în cauză nu îmbracă forma unei hotărâri
judecătoreşti.
Convenţia de aplicare a Acordului Schengen nu pune nici o condiţie legată de
procedură în ceea ce priveşte principiul non bis in idem. În plus, acest principiu nu
presupune armonizarea legislaţiilor penale ale statelor membre în ceea ce priveşte închiderea
acţiunii publice.
Între statele membre trebuie să existe o încredere reciprocă în ceea ce priveşte
legislaţiile din domeniul penal şi fiecare să accepte aplicarea dreptului penal în vigoare
din celelalte state membre, chiar în ipoteza în care soluţiile ar fi contrare celor prevăzute
de legislaţia proprie.
Principiul non bis in idem nu împiedică totuşi ca orice persoană lezată de
comportamentul inculpatului să intenteze o acţiune civilă cu scopul de a-i cere repararea
prejudiciului suferit.

Evaluare
In conformitate cu Codul penal al României, jurisdicţia statului român se poate
exercita, în principal, în conformitate cu principiile teritorialităţii şi personalităţii (articolele

36
6 şi 7 din Cod3), în conformitate cu care orice persoană poate fi judecata de autoritătile
romane daca fapta a fost comisă pe teritoriul României sau respectiva persoană are cetăţenia
română sau fapta este îndreptată împotriva unui cetăţean român. Dacă respectiva faptă a fost
judecată în prealabil de către instanţele altui stat, instanţele române vor fi competente
să judece acea infracţiune, urmând ca din pedeapsa aplicată, conform legii române, să
fie dedusă pedeapsa executată în străinătate.
Principiul autorităţii lucrului judecat este prevăzut în legislaţia română în art. 10
Codul de procedură penală, între cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale este împiedicată:
„ Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate
fi exercitată dacă:
(…)j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei
definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.”
În conformitate cu legea penală română, hotătârile judecătoreşti pronunţate în
străinătate în materie penală nu se bucură de autoritate de lucru judecat.
Prin urmare, în condiţiile în care România va adera la Uniunea Europeană,
implementarea dispoziţiilor Acordului Schengen va presupune reglementarea faptului
că hotărârile pronunţate în statele membre U.E. se bucură de autoritate de lucru
judecat. In acelaşi timp, în conformitate cu cele decise de C.J.C.E., va fi necesară
extinderea acestei noţiuni şi la acele decizii luate de organele de urmărire penală, cu
privire la desfăşurarea acţiunii penale.

31. Cazul: Comisia contra Spaniei şi Italiei, recurs în nerespectarea obligaţiilor, 16


ianuarie 2003

Situaţia de fapt
Comisia a introdus două recursuri în baza articolului 226 TCE împotriva Spaniei şi
Italiei, solicitând Curţii să constate încălcarea dispoziţiilor articolului 28 TCE de către cele
două state, respectiv impunerea de restricţii cantitative la import, aducând astfel atingere
liberei circulaţii a mărfurilor în interiorul Comunităţii.
În speţă, Spania şi Italia interziseseră comercializarea sub denumirea de
„ciocolată” a unor produse care respectau conţinutul minim de unt de cacao impus de
regulile comunitare, dar care aveau în compoziţie şi materii grase vegetale altele decât
untul de cacao, în proporţie de până la 5% din conţinutul total. Produsele respective erau
fabricate în alte state membre (Danemarca, Irlanda, Portugalia, Suedia, Finlanda, Marea
Britanie), cu respectarea legislaţiei lor interne, dar Spania şi Italia au interzis pe teritoriul lor
comercializarea acestor produse sub denumirea de „ciocolată”, impunând utilizarea denumirii
„înlocuitor de ciocolată”.

Dreptul aplicabil
- articolul 28 TCE: Sunt interzise între statele membre orice restricţii cantitative la import,
precum şi orice măsuri cu efect echivalent acestora.
- directiva 73/241/CEE din 24 iulie 1973 relativă la aproprierea legislaţiilor statelor
membre privind produsele din cacao şi din ciocolată destinate alimentaţiei umane;
- directiva 2000/36 din 23 iunie 2000 privind produsele din cacao şi ciocolată destinate
alimentaţiei umane, care la data intrării în vigoare (3 august 2003) a abrogat dispoziţiile
directivei 73/241

3
Jurisdicţia se poate exercita si in baza principiului universalitatii, insă in anumite conditii specifice care exclud
judecarea prealabila a faptei de catre instantele altui stat.

37
Soluţia şi principiile degajate de CJCE
Din analiza dispoziţiilor Directivei din 1973 Curtea remarcă că prin acest act se
urmăreşte stabilirea unor reguli comune în materie, pentru a permite libera circulaţie a
produselor din ciocolată în interiorul Comunităţii.
Directiva prevedea în mod expres posibilitatea statelor membre de a menţine
dispoziţiile naţionale privind adăugarea unor materii grase vegetale în afară de untul de
cacao pentru produsele fabricate pe teritoriul lor. Faţă de această situaţie, celelalte state
membre nu pot să introducă restricţii privind circulaţia produselor astfel fabricate, iar
obligaţia de schimbare a denumirii cu „înlocuitori de ciocolată” este susceptibilă de a crea
obstacole în calea acestei libertăţi, în măsura în care au o influenţă negativă asupra modului
de percepere a produselor de către consumatori.
În conformitate cu prevederile articolului 30 TCE, asemenea măsuri restrictive pot fi
justificate prin apărarea unor interese diverse, iar din jurisprudenţa constantă a Curţii
protecţia consumatorilor se poate încadra în acestea. Trebuie însă îndeplinite două condiţii:
restricţiile respective trebuie să se aplice în mod nediscriminatoriu produselor naţionale şi
celor importate, respectiv să fie proporţionale cu obiectivul urmărit. În speţă principiul
proporţionalităţii nu este respectat, Curtea considerând că obiectivul privind protecţia
consumatorilor poate fi realizat în mod satisfăcător printr-o menţiune pe ambalaj care să
specifice prezenţa materiilor grase vegetale în conţinutul produsului respectiv.
Prin urmare dispoziţiile legislaţiei spaniole şi italiene contravin regulilor comunitare în
materia liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre.

Notă: Directiva 2000/36, care a intrat în vigoare după pronunţarea hotărârii Curţii,
abrogând dispoziţiile directivei din 1973 permite adăugarea unor materii grase vegetale,
altele decât untul de cacao, într-o proporţie de până la 5%.

Evaluare

O evaluare asupra coincidenţei legislaţiei interne cu Directiva care a făcut obiectul


cazului nu mai este relevantă, deoarece acest act normativ comunitar a fost înlocuit, după cum
am precizat, cu Directiva 2000/36, care permite adăugarea unor materii grase vegetale, altele
decât untul de cacao, într-o proporţie de până la 5%.

Principiul care trebuie reţinut din Hotărârea Curţii este însă acela că statele
membre nu pot introduce, prin legislaţia internă, condiţii care să nu permită
comercializarea pe teritoriul lor a unor bunuri produse în alte state, în conformitate cu
legislaţia acestora şi sub denumirea originală, cu condiţia ca această legislaţie să
corespundă standardelor comunitare (a se vedea, în acest sens, şi Hotărârea Cassis de
Dijon, 1979)

32. Cazul: Philip Morris International e.a. c. Comisia Europeană, 15 ianuarie 2003

Situaţia de fapt
În cadrul luptei împotriva contrabandei de ţigări, Comunitatea Europeană,
reprezentată de Comisie, a introdus, în noiembrie 2000, o acţiune civilă în faţa unei instanţe
federale din Statele Unite ( Tribunalul din New York) împotriva mai multor societăţi
aparţinând grupurilor Philip Morris şi Reynolds şi, în egală măsură, împotriva societăţii Japan
Tabacco. Comunitatea a acuzat aceste societăţi de participare la un sistem de
contrabandă vizând introducerea şi distribuţia de ţigări pe teritoriul Comunităţii şi a

38
solicitat repararea unui prejudiciu rezultând în principal din pierderea taxelor vamale şi a
TVA-ului, acestea constituind sume care ar fi fost platite în cazul importurilor legale.
Acţiunea fiind respinsă, Comisia şi 10 state membre au introdus în august 2001 o
nouă acţiune fondată pe alte baze juridice. Această acţiune a fost de asemenea respinsă pe
motiv că instanţele americane se abţin de la a aplica legile fiscale străine. Comisia a
introdus apel în faţa Curţii de Apel a Statelor Unite. Producătorii de ţigări au cerut
Tribunalului de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene anularea deciziilor Comisiei
privind introducerea unor acţiuni în faţa Curţii federale americane. Opt dintre statele
membre, ca şi Parlamentul european au intervenit în această procedură în sprijinul Comisiei.

Dreptul aplicabil
Art.230 CE [ex-173] privind recursul în anulare

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Tribunalul de Primă Instanţă a respins recursul introdus de societăţile Philip
Morris, Reynolds şi Japan Tobacco.
Tribunalul, în soluţia dată, reaminteşte că pot forma obiectul unui recurs în anulare
numai acele măsuri care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze
interesele justiţiabililor, modificând în mod vizibil situaţia sa juridică. În cazul de faţă,
numai deciziile instanţelor americane asupra acţiunilor introduse de Comisie vor putea
determina definitiv obligaţiile părţilor. Decizia de a sesiza aceste instanţe nu determină o
modificare a situaţiei juridice suficient de mare încât să poată fi atacată cu un astfel de recurs.
De asemenea, Tribunalul precizează că principiul necesităţii unei protecţii juridice
efective nu este afectat de refuzul recursului în anulare deoarece nu se poate considera că
producătorii de ţigări sunt privaţi de accesul la judecătorul (instanţa) european(ă) Chiar şi un
comportament care nu este susceptibil de a face obiectul unui recurs în anulare poate, în
anumite condiţii, să conducă la angajarea răspunderii Comunităţii şi posibilitatea de a
cere şi de a obţine repararea unui prejudiciu produs ca urmare a unui astfel de
comportament.

Evaluare
Conform art. 230 TCE privind recursul în anulare actele atacabile sunt:
- actele adoptate de Parlament şi Consiliu
- actele Consiliului
- actele Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene (în afară de recomandări şi avize)
- actele Parlamentului care produc efecte faţă de terţi.
Este vorba de actele instituţiilor comunitare stricto sensu, fără a conta dacă sunt
denumite sau nu, fiind importante doar conţinutul şi semnificaţia lor. Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene a precizat în decizia din speţa Comisia Europeană c. Consiliu din
31.03.1971 că : „sunt atacabile toate măsurile luate de instituţii, oricare ar fi natura şi forma
lor şi care vizează producerea unor efecte juridice”. Acest principiu al universalităţii a fost
precizat într-o decizie ulterioară a Curţii (Partidul Verzilor c. Parlamentul European, din
23.04.1986) în care a specificat că este vorba de acte ale instituţiilor „ce vizează producerea
de efecte juridice faţă de terţi”, păstrându-se astfel autonomia internă a instituţiilor.
După aderarea la U.E., România va trebui să ţină cont de posibilitatea introducerii
recursului în anulare în faţa instanţelor europene, precum şi de condiţiile de
admisibilitate a acestuia, în speţă de principiile stabilite pe cale jurisprudenţială de către
Curte şi Tribunalul de Primă Instanţă.

