Cooperarea Judiciară În Materie Penală

Cooperarea judiciară internațională în materie penală
AUDIEREA PRIN VIDEOCONFERINŢĂ ÎN

CADRUL PROCEDURILOR PENALE DE
COOPERARE JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ
ÎN MATERIE PENALĂ
Introducere. Ritmul alert în care lumea contemporană se transformă într-una

„informațională” marchează toate domeniile societății. În acest context, procedurile judiciare nu
pot sta deoparte de implicarea tehnologiei. Deși justiția se face de către oameni și pentru oameni,
utilizarea tehnologiei este o realitate a zilelor noastre, având ca avantaje reducerea costurilor
procedurilor judiciare, celeritatea, dar și accesul mai facil al justițiabilului la acestea. Drept
urmare, noile tehnologii informaționale determină adaptarea metodelor de lucru ale ,,actorilor”
justiției, dar, în egală măsură, marchează o reconsiderare a modalităților de exercitare a
drepturilor părților implicate în procedurile judiciare.
Un aspect deopotrivă interesant și de actualitate se referă la folosirea
videoconferinței în cadrul proceselor penale. Videoconferința prezintă avantajul de a facilita
audierile la distanță, evitându-se astfel deplasările inutile, reducerea costurilor procedurilor
penale, micșorarea termenelor și evitarea unor probleme de securitate. Din aceste motive,
folosirea videoconferinței s-a generalizat în diferitele sisteme de justiție atât în procedurile
interne, cât și în cele de cooperare judiciară internațională.
Îndeosebi la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, folosirea tehnologiilor
informaționale, în general, și a videoconferinței, în special, este încurajată. Spre exemplu,
prin Planul de acțiune multianual 2014-2018 privind e-justiția europeană, s-a instituit printre
obiective și acela potrivit căruia utilizarea pentru audieri a videoconferinței, a teleconferinței sau
a altor mijloace adecvate de comunicare la distanță ar trebui extinsă, după caz, pentru a se evita
necesitatea deplasării în instanță cu scopul de a participa la procedurile judiciare, mai ales în
cazurile transfrontaliere. De asemenea, în același document este prevăzut și faptul că ar trebui
continuată dezvoltarea comunicării electronice între autoritățile judiciare ale statelor membre, în
special în cadrul instrumentelor adoptate în spațiul judiciar european în domeniul dreptului civil,
penal și administrativ (de exemplu, prin intermediul videoconferințelor sau al schimburilor
electronice securizate de date).
Folosirea videoconferinței în cadrul proceselor penale prezintă totuși
dezavantajele implementării sistemului tehnologic, dar, mai ales, cel al restrângerii drepturilor
persoanelor implicate în procedura respectivă.
1
În acest context, dorim să analizăm regulile incidente în materia videoconferinței

prevăzute de legislația procesual penală internă aplicabilă în raport cu procedurile interne, dar și
cele efectuate în cadrul cooperării judiciare internaționale în materie penală, prin referire la
standardele ce se pot desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
(denumită în continuare C.E.D.O. sau Curtea de la Strasbourg) în materie.
1. Videoconferința în jurisprudența C.E.D.O. Această Curte a avut ocazia să se
pronunțe în câteva cauze cu privire la compatibilitatea videoconferinței cu dreptul la un proces
echitabil recunoscut de către art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția). În esență, C.E.D.O. a arătat că
folosirea videoconferinței în cadrul procesului penal este în sine compatibilă cu dreptul la un
proces echitabil, însă a arătat o deosebită atenție garanțiilor care însoțesc folosirea unui astfel de
procedeu în procesul penal.
Într-o serie de cauze contra Italiei, legate de procese în care au fost implicați
membrii mafiei, C.E.D.O. s-a pronunțat cu privire la conformitatea art. 6 din Convenție cu
utilizarea videoconferinței.
În cauza M. V. contra Italiei, s-a constatat de către C.E.D.O. că reclamantul
fusese acuzat în Italia la data de 16 martie 1992 de asociere în vederea comiterii de infracțiuni de
tip mafiot și de omor, fiind arestat preventiv. Începând cu anul 2000, reclamantul a fost plasat
sub un regim carceral strict, care implica, printre altele, restricții cu privire la contactele cu
exteriorul. Din acest motiv, acesta nu a mai fost transferat din penitenciar în sala de judecată, dar
a avut totuși posibilitatea să asiste la judecată prin intermediul unei legături audiovizuale cu sala
în care au avut loc dezbaterile.
În fața Curții de la Strasbourg, reclamantul s-a plâns cu privire la faptul că a fost
constrâns să participe prin intermediul videoconferinței la judecata în apel, invocând încălcarea
art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție, întrucât folosirea acestui mijloc tehnic i-a creat dificultăți în
exercitarea dreptului la apărare.
C.E.D.O. a relevat că deși nu este expres prevăzută în alin. (1) al art. 6 din
Convenție, posibilitatea acuzatului de a lua parte la proces rezultă din obiectul și scopul acestui
articol. Astfel, din interpretarea lit. c), d) și e) ale alin. (3) al articolului sus-menționat reiese că
„orice acuzat” are dreptul „să se apere el însuși”, „să întrebe sau să solicite audierea martorilor”
și „să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege limba folosită la audiere”,
aspecte ce nu pot fi concepute fără prezența sa.
Articolul 6 din Convenție, citit ca un întreg, recunoaște deci acuzatului dreptul de
a participa în mod real la proces, care include, în principiu, printre altele, nu numai dreptul de a
asista, dar și de a asculta și urmări dezbaterile.
Apariția în persoană a acuzatului nu presupune aceeași importanță decisivă în apel
ca în primă instanță, aplicarea art. 6 din Convenție în apel depinzând de rolul pe care această cale
de atac o are în cadrul procesului penal potrivit ordinii juridice interne.
2
În speța concretă în care videoconferința a fost aplicată, Curtea de la Strasbourg a

observat că reclamantul era supus unui regim carceral diferențiat, și nu a indicat faptul că alte
persoane care se aflau în situații asemănătoare cu a sa au fost tratate în manieră diferită. În ochii
C.E.D.O., a fost de netăgăduit că transferul unui asemenea deținut antrenează luarea unor măsuri
de siguranță greoaie din cauza riscului unei evadări sau a unui atentat. De asemenea, poate da
ocazia deținutului de a reînnoi contactele cu asociațiile criminale cărora se presupune că este
afiliat.
Curtea de la Strasbourg a acceptat și alte considerații, cum ar fi necesitatea
derulării procesului penal cu celeritate, astfel că posibilitatea videoconferinței prevăzute de
legislația italiană vizează, printre altele, reducerea termenelor legate de transferul deținuților și
deci simplificarea procesului penal. În același timp, a remarcat că reclamantul era acuzat de
delicte grave legate de activitatea mafiei. Lupta împotriva acestui flagel poate în anumite cazuri
să ceară adoptarea de măsuri care vizează protejarea securității și ordinii publice, ca de altfel
prevenirea comiterii altor infracțiuni. Dotată cu o structură ierarhică rigidă și cu reguli stricte,
bazată pe forța de intimidare și fondată pe regula tăcerii și pe dificultățile identificării adepților
săi, mafia reprezintă un fel de contraputere criminală capabilă să influențeze direct sau indirect
viața publică și să se infiltreze în instituții. Din acest motiv, nu este lipsit de sens să se
preconizeze că acoliții săi pot, prin simpla prezență în sala de judecată, să exercite presiuni
induse asupra celorlalți participanți la proces, în special asupra victimelor și martorilor pocăiți
(pentiti).
Pentru aceste considerente, C.E.D.O. a apreciat că participarea reclamantului la
judecata în apel prin videoconferință a urmărit scopuri legitime în lumina Convenției, legate de
apărarea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor, protecția drepturilor la viață, libertate și
siguranță a martorilor și victimelor infracțiunilor, ca de altfel și respectul exigenței unui termen
rezonabil al duratei procedurilor judiciare.
Cu privire la exercitarea dreptului la apărare, Curtea de la Strasbourg a relevat că
reclamantul a putut beneficia de o legătură audiovizuală cu sala de judecată, ceea ce i-a permis să
vadă persoanele care erau prezente și să audă ceea ce se vorbea. În egală măsură, el a fost văzut
și auzit de către celelalte părți, de către judecător și de către martori, având și libertatea de a face
declarații în fața instanței, de la locul de detenție. Cu siguranță, este posibil ca, din cauza
problemelor de natură tehnică, legătura între sala de judecată și locul de detenție să nu fie ideală,
ceea ce poate antrena dificultăți de transmitere a vocii și a imaginilor. Totuși, în speță, în niciun
moment al dezbaterii în apel reclamantul nu a încercat, el însuși sau prin intermediul apărătorilor
săi, să informeze judecătorul cu privire la dificultățile auditive sau vizuale.
C.E.D.O. a mai subliniat că apărătorul reclamantului avea dreptul să fie prezent în
locul unde se afla clientul său și să ia legătura în manieră confidențială. Această posibilitate era
recunoscută în egală măsură și apărătorului aflat în sala de judecată. Nimic nu demonstrează că,
în speță, dreptul reclamantului de a comunica cu avocatul său fără a fi auziți de terți a fost
încălcat.
3
În aceste condiții, s-a apreciat că participarea reclamantului la judecata în apel

prin videoconferință nu a plasat apărarea într-o poziție substanțial dezavantajoasă în raport cu
alte părți din proces și că interesatul a avut posibilitatea să își exercite drepturile și facultățile
inerente noțiunii de proces echitabil, așa cum reiese din art. 6 din Convenție, dispoziție care nu a
fost încălcată.
Într-o altă cauză, S. contra Rusiei, Curtea de la Strasbourg a constatat că
reclamantul (acuzat de uciderea tatălui și a unchiului său) a fost arestat la data de 30 aprilie 2001,
fiindu-i desemnat un apărător din oficiu. La 20 decembrie 2001, tribunalul regional din
Novossibirsk l-a declarat vinovat și l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 18 ani de
închisoare. Cu prilejul judecării apelului reclamantului de către Curtea Supremă, acesta a
solicitat să fie asistat de către un alt apărător, întrucât avocatul desemnat nu putea participa, fiind
implicat în alt proces. Reclamantului i s-a comunicat faptul că va participa la judecata în apel
prin intermediul videoconferinței. La data de 31 octombrie 2002, Curtea Supremă a judecat
apelul reclamantului, care a participat la dezbateri prin intermediul videoconferinței, fără să fie
asistat de un avocat. Apelul reclamantului a fost respins.
La data de 4 iulie 2007, imediat după comunicarea plângerii reclamantului de
către C.E.D.O. Guvernului rus, Curtea Supremă a admis recursul în revizuire formulat de către
procurorul general adjunct, a casat hotărârea pronunțată la 1 octombrie 2002, motivat de faptul
că s-a încălcat dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat, și a trimis cauza instanței de
apel în vederea reexaminării.
Cu prilejul judecării apelului, Curtea Supremă i-a respins cererea reclamantului de
înfățișare în persoană, dispunând participarea sa prin videoconferință, apreciind că aceasta este
suficientă pentru a-i permite să urmărească dezbaterile și să formuleze observații, o astfel de
participare nefiind considerată mai puțin efectivă ca o apariție în persoană. (Reclamantul se afla
într-un centru de arest situat în orașul Novossibirsk la mai mult de 3.000 de kilometri de
Moscova, unde se află sediul Curții Supreme.) Cu aceeași ocazie, i-a fost prezentat reclamantului
apărătorul din oficiu desemnat, care se afla în sala de judecată, și le-a fost acordat 15 minute de a
comunica confidențial prin videoconferință înainte de deschiderea dezbaterilor.
Dorind să ia legătura cu apărătorul său în persoană, reclamantul a refuzat să fie
asistat de apărătorul desemnat. Totuși, Curtea Supremă a constatat că reclamantul nu era în
niciun dezacord cu apărătorul cu privire la strategia de apărare și nici nu a acceptat să își aleagă
un alt avocat. În aceste condiții, Curtea Supremă a respins solicitarea reclamantului, fiind
reprezentat de către apărătorul inițial desemnat. În aceeași zi, Curtea Supremă a judecat apelul
reclamantului, pe care l-a respins.
În analiza efectuată în speță, C.E.D.O. a reamintit că relativ la dreptul de a se
apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător, art. 6 alin. (3) din Convenție nu precizează
condițiile de exercitare, lăsând la latitudinea statelor contractante alegerea mijloacelor necesare,
așa încât acest drept să fie garantat de sistemele lor juridice.
În plus, Curtea de la Strasbourg a mai relevat că noțiunea de proces echitabil
implică, în principiu, posibilitatea acuzatului de a participa la dezbateri. Totuși, apariția
4
personală a acestuia nu prezintă aceeași importanță în apel. De asemenea, trebuie luate în

