Probleme ale efectivității, eficienței și dezvoltării dreptului mediului în România.

Aspecte
de drept substanțial și drept procedural

Prof. univ. dr. Mircea Duțu

Directorul Institutului de Cercetări Juridice
„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Abstract: În pofida multiplicării extraordinare și diversificării pertinente a

reglementărilor privind protecția mediului, în plan național, regional (al UE) și internațional
eficiența și efectivitatea normelor dreptului mediului rămân încă un deziderat.
Nivelul lor de realizare este insuficient și diferit de la o țară la alta, fiind deosebit de
scăzut și, în consecință, constituind o problemă ce ar trebui să fie prioritară în România. Cauzele
situației sunt profunde și diverse (ținând de neperceperea și neexprimarea specificului materiei în
toate etapele și pe toate palierele fenomenului juridic), iar rezolvarea sa implică o „veritabilă
revoluție juridică și o reconsiderare a noii ramuri de drept”. Printre căile de depășire a impasului
se numără, pe lângă adaptarea legislației și promovarea de instrumente și mecanisme juridice
corespunzătoare, și instituirea de jurisdicții specializate și specializarea persoanelor implicate în
funcționarea procesului de mediu. Tema prezintă un interes sporit în condițiile în care și în
România se fac primii pași instituționali în această direcție.

Key words: Efectivitate; dreptul mediului; dreptul climei; jurisdicții specializate; parchet
de mediu; avocat de mediu; contencios de mediu; contencios climatic; infracțiuni de mediu;
răspundere de mediu; Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Mediu.

Abstract: Despite the extraordinary multiplication and pertinent diversification of the

regulations regarding environmental protection, the efficiency and the effectiveness of
environmental law norms, nationally, regionally (EU), and internationally, leave much to be
deserved.
Their level of realization is insufficient and differs from country to country, being too
low and, therefore, an issue needing to be prioritized in Romania. The causes of this situation are
profound and diverse (related to the lack of perception of expression of the specifics of the field
in all the steps and at all the levels of the juridical phenomenon), and its resolve implies a
“veritable juridical revolution and a reconsideration of the new branch o law”. Amongst the ways
of overpassing the deadlock, besides adapting the existing legislation, promoting legal
instruments and mechanisms accordingly, we can take into consideration instituting specialized
jurisdictions and specializing the personnel involved in the functioning of the environmental
process. The interest in this issue is growing given that Romania is making the first institutional
steps in this direction.

Key words: effectivity; environmental law; climate; specialized jurisdictions;

environmental prosecutor; environmental attorney; environmental litigation; climate litigation;
environmental crimes; environmental liability; the Office for Investigating Environmental
Criminality.

1
 O problemă majoră a dreptului mediului o reprezintă pretutindeni şi mai ales în România
cea a efectivităţii sale, rezultată în primul rând din confruntarea stării legale cu situația reală
exprimată prin datele aferente realităţilor social-juridice şi judiciare. „Normele de mediu apar
peste tot, aplicarea lor nicăieri”1, această constatare sugestivă prin formularea sa dar și adevărată,
din păcate, pe conținutul ei pentru realizarea generală a prescripțiilor ramurii de drept devine o
preocupare tot mai evidentă deopotrivă în planul analizei teoretice și cel al acțiunii practice. Se
caută explicații, se identifică o serie de cauze, de propun remedii, se așteaptă și se avansează căi
de progres. Una din posibilitățile din ce în ce mai des invocate spre depășirea impasului o
reprezintă „o veritabilă revoluție juridică”, una care să înceapă „în fine, cu a lua în serios dreptul
mediului”. Aceasta presupune o serie de transformări și adaptări deopotrivă conceptuale și de
demers practic.
Marea majoritate a datelor științifice privind situația ecologică a planetei arată realități
îngrijorătoare: rarefierea globală a resurselor naturale, degradarea continuă a mediului,
accelerarea procesului de generare și manifestare a schimbărilor climatice, erodarea rapidă a
biodiversității, intensificarea și generalizarea poluării ș.a. cu un impact tot mai major asupra
sănătății umane și echilibrului ecologic. Și aceasta în condițiile în care reacția juridică și politico-
strategică în materie este în plină desfășurare, cu prezențe formale semnificative mai în toate
planurile și în privința tuturor nivelurilor ordinii juridice, instrumentelor tehnico-științifice și
normativ-instituționale de promovare și instanțelor de reflecție teoretică și evaluare practică. O
atare ecuație contradictorie generează și generalizează un sentiment de inacțiune și indiferență,
nerecurgere suficientă și adecvată la drept ca mijloc de direcționare a conduitei umane, denunță
caracterul său prolix, adesea neaplicat, a cărui capacitate de a proteja mediul este astfel serios
pusă la îndoială.
Desigur, dreptul mediului este și rămâne încă o disciplină tânără, în plin proces de
acreditare definitivă ca atare, măcinat de forțe centrifuge, amenințat de discipline mai tehnice cu
care întreține legături evidente (dreptul urbanismului, dreptul sănătății, dreptul energiei ș.a.), dar
și cu reale trăsături tentaculare, extinse practic asupra întregului sistem de drept ceea ce
favorizează o stare preponderent difuză. Având ca un fel de „coloană vertebrală” un principiu de
integrare care impune tuturor politicilor publice să perceapă și să exprime dimensiuni ecologice
proprii, specifice (integrare orizontală, secretată de nevoia de coerență a sistemului juridic
conjugată cu interdependența de ordin natural a obiectului de reglementare), iar normativității
aferente transformări interne de asimilare profundă și exprimare specifică a provocărilor
mediului (prin dezvoltări de esență conceptuală și integrare verticală a imperativului ecologic
dreptul mediului pare predispus unei atari situații). Așadar, dacă în mod incontestabil aparatul
normativ al protecției mediului e abundent, iar societatea civilă vigilentă și atentă cu aplicare sa,

1 Laurent Fonbaustier, L’(in)efficience de la norme environnementale, în „ Délibérée”, octobre

2019, Le dossier „Vers une justice environnementale”, p. 19.

2
atunci de unde atâta slăbiciune, absență de efectivitate? Răspunsul e complex, comportă
circumstanțieri, nuanțări și imputări pe măsură iar soluțiile nu-s ușor de prevăzut și de pus în
practică. Cu simplu titlu enumerativ și exemplificativ pentru explicațiile posibile și adesea
invocate găsim lipsa unei autentice dimensiuni imperative a disciplinei și principiilor pe care le
cuprinde, multitudinea normelor care, în loc de o strictă conformitate ori o veritabilă
compatibilitate, nu impun decât o simplă „luare în seamă” a mediului, formulă cu efecte juridice
incerte; reținerea în aplicarea sancțiunilor administrative drastice, chiar prescrise clar de lege din
teama consecințelor de ordin economic, caracterul prea puțin disuasiv și nu pe deplin adaptat al
sancțiunilor penale; nu în ultimul rând insuficiența până la absență a instituțiilor (administrative)
specializate de supraveghere, control și promovare a măsurilor de sancționare/reparare cuvenite.
Dintre soluțiile și remediile propuse cel mai adesea regăsim: amplificarea constituționalizării
problemelor de mediu, în sensul cel mai inclusiv (climă, resurse, biodiversitate, în special);
sporirea considerațiilor juridice concrete aferente interesului fundamental de mediu, ordinii
publice ecologice, funcțiilor de mediu ale ansamblului normativ, precum și al marilor principii
fondatoare în materie: prevenirii, precauției, integrării, poluatorul-plătește, neregresiunii,
responsabilității. În același sens al efectivității se impune lărgirea spectrului, nuanțarea
semnificațiilor și sporirea garanțiilor procedurale ale dreptului la un mediu sănătos și echilibrat
ecologic și ale declinărilor sale specifice precum accesul la apă potabilă, aer de calitate, climă
stabilă…
Nu în ultimul rând se impune stimularea și favorizarea accesului la justiție puternic
specializată, special instituționalizată și profesional și legal competentă, așa încât comunitatea
științifică și societatea civilă să dispună de noi posibilități de a asigura apărarea și promovarea
interesului general al protecției mediului.