39
33. Cazul: Rolex SA e.a. c. Austria, recurs prealabil, 7 ianuarie 2004

Situaţia de fapt
În 2000, societatea Rolex SA a solicitat pe lângă autoritatea competentă din Austria
(Landesgericht Eisenstadt) deschiderea unei anchete după ce 19 ceasuri contrafăcute
fuseseră descoperite de autorităţile vamale austriece. Marfa era originară din Italia şi avea ca
destinaţie finală Polonia .
Societăţile Tommy Hilfiger, Gucci şi Gap au solicitat în iulie 2001 deschiderea unei
anchete similare privind hainele contrafăcute şi purtând mărcile respective.
Tribunalul competent (Landesgericht) a considerat că, pentru deschiderea unei anchete în
acest sens, comportamentul incriminat trebuie să constituie o infracţiune. Legea austriacă
privind protejarea mărcilor (Markenschutzgesetz) poate fi interpretată în sensul că importul
şi exportul de produse contrafăcute constituie o formă de utilizare ilicită a mărcii, dar nu
şi tranzitarea teritoriului austriac de către un asemena produs.
În consecinţă, s-a solicitat Curţii să se pronunţe dacă o asemenea interpretare a legii
austriece este sau nu compatibilă cu regulamentul privind produsele falsificate sau
contrafăcute.

Dreptul aplicabil
Regulamentul 3925/94 privind intrarea pe teritoriul Comunităţii şi exportul şi re-
exportul unor bunuri ce încalcă anumite drepturi de proprietate intelectuală (amendat
prin Regulamentul 241/1999)

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea reaminteşte că judecătorul naţional este obligat să interpreteze dreptul
intern conform dreptului comunitar.
În ipoteza în care interpretarea nu e posibilă pentru că Tribunalul austriac
estimează că legea nu interzice tranzitul pe teritoriul austriac a mărfurilor
contrafăcute, după cum prevede regulamentul împotriva contrafacerii, acesta din urmă
s-ar opune aplicării acestei legi.
În ciuda acestei obligaţii, principiul legalităţii pedepselor interzice sancţionarea
din punct de vedere penal a unui astfel de comportament, chiar şi în cazul în care regula
naţională ar fi contrară dreptului comunitar.
În ipoteza contrară, în cazul interpretării conforme cu regulamentul împotriva
contrafacerii, judecătorul naţional va aplica tranzitului cu mărfuri contrafăcute sancţiunile
civile prevăzute în dreptul intern pentru alte forme de comportament interzise.
Totuşi, Curtea adaugă că obligaţia de a interpreta dreptul intern conform unui
regulament comunitar nu poate crea sau agrava responsabilitatea penală în mod
independent de prevederile vreunei legi naţionale

Evaluare
Speţa precizează că obligaţia de a interpreta dreptul intern în conformitate cu
dreptul comunitar are o limitare, şi anume: dreptul comunitar să nu agraveze
responsabilitatea penală în mod independent de legea naţională.
În prezent legislaţia română în domeniu este constituită din:
- Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice ce conţine referiri succinte la
posibilitatea introducerii unei acţiuni în contrafacere, precum şi la actele care constituie o
infracţiune (art. 83, alin.1) .
- Legea 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de
proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire ce prevede că autorităţile
vamale pot acţiona la cerere sau din oficiu, pot dispune reţinerea mărfurilor în condiţiile
40
prevăzute de legislaţia în vigoare. Legislaţia vamală română este, în prezent, armonizată
cu regulamentele europene, modalităţile de intervenţie ale autorităţii vamale fiind
aceleaşi cu cele prevăzute in Regulamentul CE nr. 3295/1994 al Consiliului – prevăzând
posibilitatea interzicerii tranzitului mărfurilor contrafăcute pe teritoriul României.
România va trebui să ţină cont de interpretarea dată de Curte în ceea ce priveşte
regulamentul împotriva contrafacerii. După aderare acest regulament se va aplica direct în
dreptul intern.

34. Cazul: Comisia Comunităţilor Europene c. Italia, 9 decembrie 2003

Situaţia de fapt
O lege italiană din 1990 prevede că taxele vamale şi alte impuneri percepute în
aplicarea dispoziţiilor naţionale incompatibile cu dreptul comunitar, sunt rambursate
numai în ipoteza în care nu au repercusiuni/implicaţii asupra altor subiecte de drept.
Comisia a arătat că administraţia italiană şi unele instanţe din acest stat (în speţă
Curtea de Casaţie) utilizează această dispoziţie pentru a se opune rambursării impozitelor
percepute folosind prezumţia repercusiunii/implicaţiilor asupra terţilor.
Astfel, Curtea de Casaţie italiană consideră dovedită repercusiunea asupra terţilor
pentru simplul motiv că solicitantul este o societate comercială, adăugând uneori motive ca:
societatea nu este în faliment şi că taxa a fost percepută de-a lungul anilor pe ansamblul
teritoriului naţional, fără a exista contestaţii.
Comisia a subliniat de asemenea că anumite instanţe naţionale italiene resping cererile
de rambursare pentru că solicitantul nu a prezentat documentele contabile, iar autorităţile
administrative consideră că lipsa contabilizării taxelor în conturile de activ ale societăţii ca
avansuri către Trezoreria Publică reprezintă proba că aceste taxe au avut „repercusiuni
asupra terţilor”.
În opinia Comisiei o asemenea interpretare a dispoziţiilor legii din 1990 face ca
rambursarea taxelor şi impozitelor să fie practic imposibilă sau foarte dificilă şi contrară
dreptului comunitar.

Dreptul aplicabil
Articolul 10 TCE – principiul necesităţii asigurării îndeplinirii întocmai a
obligaţiilor decurgând din Tratate şi măsurile adoptate de instituţiile comunitare:
„Statele membre vor lua măsurile necesare, generale sau particulare, pentru a
asigura îndeplinirea obligaţiilor născute din Tratat sau rezultând din acţiuni întreprinse de
instituţii ale Comunităţii. Ele vor facilita atingerea scopurilor Comuniităţii. Ele se vor abţine
de la orice măsură care ar împiedica atingerea obiectivelor prezentului Tratat”.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene reaminteşte principiul în conformitate cu
care poate fi stabilită încălcarea dreptului comunitar de către un stat chiar dacă aceasta
rezultă din acte ale unei instituţii independente din punct de vedere constituţional
(conform cazului Comisia c. Belgia, 1970) – cum ar fi instanţele judecătoreşti sau autorităţile
administrative independente.
Curtea de Justiţie constată că, deşi textul legislativ în cauză este neutru faţă de
exigenţele dreptului comunitar, semnificaţia sa trebuie determinată în funcţie de
interpretările date de jurisdicţiile naţionale.
După cum arată hotărârea CJCE, raţionamentul Curţii de Casaţie a Italiei se sprijină pe
ideea repercusiunile/implicaţiile asupra terţilor rezultă din faptul că impozitele indirecte sunt

41
regăsite în şirul de vânzări dintre operatorii economici. Cu toate acestea, CJCE consideră
că acest fapt nu poate fi considerat decât o premisă care nu poate constitui un element
determinant în examenul cererilor de rambursare a taxelor indirecte contrare dreptului
comunitar.
Lipsa documentelor contabile cerute de către administraţie în termenul lor legal de
conservare, poate fi luată în considerare pentru a demonstra că aceste taxe au avut
repercusiuni asupra terţilor, dar nu este suficientă nici pentru a prezuma această
repercusiune, nici pentru a transfera sarcina probei solicitantului pentru a răsturna această
prezumţie. În cazul în care administraţia ar cere aceste documente contabile după expirarea
termenului legal de conservare a acestor documente, dreptul de a primi înapoi taxele vărsate
ar fi foarte dificil de exercitat.
Faptul de a nu înscrie în registrele contabile ale întreprinderii, încă din anul în
care au fost vărsate, impozitele nedatorate sub forma unui avans la Trezoreria Publică, nu
poate fi considerat dovadă a repercusiunii asupra terţilor, pentru că astfel s-ar considera că
subiectul de drept respectiv poate estima imediat că poate contesta decizia de impunere, iar
legea din 1990 prevede un termen de câţiva ani în care poate introduce cererea de rambursare.
În plus, o asemenea înscriere în documentele contabile se poate dovedi contrară principiilor
unei contabilităţi regulate, ţinând seama de dificultatea obţinerii rambursării.
Din aceste motive Curtea a hotărât că Italia nu şi-a îndeplinit obligaţiile în
virtutea Tratatului instituind Comunitatea Europeană.

Evaluare
Din examinarea acestui caz ar rezulta două implicaţii, cu importanţă inclusiv pentru
partea română:

a) In primul rând, este necesar să se ţină cont de faptul că răspunderea statului în


dreptul comunitar pentru încălcarea unor obligaţii decurgând din Tratatele institutive
sau din măsuri comunitare rezultă nu numai din existenţa unui act normativ intern care
încalcă dreptul comunitar, ci şi din interpretarea – de către instanţele naţionale sau
autorităţile competente – a unor texte de lege „neutre”, astfel încât efectul acestei
interpretări să fie contrar obiectivelor Uniunii Europene.

b) In al doilea rând, este necesară examinarea legislaţiei române relevante în materia


rambursării taxelor şi impozitelor percepute în mod nejustificat.
Astfel, prin Codul fiscal – Legea nr. 571/2003, este reglementată rambursarea
„pierderilor fiscale”. În temeiul articolului 26 din Cod, „pierderea anuală, stabilită prin
declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în
următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării
acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în
vigoare din anul înregistrării acestora”. Totodată, alineatul (2) al acestui articol
reglementează situaţia încetării existenţei unui contribuabil. Astfel, se prevede că pierderea
fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa prin divizare sau fuziune
nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei care preiau
patrimoniul societăţii absorbite, după caz.
Prin urmare, constatăm că legislaţia română nu reglementează expres posibilitatea
rambursării directe a pierderilor fiscale, ci numai prin intermediul „recuperării din
profiturile impozabile în următorii 5 ani”. În acelaşi timp, recuperarea acestor pierderi fiscale
apare imposibilă în cazul modificării personalităţii juridice a unei întreprinderi.
Apreciem utilă, în acest sens, informarea Ministerului Finanţelor Publice cu privire
la hotărârea C.J.C.E., în scopul de a se ţine cont de aceasta la elaborarea legislaţiei procesuale
fiscale subsecvente Codului fiscal.
42
35. Cazul: Comisia Europeană c. Republica Franceză, recurs în neîndeplinirea
obligaţiilor, 10 aprilie 2003

Situaţia de fapt
În conformitate cu art.34 din Directiva 98/8/CE privind pesticidele ce nu sunt
utilizate în agricultură statele membre erau obligate să ia măsurile interne necesare în
termen de 24 de luni de la intrarea în vigoare a acestei directive.
Neprimind nici o comunicare din partea Republicii Franceze privind implementarea
directivei, Comisia a declanşat procedura de „infringement” instituită prin art.226 TCE.
Pe parcursul fazei administrative prealabile, Franţa a comunicat Comisiei existenţa mai
multor proiecte de măsuri interne vizând implementarea directivei, dar estimând că
transpunerea a fost incompletă, Comisia a iniţiat acţiune în faţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene.
Guvernul francez a recunoscut că nu a asigurat o transpunere completă a directivei,
dar motivează această întârziere din necesitatea de a organiza de o manieră optimală
procedura de evaluare a dosarelor care presupune intervenţia mai multor organisme.

