1.

Discutați care sunt principalele diferențe dintre sistemele democratice

majoritariste și cele consensualiste.
Definirea democrației ca „guvernare de către și pentru popor” naște o întrebare
fundamentală: cine realizează guvernarea și intereselor cui trebuie să le răspundă ea,
atunci când poporul e în dezacord și are preferințe divergente? Un răspuns la această
dilemă: majoritatea poporului. Aceasta este esența modelului majoritarist.
Sistemul democratic majoritarist este simplu și direct, și totodată foarte atrăgător,
pentru că guvernarea de către majoritate și în acord cu dorințele majorității se situează
evident mai aproape de idealul democratic al „guvernării de către și pentru popor”,
decât o guvernare de către o minoritate, și care să răspundă intereselor acesteia.
Răspunsul alternativ: cât mai mulți. Acesta este punctul central al modelului
consensualist , acceptă guvernarea majorității doar ca cerință minimă: în loc să fie
mulțumită cu majoritățile decizionale strânse, caută să maximizeze dimensiunea
acestor majorități.
Din principiile consensualiste și majoritariste pot fi deduse zece diferențe în privința
celor mai importante reguli și instituții democratice.

Cele cinci diferențe privind dimensiunea executiv-partide sunt următoarele:

1. Concentrare a puterii executive în cabinete majoritare monocolore contra împărțire a

puterii executive în coaliții largi multipartidiste.
2. Relații executiv-legislativ în care executivul este dominant contra echilibru al puterii
între executiv și legislativ.
3. Sistem bipartidist contra sistem multipartidist.
4. Sistem electoral majoritar și disproporțional contra reprezentare proporțională.
5. Sistem pluralist al grupurilor de interese, competiție deschisă tuturor, contra sistem
coordonat și „corporatist”, al cărui scop este compromisul și concertarea.

Cele cinci diferențe de-a lungul dimensiunii federal-unitar sunt următoarele:

1. Guvernare centralizată și unitară contra guvernare descentralizată și federală.

2. Concentrare a puterii legislative de către un legislativ unicameral contra separare a
puterii legislative între două camere cu puteri egale, dar constituite diferit.
3. Constituții flexibile care pot fi amendate de majorități simple contra constituții rigide
care pot fi modificate numai de către majorități extraordinare.
4. Sisteme în care legislativele au ultimul cuvânt în privința constituționalității propriei
legislații contra sisteme în care legile sunt subiect al controlului constituțional de către
curți constituționale sau supreme.
5. Bănci centrale care sunt dependente de executiv contra bănci centrale independente.

2. Prezentați cele cinci variabile ale dimensiunii executiv-partide și discutați un

exemplu de sistem politic din perspectiva acestora.
Cele cinci diferențe privind dimensiunea executiv-partide sunt următoarele:
1. Concentrare a puterii executive în cabinete majoritare monocolore contra împărțire a
puterii executive în coaliții largi multipartidiste.
2. Relații executiv-legislativ în care executivul este dominant contra echilibru al puterii
între executiv și legislativ.
3. Sistem bipartidist contra sistem multipartidist.
4. Sistem electoral majoritar și disproporțional contra reprezentare proporțională.
5. Sistem pluralist al grupurilor de interese, competiție deschisă tuturor, contra sistem
coordonat și „corporatist”, al cărui scop este compromisul și concertarea.
Sistem bipartidist contra sistem multipartidist.

Bipartidismul este sistemul intemeiat pe existent si functionalitatea a doua partied

politice. In bipartidism, cele doua partied nu au nici concurentaserioasa, un eventual al
treilea partid neavand decat o forta neglijabila, cele doua partied ocupa practice toate
locurile in Parlament.
Aceasta experienta a doar doua partide nu este un accident al istoriei, ea rezulta dintr-o
traditie politica care instituie si legitimizeaza bipartidismul.
Egalitatea intre doua partide mari exista in cinci tari clasate ca apartinand bipartidismul
pur: S.U.A, Noua Zeelanda, Australia, Anglia si Austria.

