Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu” din Sibiu,

Specializarea: Administrație Publică Europeană,
Forma de învățământ: Masterat - IFR

Drept European II
Titular disciplină: Conf. Univ. Dr. Daiana Maura Vesmaș

Tema: Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Student: Crișan Marian Daniel,

APE – IFR – masterat, Anul I, semestrul II
 CUPRINS

SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE ............................................................................................... 3

1.1. Prezentare generală .................................................................................................................................. 3

1.2. Prezentare cronologică a Sistemului Jurisdicțional Unional ....................................................................... 4

CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE ........................................................................................... 5

2.1. Rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ................................................................................................. 5

2.2. Componenţa Curţii de Justiţie ................................................................................................................... 5

2.3. Funcţionarea Curţii de Justiţie ................................................................................................................... 6

2.4. Competenţa Curţii de Justiţie .................................................................................................................... 7

2.5 Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie.................................................................................................. 8

2.6 Tribunalul .................................................................................................................................................. 9

2.6.1 Componenţă, organizare şi funcţionare ................................................................................................ 9

2.6.2. Competenţa Tribunalului ...................................................................................................................10

2.7. Tribunalul Funcției publice ...........................................................................................................................10

2.7.1. Componență .........................................................................................................................................10

2.7.2 Competență ...........................................................................................................................................11

2.7.3 Măsurile provizorii .................................................................................................................................12

3. Curtea în viața cetățeanului Uniunii ............................................................................................................12

4. Concluzii .....................................................................................................................................................13

BIBLIOGRAFIE .....................................................................................................................................................14

1
 Listă de abrevieri

 CJE - Curtea de Justiție Europeană;

 CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
 CJCE – Curtea de Justiție a Comunităților Europene;
 CE – Comunitatea Europeană;
 C.E.C.O – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului;
 EURATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Energiei Atomice;
 CEE – Comunitatea Economică Europeană;
 UE – Uniunea Europeană;
 AUE – Actul Unic European;
 TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană;
 TFUE – Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene;
 C.E.D.O – Curtea Europeană a Drepturilor Omulu;
 BCE – Banca Centrală Europeană;

2
 1. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

1.1. Prezentare generală

Uniunea Europeană a fost şi rămâne una dintre cele mai de succes creaţii din istoria relaţiilor
internaţionale şi a dreptului internaţional: armonizarea politicilor publice ale multor state europene în
ultima jumătate de secol XX a făcut ca un război în Vestul Europei să devină imposibil şi a crescut
standardul de viaţă a milioane de oameni. 1
Uniunea Europeană oferă un răspuns provocării date de fenomenul globalizării, un răspuns
exprimat în valorile europene, dar, mai presus de orice, oferă cea mai bună “asigurare politică” pentru
un viitor liber şi paşnic.
În acelaşi timp, Uniunea Europeană este o realitate greu de descris şi de înţeles, atât datorită
complexităţii raporturilor juridice stabilite între statele membre şi instituţiile comunitare, cât şi datorită ,,
ambiguităţii constructive,, pe care o implică această sintagmă. 2
Termenul de ,,Uniune Europeană,, este utilizat începând cu 1992, atunci când Tratatul de la
Maastricht a denumit astfel ansamblul hibrid format din Comunităţile europene şi formele de cooperare
interguvernamentală între statele membre ale Comunităţilor europene.
Spre deosebire de Comunităţile europene, Uniunea Europeană nu dispune, deocamdată, de
personalitate juridică. Ea este mai degrabă un concept politic decât unul juridic, deoarece nu substituie
Comunităţile europene, ci le înglobează într-un ansamblu mai larg.
Statele membre ale Uniunii Europene îşi pot transfera competenţele, la aderare, doar unei
persone juridice aflate la un nivel superior, prin urmare doar Comunităţilor Europene sau unui organ
comunitar, cum este Banca Centrală Europeană, nu şi Uniunii Europene.
Din acest motiv, este acceptată explicaţia conform căreia, pentru a-şi realiza obiectivele, Uniunea
Europeană utilizează Comunităţile Europene, completate cu formele de cooperare interguvernamentală
prevăzute în tratate.
De asemenea, tot în rândul mijloacelor de realizare a obiectivelor Uniunii Europene se înscrie şi
sistemul instituţional unic.
Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai
reale a naţiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsura ce
responsabilităţile Uniunii s-au lărgit, Instituţiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai
numeroase. În primii douăzeci de ani de viață ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai
simplu: Comisia Europeana propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniştri decidea, iar
Curtea Europeana de Justitie dădea interpretarea legală necesară.
Sistemul instituţional al Uniunii Europene este construit în jurul a şapte instituţii
fundamentale:
 Consiliul European, devenit instituţie comunitară în urma Tratatului de la Lisabona, are
rolul de a oferi Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi de a-i defini orientările şi priorităţile
politice generale.
 Comisia Europeană3, care iniţiază politici şi le pune în aplicare,