Dreptul aplicabil
- Directiva 98/8/CE – privind pesticidele ce nu sunt utilizate în agricultură
(„biocide”)
- art. 226 – privind recursul pentru neîndeplinirea obligaţiilor („infringement”)

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Constatarea neîndeplinirii de către un stat a obligaţiilor trebuie făcută în funcţie de
situaţia din momentul expirării termenului dat de Comisie prin avizul motivat. De
asemenea, tot în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, un stat membru nu
poate invoca dispoziţii, practici sau situaţii din ordinea sa juridică internă pentru a
justifica nerespectarea obligaţiilor impuse prin directivă.
Din aceste motive, recursul introdus de Comisie trebuie considerat fondat,
constatându-se neîndeplinirea de către Republica Franceză a obligaţiilor ce-i decurg din
directiva 98/8/CE.

Notă: Între timp, Comisia a deschis o nouă procedură de „infringement”, pe baza art.
228 TCE, în cazul în care se va ajunge din nou în faţa Curţii de Justiţie, Franţa fiind
pasibilă de a primi o amendă globală sau penalităţi pe zi de întârziere.
Art.228 TCE conferă Comisiei prerogativa de a acţiona împotriva unui stat membru care
nu a dus la îndeplinire o decizie anterioară a Curţii, putându-i solicita acesteia aplicarea
unei sancţiuni financiare statului în cauză. Ca şi în cazul procedurii instituite prin art.
226 TCE, există o fază prealabilă, ce cuprinde discuţii între statul respectiv şi Comisie,
emiterea unei „scrisori de informare” de către Comisie, apoi a unui „aviz motivat” şi, în
cele din urmă, în cazul în care toate aceste demersuri eşuează, Comisia poate acţiona
statul respectiv în faţa Curţii de Justiţe a Comunităţilor Europene, solicitând în acest caz
aplicarea unor sancţiuni financiare.

Evaluare
Speţa este importantă din punctul de vedere al precizărilor făcute în legătură cu
procedura de infringement iniţiată pe baza art. 226TCE.
În ceea ce priveşte directiva pusă în discuţie, capitolul 7 privind „agricultura” este
în curs de negociere, iar în domeniul fitosanitar, ca prioritate pe termen scurt se află şi
43
adoptarea unor legi privind controlul pesticidelor în agricultură şi introducerea unui sistem de
control al reziduurilor provenind din agricultură.
Chiar dacă nu există referiri precise la directiva 98/8/CE, în ultimul raport de ţară, în
partea referitoare la progresele făcute în domeniul fitosanitar, mai precis în ceea ce priveşte
pesticidele se remarcă faptul că Ministerului Apelor, Pădurilor şi Mediului a stabilit un
program naţional de monitorizare ce acoperă domeniile cerealelor, fructelor şi legumelor.

36. Cazul: K.B. c. Agenţia Naţională pentru Serviciile de Sănătate şi Secretarul de Stat
pentru Sănătate, Marea Britanie, recurs prealabil, 7 ianuarie 2004

Situaţia de fapt
K.B. este infirmieră şi a lucrat pentru Serviciul Naţional de Sănătate timp de 20 de ani,
timp în care a contribuit la regimul de pensii al acestui serviciu, regim ce prevede
acordarea de pensii în favoarea consortului supravieţuitor (prin această denumire
înţelegându-se persoana cu care este căsătorit afiliatul)
K.B. are de mai mulţi ani o relaţie afectivă cu R., care a suferit o operaţie de
schimbare de sex, trecând de la sexul feminin la cel masculin. K.B. doreşte ca R. să
beneficieze de pensia de urmaş.
Legislaţia Marii Britanii împiedică căsătoria unui transsexual conform noului său sex,
pentru că este imposibilă modificarea actului de naştere ce menţionează sexul la origine.
De asemenea legea britanică declară nulă orice căsătorie în care cei doi parteneri nu sunt de
sexe diferite. Deci, împotriva voinţei lor, K.B. şi R. nu au putut să se căsătorească, fapt ce îl
va împiedica pe R. să primească pensia de urmaş.
În consecinţă K.B. a introdus recurs în faţa jurisdicţiilor britanice, motivând că este
victima unei discriminării pe criterii sexuale şi privind remuneraţia.
Jurisdicţia britanică supune spre analiza Curţii Europene de Justiţie următoarea
chestiune prealabilă: dacă refuzarea acordării partenerului transsexual al unei femei afiliate
sistemului de pensii al Serviciului Naţional de Sănătate, a drepturilor de urmaş constituie o
discriminare în contradicţie cu art.141 TCE şi Directiva 75/117.

Dreptul aplicabil
- Art. 141 TCE – principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei
- Directiva 75/117/ EEC privind egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea precizează că pensia vărsată în cadrul unui sistem de securitate socială intră în
câmpul de aplicare al dispoziţiilor tratatului care interzic orice discriminare pe motivul
sexului în ceea ce priveşte remuneraţia.
Decizia de a rezerva anumite avantaje cuplurilor căsătorite, excluzând-i pe toţi aceia
ce coabitează fără a fi căsătoriţi, nu este contrară dreptului comunitar. Nu se instituie astfel
o discriminare în funcţie de sex, având în vedere că nu contează dacă solicitantul pensiei este
bărbat sau femeie.
Totuşi, Curtea consideră că prin condiţiile de acordare a acestei pensii se creează
o inegalitate de tratament, chiar dacă nu se pune direct în discuţiei un drept protejat de
dreptul comunitar.
În speţă, această inegalitate de tratament se raportează la capacitatea de a încheia
o căsătorie valabilă care este o condiţie prealabilă obligatorie pentru acordarea pensiei
de urmaş.
Raportat la cuplurile heterosexuale, în care identitatea unuia dintre parteneri nu este
rezultatul unei operaţii de schimbare de sex şi care se pot deci căsători, cuplul format de K.B.
44
şi R. nu va putea niciodată îndeplini condiţia căsătoriei, datorită legislaţiei britanice privind
căsătoria şi actele de naştere.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis deja că imposibilitatea ca un
transsexual să se căsătorească conform noii sale identităţi sexuale constituie o violare a
dreptului său de a se căsători, în conformitate cu art.12 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. În consecinţă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene constată
că legislaţia britanică în materie este, în principiu, incompatibilă cu dreptul comunitar.
Pe de altă parte, statele membre sunt competente în a determina condiţiile recunoaşterii
juridice ale schimbării de sex.
În consecinţă Curtea lasă la latitudinea judecătorului naţional de a verifica dacă o
persoană în situaţia lui K.B. poate să se fondeze pe dreptul comunitar, pentru ca
partenerul său să beneficieze de pensia de urmaş.

Evaluare
Această speţă prezintă importanţă deoarece, pentru prima dată Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene se pronunţă în favoarea căsătoriilor transsexualilor în
conformitate cu noua lor identitate sexuală, bazându-se pe jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Decizia Curţii Europene de Justiţie este o încurajare legală
pentru parlamentul britanic, în care proiectul de lege pentru acordarea permisiunii de a se
căsători transsexualilor a rămas blocat la Camera Lorzilor. Reglementarea actuală a căsătoriei
în Marea Britanie este deci contrară dreptului comunitar.
În dreptul român, una dintre condiţiile de fond ale căsătoriei este reprezentată de
încheierea acesteia între persoane de sexe diferite. Astfel, căsătoria este reglementată în
Codul Familiei în art. 1:
« Familia are la baza căsătoria liber consimţită între soţi.
În relaţiile dintre soţi, precum si în exerciţiul drepturilor fata de copii, bărbatul si femeia au
drepturi egale. »
Deci şi legislaţia română recunoaşte doar căsătoria între un bărbat şi o femeie,
fără a face precizări în legătură cu situaţia transsexualilor. În consecinţă vor trebui făcute
completări în lumina precizărilor făcute de Curte în această speţă, precum şi în
jurisprudenţa anterioară, având în vedere faptul că există deja proiecte legislative propuse de
asociaţii ale acestor minorităţi sexuale (de ex. fundaţia ACCEPT), dar care nu au trecut de
comisiile parlamentare.
În acelaşi timp, este utilă şi sincronizarea eventualelor demersuri legislative rezultate
în urma evaluării acestui caz cu cele care au la bază jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, care conţine numeroase elemente pe această temă.