considerare particularitățile procedurale în cauză și maniera în care interesele apărării sunt
expuse sau protejate în fața jurisdicției din apel, prin prisma problemelor pe care trebuie să le
rezolve și a importanței lor pentru apelant.
Dreptul acuzatului de a comunica cu avocatul său, în condiții de confidențialitate,
figurează printre exigențele elementare ale procesului echitabil și rezultă din art. 6 alin. (3) din
Convenție. Atunci când un avocat nu poate să se întâlnească cu clientul său, fără supraveghere și
în condiții de confidențialitate, asistența sa își pierde mult din utilitate.
În speță, reclamantul a putut comunica cu noul apărător din oficiu timp de 15
minute, chiar înaintea audierilor, durată insuficientă pentru a-i permite să discute cu acesta și să-i
asigure cunoașterea dosarului și a strategiei de apărare care era adecvată.
Mai mult, C.E.D.O. a considerat că nu este sigur faptul că această comunicare
(prin videoconferință) oferea suficientă confidențialitate. A reamintit că, în cauza M. V. contra
Italiei, reclamantul putuse să comunice cu avocatul său printr-o linie telefonică protejată
împotriva unei eventuale încercări de interceptare. În schimb, în speța de față, reclamantul a
trebuit să utilizeze sistemul de videoconferință pe care statul îl instalase și îl controla. Prin
urmare, reclamantul avea motive legitime să se simtă inconfortabil cu privirea la modalitatea de
comunicare cu apărătorul să.
Tot în cauza M. V. contra Italiei, s-a constatat că avocatul reclamantului a avut și
posibilitatea de a lăsa un substituent în sala de videoconferință sau invers, de a se deplasa el
însuși la clientul său și de a-și asigura substituirea în sala de judecată. În mod similar,
în cauza G. contra Rusiei, în care s-a constatat că nu a avut loc o încălcare a art. 6 din Convenție,
cu prilejul procedurii prin videoconferință, întrucât cei doi avocați ai reclamantului au fost
prezenți la judecata în apel și au putut fundamenta și concretiza argumentele apărării, iar
reclamantul a putut să se consulte cu avocatul său în privat înainte de judecată. În plus, având doi
avocați, reclamantul ar fi putut alege ca unul dintre ei să îl asiste în centrul de detenție în timpul
judecății pentru a se consulta în mod confidențial. Revenind la cauza analizată, s-a observat că
reclamantul nu a beneficiat de niciuna dintre aceste opțiuni, ci, dimpotrivă, fiind nevoit fie să
accepte un avocat care doar era prezent, fie să urmeze procedura fără apărător.
Curtea de la Strasbourg a subliniat că Guvernul nu a oferit explicații referitoare la
imposibilitatea de a fi luate alte măsuri pentru asistarea reclamantului de către un apărător. Se
admite că transferul acestuia din orașul Novossibirsk la Moscova pentru o întâlnire cu avocatul
său ar fi fost o procedură lungă și costisitoare. Punând în evidență importanța capitală a asistării
efective de către un apărător, C.E.D.O. a examinat dacă, ținând seama de aceste obstacole
geografice, autoritățile au luat măsuri suficiente care să compenseze restricțiile aduse drepturilor
interesatului. A menționat că nimic nu a împiedicat autoritățile să organizeze o conversație
telefonică între avocat și reclamant cu puțin timp înaintea ședinței de judecată sau să desemneze
un avocat din orașul Novossibirsk, care ar fi putut să se deplaseze la centrul de detenție și să îi fie
alături în timpul judecății. În fine, Curtea Supremă ar fi putut amâna cauza, lăsând reclamantului
un interval de timp suficient pentru a discuta cauza cu apărătorul.
5
Pentru aceste motive, Curtea de la Strasbourg a concluzionat că procedura