3. Prezentați cele cinci variabile ale dimensiunii federal-unitar și discutați un

exemplu de sistem politic din perspectiva acestora.
Cele cinci diferențe de-a lungul dimensiunii federal-unitar sunt următoarele:

1. Guvernare centralizată și unitară contra guvernare descentralizată și federală.

2. Concentrare a puterii legislative de către un legislativ unicameral contra separare a
puterii legislative între două camere cu puteri egale, dar constituite diferit.
3. Constituții flexibile care pot fi amendate de majorități simple contra constituții rigide
care pot fi modificate numai de către majorități extraordinare.
4. Sisteme în care legislativele au ultimul cuvânt în privința constituționalității propriei
legislații contra sisteme în care legile sunt subiect al controlului constituțional de către
curți constituționale sau supreme.
5. Bănci centrale care sunt dependente de executiv contra bănci centrale independente

Guvernare centralizată și unitară contra guvernare descentralizată și federală.

Intr-un stat unitar si centralizat, autoritatea executiva locala indeplineste o serie de
functii importante, dar ea reprezinta o creatie a guvernului central, iar puterile ei nu sunt
garantate constitutional.
In guvernarea federala si descentralizata, puterea este impartita intre guvernul central si
executivele celor douazeci de cantoane si ale celor sase asa zise semicantoane,
formate prin divizarea a trei cantoane, exemplu Elvetia, unde semicantoanele au numai
unul, in loc de doi reprezentanti in camera federala, facand astfel din Elvetia unul dintre
cele mai descentralizate state din lume.

4. Explicați în ce constă testul alternanței și cel al dublei alternanțe.

Testul alternantei este folosit pentru a determina daca o democratie a devenit stabile si
consolidate tradeaza aceeasi premiza majoritarista, iar cel al dublei alternante este
folosit pentru a demonstra ca o democratie poate fi consolidate daca partidul sau grupul
care vine la putere, la primele alegeri din cadrul tranzitiei ( spre democratie), pierde
alegerile urmatoare si cedeaza puterea celor care vor castiga.

5. Prezentați clasificarea sistemelor de partide propusă de Jean Blondel și oferiți

câte un exemplu (ipotetic sau real) pentru fiecare dintre cele 4 categorii.
a. sistem bipartidist
Ex: - liberalii germani si cei luxemburghezi.
b. sistem “doua-partide-si-jumatate”
Ex: - Partidul Laburist Irlandez si Noii Democrati canadieni

c. sistem multipartidist cu un partid dominant

Ex: Italia pre-1990
d. sistem multipartidist fara partid dominant
Ex: Elvetia, Olanda, Finlanda

6. Explicați în ce constau partidele aliate și partidele facționalizate, și cum susține

Arend Lijphart că ar trebui să ținem cont de acestea în stabilirea numărului
efectiv de partide dintr-un sistem politic.
Problema modului în care numărăm partidele de diferite mărimi este rezolvată de
folosirea numărului efectivca unitate de măsură. Premiza se confirmă pentru majoritatea
partidelor și a țărilor, dar ridică probleme în două situații: partide care sunt atât de
asemănătoare încât par mai degrabă unul singur, și invers, partide care sunt atât de
facționalizate încât par două sau mai multe, și nu unul singur.
Patru criterii pot fi aplicate pentru a decide dacă partidele aliate – care au nume și
organizații de partid diferite – sunt de fapt două sau un singur partid.
1- Partidele politice concurează în mod normal la alegeri ?
2- Al doilea criteriu are în vedere gradul de cooperare dintre partide în parlament și,
în special, dacă cele două partide formează un singur grup parlamentar și dacă
acționează împreună.
3- Se comportă partidele ca partide diferite în formarea cabinetelor? Sunt împreună
în executiv sau în opoziție, sau unul este în executiv și celălalt în opoziție?
4- Al patrulea criteriu este timpul: are sens să luăm în calcul partidele aliate ca un
singur partid numai dacă strânsa lor colaborare este de lungă durată.
Toate se situează cu adevărat undeva între unul și două partide. Așadar, în locul
opțiunii arbitrare pentru soluția un-partid sau două-partide Arend Lijphart propune
o abordare intermediară: calcularea a două numere efective de partide, mai întâi
pe baza considerării a două partide, apoi a unui singur partid, și realizarea
mediei acestor două numere. Aceasta înseamnă că fiecare pereche de partide
„gemene” să fie considerată ca un partid-și-jumătate