37. Cazul: Deutscher Apothekerverband EV, Germania c. 0800 DocMorris NV şi


Jacques Waterval, Olanda, recurs prealabil, 11 decembrie 2003

Situaţia de fapt
Deutscher Apothekerverband EV este o asociaţie care are, printre altele, misiunea
de a apăra şi a promova interesele economice şi sociale ale profesiei de farmacist.
Membrii săi sunt asociaţiile şi federaţiile farmaciştilor din Landurile germane.
0800 DocMorris NV este o farmacie olandeză, iar d-l. Jacques Wateral este farmacist
şi unul din reprezentanţii legali ai lui DocMorris.
Începând cu 2000, DocMorris şi d-l. Wateral oferă spre vânzare pe Internet,
(adresându-se în limba germană consumatorului final din Germania), medicamente umane,
45
utilizabile cu sau fără prescripţie medicală. Este vorba de medicamente autorizate fie în
Germania, fie în Ţările de Jos.
Site-ul acestei firme oferă mai multe posibilităţi consumatorului de a cunoaşte mai
bine produsul farmaceutic pe care dorşte să-l cumpere. Astfel:
- consumatorul are posibilitatea de a consulta comitetul de experţi al „Farmaciei
Internet” pe chestiuni de sănătate (sau îl pot contacta direct pe dr. Waterval prin
intermediul unui număr verde sau prin scrisoare)
- pentru diferitele medicamente sunt descrise condiţiile de administrare şi este indicat
preţul în euro.
- consumatorul este avertizat în cazul medicamentelor pentru care este nevoie de
prescripţie medicală. Clasificarea este făcută în funcţie de regimul pe care
respectivul medicament îl are pe teritoriul statului membru (Germania sau Tările de
Jos) în care consumatorul are domiciliul. Eliberarea acestui tip de medicamente are
loc doar prin prezentarea reţetei medicale originale.
Livrarea propriu-zisă se poate efectua în diverse maniere: consumatorul se poate
deplasa să-şi ridice personal comanda de la farmacia DocMorris situată într-un oraş aflat la
graniţa dintre Germania şi Tările de Jos sau poate apela, fără costuri suplimentare, la un
serviciu de mesagerie recomandat de DocMorris.
Apothekeverband a contestat la tribunalul din Frankfurt această practică de a
oferi medicamente prin intermediul Internetului şi livrarea prin corespondenţă
transfrontalieră. În opinia sa dispoziţiile legii germane privind medicamentele (AMG) şi a
legii germane privind publicitatea în sectorul sănătăţii (HWG) nu permit exercitarea
unei astfel de activităţi, fără a intra însă în contradicţie cu dispoziţiile Tratatului CE.

Dreptul aplicabil
- art. 28 TCE privind interzicerea impunerii măsurilor cantitative
- art.30 TCE privind excepţiile de la principiul enunţat de art. 28TCE, pe
motive de politică, morală sau securitate publică.
- Directiva 92/28/EEC privind publicitatea produselor medicamentoase de uz
uman
- Directiva 2000/31/EC privind anumite aspecte referitoare la serviciile de
informare a populaţiei, în particular comerţul electronic în cadrul pieţei
interne

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


În primul rând CJCE s-a pronunţat asupra dispoziţiilor AMG ce interzic importarea
medicamentelor prin intermediul vânzării prin corespondenţă, de către farmacii
autorizate să funcţioneze în celelalte state membre, în urma comenzilor individuale făcute pe
Internet. CJCE constată că, pentru medicamentele neautorizate în Germania, interdicţia
generală din AMG corespunde unei interdicţii la nivel comunitar.
Într-adevăr, în conformitate cu Directiva privind apropierea dispoziţiilor legislative
şi administrative în domeniul medicamentelor (înlocuită prin Codul Comunitar), pentru a
pătrunde pe piaţa unui stat membru, medicamentele trebuie să fie autorizate în prealabil de
către o autoritate competentă a acelui stat sau să fie autorizate pe plan comunitar.
Interdicţia de a vinde prin corespondenţă medicamente care au obţinut o
autorizaţie pe piaţa germană constituie, în opinia Curţii, o restricţie adusă libertăţii de
circulaţie a mărfurilor. Mergând pe linia jurisprudenţei sale anterioare, Curtea arată că o
asemenea restricţie asupra importurilor de produse farmaceutice este compatibilă cu Tratatul
CE doar în măsura în care este necesară pentru a proteja sănătatea şi viaţa persoanelor.
Deci în cazul medicamentelor eliberate doar pe bază de prescripţie medicală, interdicţia
nu mai are rost, deoarece există posibilitatea de a obţine informaţii sau un aviz al unei
persoane sau autorităţi avizate.

46
Curtea arată că achiziţionarea prin Internet a medicamentelor poate prezenta chiar şi
unele avantaje (de ex. se poate întreba farmacistul încă de acasă despre un anumit
medicament)
În măsura în care este vorba despre medicamente ce se pot elibera doar cu reţetă,
Curtea consideră că livrarea acestora doar cu condiţia primirii în prealabil a reţetei şi fără nici
un alt control ar putea creşte riscul utilizării reţetelor medicale abuziv sau incorect. Pe de
altă parte posibilitatea ca indicaţiile medicamentului să fie în altă limbă poate avea
consecinţe mai grave în cazul acestui tip de medicamente. În consecinţă, interdicţia naţională
privind vânzarea medicamentelor ce se pot elibera doar pe baza unei reţete medicale este
justificabilă.
În al doilea rând, Curtea examinează prevederile HWG ce interzic publicitatea
vânzării prin corespondenţă a medicamentelor. CJCE constată că o asemenea interdicţie
vizând medicamentele care nu au obţinut autorizaţia sau medicamentele care nu se pot
elibera decât pe bază de reţetă este conformă interdicţiei stabilite de directiva comunitară
(înlocuită de codul comunitar) privind publicitatea făcută medicamentelor. Dar codul
comunitar se opune interdicţiei vizând publicitatea pentru medicamentele care sunt
autorizate şi se pot elibera fără prescripţie medicală.

Evaluare
O.Ug. 152/ 1999 reglementează regimul medicamentelor pe piaţa românească. Astfel:
art 47 : Ministerul Sănătăţii elaborează Regulile de bună practică farmaceutică şi
Regulile de bună practică de distribuţie;
art 54: Produsele medicamentoase distribuite la nivelul depozitelor sunt numai cele cu
autorizaţie de punere pe piaţă, eliberată de Agenţia Naţională a Medicamentului;
art. 57: Ministerul Sănătăţii şi Agenţia Naţională a Medicamentului supraveghează
permanent fabricaţia, controlul, testarea clinică şi toxicologică, depozitarea, eliberarea şi
utilizarea produselor medicamentoase;
art. 91: Importul şi exportul produselor medicamentoase se realizează în conformitate
cu legislaţia în vigoare şi cu avizul Ministerului Sănătăţii;
art. 92. Pot fi importate numai produsele medicamentoase care au autorizaţia de
punere pe piaţă, eliberată de Agenţia Naţională a Medicamentului;
art. 93. Guvernul, la propunerea Ministerului Sănătăţii, poate să aprobe limitarea sau,
în situaţii speciale, să interzică importul sau exportul unor produse medicamentoase.
Despre promovarea medicamentelor, Agenţia Naţională a Medicamentului face
referire la Legea nr. 213 din 19/04/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
124/2000 pentru completarea cadrului juridic privind dreptul de autor si drepturile conexe,
prin adoptarea de masuri pentru combaterea pirateriei în domeniile audio si video, precum si a
programelor pentru calculator – această lege urmând a se aplica şi în domeniul
medicamentelor.
Este reglementată însă şi promovarea medicamentelor în spoturile publicitare Tv şi
radio. Astfel, Consiliul Naţional al Audiovizualului, în calitate de garant al interesului public
şi de unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale a emis o decizie
( din 28 ianuarie 2003) privind publicitatea şi teleshopping-ul la produsele
medicamentoase, tratamente medicale şi suplimente nutritive în care se prevede:
„art.1: Publicitatea şi teleshopping-ul sunt permise numai în cazul produselor
medicamentoase şi tratamentelor medicale care nu necesită prescripţie medicală,
respectiv la acele produse medicamentoase care, prin compoziţie şi scop, sunt destinate a fi
utilizate fără intervenţia unui medic în scopul diagnosticării unei maladii, a prescrierii lor sau
monitorizării tratamentului, fiind suficiente, la nevoie, sfaturile farmaciştilor.
art. 13 - În cazul nerespectării prevederilor prezentei decizii, Consiliul va emite o somaţie de
intrare în legalitate cu termene precise, iar dacă radiodifuzorul nu intră în legalitate în
termenul şi în condiţiile stabilite în somaţie sau încalcă din nou prevederile prezentei decizii,

47
Consiliul va sancţiona radiodifuzorul cu amendă, conform prevederilor art. 91 din Legea
audiovizualului nr. 504/2002”.
Prin urmare, în urma analizei regulilor desprinse din hotărârea menţionată a Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene, legislaţia românească ar trebui completată cu prevederi
specifice privind promovarea şi vânzarea produselor medicamentoase pe Internet,
având în vedere precizările făcute de Curte.

38. Cazul: Abdirisak Aden e.a. / Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană

Situaţia de fapt
În 12 noiembrie 2001 Comisia, prin regulament, a adăugat o listă de nume ale unor
persoane identificate de Comitetul privind sancţiunile contra regimului taliban, printre care se
aflau şi trei cetăţeni suedezi, originari din Somalia şi o organizaţie suedeză Al Barakaat
International Foundation care facilita transferul de fonduri către Somalia, de la persoanele de
origine somaleză ce trăiesc în Suedia.
Cei trei cetăţeni suedezi şi organizaţia Al Barakaat Internationalau au cerut
Tribunalului de Primă Instanţă anularea regulamentului Comisiei din 12 noiembrie 2001.
Asupra acestei chestiuni judecata pe fond continuă încă.
La data de 8 martie 2002, reclamanţii au cerut de asemenea suspendarea
regulamentului comunitar din 6 martie 2001 privind îngheţarea fondurilor.

Dreptul aplicabil
Regulamentul Consiliului din 6 martie 2001 ce prevede îngheţarea tuturor
fondurilor aparţinând oricărei persoane fizice sau juridice, oricărui organism sau
entitate desemnate de Comitetul privind sancţiunile contra regimului taliban.
Regulamentul Comisiei din 12 noiembrie 2001 ce conţine modificările aduse de
Comisie listei privind persoanele împotriva cărora se dispun sancţiuni.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Judecata cererii principale privind legalitatea deciziei de acceptare de către UE a
listei privind terorismul este în curs.
Cererea secundară a fost respinsă pe motivul că nu sunt întrunite condiţiile
pentru aplicarea măsurii provizorii de suspendare. Astfel, s-a considerat că:
- reclamanţii dispun de sumele de bani necesare acoperirii nevoilor
elementare de trai pentru ei şi pentru familiile lor.
- chiar dacă fundaţia Al Barakaarat a trebuit să înceteze activitatea, acest
lucru nu poate fi considerat un prejudiciu grav, avându-se în vedere
faptul că este o organizaţie fără scop lucrativ

Evaluare
a) Este necesară urmărirea în continuare a evoluţiei cazului.
b) Prima abordare de principiu a Curţii a fost în sensul aplicării efective a
Regulamentelor din 6.03.2001 respectiv din 12.11.2001, conferind astfel un „plus” de
eficienţă acţiunii comunitare cu relevanţă externă, în domeniul combaterii terorismului.

