ASPECTE PROCESUALE ALE DEZVOLTĂRII DREPTULUI MEDIULUI.

CONTRIBUȚII ALE JURISPRUDENȚEI CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR

OMULUI

Prof. univ. dr. MIRCEA DUȚU

Directorul Institutului de Cercetări Juridice
„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Abstract
O nouă decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 19 iunie 2018
pronunțată în cauza Bursa Barosu Bașkanligi ș.a. contra Turciei) consolidează jurisprudența
potrivit căreia efectul util al dreptului la un proces echitabil presupune și dreptul la executarea
deciziilor justiției (inaugurată în 1997), inclusiv a celor protectoare pentru mediu (inițiată prin
hotărârea din 12 iulie 2005 din cauza Okyay contra Turciei) și deschide noi perspective în
materie. Limitată la probleme de ordin procedural, hotărârea contribuie, totuși, la nuanțarea
problematicii, încurajează progresul efectivității dreptului mediului pe cale judiciară și, prin
sugestiile oferite, subliniază nevoia particularizării reacției juridice la specificul realităților
ecologice. Decepția rezultă mai ales din limitarea la datele precedentului judiciar și
nevalorificarea deplină a capacităților aferente implicării societății civile în promovarea
progresului judiciar de mediu.

Key words: acces la justiție; dreptul la mediu; executarea deciziilor justiției; interesul de
a acționa; victimă; jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului; progresul dreptului
mediului.

Succinte consideraţii introductive

O (relativ) recentă jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O. sau
Curtea de la Strasbourg), respectiv hotărârea din 19 iunie 2018, pronunțată în cauza Bursa
Barosu Bașkanligi și alții contra Turciei aduce în atenție, și adaugă prin concluziile sale, noi
aspecte semnificative problematicii complexe a contenciosului convențional european privind
protecția mediului. Subsumate componentelor definitorii ale dreptului la un proces echitabil –
respectiv, dreptul la tribunal și dreptul la executarea deciziilor justiţiei protectoare pentru mediu
– consfințite prin dispozițiile art. 6 paragr. 1 ale Convenției (europene) pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare Convenţia), considerentele
hotărârii contribuie la consolidarea procesului de afirmare a unui drept convențional european al
mediului și la încurajarea evoluțiilor legate de particularizarea cadrului juridic existent la
specificul și dinamica extraordinare ale realităților ecologice. Mărginită de chestiuni de ordin


e-mail: mircea.dutu@gmail.com

1
procedural, noua contribuție jurisprudențială a Curţii de la Strasbourg marchează, totuși, un
progres și insistă în același timp asupra limitelor sistemului european de protecție a drepturilor
omului cu privire la mediu, pledând astfel în favoarea accelerării procesului de adaptare a sa la
exigențele societății actuale.

1. Consacrarea dreptului la mediu sănătos în jurisprudența C.E.D.O. Recunoașterea

și garantarea ca drept uman fundamental a dreptului la un mediu sănătos prin mecanismele
Convenției s-au urmărit pe două căi principale. Prima a constat în propunerea adoptării unui
protocol adițional sau introducerea unor dispoziții exprese în textul documentului privitoare la un
asemenea drept, iar cea de a doua, care a și reușit, a fost cea pretoriană. Astfel, Conferința
europeană privind conservarea naturii de la Strasbourg din 1970, organizată de Consiliul
Europei, a recomandat elaborarea și adoptarea unui protocol la Convenţie menit să garanteze
dreptul fiecăruia de a se bucura de un mediu sănătos și nedegradat; documentul trebuia să
consacre dreptul de a respira un aer și să bea o apă ferite rezonabil de poluare, dreptul de a fi
protejat de zgomotul excesiv și alte vătămări și dreptul la acces rezonabil la litoral, cadru rural și
la munte. Această propunere a fost reluată fără rezultat printr-o recomandare (720) din 1973 a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. La nivelul doctrinei și cu caracter complementar au
fost înregistrate mai multe inițiative de acest gen: proiectul de protocol la Convenție privind
dreptul la mediu elaborat de profesorul Steiger (1973) 1 sau propunerea prof. J.-P. Jacqué de a
insera dreptul la un mediu care să nu pună în pericol sănătatea umană fie în Carta socială
europeană, fie prin consolidarea în acest sens a prevederilor generale vizând dreptul la sănătate
din Convenție, cuprinse într-un studiu realizat în 1977 pentru Societatea franceză pentru dreptul
mediului. În fine, printr-o rezoluție din 30 septembrie 2009 a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei s-a reclamat, de asemenea, adoptarea unui protocol special în acest sens. Din
variate rațiuni și multiple motive până în prezent nu s-a reușit consacrarea expresă în privința
reglementărilor de drept pozitiv convențional a acestei noi și importante îndrituiri. Totuși, în
pofida unei atari situații de absență a unor dispoziții specifice privind mediul în Convenție, prin
ricoșeu, treptat în jurisprudența C.E.D.O. s-a recunoscut o atingere a unui drept legată indirect de
protecția mediului și, în consecință, a unui drept la mediu sănătos și protejat.
Astfel, în 1991, Curtea de la Strasbourg a declarat, pentru prima dată, că protecția
mediului este în mod manifest un scop legitim conform interesului general 2. Doi ani mai târziu,
în hotărârea pronunțată în cauza Zander3, instanța europeană a calificat dreptul de a se bucura de
o apă nepoluată ca un drept cu caracter civil căruia i se aplică art. 6 paragr. 1 din Convenție,
recunoscându-se, astfel, unui proprietar un drept subiectiv la un mediu sănătos. Apoi, în
hotărârea din cauza Lopez Ostra contra Spaniei (1994)4, C.E.D.O. a făcut să se cristalizeze
dreptul omului la un mediu sănătos, nu în mod autonom, ci în contextul adaptării prevederilor