1
Dacian Dragos,Uniunea Europeană- Instituţii şi mecanisme, Ed. Accent, 2004 p.11
2
Ghiula Fabian, Drept Instituțional al Uniunii Europene, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București 2018, pag. 238.

3
  Consiliul 4 - organul legislativ, de decizie comunitară, care acţionează pe baza
propunerilor Comisiei,
 Parlamentul European 5 , cu rol iniţial consultativ, evoluând treptat către funcţia de
colegiferare în cadrul Uniunii, însă în urma ultimei revizuiri a tratatelor are un rol fundamental în
procesul de luare a deciziilor comunitare,
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, are sarcina de a interpreta actele comunitare şi
tratatele institutive, în caz de conflict juridic.
 Curtea de Conturi, instituţie cu rol de control financiar, al administrării bugetului
comunitar.
 Banca Centrală Europeană, instituţie cu personalitate juridică care, împreună cu
băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro, conduc politica monetară a
Uniunii. Acest sistem instituţional, în forma sa prevăzută de Tratatul de la Lisabona, reprezintă
elementul central al integrării europene.
Ultimele modificări au introdus în ansamblul instituţiilor comunitare Consiliul European, care
reuneşte la cel mai înalt nivel şefii de state şi guverne din statele membre.
Ante-Lisabona, natura juridică a Consiliului European era incertă, nefiind tranşată de Tratate. În
doctrină era considerat “organ paracomunitar”, superior şi exterior sistemului instituţional. O altă
adăugare recentă la sistemul instituţional este Banca Centrală Europeană, aceasta fiind organ comunitar
înainte de Tratatul de la Lisabona. Alte modificări minore vizează modificarea denumirii Consiliului
Uniunii Europene, acum doar Consiliul, şi al Curţii Europene de Justiţie, devenită Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene. O modificare semnificativă vizează totuşi Parlamentul European. Tratatul de la
Lisabona creşte semnificativ rolul şi influenţa P.E. în procesele decizionale şi impactul său efectiv
asupra vieţii politice a Uniunii. În ansamblu, instituţiile comunitare, fie că au primit recent acest statut,
fie că sunt instituţii “vechi” şi-au păstrat rolul, componenţa, principalele atribuţii. Sistemul instituţional
care a funcţionat în temeiul tratatelor institutive (C.E.C.O., C.E.E. şi EURATOM), şi a continuat să
funcţioneze şi după crearea Uniunii Europene, şi-a menţinut echilibrul, şi-a dovedit eficacitatea prin
modificările mai mult funcţionale decât structurale aduse de Tratatul de la Lisabona.
De asemenea, sistemul instituţional comunitar este completat cu alte organe comunitare, cum ar
fi Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic şi Social, etc.
1.2. Prezentare cronologică a Sistemului Jurisdicțional Unional
În timp ce celelalte organe unionale, cum ar fii Parlamentul, Consiliul sau Comisia, au avut o
istorie „zbuciumată”, fiind afectate de mai multe valuri reformiste privind mecanismul de vot, modul,
modul de alegere a membrilor, relațiile lor cu alte organe, împărțirea de competențe, dreptul la inițiativă,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene(CJUE) a rămas o insulă de stabilitate, un element de continuitate,
care a suferit mai puține schimbări spectaculoase.
Istoria CJUE începe odată cu înființarea Curții. Curtea de Justiție a Uniunii era formată din 7
judecători, iar ședința de deschidere a activității a avut loc în data de 10 decembrie 1952 la Luxemburg,
sub președenția lui Massimo Pilotti. La momentul respectiv nu era prevăzută instituția Avocatului