39. Cazul: Bruno Schnitzer c. Germania, recurs prealabil, 11 decembrie 2003

48
Situaţia de fapt
Bruno Schnitzer, cetăţean german, conduce o întreprindere, persoană juridică
portugheză, care desfăşoare o activitate artizanală în Germania.
În conformitate cu legislaţia germană în domeniu, activităţile artizanale sunt autorizate
doar pentru persoanele şi societăţile înscrise în Registrul Meseriilor.
În anul 2000 autorităţile oraşului Augsburg i-au administrat d-lui. Schnitzer o amendă
administrativă pentru încălcarea legii ce vizează lupta împotriva muncii la negru, pe motiv
că întreprinderea portugheză nu era înscrisă în Registrul Meseriilor.
Dl. Schnitzer a contestat acestă decizie în faţa tribunalului din Augsburg, care a cerut
Curţii Europene de Justiţie să precizeze dacă legislaţia germană în domeniu se află în
contradicţie cu principiul libertăţii prestării de servicii şi cu directiva privind
recunoaşterea reciprocă a experienţei profesionale.

Dreptul aplicabil
- art. 49 TCE privind libertatea prestării de servicii;
- art. 50 TCE în care sunt enumerate domeniile în care se pot presta servicii
(industrial, comercial, manufacturier, activităţi profesionale);
- art. 54 TCE privind egalitatea de tratament în cazul impunerii unor restricţii
prestării de servicii;
- art. 55 TCE referitor la aspectele procedurale legate de prestarea de serviciu.
- Directiva Consiliului 64/427/EEC privind industria şi firmele industriale de mici
dimensiuni.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea estimează că întreprinderea portugheză furnizează servicii cărora le sunt
aplicabile dispoziţiile din Tratatul instituind Comunitatea Europeană referitoare la
servicii, în cazul în care acestă întreprindere este considerată ca fiind stabilită în Germania.
În consecinţă, Curtea constată că simplul fapt că un agent economic furnizează
servicii într-un alt stat membru de manieră mai mult sau mai puţin frecventă sau
regulată sau chiar pe o perioadă mai lungă de timp, fără a dispune de infrastructură
care să-i permită exerciţiul stabil şi continuu al acestei activităţi profesionale, nu este
suficient pentru a considera acestă întreprindere ca fiind stabilită în acel stat membru.
Pe de altă parte, Curtea relevă faptul că obligaţia de înscriere în Registrul
Meseriilor constituie o restricţie a libertăţii de prestare a serviciilor ce nu este justificată
de raţiuni imperios necesare de interes general, cum ar fi obiectivul garantării calităţii
activităţilor artizanale. În consecinţă, dreptul comunitar se opune ca un operator economic
să aibă obligaţia de a se înscrie în Registrul Meseriilor, pentru că acest fapt este de natură
a întârzia, a complica sau a face mai oneroasă prestarea de servicii în statul membru de
primire, o dată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de directiva privind
recunoaşterea calificărilor profesionale.

Evaluare
În baza HG nr.575 bis/1992, cu privire la "Realizarea unor nomenclatoare unitare
de interes general prevăzute în concepţia generală a informatizării în România",
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale - în colaborare cu Comisia Naţională pentru
Statistică, Ministerul Învăţământului şi Ministerul Industriilor - îi revine responsabilitatea
realizării şi întreţinerii "la zi" a clasificării ocupaţiilor (funcţii - meserii) din România.
Clasificarea ocupaţiilor din România a fost armonizată cu cea a ţărilor din
Comunitatea Economică Europeană.
In acest scop, la nivelul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale s-a constituit un
colectiv de elaborare a Clasificării Ocupaţiilor din România (COR), care a cuprins şi

49
reprezentanţii Comisiei Naţionale pentru Statistică. Pe parcursul elaborării acestei prime
variante a lucrării, colectivul a beneficiat de consultanţă tehnică din partea unei echipe de
experţi britanici, în cadrul unui contract de asistenţă tehnică finanţat de Banca Mondială.
Actuala ediţie a Clasificării Ocupaţiilor din România (COR) are la bază principiile
de clasificare recunoscute pe plan internaţional şi recomandările corpului de experţi britanici
ai Comunităţii Economice Europene şi O.N.U.
Considerm utilă informarea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale cu privire
la decizia Curţii, în vederea evidenţierii faptului că impunerea obligaţiei de a se înscrie într-
un repertoriu/registru al meseriilor contravine dreptului comunitar.

40. Cazul: Comisia Europeană c. Italia, 16 ianuarie 2003

Situaţia de fapt
În urma unor plângeri pe motivul discriminării pe bază de rezidenţă sau naţionalitate
privind accesul în unele muzee italian, Comisia a efectuat anchete în urma cărora a
concluzionat că regimul tarifar preferenţial aplicabil persoanelor în vârstă de peste 60-65 de
ani pentru intrarea în diversele muzee italiene este într-adevăr discriminatoriu.
Comisia a pus în vedere Italiei să modifice legislaţia în domeniu, punând-o în
conformitate cu principiul nediscriminării. Guvernul italian a informat Comisia că are în
vedere schimbarea legislaţiei astfel încât toate persoanele de peste 60-65 de ani din Europa să
beneficieze de gratuitate pentru muzeele italiene (această măsură fiind rezervată până atunci
doar persoanelor având cetăţenia italiană şi anumitor rezidenţi) Modificarea nu viza însă
muzeele naţionale şi nici muzeele şi monumentele din Florenţa, Padova, Trevi şi Veneţia. În
consecinţă Comisia a introdus acţiune în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Dreptul aplicabil
- art. 12 TCE (referitor la interzicerea discriminării pe baza naţionalităţii)
- art. 49 TCE (privind libertatea de prestare a serviciilor)

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


În hotărârea dată Curtea reaminteşte că o reglementare naţională privitoare la accesul
în muzeele dintr-un stat membru prin care se instituie o discriminare doar faţă de turiştii
străini este interzisă. De altfel, egalitatea de tratament prevăzută în tratat interzice orice
formă de discriminare, chiar şi pe cele disimulate şi care prin aplicarea unor criterii
diferite de distincţie au acelaşi rezultat. În acest caz, măsura italiană prevede o diferenţă de
tratament fondată pe criteriul rezidenţei, diferenţă care este în principal în detrimentul
cetăţenilor din celelalte state membre.
Italia nu a contestat această discriminare, ci a încercat să se justifice invocând mai
întâi considerente de interes general ce ţin de domeniul economic şi fiscal: pe de o parte
costurile generate de întreţinerea şi gestiunea bunurilor culturale, pe de altă parte a susţinut că
aceste avantaje constituie contraprestaţia plăţii impozitelor prin care aceşti rezidenţi participă
la gestionarea acestor bunuri.
Curtea consideră că argumentele de ordin economic nu pot fi acceptate, pentru că
nu există o legătură directă între un impozit aflat în sarcina rezidenţilor italieni şi aplicarea
unor tarife preferenţiale pentru accesul al muzeele sau monumentele respective.
Pe de altă parte guvernul italian a adus argumentul conform căruia reglementările prin
care s-au instituit acele avantaje nu sunt de competenţa sa, ci de competenţa autorităţilor
locale. Curtea nu admis nici acest argument, pentru că un stat membru este responsabil faţă
de Comunitate în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor comunitare.

50
Astfel, Curtea a declarat că Italia a încălcat principiul libertăţii de prestare a serviciilor
şi principiul non-discriminării prin această legislaţie ce prevede avantaje tarifare
discriminatorii în favoarea unor anumite categorii de persoane.

Evaluare
TCE interzice în ceea ce priveşte libertatea de prestare a serviciilor, discriminarea
directă sau indirectă în funcţie de criteriul naţionalităţii sau reşedinţei prestatorului. De
asemenea sunt interzise măsurile naţionale aplicate în mod nediscriminatoriu (este vorba de
măsuri care, aplicate uniform, pot conduce la dificultăţi mai mari pentru un prestator de
servicii transfrontaliere decât pentru un prestator naţional, deşi ambii furnizează servicii
similare în acelaşi stat) Măsurile justificate de interes naţional trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: domeniul în care se ia măsura să nu fi fost armonizat; măsura să
fie de interes general; să nu fie discriminatorie; măsura să fie obiectiv necesară şi
proporţională cu scopul urmărit şi să respecte principiul recunoaşterii reciproce. Din
speţă rezultă că un stat membru nu poate invoca argumente de ordin economic sau faptul că
discriminările au avut la bază decizii ale colectivităţilor locale.
Capitolul 3 privind libera circulaţie a serviciilor, aflat în curs de negociere presupune
atât transpunerea unui număr mare de acte comunitare (directive şi decizii), cât şi un nivel
adecvat al capacităţii administrative pentru a putea aplica această legislaţie.

41. Cazul: Federaţia Naţională a Întreprinderilor producătoare de instrumentar


ştiinţific, medical şi tehnic (FENIN), Spania c. Comisia Europeană, 4 martie 2003

Situaţia de fapt
Federaţia Naţională a Întreprinderilor producătoare de instrumentar ştiinţific, medical
şi tehnic (FENIN) este compusă din majoritatea întreprinderilor ce comercializează produse
farmaceutice în Spania. Instituţiile care administrează sistemul naţional de sănătate publică
achiziţionează de la această federaţie produse care sunt mai apoi utilizate în spitalele din
Spania. Întârzierile la plată ale acestor instituţii sunt de 300 de zile, iar FENIN nu poate
exercita nici o presiune din cauza poziţiei dominante pe care acestea o deţin.
În aceste condiţii FENIN a făcut plângere la Comisia Europeană denunţând abuzul de
poziţie dominantă al acestor instituţii. Comisia a respins această cerere pe motiv că aceste
instituţii nu acţionează pe piaţă în calitate de întreprinderi. În consecinţă FENIN a introdus
plângere în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.

Dreptul aplicabil
Art.82 TCE ( privind abuzul de poziţie dominantă)

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Tribunalul reaminteşte definiţia întreprinderii în cadrul dreptului comunitar: orice
entitate care exercită o activitate economică independent de statutul său juridic şi de
modul de finanţare. Activitatea economică constă în oferirea de bunuri şi servicii pe o piaţă
determinată (diferită de activitatea de achiziţionare) În consecinţă, în cazul în care o entitate
achiziţionează un produs pentru a-l utiliza ulterior în cadrul unei activităţi non-
economice (de ex. în cadrul unei activităţi sociale), nu acţionează pe piaţă ca o
întreprindere, chiar dacă deţine o poziţie economică importantă.
Deci, entităţile care îndeplinesc o funcţie exclusiv socială, fondată pe principiul
solidarităţii şi fără a avea un scop lucrativ, nu sunt întreprinderi. În speţă, instituţiile din
cadrul sistemului de sănătate spaniol, funcţionează pe principiul solidarităţii pentru că este
finanţată pe principiul cotizaţiilor sociale şi pentru că oferă servicii gratuit afiliaţilor săi.