1
H. Steiger, Le droit à un environnement humain, Erich Schmidt Verlag, 1973 (A.3).
2
C.E.D.O., hotărârea din 29 noiembrie 1991, cauza Pine Valley Developments, A, no. 222.
3
C.E.D.O., hotărârea din 25 noiembrie 1993, A. no. 279 B.
4
C.E.D.O., hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Lopez Ostra contra Spaniei, A, no. 3030-C.

2
art. 8 din Convenție la noile realități socio-ecologice. S-a estimat că o vătămare gravă a mediului
constituie o atingere a dreptului la o viață normală. Prin respectiva hotărâre s-a considerat că și
atunci când o persoană privată gospodărește o stație de epurare poluantă s-a impus sancționată
Spania, chiar dacă puterile publice au intervenit, pe motiv că intervenția lor nu fusese suficientă
pentru a proteja victimele, care erau, de asemenea, persoane private. De atunci, în jurisprudența
C.E.D.O. violarea dreptului la mediu sănătos s-a întemeiat mai ales pe art. 8 (dreptul la respectul
vieții private) și art. 2 (dreptul la viață) din Convenție. Ca atare, începând cu hotărârea din cauza
Oneryildiz o atingere a mediului poate viola dreptul la viață (art. 2) 5. Într-o hotărâre (din 20 mai
2010, pronunțată în cauza Olnic contra Croației, cererea – 61260/08) relativă la vătămările
sonore, de exemplu, Curtea de la Strasbourg a relevat că, desigur, „nu există nici un drept
explicit la mediu curat și calm în Convenție, dar când un individ este direct și serios afectat de
zgomot ori o altă poluare, o problemă se poate pune pe terenul art. 8”. Deopotrivă, dreptul la
libertatea de expresie a apărătorilor mediului s-a afirmat pe baza art. 10 (odată cu hotărârile din
cauzele: Steel and Morris contra Marii Britanii din 7 noiembrie 2006, VAK contra Letoniei din
27 mai 2004, Mamère contra Franței din 7 noiembrie 2006 și Verein Gegen contra Elveției din
30 iunie 2009). O etapă decisivă în procesul jurisprudențial de consacrare a unui asemenea drept
a constituit-o hotărârea din 27 ianuarie 2009 pronunțată în cauza Tătar și Tătar contra României,
care a consacrat dreptul de a beneficia de un mediu sănătos și protejat utilizând ansamblul
dreptului și practicii pertinente în materie de mediu, inclusiv principiul precauției.
Alte dezvoltări jurisprudențiale au privit aspecte și au degajat concluzii precum: protecția
litoralului justifică o atingere a dreptului de proprietate (hotărârea din 29 martie 2010, în cauza
Depalle contra Franței), imperativele economice și chiar anumite drepturi fundamentale, precum
dreptul de proprietate, nu trebuie să aibă prioritate față de considerațiile relative la mediu
(hotărârea din cauza Judit Hamer, 27 noiembrie 2007). Progresiv, în acest context jurisprudențial
s-a consolidat protecția mediului pe calea recunoaşterii unui drept la un mediu sănătos, în special
pe considerentul că „justul echilibru între interesul bunăstării economice a orașului și beneficiul
efectiv al reclamantului la respectarea domiciliului, vieții familiale și private”. S-a estimat și că
libertatea trebuie uneori să fie limitată pentru a se permite represiunea infracțiunilor de mediu 6.
Totodată, s-a afirmat obligația pozitivă a statelor de a asigura prevenirea riscurilor naturale
pentru o protecție eficientă a dreptului la viață.
De remarcat, cu titlu general, că tehnica privilegiată de C.E.D.O. pentru a garanta dreptul
la mediu sănătos este recunoașterea obligațiilor pozitive ce revin statelor, atât substanțiale, cât și
procedurale.
1.1. Concluzii relevante.
O scurtă evaluare a acțiunii C.E.D.O. în materie ne arată că, în condițiile în care nici
Convenția din 1950 și niciunul dintre protocoalele sale nu recunosc un drept de mediu, sub
presiunea evoluțiilor realităților ecologice i-a revenit judecătorului de la Strasbourg misiunea ca,

5
C.E.D.O., hotărârea din 18 iunie 2002, cauza Oneryildiz contra Turciei.
6
C.E.D.O., hotărârea din 28 septembrie 2010, cauza Mangouras contra Spaniei.