3
Denumirea de “Comisie Europeană” a fost adoptată numai după Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, anterior fiind
folosită sintagma “Comisia Comunităţilor Europene”. Cu toate că denumirea s-a schimbat, în documentele oficiale se întâlneşte în
continuare şi vechea denumire.
4
“Consiliul” reprezintă denumirea actuală a legislativului Uniunii Europene, adoptată prin Tratatul de la Lisabona pentru instituţia care se
numea Consiliul Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht (1992), respectiv Consiliul Comunităţilor Europene după Tratatul de la
Bruxelles privind fuziunea executivelor (1965). În această perioadă, în care prin modificări succesive ale tratatelor, instituţia a primit
denumiri diferite, în funcţie de evoluţia Comunităţilor, acesta este cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri, denumire iniţială
prevăzută în Tratatul C.E.C.O. şi Tratatul C.E.E. (1951, 1957)
5
Denumirea oficială a acestei instituţii comunitare, prevăzută în tratatele institutive a fost cea de“Adunarea generală”; doar în 1962,
instituţia a decis să se numească “Parlament”, cu toată opoziţia Consiliului de miniştri, care îşi vedea ameninţate atribuţiile de legislator
european. De atunci, noua denumire a fost folosită şi în actele comunitare, în final fiind legiferată prin Actul Unic European. Prin adoptarea
denumirii de “Parlament European” s-a dorit sporirea importanţei acestei instituţii şi apropierea ei de un parlament naţional, deşi rolul
conferit prin tratatele institutive era, iniţial, doar unul consultativ.

4
general. Deșii prin semnarea Tratatelor de la Roma 6 în 25 martie 1957 privind înființarea Comunității
Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice (intrate în vigoare la 1 ianuarie
1958) numărul structurilor de integrare europeană a crecuscut de la unul la trei, cele trei Comunități
urmau să fie deservite, din punct de vedere jurisdicțional, de un singur organ. Potrivit „Convenției
privind organele comune ale Comunităților Europene”, semnat imediat după tratatele de înființare, a fost
creată o Curte de Justiție unică pentru cele trei comunități.
Noua Curte de Justiție Europeană (CJE) a început să funcționeze începând cu 7 octombrie 1958,
având 7 judecători dintre care unul era desemnat de Consilii iar ceilalți 6 de guvernele statelor membre
și doi avocați generali. Curtea de Justiție Europeană având ca principală atribuție asigurarea respectării
dreptului în apărarea și interpretarea tratatelor.

2. CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Instituită în 1952 prin Tratatul de la Paris, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE),
cu sediul la Luxemburg, este o instituţie jurisdicţională care veghează la respectarea dreptului
comunitar.
Înfiinţarea, încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curţi de Justiţie având
rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea şi aplcarea Tratatelor, a avut o
influenţă determinată asupra evoluţiei Comunităţilor.
Curtea de Justiţie nu este o jurisdicţie internaţională, ci o jurisdicţie internă a Comunităţilor, după
modelul jurisdicţiilor statale, atât prin persoana justiţiabililor, cât şi prin competenţa, natura litigiilor
care îi sunt supuse şi procedura după care statuează.
Jurisdicţia Curţii a devenit obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor comunitare.
2.1. Rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde:
 Curtea de Justiţie;
 Tribunalul;
 Tribunalele specializate.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu sediul la Luxembourg, are menirea de a garanta
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi
în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci trebuie să urmărească interesul comunitar.
Litigiile aduse în faţa sa sunt:
- fie între instituţiile comunitare,
- fie între Comisia europeană (în numele Uniunii Europene) şi statele membre,
- fie, în fine, între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură
administrativă sau civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă penală.
Nu trebuie confundate Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, cu sediul la Strasbourg – organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului. Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută de toate
statele membre ale Uniunii Europene
2.2. Componenţa Curţii de Justiţie
În prezent, Curtea este formată din 27 judecători, câte unul pentru fiecare stat membru, şi este
asistată de 8 avocaţi generali.
Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi
dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute
pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi ale
căror competenţe sunt recunoscute. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor

6
Tratatele de la Roma privind înființarea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice
(EURATOM), semnat la 25 martie 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;

