Apărarea mediului cu armele dreptului

Poluarea în fața justiției

Dacă se consideră în general că judecătorului nu-i revine numai responsabilitatea de a

veghea la aplicarea și respectarea regulii de drept, ci prin oficiul său el trebuie să contribuie și la
a o defini, o atare constatare e valabilă mai ales în privința dreptului mediului. Și aceasta din
cauza și în perspectiva mai multor considerente, ținând de punerea în ecuație juridico-judiciară a
problematicii ecologice.
Așa, de exemplu, caracterul transnațional și transgenerațional a mizelor urmărite, precum
și faptul că ele interesează adeseori ceea ce am putea califica, în sens larg, ca aparținând „non-
umanului”, fac dificilă înțelegerea deplină și asimilarea corespunzătoare categorială de sisteme
juridice concepute și afirmate în cadrul statului-națiune, fondat în mare măsură pe recunoașterea
drepturilor subiective.
Perimetrele ecologice fiind distincte și chiar uneori diferit de teritoriile dreptului devine
necesară elaborarea și aplicarea de unelte juridice emancipate de cadrul statal tradițional. În plan
procedural, interesul de a acționa cerut spre a putea intenta orice acțiune în justiție este greu de
relevat, mai ales în cazul justițiabililor care invocă norme prevăzute în diferite instrumente
internaționale ce nu sunt direct aplicabile a fortiori la entități fără personalitate juridică ori care
nu pot să-l exercite. La fel, angajarea unei răspunderi de mediu, pe oricine ar privi – state,
întreprinderi ori particulari –, rămâne și ea problematică în condițiile în care caracterul difuz al
repercusiunilor ecologice ale acțiunilor noastre face imposibilă stabilirea unei legături de
cauzalitate între comportamente și daunele provocate mediului. Și, desigur, pot fi relevate și alte
particularități și inconveniente ale domeniului. Toate acestea ne arată însă că înțelegerea și
exprimarea în termenii dreptului a bulversărilor ecologice cer o redefinire în profunzime a
cadrelor și conceptelor juridice tradiționale. Elaborarea, adoptarea, acceptarea și punerea în
aplicare a unor atari dezvoltări juridice pe care le presupune demersul ecologic solicită timp, iar
soluționarea provocărilor mediului tot mai grave nu suportă amânare, ci impun urgențe majore
inclusiv în privința intervenției dreptului și găsirii soluțiilor juridice corespunzătoare.
Până la împlinirea dezideratului adecvării răspunsului juridic la specificul imperativului
ecologic nu ne rămâne decât să recurgem la valorificarea resurselor conceptual-practice deja
disponibile, printr-un efort creator extraordinar dar necesar, deopotrivă din partea doctrinei
chemată să explice noul context teoretic și cel al judecătorului menit să asigure efectivitatea unor
reguli de drept în ipostaze diferite de cea clasică de până acum.
Multiplicarea acțiunilor judiciare având ca obiect probleme de mediu este pusă mai ales
pe seama cazurilor de inacțiune ori lipsei de acțiune din partea guvernelor care nu adoptă legi
și/ori nu aplică măsuri conform exigențelor științei și cerințelor echității intergeneraționale.
Demersurile judiciare de acest gen trebuie să facă față a două mari provocări: țintele determinate
în acordurile internaționale, precum cel de la Paris privind clima care nu sunt obligatorii ori

1
detaliate pe țări și faptul că nu există un tribunal internațional specializat pe această
problematică, din ce în ce mai însemnată, precum Curțile de la Haga în domeniul crimelor contra
păcii și omenirii.
Potrivit unui raport al Grantham Research Institute on Climate Change din 2017, au fost
recuzate 257 de cauze judiciare în legătură cu mediul după 1994; dintre acestea, 79% vizau un
guvern, cu precizarea că nu erau incluse litigiile de mediu înregistrate în S.U.A. care sunt de trei
ori mai ridicate.
În același timp, în ciuda unor asemenea evidente dificultăți, dar dintr-o altă perspectivă:
„Pretoriul a devenit o arenă de prim plan pentru a face să avanseze cauza mediului. Aceasta nu
datează de ieri ci, în respectivul câmp, guerrilla jurisdicțională prinde de câțiva ani o nouă
turnură. De la organismele modificate genetic (OMG) la schimbările climatice… ea este din ce
în ce mai mult transformată în spectacol și joacă pe emoțional. Acest resort, clasic în fenomenul
jurisdicțional, a devenit un mijloc privilegiat pentru a face să progreseze această cauză de interes
general care este protecția mediului.”1

I. Eforturi de incriminare a ecocidului. Termenul de ecocid (din grecescul oikos, casă

și latinescul occidere, a ucide) s-a afirmat mai ales în contextul războiului din Vietnam, ca
urmare a operațiunii Ranch Hand, inițiată de armata S.U.A. și care urmărea defolierea tuturor
teritoriilor unde putea să se ascundă inamicul la sud de Viet Nam și la frontierele sale cu Laos și
Cambodgia prin folosirea ierbicidelor, în principal a așa-zisului „agent oranj”. Cu ocazia
deschiderii primei Conferințe mondiale a ONU privind mediul de la Stockholm, la 5 iunie 1972,
primul ministru al Suediei, Olof Palme, considera războiul respectiv drept „crimă calificată
uneori ca ecocid, care cere o atenție internațională”. În același timp, în plan științific, profesorul
american de drept internațional Richard Falk, de la Universitatea Princeton, s-a preocupat de
introducerea în drept și forjarea semnificațiilor juridice ale noului concept, comparând „agentul
portocaliu” „cu un Auschwitz al valorilor de mediu” și propunând, în 1973, de a ridica ecocidul
la același rang cu genocidul prin intermediul redactării unei convenții internaționale supuse spre
dezbatere și adoptare statelor membre ale ONU2.
În 1985, Raportul Whitaker, prezentat subcomisiei ONU însărcinată cu studiul privind
prevenirea și represiunea crimei de genocid, exprima dorința unora dintre membrii structurii ca
definiția genocidului să fie lărgită pentru a include și genocidul cultural ori „etnocidul”, dar și
„ecocidul”, făcând referință „la alterațiile vătămătoare, adesea ireparabile, aduse mediului – de
exemplu prin exploziile nucleare, armele chimice, polurile grave și ploile acide, ori distrugerea

1 A se vedea și: Andrei Duțu, Dreptul climei (al schimbărilor climatice). Contenciosul ca factor
de progres juridic, în „Studii și Cercetări Juridice” nr. 3/2018, p. 333-356.
2 R.A. Falk, Environmental warfare and ecocide: Facts, appraisal and proposal, în „Security
Dialogue”, vol. 4, 1973, p. 7.

2
pădurilor tropicale – care amenință existența a întregi populații, deliberat ori prin neglijență
criminală”3.
După 1990, numeroși specialiști, în special juriști, s-au pronunțat în favoarea
recunoașterii crimei internaționale de ecocid, în timp de război ca și în perioada de pace,
propunând diferite elemente de definiție. Principala dispută a purtat asupra problemei dacă o
atare crimă ar fi caracterizată din perspectiva elementului subiectiv printr-o răspundere obiectivă,
ori numai prin comiterea cu intenție și/sau din culpă a actelor materiale atașate.

Propuneri de penalizare a atingerilor grave aduse mediului. De-a lungul timpului, în

cadrul demersurilor de codificare și dezvoltare a dreptului internațional penal s-au promovat și
inițiative privind incriminarea atingerilor grave aduse mediului. Astfel, în 1986, Doudou Thiam,
raportorul special desemnat de Comisia de Drept Internațional (CDI) să elaboreze și să supună
Adunării Generale a Națiunilor Unite un proiect de Statut pentru o viitoare Curte Penală
Internațională (CPI) sugera completarea listei crimelor contra umanității printr-o dispoziție care
să facă din violările regulilor care guvernează protecția mediului acte pedepsibile. Proiectul
articolului 12 al textului propus considera crime contra umanității: „Orice atingere gravă a unei
obligații internaționale de importanță esențială pentru salvgardarea și prezervarea mediului
uman”4. Raportorul special ținea să precizeze că nu era nevoie să sublinieze importanța
crescândă pe care o ridica mediul, simpla necesitate de a-l proteja juridic justificând o atare
măsură. Grupul de lucru condus de juristul german Christian Tomuschat, stabilit spre a elabora o
regulă aplicabilă actelor prejudiciabile mediului, arăta că distrugerea acestuia poate intra în
rândul incriminărilor vizate de Statutul CPI îndeplinind trei condiții esențiale pentru a fi
caracterizate drept crime contra păcii: gravitatea faptelor, daunele aduse omului care puteau fi
indirect – întrucât o daună provocată mediului poate afecta sănătatea umană – și gravitatea
morală (psihică)5. Articolul 26 al proiectului, adoptat de Comisie într-o primă lectură în 1991,
dispunea că „Orice individ care cauzează în mod deliberat ori ordonă ca să fie cauzate daune
întinse, durabile și grave mediului natural va fi, o dată recunoscut vinovat de acest act,
condamnat…”.
Din păcate, președintele Comisiei nu a trimis Comitetului de redactare decât o versiune
edulcorată a textului și care nu va reține în final drept crimă de război decât daunele deliberate și
grave aduse mediului (art. 8.2.b IV).
Cel mai recent în materie este demersul întreprins de echipa de juriști francezi coordonată
de Laurent Neyret și care propune un sistem gradual și eficient de protecție a mediului prin

3 Whitaker Report, Part. II B Analysis of the Convention 3. Cultural genocide, ethnocide and
ecocide, paragraph 33, p. 17.
4 Annuaire de la Commission du droit international 1986, vol. II (1), doc. A/CN.4/398, în special
p. 61 și p. 86.
5 C. Tomuschat, Documents sur les crimes contre l’environnements, „Annuaire de la Commission
du droit international”, doc. ILC, (XLVIII), DC/CRD.3.