3
printr-o lectură creatoare a textelor existente, să ajungă la concluzii jurisprudențiale care să
afirme și să confirme emergența unui ansamblu de drepturi privind mediul, substanțiale și
procedurale. S-a decis astfel că drepturile procesuale existente sunt aplicabile, dar fără
particularizare, și contenciosului de mediu, în ipotezele dreptului la un proces echitabil (protejat
prin prevederile art. 6 paragr. 1 din Convenție) și dreptul la o acțiune efectivă (cerut de art. 13).
Drepturile substanțiale se bucură de o abordarea mult mai constructivă pe calea unei
interpretări dinamice și uneori chiar îndrăznețe a drepturilor proteguite de articolele: 2 (dreptul la
viață), 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) și 8 (dreptul la respectarea vieții
private şi de familie, în special sub aspectul respectării domiciliului persoanei) din Convenție și
prin art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie (Protecţia proprietăţii ) relativ la
respectarea bunurilor. persoanei fizice sau juridice.
Așa, de exemplu, dreptul la viață a fost invocat în cauze privind riscurile de mediu (o
alunecare de teren provocată de o explozie de metan intervenită într-o descărcare de gunoaie
menajere, cauza Oneryildiz7 și, respectiv, inundații și scurgere de noroi într-o zonă de munte,
cauza Bondaieva8), demnitatea umană (în cauza referitoare la tratamentul inuman ori
nedemnitatea condițiilor de viață ale riveranilor anumitor uzine), ori, și mai ales, dreptul la
respectarea domiciliului și vieții private şi de familie (prevăzut în art. 8 din Convenție, care tinde
să devină sediul principal al materiei), care se poate aplica tuturor categoriilor de vătămări:
zgomot, dezagremente diverse (vătămări sonore și luminoase, vapori ș.a.), provocate de o
centrală nucleară, poluare atmosferică, riscuri industriale ori consecințele lor de ordin sanitar sau
de mediu. Aceste din urmă prevederi (ale art. 8) sunt mai puțin invocabile în cauzele privind
natura pentru care e găsit mai pertinent art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Referitor la obligațiile pozitive art. 8 din Convenție s-a dovedit a fi „matricial”,
jurisprudența C.E.D.O. conferindu-i obligații negative și pozitive, substanțiale și procedurale,
pentru statele membre. În consecință, dacă statul trebuie să respecte dreptul vizat de art. 8 se
impune să asigure și protecția sa efectivă, ceea ce poate implica adoptarea de măsuri vizând
respectul vieții private până la nivelul relațiilor individuale. Totuși, se cuvine remarcat în acest
context general și caracterul oarecum aleatoriu al drepturilor la mediu, în sensul unei anumite
labilități manifestate în jurisprudența Curţii de la Strasbourg. Astfel, C.E.D.O. a consacrat
noțiunea de „drepturi umane ale mediului”, constatând că „societatea de astăzi se preocupă fără
încetare tot mai mult de protecția mediului” și chiar că „mediul constituie o valoare a cărei
apărare suscită în opinia publică și, în consecință, pe lângă autoritățile publice, un interes constat
și susținut”. De asemenea, a constatat că „interesul pe care îl pot avea autoritățile interne de a
menține activitatea economică precum cea a unui mare angajator într-un oraș deja fragilizat de
închiderea altor industrii… nu ar putea impieta asupra drepturilor persoanelor vizate de a se
bucura de un mediu echilibrat și respectuos pentru sănătate” , ori că „imperative economice și
chiar anumite drepturi fundamentale, precum dreptul de proprietate nu trebuie să li se acorde

7
C.E.D.O., hotărârea din 30 noiembrie 2004, cauza Oneryildiz contra Turciei, C-48939/99.
8
C.E.D.O., hotărârea din 22 martie 2009, C-15339/02.

4
prioritate față de considerentele relative la protecția mediului, în special atunci când statul a
legiferat în materie”. Dar aceeași instanţă a statuat și afirmat următoarele: „Convenția nu
recunoaște expres dreptul la un mediu calm și sănătos”, și că „nici art. 8 și nicio altă dispoziție a
Convenției nu garantează în mod specific o protecție generală a mediului ca atare.”
Așadar, în atari condiții și cu asemenea considerente jurisprudențiale se poate afirma că
protecția convențională a drepturilor umane privind mediul comportă o serie de incertitudini,
mergând până la unele aspecte de insecuritate juridică.
Din această perspectivă, se apreciază că prevederile art. 8, care reprezintă de departe
fundamentul juridic cel mai solicitat, nu conferă decât o protecție aleatoare, cu precădere față de
vătămările extreme, numai cele care exced unui anumit prag de gravitate fiind susceptibile a fi
analizate ca o ingerință. Deopotrivă, în ceea ce privește poluarea aerului, apei ori a solului,
nivelurile de poluare descrise în hotărârile instanței de la Strasbourg sunt adesea mai
spectaculoase decât consecințele lor. În orice caz, protecția aferentă acestui text convențional
rămâne una contingentă, atâta timp cât, chiar gravă, o vătămare ar putea fi justificată ca fiind
consecința unei activități „necesare bunăstării economice a țării”.
În fine, art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenție nu reprezintă o garanție
suficientă întrucât nu implică și nu protejează dreptul persoanei fizice sau juridice de a beneficia
de bunurile sale într-un mediu specific9.

