FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

MASTER – PUTEREA EXECUTIVĂ ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ (PEX)

FORMĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNT CU FRECVENȚĂ – ANUL 2

Proiect la disciplina :
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI DREPTUL PUTEREA PROCEDURILOR

PRINCIPIUL LEGALITĂȚII.

Lect. Univ. Dr. : Gabriela Varia

Masterandă : Stoica Theodora-Ioana

 1. ASPECTE INTRODUCTIVE.

Prezenta lucrare își propune și își însușește rolul de a analiza și de a dezvolta în mod
amănunțit caracteristicile, dar și evoluția în societate a unuia dintre cele mai importante
principii de la noi din țară, și anume Principiul legalității, acesta fiind în esență, “piatra”
oricărei societăți libere și democratice, dar și principiul fundamental al organizării și
funcționării administrației publice al oricărui stat de drept.

Este esențial de menționat faptul că cercetarea evoluţiei Principiului legalității are atât o
importanță istorică, pur teoretică, cât și una practică, deoarece cunoașterea ei contribuie la o
mai bună înţelegere a faptului că acest principiu reflectă relațiile de echilibru și de colaborare
ce se stabilesc între puterea executivă și puterea legislativă, administrația publică devenind un
autor important de reguli de drept.

Motivul pentru care am ales această temă a fost acela de a pune în lumină greutatea
Principiului legalității, în raport cu celelalte principii specifice administrației publice, dar și
a relațiilor existente între acestea, în scopul aprofundării și înțelegerii ideii potrivit căreia
regulile juridice care sunt emise de administrație trebuie să aibă o fundamentare legală și
trebuie să fie conforme atât cu normele legale în vigoare, cât și cu cele constituționale, care au
ca nucleu central respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Mai mult decât atât, am dorit să dezvolt toate aspectele esențiale ce fac referire la
Principiul legalității administrației publice și de asemenea am considerat că este
important să dezbatem împreună ........................................

Am ales şi tratat cu interes această temă deopotrivă fundamental și utilă, cu dorinţa de a

aduce un plus de cunoaştere Principiului legalității în administrația publică. Tema este
incitantă prin actualitatea, extinderea şi importanţa ei, necesitând o laborioasă muncă de
cercetare şi documentare, de coroborare şi asamblare a informaţiilor şi cunoştinţelor necesare
dezvoltării ei.
 Legalitatea este acel principiu fundamental al fenomenului administrativ, activitatea
administrației publice subordonându-se, în vederea realizării interesului public general ce
este exprimat prin voința poporului transpusă prin lege. Așadar, actele administrative, în
virtutea acestui principiu, trebuie să respecte legea, această respectare întindându-se totodată
și asupra normelor juridice care sunt emise de autoritățile administrative ierarhic superioare.
Distingem surse scrise și nescrise ale legalității administrative.
În activitatea pe care o desfășoară, atât organele, cât și autoritățile administrației
publice sunt obligate să facă cunoscute regulile de drept, să efectueze diverse controale prin
care să verifice respectarea normelor de drept, dar și să ia măsurile legale care se impun în
situația în care aplicarea normelor dreptului nu este posibilă fără intervenția administrației
publice.Totodată, în cadrul activității pe care o desfășoară, acestea sunt obligate să respecte
conţinutul legii, în sensul de a emite sau adopta acte administrative în vederea organizării şi
executării legii, fără însă a o modifica sau completa.“Actele administrative normative1” ale
organelor administraţiei publice centrale şi locale trebuie să fie conforme legii, iar “actele
administrative individuale2” trebuie să fie emise în conformitate şi cu actele administrative
normative, respectându-se ierarhia acestor acte.Administraţia publicănu poate face decât
ceea ce legea îi permite. Fie că ne aflăm în prezenţa activităţii de prestaţie, fie că ne aflăm în
prezenţa activităţii de dispoziţie, activitatea administraţiei publice trebuie să fie
fundamentată în drept, Principiul legalităţii stă la baza controlului de legalitate al
administraţiei publice, incluzând şi posibilitatea celui nemulţumit să se adreseze justiţiei
pentru verificarea legalităţii actelor administrative.Aprecierea legalității actelor și faptelor
administrative se face prin raportatarea acestora la un act normativ preexistent emis de o
autoritate superioară celei de la care emană actul sau faptul administrativ.

Există două consecințe atunci când discutăm despre obligația respectării legilor în
activitatea administrației publice, și anume : una pozitivă (administrația publică este cea care
ia toate măsurile ce sunt necesare în scopul aplicării legilor) și alta negativă (administrația
publică nu poate să ia nicio decizie care ar încălca legea), totul desfășurându-se în așa fel încât
să nu fie atins spiritul de inițiativă al administrației publice, lăsându-i acesteia libertate de
acțiune, în special în ceea ce privește situațiile excepționale ori activitățile de tip special.

1. CADRUL LEGAL ȘI DEFINIȚIE.

Noțiunea de principiu poate fi definită (în sens general) ca fiind acea idee fundamentală
normă de conduită ori lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică ori un sistem
politic sau juridic. În sens strict juridic, din punctul de vedere al dreptului administrativ,
principiile acestei ramuri a dreptului reprezintă “acele idei fundamentale, călăuzitoare ale
organizării şi activităţii administraţei publice3”.

1 Sunt actele autorităţilor publice care conţin dispoziţii generale şi impersonale şi care se adresează unui număr
nedeterminat de persoane;

2Sunt actele autorităţilor publice care conţin dispoziţii concrete şi care produc drepturi şi obligaţii în beneficiul
sau în sarcina unor persoane dinainte determinate;

3Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 8-9;
 Cu titlu prealabil, notăm faptul că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului
administrativ, respectiv : Principiul legalității(sub forma Principiului supremației legii/
dreptului), este consacrat la nivel constituțional, cu titlu general, în cuprinsul art. 1, alin. (5)
din Constituția Românieirevizuită, acesta menționând faptul că : „În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie 4”, iarcu titlu special, în cuprinsul
art. 139, alin. (1) din Constituția României, dispoziții în acord cu care, „Impozitele, taxele și
orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se
stabilesc numai prin lege5”, chiar textul legii fundamentale sugerând aplicabilitatea
semnificativă a acestui principiu în domeniul contenciosului administrativ și fiscal.

Principiului legalității organizării și funcționării administrației publice locale își are

izvorul în Constituția României revizuită, în prevederile cuprinse în Titlul II – Drepturile,
libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul I – Dispoziții comune, care, în art. 16,
alin. (2) statuează obligația că toată lumea trebuie să se supună legii.

Egalitatea în drepturi ARTICOLUL 16

2) Nimeni nu este mai presus de lege.