5
membre, după consultarea unui comitet întrunit în acest scop. Comitetul, prevăzut de T.F.U.E. este
format din şapte personalităţi alese dintre foştii membrii ai Curţii şi Tribunalului, dintre membrii
instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, din care unul este propus de Parlamentul European.
Rolul Comitetului este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita
funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani şi poate fi reînnoit; la fiecare trei ani
are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, pentru a se asigura continuitatea în
activitatea Curţii.
Avocaţii generali au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent,
concluzii motivate asupra cauzei în care este obligatorie prezenţa lor, asistând astfel Curtea în activitatea
sa. Avocaţii generali sunt o prezenţă originală în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se prin
atribuţii mai degrabă de clasicul procuror decât de avocaţii pledanţi din sistemele naţionale.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor, când se
ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile – în istoria Curţii nu au fost,
până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.
2.3. Funcţionarea Curţii de Justiţie
Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi care
poate fi reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera de consiliu,
şi de a dirija activitatea Curţii.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi referenţi.
Grefierii – sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia judiciară
– asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor
judecătoreşti în “Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”, precum şi în atribuţiile administrative – asigură
administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.
Referenţii - funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr), fiind
jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de “cabinet” al
judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
Formaţiunile de lucru ale Cuţii sunt plenul, Marea cameră şi camerele.
Camerele – sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 13
judecători. În principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curţii sau
prin tratatele Comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeaşi forţă juridică
cu a deciziilor Curţii. De regulă, sunt de competenţa Camerelor litigiile declanşate între persoanele fizice
sau juridice, care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru sau o instituţie
comunitară, competenţa va aparţine însă plenului Curţii.
Marea Cameră – se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în
litigiu o solicită în mod expres.
Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului dedus
judecăţii o cere, precum şi în alte patru situaţii:
a) când judecă cererea Parlamentului European de demitere a Ombudsmanului european,
b) când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului în legătură cu nerespectarea
obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar european;
c) când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un
comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare
exercitării funcţiei sale;
d) când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile
de exercitare a funcţiei.
Procedura de judecată este:
- Contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează pretenţiile);
- Publică;

6
 - Mixtă (cuprinde două etape: una scrisă 7 şi una orală8);
- Inchizitorie (deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi
audierea martorilor). O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă
domiciliul în Luxemburg. Statele rezolvă această problemă prin reprezentanţele lor
diplomatice existente în Ducatul de Luxemburg, însă persoanele fizice sau juridice trebuie să
apeleze la un rezident luxemburghez, folosit ca şi “cutie poştală”, doar pentru introducerea
acţiunii.
Deliberările au loc în “Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată,
la ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura “orală”, iar avocaţii generali nu participă.
Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători. Când numărul
judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să participe la deliberări.
Hotărârea se ia cu majoritate, întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate, se aplică
regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta
angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate, aşa cum se
întâmplă în sistemele de drept naţionale.
Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile
comunitare şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi – juriştii instituţiilor comunitare, respectiv a
Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru – iar persoanele fizice sau juridice, prin
avocaţi.
Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului; în cazul în care pârât este
o instituţie comunitară, reclamantul poate decide “limba de procedură”. Odată stabilit regimul lingvistic,
acesta va fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă fiind redactate actele procedurale, susţinute
pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii are valoare ca atare, nu ca document
original.
Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o primă
fază la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.
2.4. Competenţa Curţii de Justiţie
Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în funcţie de ipostaza în
care se află:
Tratatele institutive atribuie Curţii de Justiţie competenţa de a asigura respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatului 9.
Această competenţă a Curţii nu este însă o competenţă de drept comun, ci o competenţă de
atribuire, sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de Justiţie prin tratat, litigiile la care Comunitatea
este parte nu sunt sustrase competenţei jurisdicţiilor naţionale. Aplicarea dreptului european rămâne în
principal sarcina instanţelor naţionale, în timp ce CJCE i se atribuie numai anumite competenţe, care
sunt definite fiecare la art. 220 (164) şi următoarele din TCE. Practic, ele corespund diferitelor tipuri de
acţiuni, care vor fi tratate ulterior. Independent de această limitare, activitatea CJCE priveşte intregul
drept comunitar10, practic – toate sectoarele justiţiei. În cadrul competenţelor atribuite, jurisdicţia CJCE
este şi obligatorie.
Curtea are în principal atribuţii jurisdicţionale, dar poate avea şi atribuţii consultative, atunci
când este solicitată să-şi dea avizul la încheierea unui acord internaţional 11 sau când se pune problema
revizuirii tratatelor comunitare.