Din păcate, cele patru criterii nu oferă un răspuns neechivoc,Toate se situează

cu adevărat undeva între unul și două partide. Așadar, în locul opțiunii arbitrare
pentru soluția un-partid sau două-partide Arend Lijphart propune o abordare
intermediară: calcularea a două numere efective de partide, mai întâi pe baza

7. Prezentați trei teorii cu privire la formarea coalițiilor guvernamentale.

Au fost propuse mai multe teorii care prezic tipul coalițiilor care se vor forma în cadrul
sistemelor parlamentare si acestea sunt:
1 - Coaliții minimal câștigătoare
Premiza fundamentală a teoriei coaliției minimal câștigătoare este și simplă, și foarte
plauzibilă: partidele politice sunt interesate de maximizarea puteriilor.
Pentru a intra în cabinet, un partid minoritar trebuie să se alieze cu unul sau mai multe
alte partide, dar se va opune includerii de partide inutile în coaliție, pentru că aceasta i-
ar reduce numărul de ministere din cabinet.
2 - Coaliții de dimensiuni minime.
Teoria coalițiilor de dimensiuni minime se bazează pe aceeași supoziție a maximizării
puterii ca și teoria coaliției minimal câștigătoare, dar conduce acest raționament înspre
concluzia logică. Dacă partidele politice vor să excludă partenerii inutili dintr-un cabinet
de coaliție, pentru a-și maximiza puterea lor în cabinet, ar trebui să prefere ca
executivul să se bazeze pe majoritatea parlamentară cea mai strânsă posibil.
3 - Coaliții cu cel mai mic număr de partide.
Un criteriu diferit care poate fi utilizat pentru a alege dintre numeroasele coaliții
prefigurate de teoria coalițiilor minimal câștigătoare este „înțelegerea prin tranzacție” a
lui Michael Leiserson. El arată că acestec oaliții minimal câștigătoare vor avea tendința
de a se forma astfel încât să implice cel mai mic număr de partide posibil, deoarece
„negocierile și profitul (în formarea coaliției) sunt mai ușor de realizat, iar o coaliție este
mai ușor de păstrat împreună, aceleași lucruri fiind egale, cu partide mai puține”.

8. Discutați distincția dintre formulele majoritare-pluralitare și cele proporționale,

și oferiți câte un exemplu concret de formulă electorală pentru fiecare din cele
două categorii.
Formulele majoritare necesită majoritate absolută la alegeri. O metodă pentru a
satisface această cerință este organizarea unui al doilea tur de scrutin decisiv între
primii doi candidați, dacă nici unu ldintre candidați nu a primit o majoritate a voturilor la
primul tur al alegerilor. Această metodă este frecvent utilizată la alegerile prezidențiale.
Exista trei tipuri principale de reprzentare procentuala:

- cea mai întâlnită formă este sistemul de reprezentare procentuala pe liste, folosit în
jumătate din democrațiile din studiul lui Lijphart – 18 din 36 – în perioada 1945-1996.
- a doua formă de reprezentare procentuala este formula „mixtă membru-proporțională”
(MMP) – un termen propus de Noua Zeelandă pentru propria versiune a sistemului, dar
care acum se aplică întregii categorii.
- al treilea tip important de reprezentare procentuala este votul unic transferabil (VUT).
El diferă de reprezentarea procentuala pe liste prin faptul că alegătorii votează candidați
individuali în loc de liste de partid.

9. Identificați și discutați trei diferențe între legislativele unicamerale și cele

bicamerale.
Modelul pur majoritarist atrage concentrarea puterii legislative într-o singurăc ameră;
modelul pur consensualist se caracterizează printr-un legislativ bicameral în care
puterea se împarte egal între cele două camere diferit constituite

- tările cu parlamente unicamerale sunt țările mai mici;

- o diferenta ar fi mandatul legislativ ce tinde sa fie mai lung pentru a doua camera
decat pentru prima.
- camerele secundare au alerea lor in trepte, spre deosebire de maniera repetitive si la
interval neregulate ca primele .