3
dreptul penale, într-o dublă perspectivă, națională și internațională 6. În mod inedit, grupul de
cercetare a beneficiat de anchetele de teren ale unei echipe de jurnaliști de la „Le Monde” care au
mers în 10 țări pentru a surprinde, cu instrumentele evaluării criminalității de mediu, lacunele de
reglementare și concepție a acțiunii penale în domeniu.
Cercetarea a ajuns la formularea a 35 de propuneri pentru o mai bună sancționare a
crimelor împotriva mediului regrupate într-un raport și exprimate în două proiecte de convenții
internaționale: una destinată luptei contra crimelor de mediu comune, calificate ecocrime și alta
relativă la crimele de mediu ieșite din comun, de ordinul ecocidului. Evoluțiile astfel relevate
merg în sensul unei simplificări a dreptului penal național și a unei internaționalizări a protecției
penale a mediului. La nivel național se propune depenalizarea „infracțiunilor” de mediu prin
administrație, crearea unei infracțiuni generale de punere în pericol a mediului și chiar înființarea
unei Înalte Autorități Independente de Mediu. În plan internațional se consideră necesare și
oportune: consacrarea unei crime de ecocid, responsabilizarea întreprinderilor transnaționale,
facilitarea accesului societății civile la justiție și, într-o perspectivă mai largă, punerea jaloanelor
unei justiții penale globale de mediu grație, între altele, instituirii unui Procuror internațional al
mediului, a unei reflecții pentru preconizarea unei Curți Penale Internaționale a Mediului,
crearea unui Grup de cercetare și anchetă pentru mediu (GREEN), până la constituirea unui fond
internațional de indemnizare pentru mediu și sănătate publică.
Câmpul de aplicare al Convenției ar viza „crimele cele mai grave contra mediului care, în
timp de pace ca și în timp de conflict armat, aduc atingere siguranței planetei”. Actele de genocid
sunt definite drept cele „comise în mod intenționat și cunoscând caracterul generalizat ori
sistematic al acțiunii în care ele se înscriu. Aceste acte sunt considerate, de asemenea, ca
intenționate atunci când autorul lor știa ori trebuia să știe că există o înaltă probabilitate că aduc
atingere siguranței planetei”.
Polly Higgins, avocat englez, a propus, oarecum pe aceeași poziție de principiu ca
Tomuschat, ca respectiva crimă de ecocid să fie recunoscută ca una dintre crimele contra păcii în
Statutul de la Roma și consideră ecocidul și riscul de ecocid să devină crima pentru care o
persoană, o întreprindere, o organizație, un partener, sau orice altă entitate legală responsabilă, să
poată fi ținută răspunzătoare potrivit principiului responsabilității superioare și stricte. El
definește ecocidul ca „distrugerea parțială ori totală a unui ecosistem pe un teritoriu dat, daunele
masive generate de acțiunea umană ori de orice altă cauză, având ca rezultat împiedicarea
locuitorilor respectivi de a se bucura de el în deplină liniște”7.
Karen Hulme, profesor de drept la Universitatea Essex, preferă criteriile reținute de
instrumentele dreptului internațional umanitar; totuși, consideră că o prea multă precizie în
calificarea crimei ar putea împiedica Curtea Penală Internațională să o urmărească în fapt,

6 Laurent Neyret (direction), Des écocrimes a l’écocide. Le droit pénal au secours de

l’environnement, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2015.
7 P. Higgins, Eradicating Ecocide, London, Shepheard-Walwyn, 2010, p. 108-111.

4
sugerând astfel ca numai cea calificată „gravă” să fie reținută pentru a acoperi toate dimensiunile
de talie, durată și impact8.
În fine, se cuvine menționată și propunerea formulată de mișcarea End Ecocide on Earth
în perioada 2015–2016, sub forma a 17 amendamente ori noi articole la Statutul de la Roma,
permițând definirea, pe de o parte, foarte precisă, a ceea ce poate constitui un ecocid în termeni
științifici, și, pe de alta, în termeni juridici pentru a ști cum poate deveni operațional. Se
promovează astfel o abordare ecosistemică, protejându-se din punct de vedere legal marile
ecosisteme vitale, comune planetare și ciclurile lor biogeoclinice. Crima internațională de ecocid
este astfel caracterizată printr-o „prejudiciere gravă în tot sau în parte a sistemului de commune
planétaire și/ori unui sistem ecologic al Terrei”9.
Recunoașterea crimei de ecocid în dreptul internațional penal este considerată un mijloc
de a gestiona în mod eficient și echitabil consecințele schimbărilor climatice și a face astfel față
injustițiilor de mediu. În mod concret, în caz de eșec al negocierilor din cadrul ONU ori de
nerespectare a angajamentelor financiare luate de către state, s-ar putea să i se încredințeze
judecătorului internațional arbitrajul situației ori să oblige la participarea la ajutorul internațional
în numele ……………………………..

II. Un important precedent juridico-moral de incriminare a ecocidului. Cazul

Monsanto. Sunt două perspective posibile de tratare și evaluare a experimentului „tribunalului
Monsanto”, fiecare cu datele, „adevărurile” și semnificațiile sale, dar și cu elemente comune,
care converg spre o concluzie unică: nevoia redefinirii viziunii juridico-jurisdicționale a
protecției mediului. Prima evocă și condamnă neputința dezinteresul și indiferența actualului
cadru juridico-statal de înfruntare și rezolvare a contenciosului ecologic, care devine tot mai
inevitabil și insurmontabil. Este un nou și major semnal de alarmă adresat, deopotrivă, lumii
politice și celei juridice de a găsi împreună căile și formele de adaptare a dreptului – în plan
substanțial și procedural – la particularitățile și exigențele imperativului ecologic și impactului
său social. Secunda ține de modul de impunere în atenția generală a contenciosului ecologic și a
particularităților sale. Experimentul din 2016, filmat pentru televiziune apoi exprimat în literele
unei lucrări intitulate „Le Roundup face à ses juges” (datorată lui M.-M. Robin și publicată la
Editions Le Découverte, Paris, 2017 și filmul documentar cu același nume, M2R, Arte France,
Fondation MIT, 2017) devine relevant nu atât prin conținutul intrinsec, care poate primi critici, ci
prin ceea ce transmite în ultimă instanță, inclusiv în planul percepției juridico-jurisdicționale 10.
Într-adevăr, dincolo de eticheta „unui simulacru de proces”, cu o „dimensiune teatrală”, situat „în
marja oricărei justiții instituționale”, cauza merită atenția și justifică discutarea implicațiilor și

8 K. Hulme, Eradicating ecocide: A critical appraisal, în „Ecocultures”, 28 aprilie 2012.

9 Propunere dezvoltată de autori în: Un nouveau droit pour la Terre. Pour en finir avec l’écocide,
Ed. Seuil, Paris, 2016.
10 Christine Noiville, De l’instrumentalisation au dévoiement du procès. Quelques leçons du
„tribunal Monsanto”, în „Grief”, Revue sur les mondes du droit, nr. 5, 2018, p. 17.

5
semnificațiilor sale cel puțin pornind de la faptul incontestabil că, în orice caz, cauza mediului
este de primă importanță, pentru că Monsanto încarnează, din această perspectivă, cele mai
reprehensibile dintre conduite (de la agentul orange în Vietnam la dezinformarea organizată în
jurul ierbicidului său Roundup), pentru că nu există la acest moment un fundament juridic
apropiat pentru a reprima criminalitatea de mediu în timp ce acesta se agravează continuu 11. Este,
în același timp, o problemă majoră la nivel european, pentru că: sub semnul confuziei științifice,
ignorării legii și tulburării politice la 27 noiembrie 2017 Comisia Europeană a reautorizat pentru
5 ani utilizarea ierbicidului glifosat, grație mai ales revirimentului poziției ministrului german al
agriculturii, care se abținuse inițial, dezavuat de cancelarul A. Merkel, propulsând situația, cel
puțin aparent, în zona absurdului. Și aceasta în condițiile în care aliatul său ecologic, Franța, prin
vocea președintelui E. Macron, declarase că Parisul se pronunță pentru interzicerea utilizării
controversatului produs chimic.
Dar turbulența politică nu pare a fi decât transferul în arena dezbaterii publice a confuziei
care a persistat în ultimele luni pe teren științific și chiar în privința reglementării juridice. Și
dincolo de orice probă absolută că a glumi cu integritatea expertizei științifice poate avea
consecințe care exced cu mult efectele adverse așteptate asupra sănătății publice ori a mediului.
Într-adevăr, totul pare a porni de la expertizele discordante privind periculozitatea
produsului. În martie 2015 Centrul internațional de cercetări asupra cancerului (CIRC) l-a clasat
„cancerigen probabil pentru om”. Câteva luni mai târziu agențiile europene îl reabilitau.
Lucrările unei organizații neguvernamentale austriece „Global 2000” au arătat însă că părți
întregi ale raportului european – esențialul analizei critice a literaturii științifice privind glifosatul
– era o copie fidelă a dosarului de omologare depus de industria respectivă. În aceste condiții,
avizul CIRC, fondat pe sute de studii publicate de cercetarea științifică, devine și mai credibil:
glifosatul este genotoxic (el vatămă ADN-ul) și induce cancere la animalele de laborator expuse
la doze puternice. Dar asupra omului? Două studii întreprinde în America de Sud arată că
riveranii câmpurilor stropite cu glifosat prezintă rate crescute de anomalii cromozomice
observate asupra limfocitelor (celulele sangvine). Toate acestea însă nu ar conduce la concluzia
tranșantă a existenței unei „cancerogenii certe”, epidemiologia ducând la rezultate contrastante.
Alte trei cercetări efectuate în S.U.A., Canada și Suedia indică o suprareprezentare a persoanelor
care au manipulat glifosatul la pacienți afectați de un limfom non hodgkinian (un tip de cancer al
sângelui) în raport cu populațiile ce nu sunt lovite de boală.
Dar un alt studiu prospectiv desfășurat asupra lucrătorilor agricoli americani nu pune în
evidență un exces de această hemopatie la marii utilizatori de glifosat, sugerând, totuși, că aceștia
ar putea să fie subiecții unui risc crescut de alt cancer al sângelui, leucemia mieloidă acută. Ce se
poate gândi într-o asemenea situație? Că epidemiologia – foarte delicat de efectuat asupra
populațiilor expuse la multiple substanțe – nu permite a conchide cu certitudine. În „cancerigen
probabil” se reflectă întregul sens al cuvântului „probabil”. De aici decurge o altă confuzie; mulți
speculează că glifosatul este considerat ca ierbicidul cel mai puțin nociv disponibil, că riscul care