7
În faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau prin poştă, la primire fiind înscrisă în registrul Curţii; preşedintele
desemnează judecătorul raportor al cauzei, care urmăreşte desfăşurarea cauzei şi investighează
anumite aspecte; se notifică pârâtului cererea, acesta având termen pentru depunerea unui memoriu în apărare; în fine, fiecare parte poate
depune un memoriu suplimentar, care să precizeze pretenţiile respectiv apărările lor.
8
Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor, pledoariile părţilor şi concluziile avocatului general.
9
art. 164 CEE, 146 CEEA şi 31 CECA.
10
Deşi în TratatulUE (TUE), competenţele CJCE sunt destul de limitate.
11
Prin aviz, Curtea se pronunţă cu privire la compatibilitatea dispoziţiilor din acord cu tratatele comunitare.

7
 a) Atribuții jurisdicționale:
 atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile contra unei
instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau când
interpretează tratatele comunitare;
 atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor
comunitare şi judecând recursurile funcţionarilor comunitari;
 atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect
acordarea daunelor interese;
 atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date
de Tribunal.
b) Atribuţii consultative,
Întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor comunitare sau a
încheierii unor acorduri internaţionale.
Curtea acţionează:
▪ ca o instanţă administrativă atunci când controlează legalitatea actelor comunitare şi judecă
recursurile funcţionarilor comunitari;
▪ ca o instanţă constituţională, atunci când interpretează tratatele comunitare sau judecă
recursurile împotriva unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate;
▪ ca o instanţă civilă, când judecă litigiile ce au ca obiect acordarea de daune-interese şi ca
instanţă de apel, când soluţionează recursurile introduse împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunal 12.
Prin Tratatul de la Lisabona, competenţele Curţii privind verificarea conformităţii legislaţiilor
naţionale cu dreptul comunitar sunt extinse asupra a numeroase aspecte incluse în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne. De asemenea, Curtea poate să impună penalităţi mai mari statelor membre pentru
încălcarea dreptului european.
2.5 Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie
a) Procedura întrebărilor preliminare
Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt
instanţele de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a
legislaţiei Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale pot şi uneori trebuie
să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să clarifice un aspect privind interpretarea dreptului
Uniunii, în scopul de a le permite, de exemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul
Uniunii. Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul
validităţii unui act de dreptul Uniunii.
Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei ordonanţe
motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul
aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură obligatorie pentru celelalte instanţe
naţionale sesizate cu o problemă identică.
Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean
european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl privesc. Într-adevăr, cu toate că această
cerere nu poate fi formulată decât de o instanţă judecătorească naţională, toate părţile din procedura în
faţa acesteia din urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii pot participa la procedura iniţiată la Curtea
de Justiţie. Astfel, mai multe principii importante ale dreptului Uniunii au fost proclamate în urma unor
întrebări preliminare, adresate uneori de instanţele judecătoreşti naţionale de rang inferior.
b) Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
Această acţiune permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de către statele membre a
obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Sesizarea Curţii de Justiţie este precedată de o
procedură prealabilă iniţiată de Comisie prin care se dă statului membru vizat posibilitatea de a răspunde

12
Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001, p. 140; Dacian Cosmin Dragoş, op. cit,
p. 88.