1. Elemente ale exemplului și cazului românesc în materie. Situația efectivității

dreptului mediului în România se caracterizează prin prezența și manifestarea întregii panoplii de
cauze, deficiențe și insuficiențe în materie cu particularitatea că unele dintre acestea sunt
reproduse până la extrem și cu excrescențe concrete, originale. Invocarea câtorva exemple ținând
de materia răspunderii și unul din principalele instrumente de asigurare a promovării sale este
evidentă şi concluziile aferente devin edificatoare. O analiză a practicii de urmărire penală a
parchetelor din întreaga ţară, prin prisma cercetărilor finalizate în perioada 2011-2016, în cea
mai mare parte vizând dosarele care au avut ca obiect infracţiuni prevăzute în OUG nr. 195/2005
privind protecţia mediului (legea-cadru în materie) şi în Legea nr. 101/2011 pentru prevenirea şi
sancţionarea unor fapte privind degradarea mediului ne arată că acestea nu au privit mari
poluatori ori situaţii grave care să aibă ca rezultat prejudicii semnificative aduse mediului şi au
fost foarte rar întâlnite cazurile în care subiectul infracţiunii a fost o persoană juridică. Dar
constatarea cea mai relevantă rămâne cea potrivit căreia în perioada de referinţă din cele 1300 de

3
cauze penale înregistrate în materie şi soluţionate, numai 4 (patru) s-au finalizat prin întocmirea
de rechizitoriu (deci prin trimitere în judecată)!2
De asemenea, pentru transpunerea necorespunzătoare a Directivei nr. 2008/99/UE privind
protecția mediului prin dreptul penal, împotriva României e pe cale să se declanșeze de către
Comisia Europeană, procedura de infringement.
În același registru al inaplicabilității și deci al ineficienței, în materia prevenirii şi
reparării anumitor daune aduse mediului prin aplicarea regimului special instituit de Directiva
2004/35 din 21 aprilie 2004 privind răspunderea de mediu în legătură cu prevenirea și repararea
saunelor aduse mediului (transpusă în dreptul intern prin OUG nr. 68/2007), recurgerea la
mecanismul specific prevăzut în acest context nu s-a dovedit un succes în România, situaţia
existentă evocând mai degrabă o „netranspunere” a actului legislativ unional-european și, în
orice caz, inoperabilitatea sa în dreptul intern. Într-adevăr, faptul că timp de 13 ani, cât a trecut
de la intrarea în vigoare a reglementării, procedura respectivă s-a aplicat într-un singur caz 3,
dificultăţile asimilării şi aplicării de către administraţie şi în justiţie a particularităţilor sistemului
de prevenire şi reparare, insuficienţele ţinând de capacitate, resursele alocate ori lipsa de
experienţă arată nevoia unei reevaluări şi revederi a reglementărilor existente, receptării
experienţei europene dobândite şi mai bunei adaptări la realităţile ecosociale româneşti.
Necesitatea adoptării unor măsuri adecvate pentru asigurarea deplină a accesului la
justiție în materie decurge și din constatările și recomandările formulate de Comitetul de
examinare (conformare) al Convenției de la Aarhus din 1998 privind accesul la informație,
participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu (ratificată
prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000) în cazul ACCC/2012/69 (referitor în principal la autorizarea
proiectului Roșia Montană)4. S-a considerat că România nu a respectat, printre altele, prevederile
art. 4 alin. (1) și (2) ale Convenției, din mai multe motive, în cadrul soluționării în justiție a două
cauze pertinente.
Pe fond s-au reținut o serie de percepții inadecvate ale specificului definiției informației
de mediu și regimului accesului la aceasta precum refuzul accesului la studiul arheologic
invocându-se dreptul de proprietate intelectuală, ori acesta trebuie tratat în mod similar cu
studiul EIA (de evaluare a impactului asupra mediului) și, în consecință, dreptul procedural
respectiv trebuia garantat și asigurat efectiv. În plan procedural s-a relevat durata foarte mare de

2 A. Lazăr, M. Duţu (coordonatori), Apărarea mediului şi a fondului forestier prin dreptul penal,
Editura Academiei Române/Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 68-69.
3 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr.
3196 din 30.05.2016 (dosar nr. 44730/3/2014), nepublicată.
4 Decision VI/8h – Compliance by Romania with its obligations under the Convention. Adopted
by the Meeting of Parties to the Convention on Access to Information, Public Participation indecision –
making an Access to Justice in Environmental Matters at is sixth session, 2017; a se vedea: Mircea Duțu,
Probleme ale efectivității accesului la informația privind mediul în activitatea Comitetului de examinare
a Convenției de la Aarhus, în „Dreptul” nr. 1/2020, p. 9-28.

4
timp a derulării procedurilor în instanță, care, de cele mai multe ori, durează aproximativ doi ani,
neasigurându-se astfel o remediere în timp util și eficientă așa cum se solicită prin articolul 9
alin. (4) al Convenției.
În consecință, s-a recomandat: „Reexaminarea cadrului legal și realizarea de măsuri
legislative, normative și administrative necesare pentru asigurarea ca procedurile judecătorești
privind informația de mediu să se realizeze în timp util și să ofere rezolvări efective și adecvate;
Asigurarea priorității în cadrul procedurilor judecătorești pentru cazurile ce au ca obiect refuzul
accesului la informația de mediu, sau soluționarea acestor cazuri în cadrul instanțelor
judecătorești, într-un termen determinat”.
Depăşirea unui atare impas şi corectarea situaţiilor aferente presupun operarea de reforme
pertinente, necesare şi eficiente privind, deopotrivă, dreptul substanţial şi, din ce în ce mai
evident, şi regulile procesuale, chemate să joace un rol tot mai important în deschiderea şi
derularea procesului judiciar de mediu (mai nou şi climatic) precum şi, în fine, să contribuie la
promovarea obiectivelor tranziției ecologice, la asigurarea efectivității dreptului mediului și
eficienței sale sociale.

2. O problemă generală, o criză de „creștere” a dreptului mediului. Chestiunea

dobândeşte caracterul de imperativ, în condiţiile în care poluarea aerului, degradarea
biodiversităţii sau schimbările climatice, protecţia mediului în general, ca finalitate a acestei
ramuri de drept sunt decretate oficial şi asumate integral ca urgenţe şi priorităţi fundamentale ale
fiecărui stat, Uniunii Europene, ONU şi comunităţii mondiale în ansamblul său. Imputările în
privinţa slăbiciunilor şi insuficienţelor sunt îndeobşte cunoscute: de multe ori prea numeroase,
dispuse haotic şi ilizibile, regulile edictate ar fi astfel puţin prescriptive şi slab sancționate, în
special din cauza caracterului lor declarativ ori a sancţiunilor insuficiente, slab adaptate
prevăzute în caz de nerespectare.
Pentru depăşirea crizei evidente, se întrevăd mai multe soluţii. În planul dreptului
substanțial se pot preconiza măsuri de genul recunoaşterii prejudiciului ecologic în Codul civil,
reconfigurări ale regimului de prevenire şi reparare a daunei de mediu, reformării infracţiunilor
la regimul protecţiei mediului, în sensul directivei UE din 2008 privind protecţia mediului prin
dreptul penal, inclusiv în sensul recunoaşterii ecocidului. Referitor la cele de ordin procesual
„cheia” constă, mai întâi, în dezlegarea modului în care efectivitatea dreptului mediului depinde
de regulile care guvernează procesul judiciar român actual. Este exemplul clasic al ecuației
interdependenței dintre norma substanțială și cea de procedură oferit de repararea prejudiciului
ecologic. Pe de o parte, aceasta nu poate avea loc decât dacă în plan substanțial dreptul
recunoaște posibilitatea obținerii reparării unui prejudiciu care nu e cauzat omului, ci naturii
(mediului) înseși, îl definește în linii ferme și în date cât mai cuantificabile din perspectiva
reparării sale juridice.
Este vorba deci, de întemeierea acțiunii în răspundere civilă, prin derogare de la cerința
caracterului personal al prejudiciului. Pe de altă parte, o atare reparare nu poate fi admisă numai