Art. 6 din Codul administrativ consacră Principiul legalității, pe care îl definește în

materie administrativă după cum urmează : „Autoritățile și instituțiile administrației publice,
precum și personalul acestora, au obligația de a acționa cu respectarea prevederilor legale
în vigoare și a tratatelor și a convențiilor la care România este parte 6”.Apreciem în acest
context că, prin definirea acestui principiu în Codul Administrativ ca fiind o obligație
generală a destinatarului normei (instituții, autorități publice și personalul acestora) în sensul
de a respecta legea lato sensu, Codul Administrativ nu face niciun pas înainte.Suntem de
părerecă ar fi util în materie administrativă caacest principiu să se circumstanțieze în primul
rând din perspectiva instituirii unei reguli a partajării stricte de competențe între autoritățile și
instituțiile administrației publice (în sensul că fiecare autoritate și instituție publică va
exercita atribuțiile ce îi sunt conferite prin actele normative sau statutele ce îi guvernează
activitatea, în limitele instituite prin lege).

Legalitatea derivă din normele constituționale și figurează distinct în Legea nr.

215/2001 privind administrația publică locală, alături de Principiile
descentralizării,autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publiceeligibilității
administrației publice locale și alconsultării cetățenilor în probleme de interes deosebit,
ca principii de bază ale organizării și funcționării administrației publice locale din România.

PUTEREA DISCREȚIONARĂ.
Activitatea administraţiei publice se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu legea,
urmărindu-se organizarea şi executarea în concret a acesteia. Având puteri discreţionare,
adică puterea de a opta/ între mai multe cursuri de acţiune şi decizii, este necesar ca

4Constituția României revizuită, art. 1, alin. (5);

5Constituția României revizuită, art. 139, alin. (1);

6Coduladministrativ, art. 6;
administraţia publică, în exercitarea competenţelor sale, să îşi circumscrie activitatea între
limitele legii.Depășirea puterii discreționare reprezintă încălcarea legalității și un exces de
putere din parte administrației publice. Legalitatea este o garanție a respectării drepturilor și
libertăților cetățenești, dar și a bunei funcționări a autorităților statului. În conținutul
Principiului legalității este precizată limita acțiunii administrative, acest fapt presupunând
obligația administrației publice de a acționa în sensul efectiv al respectării legii (actul
administrativ nu trebuie să contravină regulilor de drept generale și impersonale care îi sunt
aplicabile). Accentuăm totodată faptul că relațiile :LEGALITATE – PUTERE
DISCREȚIONARĂ – CONTROLUL INSTANȚELOR DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV reprezintă o problemă fundamentală a statului de drept, deși existența
unei puteri discreționare nu este în contradicție cu Principiul legalității.
PREFECT.
În tot acest context, se ridică problema clarificării statutului, rolului și atribuțiilor
prefectului, în sensul creșterii eficienței reprezentării Guvernului la nivel local și sub aspectul
exercitării controlului de legalitate. Activitatea de control a legalității actelor autorităților
administrației publice locale a evidențiat o serie de aspecte importante cu privire la:
 suspendarea de drept a actelor atacate de prefect;
 opționalitatea plângerii prealabile;
 capacitatea instituțională deficitară;
 necorelarea legislativă privind actele supuse controlului de legalitate;
 lipsa prevederii de sancțiuni pentru nerespectarea termenelor de transmitere a actelor
administrative de către secretarul unității administrati-teritoriale;
 posibilitatea afectării intereselor colectivităților locale ce efect al exercitării
controlului de legalitate asupra unora dintre actele administrative emise de către
autorităţile publice locale;

FUNDAMENTUL ACȚIUNII ADMINISTRATIVE.

Presupune faptul că administrația publică nu poate acționa prin emiterea de acte juridice
decât atunci când este abilitată printr-o normă de drept, numai dacă este competentă să o facă.
Administrația publică este obligată să acționeze în mod permanent pentru a fi restabilită
legalitatea efectivă. Această obligație are o dublă exigență, și anume : unaPOZITIVĂ
(presupune aplicarea legii) și alta NEGATIVĂ (constă în neluarea unei decizii ce ar
contraveni legii).

Semnificaţia de bază a acestui principiu al dreptului administrativ constăîn

subordonarea administraţieiConstituţiei Românieişi legii. „Statul de drept” nu înseamnă
pur şi simplu o legalitate formală ce asigură regularitatea şi coerenţa în instaurarea şi punerea
în aplicare a ordinii democratice, ci şi “o deplină acceptare a valorii supreme a persoanei
umane, cetăţenilor împotriva arbitrariului, incoerenţei şi ineficacităţii acţiunii autorităţilor
publice7”.

Acest tip de “garanţie” funcţioneză atâtîndreptul intern, câtșila niveluldreptuluieuropean,

organismeleUniuniiEuropenefiindînsărcinatesăacționezedoarînacelesfere care sunt clar
delimitate, darșistabiliteprinintermediuldiferitelorprevederiformale. Este creatastfel o

7Rozalia Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 52;
punteîntredreptulnaționalșiceleuropean, care vaasigurapreluareaîndreptul intern șiaaltor
principii care se circumscriuPrincipiuluilegalității. Este important de
menționatfaptulcăunuldintrebeneficiilemajoreale aderării României la Uniunea
Europeană îl reprezintăreîntoarcerea sistemului de drept românesc la principii, a căror
respectare este esenţială într-o societate democratică, într-un stat de drept, întrucât, principiile
sunt cele care dau certitudine şi autoritate unui sistem de drept, ele izvorând chiar din
realităţile sociale.

Respectarea Principiului legalităţii nu înseamnă însă numai conformitatea actelor

administrative cu legile interne, dar şi cu normele de drept european. În acest sens, art. 148,
alin. (3) din Constituţia României revizuită prevede că, urmare a aderării ţării noastre la
Uniunea Europeană, „prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile
interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare8”. În plus, legalitatea actelor
administrative presupune conformitatea lor şi cu principiile generale ale dreptului
administrativ (cum ar fi : predictibilitatea normelor juridice, încrederea legitimă a cetăţenilor
în organele administrative, siguranţa juridică, egalitatea, proporţionalitatea9, nediscriminarea)
create şi promovate de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de Justiţie şi de cea a
Curţii Europene a Drepturilor Omului, unele dintre ele fiind codificate de Tratatul de la
Lisabona10 şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Edificatoare, în acest sens, este Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

care, în art. 21, alin. (2), impune judecătorului naţional obligaţia de a verifica legalitatea
actelor administrative prin raportarea acestora la dreptul european, deci implicit şi la
principiile de drept european, care au prioritate. Principiul legalităţii presupune ca
prevederile dreptului intern să fie suficient de accesibile, precise şi previzibile, trebuind să fie
interpretate şi aplicate în conformitate cu standardele Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului.