8
motivelor invocate împotriva sa. Dacă această procedură nu determină statul membru să îşi
îndeplinească obligaţiile, poate fi introdusă la Curtea de Justiţie o acţiune privind încălcarea dreptului
Uniunii.
Această acţiune poate fi introdusă fie de Comisie – cazul cel mai frecvent întâlnit în practică -,
fie de un stat membru. În cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul este
obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă, în urma unei noi sesizări din partea Comisiei, Curtea
de Justiţie constată că statul membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune
plata unei sume forfetare și/sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care
nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului
membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a
neîndeplinirii obligațiilor.
c) Acţiunea în anulare
Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei instituţii, al unui
organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu regulament, directivă, decizie). Curtea de
Justiţie este singura competentă să soluţioneze acţiunile introduse de un stat membru împotriva
Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului (cu excepţia actelor acestuia din urmă în materie de
ajutoare de stat, dumping sau competenţe de executare) sau pe cele introduse de o instituţie a Uniunii
împotriva unei alte instituții. Tribunalul este competent să judece, în primă instanţă, toate celelalte
acţiuni de acest tip şi îndeosebi acţiunile introduse de persoane private.
d) Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona
Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a unui organ, a
unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acţiune nu poate fi introdusă decât
după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci când s-a constatat nelegalitatea abținerii,
instituţia în cauză trebuie să pună capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate. Competenţa de a
judeca acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul în
funcţie de aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare.
e) Recursul
Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate împotriva
hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Dacă recursul este admisibil şi fondat, Curtea de Justiţie
anulează decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în stare de a fi judecată, Curtea poate să o
reţină spre soluţionare. În caz contrar, aceasta trimite cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia
pronunţată de Curte în recurs.
f) Reexaminarea
Deciziile Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor
Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei
reexaminări din partea Curţii de Justiţie în condițiile prevăzute în Protocolul privind Statutul Curții de
Justiție a Uniunii Europene.
2.6 Tribunalul
Actul Unic European(AUE) (1986) a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de Justiţie,
care să judece în primă instanţă litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii
comunitari. Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ
comunitar chemat să “asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”. Tratatul
de la Lisabona include Tribunalul şi tribunalele specializate în componenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, alături de Curtea de Justiţie.
2.6.1 Componenţă, organizare şi funcţionare
Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie. Tribunalul are
dreptul de a-şi stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu acordul Curţii de Justiţie şi cu
aprobarea Consiliului; întrucât aceste reguli nu au fost încă stabilite, Statutul Curţii de Justiţie se aplică
şi în cazul Tribunalului.

9
 Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, în Marea Cameră sau în plen. Procedura
de judecată este aceeaşi, cu deosebirea că Tribunalul poate renunţa la faza scrisă.
Prin Tratatul de la Lisabona au fost înlocuite camerele jurisdicţionale înfiinţate pe lângă
Tribunalul de Primă Instanţă prin Tratatul de la Nisa, cu tribunale specializate pe lângă Tribunal.
Înfinţarea acestor tribunale specializate este decisă de Parlamentul European şi Consiliu,
hotărând prin procedura legislativă ordinară. Acestea au competenţa de a judeca în primă instanţă
anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui
recurs la Tribunal, limitat la chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul privind înfiinţarea
tribunalului specializat prevede aceasta, şi la chestiuni de fapt.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, numărul de judecători ai Tribunalului se
stabileşte prin Statului Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Conform site-ului oficial al Curtii de Justitie a Uniunii Europene, Tribunalul este compus din cel
puţin un judecător pentru fiecare stat membru (27 în 2007). Judecătorii sunt numiţi de comun acord de
către guvernele statelor membre pentru un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit. Judecătorii îl aleg
dintre ei pe preşedintele Tribunalului pentru o perioadă de trei ani. Aceştia numesc un grefier pentru o
perioadă de 6 ani. Poate fi prevăzută existenţa avocaţilor generali. Până când vor fi instituiţi avocaţii
generali, atribuţiile acestora sunt îndeplinite de judecători.
Judecătorul care exercită atribuţia de avocat general nu poate participa la pronunţarea hotărârii în
cauza respectivă.
2.6.2. Competenţa Tribunalului
În competenţa Tribunalului intră judecarea în primă instanţă a acţiunilor de mai jos, dacă nu sunt
atribuite unui tribunal specializat sau rezervate prin statut Curţii de Justiţie:
 controlul de legalitate al actelor legislative sau al altor acte adoptate de instituţiile şi organele
 comunitare, destinate să producă efecte juridice faţă de terţi;
 acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare;
 contenciosul funcţiei publice comunitare;
 litigii privind repararea unor prejudicii cauzate de instituţiile comunitare sau agenţii Uniunii
în exercitarea funcţiunilor lor;
 în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept
privat încheiat de Uniune sau în numele ei.
Totodată, Tribunalul este competent să judece acţiunile formulate împotriva deciziilor
tribunalelor specializate.
Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile comunitare, de
statele membre sau de Banca Central Europeană sunt de competenţa Curţii de Justiţie.
Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o curte de
apel dintr-un sistem de drept naţional. Astfel, hotărârile Tribunalului pot fi atacate cu recurs, motivat
numai pe probleme de drept13, în faţa Curţii de Justiţie. Dacă recursul este fondat, cauza se rejudecă de
către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului, care trebuie să ţină seama de modul în care
Curtea a rezolvat problemele de drept
2.7. Tribunalul Funcției publice
2.7.1. Componență
Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene este compus din şapte judecători numiţi de
Consiliu, pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidatură şi după
obţinerea avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre foştii membri ai Curţii de
Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre jurişti a căror competenta este notorie.