2. Executarea deciziilor justiţiei protectoare pentru mediu – efect util al dreptului la

un proces echitabil. În vederea asigurării efectului util integral al dreptului la un proces
echitabil consacrat de art. 6 paragr. 1 al Convenției, jurisprudența C.E.D.O. a recunoscut nu
numai dreptul de acces la un tribunal (începând cu hotărârea din 21 februarie 1975 aferentă
cauzei Golden contra Regatului Unit), ci și dreptul la executarea deciziilor justiţiei (după
hotărârea din 19 mai 1997 pronunțată în cauza Hornsby contra Greciei). Altfel spus, dreptul la
executare a unei decizii a justiției este un aspect subsecvent și complementar al dreptului la un
tribunal, în lipsa căruia garanțiile art. 6 paragr. 1 din Convenție ar fi private de orice efect util;
protecția efectivă a justițiabilului implică obligația pentru stat ori unul dintre organele sale de a
executa hotărârea judecătorească. Dacă statul refuză ori omite a o executa ori întârzie să o facă,
garanțiile art. 6, de care beneficiază justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii, și-ar pierde
orice rațiunea de a fi. Prin această din urmă „mare hotărâre” 10 , Curtea de la Strasbourg a statuat
că executarea unei judecăți ori a unei hotărâri a oricărei jurisdicții ar trebui să fie considerată ca
făcând parte integrantă din proces, în sensul textului convențional invocat, căci față de principiul
preeminenței dreptului, nu s-ar înțelege că acest articol ar descrie în detaliu garanțiile de
procedură acordate părților și nu protejează punerea în aplicare a deciziilor judiciare pe care ele
au ajutat să le obțină.

9
C.E.D.O., hotărârea din 30 noiembrie 2010, cauza Zapletal contra Republica Cehă, C-no.
12.720/06.
10
F. Sudre (sous la direction), Les grands arrêts de la Cour européenne des Droits de l’Homme,
PUF, 8ème édition, Paris, 2017, nr. 33.

5
 Această prelungire în aval a dreptului la un proces echitabil a beneficiat după 1997 de o
mare vitalitate jurisprudențială, care s-a propagat și în materia executării deciziilor justiției
„protectoare pentru mediu”. Semnificativă, prin caracterul său prim, este, în acest sens, hotărârea
din 12 iulie 2005 (cauza Okyay contra Turciei) privind executarea deciziilor justiţiei care
ordonau încetarea exploatării unor centrale termice, urmată apoi de alte hotărâri de acest gen.
Cauza din 2005 privea neexecutarea de către autoritățile naționale a deciziilor
jurisdicțiilor interne prin care se dispunea închiderea a trei centrale termice care cauzau o
puternică poluare a mediului într-o localitate din Turcia. Reclamanții erau toți avocați și au
invocat dreptul de a trăi într-un mediu sănătos și echilibrat și obligația de a garanta protecția
mediului și a preveni orice poluare a sa recunoscute constituțional și de legea-cadru în materie
ale statului pârât.
De remarcat, într-un context mai larg, că instanța europeană a invocat în hotărârea sa, ca
drept pertinent și în calitate de texte internaționale privind dreptul la un mediu sănătos, principiul
10 al Declarației de la Rio privind mediul și dezvoltarea (1992), precum și Recomandarea 1614
(2003) Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind mediul și drepturile omului care cere
statelor membre, printre altele, pe de o parte, „să recunoască un drept al omului la un mediu
sănătos viabil și demn, drept care conține obligația obiectivă pentru stat de a proteja mediul în
legislația sa națională, de preferință la nivel constituțional”, iar, pe de altă parte, „să garanteze
drepturile procedurale individuale, recunoscute prin Convenția de la Aarhaus, la informația de
mediu, participarea publicului la procesul decizional și accesul la justiție în materie de mediu”
(pct. 9).
Referitor la problema concretă de ordin procedural, Curtea de la Strasbourg a statuat, cu
titlu, pe atunci novator, în jurisprudența sa, faptul că „reclamanții, în calitatea de particulari
având dreptul de a trăi într-un mediu sănătos și echilibrat și obligația de a proteja mediul și de a
preveni orice poluare a sa, aveau în dreptul turc calitatea pentru a acționa în fața jurisdicțiilor
administrative și puteau să le ceară să dispună suspendarea activităților centralelor periculoase
pentru mediu și anularea deciziei autorităților administrative tinzând la continuarea exploatării
lor…” (paragr. 67). Reamintind că o hotărâre a unei jurisdicții este parte integrantă a
„procesului” și că dreptul la acces la un tribunal care garantează această dispoziție ar fi iluzoriu
dacă ordinea juridică internă a unui stat ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie
ori o ordonanță provizorie luată în așteptarea unei decizii definitive ar rămâne inoperante pentru
una din părți, instanța a precizat că un atare considerent devine și mai important în contextul
contenciosului administrativ, cu ocazia unui diferend al cărui rezultat este determinant pentru
drepturile civile ale justițiabilului.
Așadar, executarea unei decizii judiciare nu poate fi împiedicată, invalidată ori întârziată
în mod excesiv (Bourdo contra Rusiei, nr. 59498/00, paragr. 34, CEDO 2002-III); executarea ei
trebuie, între altele, să fie completă, perfectă și nu parțială (Sabin, Popescu contra României), nr.
48102/99 paragr. 68-76, 2 martie 2004 și Matheus contra Franța, nr. 62740/00 paragr. 58, 31
martie 2005). Prin urmare, odată ce o decizie internă definitivă este dată de jurisdicțiile

6
naționale, ea trebuie să fie pusă în aplicare cu o claritate și o coerență rezonabile de către
autoritățile publice, în scopul de a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea
pentru subiectele de drept vizate prin aplicarea lor.
Totodată, securitatea juridică presupune respectarea principiului autorității de lucru
judecat (Brumărescu contra României, nr. 28342/95, paragr. 2, CEDO 1999-VII), respectiv a
caracterului definitiv al deciziilor justiției. Deci, un sistem judiciar caracterizat prin posibilitatea
de a pune în discuție perpetuu și anulări repetate a judecăților definitive nu respectă prevederile
art. 6 paragr. 1 din Convenție. Aceleași atitudini și acte venite din partea atât a judecătorului, cât
și din cea a executivului ori autorităților nejudiciare sunt inadmisibile. De la acest principiu nu se
poate deroga decât atunci când motive substanțiale și imperioase o cer (Riobykh contra Rusiei),
nr. 52854/99, paragr. 52, CEDO 2003/IX).
Din perspectiva acestor principii jurisprudențiale pertinente hotărârea pronunțată la 19
iunie 2018 în cauza Bursa Barosu Bașkanligi contra Turciei (cererea nr. 25680/05) reprezintă
„un exemplu care este deopotrivă încurajant și decepționant”11.