2. RAȚIUNEA IMPUNERII PRINCIPIULUI LEGALITĂȚII.

Menționăm faptul că la nivelul statului, privit ca o organizație, Parlamentul este

autoritatea decizională. Întrucat forma de manifestare în concret a activității Parlamentului o
constituie legile, în contextul analizei pe care am decis să o facem, noțiunea delege este
sinonimă cu decizie. Astfel că principiul legalității impune de fapt obligația ca administrația
publică locală să respecte întocmai litera și spiritul deciziilor luate de Parlament, ca organ de
conducere a țării. Considerăm că funcționarea unei organizații, indiferent de mărimeași scopul

8Constituția României revizuită, art. 148, alin. (3);

9Acest principiu desemnează că legalitatea regulilor interne/comunitare este supusă condiţiei ca mijloacele
folosite să fie corespunzătoare obiectivului urmărit şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge acest
obiectiv. În acest sens, a se vedea Marius Andreescu, Proporţionalitatea – principiu constituţional, în revista
Dreptul, nr. 2/2010, p. 76;

10Tratatul de la Lisabona (de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene) a fost semnat la 13 decembrie 2007, a fost ratificat de România prin Legea nr. 13/2008 şi
a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009;
său, este asigurată prin exercitarea a trei funcții de bază, a căror relaționare este reflectatăîn
diagrama de mai jos:

3. CATEGORIILE DE ACTE NORMATIVE CU FORȚĂ JURIDICĂ

SUPERIOARĂ A CĂROR RESPECTARE ESTE CERUTĂ DE PRINCIPIUL
LEGALITĂȚII.

Dacă am lua în considerare întepretarea stricto sensu a noțiunii legalității, am deduce

faptulcăactele normative față de care Principiullegalitățiiceresupunere sunt legile. Așadar,
acteleșifaptele administrative trebuiesă se conformezecerințelorlegii, legea, ca formă de
oficializare a deciziilorce sunt adoptate de Parlamentînexercitareafuncției sale de conducere a
statului.

Suntem de părerecăscopulPrincipiuluilegalitățiiesteacela de aasigura ca deciziileluate de

autoritatea de decizie a statului sunt respectateșiimplementateîntocmai pe tot teritorulacelui
stat. Deoareceimplementareadeciziiloresteasigurată de acteleșifaptele administrative, ca formă
de manifestareînconcret a administrațieipublice locale, rezultăcăacestea din urmă sunt
supuserespectăriiPrincipiuluilegalității. Față de aceastăconstatare deduce
căobligativitateimpusă de Principiullegalitățiiexcedcadrullegilorși se referă la
toatecategoriile de acte normative prin care se adoptădecizii de conducereastatului.

Întrucâtțara nu poaterămâneneguvernatășiavândînvederemodul de funcționare a

Parlamentului, care nu are o activitatepermanentă, ci funcționeazăînsesiuni, se
puneîntrebarea : “Ce se întâmplăînperioadeleîn care
Parlamentulesteînvacanțăparlamentarăsau se aflăînimposibilitatea de a legifera /
decide ?”PentruacesteperioadeParlamentulasigurăcontinuitateaprocesului decisional
prinmandatareaGuvernului. Astfel, Parlamentulemite o lege special de
abilitareînbazacăreiacontinuitateaprocesuluidecizionalesteasigurată de Guvernprinordonanțe
simple.

ÎnafaraOrdonanțelor simple emiseînbazalegiispeciale de împuternicireadoptată de

Parlament, ConstituțiaRomânieiconsfințeștedreptulGuvernului de aemiteOrdonanțe de
urgență. Așadar, înafaracelortreicategorii de acte normative care sunt adoptate de
Parlamentșipoartăîndenumirealorsintagma de lege, însistemulromânesc de dreptexistă o
categorie de acte assimilate legilor, șianume :ordonanțeleGuvernului. Categoriile de acte
normative față de care Principiullegalitățiiinstituieobligația de supunere sunt sintetizateastfel
:
  Constituția este izvorul de drept si actul normativ cu forțăjuridicăsupremă,
căreiatrebuiesăi se supunătoatecelelalteacte normative, acestea din urmă sunt elaborate
și applicate înspiritulșiliteraConstituției;
 Legile constituționale reprezintă categoria de legi prin care se modifică normele
constituționale și ele au aceeași forță juridică ca și Constituția;
 Legile organice reglementează primar cele mai importante raporturi sociale (art. 73,
(3) din Constituția României), fiind o prelungire a materiei constituționale sunt
supranumite “legislatii constituționale secundare” sau “subconstituții”.
 Legile ordinare reglementează în mod primar orice domeniu de activitate al relațiilor
sociale, cu excepția celor rezervate legilor organice, iar în mod secundar
reglementează orice domeniu de activitate, în acest caz fiind subordonate legilor
organice;
 Ordonanțele Simple ale Guvernului pot fi emise în domenii care nu fac obiectul de
reglementare al legilor organice și numai în afara sesiunilor parlamentare. Ordonanțele
simple se emit în baza delegării legislative pe care Parlamentuș o dă Guvernului
printr-o lege specială de abilitare.
 Ordonanțele de Urgență ale Guvernului pot fi emise în toate domeniile,
inclusiv al legilor organice și în timpul oti în afara sesiunilor parlamentare. Abilitarea
Guvernului de a emite Ordonanțe de urgență este dată de textul constituțional.
Arhitectura sistemului românescde drept, organizat în funcție de criteriul forței juridice a
actelor normative, are următoarea structură :
1. Constituția;
2. Tratatele internaționale privind drepturile omului;
3. Legile organice;
4. Legile ordinare;
5. Ordonanțele de Guvern (OG și OUG);
6. Hotărârile de Guvern (HG);
7. Actele administrațieipublicecentraleși locale.