13 Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de către tribunal, iregularităţi de
procedură vătămătoare pentru parte.

10
 Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri echilibrate a
Tribunalului Funcţiei Publice, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în privinţa
resortisanţilor statelor membre şi a sistemelor juridice naţionale.
Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o
perioadă de trei ani, mandat ce poate fi reînnoit.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere compuse din trei judecători. Cu toate acestea,
atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi trimisă
în faţa plenului. În plus, în situaţiile determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul
Funcţiei Publice poate soluţiona cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format
dintr-un judecător unic.
Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani. Tribunalul Funcţiei Publice dispune
de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru alte necesităţi administrative şi
lingvistice.
2.7.2 Competență
În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa specializată în
materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene. Această competenţă a fost exercitată
anterior de Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989, de Tribunal.
Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii săi,
conform articolului 270 TFUE, ceea ce reprezintă aproximativ 120 de cauze pe an, în condiţiile în care
personalul instituţiilor Uniunii este compus din aproximativ 35 000 de persoane. Aceste litigii au drept
obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea
carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate,
accidente de muncă, alocaţii familiale etc.).
Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenții și personalul lor,
pentru care competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene [de exemplu, litigii între
Europol, Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) sau Banca Europeană de Investiții
și agenții acestora].
Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi agenţii lor.
Hotărârile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul unui recurs limitat la
probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.
Procedura în faţa Tribunalului Funcției Publice se desfăşoară conform dispoziţiilor din Statul
Curţii de Justiție a Uniunii Europene, în special a celor cuprinse în anexa I la acesta, precum și din
propriul său regulament de procedură, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007.
În principiu, procedura cuprinde o fază scrisă şi o fază orală.
a) Faza scrisă
O cerere introductivă scrisă de un avocat și adresată grefei declanşează procedura. Cererea
introductivă este comunicată de către grefier părţii adverse, care dispune de un termen pentru a depune
un memoriu în apărare. Tribunalul Funcției Publice poate hotărî că este necesar un al doilea schimb de
memorii scrise.
Orice persoană care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului
Funcției Publice, precum şi statele membre şi instituţiile Uniunii Europene pot interveni în procedură.
Intervenientul depune un memoriu, prin care urmăreşte susţinerea sau respingerea concluziilor uneia
dintre părţi, la care părţile pot ulterior să răspundă. În anumite situaţii, intervenientul poate să îşi
prezinte observaţiile şi în cadrul fazei orale.
b) Faza orală
În timpul fazei orale are loc o şedinţă publică. În cadrul acesteia, judecătorii pot adresa întrebări
reprezentanţilor părţilor şi, dacă este cazul, chiar părţilor. Judecătorul raportor întocmește un raport
pregătitor de ședință, care conţine elementele esenţiale ale cauzei şi indică aspectele pe care părţile
trebuie să se concentreze în pledoarii. Acest document este pus la dispoziţia publicului în limba de
procedură.