3. O nouă cauză de speță cu speranțe de progres: Bursa Barosu Bașkanligi și alții

contra Turciei12. Rolul Curții de la Strasbourg a constat, în mod declarat și asumat, în a examina
dacă, în cazul dat, autoritățile naționale au respectat obligațiile pozitive ce le reveneau în virtutea
art. 6 din Convenție și, mai exact, dacă măsurile adoptate de acestea puteau asigura punerea în
aplicare a unei decizii a justiției și au fost adecvate și suficiente în acest sens. Cu precizarea că
aparține fiecărui stat să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura
respectarea obligațiilor sale pozitive, inclusiv în această privință.
Astfel, în cauză, instanța a reținut că litigiul purta esențialmente asupra executării
hotărârilor tribunalelor administrative privind anularea mai multor acte administrative care
modificau planurile de urbanism la diferite niveluri și autorizațiile administrative relative la
implementarea unei uzine de amidon pe un teren agricol. Întrucât Consiliul de Stat (instanța
supremă de contencios administrativ) anulase aceste diverse autorizații administrative, uzina nu
putuse fi construită și, totodată, activitățile sale de producție pe terenuri agricole, începute în
2000, ar fi trebuit să înceteze. Dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată deoarece producătorul
de amidon beneficia de susținerea insolentă a autorităților politice, care nu întreprinseseră nimic
pentru executarea deciziilor justiției protectoare pentru mediu și merseseră până la adoptarea, în
2007 și 2008, a două amendamente legislative care regularizau situația terenurilor agricole
utilizate pentru activități neagricole, ce permiteau societății să-și desfășoare neîntrerupt
activitățile sale contrare deciziilor justiției, devenite definitive după 1998. Din 2005, resortisanți
turci reclamanți introduseseră o acțiune în acordarea de daune-interese pentru neexecutarea

11
Jean-Pierre Marguénaud, L’arrêt Bursa Barosu Baskanligi et autres c/Turquie du 19 Juin 2018
(Req. No. 25680/05) : De L’exécution des décisions de justice protectrices de l’environnement, în „Revue
Juridique de l’Environnement” no. 1, mars 2019, p. 150-154.
12
Cererea nr. 25680/05, C.E.D.O., Secțiunea a II-a, hotărârea din 19 iunie 2018, definitivă la 3
decembrie 2018.

7
deciziilor justiției. Curtea de Casație le-a dat parțial câștig de cauză, dar Tribunalul de mare
instanță refuzase să se conformeze. Fără să aștepte rezultatul procedurii susceptibile să înfrângă
această rezistență judiciară, unii dintre ei au sesizat C.E.D.O. Pentru a susține această
confruntare judiciară europeană s-au bucurat de sprijinul altor doi reclamanți cu greutate și
experiență juridică: Baroul din Bursa și Asociația pentru protecția naturii și a mediului. În
privința acestora se vor ridica însă unele probleme privind calitatea procesuală activă și dreptul
de a acționa în justiție.
3.1. Aprecieri ținând de domeniul procedural
Caracterul decepționant al noii jurisprudențe ține de faptul că instanța a manifestat o
reținere (nejustificată) în dezvoltarea semnificațiilor și implicațiilor accesului la justiție,
acceptând admisibilitatea cererilor a numai 6 reclamanți care participaseră activ la procedurile
interne relative la anularea actelor administrative litigioase și care erau singurii ce aveau calitatea
de victimă cerută de prevederile art. 34 din Convenție. Nu s-a acceptat însă admisibilitatea
cererii Asociației pentru protecția naturii și a mediului și a celei a Baroului din Bursa, care dă, de
altfel, și numele hotărârii. Pentru a statua astfel, în această ultimă privință Curtea de la
Strasbourg a observat, înainte de toate, că Baroul din Bursa, în calitate de organizație
profesională având caracter de stabiliment public, constituie o persoană juridică de drept public
și, în consecință, dificil ar putea fi calificat drept organizație neguvernamentală ori grup de
persoane care au un interes comun în sensul art. 34 din Convenție (paragr. 112). În plus, conform
jurisprudenței sale, statutul de „victimă” poate fi acordat unei asociații – dar nu membrilor săi –
dacă ea este direct atinsă de măsurile litigioase; o asociație ori un sindicat nu s-ar putea pretinde
ele însele victime ale măsurilor care ar fi adus atingere drepturilor pe care Convenția le
recunoaște membrilor lor, chiar și în situația în care obiectul statutar îl reprezintă apărarea
intereselor aderenților lor. Pornind de la asemenea considerente, C.E.D.O. a constatat mai întâi
că în cazul Baroului din Bursa, prin hotărârea sa din 26 mai 2008, Curtea de Casație a considerat
că acesta nu se poate pretinde victima unei daune rezultate din neexecutarea deciziilor judiciare
în cauză. S-a invocat apoi jurisprudența sa constantă potrivit căreia noțiunea de „victimă” trebuie
să fie interpretată în mod autonom și independent de noțiuni interne precum cele privind
interesul ori calitatea de a acționa în justiție și, având în vedere ansamblul acestor considerații, a
concluzionat că „Baroul din Bursa nu poate pretinde a avea calitatea de victimă în sensul
articolului 34 al Convenției, această parte a cererii este incompatibilă ratione personae cu
dispozițiile Convenției și trebuie să fie respinsă…” (paragr. 113).
Referitor la calitatea procesuală activă strâns legată de cea de victimă a Asociației pentru
protecția naturii și a mediului, instanța de la Strasbourg a observat, în concret, că ea era parte
numai la acțiunea în daune și daune-interese și, drept urmare, acțiunea sa fusese respinsă ca
inadmisibilă pentru lipsa lui locus standi de jurisdicțiile naționale. Se reamintea, totodată, că,
potrivit unei jurisprudențe constante, Convenția nu permite actio popularis, dar că cere, pentru
exercitarea dreptului la acțiune individuală, ca reclamantul să se pretindă în mod plauzibil el
însuși victima directă ori indirectă a unei violări a Convenției rezultate dintr-un act ori dintr-o