11 Ibidem.

6
face să planeze asupra populației generale este fără îndoială slab (cu atât mai mult cu cât e
imposibil să-l afirmăm din lipsă de probe), că există produse mult mai problematice, că suntem
pe cale a introduce o substanță utilă fără proba irefutabilă a periculozității sale.
Există, totodată, o neînțelegere care prosperă asupra ignoranței legii. Regulamentul UE
1107/2009 nu cere certitudinea unui risc cancerigen inacceptabil pentru a scoate de pe piață un
pesticid. O simplă clasare „cancerigen probabil” îl exclude din oficiu. Spiritul actului legislativ
se bazează pe următoarea idee: dacă așteptăm eticheta „cancerigen cert” înainte de a acționa ar
trebui să așteptăm să putem număra bolile și morții și a le atribui fără echivoc produsului – ceea
ce este prea îndelungat, costisitor, complex din punct de vedere științific și adeseori imposibil.
În Uniunea Europeană nu este necesar de a demonstra un efect cancerigen asupra
populației pentru a se debarasa de un produs fitosanitar. Principiul precauției și reglementările
juridice unional-europene sunt suficiente pentru aceasta.
Pe fondul problemei, fără pretenția de a ne erija în „judecător științific absolut”, cred că
putem considera că există în privința glifosatului un fascicul de prezumții care implică aplicarea
principiului precauției. Ori, indiferent ce ar fi, este preferabil să se înșele din exces de prudență,
decât contrariul!

1. În fața nevoinței și/sau neputinței statelor de a asigura represiunea cuvenită a faptelor

de afectare gravă a mediului și, prin aceasta, a vieții pe planetă, reprezentanții opiniei publice au
inițiat la Haga, capitala tradițională mondială a justiției, după modelul celebrelor tribunale
morale Rusell I și Rusell II din anii 1970, un proces simbolic menit să denunțe multinaționala
„Monsanto” de „violare a drepturilor umane, crime contra umanității și ecocid”, constând în
comercializarea de produse toxice care au cauzat moartea a mii de persoane (precum
policlorobifenilii, glifosatul, „agentul orange” ș.a.). Douăzeci de reclamanți, veniți din cele două
Americi, Asia și Europa, însoțiți de avocați, 30 de martori și experți de pe cinci continente au
intervenit timp de 2 zile (15 și 16 octombrie 2016) și dezbaterile au adus pe banca acuzaților un
model de agricultură industrială generatoare de puternice emisii de gaze cu efect de seră (GES),
dependența lumii agricole de semințele și brevetele multinaționale sau „lobbying-ul de pe lângă
agențiile de promovare și autoritățile de reglementare”. Combatanții au avut experiența necesară;
demersul a fost organizat de o rețea asociativă și militantă, iar dezbaterile judiciare și faptele,
precum și daunele provocate au fost evaluate și incriminate de 5 judecători de renume
internațional. Este suficient să amintim, în acest sens, că președinția ineditului complet a fost
asigurată de Fr. Tulkens, care a funcționat timp de 14 ani ca judecător la CEDO, alături de care
s-au aflat foști avocați generali, raportori oficiali sau consultanți la diferite tribunale
internaționale ad-hoc care și-au desfășurat activitatea în ultimele decenii. Obiectivul unor
asemenea „tribunale de opinie” este unul dublu: „A alerta opinia publică și decidenții săi în caz
de acte considerate ca inacceptabile și nejustificate potrivit standardelor legale, și de a contribui
la avansul dreptului”.

7
 S-a realizat astfel o amplă analiză, cu izul militant aferent inevitabil, a accesului la apă
potabilă, la o alimentație sănătoasă, din perspectiva unor texte internaționale reprezentative în
materie, ca, de pildă, Pactul relativ la drepturile economice, sociale și culturale (1966),
Convenția relativă la drepturile copilului sau cea privind eliminarea oricărei forme de
discriminare față de femei, ori Principiile directoare ale ONU referitoare la întreprinderile și
drepturile omului (2011), realizându-se, înainte de toate, o „pedagogie dificilă dar esențială”.
Pronunțarea a fost amânată inițial la 10 decembrie 2016 (Ziua internațională a drepturilor
omului), iar apoi pentru 18 aprilie 2017 când a avut loc; avizul astfel formulat va fi adresat atât
Monsanto, cât și Națiunilor Unite, dorindu-se ca, plecând de aici, și alte jurisdicții să fie sesizate
și alți judecători să se pronunțe pe probleme de acest gen.

2. …Dar dincolo de caracterul de „advisory opinion” (aviz consultativ) al hotărârii

pronunțate asupra celor șase chestiuni ridicate în acest cadru relativ la drepturi fundamentale
recunoscute de dreptul internațional (precum dreptul la mediu sănătos, dreptul la alimentație, la o
mai bună stare de sănătate ori dreptul la libertatea indispensabilă cercetării științifice), se speră
ca astfel să se contribuie la sesizarea, perceperea și exprimarea juridică a unor noi probleme
ecologice, aferente conceptului în formare și exprimare juridică de ecocid. Așadar, este și o
modalitate pentru societatea civilă de a face să progreseze dreptul internațional, propunându-se
noi idei, ca, de exemplu, responsabilitățile întreprinderilor în materia drepturilor omului ori noi
concepte în materie în frunte cu cel de ecocid alăturându-se astfel eforturilor cercetării științifice
în domeniu aflate în plină dezvoltare. O atare infracțiune nu există încă și, de aceea, înainte de
toate, va trebui să fie definit cu precizie conținutul său. Se desprinde ideea că, dacă genocidul
este o crimă contra umanității, tinzând la distrugerea totală ori parțială a unui grup de persoane
pe motivul caracteristicilor lor naționale, etnice, rasiale ori religioase, atunci ecocidul ar fi un
„genocid” legat de mediu, de atingerile aduse acestuia care alterează în mod grav și durabil
ecosistemele de care depinde viața omului și a celorlalte viețuitoare. Subliniind perspectiva
ecologică, el apare ca faptul de a aduce atingere în mod durabil elementelor vitale ale planetei,
bunurilor comune precum oceanele, atmosfera, polii, tuturor sistemelor care au o valoarea
supranațională; ecocidul intervine deci atunci când demonstrăm că este vorba de distrugerea
acestor sisteme de care depinde viața pe Terra, se amenință siguranța planetei, locuibilitatea sa.
În același timp, în interdependență absolută, a aduce atingere ecosistemului planetar, biosferei,
înseamnă și a amenința pacea, umanitatea și, de aceea, se impune înscrierea sa printre crimele
cele mai grave și mai greu pedepsite.
Asemenea preocupări au deja o istorie proprie. Termenul ca atare a fost lansat în urmă cu
peste 50 de ani, respectiv în 1966, de biologul american Arthur Galston, care cerea public
armatei americane să nu utilizeze „agentul orange”, un erbicid ca defoilant, în timpul războiului
din Vietnam. Fostul prim-ministru suedez Olof Palme a utilizat această sintagmă în cadrul
Conferinței ONU de la Stockholm privind mediul uman din iunie 1972.