descrisă nu a satisfăcut exigențele art. 6 alin. (3) raportat la alin. (1) al aceluiași articol din
Convenție.
Din jurisprudența C.E.D.O., în legătură cu compatibilitatea folosirii
videoconferinței în cadrul procesului penal cu standardele dreptului la un proces echitabil, se pot
desprinde câteva idei generale.
Astfel, videoconferința nu este în sine contrară Convenției. Totuși, prin prisma
dreptului acuzatului de a participa în mod real la proces, recurgerea la o astfel de măsură trebuie
să urmărească un scop legitim.
Totodată, o mare importanță trebuie acordată modalității în care videoconferința
aduce atingere dreptului de acces la o instanță sau echității procesului. Pentru garantarea acestor
drepturi, prezintă relevanță inclusiv condițiile tehnice în care se desfășoară judecata, așa încât
accesul la instanță să fie unul efectiv pentru acuzat.
Un alt aspect care mai reiese din aceeași jurisprudență se referă la garantarea
dreptului la apărare, care implică, printre altele, dreptul de a compărea în fața unei instanțe. În
legătură cu problematica analizată, judecătorii Curții de la Strasbourg consideră că prezența
personală a acuzatului nu prezintă aceeași importanță decisivă în apel, ca în primă instanță.
Deopotrivă, dreptul la apărare este strâns legat de asigurarea pentru acuzat a
dreptului de a beneficia de un apărător și de a comunica cu acesta în condiții de confidențialitate.
2. Referințe de drept comparat. În sistemul de drept italian, folosirea
videoconferinței este reglementată amănunțit, importanța acestui mecanism fiind legată de
cauzele în care sunt judecați membrii mafiei.
Prin Legea nr. 11/1998, videoconferința a fost introdusă în Normele de
implementare, coordonare și tranziție ale Codului de procedură penală italian, adoptate prin
Decretul legislativ nr. 271/1989, art. 146 bis, care a fost modificat ulterior succesiv. În esență,
potrivit acestui articol, în cadrul unei proceduri care privește infracțiuni legate de activitatea
mafiei și alte infracțiuni grave, dacă persoana, indiferent de calitate, este deținută în penitenciar,
participarea la ședința de judecată are loc la distanță, în următoarele cazuri: când există
amenințări grave la siguranța și ordinea publică; când dezbaterile sunt în mod particular
complexe și participarea de la distanță pare necesară pentru a se evita întârzierile în desfășurarea
acestora. Exigența de a se evita întârzierile se evaluează și în relație cu faptul că în același timp
se desfășoară față de același acuzat procese distincte, în fața unor instanțe diferite.
Participarea la judecată de la distanță este decisă din oficiu de către președintele
instanței în faza actelor preliminare sau de către judecătorul cauzei în cursul judecății. Decizia se
comunică părților și apărătorilor cu cel puțin 10 zile înaintea termenului.
Legea italiană prevede în mod expres că este activată o legătură audiovizuală între
sala de judecată și locul de detenție, cu modalități de natură să asigure o vizualizare simultană,
efectivă și reciprocă a persoanelor prezente în cele două locuri și posibilitatea de a se auzi ceea
6
ce se vorbește. Dacă măsura privește mai mulți acuzați care se găsesc în detenție în locuri
diferite, fiecare dintre aceștia, prin intermediul aceluiași dispozitiv, este în măsură să se vadă și
să se audă cu ceilalți.
Apărătorul sau substituentul său are întotdeauna dreptul să fie prezent în locul în
care se găsește acuzatul. Apărătorul sau substituentul său prezent în sala de judecată și acuzatul
se pot consulta într-o manieră confidențială, prin intermediul unor instrumente tehnice adaptate.
Locul din care acuzatul este conectat prin legătura audiovizuală cu sala de
judecată este asimilat acesteia.
Un grefier este prezent în locul unde se găsește acuzatul și certifică identitatea,
precum și faptul că nu există impedimente sau limitări ale drepturilor și facultăților acestuia.
Dacă în cursul judecății este necesar a se proceda la o confruntare sau la
recunoașterea acuzatului sau la un alt act ce implică observarea sa personală, judecătorul, dacă
estimează că este indispensabil, după ce ia concluziile părților, ordonă prezența fizică a
acuzatului în sala de judecată pentru perioada de timp necesară îndeplinirii actului.
Reglementările din legislația italiană privitoare la videoconferință au făcut
inclusiv obiectul controlului de constituționalitate. Astfel, potrivit Deciziei nr. 342/1999, Curtea
Constituțională a Italiei a stabilit că participarea la distanță nu încalcă dreptul la apărare, garantat
de către art. 24 alin. (2) din Constituția Italiei. A respins ideea că numai prezența fizică a
acuzatului în sala de judecată ar asigura efectivitatea acestui drept. Articolul 146 bis nu
reglementează numai mijloacele tehnice de a pune în practică legătura între sala de judecată și
locul de detenție, dar, de asemenea, impune anumite rezultate, printre care participarea efectivă a
acuzatului la procedură în vederea exercitării adecvate a dreptului la apărare. De exemplu,
legiuitorul a garantat contactul între acuzați, dreptul apărătorului de a fi prezent în locul unde se
găsește deținutul și posibilitatea de consultare între acesta din urmă și avocatul său.
Deopotrivă, conform Ordonanței Curții Constituționale a Italiei nr. 483/2002,
participarea la distanță are următoarele obiective: a) protejarea ordinii publice cu referire la
posibilele acțiuni ale acuzatului de intimidare în raport cu celelalte părți din proces; b) evitarea
ca transferul acuzatului din penitenciar în sala de judecată să devină un prilej ca acesta să
reînnoiască contactele cu asociațiile criminale cărora le este afiliat; c) accelerarea desfășurării
proceselor complexe și lungi care au loc în instanțe diferite. Totodată, instanța constituțională a
Italiei a relevat că sistemul introdus prin Legea nr. 11/1998 garantează dreptul persoanei acuzate
de infracțiuni de o gravitate excepțională de a participa la proces, punând în balanță exigențele
protecției colectivității și cele ale derulării procesului.
3. Reglementarea videoconferinței în legislația României. În art. 106 alin. (2) din
noul Cod de procedură penală român (în continuare C.pr.pen.), care reglementează reguli
speciale privind ascultarea, se prevede că persoana aflată în detenție poate fi audiată la locul de
deținere prin videoconferință, în cazuri excepționale și dacă organul judiciar apreciază că
aceasta nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților.
7
În atari condiții, dacă persoana audiată se află în vreuna dintre situațiile prevăzute
în art. 90 C.pr.pen., care prevede cazurile de asistență juridică obligatorie a suspectului și
inculpatului, ascultarea nu poate avea loc decât în prezența avocatului, la locul de deținere.
Ca urmare a modificărilor operate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
18/2016, au fost introduse mai multe prevederi menite să completeze regula generală enunțată în
art. 106 din codul sus-menționat, cu privire la videoconferință.
Astfel, potrivit art. 204 alin. (7) C.pr.pen. (acesta reglementând calea de atac
împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi
penale), soluționarea contestației se face în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta
lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății ori de forță majoră
sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului; se consideră că este prezent și
inculpatul privat de libertate care, cu acordul său și în prezența apărătorului ales sau numit din
oficiu și, după caz, și a interpretului, participă la soluționarea contestației prin videoconferință,
la locul de deținere.
În art. 235 din codul sus-menționat, care reglementează procedura prelungirii
arestării preventive în cursul urmăririi penale, se prevede că inculpatul este ascultat de către
judecătorul de drepturi și libertăți asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază propunerea
de prelungire a arestării preventive, în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu;
ascultarea inculpatului se poate face cu acordul acestuia și în prezența unui apărător ales sau
numit din oficiu și, după caz, și a unui interpret, și prin videoconferință, la locul de
deținere[alin. (3)]. Conform alin. (4) al aceluiași articol, în cazul în care inculpatul arestat
preventiv se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața
judecătorului de drepturi și libertăți sau când, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate,
deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în
prezența avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii, dispozițiile art.
204 alin. (7) teza finală din același cod (referitoare la videoconferință) aplicându-se în mod
corespunzător.
Potrivit art. 364 alin. (1) C.pr.pen., judecata cauzei are loc în prezența
inculpatului; aducerea acestuia aflat în stare de deținere la judecată este obligatorie. În raport
cu teza finală a aceluiași alineat, se consideră că este prezent și inculpatul privat de libertate
care, cu acordul său și în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a
interpretului, participă la judecată prin videoconferință, la locul de deținere. Inclusiv în această
situație alin. (6) al articolului sus-menționat prevede că inculpatul poate formula cereri, ridica
excepții și pune concluzii.
Totodată, conform alin. (4) al art. 364 C.pr.pen., pe tot parcursul judecății,
inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în
lipsă, fiind reprezentat de către avocatul său ales sau din oficiu; în cazul în care inculpatul aflat
în stare de deținere a solicitat să fie judecat în lipsă, instanța poate dispune, la cerere sau din
oficiu, ca acesta să poată pună concluzii în cadrul dezbaterilor și să i se dea cuvântul prin
intermediul videoconferinței, în prezența apărătorului ales sau din oficiu.
8
Deopotrivă, prevederi similare celor din noul Cod de procedură penală român
regăsim și în cuprinsul Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative
de libertate dispuse de către organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și
completările ulterioare. Astfel, art. 29 alin. (1) din această lege prevede că, în cazul în care un
deținut urmează să fie audiat în cadrul unei proceduri prevăzute de prezenta lege de către
personalul sau judecătorul de supraveghere a privării de libertate din alt penitenciar decât cel
în care se află deținutul, audierea poate avea loc prin videoconferință; atunci când un deținut
urmează să fie audiat în cadrul oricărei proceduri judiciare sau al unei proceduri prevăzute de
prezenta lege, audierea poate avea loc prin videoconferință.Potrivit alin. (4) al art. 29 din legea
sus-menționată, dacă deținutul este asistat de către un apărător, ales sau numit din oficiu,
administrația penitenciarului va permite accesul acestuia în camera de videoconferință, alături
de persoana pe care o reprezintă.
Raportat la standardele ce se pot desprinde din jurisprudența C.E.D.O. (prezentate
mai sus), se constată că legiuitorul român a ales pentru garantarea dreptului la apărare a
inculpatului ca utilizarea videoconferinței să aibă loc exclusiv în situația în care acesta își dă
acordul și numai în prezența apărătorului său la locul de deținere.
Cu excepția celor două garanții, legea procesual penal română nu prevede
condițiile tehnice și materiale în care se desfășoară judecata prin intermediul videoconferinței.
Nu este prevăzută nicio reglementare din care să reiasă că persoanele implicate au posibilitatea
să perceapă integral, efectiv și reciproc evenimentele care au loc în sala de judecată sau
comportamentul participanților la proces. Deopotrivă, nu sunt reglementate dispoziții care să
garanteze inculpatului sau apărătorului său consultarea dosarului cauzei sau posibilitatea de a
depune înscrisuri, cereri sau memorii.
În fine, Codul de procedură penală român nu impune niciun fel de analiză a
cadrului în care este dispusă măsura relativ la necesitatea acesteia, la scopul legitim urmărit,
gravitatea infracțiunii sau stadiul procesului.
4. Reglementarea videoconferinței în raport cu procedurile de cooperare
judiciară internațională în materie penală. Procedurile de cooperare judiciară între autoritățile
judiciare ale statelor sunt de cele mai multe ori marcate de greutatea cu care se efectuează, de
perioada mare de timp în care se desfășoară. De aceea, folosirea mijloacelor moderne de
comunicare facilitează cooperarea și oferă economie de mijloace și timp.
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie
penală creează cadrul necesar folosirii videoconferinței. Astfel, conform art. 171 din această
lege, audierea prin videoconferință reprezintă una dintre formele asistenței judiciare
internaționale.
Procedura detaliată de efectuare a audierilor prin videoconferință este
reglementată în art. 178 din Legea nr. 302/2004. Alineatul (1) al acestui articol stipulează
că, atunci când o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor
sau expert de către autoritățile judiciare ale unui stat străin și este inoportun sau imposibil
pentru acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate
9
solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferință. În mod expres se prevede în alin. (2) al
articolului sus-menționat faptul că o asemenea cerere poate fi acceptată de către statul român
dacă nu contravine principiilor sale fundamentale de drept și cu condiția să dispună de
mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferință. Într-o speță, s-a dat
relevanță regulii instituite prin acest articol, fiind respinsă cererea de asistență judiciară
internațională formulată de către Tribunalul de Mare Instanță din Paris prin care a solicitat
autorităților române asistență judiciară constând în expertizarea „medico-psihologică” a
numitului M.M. (deținut într-un penitenciar din România), prin procedeul videoconferinței, cu
motivarea că expertiza medico-legală psihiatrică, chiar dacă se efectuează și prin adresarea de
întrebări inculpatului, nu reprezintă o audiere în accepțiunea art. 10 din Convenția europeană
privind asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre al Uniunii Europene
și nu poate fi realizată prin videoconferință, ci este necesară respectarea dreptului intern privind
efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice în instituții sanitare de specialitate.
În cererea de audiere prin videoconferință trebuie să se precizeze, cu excepția
informațiilor prevăzute în art. 172 din Legea nr. 302/2004, motivul pentru care nu este oportun
sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum și
denumirea autorității judiciare și numele persoanelor care vor proceda la audiere [alin. (3) al
art. 178 din Legea nr. 302/2004]. Martorul sau expertul va fi citat potrivit legii române [alin. (4)
al aceluiași articol]. Autoritățile judiciare competente să execute cererile formulate de către
autoritățile altor state sunt curțile de apel, în cursul judecății, respectiv parchetele de pe lângă
curțile de apel, în cursul urmăririi penale, așa cum este reglementat în alin. (5) al art. 178 din
Legea nr. 302/2004.
La rândul său, alin. (6) al articolului sus-menționat detaliază regulile incidente în
cazul audierii prin videoconferință, și anume:
a) audierea are loc în prezența judecătorului sau procurorului român competent,
după caz, asistat, după caz, de un interpret; organul judiciar verifică identitatea persoanei
audiate, fiind obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul
în care constată că sunt încălcate aceste principii, judecătorul sau procurorul ia de îndată
măsurile necesare pentru a asigura desfășurarea audierii în conformitate cu legea română;
b) autoritățile judiciare române competente și cele ale statului solicitant convin,
după caz, asupra măsurilor de protecție a martorului sau expertului;
c) audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a
statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne;
d) martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii
române;
e) persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune
mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat.
Potrivit art. 178 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, fără a aduce atingere măsurilor
convenite pentru protecția martorilor, autoritatea judiciară română întocmește un proces-verbal
10
în care se consemnează data și locul audierii, identitatea persoanei audiate, informații privind
depunerea jurământului și condițiile tehnice în care audierea s-a desfășurat; procesul-verbal se
transmite autorității judiciare competente a statului solicitant.
Totodată, legea menționată mai sus prevede că dispozițiile Codului de procedură
penală se aplică în mod corespunzător [art. 178 alin. (8) din Legea nr. 302/2004]. De pildă, într-o
speță, după audierea prin videoconferință a trei martori, în baza cererii de asistență judiciară
formulată de către Curtea cu Juri din N., Italia, instanța judecătorească de executare a procedat la
pronunțarea în cauză a unei încheieri penale.
Dispozițiile legale trecute în revistă (privind audierea prin videoconferință) se
pot aplica și în cazul audierii suspecților sau inculpaților, dacă persoana în cauză consimte și
dacă există un acord în acest sens între autoritățile judiciare române și cele ale statului
solicitant [art. 178 alin. (9) din Legea nr. 302/2004].
Deopotrivă, așa cum este reglementat în alin. (11) al articolului sus-
menționat, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, ale celorlalte părți în procesul penal sau
ale expertului care se află în străinătate, pot fi luate prin videoconferință ori de câte ori este
inoportun sau imposibil pentru ca acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul
României; este considerată în imposibilitatea de a se înfățișa personal pe teritoriul României și
persoana aflată în detenție pe teritoriul altui stat; în atari condiții, procurorul care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală ori instanța pe rolul căreia se află cauza spre soluționare
întocmește și transmite, direct sau prin intermediul autorităților centrale prevăzute la art. 10
din Legea nr. 302/2004, cererea de asistență judiciară internațională în materie penală;
dispozițiile alin. (3) și (9) ale art. 178 din aceeași lege se aplică în mod corespunzător.
Reglementări privitoare la folosirea videoconferinței regăsim și în legătură cu alte
modalități de cooperarea internațională (în particular). Astfel, în materia extrădării, potrivit art.
43 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (care reglementează arestarea provizorie și sesizarea
instanței), procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta procedează, în 48
de ore de la primirea cererii de extrădare și a actelor anexate, la identificarea persoanei
extrădabile, căreia îi aduce la cunoștință conținutul actelor transmise de către autoritățile
statului solicitant.
În conformitate cu art. 43 alin. (2) din legea sus-menționată, după identificare,
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripție a fost
prinsă persoana extrădabilă sesizează de îndată curtea de apel competentă, pentru a aprecia
asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile și
continuarea procedurii judiciare de soluționare a cererii de extrădare; în cazul prevăzut în art.
42 alin. (11) din aceeași lege, audierea persoanei extrădabile de către Curtea de Apel București
se poate realiza și prin videoconferință; lucrările efectuate de către parchetul de pe lângă
curtea de apel în a cărui circumscripție a fost prinsă persoana extrădabilă se trimit Parchetului
de pe lângă Curtea de Apel București, imediat după audierea persoanei extrădabile.
Articolul 42 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 reglementează situația în
care statul solicitant solicită în același timp extrădarea a două sau mai multe persoane,
11
cercetate în aceeași cauză penală sau în cauze conexe, care au fost localizate în circumscripțiile
unor curți de apel diferite, caz în care competența soluționării cererilor de extrădare aparține
Curții de Apel București.
Relativ la mandatul european de arestare, reglementări privind audierea prin
videoconferință se regăsesc în art. 91 din legea menționată mai sus, acesta referindu-se la
transferarea temporară sau audierea persoanei solicitate în cursul procedurii de predare în baza
mandatului european de arestare. Astfel, în cazul unui mandat european de arestare emis în
vederea urmăririi penale sau a judecății, transmis spre executare unei autorități din alt stat
membru, față de care nu a fost luată nicio decizie ori, deși a fost luată, aceasta nu este
definitivă, instanța emitentă poate solicita, la cererea procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală sau a instanței de judecată, ca persoana față de care s-a emis
respectivul mandat european de arestare să fie audiată nemijlocit de către procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanța de judecată
prin videoconferință; cererea având ca obiect audierea prin videoconferință a persoanei
solicitate se întocmește potrivit art. 172 și art. 178 din aceeași lege de către procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanța competentă și se
transmite odată cu mandatul european de arestare ori după această dată.
În cazul supravegherii de către autoritățile altor state membre ale Uniunii
Europene a respectării obligațiilor stabilite de către organele judiciare române, conform art.
17010 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, atunci când în cursul procesului penal este necesar sau,
potrivit legii române, obligatoriu ca persoana cercetată să fie ascultată, luarea declarației
acesteia se poate realiza prin videoconferință; cererea având ca obiect audierea prin
videoconferință se întocmește potrivit art. 172 și art. 178 din aceeași lege și se transmite direct
autorității competente a statului de executare.
Alineatul (2) al art. 17010 (menționat mai sus) prevede: în ipoteza în care, în
raport cu legea statului de executare, audierea prin videoconferință este condiționată de
consimțământul persoanei supravegheate, iar aceasta refuză să fie audiată, organul judiciar
român care a luat măsura de supraveghere:
a) poate dispune înlocuirea sau încetarea măsurii de supraveghere dacă sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de legea română; sau
b) poate solicita ca persoana cercetată să fie audiată în prezența procurorului
sau a judecătorului român competent sau, în măsura în care legislația statului de executare o
permite, de către acesta.
Dispoziții cu privire la audierea prin videoconferință regăsim și în art. 17032 din
Legea nr. 302/2004, care se referă la executarea măsurilor de probațiune sau a sancțiunii
alternative fără asumarea deciziilor subsecvente. În această situație, conform alin. (3) al
aceluiași articol, judecătorul delegat cu executarea informează autoritatea competentă a statului
emitent ori de câte ori constată existența unor motive de revocare sau a unor fapte asupra
cărora a solicitat să fie informată; informarea se realizează prin completarea formularului
prevăzut în anexa nr. 10 la legea sus-menționată; dacă, potrivit legii statului emitent, ascultarea
12
persoanei condamnate este obligatorie, declarația acesteia poate fi luată de către autoritățile
statului emitent prin videoconferință; cererea având ca obiect audierea prin videoconferință a
persoanei condamnate se întocmește potrivit dispozițiilor tratatului aplicabil între România și
statul emitent sau, în lipsa acestuia, pe bază de reciprocitate, și se transmite pe canalele și prin
mijloacele de comunicare prevăzute de acesta sau de prezenta lege, după caz, tribunalului în a
cărui circumscripție locuiește persoana condamnată; dispozițiile art. 172 și art. 178 din aceeași
lege se aplică în mod corespunzător; audierea prin videoconferință are loc în prezența unui
reprezentant al serviciului de probațiune.
Deopotrivă, mențiuni privitoare la videoconferință există și în art. 17042 din Legea
nr. 302/2004 (în care se reglementează executarea măsurilor de probațiune fără asumarea
deciziilor subsecvente de către statul de executare). Alineatul (4) din același articol
statuează: dacă persoana condamnată se află în continuare în statul de executare, ascultarea
acesteia poate fi efectuată prin videoconferință, potrivit dispozițiilor art. 172 și art. 178 din
legea menționată anterior.
Cel mai nou instrument de cooperare judiciară în materie penală între statele
membre ale Uniunii Europene – ordinul european de anchetă – a fost implementat în legislația
din România prin cele mai recente modificări aduse Legii nr. 302/2004.
Legea română preia din directiva menționată anterior dispoziții detaliate cu privire
la folosirea videoconferinței. Astfel, potrivit art. 26818alin. (1) din Legea nr. 302/2004, atunci
când o persoană se află pe teritoriul României și trebuie audiată ca martor sau expert de către
autoritățile competente ale statului emitent, autoritatea competentă poate să emită un ordin
european de anchetă pentru a audia martorul sau expertul prin videoconferință sau alte
mijloace de transmisie audiovizuală; dispozițiile art. 178 alin. (4)-(6), alin. (8) și (10) din
aceeași lege se aplică în mod corespunzător; aceste dispoziții se aplică și în cazul audierii
suspecților sau inculpaților.
Totuși, pe lângă motivele de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute în art.
8
268 din Legea nr. 302/2004, executarea ordinului european de anchetă poate fi, de asemenea,
refuzată dacă:
a) suspectul sau inculpatul nu își dă consimțământul; sau
b) executarea unei asemenea măsuri de investigare într-un caz particular ar fi
contrară principiilor fundamentale de drept ale statului român [ 26818 alin. (2) din aceeași lege].
Potrivit alin. (3) al art. 26818 din legea sus-menționată, autoritatea emitentă și
autoritatea de executare convin modalitățile practice; dacă într-o anumită cauză autoritatea de
executare nu dispune de mijloacele tehnice pentru o audiere prin realizarea
uneivideoconferințe, statul emitent poate pune la dispoziție astfel de mijloace, de comun acord.
În alin. (4) al aceluiași articol se prevede: fără a aduce atingere eventualelor măsuri convenite în
ceea ce privește protecția persoanelor, autoritatea de executare întocmește, la sfârșitul audierii,
un proces-verbal în care consemnează data și locul audierii, identitatea persoanei audiate,
identitatea și calitatea tuturor celorlalte persoane din statul de executare care au participat la
13
audiere, eventualele depuneri de jurământ și condițiile tehnice în care s-a desfășurat audierea;
documentul este trimis autorității emitente de către autoritatea de executare.
Totodată, alin. (5) al art. 26818 din Legea nr. 302/2004 stipulează: în cazul în care
persoana care este audiată pe teritoriul statului român, potrivit prevederilor prezentului articol,
refuză să depună mărturie atunci când are obligația să o facă sau depune mărturii false, se
aplică legea română în același mod în care s-ar fi aplicat dacă audierea ar fi avut loc în cadrul
unei proceduri la nivel intern. Cu privire la competența de emitere a unui ordin european de
anchetă, în vederea audierii persoanelor indicate la alin. (1) al aceluiași articol, aceasta revine
procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanței pe rolul căreia
se află cauza [alin. (6) al articolului sus-menționat].
Reglementarea audierii prin videoconferință prin intermediul unui ordin european
de anchetă nu a fost ferită de critici prin prisma standardelor dreptului la un proces echitabil. În
acest sens, au fost exprimate opinii că Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a
Consiliului ar trebui să conțină referiri exprese la dreptul la tăcere, precum și la acela de a nu se
autoincrimina în cazul audierii prin videoconferință, așa încât să fie satisfăcute cerințele unui
proces echitabil.
Concluzii. Folosirea unor mijloace auxiliare tehnice, precum videoconferința, în
cadrul procesului penal apare ca o necesitate prin prisma dezvoltării societății informaționale, dar
și prin raportare la complexitatea din ce în ce mai accentuată a procedurilor care implică în
numeroase cazuri participarea unor autorități judiciare aflate în locuri diferite sau chiar în alte
state.
Așadar, utilizarea videoconferinței trebuie să țină seama de normele procedurale
interne, de cele prevăzute în instrumentele de cooperare judiciară internațională la care România
este parte, dar deopotrivă de standardele impuse de jurisprudența Curții de la Strasbourg.
Se poate observa cu ușurință că legiuitorul român a oferit ca garanție a dreptului
la un proces echitabil acordul persoanei in vinculispentru participarea la o astfel de procedură (a
videoconferinței). Totuși, pentru a satisface pe deplin exigențele art. 6 din Convenție,
reglementările actuale ar trebui completate cu norme procedurale precise cu privire la
desfășurarea unei atari proceduri, similar celor reglementate de către legislația italiană, așa încât
videoconferința să fie deopotrivă eficientă și de natură să tindă la respectarea drepturilor
persoanelor implicate în procedură.
14
INTERCEPTAREA ȘI ÎNREGISTRAREA
CONVORBIRILOR ȘI COMUNICĂRILOR ÎN
CADRUL PROCEDURILOR PENALE DE
COOPERARE JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ
ÎN MATERIE PENALĂ
I. Introducere
Articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului1 (în continuare
Convenţia EDO), intitulat „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”, prevede:
„Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale.
Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât
în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Interceptările şi înregistrările audio sau video reprezintă mijloace deosebit de
importante de combatere şi prevenire a infracţiunilor, având în vedere stadiul avansat al
tehnologiei actuale, diversificarea modurilor de operare şi depăşirea graniţelor spaţiale, mijloace
care se înscriu în limitele asigurate de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului statelor
membre în aprecierea instrumentelor potrivite de apărare împotriva criminalităţii, cu respectarea
anumitor condiţii, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în
continuare Curtea EDO).
În soluţionarea cauzelor analizate Curtea EDO a urmat o anumită ordine firească
pentru a putea constata incidenţa prevederilor art. 8 din Convenţie:
a. Aplicabilitatea art. 8 în domeniul interceptărilor comunicaţiilor telefonice,
aspect care nu mai ridică în momentul de faţă controverse.
1
Ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceastã convenţie,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 135 din 31.05.1994
15
b. Condiţii de aplicabilitate a art. 8 par. 2:

- existenţa unei ingerinţe;
- ingerinţa să fie „prevăzută de lege” (pe lângă simpla existenţă bazei legale se
urmăreşte calitatea legii, respectiv accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia);
- ingerinţa să urmărească “un scop legitim”;
- ingerinţa să constituie o măsură „necesară într-o societate democratică”.
II. Aplicabilitatea art. 8 în materia comunicaţiilor telefonice
Cu privire la interceptările telefonice, Curtea a statuat în sensul că, deşi paragraful
1 al art. 8 nu menţionează conversaţiile telefonice, ele se subînţeleg cuprinse în noţiunile de
„viaţă privată” şi de „corespondenţă” avute în vedere de text.2
Art. 8 se aplică indiferent de conţinutul conversaţiei telefonice sau de locaţia
convorbirii, atâta timp cât se poate considera în mod rezonabil că apelurile efectuate îşi păstrează
caracterul privat, apelurile telefonice efectuate dintr-un sediu profesional sau recepţionate fiind
cuprinse în noţiunea de „viaţă privată” şi „corespondenţă” (a se vedea cauzele detaliate mai jos,
Kopp c. Elveţiei, paragraf 26, Halford c. Marii Britanii, paragraful 22 şi A, B, C şi D c.
Germaniei, paragraf 15);
Nu prezintă importanţă faptul că înregistrarea s-ar fi produs pe linia telefonică a
unui terţ (a se vedea paragraful 33, cauza Lambert c. Franţei).
Dreptul la corespondenţă ţine, ca principiu, de viaţa privată a persoanei. În textul
Convenţiei EDO apare menţionat expres acest drept, ca şi în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, conform căreia nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară,
în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, nici al altor atingeri ale onoarei sau
reputaţiei sale (art. 12).
De esenţa noţiunii de „corespondenţă” este comunicarea3, care presupune ca două
sau mai multe persoane să schimbe, pe orice cale şi pe orice suport, date de orice natură. Pe
lângă corespondenţa scrisă pe suport fizic (scrisorile propriu-zise), comunicarea se poate realiza
prin telefon4 sau pe calea undelor radio5, dar şi prin mijloace electronice de transmitere a
informaţiei. În cauza Taylor-Sabory c. Marii Britanii6, poliţia a folosit un pager care primea
aceleaşi mesaje ca şi cel al reclamantului (clonă), iar mesajele interceptate au fost transcrise şi
folosite în procedura penală împotriva reclamantului, care a fost şi condamnat. Curtea a constatat
că la data evenimentelor nu exista un sistem legal care să permită o interceptare a mesajelor prin
2
Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – comentariu pe articole, vol. I, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 591 şi urm.
3
Curtea EDO, 25 februarie 1992, nr. 10802/84, Pfeifer şi Plankl c. Austriei, A nr. 227.
4
Comisia EDO, 5 martie 1991, nr. 14838/1989, A. c. Franţei, DR nr. 60, pag. 164.
5
Comisia EDO, 13 mai 1980, nr. 8962/1980, X. c. Belgiei, DR nr. 28, pag. 192.
6
Curtea EDO, 22 ianuarie 2003, nr. 47114/1999, Taylor-Sabory c. Marii Britanii.
16
pager transmise în sisteme private de telecomunicaţii. Prin urmare, ingerinţa nu a fost prevăzută
de lege, reţinându-se încălcarea art. 8.7
Procesul de comunicare presupune existenţa unui emitent şi a unui receptor,
conţinutul convorbirii este mesajul pe care aceştia îl transmit, prin mijloace tehnice specifice
(telefon, mobil sau fix, computer în sistem „PC 2 PC calls” sau „PC 2 phone calls”8 etc.).
Informaţiile care se pot intercepta şi – eventual – stoca, privesc pe de o parte emitentul sau
receptorul (numărul de telefon folosit, identitatea acestora, tipul telefonului folosit şi elementele
de identificare a telefonului – ex. seria IMEI –, locaţia din care s-a efectuat convorbirea) şi, pe de
altă parte, convorbirea în sine şi conţinutul acesteia (data şi ora efectuării convorbirii, durata
acesteia, conţinutul propriu-zis al convorbirii – mesajul transmis).
Interceptarea presupune folosirea unor mijloace tehnice prin intermediul cărora se
poate afla conţinutul unor convorbiri între două sau mai multe persoane, iar înregistrarea acestora
presupune stocarea informaţiilor obţinute în urma interceptării pe un suport (magnetic, digital,
etc.), în aşa fel încât să fie accesibile ulterior, să poată fi reascultate, modificate sau retransmise.
Interceptarea (supravegherea) ca noţiune nu presupune aşadar şi înregistrarea
comunicaţiilor, sfera acesteia fiind mult mai largă şi presupunând o operaţiune premergătoare,
fără de care nu ar fi posibilă înregistrarea.
În ceea ce priveşte modalităţile prin care se poate realiza, precizăm că
interceptarea este posibilă fie prin implantarea unui microfon în telefonul folosit în comunicare
sau în imediata apropiere a acestuia (supraveghere intrusivă, întrucât presupune o acţiune directă
asupra mijlocului folosit de persoanele supravegheate sau în mediul în care are loc convorbirea)9,
fie prin interceptarea şi decriptarea undelor emise în procesul de comunicare (supraveghere
neintrusivă, din centrala telefonică sau prin acţiune directă asupra liniei de transfer a informaţiei,
prin folosirea unor mijloace de interceptare portabile în raza locului de efectuare a convorbirilor).
Această clasificare prezintă o importanţă din punctul de vedere al posibilităţii
persoanei vizate de a descoperi şi proba atingerea adusă drepturilor sale. Aşa cum vom arăta mai
jos, în jurisprudenţa Curţii EDO, dovedirea împrejurărilor invocate este deseori o condiţie de
admisibilitate, acceptându-se aparenţa rezonabilă ca o persoană să fi fost subiectul unor
interceptări (a se vedea paragraful 21).
Prima cauză în care Curtea EDO s-a pronunţat asupra incidenţei art. 8 din
Convenţie în situaţiile în care au fost interceptate convorbirile telefonice a fost cauza Klass ş.a.
c. RFG10. Reclamanţii au invocat faptul că legea federală G10, promulgată în virtutea articolului
7
A se vedea în completare Mathias Klang şi Andrew Murray, Human Rights in the Digital Age, Ed.
Glasshouse Press, 2005.
8
Este vorba de servicii prin intermediul calculatorului si al internetului de genul Skype, Yahoo
Messenger, MSN Messenger, etc. care permit efectuarea unor convorbiri de la computer la computer sau
de la computer la un telefon.
9
Curtea EDO, 27 mai 2003, nr. 50015/1999, Hewitson c. Marii Britanii; Curtea EDO, 12 mai
2000, nr. 35394/1997, Khan c. Marii Britanii; Curtea EDO, 25 noiembrie 2003, nr. 1303/2002, Lewis
c. Marii Britanii. În aceste cauze s-a constatat încălcarea art. 8 de către stat întrucât organele de poliţie
au folosit sisteme de ascultare implantate la domiciliul reclamanţilor, în lipsa unui cadru legal.
10
Curtea EDO, 6 septembrie 1978, nr. 5029/1971, Klass ş.a. c. RFG, A nr. 28.
17
10 din Legea fundamentală germană, permite anumitor autorităţi să deschidă şi să controleze

corespondenţa şi expediţiile poştale, să citească mesajele telefonice, să intercepteze şi
înregistreze conversaţiile telefonice. Aceste măsuri constituie fără nici un dubiu ingerinţe în viaţa
privată şi de familie. Din acest punct de vedere, Curtea a reţinut că, deşi nu sunt menţionate
expres în textul Convenţiei, sunt inerente noţiunii de viaţă privată.
Curtea a admis că legea G10 urmăreşte obiective prevăzute de art. 8: siguranţa
naţională, ordinea publică, prevenirea infracţiunilor.
Reclamanţii înşişi nu au contestat această oportunitate a măsurii din viziunea
statului german de a adopta acest mijloc de supraveghere. Problema a fost de a stabili dacă
măsurile prevăzute de legea G10 respectă limitele stabilite de cel de-al doilea paragraf al art. 8,
în scopul de a evita alunecarea către totalitarism, adică dacă aceste măsuri sunt necesare într-o
societate democratică.
Curtea a examinat dispoziţiile legii G10 prin prisma a două consideraţii
importante: progresele tehnologice în materia spionajului şi supravegherii, pe de o parte, şi
problema terorismului care ameninţă societăţile democratice. Trebuie recunoscută statului o
anumită putere discreţionară în alegerea instrumentelor de apărare cele mai potrivite. Această
exigenţă trebuie în toate cazurile să fie proporţională cu protejarea drepturilor cetăţenilor, statul
fiind obligat la “conştientizarea pericolului, inerent unei astfel de legi, de subminare a
democraţiei sub pretextul de a o apăra”.
Curtea a reţinut că legislaţia germană analizată nu autorizează o supraveghere
generală, ci subordonată unei serii de condiţii: indicii temeinice, lipsa unor alte mijloace de
anchetă, limitarea măsurilor de supraveghere la singura persoană suspectată şi la persoanele cu
care aceasta intră în legătură. Alte condiţii stabilesc aplicarea măsurilor şi gestiunea informaţiilor
obţinute. Dacă recurgerea la instanţe este exclusă, legea prevede totuşi două organe numite de
către Parlament, Comitetul format din 5 parlamentari şi Comisia G10, unde opoziţia este
reprezentată, care au ca atribuţii controlarea şi reexaminarea măsurilor de supraveghere.
Un control din partea puterii judecătoreşti, care, într-o societate democratică
fundamentată pe preeminenţa dreptului, ar oferi cele mai puternice garanţii de independenţă,
imparţialitate şi regularitate a procedurii, nu ar fi fost posibilă în primele două stadii ale
procedurii prevăzute de legea G10, adică instituirea măsurii de supraveghere şi executarea
propriu-zisă a acesteia. Măsura de supraveghere luată cu privire la o persoană ar fi fost
ineficientă dacă aceasta ar fi dorit să fie informată cu privire la rezultatul interceptării.11
Apreciind că atât Comisia G10, cât şi Comitetul parlamentar, pot fi considerate ca
fiind suficient de obiective şi că oferă garanţii de imparţialitate, Curtea a constatat că “excluderea
controlului judiciar nu depăşeşte limitele a ceea ce poate fi necesar într-o societate democratică.“
Un control judiciar a posteriori ar determina informarea persoanei în cauză după
finalizarea măsurii de supraveghere. Este drept că această informare solicitată de reclamanţi nu
11
Louis-Edmond Pettiti, Emanuel Decaux, Pierre-Henri Imbert ş.a., La Convention Europeene des
Droits de l`Homme. Commentaire article par article, Ed. Economica, Paris, 1995, pag. 312-315.
18
putea fi acordată, conform unei decizii a Curţii Constituţionale federale germane, decât în cazul
în care aceasta nu prejudicia scopul măsurii de supraveghere.
Curtea consideră că absenţa notificării consecutive nu este incompatibilă cu
articolul 8 din Convenţie, din moment ce, de cele mai multe ori, însăşi notificarea este o condiţie
a eficacităţii măsurii de supraveghere.
În concluzie, Curtea a afirmat că “ingerinţa în exerciţiul dreptului prevăzut de
articolul 8 par. 1 rezultând din această prevedere legală este necesară într-o societate
democratică, pentru siguranţa naţională, apărarea ordinii publice şi prevenirea infracţiunilor”.
Această concluzie nu constituie în mod cert o legitimare absolută a interceptărilor
telefonice într-o societate democratică. Pe de altă parte, preconizează o hotărâre identică într-un
context comparabil şi în prezenţa unor garanţii similare celor oferite de sistemul german.
III. Condiţii de aplicabilitate a paragrafului 2 al art. 8