8
omisiune imputabilă statului contractant. Ca atare, simplul fapt de a fi rezident la Brusa fără a fi
participat vreodată, în numele lor propriu ori prin intermediul unei asociații, la îndelungatele
proceduri relative la anularea actelor administrative în chestiune ori de a fi o persoană juridică
având sediul în acest oraș, nu ar fi suficient pentru a califica reclamanții respectivi drept
„victime” în sensul art. 34 al Convenției (paragr. 115). Având în vedere asemănarea într-o
anumită măsură cu o jurisprudență anterioară, instanța a ținut să menționeze că asupra acestui
ultim punct „speța diferă de cauza Gorraiz Lizarraga și alții contra Spaniei (nr. 62543/00 paragr.
38, CEDO 2004-III) unde Curtea de la Strasbourg a recunoscut calitatea de victimă persoanelor
care nu fuseseră parte la procedura internă în numele lor propriu, dar care erau prin intermediul
asociației pe care ei o constituiseră în vederea apărării intereselor lor”. Totuși, în aceeași decizie
din 2004 în care se ridica și o problemă de protecție a mediului, se statuase cu valoare de
principiu că „în societățile actuale, atunci când cetățeanul se vede confruntat cu acte
administrative deosebit de complexe, acțiunea entităților colective precum asociațiile constituie
unul dintre mijloacele accesibile, uneori singurul de care se dispune pentru a asigura o apărare
eficientă a intereselor sale particulare”, iar în speță se putea merge mai departe și în sensul
evocat deja de a impune jurisprudențial o nouă lărgire a noțiunii de victimă în înțelesul art. 34
din Convenție, „de a prelungi în cursul procedurii europene acompaniamentul procedural prin
entități colective admise în fața jurisdicțiilor naționale prin hotărârea din 27 aprilie 2004” 13. S-a
considerat, pe bună dreptate, că astfel s-a pierdut o bună șansă de a întări controlul executării
deciziilor justiției protectoare pentru mediu prin valorizarea rolului asociațiilor de protecție a
mediului, a căror importanță deosebită în acest context este subliniată în mod constant în
jurisprudența instanței de la Strasbourg începând cu hotărârea pronunțată la 27 aprilie 2004 în
cauza Videz Aizsardzibas Klubs (VAK) contra Letoniei, și printr-o recunoaștere a importanței
barourilor care au un interes specific ca deciziile justiţiei pe care avocații le-au ajutat să le obțină
să nu rămână literă moartă. Același autor remarca faptul că, este adevărat, recunoașterea calității
de victimă în privința Baroului din Bursa, în sensul art. 34 al Convenției, ar putea contraveni
naturii sale de persoană juridică de drept public, dar judecătorul Lemmens a arătat, în opinia sa
separată, că acest obstacol putea fi depășit ținând seama de particularitățile procedurale ale speței
și chiar de jurisprudența instanței.
3.2. Interesul superior al progresării dreptului mediului. Opinia parțial separată a
judecătorului Lemmens
Ilustrând parcă ideea interesului superior al progresării dreptului mediului și, în orice caz,
principiul neregresiunii sale, opinia parțial dizidentă și parțial concordantă a judecătorului Paul
Lemmens poartă asupra a două aspecte: calitatea de „victimă” a Baroului din Bursa și, respectiv,
situația capătului de cerere aferent unei violări a art. 2 și 8 ale Convenției. Aprecierile sale, deși
minoritare, reflectă o tendință pozitivă, pe cale de consolidare, de interpretare novatoare a
dispozițiilor substanțiale și procedurale ale Convenției în raport cu particularitățile, orizonturile
noi și interesul public major pe care le comportă problemele privitoare la protecția mediului.