Actele normative cu forță juridică superioară față de care Principiul legalității cere
supunere sunt situate la punctele 1,2,3,4 și 5, în timp ce, legislația de implementare,
categoriile de acte normative care trebuie să se supună sunt cele situate la punctele 6 și 7.
Studiind procedura de abilitare a Guvernului de a emite ordonanțe de Guvern si domeniile pe
care le reglementeaza acestea, mai observăm că ierarhia juridicăîntre categoriile de acte
situate pela punctele 3, 4și 5, respectiv, legile organice, legile ordinare și ordonanțele de
Guvern, nu mai este chiar atât de evidentă. Nu este și cazul Hotărârilor de Guvern care în mod
clar au un caracter secundar și deci se subordonează categoriilor de acte normative mai sus
menționate. Hotărârile de Guvern sunt asimilate legilor, întrucât HG-urile asigură executarea
în cocnret a legilor, conțin detalii precise pentru transpunerea în practică a deciziilor având un
caracter mai concret și o forță juridică mai mică decât legile și Ordonanțele de Guvern. Astfel,
actele normative cu forță juridică mai mică trebuie să fie conforme cu spiritul și litera actelor
normative cu forță juridică superioară. Actele administrative trebuie să se subordoneze
Constituției și legilor constituționale, organice, ordinare și Ordonanțelor de Guvern simple și
de urgență. Această condiție antrenează următoarele consecințe :

 Prevederile actelor administrative trebuie să fie conforme cu dispozițiile legilor și

Ordonanțelor de Guvern;
  prevederile actele administrative nu pot derogașinu pot contrazice prevederile legilor
și Ordonanțelor de Guvern;
 actele administrative au rolul de a organiza executarea legilor și Ordonanțelor de
Guvern;
 actele administrative detaliază până la cele mai concrete detalii și asigură
implementarea efectivă a legilor și Ordonanțelor de Guvern (execută in concret);

Extinzând cele de mai sus și la faptele administrative, arătăm că Principiul legalității

presupune ca actele și faptele administrative nu pot conține dispoziții ori acțiuni contrare
legilor, cu alte cuvinte, ele trebuie să se supună cu rigurozitate și să fie în perfectă
concordanță cu litera și spiritul legilor. Legalitatea unei măsuri constă în valoarea sa juridică
în raport cu reglementarea preexistentă pentru a cărei implementare cocnretă se adoptă
măsura în discuție. Calitatea opusă legalității este ilegalitatea. În funcție de felul cum
administrația publică va acționa sau nu în sensul impus de lege, măsura, actul sau faptul
administrativ, va fi apreciată ca legală sau ilegală.

4. CONCLUZII.

În consecință, Principiul legalității reprezintă o aplicație a Principiului

constituțional : “Nimeni nu estemaipresus de lege.”

Conținutulformulării “nimeni” are ca sferă de cuprindereatâtpersoanelefizice,

câtșipersoanelejuridice, inclusivcolectivitățile locale șiautoritățile care
gestioneazăintereseleacestora. Astfel, PrincipiulConstituțional se aplicăcorespunzător la
întreagaactivitateaadministrațieipublice locale. În mod corespunzător,
Principiullegalitățiireprezintă un instrument de realizare a douădeziderate la
nivelulstatuluiunitar. Pe de o parte, asigurărealizareaordinii de drept, iar pe de
altăpartegaranteazămenținereacaracteruluiunitar al statuluiși al caracterului uniform al
activitățiiadministrațieipublice locale care esteconstrânsăsă se
încadrezeînlimitelegeneralestabilite de dispozițiilelegale.
ÎntimpceParlamentulesteorganuldecizional al statului, iardeciziile sale îmbracă forma legilor,
administrațiapublicăasigurăimplementareaacestordeciziiprinacteleșifaptele administrative.

Întrucâtactivitatea de implementaretrebuiesărespecte cu rigurozitatedeciziileluate care

îmbracă forma legilor, atunciactivitateaadministrațieipublice locale trebuiesă fie conformă cu
literașispiritullegilor, cerințăimpusă de Principiullegalității. Atuncicândsperămcă o
măsurăîntreprinsă de administrațiapublicălocalăestelegală, verificăm de
faptdacăaceastamăsurăesteconformă cu deciziilorluate de autoritatea care conduce țara,
Parlamentul.
Statul trebuie să fie un stat guvernat de lege. Statul trebuie să stabilească cu precizie limitele
competenţelor sale sub forma legii, aşa cum face în privinţa libertăţilor cetăţenilor, el nu
trebuie să acţioneze mai mult decât ţine de competenţa sa legală. (Alexandru, 2009, p. 81). O
caracteristică esenţială a statului guvernat de lege este principiul legalităţii activităţii
administraţiei, care, alături de principiul separației și echilibrul puterilor în stat, are drept scop
garantarea libertăţii cetăţeanului faţă de intervenţia directă a statului.

Principiul legalității • Statul trebuie să fie un stat guvernat de lege. • „Principiul legalităţii
aplicat administraţiei exprimă regula potrivit căreia, administraţia trebuie să acţioneze
conform legii/dreptului”. • Administrația publică veghează la organizarea executării și
executarea în concret a legii.

În Franţa, sistemul de drept administrativ este marcat de principiul legalităţii. Legalitatea

trebuie înţeleasă în sens larg, potrivit noţiunii clasice de dispoziţie legală, ca fiind orice
constrângere legală/juridică căreia executivul i se supune: „Principiul legalităţii aplicat
administraţiei exprimă deci regula potrivit căreia administraţia trebuie să acţioneze conform
legii/dreptului” • Garanţia legalităţii activităţii administrative este exercitată, în primul rând,
de către tribunalele administrative, şi, la vârf, de către Consiliul de Stat, care istoric vorbind, a
jucat un rol decisiv în limitarea puterilor executivului. • Cel mai important mijloc procedural
pentru testarea legalităţii actelor administrative este recursul pentru exces de putere, prin care
cererile/revendicările/reclamaţiile se pot baza pe lipsa de jurisdicţie, defecte procedurale şi
formale, încălcarea statutului sau abuz de putere discreţionară.

Germania.

Principiul tradiţional al legalităţii activităţii administraţiei este extins pentru a forma un

principiu general al constituţionalităţii activităţii administraţiei. • Principiul legalităţii însuşi
constă în două elemente: primatul statutului şi cerinţa unui statut în sensul de a exista o lege
emisă de parlament. • Primatul legii/actului emis de parlament este un termen folosit pentru a
descrie superioritatea sursei statutare formale asupra tuturor surselor secundare ale dreptului
(de exemplu, ordonanţe sau reglementări, articole de asociere sau linii directoare
administrative). • Toate actele pe care le realizează administraţia sub lege/act emis de
parlament trebuie să fie în acord cu autoritatea statutară. (Alexandru, 2009, p. 105).
Marea Britanie • În Marea Britanie, constrângerile legale asupra administraţiei derivă din
împletirea a două principii constituţionale fundamentale. Punctul de plecare este suveranitatea
Parlamentului şi, pe această bază, Parlamentul britanic împreună cu monarhul, o a doua sursă
de suveranitate, se bucură de putere legislativă care, în principiu, este nelimitată. Al doilea
principiu care guvernează, sistemul constituţional britanic şi care are o forţă egală
suveranităţii Parlamentului, stabileşte că administraţia este supusă dreptului comun în forma
în care este acesta modificat de Parlament (Dicey, 1931, pp. 36-37). • Legalitatea conduitei
administrative este garantată parţial prin mijloacele doctrinei „ultra vires”: dacă executivul
acţionează în afara sferei în care este autorizat să o facă, acţiunea sa este „ultra vires” şi, de
aceea, ilegală. • Libertatea de acţiune administrativă nu este totuşi limitată numai de legea
scrisă. Constrângeri procedurale semnificative apar de asemenea din principiile „justiţiei
naturale”, inclusiv, de exemplu, regula că nimeni nu poate fi judecător pentru cauza sa proprie
sau că un individ are dreptul la o audiere judiciară. Aceste principii, care la început s-au
aplicat numai procedurilor judiciare, se aplică acum şi luării de decizie administrativă.