8
 Apoi, în timpul redactării Statutului (Tratatului) de la Roma privind Curtea Penală
Internațională (CPI) una dintre formele proiectului includea ecocidul în art. 26, consacrat
crimelor celor mai grave contra mediului, nu numai în timp de război, ci și în timp de pace, dar
noțiunea avea să dispară din textul final al tratatului, la presiunile unor state precum Franța, care
au considerat că industria nucleară (care îi asigură 70% din energia electrică!) ar putea implica
pericole din această perspectivă. În fine, la 15 septembrie 2016, CPI a decis să includă
preocupările legate de mediu în câmpul său de investigare. Mai exact, sub presiunea diferitelor
plângeri ale societății civile, procurorul Curții, F. Bensouda, a anunțat că instanța a lărgit câmpul
de aplicare a crimelor contra umanității la atingerile aduse mediului, respectiv precum cele aduse
resurselor naturale de care depind populațiile autohtone ori acapararea de terenuri (un subiect
deosebit de interesant și presant pentru România). Acest fapt poate reprezenta un progres
extraordinar dacă avem în vedere că ar fi suficient ca astfel să apară un singur caz în care să fie
pronunțată o hotărâre spre a forța multinaționalele să respecte drepturile omului!
În același timp, cu atari noi aspecte se impun și altele, de ordin procedural. Se reclamă
astfel posibilitatea de a sesiza justiția în numele naturii și de a intenta plângeri în numele și pe
seama generațiilor viitoare. Până acum, de cele mai multe ori, judecătorul s-a declarat
necompetent să judece asemenea cauze. Dar au existat și excepții de la care se așteaptă să apară
progrese importante. În iunie 2015, un tribunal olandez, sesizat de fundația Urgenda și de 886
cetățeni care denunțau responsabilitatea statului olandez pentru nerespectarea obligațiilor privind
reducerea emisiilor de GES, a hotărât că o atare cerere este întemeiată și autoritățile trebuie să se
conformeze angajamentelor internaționale asumate. Tot așa, o instanță judecătorească americană
a admis solicitarea a opt copii contra statului Washington în numele dreptului „de a dispune de
un mediu sănătos”, vizând industria petrolieră și energiile fosile, recunoscând că autoritățile
publice au obligația constituțională de a lupta împotriva schimbărilor climatice. Toate aceste
evoluții confirmă faptul că dreptul rămâne mult mai important și chiar decisiv decât politica în
procesul de a face să progreseze lucrurile. Desigur, el rămâne întotdeauna puțin mai în urmă față
de emiterea ideilor și proclamarea lor publică, dar este singurul care orientează ferm acțiunea
umană în sensul necesar. Este nevoie să intervină evoluția dreptului în fața contra-puterii forței
economice. Altfel se riscă a se genera violențe și chiar revolte în cadrul statelor și la nivel
internațional. Decât să se ajungă la insurecție, e mai bine să se reformeze dreptul!
Desigur, nu este vorba de apariția și impunerea pe această cale a unei ecologii punitive ci,
mai degrabă, de consolidarea statutului celei preventive. Dimpotrivă, numai astfel putem trece de
la simple acte de „soft law” la veritabile măsuri juridice. În dreptul actual gravitatea unei
catastrofe este apreciată, în privința probabilității de survenire, pe baze și conform datelor
statistice. Nu are importanță procentajul de risc, ci gravitatea consecințelor, perturbațiilor ciclului
vieții, atingerea adusă drepturilor generațiilor viitoare. Plecând de la acest postulat, un judecător
va putea întotdeauna să impună măsuri conservatorii reorientând, de exemplu, investițiile. Iată
principalul sens al acestor preocupări pentru a face să progreseze conștiința riscului de ecocid în
sistemul judiciar!

9
 În orice caz, cum dreptul la un mediu sănătos tinde să devină din ce în ce mai important
în contextul tuturor problemelor ecologice majore, precum schimbările climatice, poluarea
chimică ori cea electromagnetică, se impune identificarea și promovarea de noi căi și instanțe
juridice spre realizarea exigențelor sale.

3. …Avizul consultativ din 18 aprilie 2017 pronunțat de Tribunalul ad hoc de a Haga

include o analiză juridică a problemelor ridicate în fața sa, deopotrivă față de dreptul
internațional și dreptul prospectiv, urmărind să conducă la progresul dreptului internațional al
drepturilor omului și al dreptului internațional al mediului. El este structurat în trei părți; în
prima, cea introductivă, se evocă condițiile instituirii instanței civice, în cea de a doua (centrală)
se examinează cele șase probleme ridicate în fața tribunalului, iar în ultima se abordează, într-un
plan mai general, asimetria crescândă între drepturile recunoscute întreprinderilor și
constrângerile care le sunt impuse, în numele protejării comunităților de la locul în care operează
ori cel al generațiilor viitoare.
Prima întrebare a vizat a se ști dacă firma Monsanto, prin activitățile sale, a acționat în
conformitate cu dreptul la un mediu sigur, curat, sănătos și durabil, așa cum este el recunoscut în
dreptul internațional al drepturilor omului (Rezoluția 25/21 a Consiliului Drepturilor Omului din
15 aprilie 2014) ținând seama de responsabilitățile impuse întreprinderilor de Principiile
directoare relative la întreprinderi și drepturile omului (Rezoluția 17/4 din 16 iunie 2011); pe
baza ansamblului constatărilor sale, tribunalul a conchis că „Monsanto s-a angajat în practici
care au un impact negativ asupra dreptului la un mediu sănătos”. Cea de a doua a privit atingerile
aduse dreptului la alimentație [așa cum este el recunoscut, în principal, prin art. 11 al Pactului
internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale, art. 24 alin. (2) lit. c) și art. 27.3
din Convenția relativă la drepturile copilului și art. 28.1 al Convenției asupra eliminării oricăror
forme de discriminare față de femei], concluzia instanței civice fiind aceea că „activitățile
Monsanto au condus la afectarea disponibilității de alimentare pentru indivizi și pentru
comunități, … varietățile modificate genetic sunt inabordabile pentru mulți… acțiunile
multinaționalei cauzează daune solului, apei și în general mediului…”.
Referitor la afectarea dreptului la cea mai bună stare de sănătate pe care oricare ființă
umană este capabilă să o atingă s-a apreciat că firma desfășurase multiple activități contra
dreptului la sănătate (prin producerea și difuzarea de substanțe periculoase, cancerigene, cu
efecte negative asupra sănătății oamenilor, animalelor și mediului).
Libertatea indispensabilă cercetării științifice (așa cum este ea garantată prin art. 15 par. 3
al Pactului internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale) și libertatea de
opinie și de expresie (consacrată în art. 19 al Pactului internațional relativ la drepturile civile și
politice) au fost afectate negativ prin practicile firmei multinaționale, unele dintre acestea
conducând la condamnări în justiție; printre acestea se află: plantațiile ilegale de organisme
modificate genetic (OMG); recursul la studii care deformează impactul negativ, prin limitarea
analizei efectelor toxice numai la glifosat, în timp ce Roundoup este o combinație de substanțe,

10
existența de campanii masive vizând discreditarea rezultatelor cercetărilor independente ș.a. Ca
răspuns, tribunalul a conchis că, prin comportamentul său, Monsanto afectează negativ libertatea
indispensabilă cercetării științifice, discreditul poartă asupra cercetărilor științifice care ridică
serioase probleme relative la protecția mediului și sanitară, recurgerea la rapoarte false, presiuni
asupra guvernelor de această natură ș.a. Penultima chestiune a privit alegația de complicitate la
crimă de război (în sensul art. 8 par. 2 din Statutul Curții Penale Internaționale) prin furnizarea
„Agentului Orange”; între anii 1962–1973 peste 70 milioane de tone din această substanță
(conținând dioxină) au fost pulverizate asupra a mai bine de 2,6 milioane de ha, acest defoliant
cauzând importante daune sănătății în cadrul populației civile vietnameze. „În starea actuală a
dreptului internațional și în absența unor probe speciale care să susțină această ipoteză,
Tribunalul nu este în măsură să răspundă în mod definitiv la întrebarea care i-a fost pusă. Totuşi,
se pare că Monsanto știa că produsele sale ar fi servit și deținea informații privind consecințele
sanitare și ecologice ale deversării lor”. În aceste condiții instanța opiniei publice a considerat că
dacă crima de ecocid ar ajunge să fie ridicată, în viitor, la rangul de crimă de drept internațional,
faptele raportate ar putea să aparțină competenței Curții Penale Internaționale.
În fine, s-a pus și întrebarea dacă faptele atribuite firmei multinaționale ar putea
reprezenta crima de ecocid, care ar consta în faptul de a aduce o atingere gravă mediului ori de
distrugere a acestuia într-o manieră de a altera în mod grav și durabil serviciile ecosistemice de
care depind anumite grupuri umane.
În această privință tribunalul a considerat că, dacă o asemenea crimă de ecocid ar fi fost
recunoscută în dreptul internațional, atunci activitățile imputate Monsanto ar putea fi încadrate în
această categorie, cele precum: furnizarea de ierbicide, conținând glifosat, Columbiei în cadrul
planului său de pulverizare aeriană asupra plantațiilor de coca, în urma căreia s-au produs
consecințe negative asupra mediului și sănătății populațiilor locale, recurgerea pe scară largă la
produse agrochimice periculoase în industria agricolă, producerea, comercializarea și difuzarea
de OMG ș.a.
În a treia parte a avizului său, Tribunalul insistă asupra discrepanței crescânde între
dreptul internațional al drepturilor omului și responsabilitatea societăților și lansează două
apeluri: unul privind afirmarea priorității asupra dreptului internațional al drepturilor omului și
cel al mediului, iar altul referitor la necesitatea angajării răspunderii și a actorilor nestatali în
materie.
Dincolo de aprecierile concrete și semnalele trase asupra cazului de speță, Tribunalul
Monsanto reprezintă un precedent extraordinar pentru inițiative civice de același gen, care să
analizeze și să se pronunțe cu competență și imparțialitate asupra altor probleme ecologice de
aceeași gravitate, precum schimbările climatice sau poluarea electromagnetică. Important este ca,
odată devoalată periculozitatea acestor activități, semnificațiile juridico-penale posibile și
urgența reacției legale adecvate, avizul respectiv să reprezinte un important punct de plecare în
inițierea procesului juridic de incriminare și pedepsire ca nouă crimă internațională. Și nu în
ultimul rând exemplul Tribunalului de la Haga și hotărârea sa din 18 aprilie 2017 poate fi urmat

11
și în materia poluării electromagnetice, sub forma Tribunalului internațional al undelor
(electromagnetice).