5
dacă unui reclamant i se acordă dreptul de a acționa în justiție în acest sens. Ca urmare a faptului
că afectează natura și nu interese ale unei persoane, având în vedere prevederile art. 33 din Codul
de procedură civilă (interesul de a acționa, care trebuie să fie „determinat, legitim, personal,
născut și actual”) numai o cerere autorizată să apere un interes determinat ar putea, prin derogare
de la existența unui interes personal, de a cere reparația. Desigur, în dreptul român în vigoare și
aplicarea sa practică e o cauză ipotetică, dar relevantă pentru materie.
Dincolo de implicațiile de ordin substanțial, care presupun la noi o reformă majoră, în
primul rând de adecvare cu modelul european general în plină ascensiune, deopotrivă ținând de
mentalități, percepții și competențe mai greu și mai lent de înfăptuit, prioritare și mai fezabile ne
apar levierele procesuale care permit construirea unui „proces de mediu” și de a opera, în planul
finalităților, trecerea de la un „proces privind mediul, la unul pentru mediu”, altfel spus un
proces judiciar ale cărui reguli de desfășurare sunt adaptate la particularitățile litigiilor de mediu
și contribuie în mod sporit la perceperea, afirmarea și atingerea finalităților specifice.
După modelul francez, tradițional, cel mai atașat tradițiilor noastre juridice și deci și mai
fezabil și mai rapid de urmat și astăzi 5 considerăm mai întâi, cu titlu preliminar, oportună
adoptarea unei viziuni globale asupra ordinilor juridice, în sensul că efectivitatea dreptului
mediului (prin natura sa „global”) depinde de un răspuns teoretico-metodologic și practic unitar
susceptibil de a fi dat de către judecătorii ordinii interne, cât și de cei ai ordinii UE și eventual de
cei ai ordinii internaționale, slăbiciunile într-una din acestea putând să se reflecte și manifeste și
în celelalte, în virtutea unei interdependențe evidente și să fie corectate în mod conjugat și
constant. Nu poate fi ignorată, în aceeași perspectivă, oportunitatea unei abordări comparatiste a
tehnicilor și instrumentelor utilizate la un nivel sau altul, precum și de unitatea (relativă)
manifestată în plan substanțial.
În altă ordine de idei, după caz, litigiile de mediu (respectiv, cele care implică, în
soluţionarea lor, problema aplicării dreptului mediului) ridică, de regulă, trei categorii (tipuri)
principale de dificultăți.
Astfel, mai întâi și într-un plan general caracterul transnaţional face dificilă recunoaşterea
competenţei unui singur judecător, precum şi, chiar pentru victime, posibilitatea de a le satisface
drepturile cuvenite, iar complexitatea tehnică afectează modul de instrumentare a litigiului de
către magistrați. Procesul de mediu dorit şi preconizat este cel în care regulile care guvernează
deschiderea sa şi derularea concretă permit ca, reglându-se litigii de mediu, să se restabilească
aplicarea dreptului mediului.

3. Ce înseamnă eficacitatea unui drept? Deși concept (termen) din ce în ce mai utilizat

5 Avem în vedere recentul demers de acest gen constând în cercetarea desfășurată de un grup de
specialiști cu susținerea Misiunii de cercetare Drept și Justiție cu titlul „Procesul de mediu: de la procesul
asupra mediului la procesul pentru mediu”, al cărui raport final a fost publicat în 2019. A se vedea și: M.
Hautereau-Boutonnet, E.Truilhé, Des procès pour renforce l'effectivité du droit de l'environnement, în
„Les Cahiers de la Justice”, no. 3/2019, Dossier „La cause environmentale”, p. 431-440.

6
în evaluările juridice, elementele care tind la asigurarea unei asemenea calități (stări) nu sunt pe
deplin, ferm configurate și general acceptate. Într-adevăr, se consideră chiar că, într-o primă
abordare efectivitatea nu ar aparține în mod real limbajului dreptului; ea nu ar constitui nici o
categorie juridică, nici un cuvânt pe care juriștii îl folosesc în mod obișnuit, în afară de dreptul
internațional public unde termenul se aplică la categorii precum: naționalitatea persoanelor, stat,
ocuparea de teritorii, exercitarea suveranității, anexarea ori blocada maritimă. Efectivitatea
vizează astfel ceea ce se realizează, în fapt pentru a fi valabil ori opozabil terților, ceea ce constă
în faptele și a cărui existență indiscutabilă justifică recunoașterea ori opozabilitatea 6. În altă
ordine de idei, studiul efectivității statuată de normele juridice pune în discuție însăși conținutul
acestora, în timp ce analiza eficienței regulilor de drept poartă asupra chestiunii aplicării lor7. În
orice caz, în pofida diferitelor explicații astfel oferite nu există o definiție clară și precisă în ceea
ce constă efectivitatea unei norme ori a unui drept. Așa stând lucrurile, pentru unii, efectivitatea
este realizarea concretă, practică a regulii de drept, executarea, aplicarea sa de către destinatarii
ei8; pentru alții, aceasta s-ar impune a fi evaluată în funcție de receptarea regulii de către
destinatarii săi, aplicarea și consecințele în termeni de drepturi pentru indivizi 9. Acest interes
pentru „destinația” normelor a suscitat numeroase studii, marcate mai ales de interesul receptării
normelor, impactului lor asupra mediului și în privința destinatarilor lor10.
Dintr-o asemenea perspectivă generală, studiul pe care îl propunem va reține un sens al
efectivității care va fi apropiat de cel de aplicabilitate, și în consecință de invocabilitatea sa în
fața autorităților publice și instanțelor judiciare.
Este, de altfel și sensul dat într-un raport al Consiliului de Stat al Franței pentru care
„legea este făcută pentru a prescrie, interzice, a sancționa”.
În fine într-un plan mai elaborat și vorbind de conceptul de efectivitate-acțiune reținem că
„efectivitatea normei poate fi considerată ca fiind: gradul de influență pe care îl exercită norma
juridică asupra faptelor în raport cu propria sa finalitate” 11. Așadar, cu limitele fiecăruia dintre
cele trei sensuri ale termenului sunt mai răspândite: caracterul unei reguli de drept care produce
efectul voit, care este aplicată în mod real; proprietatea de a produce efecte în realitatea empirică;

6 Yann Leroy, La notion d'effectivité du droit, în „Droit et société”, 2011/3, no. 79, p. 715-732;
7 Paul Amselek, Perspectives critique d'une réflexion épistémologique sur la théorie du droit,
LGDJ, Paris, 1964, p. 340.
8 Guillaume Drago, L'effectivité des sanctions de la violation des droits fondamentaux dans les
pays de la communauté francophone, în AUPELF, „L’effectivité des droits fondamentaux dans les pays
de la communauté francophone”. Colloque international, Port-Louis, 29-30 sept.-1e pct. 1003, Ed.
AUPELF, Montréal, 1994, p. 535.
9 Antoine Jeammeaud, Evelyne Serverin, Evaluer le droit, în „Droits”, 1993, p. 264.
10 Catherine Thibierge (dir.), La face normative. Naissance d’un concept, LGDJ, Bruylant,
Bruxelles, 2009, p. 164.
11 Julien Bétaille, Introduction: Le concept d'effectivité, proposition de définition, în: S. Brino, Ch.
Panti (dir.) „L’effectivité des droits. Regards en droit administratif”, Ed. Mare/Martin, Paris, 2019, p. 37.