Principiul legalității administrației este considerat și analizat ca un pilon esenţial al statului de drept
(un principiu fundamental [6, p. 203-222]), care, împreună cu separarea structurală a puterii statale
în cele trei puteri, trebuie să garanteze libertatea cetăţeanului contra intervenţiei fără limită a
executivului. În mod corespunzător, marea majoritate a sistemelor constituţionale ale statelor
europene se fondează pe conceptul de stat de drept, în calitate de principiu director al organizării
statale. Indiferent de maniera în care acest concept este definit sau desemnat, acţiunea puterii
statului este, peste tot, limitată prin drept, într-o manieră în care drepturile şi libertăţile individuale
să fie protejate. În literatura juridică se menţionează că principiul legalităţii administraţiei publice
presupune că „toate acţiunile care compun administraţia ca activitate şi toate formele de organizare
a sistemului prin care sînt înfăptuite aceste acţiuni trebuie să se întemeieze pe lege. Din acest punct
de vedere, sistemul administraţiei publice este expresia legii şi instrumentul acesteia” [16, p. 27].
Respectiv, principiul legalităţii reprezintă pilonul pe care se sprijină şi se edifică întregul sistem
administrativ al unui stat de drept. Prin esenţă, principiul legalităţii, ca principiu esenţial al
administraţiei publice, semnifică supunerea acesteia ierarhiei normelor juridice. Altfel spus, acţiunea
administraţiei publice nu este liberă, ci este subordonată unui set de reguli ce decurg din lege, care
stabilesc procedurile de urmat, fixează condiţiile de fond ale acţiunii administrative şi, în special,
definesc drepturile celor administraţi [15]. Această realitate, constituind fundamentul construcţiei
dreptului administrativ, nu s-a impus, din punct de vedere istoric, cu uşurinţă. Statul a manifestat o
reală şi prelungită reticenţă faţă de subordonarea sa regulilor dreptului şi controlului judecătoresc
sau al celor administraţi. În acest sens, există şi astăzi zone de nondrept, cum sînt actele de
conducere ale guvernului sau măsurile de ordine interioară, în care acestea răspund imperfect
exigenţelor normelor legale şi nu sînt supuse controlului judecătoresc. Instituirea legalităţii ca
principiu de bază al organizării şi funcţionării administraţiei statului s-a realizat destul de tîrziu, odată
cu transformările social-politice profunde ce au avut loc pe continentul european la sfîrşitul sec. al
XVIIIlea. Revoluţia franceză din 1789 şi adoptarea Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului au
marcat tranziţia de la statul poliţienesc la un stat bazat pe reguli de drept, punîndu-se pentru prima
dată bazele creării unui sistem modern de drept administrativ, în cadrul căruia administraţia de stat
se supune regulilor dreptului [1, p. 32]. Printre doctrinari, este unanim recunoscută corelaţia
intrinsecă dintre apariţia dreptului administrativ şi principiul legalităţii, întrucît însăşi existenţa
dreptului administrativ presupune evidenţierea faptului că administraţia este supusă regulilor de
drept [4, p. 281]. De la apariţia sa şi pînă în prezent, principiul legalităţii a suferit multiple modificări,
acesta avînd semnificaţii cu mult mai complexe decît simpla „supunere a administraţiei faţă de
drept”, astfel că, în cursul unei evoluţii istorice de importanţă considerabilă, punerea în aplicare a
principiului a dus din ce în ce mai mult la juridicizarea administraţiei [12, p. 48]. În forma sa iniţială,
semnificaţia principiului era foarte limitată, el exprimînd clasica constatare a supunerii administraţiei
faţă de anumite reguli de drept ce emanau fie de la administraţia însăşi, fie de la organul care o
conducea. Era vorba în fond de o expresie a birocraţiei ierarhizate, care presupunea în mod necesar
supunerea agenţilor publici faţă de regulile formulate de către superiori [4, p. 201]. În statul
absolutist poliţienesc, caracterizat prin exercitarea celor trei funcţii ale statului de către una şi
aceeaşi persoană, administratorii acţionau conform ordinelor conducătorului absolut, iar dacă
acestea lipseau – după cum credeau ei că era spre binele statului [3, p.10]. Prin esenţă, administraţia
acţiona în mod arbitrar, în baza principiului suveranităţii şi pentru binele statului, particularul neavînd
nici o posibilitate legală de a se apăra contra arbitrarului administrativ [9, p. 58] Spre deosebire de
statul poliţienesc, în statul de drept, caracterizat prin existenţa unei puteri de reglementare
autonome, principiul legalităţii presupune necesitatea unui raport strict de conformitate a actelor
administrative cu legea, astfel încît legea ar trebui să fie nu doar limita activităţii executive, ci şi
condiţia ei, organele administrative mărginindu-se doar la executarea ei [3, p. 240]. În concret, în
centrul raporturilor sale de drept administrativ cu cetăţenii stă principiul potrivit căruia diferitele
organe ale statului nu pot acţiona decît în virtutea unei abilitări speciale prevăzute în normele
juridice de drept administrativ. Administraţia publică nu poate, spre exemplu, să folosească forţa
decît în situaţiile, în limitele şi în modalităţile strict prevăzute de lege. Din acest punct de vedere,
puterea se transformă într-o competenţă instituită, încadrată şi limitată în precepte strict legale.
Această regulă, în statul de drept, presupune două caracteristici (trăsături) esenţiale: - jurisdicţia
raporturilor dintre administraţie şi administraţi: presupune necondiţionat ca administraţii (cetăţenii)
să aibă posibilităţile şi mijloacele fixate prin lege de a forţa administraţia să respecte legea, normele
dreptului. Astfel, în afara recursului graţios, cetăţenii trebuie să aibă posibilitatea de a se adresa unui
judecător independent, în toate cazurile de abuz din partea administraţiei; - extranietatea normelor
aplicabile administraţiei publice: normele aplicabile administraţiei publice nu trebuie să aibă ca sursă
exclusivă puterea publică. Ele trebuie să emane de la autorităţi exterioare administraţiei: parlament,
tratate internaţionale, practica judiciară internă şi internaţională. Acest model de construcţie şi de
acţiune administrativă este întîlnit în majoritatea statelor dezvoltate din lume. În epoca
contemporană, situaţia principiului legalităţii este reflectată de noile relaţii stabilite între executiv şi
legislativ, administraţia depăşind puterea executivă, devenind ea însăşi un autor important al
regulilor de drept. Din acest punct de vedere, principiul legalităţii nu se mai reduce doar la conţinutul
legislativ, el înglobînd numeroase acte juridice ce emană de la administraţia însăşi, cu obligaţia
acesteia ca la emiterea lor să respecte strict regulile de drept care îi sînt exterioare şi superioare [7,
p. 333]. Ca urmare a acestei evoluţii, principiul legalităţii desemnează supunerea administraţiei faţă
de numeroasele reguli juridice, naţionale sau internaţionale, scrise sau nescrise, imanente sau
exterioare administraţiei, ce se constituie în conceptul de surse de legalitate. Sursele (izvoarele)
legalităţii administrative. În virtutea principiului legalităţii, autorităţile publice sînt obligate, în cadrul
activităţii pe care o desfăşoară, să respecte conţinutul legii, în sensul de a emite sau adopta acte
administrative în vederea organizării şi executării legii, fără însă a o modifica sau completa [18, p.
107]. Semnificaţia de bază a acestui principiu al dreptului administrativ stă, în fapt, în subordonarea
administraţiei Constituţiei şi legii, subordonare ce reprezintă garanţia cetăţenilor împotriva
arbitrariului, incoerenţei şi ineficacităţii acţiunii autorităţilor publice [11, p. 52]. Potrivit principiului în