4. Așadar, obiectul procesului l-a constituit denunțarea și „incriminarea morală” a

consecințelor Roundup, ierbicid al cărui principiu activ este glifosatul, care a generat în cadrul
Uniunii Europene o amplă și memorabilă dezbatere politico-administrativă. Ca orice produs fito-
farmaceutic el nu a primit decât o autorizație temporară de punere pe piață și aceasta, ajungând la
termen, mai mulți operatori europeni au solicitat reînnoirea ei de către Comisia Europeană. În
acest sens, produsul a fost supus reevaluării, iar experții oficiali au conchis că nu este cancerigen,
în pofida concluziilor la care ajunsese organizația Mondială a Sănătății (OMS). Într-un context
astfel devenit tens, la sfârșitul anului 2017 statele membre ale UE, mai întâi incapabile să se
pună de acord asupra deciziei de luat, au sfârșit prin a găsi o majoritate calificată favorabilă
soluției unei reînnoiri pentru cinci ani; Franța a anunțat că va interzice în orice mod produsele pe
bază de glifosat „cel mai târziu în trei ani”. Astfel, situația celebrului erbicid a devenit un caz de
școală pentru legăturile complicate dintre știință, drept și politică. O precizare se impune, totuși;
în toate aceste luări de poziție este vizat, în special, glifosatul de Monsanto, prima multinațională
care, în anii 1970, a dezvoltat respectivul ierbicid sub denumirea de Roundup (comercializat în
prezent, sub diferite apelații, de circa 50 de întreprinderi) și care a devenit un adevărat pilon al
modelelor agricole productiviste, precum și simbolul unei agriculturi chimice periculoase pentru
sănătatea umană și calitatea mediului. În orice caz, strategia comercială a Monsanto a condus în
mod indubitabil la generalizarea utilizării și la multiplicarea efectelor sistemului plantelor
supranumite Roundup Ready „inventat” de ea în urmă cu peste 20 de ani și care, modificate
genetic în scopul precis de a tolera răspândirea de Roundup pentru a facilita desierbarea, sunt
vândute cu ierbicidul respectiv. Așa se face că (fosta) multinațională a devenit reflectarea
limitelor unui model în asocierea cu cel al unei agriculturi intensive, care folosește puternic
intranți, care poluează și aservește agricultura și populația locală.
Inițiat mai ales din dorința de a face să evolueze dreptul internațional, organizatorii
„tribunalului Monsanto” au sorit să-l înscrie în perspectiva „instanțelor de conștiință”. El nu s-a
desfășurat în fața unei jurisdicții propriu-zise, cu reclamant, pârât și procuror. S-a operat, totuși,
potrivit modalităților care amintesc de jurisdicțiile internaționale: sediu fixat la Haga, precum cel
al Curții Penale Internaționale (CPI) sau cel al Curții Internaționale de Justiție (CIJ), membrii au
fost judecători profesioniști recunoscuți și respectați ca atare ș.a. Dar demersul a rămas în afara
instituțiilor judiciare oficiale. O atare inițiativă de această natură s-a justificat și ca un gest de
protest față de insuficiența și inadecvarea căilor judiciare clasice pentru a proteja în mod corect
societatea față de daunele grave pe care întreprinderile multinaționale le pot cauza mediului. Mai
exact, a dorit să se denunțe carențele jurisdicțiilor existente în instrumentarea cauzelor având ca
obiect reclamațiile în răspundere civilă ale persoanelor vătămate de produsele Monsanto și care
fac, de exemplu, în practică obiectul mai multor mii de acțiuni în justiție promovate în S.U.A. de
indivizi suferind de un limfom nehodgkinian, dar după ani de proces se ajunsese la condamnarea

12
acordării de despăgubiri la 10 august 2018 a numai unuia dintre ei, iar la 13 mai 2019 a altora
doi!12
Pentru a înlătura dificultățile unor atari demersuri jurisdicționale privind angajarea
răspunderii civile, inițiatorii tribunalului moral internațional pledează prin aceasta pentru
„penalizarea” acțiunilor de vătămare a mediului pe orice cale și mai ales a celor de mare
gravitate prin natura și consecințele lor concrete, conferind o existență juridică crimei de genocid
și spre a da astfel rezonanța publică cuvenită acestui concept nou pe scena juridică internațională.
Dintr-o atare perspectivă, Avizul rezultat contribuie la cristalizarea dreptului internațional penal

12 Un juriu californian (al Curții superioare din Oakland) a condamnat, la 13 mai 2019, grupul
german Bayer, proprietarul actual al Roundup, să plătească peste 2 miliarde de dolari (1,8 miliarde euro)
cu titlu de daune unui cuplu care a afirmat, și instanța a estimat, că ierbicidul s-a aflat la originea
cancerului (limfomului) de care cei doi suferă. Este a treia acțiune admisă având un atare obiect, din cele
peste 13.400 de acest gen intentate și aflate pe rolul jurisdicțiilor de peste ocean.
Bayer dezminte faptul că Roundup-ul ori glifosatul ar fi cancerigen, arătând că, de decenii, studii
și autorizații reglementare ar fi demonstrat inocuitatea produsului pentru om. Susținerile sale au fost puse
sub semnul întrebării și chiar respinse pe baza expertizelor științifice și a manevrelor desfășurate de
reprezentanții multinaționalei pentru a ascunde adevărata periculozitate a produselor sale. În 2017 în
scandalul „Monsanto papers” au fost făcute public, în cadrul unui proces din S.U.A., documente interne
ale firmei din care rezultau acțiuni de influențare a anumitor specialiști de a diminua până la a dezminte
consecințele negative asupra sănătății umane ale ierbicidului. În cadrul unei acțiuni intentate împotriva
bine-cunoscutei transnaționale, justiția federală americană a declasificat, joi, 16 martie 2017, peste 250 de
pagini de corespondență internă ale societății agrochimice care arată că aceasta se îngrijora serios, încă
din 1999, de potențialul mutagen al glifosatului, principiu activ al produsului său Roundup și molecula
fitosanitară cea mai utilizată în lume. Ori, la 15 martie, cu doar o zi înainte deci, Agenția Europeană a
Produselor Chimie (ECHA) anunțase că ea nu consideră glifosatul nici cancerigen și nici mutagen, adică
putând angaja mutații genetice. Documentele interne respective ale firmei din Saint Louis (Missouri) au
fost făcute publice în cadrul unei acțiuni colective promovate în fața unei curți federale din California de
către mai multe sute de lucrători agricoli afectați de un limfom non hodgkinien (un cancer al sângelui).
Sprijinindu-se pe un aviz emis, în martie 2015, de către Centrul internațional de cercetări asupra
cancerului (CIRC) reclamanții atribuie boala lor contactului prelungit cu ierbicidul comercializat de
Monsanto. Precedentele arhive declasificate în cadrul acestei cauze judiciare arătaseră că firma
multinațională beneficiase de conivențe din partea Agenției pentru protecția mediului (EPA), însărcinată,
în S.U.A., cu evaluarea securității glifosatului. Corespondența a mai arătat că, în 1999, conducerea
Monsanto dorea să facă apel la serviciile unei autorități științifice incontestabile pentru a pleda cauza
glifosatului pe lângă instanțele europene de reglementare. Toată miza consta în a convinge că produsul nu
era genotoxic!
În aceeași privință e de relevat și faptul că, la 10 mai 2019, Parchetul din Paris a deschis o
anchetă preliminară în privința reclamației depuse de „Le Monde” referitoare la afișajul a 200 de
personalități clasate în funcție de opiniile lor asupra glifosatului, OMG ori pesticidelor în general, stabilit
de firma de relații publice FleischmanHillard în 2016 pentru Monsanto (cumpărat în 2018 de Bayer) în
scopul de a susține eforturile de influență în favoarea reînnoirii omologării glifosatului. Sunt vizate

13
al mediului; prin promovarea perspectivei incriminării internaționale a ecocidului se indică cum
se poate articula în mod abil soft law și hard law și se arată foarte utilă în capacitatea de a oferi
instrumente adecvate avocaților, magistraţilor și victimelor.