7
în privința drepturilor omului: realizarea socială, până la un anumit grad a ceea ce noțiunea
exprimă.
În același context de preocupări de a desprinde semnificațiile conceptului se cuvine și
diferențierea sa de noțiunea vecină de eficacitate „care produce efectul așteptat”; aceasta din
urmă ne apare ca mai complexă decât cea de efectivitate. „Efectul așteptat” trimite mai întâi la
atingerea finalității normei, obiectiv stabilit de autorul acesteia. De exemplu, dacă obiectivul unei
norme este cel de a se diminua cu 20% nivelul de poluare, aceasta e eficace dacă fenomenul nu
scade decât cu 15%, e efectivă, însă numai dacă atinge ținta fixată; în această perspectivă
eficacitatea reprezintă gradul de efectivitate care corespunde obiectivului normei.
Astfel, în exemplul dat, o scădere a poluării între 0 și 20% corespunde a diferite grade de
efectivitate posibile a normei, dar numai începând de la unul superior ori cel mult egal cu 20%
aceasta poate fi considerată eficace.
O a doua interpretare a noțiunii de eficacitate pornește de la considerentul că
ineficacitatea este apreciată de atunci de când se consideră că rezultatele așteptate ale unei
anumite reglementări nu sunt obținute. De pildă, ansamblul legislației în materia protecției
mediului este considerat ca ineficace în măsura în care practicile poluante se mențin la un nivel
ridicat, chiar dacă efectele ei nu sunt nule și au permis reducerea, până la un anumit grad, a
nivelului de poluare. Așadar înțelesul astfel acordat este pe deplin compatibil cu definirea
efectivității ca un grad și eficacitatea ca un rezultat obținut. Nu în ultimul rând, o definiție a
efectivității fondate pe respectarea normei conduce la asimilarea acestei noțiuni cu cea de respect
al ei. Așadar, conceptele de respectare, efectivitate și eficacitate relevă trei tipuri de interogații
diferite; prima, asupra respectării unei norme, implică a vedea dacă aceasta a fost sau nu violată
ori și mai mult, dacă comportamentele destinatarilor normei ori normele care îi sunt inferioare
sunt conforme prescripțiilor pe care ea le induce.
În privința efectivității aceasta presupune în sens larg examinarea gradului său de
influență asupra faptelor, fiind de înțeles că respectarea normei nu corespunde în mod sistematic
efectivității sale. În sfârșit, a aprecia eficacitatea normei înseamnă a evalua dacă efectele sale
ating obiectivul vizat de ea.
Într-un stat de drept, prima autoritate către care se îndreaptă subiectele de drept pentru a
le garanta efectivitatea este cea jurisdicțională; dar căutarea și obținerea acestei protecții pot
întâmpina dificultăți relative la conceptualizarea garanțiilor jurisdicționale în special în ceea ce
privește efectul dreptului în cauză și justițiabilitatea, chiar opozabilitatea sa. Una din căile
explorate în acest sens de doctrina franceză contemporană este recurgerea la o scară de
invocabilitate a drepturilor, iar o alta constă în aprofundarea conceptului de opozabilitate
asociată unui mecanism jurisdicțional specific pentru a asigura efectivitatea drepturilor. În orice
caz locul jurisdicțiilor rămâne unul central, iar rolul judecătorului deosebit de important în
asigurarea și promovarea efectivității necesare a reglementărilor juridice privind mediul.

4. Aplicabilitate și efectivitate în dreptul mediului. Prin natura sa dreptul mediului este

8
unul al responsabilității umane – individuale, colective și intergeneraționale – pentru protecția și
conservarea condițiilor (naturale) de existență. În consecință, asigurarea protecției sale presupune
din perspectivă juridică utilizarea pe scară largă și cu manifestarea specificului cuvenit a
instituției răspunderii.
4.1. Un drept al responsabilităţii (umane). În pofida unei aparenţe de intrinsecă post-
modernitate, Dreptul mediului se numără printre ramurile sistemului juridic şi disciplinele
ştiinţei sale cu rădăcini antice şi în ceea ce îl priveşte cu unele care merg chiar până în timpurile
iniţierii procesului de hominizare. Pentru că omul s-a ivit în istoria naturală a planetei de
apartenenţă prin diferenţiere de şi în raport cu mediul de existenţă, pe calea practicilor şi
regulilor dobândite şi impuse ca o condiţie a individualităţii sale.
„Inventarea” şi afirmarea dreptului de către romani, sub forme care se perpetuează până
astăzi şi explozia problemei ecologice la mijlocul veacului al XX-lea nu au făcut decât să
reinventeze şi actualizeze ansamblul normativ menit să regleze raporturile dintre om şi natură,
societatea şi mediu şi să-l exprime în termenii timpului.
Dar multă vreme, întocmai precum burghezul gentilom al lui Moliere, care făcea proză
fără să ştie, juriştii au practicat, timp de secole, drept al mediului fără a fi conştienţi de aceasta.
Născută şi constituită în a doua parte a secolului al XIX-lea, Ecologia a devenit la numai
un secol de existenţă autonomă, ştiinţa predominantă a omenirii şi, în acelaşi timp, ca expresie a
importanţei sale globale, a încetat să mai reprezinte, încă de acum cinci decenii, un simplu
domeniu de cercetare ştiinţifică şi avans al cunoaşterii umane, să genereze o doctrină şi
impulsioneze o mişcare de idei şi civico-politică. Ea s-a impus rapid, total şi definitiv şi
constituie astăzi un nesecat şi tot mai fertil izvor de drept, unul la fel de vechi pe cât lumea,
pentru că exprimă regulile care guvernează raportul dintre fiinţe şi mediul lor concret şi abstract
de existenţă şi, deopotrivă, mereu nou şi inovant, constituind seva dinamicii prezentului şi
formula viitorului normativităţii socio-naturale.
În termeni clasici, Dreptul mediului îşi are germenii direcţi şi expresivi în asumarea
responsabilităţii umane faţă de mediu şi apare în mod originar ca o ramură a dreptului
răspunderii (la început în ţesătura normativ-conceptuală a dreptului civil şi ca o secreţie a
jurisprudenţei).
Într-adevăr, cel puţin în perimetrul sistemului romano-germanic aşa cum s-a relevat, pe
bună dreptate, în reflecţie franceză asupra subiectului, teoria abuzului de drept este matricea sa şi
construcţia juridică a tulburărilor (inconvenientelor) anormale de vecinătate conţine prima
justificare a limitărilor dreptului de proprietate pe care le implică ecologia şi determinările sale.
Devenit posesor şi stăpân absolut al naturii prin „braţul” invincibil al ştiinţei şi tehnicii şi
imaginaţia debordantă a destinului astfel asumat omul a devenit din transformator, distrugător al
mediului, a început să provoace daune de o amploare, cu consecinţe ori de o natură pe care
vechile concepte juridice reparatorii nu le mai cuprindeau şi puteau exprima, ceea ce a impus
lărgirea, nuanţarea şi regândirea, până la transformarea lor radicală. O formă nouă a