discuţie, actele administrative normative (actele autorităţilor publice care conţin dispoziţii concrete şi
care produc drepturi şi obligaţii în beneficial sau în sarcina unor presoane dinainte determinate) ale
organelor administraţiei publice centrale şi locale trebuie să fie conforme legii, iar actele
administrative individuale (actele autorităţilor publice care conţin dispoziţii concrete şi care produc
drepturi şi obligaţii în beneficial sau în sarcina unor presoane dinainte determinate) trebuie să fie
emise în conformitate şi cu actele administrative normative, respectîndu-se ierarhia acestor acte.
Respectiv, drept izvoare ale legalităţii pot fi identificate Constituţia, legile şi ordonanţele guvernului,
ca norme care au forţa legilor, precum şi actele normative ale organelor administrative pe care un alt
organ administrativ subordonat ierarhic trebuie să le respecte atunci cînd acţionează [10, p. 44].
Privind problema din perspectivă istorică, vom nota că în secolul al XX-lea am asistat la multiplicarea
izvoarelor dreptului administrativ, în special în Europa. În prima sa parte, sistemele juridice naţionale
se inspirau din principiul legi-centrismului şi al doctrinei constituţionalităţii, urmate de respectarea
efectivă şi jurisdicţională a Constituţiei. Acestea interesau raporturile dintre puterile publice, în
special, contribuind la descifrarea raţiunilor constituţionale ale acţiunii administrative. Pe parcurs,
cooperarea juridică internaţională s-a dezvoltat esenţialmente prin intermediul tratatelor
internaţionale, accelerată de construcţia regională şi comunitară, trecută şi actuală, ce presupune
transpunerea în dreptul naţional a regulilor comunitare. Prin urmare, în prezent, la izvoarele
tradiţionale ale dreptului administrativ se adaugă, din ce în ce mai mult, dreptul comunitar şi regula
intervenţiei judecătorului în controlul respectării normelor adoptate în spaţiul administrativ
european. Faţă de proliferarea surselor dreptului administrativ, autorii vorbesc despre principiul
juridicităţii activităţii administraţiei: el arată că legea nu este unicul izvor al acţiunii administrative, ci
ea este supusă regulilor dreptului, fie că acestea decurg din principiile constituţionale, din dreptul
internaţional, din actele guvernamentale sau din practica judiciară europeană ori naţională. Astfel,
putem constata că respectarea principiului legalităţii nu înseamnă numai conformitatea actelor
administrative cu legile interne, dar şi cu normele internaţionale şi de drept european. La acest
subiect, A. A. Trailescu [18, p. 108] menţionează că legalitatea actelor administrative presupune
conformitatea lor şi cu principiile generale ale dreptului administrativ, cum ar fi predictibilitatea
normelor juridice, încrederea legitimă a cetăţenilor în organele administrative, siguranţa juridică,
egalitatea, proporţionalitatea (acest principiu desemnează că legalitatea regulilor
interne/comunitare este supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului
urmărit şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv) [2, p. 76],
nediscriminarea etc., create şi promovate de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de Justiţie şi
de cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, unele dintre ele fiind codificate de Tratatul de la
Lisabona [19] şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Sintetizînd cele expuse, vom nota că
principiul legalităţii presupune totodată ca prevederile dreptului intern să fie suficient de accesibile,
precise şi previzibile, trebuind să fie interpretate şi aplicate în conformitate cu standardele
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Conţinutul principiului legalităţii. În conţinutul principiului
legalităţii se regăsesc cîteva exigenţe esenţiale, corespunzătoare unor coordinate fundamentale ale
acţiunii administrative, şi anume: - legalitatea este limita acţiunii administrative, ceea ce înseamnă că
actul juridic administrativ nu trebuie să contravină regulilor de drept, generale sau individuale, care îi
sînt aplicabile. În acest context, aplicarea principiului legalităţii trebuie să se combine cu ierarhia
existentă între regulile de drept, o ierarhie extrem de complexă, ce a depăşit demult tradiţionala
ierarhizare a normelor juridice. Ideea de bază este însă ca actul administrativ să nu fie contrar
regulilor de drept superioare; - legalitatea este fundamentul acţiunii administrative. În virtutea
acestei exigenţe, principiul semnifică faptul că administraţia nu poate acţiona doar prin emiterea
repetată de acte juridice, decît atunci cînd ea este abilitată printro normă de drept să o facă. Această
abilitare priveşte, mai întîi de toate, competenţa autorităţii administrative de a emite actul. Cu alte
cuvinte, autoritatea administrativă nu poate acţiona decît dacă este competentă să o facă, iar acest
lucru derivă din conţinutul actelor normative cu putere de lege. Ele determină competenţa personală
(rationae personae), actele şi faptele pe care ea este abilitată să le îndeplinească care compun
competenţa materială (rationae materiae) şi competenţa privitoare la locul, respectiv momentul
emiterii şi al aplicării actului (rationae loci, rationae temporis); - legalitatea este obligaţia
administraţiei de a acţiona în sensul efectiv al respectării legii. Este vorba de un aspect al principiului
legalităţii care n-a fost pus în lumină decît de puţină vreme. Ea semnifică un element pozitiv în sensul
că administraţia nu este doar ţinută să nu depăşească limitele competenţei, ci este obligată să
acţioneze pentru executarea legii şi chiar pentru restabilirea legalităţi, atunci cînd şi acolo unde ea
este încălcată [15, p. 13]. Din exigenţele expuse, pot fi desprinse o serie de obligaţii ce revin
administraţiei publice, precum: 1. Obligaţia administraţiei de a face cunoscută legalitatea, de a aduce
la cunoştinţa tuturor normele juridice, prin publicare ori prin orice formă modernă de comunicare.
De asemenea, se impune ca elaborarea normelor legale să se facă într-o manieră clară, evitîndu-se
formulările nebuloase ce necesită eforturi de interpretare, imposibile pentru nespecialişti, abordînd
un stil simplificat al textelor legislative şi regulamentare. În plus, administraţia trebuie să indice
motivul, premisele care au determinat-o să procedeze la emiterea actelor administrative. 2.
Administraţia, atunci cînd ea însăşi a adus atingere legalităţii, trebuie să pună capăt de îndată
situaţiei ilegale pe care a creat-o, fie prin abrogarea actului administrativ nelegal, fie prin retragerea
acestuia. În caz contrar, justiţia are dreptul de a sancţiona refuzul administraţiei. 3. Administraţia
trebuie să vegheze ca administraţii să nu intre în contradicţie cu starea de legalitate. Aceasta
înseamnă că administraţia, dacă este competentă să o facă, trebuie să procedeze la efectuarea de
controale prin care să verifice dacă administraţii respectă regula de drept. Insuficienţa unui
asemenea control din partea administraţiei, dacă antrenează prin pasivitatea ei ori prin neglijenţa de
care dă dovadă un prejudiciu, antrenează responsabilitatea ei. În acest sens, administraţia trebuie să
pună în aplicare diferite mijloace şi sancţiuni de care dispune pentru evitarea unei asemenea situaţii.
4. Administraţia trebuie să ia măsurile necesare pentru asigurarea aplicării normelor de drept. Este
vorba despre situaţia în care aplicarea normei juridice nu este posibilă fără intervenţia administraţiei,
respectiv prin organizarea executării sau prin asigurarea finanţării unor operaţiuni, fără de care
regula nu poate în mod efectiv să fie aplicată. Inacţiunea administraţiei ori întîrzierea implicării
autorităţilor administrative prin furnizarea mijloacelor necesare, de asemenea, antrenează