III. Imposibilul proces al azbestului? În numărul său din 30 noiembrie 2017

prestigiosul cotidian francez Le Monde publica, sub titlul sugestiv L’impossible procés de
l’amiante, o amplă anchetă-sinteză asupra abordării judiciare a situației acestui material puternic
poluant, deosebit de periculos pentru sănătatea publică. Angajată încă din 1996, lupta judiciară
nu a reușit deloc până acum să ajungă la un deznodământ penal. În același timp, istoria acestei
cauze este relevatoare pentru dificultățile întâmpinate în desemnarea responsabililor și angajarea
răspunderii lor penale în dosarele de sănătate publică și mediu. Evoluția problematicii azbestului
este tristă ilustrare a supremației intereselor economice asupra protecției sănătății publice și
refuzul atât al precauției, cât și al prevenției.
În anii 1960–1970 azbestul era considerat „mineralul magic”, aducător de facilități
tehnice extraordinare, spre a deveni astăzi un pericol major pentru sănătatea publică și scos în
afara legii. Fibră de origine naturală, ignifug și izolant el era folosit pe scară largă, de la mașina
de prăjit pâine și până la structurile imobilelor, trecând prin sistemele de frânare ale
autovehiculelor13. Dar cercetările medicale și cazuistica epidemiologică au demonstrat că acesta

delictele de „colectare de date personale printr-un mijloc fraudulos, neloial și ilicit”, „înregistrare de date
cu caracter personal” și de „tratament automatizat de date personale fără declarație prealabilă” (la
Comisia națională de informatică și pentru libertăți). Acțiunea multinaționalei se înscrie într-un context
mai larg, care arată că mizele de mediu are dobândit o așa de mare importanță încât marile întreprinderi
care dispun de mijloacele necesare caută să influențeze actorii implicați în domeniu și care ar putea
împiedica promovarea intereselor lor în sensul unor atitudini neutre sau favorabile.
13 Mineral fibros, extras din mine ori cariere, azbestul este utilizat în mod industrial începând cu
sfârșitul veacului al XIX-lea pentru calitățile sale de soliditate și izolare termică. Fibrele sunt preparate
precum cele textile, apoi amestecate cu alte componente (în special ciment) și trase sub diferite forme.
De-a lungul secolului trecut a fost utilizat din abundență în construcții și în alte aplicații care necesită
izolarea unei surse de căldură importante. La sfârșitul veacului al XX-lea în marea majoritate a statelor
occidentale s-au interzis importarea și utilizarea sa, dar industria de profil rămâne importantă în altele
(precum Brazilia sau Federația Rudă). Nocivitatea azbestului pentru sănătatea umană a fost constatată de
mult timp. De pildă, în jurisprudența italiană este invocat un proces penal privind azbestul, care s-a
desfășurat la Torino în 1906–1907, în cadrul căruia un ziarist era acuzat de defăimare de către British
Azbestos Company, implantată în Piemont, pentru faptul că ar fi afirmat într-un articol că „Industria
azbestului este pentru sănătatea lucrătorilor mai periculoasă decât cea a celor care s-au instalat la Nole
Canavese, întrucât ea produce în fiecare an un număr imens de victime, care în tablele necrologice ale
acestei comune sunt semnate cu tristă frecvență decesele lucrătorilor și lucrătoarelor ca urmare a ftiziei,
bronșitei ori gastroenteritei”. În apel, acuzatul a fost achitat pe baza certificatelor obținute de la medici
reputați și prezentate instanței care confirmau nocivitatea azbestului. Se consideră, în general, că legătura
între azbest și azbestoză (formă a pneumomoconiosei care împiedică progresiv respirația) s-a stabilit în

14
generează, în primul rând, azbestoza, o afecțiune pulmonară necontagioasă, dar incurabilă și
evolutivă care provoca sufocare și insuficiență respiratorie; adeseori, inhalarea fibrelor de azbest
duce la formarea de plăci pleurale, depuneri fibroase de pleură care generează mezoteliomul, un
cancer al pleurei întotdeauna mortal. În 1973 Centrul internațional de cercetare asupra cancerului
(CIRC) a calificat azbestul ca probabil cancerigen, cu precizarea că se manifestă ca o bombă cu
efect întârziat, în sensul că patologiile aferente se declanșează între 20 și 40 de ani de la prima
expunere. Consecințele asupra sănătății sunt devastatoare; într-o țară precum Franța, de exemplu,
potrivit unui studiu din 2012 se evaluează un bilanț de circa 130.000 și 180.000 se decese anual,
fără a se lua în calcul costul financiar pentru societate: numai pentru 215 în aceeași țară au fost
acordate nu mai puțin de 965 milioane de euro cu titlu de indemnizare pentru boli profesionale.

1. Experiența franceză. Conștientizarea pericolului major prezentat de azbest pentru

sănătatea umană și calitatea mediului de viață a condus la configurarea și manifestarea unei
reacții viguroase, inclusiv organizate de punere în discuție a folosirii acestuia, solicitare a
interzicerii sale și acțiune în răspundere pentru consecințele medico-sociale astfel generate. S-au
creat în acest context asociații de apărare a victimelor azbestului, având ca scop prioritar
acordarea de sprijin moral și ajutor administrativ în întocmirea și promovarea dosarelor de
recunoaștere și indemnizare a pagubelor provocate.
Izbucnirea cazului campusului universitar parizian Juisseu, în construirea căruia se
utilizase celebrul material, a intensificat lupta împotriva azbestului în anii 1990 și au ridicat-o
inclusiv la nivel judiciar. După decesul a 6 studenți la Gerardmer (14 iunie 1994) s-a vorbit de o
adevărată „epidemie” de cancer imputabilă azbestului iar o serie de acțiuni au fost intentate
împotriva angajaților și a statului. Un fond de indemnizare a victimelor azbestului a fost instituit
prin legea 2000-1257 din 23 decembrie 2000 a finanțării securității sociale pentru 2001, dar
victimele își păstrau dreptul de a sesiza jurisdicțiile penale și civile. Pentru o mai bună adaptare a
sistemului de pensionare anticipată azbest stabilit în 1990, Agenția națională de securitate
sanitară a remis un raport, la 30 mai 2011, constatând că exista încă un mare număr de salariați
expuși la azbest (caloriferiști, electricieni, constructori). Prezența materialului toxic a devenit nu
numai o problemă de sănătate a muncii, ci și una de sănătate publică, susceptibilă a afecta pe
toată lumea. Cei care lucrau cu sau în mediu cu azbest cer recunoașterea azbestozei ca boală
profesională. În iulie 1996 Asociația internațională a victimelor azbestului (ANDEVA) inițiază

câmpul științific internațional începând din anii 1920. Primele cercetări care arată legătura între azbest și
cancer datează din anii 1930 și au fost consolidate până în anii 1950. În fine, legătura cauzală exclusivă
între azbest și un cancer particular, mesoteliomul pleurei (ori mesoteliomul pleural) poate fi considerată
ca definitiv stabilită în 1964, data unui congres internațional asupra problemei, organizat și desfășurat la
New York. Contrar majorității cancerelor ale căror origini sunt multifactoriale, survenirea celui în cazul
de față poartă semnătura inconfundabilă a unei expuneri trecute la azbest. Asupra evoluției cunoștințelor
privind efectele sanitare ale azbestului a se vedea: Jock McCulloch, Geoffrey Tweedale, Defending the
indefensible: the global asbestos industry and its fight for survival, Oxford, Oxford University, Press,
2008.

15
primul demers judiciar în materie din Franța prin depunerea unei plângeri împotriva
responsabililor, la nivel național, ai instituțiilor de profil și puterilor publice competente în
materie.
Depusă la Paris, această plângere a fost mai întâi declinată de la întreprindere la
întreprindere în diferitele tribunale ale Franței. Dar multiplicarea plângerilor locale a fost prima
eroare de acțiune juridică în materie; această strategie limita căutarea responsabililor la directorii
de uzină și nu permitea ajungerea la adevărații vinovați: cei care au participat la structura lobby-
ului creat și finanțat de industriile azbestului pentru a continua utilizarea acestui material
cancerigen și a împiedica stabilirea unei reglementări de protecție eficace. Această structură de
lobby este Comitetul permanent a azbestului (CPA) înființat în 1982, la momentul în care
numeroase țări se îndreptau spre interdicția acestor materiale.
În pofida cercetărilor științifice ce acreditau efectul cancerigen al azbestului, CPA uza de
un slogan subtil vorbind de „utilizarea sa controlată”, vehiculând astfel impresia înșelătoare că
riscul e gestionat. Conferințe internaționale, campanii de presă… au fost organizate, ajungându-
se la un control total al informării și al politicii publice, evitându-se astfel, timp de 14 ani,
instituirea oricărei reglementări constrângătoare a intereselor industriei specializate. Folosirea
azbestului a fost interzisă total în cele din urmă în Franța de la 1 ianuarie 1997. O directivă din 4
mai 1999 a prevăzut interzicerea azbestului în Uniunea Europeană din anul 2005.
Dincolo de despăgubiri s-a ridicat problema intentării unei acțiuni penale pentru
„vătămări corporale și ucidere din culpă”, în scopul obținerii condamnării responsabililor
naționali (politici, administrativi ș.a.) de utilizarea azbestului și afectarea sănătății publice. Dar
reprezentanții Parchetului au manifestat puncte de vedere diferite, opunându-se la cercetarea
decidenților, din mai multe motive. După 21 de ani de instrucție Ministerul Public francez a
dispus închiderea a peste 12 dosare ori o serie de soluții de netrimitere în judecată. Pentru a
decide așa, procurorii s-au sprijinit pe un raport științific întocmit de 3 experți, după un an de
muncă și au considerat că „nu e posibil a se stabili a posteriori data comiterii unei eventuale
fapte ilicite care să fi antrenat o expunere contaminantă apoi o intoxicație”. Și, drept consecință,
imposibil „de a o imputa cu certitudine unei persoane fizice”.
În septembrie 2017, Curtea de Apel din Paris a anulat pentru a doua oară începerea
urmăririi penale împotriva responsabililor naționali pe motiv că riscurile nu erau suficient
cunoscute la epoca săvârșirii faptelor. În fața unor asemenea insuccese judiciare, asociațiile
victimelor au încercat să schimbe strategia judiciară, în sensul angajării „unui avocat penalist și
organizarea unui demers la înălțimea mizelor juridice ridicate de această cauză ieșită din
comun”. Totodată, plângerile penale au fost grupate și încredințate spre soluționare polului
judiciar pentru sănătatea publică al Tribunalului de mare instanță (TPI) din Paris. Cele peste 30
de dosare au fost conexate și preluate spre cercetare de un judecător de instrucție specializat, dar
au apărut dificultăți ținând de metodologia controversată, dezordinea în care acesta înțelegea să
acționeze, preferând munca de unul singur, întrucât ceilalți colegi magistrați nu acordau
prioritate unor asemenea dosare sub pretextul că „victimele fuseseră indemnizate”. În plus