III.A. Existenţa unei ingerinţe
“Ingerinţele” reprezintă atingeri, restricţii aduse drepturilor condiţionale protejate
de Convenţie, pot consta în încălcarea unei obligaţii pozitive a statului – de ex. existenţa unor
reglementări legale contrare Convenţiei - sau în încălcarea unei obligaţii negative – o acţiune
imputabilă autorităţilor statale (administrative, judiciare, legislative, etc.).
Este lipsit de importanţă din acest punct de vedere modul de utilizare a
înregistrărilor (scopul imediat al interceptării).
Cauzele Huvig c. Franţei şi Kruslin c. Franţei12 prezintă o motivare aproape
identică, fiind vorba despre legislaţia franceză în domeniul interceptărilor telefonice.
Dl. şi d-na Huvig, comercianţi, au fost acuzaţi de fraude fiscale şi nereguli în
ţinerea registrelor contabile, iar în cursul urmăririi penale telefonul acestora a fost supravegheat.
În recursul adresat Curţii aceştia au susţinut că această măsură încălca articolul 8 din Convenţie.
Musafir al d-lui Terrieux, al cărui telefon fusese pus sub supraveghere de către
poliţie în cursul urmăririi penale privind uciderea unui bancher, reclamantul Jean Kruslin a avut
o conversaţie telefonică din care rezulta implicarea sa într-o tâlhărie soldată cu moartea victimei.
În cele două cauze, Curtea a recunoscut existenţa unei ingerinţe a autorităţii
publice în exerciţiul dreptului reclamantului la respectarea corespondenţei şi a vieţii sale private.
Curtea a răspuns totodată la întrebarea dacă aceste ingerinţe sunt justificate în temeiul
paragrafului 2 al articolului 8.
Astfel, verifică deci dacă sunt prevăzute de lege şi defineşte noţiunea de „lege”
într-un sistem juridic în care prevalează dreptul scris.
12
Curtea EDO, 24 aprilie 1990, Kruslin c. Franţei, Huvig c. Franţei, A 176-A.
19
Reclamanţii se referă la un articol din Codul penal francez care interzice

interceptările. Guvernul a susţinut, dimpotrivă, că măsurile de securitate în discuţie au o bază în
dreptul intern în articolele din Codul de procedură penală care autorizează judecătorul de
instrucţie să procedeze conform legii la interceptarea informaţiilor, aspect confirmat de
jurisprudenţă.
După verificarea existenţei unei baze juridice a ingerinţei, Curtea a considerat, aşa
cum statuase şi în cauza Malone, că – având în vedere caracterul secret al măsurii în discuţie –
necesitatea de a proteja de abuzuri nu impune să fie posibilă prevederea momentului când
interceptările telefonice vor avea loc, ci în ce împrejurări şi în ce condiţii aceste măsuri ar putea
fi luate de autoritatea judiciară. Legea trebuie să definească precis limitele şi modalităţile
executării prin intermediul unor reguli clare şi detaliate, care sunt necesare mai ales datorită
perfecţionării continue a mijloacelor tehnice utilizabile.
Curtea atribuie o mare importanţă garanţiilor oferite împotriva eventualelor
abuzuri, dar sistemul francez nu oferă îndeajuns, datorită faptului că nu precizează categoriile de
persoane cărora li se aplică măsurile de supraveghere, infracţiunile în legătură cu care se poate
recurge la acestea şi nici durata sau modurile de executare.
În concluzie, din moment ce „dreptul francez, scris sau nescris, nu indică cu
destulă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în
domeniul analizat”, Curtea a concluzionat că articolul 8 a fost încălcat.
În cauza Malone c. Marea Britanie13, Curtea a constatat însă că interceptările
telefonice nu sunt subordonate unui mandat al ministrului de interne şi relevă contradicţiile
conţinute în interpretările jurisprudenţiale şi guvernamentale.
Curtea a constatat lipsa previzibilităţii şi, prin urmare, încălcarea articolului 8, dat
fiind că „dreptul englez cu privire la interceptarea comunicaţiilor este destul de obscur şi este
subiectul analizelor divergente [...] şi nu indică cu destulă claritate întinderea şi modalităţile de
exerciţiu a puterii discreţionare a autorităţilor în acest domeniu”.
Curtea tratează de asemenea problema înregistrării numerelor telefonice, prin
intermediul unui sistem legat la o imprimantă, care înregistrează totodată ora şi durata apelului.
Neexistând în dreptul intern nici o dispoziţie care să permită această practică a Post Office, care
transmitea informaţiile astfel obţinute poliţiei, chiar în absenţa unui mandat, Curtea a constatat
încălcarea Convenţiei (a se vedea paragraful 40-41).
Hotărârile Klass, Malone, Huvig şi Kruslin permit definirea suficient de precisă a
jurisprudenţei Curţii cu privire la interceptările telefonice.
Curtea a recunoscut legitimitatea interceptărilor telefonice de către autorităţile
publice, ca şi instrument de apărare a statelor democratice împotriva ameninţării terorismului şi
infracţionalităţii. A prevăzut totuşi o serie de garanţii, necesare pentru a evita ca puterea
discreţionară oferită statului gardian al democraţiei să nu devină un instrument de ameninţare şi
de distrugere a instituţiilor democratice.
13
Curtea EDO, 2 august 1984, nr. 8691/1979, Malone c. Marea Britanie.
20
Pentru ca principiul preeminenţei dreptului să nu fie încălcat, limitele şi

modalităţile de exercitare a puterii discreţionare de supraveghere prin intermediul interceptărilor
telefonice vor trebui să fie precizate de o lege care să poată fi cunoscută de cetăţeni, în aşa fel
încât aceştia să poată prevedea consecinţele conduitei lor şi să ştie în ce împrejurări puterile
publice sunt autorizate să realizeze o supraveghere secretă.
O supervizare jurisdicţională ar fi de dorit, dar aceasta nu este întotdeauna
posibilă deoarece implică informarea persoanei vizate de aceste măsuri.
Curtea consideră deci foarte importantă existenţa unor organisme pentru
protejarea drepturilor omului, care să fie imparţiale şi suficient de independente pentru a putea
controla într-o manieră obiectivă măsurile de supraveghere şi utilizarea informaţiilor obţinute.
O altă cauză împotriva Republicii Federale Germane (A, B, C şi D c. R.F.G.14)
priveşte interceptarea convorbirilor unor cetăţeni germani, redactori la o revistă germană, cu
avocaţii unui cabinet de avocatură, G. şi Cie, ale cărui linii telefonice au fost supravegheate în
baza unei ordonanţe provizorii emise de Procurorul General Federal, ratificată de judecătorul de
instrucţie.15 Doamna G. era bănuită de favorizarea unei grupări de infractori, din conţinutul
ordonanţei rezultând că ar fi existat probe că aceasta are un rol important în crearea şi
funcţionarea unui centru unde se schimbau informaţii între deţinuţi condamnaţi pentru activităţi
teroriste sau suspectaţi de asemenea activităţi, precum şi între deţinuţi şi avocaţii lor. Centrul
servea printre altele la răspândirea în public a ideilor teroriste vizând o revoluţie prin violenţă.
Judecătorul de instrucţie făcea menţiunea ca interceptările privind practica
juridică normală a cabinetului şi care nu aveau legătură cu activitatea infracţională a suspecţilor
să nu fie înregistrate sau să fie imediat şterse.
Reclamanţii au avut în perioada interceptărilor convorbiri telefonice cu cabinetul
respectiv, care au fost parţial înregistrate. Cererea acestora de distrugere a înregistrărilor şi a
documentelor legate de acestea a fost respinsă deoarece între timp G. fusese inculpată, iar
distrugerea nu a fost posibilă pentru a evita pierderea unor probe şi pentru a nu exista acuzaţii de
favorizarea infractorului.
Comisia a constatat că după condamnarea lui G. înregistrările au fost distruse şi
nu au fost folosite în alt scop, ceea ce demonstrează că au constituit mijloace de probă în
acţiunea intentată împotriva acesteia. Comisia a statuat că motivele date de instanţele naţionale -
că nu se putea stabili care înregistrări ar fi utile în procesul penal decât după finalizarea acestuia
– nu sunt nici injuste, nici arbitrare, fiind necesar pentru protejarea siguranţei naţionale şi
prevenirea infracţiunilor.
14
Comisia EDO, nr. 8290/1978, decizia de inadmisibilitate din 13 decembrie 1979, A, B, C şi D
c. R.F.G. publicată în D.R. 18, p. 176.
15
P. van Dijk, G.J.H. van Hoof ş.a., Theory and practice of the European Convention on Human
Rights, Ed. Kluwer Law International, 1998, pag. 528 şi urm.
21
În concluzie, stabilind proporţionalitatea măsurii cu obiectivele legitime, Comisia