13
Jean-Pierre Marguénaud, op. cit., p. 152.

9
 Referitor la respingerea ca inadmisibilă a implicării baroului pe motivul că acesta n-a
suferit nicio daună rezultând din neexecutarea hotărârilor judecătorești interne, în opinia
dizidentă se pleacă de la premisa că aceasta nu pare a fi „în întregime compatibil cu
jurisprudența Curții”. Astfel, potrivit acesteia, prima „victimă” în înțelesul art. 34 din Convenție,
se desemnează persoana direct afectă prin actul ori omisiunea litigioasă, existența unei lipse de
acțiune la exigențele Convenției poate fi concepută chiar în absența unui prejudiciu (citându-se,
printre altele, în acest sens, cauza Murray contra Olandei, c-no 10511/10, paragr. 83, CEDO,
2016). Faptul că acțiunea pentru daune și daune-interese introdusă de barou fusese declarată
inadmisibilă de jurisdicțiile interne, pe motivul că acesta nu se putea pretinde victimă a unei
daune, este considerat de judecător ca nefiind pertinent; dimpotrivă, faptul că baroul era parte
reclamantă în toate procedurile din fața jurisdicțiilor administrative și că acțiunea sa fusese
declarată admisibilă numai într-un caz și inadmisibilă în altele trei este mai pertinent. În temeiul
acestei ultime constatări se putea spune că, numai în afară de prima procedură, baroul nu se
putea plânge de neexecutarea hotărârilor de anulare, dar acesta era un motiv suficient pentru
admisibilitate.
Și mai interesante și relevante rămân aprecierile opiniei dizidente în privința capătului de
cerere referitor la o violare a art. 6 paragr. 1 al Convenției față de care reclamanții invocau, de
asemenea, o violare a art. 2 și 8 ale Convenției, referitor la atingerea adusă dreptului lor la viață
și dreptului la respectul vieții private și familiale și a domiciliului prin autorizarea eliberată în
vederea construirii și exploatării uzinei de amidon.
În poziția majoritară s-a estimat că „față de faptele speței, de tezele părților și concluziile
pe care acestea le-au formulat sub unghiul art. 6 par. 1 al Convenției… s-au examinat
principalele chestiuni juridice ridicate de prezenta cerere și că nu se impune să se examineze
admisibilitatea și temeinica capetelor de cerere rezultate din art. 2 și 8 al Convenției” (paragr.
147).
În dezacord cu o atare apreciere în opinia separată capetele de cerere rezultate dintr-o
violare a art. 2 și 8 vizează însăși substanța contestației formulate de reclamanți având ca subiect
implantarea unei uzine în mediul lor, în timp ce cel tras din nerespectarea art. 6 paragr. 1 al
Convenției, oricât de important ar fi el, nu vizează decât procedura. Din moment ce autoritățile
au estimat că pot trece peste hotărârile judecătorești anulând actele administrative printr-o
intervenție a legiuitorului, chestiunea ce rămâne de știut este dacă această intervenție, precum și
actele care i-au urmat, este, deopotrivă, compatibilă cu normele de rang superior, precum cele
care protejează dreptul la viaţă și dreptul la respectarea vieții private și familiale și a
domiciliului. În aceste împrejurări, a concluzionat judecătorul P. Lemmens, „principalele
chestiuni juridice” nu par a fi cele care au fost examinate sub unghiul art. 6 par. 1, iar capetele de
cerere întemeiate pe o violare a art. 2 și 8 meritau, de asemenea, un examen serios, mai întâi
asupra admisibilității lor și apoi, eventual, în privința temeiniciei.
3.3. Avansuri posibile și aspecte de evoluție

10
 Hotărârea din 19 iunie 2018 a fost considerată „încurajată la capitolul art. 6 par. 1 atât din
punct de vedere al aplicabilității, cât și al celui al aplicării sale” 14. Referitor la primul aspect, este
cunoscut faptul că, în contextul jurisdicțional dat de aplicabilitatea textului respectiv, acesta
depinde de existența unei acuzații în materie penală ori a unei contestații asupra unor drepturi sau
obligații cu caracter civil. Din această perspectivă, o obiecțiune puternică a fost ridicată și
subliniată în speță de Guvern: cum toți reclamanții locuiau la peste 7 km de uzina de amidon,
niciunul dintre ei nu erau amenințați în exercitarea drepturilor lor de natură civilă prin
continuarea exploatării ei, chiar dacă cererea lor părea a fi întreprinsă ca un fel de actio
popularis pe care Curtea de la Strasbourg nu a recunoscut-o ca atare. Pentru îndepărtarea acestui
argument și a admite că respectiva contestație avea o legătură suficientă cu dreptul de caracter
civil care să justifice aplicarea art. 6 paragr. 1, completul secției a 2-a a C.E.D.O. a remarcat, fără
a trage un argument veritabil, este adevărat, existența în Turcia a unui drept constituțional la un
mediu sănătos. Este relevantă, în acest sens, constatarea din paragraful 126 al hotărârii potrivit
căruia „în numeroase cauze contra Turciei relative la dreptul constituțional de a trăi într-un
mediu sănătos și echilibrat, Curtea a constatat existența unei contestații reale și serioase”
(invocând o serie de hotărâri proprii pertinente).
În privința aplicării articolului 6 paragr. 1, instanța a decis în unanimitate că fusese
violat, în concret, pentru că din ianuarie 1993 și până în noiembrie 2008 deciziile justiției relative
la construcția și exploatarea uzinei de amidon nu au fost executate în mod real.
Această nouă aplicare a problematicii executării deciziilor justiției protectoare pentru
mediu, inițiată și inaugurată de jurisprudența Hornsby, își conservă, din păcate, caracterul
repetitiv, fără a merge mai departe. În orice caz însă, originalitatea hotărârii trebuie căutată în
altă parte.
Într-adevăr, ceea ce o face interesantă în mod deosebit, până la a o transforma într-o
contribuție evolutivă, ține cu precădere de extrema complexitate procedurală a cauzei, relevarea
a ceea ce am putea denumi „activismul productivist” al autorităților administrative și politice,
care a mers până la a elabora și adopta modificări legislative de validare a activităților până
atunci ilegale, combinarea dreptului la executare a deciziilor justiției (în hotărârea din cauza
Hornsby) cu respectarea principiului autorității de lucru judecat, pe care, în numele securității
juridice, hotărârea Marii Camere pronunțată în cauza Brumărescu contra României, din 28
octombrie 1999, o impune pentru a înlătura posibilitatea de a pune în discuție în mod perpetuu și
anulările repetate ale judecăților definitive.
Într-o evaluare ținând de un asemenea context general și având în vedere consecințe și
aprecieri concrete, se poate conchide că hotărârea din speța Bursa Barosu Bașkanligi contra
Turciei aduce o anumită revigorare a problemei și chiar consolidare a efectivității deciziei
justiției protectoare pentru mediu.