16
„faptele erau așa de vechi din cauza timpului de latență al bolilor azbestului încât adesea se aflau
în fața unor martori senili și nu mai știau și nu mai aveau ce să caute în timpul perchezițiilor”.
Pe motiv de vârstă, judecătorul de instrucție a abandonat dosarele prin pensionare,
devenind avocat, postură din care regretă mai ales ostilitatea Parchetului. „Am vrut să conexez
dosarele pentru că responsabilii naționali erau aceeași pentru toți, dar Parchetul nu a acceptat
niciodată – arăta acesta. Întreaga mea muncă a fost năruită și deciziile mele anulate în
permanență de camera de instrucție. În Franța nu se vrea urmărirea penală a conducătorilor
politici sau șefilor de întreprinderi, se preferă o societate bazată pe asigurare”. Totodată, părțile
civile sunt lipsite de gustul confruntării, avocații lor nu fac apel întotdeauna împotriva deciziilor
nefavorabile, nu solicită probe suficiente ori formulează observații peste termen ș.a.
La rândul său, Ministerul Public subliniază iluzia unui proces unic al azbestului întreținut
de avocații părților civile. „Marea majoritate a scandalurilor sanitare se îndepărtează de
principiile generale ale dreptului penal și avocații știu asta”, se arată într-un comunicat al
Parchetului din Paris. Răspunderea penală a persoanelor fizice se supune unor reguli stricte în
termeni de probe ale legăturii de cauzalitate, prescripției și de imputabilitate a vinovăției care nu
permite a judeca alegerile societății precum cea a utilizării masive a azbestului. În alți termeni,
este imposibil de a desemna vinovații. Dar asociațiile refuză a subscrie asemenea argumente
arătând, printre altele, că a cere data precisă a intoxicării unei persoane (victimă) pentru a
determina identitatea unui responsabil nu are nici un sens deoarece e vorba de un proces
continuu. Atunci când oamenii se organizează pentru a continua comercializarea unui material
știind că acesta va provoca mii de morți, trebuie să intervină o sancțiune penală. Pentru aceștia
miza unui proces penal depășește cu mult cazul azbestului. Asociațiile își lărgesc sfera de
activitate și la alți poluanți în scopul de a acționa mai global asupra catastrofelor sanitare. La ora
la care bolile mortale cauzate de pesticide și alte substanțe nocive, precum perturbatorii
endocrini, sunt în prim-plan, statul trebuie să acționeze pentru stabilirea unui tratament judiciar
care să permită prevenirea catastrofelor sanitare viitoare și a transmite un semnal către cei
responsabili că nu pot să mai fie nepedepsiți.
Nu putem încheia capitolul francez al procesului azbestului fără a invoca și contenciosul
aferent așa-numitului prejudiciu de anxietate. Printr-o hotărâre din 11 mai 2010, confirmată apoi
prin numeroase altele, Curtea de Casație a Franței a statuat că „salariații, care lucraseră într-unul
din stabilimentele menționate în art. 41 al legii din 1988 și figurând pe o listă stabilită prin ordin
ministerial într-o perioadă în care era fabricat ori tratat azbestul ori materiale conținând azbest, se
aflau prin fapta angajatorului într-o situație de îngrijorare permanentă față de riscul de declanșare
în orice moment a unei boli legate de azbest”14. Această nouă și specifică jurisprudență a instituit
astfel o prezumție de cauzalitate între acest prejudiciu și expunerea la azbest căreia salariații le-
au fost victime. La rândul său, Consiliul de Stat francez (instanța supremă de contencios
administrativ), prin unele hotărâri din 3 martie 2017, a instituit, de asemenea, un regim de probă
mai favorabilă victimelor, considerând că dreptul la o alocație specifică de încetare anticipată a

14 Cass, Soc. 11 mai 2010, no. 09–42241 à 09–42257.

17
activității „trebuie să recunoască pentru interesat o legătură stabilită între expunerea sa la praful
de azbest și scăderea speranței sale de viață și că această circumstanță, care e suficient prin ea
însăși spre a face să se nască la beneficiarul său conștiința riscului de a cădea bolnav, e sursa
unui prejudiciu indemnizabil cu titlu de prejudiciu moral”15. Așadar, principiul reparării unui
prejudiciu de anxietate legat de îngrijorarea legitimă a posibilității de survenire a unei daune prin
expunerea la azbest a fost reținut și exprimat în jurisprudența franceză, deopotrivă în cea a
jurisdicțiilor de ordin judiciar și administrativ. Considerată arbitrară, această jurisprudență a
început repede să fie corectată prin decizii de speță în sensul recunoașterii „prejudiciului de
anxietate” precum și a altor categorii profesionale expuse la azbest decât cele înscrise pe lista
oficială. Punctul culminant al acestor evoluții l-a constituit o nouă hotărâre în materie, cea din 5
aprilie 2019, a Curții de Casație, prin care s-a deschis calea, cel puțin teoretic, indemnizării
acestui tip de prejudiciu pentru toate categoriile de lucrători care inhalează fibre de azbest.
Potrivit acesteia, „salariatul care justifică o expunere la azbest ce generează un risc ridicat de a
dezvolta o patologie gravă, poate acționa împotriva angajatorului său pentru neîndeplinirea de
către acesta a obligației de securitate, chiar și atunci când nu a lucrat într-unul din stabilimentele
figurând pe listele angajatorilor care beneficiază de ajutor la încetarea anticipată a activității
lucrătorilor cu azbest”.

2. Cazul Eternit – Torino. Începând cu anii 1970 în țări precum Italia și Franța asistăm
la o multiplicare a contenciosului – civil și penal – legat de maladiile profesionale industriale,
generate de expunerea persoanelor la condiții toxice. În cadrul cestor procese epidemiologia a
jucat un rol central în administrarea probatoriului necesar. Ilustrativ pentru cazuistica italiană
rămâne „maxi-procesul Eternit”. În urma unei anchete penale inițiată în 2001 s-a început și
desfășurat urmărirea penală împotriva elvețianului Stephan Schmidheiny și belgianului Louis de
Cartier de Marchienne în calitatea și ținând seama de responsabilitățile lor de conducere între
anii 1960 și 1980 în cadrul grupului italian Eternit, care cuprindea patru manufacturi de azbest pe
teritoriul peninsulei. Procesul s-a deschis în 2009, iar numărul victimelor înregistrate a fost de
circa 3000, lucrători și riverani, marea majoritate fiind afectată de mesoteliome ale pleurei,
azbestoze și cancere bronhopulmonare. Principala localitate vizată a fost Casale Monferrato, un
oraș de 30.000 de locuitori, situat la 60 km de Torino. La 13 februarie 2012 cei doi acuzați au
fost condamnați fiecare la câte 16 ani de închisoare. Apelul judecat la 3 iunie 2013 a condus la
sporirea pedepsei, la 18 ani pentru St. Schmidheiny și încetarea procesului penal față de
Marchienne, ca urmare a decesului intervenit între timp, la vârsta de 91 de ani. La 19 noiembrie
2014 Curtea de Casație a Italiei a admis recursul, a desființat decizia instanței de apel și a
constatat intervenția prescripției, considerând că dezastrul a fost constituit nu de epidemia de
boli, care continuă și astăzi, ci de comportamentul vinovat al conducătorilor firmei, care ar fi
încetat prin închiderea uzinelor în anii 1980.

15 CE, 3 mars 2017, no. 401395 et no. 402 622.

18
 Pe lângă particularitățile judiciare procesul s-a distins printr-o strânsă colaborare între
justiția penală și epidemiologie. Și aceasta întrucât anchetele epidemiologice succesive ordonate
de Parchet au permis punerea în evidență a epidemiei de boli industriale, deschizând calea
„tratamentului” lor penal. Astfel, prin corelarea dintre excesul de îmbolnăviri și azbest s-a ajuns
la dovedirea unei „cauzalități colective”; altfel spus, s-a putut stabili că un număr de persoane
din cadrul populației studiate nu ar fi contactat patologia dacă nu ar fi fost expuse la factorul de
risc incriminat. Totuși, nu a permis a se identifica (exact) care sunt cele x persoane afectate, în
sensul că nu s-a putut distinge de persoanele care ar fi contactat, în orice fel, patologia în absența
expunerii la factorul de risc. În pofida însă a acestui efort extraordinar de colaborare dintre
justiție și medicină spre a se dovedi efectele nocive ale poluării prin azbest, legăturii de
cauzalitate și caracterului penal al faptelor, soluția judecătorească finală ne arată că, și în această
materie a „sănătății mediului”, problemele mai dificile rămân cele juridice mai degrabă decât
cele științifice, ceea ce demonstrează, odată în plus, importanța dezvoltării și adaptării rapide a
dreptului la noile realități socio-ecologice, așa încât să ofere răspunsul juridic cuvenit
provocărilor care apar în permanență în câmpul juridico-practic.
Deziluziile specialiștilor în drept italieni au fost atât de mari în această privință încât unii
dintre ei au apreciat că soluția ultimă „este proba că nu este posibil să se judece dezastrele de
boli industriale în starea actuală a dreptului italian”, ori că această imposibilitate reprezintă o
„regretabilă renunțare la justiția penală” în măsura în care există o categorie particulară de
infracțiuni (crime) care, chiar atunci când sunt dovedite, nu se ajunge niciodată la stabilirea
responsabilităților.
Având în vedere particularitățile cazului, Parchetul a înțeles să desfășoare urmărirea
penală în raport cu infracțiunile de punere în pericol și mai puțin cu referire la încadrările mai
clasice în termeni de omor, lovituri ori vătămări corporale. Astfel, cei doi inculpați au fost
acuzați în temeiul articolelor 437 („omisiune ori retragere cu intenție a măsurilor de prevenire a
accidentelor de muncă”) și 434 („prăbușirea construcțiilor și alte dezastre intenționate”) din
Codul penal italian, acesta din urmă vizând pedepsirea cazurilor în care sunt expuse la un pericol
grav un număr important și nedeterminat de persoane. O atare abordare prezenta două avantaje
evidente. Pe de o parte, ea permite diminuarea gradului de certitudine necesar stabilirii unei
legături între cauză și consecințe, pentru bolile și decesele survenite nefiind considerate decât o
circumstanță agravantă a punerii în pericol; așa se face că nu a fost necesar să se determine cu
aceeași precizie cuantumul populației victimelor. Pe de altă parte, în acest mod se permitea a
rămâne mai degrabă pe planul cauzalității colective, care e cea a rezultatelor epidemiologice,
decât a încerca o traducere riscantă în termenii cauzalităților individuale. Totuşi, această
perspectivă a fost respinsă prin decizia Curții de Casație care a definit dezastrul drept cauză a
bolilor și nu epidemia de maladii însăși, permițând astfel jocul termenelor de prescripție care
contrastează cu lungul răstimp al latenței bolilor industriale.
În contextul mai larg al căutărilor privind remediile juridice adecvate judecării bolilor
profesionale, juriștii italieni au manifestat și alte opțiuni decât cea a folosirii incriminărilor de