9
responsabilităţii s-a născut astfel prin efort doctrinar, concurs jurisprudenţial şi a prins forme şi
expresii normative: răspunderea de mediu!.
Dezvoltarea extraordinară, dincolo de orice oprelişte a tehnologiilor şi instrumentelor
ştiinţifico-tehnice a făcut din omul-prometeu o veritabilă forţă ecologică, una capabilă să
transforme litosfera, atmosfera şi să aneantizeze biosfera, iar omenirea a devenit astfel prima
specie din istoria naturală a Terrei care are capacitatea să se autodistrugă şi o dată cu ea întreaga
formulă de viaţă planetară, părând chiar dispusă, deci conştient să treacă la act!
S-a făcut astfel trecerea de la holocen la antropocen, iar într-un fel de replică a
instinctului de conservare şi expresie a conştientizării ultime în ultimele decenii s-a deschis era
ecologică, inclusiv sub dimensiunea sa juridică, a dreptului mediului, începând cu anii 1970.
Acesta din urmă, într-o mişcare naturală şi conform unei dinamici proprii va marca major
mai întâi domeniul de apariţie parazitară, spre a se desprinde şi afirma exploziv în numai câteva
decenii. Astfel, treptat s-au cristalizat, afirmat, transformat concepte şi figuri juridice noi, unele
rezistând altele părăsind deja arma dreptului precum cele de : prejudiciu nefinanciar, măsuri de
salvgardare, daune aleatorii, prejudiciu de dezvoltare, prejudiciu colectiv, daună de mediu sau,
mai nou, prejudiciu ecologic ori prejudiciu de anxietate. Însăşi instituţia răspunderii a fost supusă
unei evoluţii şi mutaţii majore, trecându-se, mai întâi la răspunderea civilă pentru daune
ecologice (în registru reparator), ajungându-se la răspunderea de mediu (cu caracter
preponderent preventiv) şi pregătindu-se răspunderea pentru viitor, ca expresie inevitabilă a
principiului precauţiei.
Drept al naturii, apărător al vieţii şi garant al superiorităţii speciei umane şi perpetuării
civilizaţiei sale, Dreptul mediului nu scapă clasificărilor din perspectiva diviziunii fundamentale,
tradiţional a sistemului juridic.
El este şi un drept public, generând dezvoltări proprii, tot mai consistente şi cu tendinţe
de autonomizare în materie de drept constituţional, drept administrativ, drept internaţional public
sau drept al U.E.
Problematica generală a efectivității (lato-sensu) se contextualizează în dreptul mediului
mai ales sub forma chestiunii aplicabilității și efectivității prin analiza unei dispoziții care
prezintă garanțiile formale ale unei norme deopotrivă în vigoare și valide în ordinea juridică
internă și care este totuși arareori aplicabilă de către instanțele judecătorești. În acest sens se
impune a se distinge între aplicabilitatea formală a unui text și aplicabilitatea sa la un caz
particular. Aplicabilitatea se prezintă ca o condiție necesară efectivității sale în fața tribunalelor
ori, altfel spus, a justițiabilității sale. Totuși, nu e o condiție suficientă: un text poate fi considerat
ca aplicabil fără să fie aplicat adesea. Care ar fi, deci, celelalte elemente complementare și
interacționale, ce se potențializează reciproc? Se poate justifica faptul că un text de drept pozitiv
nu e direct aplicabil? Un răspuns este oferit adesea plecând de la efectul direct al unui text, de la
deschiderea sa juridică, de la posibilitatea pentru părți de a-l invoca în fața instanței. Referitor la
acesta din urmă, o persoană va putea întotdeauna să invoce un text în fața judecătorilor, dar

10
problema e că aceștia vor aprecia și vor decide dacă e sau nu aplicabil.
Referitor la dreptul la mediu sănătos și echilibrat ecologic, de exemplu, se ridică într-o
asemenea perspectivă, o multitudine de întrebări și se caută tot atâtea răspunsuri. Ce este și care
sunt semnificațiile recunoscute unui asemenea drept? Știm că există argumente destinate a-i
contesta deschiderea efectivă, limitându-i-se efectul direct, spre a i se reduce la maximum
invocabilitatea de către indivizi în fața instanțelor. Argumentarul vizează acreditarea tezei că
textul aferent nu este aplicabil direct. Dar are el o valoare juridică reală? Există oare condiții de
aplicabilitate susceptibile de a reduce semnificațiile unui text cu valoare constituțională?
Este numai un exemplu, dar suficient spre a ilustra complexitatea și dificultățile
demersului pe care ni-l propunem prin proiectul de față.
Întrepătrunderea normelor și, implicit, a problemelor de drept substanțial și de procedură
(judiciară) de garantare a justițiabilității lor constituie o constantă a provocărilor pe care le
presupune investigarea efectivității dreptului mediului în România.
Ea este însoțită de interdependențele obiective ale celor trei ordini juridice de exprimare
și realizare a exigențelor normelor sale: națională, unional-europeană și internațională, mai
evidente ca în orice altă ramură de drept și alt câmp de cunoaștere juridică.
Din rațiuni ținând mai ales de nevoia concretabilității și urgenței obținerii primelor
rezultate palpabile, o cercetare adecvată în domeniu ar putea începe cu o investigație în care
procesul de mediu să fie radiografiat ca instrument capabil de a asigura efectivitatea normelor
juridice ecologice din patru perspective principale, ale contenciosului aferent:
– constituțional, prin evaluarea dreptului și a jurisprudenței pertinente a Curții
Constituționale;
– administrativ, pe calea relevării particularităților existente în planul reglementării ori
afirmate în jurisprudența de profil;
– civil, poate cel mai sărac, dar care are viitorul cel mai promițător;
– penal, cu potențial major de studiu, dată fiind presiunea receptării și implementării
dreptului UE în materie.
4.2. Invocarea drepturilor generaţiilor viitoare ca temei juridic al acţiunii pentru mediu.
Alături de temeiul consacrării, recunoașterii și garantării unui drept fundamental la mediu o
particularitate a contenciosului ecologic ține de invocarea altor titulari ai unei îndrituiri de acest
gen. Până în 2015 era cunoscută o singură cauză judiciară promovată în numele generaţiilor
viitoare, în faţa unei instanţe supreme: cea intentată în 1993 de avocatul filipinez Tony Oposa
care avea, prin hotărârea dată şi mobilizarea cetăţenească provocată, să pună capăt unei intense
despăduriri în Filipine, şi care a implicat într-o class action propriul său bébé de numai câteva
luni cu titlu de reclamant. Rămasă multă vreme izolată, singulară, această acţiune în justiţie în
numele generaţiilor viitoare va cunoaşte în ultimii ani un real demers de interes în special în
cadrul proceselor judiciare climatice, acţiunilor vizând oprirea distrugerii pădurilor şi a
biodiversităţii ori atingerii aduse unor bunuri comune precum fluviile sau oceanele.

11
 Problema poate fi plasată şi analizată, în principal, în două planuri judiciare: cel naţional
şi, respectiv, cel internaţional. Întrucât primul, mai exact cel românesc „e sublim dar lipseşte cu
desăvârşire”, rămâne de analizat perspectiva dreptului internaţional. Fundamentul general al unui
atare demers îl constituie principiul utilizării neprejudiciabile ecologic pentru teritoriile altor
state sau celor situate dincolo de jurisdicţiile naţionale, care s-a dovedit şi cel mai promiţător
pentru promovarea acţiunilor în justiţie în numele generaţiilor viitoare în faţa instanţelor
internaţionale precum Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) ori Tribunalul pentru Dreptul
Mediului (TDM). În virtutea lui, statelor le revine îndatorirea de a face aşa încât activităţile
exercitate în limitele jurisdicţiei ori controlului lor să nu cauzeze daune mediului în alte state
(printre altele, principiul a al Declaraţiei de la Rio , din 1992). Alături de acestea, pot fi
mobilizate mai multe leviere juridice în beneficiul protecţiei juridice a generaţiilor viitoare.
Unele principii aparţin domeniului logicilor juridice de anticipare şi ameliorare continuă, precum
principiile: prevenirii şi corectării cu prioritate la sursă, precauţiei). Noi principii generale sunt
pe cale de constituire şi afirmare, ca de exemplu, al protecţiei mediului. În dreptul penal
internaţional, în naşterea căruia doctrina românească a jucat un rol fondator prin opera lui
Vespasian V. Pella (1897-1952), tendinţa se exprimă prin noi dezvoltări, în special prin
impunerea unei noi incriminări: cea a crimei contra generaţiilor viitoare. Punctul culminant al
unor asemenea evoluţii ar putea fi reprezentat de instituirea crimei de ecocid, cu implicaţiile
aferente. În fine, să mai menţionăm că „penalizarea” atingerilor aduse mediului, în frunte cu cele
ale biodiversităţii şi climei este în plină ascensiune în cadrul forumurilor interesate, precum
serviciile Interpol ori printre obiectivele politicii penale a Curţii Penale Internaţionale (CPI). Nici
aspectul instructiv-educaţional nu poate fi ignorat; formarea juriştilor în general şi a magistraţilor
şi avocaţilor în special în drepturile (ecologice) ale generaţiilor viitoare apare ca o prioritate.