responsabilitatea acesteia. O aplicaţie importantă a acestei obligaţii priveşte elaborarea unor
regulamente de aplicare a unor legi, regulamente stipulate de textul legal şi care sînt indispensabile
pentru aplicarea conţinutului acestuia. În absenţa acestor menţiuni din lege, administraţia ar putea
frîna aplicarea prevederilor sale, în primul rînd printr-o atitudine de nepăsare. Aceleaşi consecinţe
juridice ar putea să apară şi în situaţiile de întîrziere excesivă în raport cu termenele normale, în
cadrul cărora se impune adoptarea regulamentelor de aplicare. Consecinţele principiului legalităţii.
Obligaţia de a respecta legile comportă pentru administraţie o dublă exigenţă, şi anume: una
negativă – de a nu lua nici o decizie care ar putea contraveni legilor, cealaltă pozitivă – de a aplica
legile, adică de a lua toate măsurile reglementare sau individuale necesare pentru executarea
efectivă a acestor legi [9, p. 363]. a) Consecinţa negativă a principiului cipiului legalităţii priveşte
obligaţia administraţiei de a se abţine de la dispunerea unor măsuri administrative, fie pe cale
normativă, fie de natură individuală, care să contravină normelor legale. În cazul în care administraţia
se abate de la o asemenea exigenţă esenţială a principiului legalităţii, o atare conduită ilegală poate
antrena diferite tipuri de „sancţiuni” [8, p. 36], precum: critica puterii politice, punerea în aplicare a
responsabilităţilor disciplinare ale agenţilor care au comis ilegalităţile, exercitarea unui recurs pentru
exces de putere în faţa judecătorului administrativ, ridicarea excepţiei de ilegalitate în faţa
instanţelor judiciare în limita competenţelor lor, antrenarea responsabilităţii administraţiei şi, în cazul
producerii unui prejudiciu, răspunderea civilă patrimonială. b) Consecinţa pozitivă a principiului
legalităţii rezidă în obligaţia administraţiei de a avea o conduită pozitivă, conformă dreptului,
asigurînd aplicarea eficientă a legilor şi a regulamentelor, concordanţa prevederilor actelor
normative proprii cu prevederile legilor. Deşi administraţia dispune de o largă marjă de apreciere, ea
nu poate să nu intervină să edicteze actele necesare într-o situaţie periculoasă pentru ordinea
publică, securitatea sau salubritatea publică, ea trebuind să dispună măsurile necesare pentru a face
să înceteze starea de pericol. Ea este ţinută să emită, într-un termen rezonabil, regulamentele
necesare aplicării legii sau a regulamentelor superioare. În aceste situaţii, administraţia va fi obligată
la reperarea daunelor cauzate prin neemiterea regulamentelor de aplicare, şi nu la emiterea
respectivelor regulamente. Problema care se pune constă în identificarea modalităţilor concrete prin
intermediul cărora administraţia poate fi constrînsă să restabilească situaţia legală, aplicînd normele
legale ce îi sînt opozabile. Limitele principiului legalităţii. Administraţia publică, atunci cînd
acţionează, cînd ia decizii trebuie să se conformeze prescripţiilor legii, să se încadreze în aceste limite.
Totuşi, aceste limite nu presupun o încorsetare rigidă a administraţiei, o lipsă totală de libertate de
mişcare, în sensul de a nu avea independenţă să aprecieze în mod concret o situaţie dată sau de a nu
avea iniţiativă. Legea nu poate fi aplicată mecanic, după cum nici nu poate să prevadă în cuprinsul
său toate situaţiile care se pot ivi în viaţa societăţii şi a cetăţenilor. Astfel, legiuitorul poate să adopte
norme juridice care să conţină dispoziţii precise, pe care administraţia publică trebuie să le execute
întocmai, dar poate adopta şi norme juridice care să descrie coordonate generale, urmînd ca
administraţia în executarea legii să decidă dacă un fapt concret se încadrează sau nu în acele
coordonate. „Administraţia publică trebuie să respecte legalitatea, dar, în acelaşi timp, ea are nevoie
şi de o anumită libertate de acţiune, ţinînd seama de faptul că unele măsuri nu pot fi apreciate pe
cale generală, ci doar în contact direct cu realitatea administrativă” [13, p. 125]. În felul acesta,
administraţiei publice îi este lăsat chiar prin lege un anumit grad de libertate de a alege între mai
multe soluţii posibile şi care este cunoscut în doctrină ca fiind puterea discreţionară a administraţiei.
Această putere discreţionară este necesară tocmai pentru ca administraţia să îşi poată îndeplini
menirea sa de a pune în aplicare legile şi de a asigura satisfacerea cît mai bine a interesului public,
naţional sau local, prin posibilitatea de a adopta cea mai bună soluţie. Puterea discreţionară de care
dispune administraţia publică a mai fost denumită şi drept / competenţă de apreciere, definind cazul
în care norma de drept nu dictează administraţiei un anume comportament, în opoziţie fiind pusă
competenţa legală care îngrădeşte total orice posibilitate de intervenţie a administraţiei pentru a
hotărî în ce sens trebuie aplicate prevederile legii [17, p. 146]. În acest ultim caz, administraţia nu
este decît un simplu instrument de executare a legii. Aceasta trebuie să fie însă mai mult decît atît,
pentru că legea este destinată oamenilor, reglementează relaţii sociale, adică relaţii care apar între
oameni, iar acestea nu pot fi încadrate în tipare fixe, pot varia. În consecinţă, este nevoie de un
organism care să vină în contact direct cu această realitate şi să aprecieze felul în care o normă
trebuie aplicată, să determine concret voinţa legiuitorului ca acea normă să se aplice sau nu unei
situaţii apărute în realitate. Prin aceasta administraţia publică îşi justifică rolul său de a intermedia
între decidentul politic şi cetăţeni şi a asigura în modul acesta o coerenţă între ceea 48 MAI 2012 ce
preconizează legea şi ceea ce este în practică [14]. Luînd în consideraţie cele expuse, vom nota că
limitele principiului legalităţii privesc limitarea puterilor discreţionare ale administraţiei, fără a se
aduce atingere supleţei sale ori spiritului său de iniţiativă [7, p. 352]. În concluzie, vom nota că pentru
a îmbunătăţii, din punct de vedere conceptual, principiul legalităţii, ar trebui întreprinse demersurile
teoretice necesare, dar şi de ordin normativ, menite a asigura, pe de o parte, eficienţa acţiunii
administrative, printr-un raport echilibrat al prerogativelor de care dispune administraţia publică
(puterea legală – puterea discreţionară), iar pe de altă parte, instituirea unor forme moderne şi
eficace, prin intermediul cărora să se limiteze tendinţa de exces a puterii administraţiei, restrîngînd-o
astfel la sfera „legalităţii”. Din acest punct de vedere, una dintre cele mai relevante probleme care
merită, în opinia noastră, o deosebită atenţie este cercetarea puterii discreţionare a administraţiei, în
direcţia investigării căilor apte să contribuie la înfrînarea tendinţelor de alunecare a administraţiei
spre excesul de putere. În vederea prevenirii apariţiei arbitrariului în exercitarea competenţelor
administraţiei publice, adesea discreţionare, credem că se impune analiza necesităţii introducerii în
sistemul de drept, alături de principiul legalităţii, şi a altor principii fundamentale, în special a
principiului proporţionalităţii, al cărui rol poate fi decisiv în ponderea puterii discreţionare a
administraţiei, a cărei tendinţă spre exces de putere rămîne încă o problemă de actualitate. De
asemenea, apreciem a fi necesară restrîngerea, pe cît posibil, a competenţelor de tip discreţionar ale
administraţiei publice, determinîndu-se cu mai multă precizie, în cuprinsul textelor legale, conduita
pe care administraţia o are de urmat, evitîndu-se astfel apariţia arbitrariului administrativ,
coroborată cu o atenţie sporită a administraţiei de a-şi înfrîna tendinţa de a face abuz de putere,
excedînd cadrul legalităţii.