11
 Judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către judecătorul raportor.
Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.
Procedura la Tribunalul Funcției Publice este scutită de taxe. În schimb, onorariul avocatului,
care are dreptul să îşi exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat membru şi care trebuie să
reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului Funcției Publice. Cu toate acestea, o parte poate solicita
să beneficieze de asistenţă judiciară în cazul în care se află în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor
de judecată.
În orice stadiu al procedurii, începând din momentul depunerii cererii introductive, Tribunalul
Funcției Publice poate încerca să faciliteze soluţionarea amiabilă a litigiilor.
2.7.3 Măsurile provizorii
Introducerea unei acţiuni la Tribunalul Funcției Publice nu are ca efect suspendarea executării
actului atacat. Cu toate acestea, Tribunalul Funcției Publice poate să dispună suspendarea executării
acestuia sau să prescrie alte măsuri provizorii. Preşedintele Tribunalului Funcției Publice sau, dacă este
cazul, un alt judecător delegat cu luarea măsurilor provizorii se pronunţă asupra unei astfel de cereri prin
ordonanţă motivată.
 Măsurile provizorii se dispun numai dacă sunt întrunite trei conditii:1. acţiunea principală
trebuie să pară, la prima vedere, întemeiată;
 Solicitantul trebuie să dovedească împrejurările care determină urgenţa măsurilor, în lipsa
cărora ar suporta un prejudiciu grav şi ireparabil;
 Măsurile provizorii trebuie să ţină seama de punerea în balanţă a intereselor părţilor şi a
interesului general.
Ordonanţa are caracter provizoriu şi nu prejudecă fondul asupra căruia Tribunalul Funcţiei
Publice se pronunţă în acţiunea principală. În plus, aceasta poate fi atacată cu recurs în faţa Tribunalului.
Limba în care este redactată cererea introductivă, care poate fi una dintre cele 23 de limbi
oficiale ale Uniunii Europene, va fi limba de procedură în cauza respectivă.
Dezbaterile care au loc cu ocazia fazei orale a procedurii beneficiază de interpretare simultană, în
funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează fără interpret
într-o limbă comună, limba franceză.

3. Curtea în viața cetățeanului Uniunii14

Din miile de hotărâri pronunţate de Curte, cea mai mare parte, în special cele pronunţate cu titlu
preliminar, au în mod vădit consecinţe importante în viaţa de fiecare zi a cetăţenilor Uniunii. Unele
dintre aceste hotărâri sunt citate în continuare, cu titlu de exemplu, pentru domeniile cele mai importante
ale dreptului Uniunii.
 libera circulaţie a mărfurilor
 libera circulaţie a persoanelor
 libera prestare a serviciilor
 egalitatea de tratament şi drepturile sociale
 drepturile fundamentale
 cetăţenia uniunii.

14
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/

12
 4. Concluzii

Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel ai Comunităţii presupune existenţa unor garanţii
jurisdicţionale ce trebuie să intre în funcţiune în situaţia contestării sau punerii în aplicare a legislaţiei
Comunitare.
Curtea de Justiţie, ca instituţie jurisdicţională a Comunităţii, reprezintă coloana vertebrală a
acestui sistem de garanţii. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului
comunitar in fiecare Stat Membru, menţinerea sa ca sistem comunitar şi aplicarea sa în mod identic
tuturor celor care i se supun în toate imprejurările. Curtea de Justiţie joaca un rol esenţial în cadrul
sistemului instituţional stabilit prin Tratate.În mod deosebit, Curtea are rolul de a menţine echilibrul
între prerogativele instituţiilor comunitare pe de o parte si între prerogativele conferite Comunităţii şi
cele păstrate de statele membre pe de altă parte. În exercitarea atribuţiilor sale de revizuire, Curtea este
deseori chemată să hotarască în probleme de natura constituţională sau de importanţă economică majoră.
Având în vedere creşterea numărului de cauze aduse în faţa sa spre soluţionare, prin reforma
preconizată, în ce priveşte atribuţiile acestei instituţii, vizează deblocarea activităţii Curţii prin
reducerea chestiunilor prejudiciale soluţionate la acest nivel şi responsabilizarea treptată a judecătorilor
naţionali în procesul de interpretare a dreptului comunitar.De asemenea , se doreşte sesizarea directă a
Curţii numai cu acele recursuri considerate esenţiale pentru buna funcţionare a Uniunii Europene.

13
 BIBLIOGRAFIE

1. Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001
2. Octavian Manolache, Drept comunitar, ediţia a III-a revăzută, Ed. ALL BECK, 2001
3. Augustin Fuerea, Instituţii europene, Bucureşti, 2002
4. O Manolache, Tratat de drept comunitar, Ed.a V-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006
5. http://www.amosnews.ro/2009/Tratatul_de_la_Lisabona
6. Principalele inovaţii ale Tratatului de la Lisabona, Ministerul Afacerilor Externe, 2010
7. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 13.4.2010 Modificări ale regulamentului de procedură
al Curţii de Justiţie
8. http://curia.europa.eu

14