a decis că nu constituie o încălcare a articolului 8 din Convenţie.
Art. 8 se aplică indiferent de conţinutul conversaţiei telefonice. În cauza A. c.
Franţei, după ce a primit de la o persoană informaţii cu privire la faptul că reclamanta A. o
angajase pentru a asasina un cunoscut al acesteia, deţinut într-un arest din Paris, un ofiţer de
poliţie a fost de acord cu propunerea denunţătorului de a telefona la domiciliul reclamantei
pentru a obţine detalii cu privire la modul de executare a crimei şi de a înregistra conversaţia
telefonică. Înregistrarea a fost efectuată chiar în biroul ofiţerului de poliţie, care a intrat în
posesia casetei, iar plângerea reclamantei a fost respinsă de instanţele interne cu motivarea că a
existat consimţământul unuia dintre interlocutori şi că din transcrierea înregistrării rezultă că
discuţia a purtat, în afara unor aspecte spontane, asupra intenţiei de ucidere a unei persoane.
Guvernul a susţinut că înregistrarea convorbirilor telefonice legate de comiterea
unui omor nu privesc viaţa privată a unei persoane şi că această înregistrare a fost efectuată de
denunţător, care nu făcea parte din autorităţile publice, nu a acţionat în numele unei autorităţi, iar
furnizarea mijloacelor de către autoritatea publică şi lipsa unei opoziţii nu erau suficiente pentru
ca statul să fie considerat responsabil de această ingerinţă.
Comisia a combătut această opinie, arătând că simplul fapt că o conversaţie
telefonică priveşte sau ar putea privi interesul public nu face ca aceasta să îşi piardă caracterul
privat. În plus, înregistrarea a fost obţinută în sediul poliţiei cu ajutorul unui ofiţer, care a şi
păstrat şi banda magnetică.
Curtea a statuat că ingerinţa aducea atingere fără îndoială dreptului reclamantei A.
la respectarea corespondenţei, făcând trimitere totodată la cauza Kruslin c. Franţei (par. 20-26),
fără a mai analiza sub aspectul atingerii dreptului la viaţă privată. Reţinând că înregistrarea nu
avea nici o bază legală în dreptul intern, Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie.
În cazurile în care poliţia acordă ajutor unor persoane private la înregistrarea
convorbirilor telefonice pentru a obţine probe ale unor activităţi infracţionale, răspunderea
statului va fi angajată. În cauza M.M. c. Norvegiei16, reclamantul M.M. a fost angajat ca
apărător ales al d-lui K, arestat preventiv, calitate în care a întâlnit-o în câteva rânduri pe fosta
soţie a clientului său. Aflând de la fosta sa soţie că avocatul său îi face avansuri cu tentă sexuală,
dl. K. l-a informat despre acest lucru pe ofiţerul care îl ancheta. Fosta sa soţie d-na S. a dorit să
formuleze o plângere împotriva reclamantului, însă, considerând că va fi doar cuvântul său
împotriva celui al reclamantului, a renunţat. În urma unor discuţii avute ulterior însă cu doi
poliţişti, a fost de acord să conecteze un robot la telefonul său pentru a înregistra convorbirile cu
reclamantul. Poliţiştii au fost cei care au instalat aparatul, au oferit indicaţii d-nei S. şi au venit la
domiciliul acesteia de două ori pentru a schimba casetele şi a le ridica pe cele înregistrate. Trei
conversaţii au fost înregistrate pe casete, care au fost depuse la dosarul deschis împotriva
reclamantului.
16
Curtea EDO, 8 aprilie 2003, nr. 39339/98, M.M. c. Norvegiei
22
Cazul a fost făcut public, ceea ce a determinat încă două femei să introducă
plângeri împotriva reclamantului pentru viol şi hărţuire sexuală. Reclamantul a fost condamnat
pentru două dintre fapte, inclusiv în dosarul d-nei S.
Curtea a reţinut asemănarea dintre această cauză şi A. c. Franţei, a arătat că a
existat o ingerinţă a statului în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei, datorită
implicării autorităţilor publice, în exerciţiul funcţiei lor, în obţinerea înregistrării, ingerinţă care
ar încălca art. 8 din Convenţie, cu excepţia cazului în care ar fi fost „prevăzută de lege”, ar fi
avut un „scop legitim”, şi ar putea fi considerată necesară într-o societate democratică”.
Analizând dreptul intern (care condiţiona luarea acestei măsuri de existenţa unei anchete şi de
existenţa unui ordin al judecătorului), Curtea s-a oprit la prima condiţie, a considerat că nu mai
este necesară analizarea ultimelor două şi a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie.
În cauza Camenzind c. Elveţiei17, întrucât înregistrarea convorbirii s-a făcut în
timp ce reclamantul folosea telefonul mobil neconvenţional, interferând cu o bandă de frecvenţă
rezervată aviaţiei militare şi civile, Curtea a statuat că interceptarea nu a constituit o ingerinţă în
viaţa privată, din moment ce conversaţia, pe o lungime de undă accesibilă altor utilizatori, cu
greu poate fi considerată o „comunicaţie privată”.
Comisia, care a analizat deseori admisibilitatea unor plângeri vădit neîntemeiate,
de multe ori abuzive, a dezvoltat un filtru de abordare mai restrictiv, nedorind să examineze
detaliat dreptul intern aplicabil şi practica autorităţilor de fiecare dată când un reclamant se
plângea de interceptarea convorbirilor sale telefonice. Un test, constând în stabilirea existenţei
unei „aparenţe rezonabile” că reclamantul ar fi fost subiectul unor astfel de măsuri sau ar fi făcut
parte dintr-o categorie de persoane care să fie supusă unor interceptări, a fost preluat din cauza
Hilton c. Marii Britanii18, care privea dosare secrete.
Acest test a fost aplicat şi de Curtea EDO în numeroase cauze, cum este Halford
c. Marii Britanii prezentată în paragraful următor, unde Curtea a considerat că există o aparenţă
rezonabilă ca telefoanele de serviciu ale reclamantei să fi fost interceptate, însă cu privire la
telefonul de la domiciliu reclamanta nu avea nici o dovadă că ar fi fost ascultat, iar pentru
organele de poliţie ar fi fost nelegală luarea acestei măsuri.
În cauza Halford c. Marii Britanii19, conversaţiile telefonice au căzut sub
incidenţa art. 8, indiferent de caracterul convorbirii, privat sau de serviciu, fiind vorba despre
utilizarea telefoanelor de la locul de muncă. Reclamanta Alison Halford a fost numită într-o
funcţie înaltă în conducerea poliţiei din Merseyside. Dorind să avanseze, nu a reuşit să obţină
aprobarea necesară pentru înscrierea la concurs de la şeful său direct. După mai multe încercări,
a atacat în instanţă acest refuz, pe motiv de discriminare. S-a plâns mai apoi de lansarea unei
campanii împotriva sa sub forma campaniilor agresive de presă, interceptarea convorbirilor
telefonice şi demararea unei proceduri disciplinare împotriva sa.
17
Curtea EDO, 27 februarie 1995, nr. 21353/93, Camenzind c. Elveţiei, 80-A D.R. 101.
18
Comisia EDO, nr. 12015/1986, decizia de inadmisibilitate din 6 iulie 1988 în cauza Hilton c.
Marii Britanii, 57 D.R. 108. În acelaşi sens, cauza Campbell Christie c. Marii Britanii, cererea nr.
21482/1993, decizia de inadmisibilitate din 27 iunie 1994, 78-A D.R. 119.
19
Curtea EDO, 25 iunie 1997, nr. 20605/1992, Halford c. Marii Britanii.
23
Reclamanta folosea datorită funcţiei sale un birou şi două linii telefonice, dintre
care una pentru comunicaţii private, care făceau parte din sistemul intern al poliţiei din
Merseyside. În afară de acestea, reclamanta mai folosea un post telefonic la domiciliul său legat
la reţeaua publică de telecomunicaţii, pentru care poliţia plătea o parte din factură. Reclamanta s-
a plâns cu privire la faptul că apelurile efectuate de la domiciliu şi de la birou au fost interceptate
cu scopul de a fi folosite împotriva sa în procedura în materia discriminării.
Curtea a arătat că apelurile telefonice efectuate din sediile profesionale, ca şi cele
efectuate de la domiciliu, se pot regăsi în noţiunile de „viaţă privată” sau „corespondenţă” vizate
de art. 8 par. 1 din Convenţie. Reclamanta putea considera în mod rezonabil că apelurile
efectuate îşi păstrează caracterul privat, iar o interceptare constituie o ingerinţă a unei autorităţi
publice în sensul art. 8 par. 2 din Convenţie. Întrucât legislaţia internă nu acoperea reţelele
interne de comunicaţii exploatate de autorităţile publice şi nici o dispoziţie legală nu reglementa
interceptările în cazul acestor sisteme, Curtea a constatat că ingerinţa „nu este prevăzută de
lege”, ceea ce constituie o încălcare a art. 8 din Convenţie.
Cu privire la interceptarea convorbirilor de la domiciliu, Curtea a reţinut că din
probele administrate (insuficiente pentru a susţine acuzaţiile reclamantei) nu a rezultat că ar fi
avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantei la viaţă privată şi la corespondenţă. Pentru a constata
existenţa unei „ingerinţe”, în sensul art. 8, Curtea a arătat că trebuie „să existe o probabilitate
rezonabilă ca reclamanta să fi făcut obiectul măsurilor de supraveghere”.
III.B. Ingerinţa să fie prevăzută de lege

Noţiunea „prevăzută de lege” din paragraful 2 se referă aşadar, pe de o parte, la
existenţa unei baze în dreptul naţional şi, pe de altă parte, la calitatea legii, adică la acele aspecte
care o fac compatibilă cu noţiunea de supremaţie a legii, incluzând accesibilitatea,
previzibilitatea raportate la împrejurările şi condiţiile în care autorităţile au dreptul de a interveni,
ceea ce reprezintă o protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare.
Ingerinţa trebuie să fie consecinţa aplicării normelor care o prevăd, analiza
acestora raportându-se la momentul producerii ingerinţei.
Este necesar ca normele să fie cunoscute, în condiţii rezonabile, de către cel
căruia i se aplică. Accesibilitatea este apreciată prin raportare la posibilităţile unei persoane de a
dispune de informaţii cu privire la norma aplicabilă. Condiţia accesibilităţii unor norme legale nu
este îndeplinită de regulamente interioare, instrucţiuni sau directive nepublicate sau pur şi simplu
care nu sunt aduse la cunoştinţa celor interesaţi, astfel că ele nu ar putea fi invocate pentru a
justifica ingerinţe ale autorităţilor publice.
În cauza Khan c. Marii Britanii20 reclamantul a fost bănuit de poliţiştii englezi
că ar fi implicat în traficul cu stupefiante după ce pe aeroportul din Manchester asupra vărului
său a fost descoperită o cantitate de heroină de 100.000 de lire sterline. Deşi se afla în acelaşi
avion, reclamantul nu avea asupra sa astfel de substanţe, a negat că ar fi implicat, motiv pentru
20
Curtea EDO, 12 mai 2000, nr. 35394/1997, Khan c. Marii Britanii.
24
care, în lipsa probelor a fost pus în libertate, continuându-se ancheta în ceea ce îl priveşte prin
autorizarea de către şeful poliţiei din Sud Yorkshire a instalării în secret a unui aparat de
ascultare la domiciliul unui prieten al reclamantului la care acesta a locuit o perioadă şi care era
de asemenea suspectat de trafic cu droguri. Pe această cale s-a obţinut înregistrarea magnetică a
unei conversaţii din care rezulta că reclamantul fusese complice la importul stupefiantelor,
aceasta stând la baza condamnării sale.
Curtea a constatat că la data faptelor nu exista un sistem legal privind utilizarea
unor aparate de ascultare secretă. Directivele Ministerului de Interne nu erau la acea dată nici
coercitive din punct de vedere juridic, nici accesibile publicului. Reţinând că „ingerinţa nu era
prevăzută de lege”, Curtea nu a mai analizat şi celelalte condiţii, respectiv să fie necesară într-o
societate în urmărirea unui scop dintre cele enumerate de paragraful 2 al art. 8.
Publicitatea unei legi nu se asigură numai prin publicarea ei în Monitorul Oficial
al statelor membre, ci şi prin alte moduri adecvate de aducere la cunoştinţa publicului. Spre
exemplu, aducerea la cunoştinţă publică în interiorul unei societăţi a regulamentului de ordine
interioară asigură publicitatea necesară pentru a face asemenea dispoziţii accesibile.
Actele administrative cu caracter normativ (spre exemplu instrucţiuni ale
ministrului, dispoziţii, ordine interne, etc.) incidente în domeniul interceptărilor şi înregistrărilor
comunicaţiilor telefonice, trebuie să aibă forţa juridică necesară pentru a asigura o publicitate
rezonabilă, astfel încât să poată îndeplini condiţia accesibilităţii legii, nefiind suficientă
cunoaşterea acestora doar de către personalul care le aplică.
În cauza Kopp c. Elveţiei21 privind ascultarea liniilor telefonice ale unui cabinet
de avocatură la dispoziţia procurorului general al Confederaţiei, Curtea a arătat că nu există
controverse cu privire la aplicabilitatea art. 8 întrucât apelurile telefonice efectuate dintr-un sediu
profesional sau recepţionate sunt cuprinse în noţiunea de „viaţă privată” şi „corespondenţă”
vizate de art. 8 par. 1. Interceptarea comunicaţiilor telefonice constituie o ingerinţă a unei
autorităţi publice, fiind lipsită de importanţă din acest punct de vedere utilizarea ulterioară a
înregistrărilor.
Cu privire la calitatea legii, după ce a stabilit că există o bază legală în dreptul
intern elveţian, Curtea a arătat că, deşi este accesibilă, sub aspectul previzibilităţii, legea nu
îndeplineşte condiţiile art. 8 par. 2. Curtea a constatat o contradicţie între un text legislativ clar,
ce protejează secretul profesional al unui avocat cu excepţia cazului în care este supravegheat în
calitate de terţ, şi practica autorităţilor din speţă. Chiar dacă jurisprudenţa consacră principiul, de
altfel unanim acceptat, că secretul profesional al unui avocat nu acoperă decât relaţia avocat-
client, legea nu explică în ce mod, în ce condiţii şi de către cine se realizează trierea între faptele
strict legate de un mandat al avocatului şi ceea ce nu ţine de activităţile de consiliere. Dincolo de
toate acestea, în practică, este cu atât mai gravă încredinţarea acestor atribuţii unui funcţionar al
serviciului juridic a unităţii de interceptare, aparţinând deci administraţiei, fără controlul unui
magistrat independent, cu atât mai mult cu cât aceasta se situează în domeniul delicat al
confidenţialităţii relaţiilor dintre un avocat şi clienţii săi, aducând atingere dreptului la apărare.
21
Curtea EDO, 25 martie 1998, nr. 23224/1994, Kopp c. Elveţiei.
25
În concluzie, Curtea a reţinut că dreptul elveţian, scris şi nescris, nu indică cu

suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în
domeniul analizat, reclamantul Kopp, în calitatea sa de avocat, nu a beneficiat de un grad minim
de protecţie în considerarea preeminenţei dreptului într-o societate democratică, ceea ce
constituie o încălcare a art. 8 din Convenţie.
Insuficienţa dispoziţiilor legale a stat la baza constatării încălcării din cauza
Malone c. Marii Britanii, unde interceptările nu erau implementate în lege. Absenţa unor
dispoziţii de interzicere a măsurii nu justifică dreptul statului de a încălca drepturile recunoscute
de Convenţie. Asemănător, în cauza Halford c. Marii Britanii nu exista o bază legală în dreptul
intern care să permită interceptarea comunicaţiilor în sistemele interne de telefonie, iar Legea
Interceptărilor şi Comunicaţiilor din 1985 nu se aplica şi în cazul analizat.22
Când reclamanţii susţin că autorităţile nu au respectat întocmai prevederile legale,
Comisia a acordat autorităţilor naţionale o marjă largă de apreciere. Astfel, într-o cauză
împotriva Italiei, Curtea de Casaţie a considerat că dispoziţiile legale au fost respectate şi
condiţiile procedurale îndeplinite referitor la existenţa unei suspiciuni rezonabile, iar Comisia nu
a constatat vreo încălcare a criteriului legalităţii („puterea sa de a revizui respectarea de către
autorităţile naţionale a dispoziţiilor interne este limitată”).23
Curtea a accentuat de asemenea că este în primul rând rolul instanţelor naţionale
să interpreteze şi să aplice dreptul intern, să se împotrivească încălcării de către autorităţile
publice a dispoziţiilor legale privind măsurile luate (cauzele Kruslin paragraful 29 din hotărâre,
Huvig paragraf 28, Kopp paragraf 59-60).
În ceea ce priveşte calitatea legii, interceptările sunt considerate ca ingerinţe grave
care presupun cu necesitate existenţa unor reguli detaliate din moment ce tehnologia este din ce
în ce mai sofisticată, aşa cum am exemplificat la paragraful 3-6).
Cauza Amann c. Elveţiei24 priveşte interceptarea unor convorbiri telefonice ale
reclamantului Amann (om de afaceri, care se ocupa în anii 1980 cu importul de aparate
depilatorii) cu o femeie de la ambasada Rusiei la Berna, înregistrări dispuse de Ministerul Public
care au stat la baza unui întreg dosar al reclamantului. Obţinând accesul la acest dosar,
reclamantul a dorit să cunoască numele unor persoane din poliţie care erau cenzurate în
înscrisurile din dosar şi care se ocupaseră de supravegherea sa şi a cerut daune pentru încălcarea
dreptului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei.
Curtea a arătat că o normă este „previzibilă” dacă este în aşa fel redactată încât să
permită oricărei persoane să-şi regleze propria conduită. În motivarea hotărârii s-a reţinut că
reclamantul Amann nu era o persoană vizată de măsura litigioasă, nu avea calitatea de suspect
22
Pentru o analiză detaliată a legislaţiei Marii Britanii în domeniu, a se vedea Keir Starmer,
Michelle Strange, Quincy Withaker, Criminal Justice, Police Powers and Human Rights, Ed. Blackstone
Press, Londra 2001.
23
Cererea nr. 1327/1987, decizia de inadmisibilitate a Comisiei din 06 septembrie 1990 în cauza
T.S. şi F.S. c. Italiei.
24
Curtea EDO, 16 februarie 2000, nr. 27798/1995, Amann c. Elveţiei publicată în R.J.D. 2000-
II.
26
sau de inculpat, nici aceea de terţ suspectat de primirea sau transmiterea unor informaţii către un
suspect sau inculpat, ci a participat din întâmplare la o conversaţie telefonică înregistrată în
cadrul unei supravegheri îndreptată împotriva unui colaborator determinat al ambasadei sovietice
la Berna. Legea internă nu reglementa în mod detaliat cazurile în care interlocutorii ascultaţi din
întâmplare (par hasard) în calitate de „participanţi necesari” la o conversaţie telefonică
înregistrată de autorităţi. Mai precis, legea nu prevedea precauţiile ce trebuie avute în vedere în
ceea ce îi priveşte.
Factori relevanţi şi absolut necesari sunt existenţa unor definiţii ale categoriilor de
persoane sau infracţiuni care pot atrage măsurile de supraveghere, fixarea limitelor şi a duratei
desfăşurării interceptării, detalierea împrejurărilor în care înregistrările sunt distruse, dacă
originalele sunt supuse unui control judiciar.
În cauza Venezuela Contreras c. Spaniei25 privind ascultarea unei linii
telefonice în cadrul unei anchete penale, Curtea a considerat că dispoziţiile constituţionale
spaniole în sensul că „secretul comunicaţiilor şi, în particular, al comunicaţiilor poştale,
telegrafice, şi telefonice este garantat, mai puţin atunci când există o dispoziţie judiciară” nu
îndeplinesc condiţia previzibilităţii. Deşi a acceptat parţial susţinerea Guvernului că judecătorul a
urmărit respectarea condiţiilor legale (indicarea în ordonanţă a persoanei vizate, infracţiunile de
care era învinuită, linia telefonică supravegheată, durata supravegherii, etc.), Curtea a
concluzionat că dispoziţiile constituţionale şi cele din codul de procedură penală nu erau
suficient de clare în momentul producerii evenimentelor şi nu precizau întinderea şi modalităţile
de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul interceptărilor.
Într-o altă cauză împotriva Spaniei26, Curtea a constatat evoluţia legislaţiei
spaniole, însă a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie pentru lipsa de previzibilitate a legii. În
motivare a reţinut că, faţă de cauza Venezuela Contreras, supravegherea comunicaţiilor
telefonice nu poate interveni decât în urma deciziei motivate a judecătorului, dacă există indicii
temeinice că se pot descoperi împrejurări noi legate de cauză. Transcripţia convorbirilor
înregistrate se va efectua sub controlul grefierului tribunalului. Aceste modificări nu sunt
suficiente în viziunea Curţii, care face trimitere la hotărârea din cauzele Kruslin şi Huvig
împotriva Franţei, indicând necesitatea reglementării infracţiunilor în cazul cărora se poate
recurge la supravegherea comunicaţiilor, a unor limite legale ale duratei măsurii, a condiţiilor în
care sunt încheiate procesele-verbale de sinteză cuprinzând convorbirile înregistrate, sarcină care
este lăsată în competenţa exclusivă a grefierului instanţei. Aceste completări sunt necesare pentru
a asigura transmiterea intactă şi completă a înregistrărilor realizate, pentru a fi eventual
controlate de judecător şi de apărare.
III.C. Ingerinţa să urmărească un scop legitim
25
Curtea EDO, 30 iulie 1998, nr. 27671/1995, Venezuela Contreras c. Spaniei RJD 1998-V nr.
83.
26
Cauza Prado Bugallo c. Spaniei, cererea nr. 58496/2000, hotărârea Curţii EDO din 18
februarie 2003.
27
Art. 8 par. 2 enumeră scopurile care pot da caracter legitim ingerinţei: securitatea
naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii publice, prevenirea
săvârşirii unor fapte penale, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, protejarea drepturilor altora.
Aceste scopuri sunt apreciate în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze
determinate. Comisia a recunoscut că flexibilitatea în interpretare este cerută de natura
subiectului în discuţie şi că noţiunea de „previzibilitate” nu necesită definirea unor termeni cum
ar fi „securitate naţională” sau „bunăstarea economică a ţării” când sunt folosite ca premise-
condiţii în aplicarea măsurilor.27 A respins de asemenea argumentul că interpretarea discreţionară
a acestor termeni este prea largă şi nedefinită, motiv pentru care ar trebui să constituie subiectul
unei analize juridice în faţa Curţii în vederea stabilirii înţelesului acestora. A considerat că este
acceptabil ca aceste noţiuni să fie dezvoltate de statele membre prin norme administrative sau
executive.28
III.D. Ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică
În adoptarea măsurii care constituie o ingerinţă în exerciţiul drepturilor apărate de
art. 8, statele dispun de o marjă de apreciere, variabilă, iar prin această condiţie se urmăreşte
limitarea măsurilor luate de autorităţi la ceea ce este “necesar într-o societate democratică”,
obligând statele la asigurarea unui “control adecvat şi eficace” pentru verificarea legalităţii
măsurilor în raport de situaţia concretă din fiecare cauză.
Un criteriu de analiză este proporţionalitatea, în sensul că trebuie menţinut un
just echilibru între scopul urmărit şi obligaţia de a proteja dreptul la viaţă privată sau la
respectarea corespondenţei.
„Necesitatea” într-o societate democratică presupune ca interceptarea
comunicărilor să urmărească prevenirea infracţiunilor, asigurarea ordinii publice, protejarea
siguranţei naţionale, acest ultim scop lăsând statelor membre o marjă de apreciere foarte largă.
Nu a existat un scrutin real asupra scopurilor fiecărui sistem naţional în lipsa unor abuzuri
evidente. Punctul cheie a fost reprezentat de necesitatea de a stabili dacă există garanţii adecvate
şi efective împotriva abuzurilor (a se vedea cauza Klass, paragraf 6-10, în care s-a reţinut că
autorităţile germane asigură un control adecvat şi suficient, deşi indirect, al unor eventuale
nereguli în înregistrarea comunicaţiilor).
Elementele esenţiale includ existenţa unei cercetări atente a procesului de
implementare, cu importanţă în încredinţarea demarării procedurilor pe cale judiciară sau
supervizarea parlamentară a executivului. Deşi controlul judiciar este considerat cel mai
important mijloc de supervizare, oferind cele mai bune garanţii de independenţă, imparţialitate şi
respectare efectivă a procedurii, lipsa acestuia nefiind însă fatală acolo unde există alte
organisme independente cu suficiente atribuţii în exercitarea unui control continuu şi efectiv.
27
Karen Reid, A practicioner`s Guide to the European Convention on Human Rights, Ed. Thomson,
Londra 2004, pag. 393.
28
Cauza Campbell Christie c. Marii Britanii, precitată.
28
În cauza Lambert c. Franţei29 privind o hotărâre a Curţii de Casaţie franceze

care refuza unei persoane dreptul de a critica înregistrările telefonice cărora a fost supusă, pe
motiv că au fost efectuate de pe linia telefonică a unui terţ, Curtea EDO a constatat încălcarea
art. 8. Refuzându-se reclamantului un control adecvat şi eficace necesar limitării la sfera noţiunii
de „necesar într-o societate democratică” a ingerinţei statului, pe motiv că linia telefonică
supravegheată nu îi aparţinea, instanţele franceze au „golit de conţinut mecanismul protector” al
Convenţiei, putând priva de protecţia legii un număr mare de persoane, respectiv acelea care
comunică pe linia telefonică a altor persoane.30
Curtea a constatat încălcarea art. 8 sub aspectul condiţiei ca ingerinţa „să fie
necesară într-o societate democratică” în cauza Matheron c. Franţei31, analizând în speţă dacă
reclamantul a beneficiat de un „control eficace” pentru contestarea înregistrărilor telefonice care
îl priveau. Curtea a arătat în motivare că argumentul Guvernului că dispunerea interceptării de un
magistrat nu implică şi regularitatea înregistrărilor şi conformitatea cu art. 8, de aşa manieră încât
să facă inutil un recurs pentru persoanele interesate.
Limitările duratei autorizaţiei de interceptare şi necesitatea prelungirii motivate a
măsurii au fost de asemenea considerate garanţii. Comisia s-a pronunţat în cauza Mersch ş.a. c.
Luxemburgului32 cu privire la durata maximă a înregistrărilor autorizate, considerând că un
termen de 3 luni este conform art. 8 din Convenţie. Dreptul luxemburghez prevedea posibilitatea
prelungirii până la maxim un an.
IV. Analiza legislaţiei interne şi a practicii în domeniul interceptărilor şi

înregistrărilor comunicaţiilor telefonice
Constituţia României33 prevede în art. 26 (sub titlul Viaţa intimă, familială şi
privată) că autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată, iar în art.
28 (Secretul corespondenţei) că secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.
Codul de procedură penală cuprinde dispoziţii cu privire la interceptările şi
înregistrările audio sau video în Titlul al-III-lea, Secţiunea a-V1-a34, articolele 911-916, prevederi
pe care le vom preciza prin raportare la condiţiile impuse de Convenţie şi analizate în
paragrafele anterioare.
29
Curtea EDO, 24 august 1998, nr. 23618/1994, Lambert c. Franţei.
30
A se vedea şi cauza Vetter c. Franţei, cererea nr. 59842/00, hotărârea Curţii EDO din 31 mai
2005.
31
Curtea EDO, 29 martie 2005, nr. 57752/2000, Matheron c. Franţei.
32
Comisia EDO, nr. 10439/1983, decizia de inadmisibilitate din 10 mai 1985, Mersch ş.a. c.
Luxemburgului, publicată în D.R. 43, p. 78.
33
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
34
Secţiunea a-V1-a a fost introdusă prin Legea 141/1996 şi a fost modificată prin Legea
281/2003.
29
Legea nr. 51/199135 privind siguranţa naţională a României cuprinde de

asemenea menţiuni cu privire la interceptările comunicaţiilor, căutarea unor informaţii,
documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau
deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui,
extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de
extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în
care au fost depuse.
Legea nr. 161/200336 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei conţine dispoziţii cu privire la accesul într-un sistem informatic, precum şi
interceptarea şi înregistrarea comunicărilor desfăşurate prin intermediul sistemelor informatice
(art. 54-59 – Dispoziţii procedurale).
Legea nr. 78/200037 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie cuprinde de asemenea dispoziţii cu privire la punerea sub supraveghere sau sub
ascultare a liniilor telefonice sau accesul la sisteme informaţionale (art. 27).
Legea nr. 143/200038 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri cuprinde dispoziţii cu privire la accesul la sisteme de telecomunicaţii sau informatice
folosite de o persoană care pregăteşte comiterea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în această
lege sau care a comis o asemenea infracţiune (art. 23).
Legea nr. 678/200139 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane,
care prevede în art. 23 că atunci când există date sau indicii temeinice că o persoană care
pregăteşte comiterea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în prezenta lege sau care a comis o
asemenea infracţiune foloseşte sisteme de telecomunicaţii ori informatice, organul de urmărire
penală poate, cu autorizarea procurorului, să aibă acces, pentru o perioadă determinată, la aceste
sisteme şi să le supravegheze.
Legea nr. 656/200240 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor care
prevedea în art. 27 înainte de modificarea prin Legea nr. 230/ 200541 că atunci când există indicii
temeinice că o persoană care pregăteşte comiterea infracţiunii de spălare a banilor foloseşte
sisteme de telecomunicaţii sau informatice, procurorul poate să dispună, pe o perioadă
determinată, accesul la aceste sisteme, iar ulterior modificării punerea sub supraveghere,
interceptarea sau înregistrarea comunicaţiilor şi accesul la sisteme informatice vor fi dispuse de
judecător, potrivit dispoziţiilor art. 911-916 din Codul de procedură penală, care se aplică în mod
corespunzător.
35 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 163 din 07.08.1991