51
În concluzie aceste organisme nu pot fi considerate întreprinderi în sensul dreptului
comunitar, nici în ceea ce priveşte activitatea lor (aceea de gestionare a sistemului sanitar
spaniol), nici în ceea ce priveşte achiziţionarea de produse sanitare de la întreprinderile
FENIN şi deci, nu sunt relevante argumentele FENIN în ceea ce priveşte existenţa unui abuz
de poziţie dominantă a acestor instituţii.

Evaluare
Speţa prezintă importanţă din punctul de vedere al precizărilor făcute în legătură cu
aplicarea dispoziţiilor Tratatului referitoare la abuzul de poziţie dominantă. După aderarea
României la UE, jurisdicţiile naţionale vor trebui să ţină cont de aceste precizări în cazul în
care se pune în discuţie art.82 TCE. Astfel, poate fi vorba de un abuz de poziţie dominantă
numai în cazul unei întreprinderi ce se încadrează în definiţia dată de dreptul comunitar: orice
entitate care exercită o activitate economică independent de statutul său juridic şi de
modul de finanţare. Entităţile a căror activitate nu este de natură economică, indiferent
de puterea pe care o au pe piaţă, nu pot fi calificate ca având o poziţie dominantă.

42. Cazul: Osterreichischer Rundfunk şi alţii (cazuri conexe) c. Curtea de


Conturi, Austria, recurs prealabil, 20 mai 2003

Situaţia de fapt
În conformitate cu legislaţia austriacă, entităţile juridice supuse controlului Curţii de
Conturi (Rechnungshof), sunt obligate să comunice acesteia sumele de bani şi pensiile vărsate
salariaţilor şi pensionarilor lor, sume ce depăşesc un anumit plafon fixat în fiecare an.
Divulgarea numelor persoanelor vizate nu este menţionată explicit în legislaţia austriacă, dar
Curtea de Conturi a preluat-o din doctrină şi o aplică. Aceste informaţii sunt înscrise de către
Curtea de Conturi într-un raport anual care este trimis Parlamentului naţional şi Parlamentelor
de Landuri şi în plus, este pus la dispoziţia publicului.
Anumite organisme, dintre care Osterreichischer Rundfunk (ORF), un post radio-tv
public, şi alte întreprinderi publice, anumite colectivităţi teritoriale şi un organism profesional
reprezentativ nu au comunicat aceste date sau le-au comunicat fără a da numele salariaţilor.
Aceştia s-au bazat în principal pe o directiva 95/46/CE privitoare la protecţia datelor cu
caracter personal şi la libera circulaţie a acestor date, pe art.8 (garantarea vieţii private) din
Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, 1950 pe art.
39 TCE, argumentând că obligaţia de publicitate ar crea un obstacol în calea mobilităţii
lucrătorilor. Curtea de Conturi s-a adresat Curţii Constituţionale pentru reglementarea acestei
diferenţe de opinie.
În paralel, doi salariaţi ai ORF (d-na. Neukomm şi d-l. Lauermann) au introdus o
acţiune vizând împiedicarea ORF de a da curs cererii Curţii de Conturi de comunicare a
datelor, acţiune ce a ajuns în faţa Curţii Supreme.
Cele două curţi austriece (Curtea Constituţională şi Curtea Supremă) au introdus un
recurs prealabil în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene cu următoarele întrebări:
• legislaţia austriacă este compatibilă cu dreptul comunitar (în particular cu directiva
din 1995)?
• directiva din 1995 este direct aplicabilă şi poate fi invocată pentru a împiedica
aplicarea regulilor naţionale contrare?

Dreptul aplicabil
Directiva 95/46/CE (privitoare la protecţia datelor cu caracter personal şi la
libera circulaţie a acestor date)

52
Soluţia şi principiile degajate de CJCE
Curtea reaminteşte că directiva comunitară ce are ca obiectiv principal garantarea
liberei circulaţii a datelor cu caracter personal, prevede obligaţia statelor membre de a
proteja libertăţile şi drepturile fundamentale ale persoanelor fizice, în speţă viaţa lor
privată, în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal.
Curtea consideră inserarea acelor date în raportul anual ca prezentând caracterul unei
prelucrări de date cu caracter personal.
În cadrul dreptului comunitar, drepturile fundamentale cuprind (printre altele) şi pe
cele garantate de Convenţia Europeană privind Drepturile Omului. Astfel, art.8, al.2 din
această Convenţie conţine principiul non-ingerinţei autorităţilor statului în viaţa privată a
individului, dar, totodată prevede şi posibilitatea unei derogări în anumite condiţii şi anume:
în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă este o măsură necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora.
Comunicarea veniturilor este prevăzută în legea austriacă şi are un scop legitim (.
Jurisdicţiile naţionale au obligaţia de a verifica dacă divulgarea numelor persoanelor, fapt
neprevăzut de lege, răspunde exigenţei de previzibilitate. Scopul, utilizarea judicioasă a
fondurilor publice şi asigurarea bunăstării economice a ţării este legitim; în ceea ce priveşte
necesitatea, Curtea consideră că jurisdicţiile naţionale au obligaţia de a examina dacă este
necesară difuzarea numelor persoanelor în relaţie cu veniturile realizate de aceştia şi dacă nu
ar fi fost suficientă doar informarea publicului doar în legătură cu sumele şi avantajele
pecuniare de care beneficiază salariaţii prin contract.
Curtea concluzionează că:
• În cazul în care jurisdicţiile naţionale decid că legislaţia austriacă nu este
compatibilă cu Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor omului, atunci
această lege nu este compatibilă nici cu dreptul comunitar, în speţă cu directiva
95/46/CE.
• În cazul în care jurisdicţiile naţionale consideră legislaţia ca fiind necesară şi
apropriată obiectivului de interes general urmărit, vor trebui de asemenea să
verifice dacă, neprevăzând în mod expres obligaţia de divulgare a numelor
salariaţilor, legislaţia se conformează obligaţiei de previzibilitate.
În ceea ce priveşte aplicarea directă a directivei, Curtea consideră că dispoziţiile
directivei în cauză sunt suficient de precise pentru a putea fi invocate de un particular în
faţa jurisdicţiilor naţionale pentru a putea îndepărta aplicarea regulilor naţionale
contrare.

Evaluare
Curtea precizează că în cazul în care dispoziţiile unei directive sunt suficient de
precise, acestea pot fi invocate de către un particular, în mod direct în faţa instanţelor
naţionale (iar directiva 95/46/CE este destul de precisă)
Jurisdicţiile naţionale sunt competente a decide în ce măsură publicarea numelor
persoanelor angajate în domeniul public şi care beneficiază de anumite venituri nu contravine
Convenţiei Europene privind Drepturile Omului. În cazul în care se constată că această
publicare este conformă art. 8 din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului,
instanţele naţionale vor trebui să analizeze dacă este îndeplinită obligaţia de previzibilitate,
având în vedere faptul că publicarea numelor nu este prevăzută expres în lege, ci decurge din
interpretarea doctrinei în materie.
În Legea nr.677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, în art. 3. se
prevede: “În înţelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează: (…)
b) prelucrarea datelor cu caracter personal - orice operaţiune sau set de operaţiuni care se

53
efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar
fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea,
consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi prin transmitere, diseminare sau în orice alt
mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau distrugerea”.După cum se observă,
legea română respectă definiţia dată de directive 95/46/CE .
Art.5, al.2 prevede: „Consimţământul persoanei vizate nu este cerut în următoarele
cazuri: (...)) când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de
interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este
învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele;”. O dispoziţie similară există şi în
directiva 95/46/CE, deci legea română este conformă dreptului comunitar.
Este de reproşat însă faptul că nu se face nici o referire la necesitatea respectării art. 8
din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului, pe când directiva comunitară
conţine această prevedere expresă în articolele de început.

43. Cazul: British Airways plc. c. Comisia Europeană, 17 decembrie 2003, decizie a
Tribunalului de Primă Instanţă)

Situaţia de fapt
British Airways (BA), cea mai mare companie aeriană din Marea Britanie, a încheiat
acorduri cu agenţiile de voiaj acreditate în Marea Britanie de către Asociaţia Internaţională de
Transport Aerian în vederea vânzării de bilete de avion. În baza acestor acorduri, agenţii
primesc un comision de bază pentru biletele BA vândute şi beneficiază de alte facilităţi
financiare complementare cum este de exemplu prima de rezultat calculată în funcţie de
creşterea vânzărilor de bilete.
Virgin Atlantic Airways, o companie concurentă a depus o plângere împotriva acestor
acorduri la Comisia Europeană. În urma unei anchete conduse de către Comisie, BA a adoptat
un nou sistem de prime de rezultat aplicabil din 1998. Astfel, în afara comisionului, fiecare
agent putea obţine şi alte comisioane suplimentare (unele aplicabile nu numai câştigurilor
suplimentare realizate, ci şi vânzărilor totale de bilete BA pentru perioada de referinţă)
Compania Virgin Atlantic Airways a depus o nouă plângere la Comisie împotriva acestui nou
sistem de recompense financiare.
prin decizia din 14 iulie 1999, Comisia a considerat acordurile şi sistemele de recompensă
financiară iniţiate de BA ca fiind un abuz de poziţie dominantă pe piaţa britanică a serviciilor
agenţiilor de voiaj aeriene şi a dispus amendarea acestei companii cu 6,8 mil Euro. În opinia
Comisiei sistemul primelor de rezultat are ca efect incitarea agenţilor de a menţine sau a
creşte vânzările de bilete BA, în dauna companiilor concurente. BA a introdus recurs
împotriva acestei decizii în faţa TPI.