5. Specializarea jurisdicţiilor şi a apărării în procesul de mediu ca factor de sporire

a efectivității. În absenţa unor soluţii judiciare globale, cu efecte comune rezultate în primul
rând din imposibilitatea actuală de a crea o jurisdicţie internaţională adecvată, specializată şi
competentă în materie, problema revine, deocamdată, aproape exclusiv în responsabilitatea
jurisdicţiilor naţionale şi, după caz, regionale fără a însemna absența demersurilor teoretice de
concepere și a unei reacții instituționale mondiale în contextul preocupărilor de configurare și
incriminare a unei crime globale de ecocid. Chiar dacă prin definiţie acestea nu pot ajunge la
rezultate suficient de eficiente dată fiind dimensiunea şi implicaţiile fenomenului, rolul lor
rămâne deosebit de important, în măsura în care se suportă în primul rând şocul conflictului
dintre ordinea de azi şi cea care ar trebui să fie stabilită pentru mâine12.
Desigur, ele nu pot rezolva totul, nici măcar în cauza concretă dedusă judecăţii, dar
printr-o implicare creatoare generarea unei jurisdicții adecvate, diriguitoare în perspectivă pot

12 E.D. Kassman, How local courts address global problems: the case of climate change, în rev.
„Duke J...& International Law, vol. 24; 201.2013, 11.208.

12
arăta calea de urmat, chiar şi atunci când tratează probleme la nivelul de speță, în mod indirect,
însă cu rezonanțe generale.
Participanţii la procesul de mediu, în primul rând magistraţii (procurori şi judecători) şi
avocaţii se confruntă în mod evident cu multiple şi diverse dificultăţi de ordin tehnic generate de
particularităţile domeniului ecologic, ţinând mai ales de prezenţa interdisciplinarităţii. Desigur,
în depăşirea lor ei beneficiază în mod corespunzător de concursul şi ajutorul tehnic de
specialitate al experţilor şi specialiştilor pe calea expertizelor şi opiniilor pertinente. Totuşi, în
condiţiile carenţelor acestora şi ele mai puţin adaptate unor asemenea litigii şi dincolo de
capacitatea lor de a surprinde şi a exprima pe deplin particularitatea ecologică din perspectiva
percepţiei necesare celor implicaţi în desfăşurarea procesului judiciar, rămâne provocarea şi se
ridică astfel problema specializării jurisdicţiilor şi chiar a apărării asigurate în atari cauze, din ce
în ce mai numeroase, mai complexe şi mai importante pentru societate.
Analiza de drept comparat ne arată deja existenţa a unor progrese în acest sens,
conturarea, funcţionarea şi impunerea practico-legislativă a mai multor elemente relevante de
acest gen într-un număr crescând de state și nevoia continuării și accentuării respectivelor
evoluții.
O primă constatare pertinentă se referă la o mai mare deschidere și fezabilitate într-o
asemenea direcție a Parchetului, având în vedere competențele și misiunea conferite, organizarea
instituțională și modul de acțiune. Rolul său de a asigura respectarea și aplicarea legii și de a
exercita acțiunea publică în interesul general îi permite o adecvare mai deplină și mai rapidă la
exigențele litigiului de mediu. Proclamarea protecției mediului ca problemă de interes public
major și „ordinea publică ecologică” servesc pe deplin unei atari implicări și presupun
specializarea aferentă. Astfel, aceasta ar putea mai întâi să consolideze urmărirea penală prin
particularizarea demersului aferent și să permită în consecință, apărării să-și îndeplinească mai
bine misiunea sa, iar judecătorului de a instrumenta și rezolva mai corespunzător și eficient
acțiunea penală. Creșterea rolului disuasiv al dreptului penal al mediului constituie deopotrivă o
problemă de concepere a incriminării în materie și de aplicare a reglementării pertinente. Pe
lângă aspectul represiv, în acest mod s-ar contribui și la o superioară înțelegere și îndeplinire a
funcției reparatorii a răspunderii, știut fiind faptul că multe acțiuni în repararea prejudiciului
rezultat din atingeri aduse mediului asociat adesea comiterii unei infracțiuni și există tendințele
de a grefa, din motive lesne de înțeles, inclusiv de probă, acțiunea civilă pe cea penală. Or, în
acest context filtru cauzelor penale este asigurat și înfăptuit de parchet, iar existența cunoștințelor
suplimentare, de ordin ecologic, e binevenită nu numai în soluționarea laturii penale, ci poate și
în mai mare măsură și în cea a celei civile.
La noi specializarea la nivelul acțiunii Ministerului Public s-ar justifica și prin aceea că,
așa cum o dovedește statistica, dar nu o impun poate atât de evident și cantitativ datele realității
socio-criminogene, numărul cauzelor vizând infracțiuni de mediu finalizate cu trimiteri în
judecată este deosebit de redus, iar controlul de către instanțe asupra temeiniciei și legalității

13
soluțiilor respective nesemnificativ, așa încât procurorul devine principalul dacă nu
cvasigeneralul „judecător” al infracțiunilor ecologice, dar, în consecință, lipsa specializării lui și
o frână în efectivitatea dreptului penal al mediului!
De asemenea, specializarea Parchetului ar permite și favoriza descoperirea și urmărirea
penală a mai multor infracțiuni în domeniu și aceasta ar conduce în ultimă instanță la întărirea
eficienței represiunii penale ecologice.
Nu în ultimul rând, o atare măsură ar avea meritul de a răspunde și a depăși mai bine
dificultăților rezultate din complexitatea de fapt a litigiilor în domeniu. Fiind formați în raport cu
specificitatea problemelor ecologice și concentrându-și timpul și atenția asupra instrumentalizării
cauzelor de mediu procurorii ar fi mai bine pregătiți să aprecieze cum se impune complexitatea
situației de fapt, în privința, de exemplu, a evaluării existenței și cuantumului prejudiciului
ecologic și stabilirii cauzalității, să efectueze încadrarea în drept și, în final, să dea soluții
corespunzătoare acțiunii penale și/sau civile respective.
Ca o concluzie generală, specializarea, sub diferite forme și în măsura cuvenită, în
materia cauzelor ecologice a Parchetului reprezintă o soluție pertinentă și utilă, fezabilă și
oportună, capabilă să contribuie la sporirea contribuției Ministerului Public la asigurarea
efectivității și progresul dreptului mediului, favorizând urmărirea penală și îmbunătățirea
efectuării anchetei în procesele ecologice.
Dimpotrivă, aprecierile și propunerile în această direcție de „înverzire” rămân prudente în
privința înființării de jurisdicții în întregime specializate în dreptul mediului și formării
cvasiexclusive a magistraților în acest domeniu de reglementare și cunoaștere juridică specifice
în plină ascensiune, din cauze în mare parte justificate și de înțeles.
Într-adevăr experiențele de drept comparat de până acum ne arată că asemenea opţiuni
rămân singulare şi din raţiuni cu totul particulare, iar în privinţa României puţinătatea deopotrivă
a cauzelor penale şi a celor civile în materie care ajung pe rolul instanţelor judecătoreşti este
descurajantă. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că tema nu se impune a fi abordată şi perspectiva
practică, mai ales pe termen lung abandonată ci, dimpotrivă, găsite și încercate căile de impunere
definitivă, cu atât mai mult cu cât impulsul unional-european în privința sporirii rolului levierului
responsabilității juridice în materie este tot mai puternic.
O atare măsură înainte de toate, ar permite judecătorului ca, anterior cercetării şi tranşării
litigiului dedus judecăţii să devină mai specializaţi într-o materie pe care să fie chemaţi să o
practice în mod exclusiv. Principalul inconvenient al unei atari situaţii ţine tot de pregătirea
profesională necesară: dreptul mediului e un drept complex şi interdisciplinar care presupune
pentru înţelegere deplină bune cunoştinţe şi în materiile care constituie baza generală a activităţii
jurisdicţionale: dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal, procedurile aferente ş.a. Ori,
aceste cunoştinţe nu se consolidează şi efectivizează mai bine decât prin practica contenciosului
general. Pare deci că magistraţii respectivi devin mai bine specializaţi tocmai dacă înţeleg şi ştiu
să rămână şi buni generalişti. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât într-un litigiu de mediu nu totul