14
Ibidem.

11
 Concluzii. Jurisprudența aferentă hotărârii din 19 iunie 2018 pronunțată în cauza Bursa
Barosu Bașkanligi și alții contra Turciei reprezintă o nouă contribuție a C.E.D.O. la precizarea
aspectelor procesuale ale dezvoltării dreptului convențional al mediului și stimularea eforturilor
de particularizare a semnificațiilor Convenției la exigențele protecției naturii și combaterii
poluării. Prin natura obiectului său se remarcă, mai întâi, și cu precădere în plan intern, strânsa
interdependență între reglementările de urbanism și cele de mediu, rolul autorizațiilor
administrative de ocupare a solului în asigurarea protecției împotriva poluării industriale. Din
perspectiva aplicării dreptului convențional european o primă categorie de probleme se referă la
semnificațiile prevederilor art. 6 paragr. 1 din Convenție, speța înscriindu-se în cadrul
recunoașterii, în prelungirea efectului util al garantării dreptului la un proces echitabil, pe lângă
dreptul de acces la un tribunal (consacrat încă printr-o hotărâre din 1975) și a dreptului la
executare a deciziilor justiției (după 1997) și apoi ca o nouă hotărâre referitoare la executarea
deciziilor justiţiei protectoare pentru mediu (după 2005). În acest context, hotărârea din 19 iunie
2018 „ne aduce un nou exemplu deopotrivă încurajant și decepționant!” (Marguénaud). Referitor
la primul efect, el se manifestă în privința aplicabilității și aplicării art. 6 paragr. 1 din Convenție;
pentru a ajunge la aplicabilitatea dispozițiilor convenționale respective instanța a trebuit să
meargă până la a remarca existența în Turcia a unui drept constituțional la un mediu sănătos și
echilibrat, iar prin hotărârea dată a adăugat un nou caz al jurisprudenței inaugurate prin hotărârea
pronunțată în cauza Okay contra Turciei din 12 iulie 2005 privind executarea deciziilor justiției
protectoare pentru mediu. Decepția decurge în special din faptul că nu s-a recunoscut calitatea de
victimă și deci dreptul de a acționa în sensul art. 34 din Convenție, Baroului din Bursa și,
respectiv, Asociației pentru protecția naturii și a mediului, Curtea de la Strasbourg netrecând
peste o serie de pretexte procedurale și să poată astfel consolida tendința de aplicare creatoare a
cadrului convențional existent la aspectele specifice ale protecției mediului. Din acest punct de
vedere cauza de față evocă, mai degrabă, o ocazie ratată, situație sugerată și de considerentele
expuse în opinia separată a judecătorului P. Lemmens. De altfel, aprecierile acesteia constituie
veritabile indicii de consolidare viitoare a dezvoltărilor în materie. Prima privește nevoia unei
interpretări mai largi a noțiunii convenționale de „victimă”, cu implicațiile procedurale aferente
în sensul admiterii oricărui element contextual și consolidării participării societății civile la
impunerea punerii în executare a deciziilor justiției în materie de mediu. Secunda se referă la
necesitatea unei abordări interdependente a capetelor de cerere de natură procedurală și esență
substanțială și acordarea calității de „principale chestiuni juridice” cu prioritate a celor de fond,
așa încât, după depășirea pragului admisibilității, instanța europeană să poată aprecia și statua și
asupra aspectelor legate de aplicarea prevederilor art. 2 și art. 8 din Convenție. Pesimiștii vor
conchide că efectul hotărârii rămâne mai ales unul de ordin statistic, sporind inventarul C.E.D.O.
în domeniu, în timp ce optimiștii vor spera că perspectivele deschise sugerate vor crește cât mai
rapid confirmări și dezvoltări jurisprudențiale relevante.
În fine, deschiderea jurisprudenței europene spre aspectele procedurale ale realizării
semnificațiilor dreptului la mediu sănătos se înscrie în contextul mai larg al sporirii

12
„justițiabilității” acestuia, amplificării și diversificării contenciosului ecologic, inclusiv al celui
climatic și al intensificării preocupărilor vizând asigurarea efectivității reglementărilor juridice
de mediu.

13