Referinţe bibliografice

1. Alexandru I. Drept administrativ comparat. Bucureşti: Lumina Lex, 2000.

2. Andreescu M. Proporţionalitatea – principiu constituţional. În: Dreptul, 2010, nr. 2.

3. Apostol D. T. Drept administrativ. vol. 1. Bucureşti: Lumina Lex, 2003.

4. Auby J. M. Droit public. Tome I. Theorie generale de L’Etat et Droit Constitutionnel. Droit
Administrative, 3-eme edition. Colection Collectivites Terntonales, Dinge par Jacques Moreau. Paris:
Economica, 1995.

5. Auby J.M., Drogo R. Traité de contentieux administratif. 3e ed., Paris, 1984.

6. Costachi Gh. Prin ştiinţă spre un stat de drept. Volum omagial. Chişinău: Institutul de Istorie, Stat şi
Drept al AŞM, 2011.

7. Dabbasch Ch. Institutions et droit administratif: L’action et le controle de l’administration. Paris:

Presses Univ. de France, 1986.

8. Diti Tarangul E. Principiul legalităţii în dreptul administrativ român şi francez. În: Revista de drept
public, anul IV, 1929.

9. Douay Dominique, Monique Jacob, Defrenne Jacques. Comunităţile locale în sistemul administrativ
francez. Paris: Jean Jaures, 1994.

10. Iorgovan A., Moraru I., Mustăţea D. Legalitatea actelor administrative. Bucureşti: Editura Politică,
1985.

11. Lazăr R. A. Legalitatea actului administrativ. Bucureşti: Editara ALL BECK, 2004.

12. Manda C., Manda C. C. Dreptul colectivităţilor locale. Bucureşti: Lumina Lex, 2002.

13. Manda C., Manda C. Ştiinţa administraţiei. Ediţia a III-a. Bucureşti: Universul Juridic, 2008.

14. Moraru M. Legalitatea şi oportunitatea actelor administrative. Relaţia dintre ele şi controlul
oportunităţii. În: Revista Stiinţifică a Studenţilor în Drept, 2011. http://
www.drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/Legalitatea-sioportunitatea-actelor-
administrative2011-sec.pdf.

15. Neagu N. Drept administrativ III. Controlul administrativ. Note de curs. Constanţa, 2007-
2008.http:// www.scribd.com/doc/40764539/ Drept-Administrativ-III-ControlulAdministrativ.

16. Negoiţă Al. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Bucureşti: Atlas Lex, 1993.

17. Popescu-Slăniceanu I., Puşcă A., Enescu C. I., Petrovszki D. M. Drept administrativ. Vol. II. Galaţi:
Editura Universitară Danubius, 2009.

18. Trailescu A. A. Predictibilitatea normelor şi stabilitatea raporturilor juridice – componente ale

legalităţii actelor administrative. În: Curentul juridic, anul IX, nr. 1 (44), 2011. 19. Tratatul de la
Lisabona (de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de Instituire a
Comunităţii Europene), semnat la 13 decembrie 2007.