14
ţine de ecologie, ci este adesea asociat altor genuri de probleme (de drept civil, penal,
administrativ etc.).
De aceea aparent paradoxal se prefigurează ca preferabil şi chiar ca necesar a nu
„condamna” magistraţii la o închidere în hiperspecializare tocmai pentru o mai bună înţelegere şi
aplicare a dreptului mediului în toate dimensiunile şi perspectivele sale. Aşadar, fără a înlătura
posibilitatea proiectului unui tribunal general de mediu ori ataşat unei jurisdicţii deja existente
(ca secţie, complete specializate) discuţiile teoretice şi analiza experimentelor practice se impun
în mod evident continuate şi chiar intensificate.
5.1. Rolul major al judecătorului de mediu. În urmă cu 25 de ani în scurta lor
Introducere la una dintre primele lucrări consacrate contenciosului de mediu autorii săi aduceau
un adevărat elogiu rolului creator al judecătorului în dezvoltarea dreptului mediului ca nouă
ramură de drept şi inedită disciplină ştiinţifică13.
Magistratul, considerau ei, nu se mărgineşte la a tranşa un conflict şi a pune capăt unei
situaţii patologice, el adaugă sens legii pe care are misiunea să o aplice şi aplicând-o, îi
delimitează teritoriul şi defineşte câmpul său. Mai mult decât atât şi poate lucrul cel mai
important, exprimând decizia sa se deschid perspective în care practicienii şi nu numai ei află
învăţăminte adesea mult mai bogate şi mai profunde decât din semnificațiile posibile rezultate
din singura şi simpla lectură a textului reglementării.
De aceea, practica contenciosului implică în sine un savoir, reprezintă un act de
cunoaştere: cum sesizăm judecătorul şi provocăm decizia sa în consonanţă cu obiectivul ultim al
justiţiei de mediu? Dar, odată pronunţată hotărârea instanţei îmbogăţeşte conceptul juridic
alimentat prin proba vieţii!
Rolul celui care spune dreptul, atunci când în faţa lui sunt aduse faptele este şi mai
important, mai evident şi mai sugestiv în câmpul larg al Ecologiei. Mediul este oglinda
complexităţii vieţii; categoriile tradiţionale ale dreptului se dovedesc adesea a fi neputincioase şi
în orice caz insuficiente – fără intervenţia şi ajutorul secund al judecătorului – în a lua în calcul
toate elementele acestei arhitecturi complexe şi în permanentă mişcare. Misiunea sa nu se
rezumă la interpretarea şi aplicarea legii, ci presupune astfel ceva mai mult şi mai important:
citirea îndrăzneaţă, competentă a literei şi înţelegerea deplină a spiritului său, spre punerea în
valoare creatoare a virtuţilor Dreptului!
În aceste condiţii, prin forţarea cadrului normativ existent, judecătorul a reuşit să ofere
primele răspunsuri juridice la provocările erei ecologice, pretoriul devenind astfel un adevărat
laborator de reflecţie şi loc de desfăşurare a unui efort creator de adaptare a datelor dreptului
clasic la noile realităţi ecosociale. Astfel născut, primul val al jurisprudenţei de mediu a presupus
deformări necesare şi acceptabile ale unor instituţii juridice uneori şi ele creaţie a magistratului
(precum abuzul de drept şi tulburările anormale de vecinătate în dreptul civil), a premers şi

13 Yves-Henri Bonello et Jean-Marc Fedida, Le contentieux de l'environnement, Presses

Universitaires de France, Paris, 1994 .

15
împiedicat apariţia şi alimentat dimensiunile specifice ale primei generaţii de reglementări
juridice în materie de mediu.
În acest mod, jurisprudenţa a fost chemată ,mai original şi poate mai important ca oricând
în existenţa sa de până atunci, să-şi releve funcţia originară de izvor de drept, prin superlicitarea
virtuţilor ei creatoare intrinseci, ca expresie a preocupării judecătorului nu atât de a interpreta ori
înlătura obscurităţile legii, ci mai ales de a-i acoperi lacunele, de a spune un drept care ar trebui
să fie, să se nască spre a surprinde realitatea ecologică şi a-i exprima exigenţele. Rolul creator al
pretoriului a mers atât de departe încât roadele muncii sale au condus la construcţii juridice noi,
care au pătruns deopotrivă în dreptul pozitiv şi literele manualului de drept.
Este cazul, de pildă, prejudiciului ecologic în Franţa recunoscut mai întâi jurisprudenţial
(2012) şi transpus apoi în text legal (2016) ori cel al prejudiciului de anxietate (care a cunoscut
deja botezul jurisprudenţei) sau cel al prejudiciului ecologic climatic (aflat numai la stadiu de
enunţ doctrinal şi de invocare în cadrul contencios – „L'Affaire du sieclé” – 2019) .
5.2. Avocaţii pentru mediu. Dreptul mediului s-a dezvoltat adesea sub impulsul presiunii
opiniei publice marcată de marile catastrofe ecologice şi prin contribuţia primelor mari procese
de mediu din anii 1970 (precum cele ale deversării de noroaie roşii de societatea Montedison în
largul Corsicei ori contenciosul Olandei vs. Minele de Potasiu). În acest context rolul marilor
avocaţi convertiţi astfel în apărători ai mediului a fost unul remarcabil, fie că şi l-au îndeplinit la
bară sau prin opiniile juridice formulate în pretoriu. În strălucita sa carieră care avea să-l conducă
în sanctuarul intelectual al Academiei Franceze decanul Georges Vedel (1910–2002) a fost
„martorul pentru drept” al statului francez şi colectivităţilor publice şi private ale Bretagne-i în
cauza Amoca Cadiz contra Standard Oil of Indiana a cărui cercetare judiciară s-a desfăşurat în
faţa judecătorului federal Mac Garr între 1978 şi 1992 la Chicago. Depoziţia şi expertiza sa au
contribuit la deznodământul favorabil al procesului pentru victimele mareei negre, declanşată la
16 martie 1978.
Rarii avocaţi de dreptul mediului care practicau atunci au fost veritabili precursori ai
afirmării noii ramuri juridice într-un context în care reglementările în materie erau la începuturi,
iar elementele teoretice aferente cvasiinexistente. Treptat, rândurile acestora s-au înmulţit iar
specializarea s-a consolidat, ajungând să dezvolte, plecând de la experienţa şi prin contribuţiile
lor la o adevărată doctrină în domenii precum: daunele ecologice, siturile şi solurile poluate;
subspecializările au apărut, afirmat şi diversificat şi ele: tranziţia ecologică, economia circulară
şi, mai nou, schimbările climatice (modelul european fiind deja impus de avocatul din cauza
olandeză Urgenda).
În plan general problema specializării cabinetelor de avocaţi pe probleme juridice de
mediu rămâne una complexă şi dificilă.
Puţinătatea și consistența ofertei reprezintă un obstacol însemnat din punct de vedere
economic, iar dezechilibrul dintre cea de consultanţă – asumată de marile companii – şi cea
judiciară – puternic personalizată îi accentuează consecinţele. În acelaşi timp, particularităţile

16
domeniului: caracterul tehnic, interdisciplinar impun ca specializarea să se grefeze în mod
necesar pe o pregătire generalistă preexistentă, ca o prelungire şi particularizare a acesteia
(eventual într-o ecuație de genul: drept privat al mediului, drept public al mediului, drept penal al
mediului).
Încercările de a pătrunde în pregătirea asigurată prin Barou (cazul Bucureştiului) nu au
reuşit, promotorii săi dovedind mai ales entuziasm și mai puțin pregătirea necesară specializată.