.
36
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 279 din 21.04.2003.
37
38
39
40
41
30
Conform Codului de procedură penală, art. 64, interceptările şi înregistrările

audio sau video constituie mijloace de probă în procesul penal.
Tot codul de procedură penală stabileşte condiţiile şi cazurile de interceptare şi
înregistrare a convorbirilor şi comunicaţiilor, respectiv: să existe date sau indicii temeinice42 că
s-a săvârşit sau se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni, pentru infracţiunea respectivă urmărirea
penală se efectuează din oficiu şi folosirea acestor procedee este necesară pentru aflarea
adevărului.
Interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului atunci când
stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe,
ceea ce reprezintă o consacrare a principiului subsidiarităţii acestei măsuri şi folosirea numai cu
titlu excepţional, în concordanţă cu cerinţele Convenţiei (cauza Klass).
Autorizaţia se dă de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă, în camera de consiliu, ceea ce corespunde cerinţelor Curţii Europene a
Drepturilor Omului (a se vedea paragraful 32). Codul de procedură penală prevede limite ale
duratei executării măsurilor, necesitatea obţinerii unor prelungiri numai pentru motive temeinic
justificate, fără ca durata totală să depăşească 4 luni, motivarea deciziei de luare a măsurii
(încheiere motivată, care va cuprinde indiciile concrete care au determinat-o, persoana vizată,
mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii, perioada pentru care este autorizată,
aspecte reliefate de Curte în cauzele Venezuela Contreras c. Spaniei şi Prado Bugallo c.
Spaniei).
Dispoziţia din art. 911 alin. 6 C.pr.pen. conform căruia înregistrările pot fi făcute
şi la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu
autorizarea instanţei de judecată, reprezintă o implementare a dispoziţiilor Curţii EDO din
cauzele A. c. Franţei şi M.M. c. Norvegiei (paragraf 17-19), însă este contrazisă de art. 916
C.pr.pen. conform căruia înregistrările prevăzute în prezenta secţiune, prezentate de părţi, pot
servi ca mijloc de probă dacă nu sunt interzise de lege, ceea ce poate conduce la situaţii de genul
celor prezentate în aceleaşi cauze şi la o încălcare a art. 8.
În ceea ce priveşte previzibilitatea legii, suntem de părere că existenţa unor
dispoziţii legale contrare, respectiv codul de procedură penală şi legile speciale enumerate mai
sus, care prevăd încă posibilitatea de efectuare a interceptărilor telefonice cu autorizaţia
procurorului pot conduce la reţinerea unei contradicţii în legislaţia statului român în
eventualitatea unei cauze la Curtea EDO, aşa cum s-a întâmplat în cauza Kopp c. Elveţiei
(paragraf 26).
Aşa cum am arătat la paragraful 13, în cauza Malone c. Marii Britanii, Curtea a
tratat problema înregistrării numerelor telefonice prin intermediul unui sistem legat la o
imprimantă, care înregistrează totodată ora şi durata apelului, neexistând în dreptul intern englez
nici o dispoziţie care să permită această practică a Post Office, care transmitea informaţiile astfel
obţinute poliţiei, chiar în absenţa unui mandat, constatând încălcarea Convenţiei.
42
Potrivit art. 143 alin.3 C.pr.pen., sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în
cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.
31
Tragem un semnal de alarmă în privinţa practicii din ţara noastră care permite
accesul organelor judiciare la bazele de date ale societăţilor de telefonie mobilă sau fixă în baza
unei simple adrese, în lipsa unei legislaţii şi a unor garanţii efective ale dreptului la respectarea
corespondenţei (a se vedea înscrisul anexat, primele două file).
Guvernul Marii Britanii a susţinut în cauza Malone că, spre deosebire de
interceptarea comunicaţiilor, înregistrarea numerelor de telefon formate de la un post telefonic
dat nu constituie o ingerinţă în exerciţiul nici unuia din drepturile garantate de articolul 8.
Oficiile de poştă şi telecomunicaţii pot obţine în mod legal lista cu numerele formate de la un
anumit post telefonic şi durata convorbirilor pentru a calcula corect sumele datorate de abonat.
Guvernul a observat în mod corect că natura înregistrărilor numerelor de telefon
diferă de cea a interceptărilor comunicaţiilor. Totuşi, Curtea nu este de acord cu afirmaţia potrivit
căreia utilizarea datelor obţinute prin înregistrarea numerelor de telefon formate nu poate fi, în
anumite condiţii, contrară prevederilor articolului 8. Numerele formate fac parte integrantă din
convorbirile telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că aducerea lor la cunoştinţa poliţiei fără
consimţământul abonatului ar constitui un amestec în exerciţiul drepturilor garantate de articolul
8.
Chestiunea în litigiu ridicată în faţa Curţii cu privire la înregistrarea numerelor de
telefon formate se limitează la acţiunea poliţiei "în contextul general al anchetei penale şi în
cadrul procedurilor administrative relevante".
În practică, oficiile poştale şi de telecomunicaţii din Regatul Unit furnizează
poliţiei, în anumite situaţii, liste cu numere de telefon chiar dacă nu a fost emis un mandat în
acest scop […]. Reclamantul Malone, care era suspectat de săvârşirea infracţiunii de tăinuire,
făcea parte din categoria persoanelor împotriva cărora se puteau lua masuri de supraveghere
secretă. Prin urmare, pe lângă măsurile luate direct împotriva sa, simpla existenţă a practicii de
mai sus îndreptăţeşte reclamantul să afirme că este victima unei încălcări a articolului 8.
Concluzia rămâne aceeaşi chiar luând în considerare declaraţia guvernului în sensul că poliţia nu
a cerut niciodată înregistrarea numerelor de telefon formate de reclamant şi nici nu a efectuat
vreo percheziţie pe baza informaţiilor astfel obţinute.
Legislaţia naţională nu prevede că este ilegal ca oficiile poştale şi de
telecomunicaţii să furnizeze voluntar poliţiei listele cu numerele de telefon formate de abonaţi.
Procedurile existente, inclusiv condiţiile restrictive, au fost descrise public în răspunsurile
executivului la întrebările parlamentarilor. In plus, pe lângă absenţa oricărei interdicţii, legea nu
prevede sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor
publice. Prin urmare, chiar dacă din punct de vedere al legii interne amestecul autorităţilor
rezultat din existenta practicilor descrise mai sus a fost legal, el nu a fost "prevăzut de lege" în
sensul paragrafului 2 al articolului 8 din Convenţie.
În cauza P.G. şi J.H. c. Marii Britanii43, după modificarea legislaţiei statului
englez în funcţie de constatările din cauza Malone, Curtea a analizat obţinerea de către
autorităţile statului a unor informaţii cuprinzând numerele de telefon apelate de reclamant într-o
43
Curtea EDO, 25 septembrie 2001, nr. 44787/98, P.G. şi J.H. c. Marii Britanii.
32
perioadă din apartamentul său, fără a cuprinde convorbirile propriu-zise sau identitatea
persoanelor implicate, stabilind că nu există o încălcare a art. 8 din Convenţie, măsura fiind
prevăzută de lege (accesibilă şi previzibilă) şi necesară într-o societate democratică, iar
reclamanţii nu erau lipsiţi de indicaţii suficiente pentru a cunoaşte împrejurările şi condiţiile în
care autorităţile publice ar fi abilitate să recurgă la o astfel de măsură.
În plus, introducerea prevederilor legale la capitolul Probe şi mijloace de probă
din Codul de procedură penală, nu poate fi interpretată de autorităţile statului ca o condiţie
exclusiv pentru „învestirea” probei cu caracter legal. Art. 8 din Convenţia EDO interzice
ingerinţa autorităţilor publice în exerciţiul drepturilor recunoscute de Convenţie, iar condiţiile
cerute de paragraful 2 vizează orice situaţie posibilă, în raport cu scopurile urmărite, nu numai
folosirea înregistrărilor în ancheta penală. Aşa cum am arătat, nu contează conţinutul exact al
convorbirii sau scopul efectuării interceptării, atâta timp cât aceasta s-a produs în lipsa unui
cadru legal accesibil şi previzibil.
Practica organelor judiciare române încalcă prevederile Convenţiei EDO, aspect
care rezultă din faptul că există organisme specializate, care „mascând” interceptarea sub forma
unor înregistrări ce ţin de localizarea în spaţiu şi timp a telefonului, durata convorbirii, numerele
de telefon între care au existat convorbiri, inclusiv identitatea persoanelor ce folosesc numerele
telefonice şi excluzând deci o înregistrare audio, în sensul Codului de procedură penală,
acţionează în afara cadrului legal şi cu încălcarea condiţiilor impuse de Convenţie. Din
înscrisurile care sunt depuse deseori la dosare de urmărire penală rezultă că, primind sesizarea
unui organ judiciar (poliţie, parchet, etc, fără autorizarea instanţei prevăzute în Codul de
procedură penală) după comiterea unei infracţiuni de către o persoană, unităţile speciale de
interceptare înaintează informaţii din perioada anterioară sesizării, ceea ce constituie dovada
existenţei unor arhive (baze de date) ce exced cadrul legal, aspecte care sunt de natură a conduce
la o condamnare a statului român pe terenul Convenţiei EDO (a se vedea înscrisurile anexate,
ultima filă).
Legile prezentate anterior (paragraful 34) sunt legi speciale ce se înscriu sub
raportul infracţiunilor sancţionate în criminalitatea gravă, răspunzând nevoii statului de a asigura
securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunăstarea economicã a ţãrii, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, însă nu sunt suficient de previzibile, nu cuprind regulile de procedură
şi garanţiile cerute de paragraful 2 al art. 8, completându-se cu dispoziţiile Codului de procedură
penală. Din acest punct de vedere, atâta timp cât conţin dispoziţii contradictorii şi având în
vedere jurisprudenţa Curţii EDO în domeniu, trebuie constatată abrogarea explicită de către cod
a dispoziţiilor contrarii din legi.
Curtea EDO se va pronunţa cu privire la legislaţia naţională în domeniu în cauza
Burzo c. România44, reclamantul Viorel Burzo preşedinte al Secţiei Penale a Curţii de Apel
Cluj, condamnat pentru trafic de influenţă, întrucât ar fi primit de la soţia unui deţinut suma de
5000 DM şi o baterie de bucătărie pentru a convinge judecătorii Curţii de Apel Cluj să nu
mărească pedeapsa deţinutului în recursul declarat de parchet. Împotriva reclamantului au fost
44
Curtea EDO, 23 aprilie 2002, nr. 75109/01, decizie de admisibilitate parţială.
33
folosite înregistrări telefonice obţinute la dispoziţia procurorului, conform legislaţiei în vigoare la

data producerii evenimentelor.
Deşi dreptul naţional a evoluat foarte mult, suntem totuşi de părere că în acest
domeniu extrem de sensibil legislaţia trebuie adusă la un punct comun, eventual printr-o lege a
comunicaţiilor şi interceptărilor45 care să completeze menţiunile codului (inclusiv prin
prezentarea mai detaliată a condiţiilor şi definirea unor termeni) cu privire la înregistrările mijloc
de probă, dar care să se aplice oricărei situaţii în care se recurge la măsura supravegherii,
asigurând astfel cadrul legal accesibil şi previzibil impus de paragraful 2 al art. 8 al Convenţiei
EDO.
45
Se va avea în vedere dreptul comunitar incident în materie, cu referire exactă la Recomandarea
nr. R(95) a Consiliului Europei, Comitetul de Miniştri cu privire la protejarea datelor cu caracter
personal în domeniul serviciilor de telecomunicaţii şi, în mod special, al serviciilor telefonice, adoptată la 7
februarie 1995, la a 528-a reuniune.
34

Cooperarea Judiciară În Materie Penală

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cooperarea Judiciară În Materie Penală

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cooperarea judiciară internațională în materie penală

AUDIEREA PRIN VIDEOCONFERINŢĂ ÎN

Introducere. Ritmul alert în care lumea contemporană se transformă într-una

În acest context, dorim să analizăm regulile incidente în materia videoconferinței

În speța concretă în care videoconferința a fost aplicată, Curtea de la Strasbourg a

În aceste condiții, s-a apreciat că participarea reclamantului la judecata în apel

personală a acestuia nu prezintă aceeași importanță în apel. De asemenea, trebuie luate în

Pentru aceste motive, Curtea de la Strasbourg a concluzionat că procedura

b. Condiţii de aplicabilitate a art. 8 par. 2:

10 din Legea fundamentală germană, permite anumitor autorităţi să deschidă şi să controleze

III. Condiţii de aplicabilitate a paragrafului 2 al art. 8

Reclamanţii se referă la un articol din Codul penal francez care interzice

Pentru ca principiul preeminenţei dreptului să nu fie încălcat, limitele şi

În concluzie, stabilind proporţionalitatea măsurii cu obiectivele legitime, Comisia

III.B. Ingerinţa să fie prevăzută de lege

În concluzie, Curtea a reţinut că dreptul elveţian, scris şi nescris, nu indică cu

III.C. Ingerinţa să urmărească un scop legitim

În cauza Lambert c. Franţei29 privind o hotărâre a Curţii de Casaţie franceze

IV. Analiza legislaţiei interne şi a practicii în domeniul interceptărilor şi

Legea nr. 51/199135 privind siguranţa naţională a României cuprinde de

35 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 163 din 07.08.1991

Conform Codului de procedură penală, art. 64, interceptările şi înregistrările

folosite înregistrări telefonice obţinute la dispoziţia procurorului, conform legislaţiei în vigoare la

S-ar putea să vă placă și