Dreptul aplicabil
Art. 82 TCE (privind abuzul de poziţie dominantă)

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


BA a contestat în primul rând competenţa Comisiei de a lua decizia din 14 iulie 1999,
pe motivul demisiei colective a membrilor săi (intervenite la 16 martie 1999, numirea noilor
comisari făcându-se abia la 15 septembrie 1999) Tribunalul a constatat că cei care au
demisionat au rămas în funcţie în această perioadă şi că au conservat (până la înlocuirea lor)
plenitudinea competenţelor.
Împotriva argumentului conform căruia BA ar fi suferit o discriminare, fiind singura
companie aeriană împotriva căreia s-au declanşat cercetări, în timp ce alţi transportatori
aerieni au continuat să aplice acelaşi sistem de recompense financiare, Tribunalul a răspuns că

54
faptul că aceşti transportatori nu au făcut obiectul unei anchete din partea Comisiei nu este de
natură a înlătura infracţiunile reţinute în sarcina companiei BA. Atunci când este sesizată în
privinţa unor nereguli înfăptuite de mai multe întreprinderi mari Comisia poate să-şi
concentreze eforturile asupra uneia dintre aceste întreprinderi.
În cazul în care BA consideră că alţi transportatori aerieni practică astfel de sisteme de
recompense financiare, poate oricând să conteste decizia Comisiei de a nu da curs
plângerilor BA împotriva concurenţilor săi.
Tribunalul consideră că pentru a stabili dacă BA are sau nu o poziţie dominantă,
Comisia a reţinut corect piaţa britanică a serviciilor de distribuţie a biletelor de avion, servicii
prestate de agenţiile de voiaj. Agenţiile de voiaj constituie într-adevăr un canal de
distribuţie indispensabil pentru companiile aeriene şi constituie astfel o piaţă distinctă
(piaţă sectorială) Deci BA deţine poziţia dominantă pe această piaţă în calitatea sa de
beneficiar al serviciilor de distribuţie a biletelor sale de către agenţiile de voiaj. Criteriile
în funcţie de care Tribunalul a apreciat că BA deţine o poziţie dominantă sunt: numărul
locurilor oferite, numărul zborurilor sale, numărule de bilete vândute de agenţii britanici şi
numărul pasagerilor transportaţi.
În ceea ce priveşte abuzul de poziţie dominantă, Tribunalul consideră că aplicarea
unor condiţii inegale faţă de partenerii săi comerciali, pentru prestarea unor servicii
echivalente poate fi numită exploatare abuzivă a unei poziţii dominante. Astfel, în cazul
sistemului primelor de rezultat, Tribunalul consideră că agenţii britanici ar putea aplica
comisioane diferite pentru aceeaşi sumă, volumul vânzărilor de bilete fiind diferit de la o
agenţie la alta (iar comisionul aplicându-se la volumul de vânzări) Pe de altă parte tribunalul
relevă faptul că acest sistem de prime de rezultat are ca efect restrângerea libertăţii agenţiilor
britanice de a furniza servicii companiilor aeriene concurente BA. În consecinţă concluzia
Comisiei este corectă, BA abuzând de poziţia dominantă pe care o deţine pe piaţa britanică a
serviciilor prestate de agenţiile de voiaj.

Evaluare
Speţa aduce precizări în primul rând asupra metodelor de investigaţie ale Comisiei
Europene. Astfel, Comisia are posibilitatea să-şi concentreze analiza asupra unei anumite
întreprinderi, chiar dacă a primit sesizări în legătură cu nereguli înfăptuite de mai multe
societăţi. O întreprindere împotriva căreia Comisia a dat o decizie, are dreptul de a contesta
hotărârea Comisiei de a nu da curs celorlalte plângeri, dar nu poate invoca acest fapt pentru a
împiedica executarea deciziei dată în cazul ei.
Legea privind concurenţa 21/1996 a fost modificată prin OUG 121/2003 astfel încât să
corespundă cerinţelor dreptului comunitar. Art. 6 privind abuzul de poziţie dominantă
reproduce dispoziţiile art. 82 TCE privind abuzul de poziţie dominantă.

44. Cazul: Danemarca c. Comisia Europeană, 20 martie 2003

Situaţia de fapt
Pentru prima dată Curtea este chemată să se pronunţe pe fond asupra recursului
unui stat membru împotriva refuzului Comisiei de a autoriza menţinerea măsurilor
naţionale ce derogă de la o directivă de armonizare. Tratatul permite statelor membre
menţinerea sau introducerea măsurilor naţionale derogatoare de la o măsură de armonizare
pentru motive legate de securitate, morală sau sănătate publică.
O directivă cadru a Consiliului din 1988 privind aditivii alimentari, prevede că, pentru
a fi incluşi pe lista aditivilor autorizaţi, aceştia trebuie să fie indispensabili obiectivului propus
şi să nu prezinte nici un pericol pentru sănătatea publică. Dacă există vreun dubiu în legătură
cu efectul acestor aditivi asupra sănătăţii, trebuie consultat Comitetul Ştiinţific pentru

55
Alimentaţia Umană (CSAU) Există de asemenea şi o directivă din 1995 privind aditivii
alimentari, alţii decât coloranţii şi edulcoranţii, împotriva căreia Danemarca a votat pe
motivul că nu respectă exigenţele sanitare relative la nitraţi, nitriţi şi sulfiţi. Sulfiţii sunt
conservanţii utilizaţi pentru vinuri, dulceţuri, prăjituri şi fructe uscate, care, într-o cantitate
mai mare pot cauza leziuni ale tubului digestiv şi pot provoca grave reacţii alergice la
persoanele astmatice. Nitriţii şi nitraţii sunt tot conservanţi (se folosesc în carne) folosiţi
pentru inhibarea anumitor bacterii, dar se cunoaşte că pot cauza cancer.
În consecinţă Danemarca a cerut autorizarea menţinerii propriilor dispoziţii referitoare
la aceşti aditivi, dar Comisia a respins această cerere, considerând dispoziţiile naţionale ca
fiind disproporţionate în raport cu obiectivul protejării sănătăţii publice. Danemarca a cerut
Curţii anularea deciziei Comisiei.

Dreptul aplicabil
Directiva 89/107/CEE referitoare la armonizarea legislaţiilor statelor membre
privind aditivii ce pot fi folosiţi în alimentaţia umană

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea reaminteşte că Tratatul CE a prevăzut măsuri de armonizare pentru realizarea
pieţei interne. În acest cadru, tratatul a prevăzut de asemenea o procedură de aprobare a
dispoziţiilor naţionale derogatorii, făcând distincţie între dispoziţiile preexistente şi cele noi.
Astfel: primele pot fi justificate şi sunt fondate pe exigenţele prevăzute în articolul 30 TCE
sau sunt relative la protecţia locului de muncă sau a mediului înconjurător, pentru că sunt
cunoscute legislatorului comunitar la momentul armonizării. Pe de altă parte, statul membru
care doreşte să adopte dispoziţii naţionale după armonizare, trebuie să aducă probe
ştiinţifice noi şi să demonstreze că există o problemă specifică care a apărut în statul
respectiv după armonizare.
Curtea constată că menţinerea dispoziţiilor naţionale în cauză nu a fost considerată
justificată de existenţa unei anumite probleme specifice a Danemarcei sau de probe ştiinţifice.
Totuşi, Curtea consideră că statul membru care a cerut menţinerea dispoziţiilor
naţionale derogatorii poate invoca o evaluare diferită a riscului faţă de legislatorul
comunitar. Astfel, din cauza incertitudinii inerente a evaluării riscurilor pentru sănătatea
publică, se pot face aprecieri diferite a riscurilor fără a aduce în mod necesar date ştiinţifice
noi.
Curtea consideră că un stat membru poate cere menţinerea dispoziţiilor naţionale
preexistente şi derogatorii pe baza unei evaluări a riscului pentru sănătatea publică diferită de
aceea reţinută de către legislatorul comunitar înainte de armonizare. Statul membru trebuie să
demonstreze că dispoziţiile naţionale derogatorii asigură un nivel de protecţie a sănătăţii
publice mai ridicat decât cel asigurat pe plan comunitar şi că sunt proporţionale cu obiectivul
urmărit.
Examinând măsurile comunitare de armonizare în domeniul sulfiţilor, Curtea
estimează că acestea sunt suficiente (conform unui aviz al CSAU) şi deci, decizia Comisiei de
a nu autoriza regimul danez mai strict este justificată. Totuşi, în ceea ce priveşte nitriţii şi
nitraţii, Curtea constată că decizia Comisiei nu a luat în considerare avizul CSAU care pusese
în discuţie cantităţile maximale de nitriţi fixaţi în directiva din 1995.
Curtea consideră că, luând în considerare acest aviz pentru a aprecia dispoziţiile
daneze privind nitriţii şi nitraţii, decizia Comisiei este ilegală şi trebuie anulată.

Evaluare
Speţa este importantă pentru că precizează condiţiile în care un stat membru poate
menţine dispoziţii naţionale derogatorii. astfel se disting două cazuri:

56
• dispoziţiile naţionale sunt introduse după armonizare - în acest caz statul trebuie să
aducă dovezi ştiinţifice noi pentru a arăta că există o problemă specifică, apărută după
ce s-a făcut armonizarea;
dispoziţiile naţionale existente înainte de armonizare – pentru menţinerea acestora, statul
trebuie să invoce o evaluare diferită a riscului faţă de legiuitorul comunitar.

45. Cazul: Sante Pasquini c. Institutul Naţional de Protecţie Socială (Italia), recurs
prealabil, 19 iunie 2003

Situaţia de fapt
Regimul italian de pensii prevede că lucrătorii migranţi au dreptul la o sumă
suplimentară pentru a putea beneficia de nivelul minim de pensie prevăzut în Italia. Dacă în
schimb primesc pensie şi în străinătate, nu mai beneficiază de acest supliment, care este
recuperat în funcţie de sumele virate de societăţile de asigurare străine.
Printre altele se prevede că, în cazul în care s-a comis o eroare, pensiile vărsate, pot fi
recuperate sau rectificate de către autorităţile care au efectuat plata, după ce beneficiarul a fost
informat în prealabil.
D-l. Sante Pasquini, care în prezent este rezident în Luxemburg, a lucrat, succesiv 140
de săptămâni în Italia, 336 de săptămâni în Franţa şi 1256 de săptămâni în Luxemburg.
După împlinirea vârstei de 60 de ani, d-l. Pasquini a obţinut o pensie de la Institutul
Naţional de Protecţie Socială din Italia, pensie ce a fost completată pentru a atinge nivelul
minim al pensiilor din Italia, pentru că la acea dată nu putea lua pensie din Franţa sau din
Luxemburg. După o anumită perioadă, Institutul Naţional de Protecţie Socială a recalculat
pensia, pentru că d-l. Pasquini a început să beneficieze şi de o pensie din partea statului
francez. Primirea unei pensii şi din partea statului luxemburghez a fost comunicată cu
întârziere Institutului din Italia, în consecinţă acesta a recalculat pensia d-lui.Pasquini, pentru
a compensa sumele vărsate în plus încetând a-i mai plăti pensia.
D-l. Pasquini a introdus acţiune în faţa instanţelor italiene, contestând legislaţia
italiană pe care o consideră contrară regulamentelor comunitare relative la protecţia
lucrătorilor.
Instanţa italiană a adresat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene următoarele
întrebări:
- Este compatibilă cu dreptul comunitar (în speţă cu regulamentul referitor la
securitatea socială a lucrătorilor salariaţi) o lege naţională care nu fixează nici o
limită în timp pentru recuperarea sumelor nedatorate!”?
- Este posibilă aplicarea termenului de 2 ani prevăzut de acelaşi regulament pentru a
valorifica anumite drepturi, în cazul în care reglementările au fost modificate în
favoarea acestor drepturi?