19
punere în pericol. Astfel, în anii 1990 a avut succes o concepție a legăturii de cauzalitate fondată
pe „criteriul ridicării riscului” legată de o expunere profesională: acuzatul trebuie să fie
recunoscut culpabil dacă judecătorul stabilește faptul că conduita sa trecută a amplificat riscul ca
evenimentul să se producă. Totuşi, o atare abordare a fost considerată complexă și complicată în
punerea sa în aplicare și a fost abandonată la începutul anilor 2000 în urma unei decizii a
instanței supreme care a statuat că astfel s-ar încălca dreptul la apărare.
Chiar în cazul procesului Eternit procurorul a propus și instanța de apel a îmbrățișat
soluția de accertamento alternativo ori verificare alternativă; principiul pe care se bazează e unul
simplu: dacă e cert că o infracțiune a fost comisă și că ea a cauzat boala ori moartea unui număr
cert de persoane, aceasta ar trebui să fie suficient pentru a permite condamnarea autorului
infracțiunii, fără a mai fi necesară stabilirea precisă a identității victimelor – ceea ce este
imposibil pentru rațiunile expuse anterior. De menționat că un asemenea raționament a fost
reținut în cadrul procesului penal al talidomidei (medicament care provoacă malformații
congenitale) în Germania de est în 1970.
Dincolo de experiențele, victoriile și (aparent) marea înfrângere judiciară provocată prin
decizia Curții de Casație din 2014, cauza Eternit (2009–2014) a ridicat problema unei justiții
subordonate epidemiologiei și a oferit răspunsul că, în cele din urmă, ultimul cuvânt aparține tot
dreptului, chiar dacă poate fi unul distorsionat de ritmul diferit de adaptare la evoluția realităților
a științelor și juridicului16.
În instruirea dosarului, Parchetul din Torino a încurajat desfășurarea unor susținute
cercetări epidemiologice spre a oferi datele necesare armăturii probatorii; chiar și în această
situație, acțiunea de determinare a dezastrului și a cauzelor sale a riscat să fie compromisă de
limitările statistice ale epidemiologiei. Totuși, probatoriile administrate în cazul de speță au
rezistat atacurilor apărării grație caracteristicilor contingente cauzei (amplorii, tipului de boli,
rezonanței sociale) și opțiunilor operate în raționamentul judiciar. Ca o concluzie generală,
exprimată de specialiștii domeniului, chiar dacă miile de victime dovedite au avut sentimentul că
nu s-a făcut justiție, aceasta s-a întâmplat nu numai din cauza prescripției, dar, de asemenea, și
din și mai ales pentru că definiția individuală clasică a cauzalității penale a apărut prea strâmtă
spre a putea cuprinde și exprima în mod corespunzător cauzalitatea colectivă proprie
epidemiologiei. Dar poate că învățătura (juridică) finală și elocventă a procesului Eternit-Torino
este ori ar trebui să fie aceea că în fața înmulțirii cazurilor de afectare a sănătății umane de starea
mediului, modificată, la rându-i, de diferitele forme de poluare (patologiile de mediu), este
necesară o rapidă adecvare a răspunsului juridic, pe două căi complementare și adiționale: un
efort creator de înțelegere, interpretare și aplicare a dreptului existent și o acțiune responsabilă de
adoptare de noi reglementări juridice adecvate noilor realități și cerințe socio-ecologice.

16 Pascal Marichalar, La justice subordonnée à l’épidémiologie? La maxi-procès Eternit de Turin

(2009–2014), în vol. „Pathologies environnementales. Identifier, comprendre, agir”, sous la direction de
Marie Gaille, CNRS Editions, Paris, 2018, p. 239-258.

20
 IV. Juridicizare versus reglementare? În contextul unui contencios de mediu tot mai
numeros, divers și complex și o reacție pozitivă jurisdicțională și jurisprudențială, în sensul
înțelegerii și exprimării particularităților problematicii, au apărut și atitudini adverse de genul
manifestării unei reticențe crescânde de adoptare a unor texte normative cu valoare juridică,
obligatorii, atât în plan intern, cât mai ales internațional. Ultimul exemplu și poate deosebit de
elocvent îl reprezintă situația inițiativei franceze privind adoptarea unui Pact mondial pentru
mediu, înțeles ca un tratat internațional codificator, menit să permită simplificarea și
consolidarea dreptului internațional al mediului într-un text unic și constrângător, cu valoare
universală. Se pornea de la faptul că această ramură de drept se prezintă astăzi ca un „mille-
feuille” creată prin straturi succesive fără o vedere de ansamblu; cele peste 500 de acorduri care
o compun poartă asupra unor domenii specifice (deșeuri, păsări migratoare, poluare atmosferică,
specii sălbatice ș.a.) „fără o logică comună” ceea ce antrenează o materie fragmentată, cu
incoerențe și lacune, precum și o ineficiență dovedită. În iunie 2017 a fost aprobat, la Paris, în
cadrul unei reuniuni a peste 100 de juriști din mai multe țări, un proiect cu 26 articole,
cuprinzând 20 de principii, unele deja existente, altele noi, precum: dreptul la un mediu sănătos,
principiul precauției, poluatorul-plătește, prevenirii ori neregresiunii17. Prezentat de Franța la
ONU, în septembrie 2017, la 10 mai 2018 143 de state au votat o rezoluție a Adunării Generale
vizând lansarea procesului de adoptare a pactului; cinci state s-au opus demersului: S.U.A.,
Federația Rusă, Siria, Turcia și Filipine, dar, totuși, a fost creat un grup de lucru ad-hoc în acest
sens. Înainte de ultima sa reuniune, cei doi raportori ai organismului au pus în discuție o
formulare a documentului deja diminuată, care constituia poziția Uniunii Europene:
recomandarea adoptării unui „instrument internațional” pentru a reîntări dreptul mediului al cărui
caracter constrângător să fie definit mai târziu.
În cele din urmă, la sesiunea din 20-22 mai 2019 de la Nairobi, reprezentanții celor
aproape 120 de state prezente, reuniți în grupul de lucru special, au recomandat adoptarea unei
simple declarații politice și ținerea unei conferințe internaționale în 2022, pentru a marca 50 de
ani de la crearea Programului ONU pentru mediu. Așadar, ca răspuns la criza ecologică majoră,
se oferea nu un veritabil tratat, ci o simplă declarație politică, cu o simplă valoare simbolică și
fără obligativitate juridică, de genul celor adoptate deja, anterior, în 1972, 1992 ș.a., expresie,
deopotrivă, a „falimentului procesului de decizie onusian” și „incapacității de a depăși egoismele
naționale pentru binele întregii omeniri”. În capitala Kenyei, compromis după compromis, pactul
s-a transformat în cele din urmă într-o declarație politică; și aceasta întrucât, spre deosebire de
situația de la ONU din 2018, statele au aplicat regula consensului, dragă instanțelor onusiene,
deschizând astfel calea blocajului din partea unui mic grup de state dezinteresate de subiect. Mai
întâi, S.U.A. (lui Donald Trump) și Brazilia (lui Jair Bolsonaro) care distrug, la ei, legislațiile de
mediu; dar și Egiptul, Arabia Saudită și, într-o măsură mai mică, Federația Rusă și Argentina.
Motivele particulare rămân diferite dar se prefigurează tot mai mult unul general; în contextul
extinderii contenciosului ecologic, inclusiv climatic, prin acțiunile cetățenești în justiție contra

17 Aspra inițiativei, a se vedea și: Andrei Duțu, ………

21
statului pentru carență în ceea ce privește protecția mediului, încheierea unui pact mondial
amplifică temerile autorităților statale că ar conduce la creșterea temeiurilor de drept de invocare
de către justițiabili de acțiuni adecvate de respectare a drepturilor lor de mediu.

22