Dreptul aplicabil
- Regulamentul Consiliului 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate
socială lucrătorilor salariaţi sau nesalariaţi, precum şi familiilor acestora, care
se deplasează în interiorul Comunităţii – modificat prin Regulamentul 118/97
- Regulamentul 574/72 ce fixează modalităţile de aplicare a Regulamentul
Consiliului 1408/71

Soluţia şi principiile degajate de CJCE


Curtea precizează în primul rând că termenul de 2 ani nu poate fi aplicat prin analogie,
fiind vorba de dispoziţii tranzitorii prevăzute numai pentru modificările regulamentului.
Curtea reaminteşte că regulamentul din 1971 privind regimul securităţii sociale are
ca obiectiv coordonarea (şi nu armonizarea) legislaţiilor naţionale în materie; în

57
particular, pentru prescrierea dreptului la recuperarea sumelor nedatorate sunt aplicabile
regulile interne ale statelor membre.
Fiind vorba de un lucrător migrant, statele membre trebuie să respecte dreptul
comunitar, în particular principiile echivalenţei şi efectivităţii. Procedurile prevăzute în
tratat referitoare la drepturi decurgând dintr-o anume libertate nu pot fi mai puţin
favorabile decât cele prevăzute pentru situaţiile interne. Acestea nu trebuie să împiedice
exercitarea drepturilor conferite prin tratat.
Curtea precizează că, în cazul în care există o regulă de drept intern conform căreia nu
se pot reclama plăţile făcute nedatorat unui pensionar de bună-credinţă, această regulă trebuie
aplicată domnului Pasquini.
Curtea remarcă de asemenea că, pentru pensiile italiene ce rezultă din diferitele
regimuri de drept intern, există o dispoziţie care obligă Institutul Naţional de Protecţie
Socială să verifice o dată pe an veniturile pensionarilor şi incidenţa lor asupra dreptului
de a beneficia de pensie şi asupra sumei de primit. În consecinţă, Curtea consideră că dacă
Institutul ar fi făcut această verificare şi asupra pensiilor lucrătorilor migranţi, sumele plătite
în plus d-lui. Pasquini s-ar fi limitat la perioada unui an. Nu contează că instituţia
luxemburgheză a întârziat în a notifica acordarea pensiei d-lui. Pasquini pentru că această
obligaţie de a notifica fără întârziere are ca singur scop reglarea raporturilor între
instituţiile de profil şi nu prevede drepturi pentru pensionari vis-a-vis de aceste
instituţii.

Evaluare
Regulamentul 1408/71, modificat prin Regulamentul 118/97 asigură doar
coordonarea legislaţiilor naţionale în ceea ce priveşte securitatea socială. În consecinţă,
pentru recuperarea sumelor plătite nedatorat unei persoane ce primeşte pensii din mai multe
state membre este aplicabil dreptul intern.
Dispoziţiile interne nu trebuie să împiedice însă exercitarea drepturilor prevăzute prin
TCE. Astfel, dreptul naţional trebuie să respecte:
a. principiul comunitar al echivalenţei care impune ca procedurile utilizate în
cazul exerciţiului unei libertăţi comunitare să nu fie mai puţin favorabile
decât cele utilizate pentru o situaţie internă
b. principiul comunitar al efectivităţii care impune ca modalităţile procedurale
interne să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor
comunitare.
Aceste consideraţii sunt importante în perspectiva aderării României în ceea ce
priveşte aplicarea principiilor enumerate mai sus.

58
Cuprins

MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE......................................................................1

REPERE .......................................................................................................................1

1. Cazul: Volkswagen AG/Commission, soluţie dată de TPI, 3 decembrie 2003 ..............1

2. Cazul: AUDI AG/ Oficiul de armonizare a pieţei interne, 3 decembrie 2003.................2

3. Cazul: Enirisorse SpA/ ministerul Finaţelor, Italia, recurs prealabil, 27 noiembrie


2003.............................................................................................................................................3

4. Cazul: Shield mark BV / Joost Kist h.o.d.n. MEMEx, 27 noiembrie 2003, recurs
prealabil.....................................................................................................................................5

5. Cazul: Comisia Europeană c. Regatul Spaniei, 25 noiembrie 2003, recurs în


neîndeplinirea obligaţiilor........................................................................................................6

6. Cazul: Ministerul Economiei Finanţelor şi Industriei din Franţa c. GEMO S.A., 20


noiembrie 2003..........................................................................................................................7

7. Cazul: Budjovicky Budvar/Rudolf Ammersin GmbH, recurs prealabi, 18 noiembrie


2003.............................................................................................................................................8

8. Cazul: Christine Morgenbesser c. Consiglio dell’Ordine degli Avvocati di Genova,


Italia – recurs prealabil, 13 noiembrie 2003.........................................................................10

..................................................................................................................................................11

9. Cazul: Bodil Lindqvist c. Datainspektion, Suedia, recurs prealabil, 6 noiembrie 2003


...................................................................................................................................................11

10. Cazul: Oficiul de armonizare a pieţei interne (mărci, desene şi modele) c. Wm.
Wrigley Jr. Company, 23 octombrie 2003............................................................................13

11. Cazul: Adidas – Salomon AG e.a. / Fitnessworld Trading Ltd. – 23 octombrie 2003
...................................................................................................................................................14

12. Cazul: Van den Bergh Foods Ltd. / Comisia, 23.10.2003 ( Tribunalul de primă
instanţă)....................................................................................................................................14

13. Cazul: Eran Abatay e.a. / Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Republica
Federală Germania – 21 0ctombrie 2003.............................................................................15

14. Cazul: Politierechtbank te Mechlen – Belgia c. Hans van Lent, 2 octombrie 2003....16

15. Cazul: Arbed e.a. şi Poutrelles e.a. / Comisia Europeană, 2 octombrie 2003 (recurs
asupra unei decizii a Tribunalului de primă instanţă)........................................................17

16. Cazul: Gerhard Kobler c. Austria, recurs prealabil, 30 septembrie 2003...................18

59
17. Cazul: Margarethe Ospelt şi Schlossle Weissenberg Familienstiftung c.
Verwaltungsgerichtshof, Austria, 23 septembrie 2003 (recurs prealabil)........................20

18. Cazul: Secretarul de Stat din cadrul Ministerului de Interne, Marea Britanie c.
Hacene Akrich, 23 sept. 2003 ...............................................................................................21

19. Cazul: Bosal Holding BV / Staatssecretaris van Financiën – 18 septembrie 2003......21

20. Cazul: Isabel Burbaud c. Ministerul Muncii si Solidaritatii, Franţa, 9 septembrie


2003...........................................................................................................................................22
Dreptul aplicabil....................................................................................................................22

21. Cazul: Landeshauptstadt Kiel / c. Norbert Jaeger, Germania, 9 septembrie 2003....23

22. Cazul: Monsanto Italia S.p.A. e.a./ Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Italia – 9
septembrie 2003.......................................................................................................................24

23. Cazul: Altmark Trans GmbH, Regierungsprasidium Magdeburg, Germania/


Nahverkehrsgesellshaft Altmark GmbH, recurs prealabil, 24 iulie 2003..........................25

24. Cazul: Comisia c. Olandei, 10 iulie 2003, recurs în neîndeplinirea obligaţiilor..........27

25. Cazul: Forsakringsaktibolaget Skandia &Ola Ramstedt / Riksskatteverket, 26 iunie


2003...........................................................................................................................................28

26. Cazul: De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told- og Skattestyrelsen , 17


iunie 2003.................................................................................................................................30

27. Cazul: Comisia c. Spania şi Comisia c. Regatul Unit, 13 mai 2003..............................31

28. Cazul: Muller, Faure/Onderlinge Waarborgmaatschappij et Van Riet/Onderlinge


Waarborgmaatschappij ZAO Zorgverzekeringen, 13 mai 2003, recurs prealabil...........32

29. Cazul: Alexander Dory c. Republica Federală Germania, recurs prealabil, 11 martie
2003...........................................................................................................................................34

30. Cazul: Huseyn Gozutok şi Klaus Bruge (cazuri conexate), recurs prealabil, 11
februarie 2003..........................................................................................................................35

31. Cazul: Comisia contra Spaniei şi Italiei, recurs în nerespectarea obligaţiilor, 16


ianuarie 2003...........................................................................................................................37

32. Cazul: Philip Morris International e.a. c. Comisia Europeană, 15 ianuarie 2003 ....38

33. Cazul: Rolex SA e.a. c. Austria, recurs prealabil, 7 ianuarie 2004...............................40

34. Cazul: Comisia Comunităţilor Europene c. Italia, 9 decembrie 2003..........................41

35. Cazul: Comisia Europeană c. Republica Franceză, recurs în neîndeplinirea


obligaţiilor, 10 aprilie 2003.....................................................................................................43

36. Cazul: K.B. c. Agenţia Naţională pentru Serviciile de Sănătate şi Secretarul de Stat
pentru Sănătate, Marea Britanie, recurs prealabil, 7 ianuarie 2004................................44

60
37. Cazul: Deutscher Apothekerverband EV, Germania c. 0800 DocMorris NV şi
Jacques Waterval, Olanda, recurs prealabil, 11 decembrie 2003......................................45

38. Cazul: Abdirisak Aden e.a. / Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană .....48

39. Cazul: Bruno Schnitzer c. Germania, recurs prealabil, 11 decembrie 2003..............48

40. Cazul: Comisia Europeană c. Italia, 16 ianuarie 2003..................................................50

41. Cazul: Federaţia Naţională a Întreprinderilor producătoare de instrumentar


ştiinţific, medical şi tehnic (FENIN), Spania c. Comisia Europeană, 4 martie 2003........51

42. Cazul: Osterreichischer Rundfunk şi alţii (cazuri conexe) c. Curtea de Conturi,


Austria, recurs prealabil, 20 mai 2003..................................................................................52

43. Cazul: British Airways plc. c. Comisia Europeană, 17 decembrie 2003, decizie a
Tribunalului de Primă Instanţă)...........................................................................................54

44. Cazul: Danemarca c. Comisia Europeană, 20 martie 2003...........................................55

45. Cazul: Sante Pasquini c. Institutul Naţional de Protecţie Socială (Italia), recurs
prealabil, 19 iunie 2003...........................................................................................................57

CUPRINS.....................................................................................................................59

61