6. Inventarea și promovarea de noi instrumente procedurale, de mediu. O direcție

importantă de sporire a afectivității dreptului mediului o reprezintă „inventarea”, pe cât posibil,
de noi instrumente procedurale speciale și specifice sau, cel puțin adaptarea cât mai deplină a
celor existente la particularitățile domeniului protecției mediului, în sensul surprinderii acestora
și reflectării lor corespunzătoare prin modificări, ajustări aduse instituției judiciare respective
pentru a o face operațională și cât mai eficientă din perspectiva atingerii obiectivelor ecologice
propuse. Este exemplul ordonanței președințiale-mediu reglementată în Franța prin texte
prevăzute deopotrivă în Codul de justiție administrativă și Codul mediului (art. 123-12) care
facilitează pronunțarea măsurilor de suspendare a actului atacat și acțiunii aferente, până la a o
face automată în anumite condiții. Urgența care este cerută pentru intervenirea unei atari
ordonanțe este în aceste cazuri prezumată, considerându-se că protecția mediului implică în mod
necesar această noțiune. Dar se pare că, cel puțin în practica franceză, o asemenea reglementare
și condiționare nu sunt, în sine, suficiente, judecătorul, în virtutea puterii sale suverane de
apreciere, putând limita caracterul automat al suspendării prin exercitarea unei analize factuale,
deopotrivă aprofundată și restrictivă care îl poate conduce la recalificarea situațiilor speciale
(prevăzute limitativ, în materii precum: studiul de impact asupra mediului, anchetei publice,
principiului participării și informării publicului) și îi permite, prin translatare, să se întemeieze pe
condițiile dreptului comun, chiar dacă cererea se întemeiază simultan pe acestea și dispozițiile
specifice dreptului mediului.
O asemenea concepție reducționistă este consolidată printr-o poziție jurisprudențială
dogmatică care recunoaște judecătorului ce verifică prezența studiului de impact și veghează la
respectarea interesului general, să poată să se opună suspendării actului administrativ și, în
consecință, să respingă cererea aferentă ca neîntemeiată. O asemenea situație relevă o dată în
plus dificultatea asigurării efectivității dreptului mediului în general, și, în special, nevoia
adaptării cât mai depline a instrumentelor legale operaționale, inclusiv a celor procedurale,
condițiilor de aplicare a acestora.
Nu în ultimul rând transpare și nevoia pregătirii speciale a celor chemați să interpreteze și
aplice legea de mediu.
Desigur, ordonanța președințială reprezintă un singur exemplu de acest gen, elocvent fără
îndoială, din panoplia instrumentelor juridico-procedurale operabile și care pot fi puse, prin
adoptare și inovare, mai bine în serviciul protecției mediului și exprimă totodată necesitatea
diversificării gamei acestora, inclusiv pe calea inventării și inovării în câmpul reglementărilor

17
doctrinaro-jurisprudențiale pertinente, repunerea în starea anterioară, măsurile de substituire ș.a.
constituind alte aspecte de acest gen.

7. Exemplul posibil al Dreptului climei, un nou sector al Dreptului mediului, în plină

dezvoltare, un „drept-oglindă” al acestuia. Surprinderea şi descrierea identităţii dreptului
climei reprezintă o prioritate, în condiţiile în care este domeniul cel mai dinamic al reglementării
ecologice, exprimă o urgenţă planetară incontestabilă şi priveşte o problematică ce constituie o
preocupare majoră a opiniei publice şi lumii politice. Înscriindu-se ca o dezvoltare fundamentală
a dreptului mediului în efortul său de adaptare la noile realităţi ecologice el apare ca o reflectare
şi particularizare a caracteristicilor acestuia la acţiunea globală de prevenire, relantizare a
fenomenului încălzirii climei şi a efectelor sale şi de adaptare a omenirii la noile condiţii
ecoclimatice generate de schimbările climatice, un drept-oglindă, nu lipsit şi de o anumită
specificitate circumscrisă mai ales dinamicii proprii.
Dincolo de definiţiile întâlnite în lucrările de specialitate, mai mult sau mai puţin perfecte
şi concludente pentru actualul stadiu al procesului de formare a sa, se desprind o serie de
trăsături care, departe de a exprima diferența specifică, îi certifică apartenența indiscutabilă la
dreptul mediului .
7.1. Multiplicitatea izvoarelor, în sensul coexistenței surselor internaționale, europene și
naționale, extraordinara permeabilitate între acestea reprezintă o primă caracteristică a dreptului
climei. Ansamblul de reglementări internaționale începe cu Convenția-cadru privind schimbările
climatice din 1992 a fost urmată și completată prin decizii ale Conferinței-Părților adoptate
„pentru a-i favoriza aplicarea efectivă”, Protocolul de la Kyoto (1997,2004), Acordul de la Paris
(2015) ș.a. El coexistă, într-un flux cvasiunic, cu izvoare regionale, provenite în special din UE,
al cărui drept în materie uneori a însoțit, alteori chiar a precedat dreptul internațional 14. „Dreptul
UE al climei” e forat din texte abundente, prezente sub formă de „pachete” („energie-climă”),
după celebra directivă din 13 octombrie 2003 relativă la schimbul cotelor de emisie în cadrul UE
până la ultimele propuneri vizând amplificarea obiectivelor stabilite pentru 2030 (la 50-55%) și
asumarea ca țintă a neutralității pentru emisii de CO2 a anului 2050.
Heterogenitatea instrumentelor juridice aferente, întâlnind în cadrul juridic privind clima
contribuții reglementare de tip clasic, drept suplu, soft-law ori de natură contractuală, rezultate
din tratative diplomatice, negocieri comerciale sau procese normative publice-statale.
Instrumentele de piață sunt larg prezente și puțin reglementate juridic și apar figuri juridice noi –
precum statutul juridic al contribuțiilor determinate la nivel național, prevăzute de Acordul de la
Paris – care își așteaptă evaluările corespunzătoare.
7.2. Tehnicitatea și evolucitatea conținutului, completează primele două caractere ale
dreptului climei și confirmă odată în plus apartenența sa la dreptul mediului prezentat de regulă

14 E. Truillhé-Marango, Droit de l'Union européenne de l'environnement¸ Editions Larcier,

Bruxelles, 2015, p. 119-121.

18
ca un „drept al oamenilor de știință și tehnicienilor”. Și în acest domeniu expertiza științifică are
o importanță fundamentală, mai întâi pentru a decela și identifica substanța schimbărilor
climatice, apoi pentru a elabora conținutul însuși al regulilor de drept. Este suficientă și pe deplin
relevantă în acest sens invocarea obiectivului definitoriu asumat prin Acordul de la Paris al
„opririi ridicării temperaturii medii a planetei net sub 20C în raport cu nivelurile preindustriale”,
spre a releva interdependența dintre știință și drept, realizată în materie în special prin rapoartele
întocmite de IPCC (cele generale, ultimul, al 5-lea din 2014 ori cele speciale, precum cele trei
din 2018-2019)15. Această dependență extraordinară de stadiul, nivelul și numărul cunoștințelor
și datelor științifice imprimă în mod necesar și un caracter evolutiv reglementării juridice
aferente, ceea ce presupune mecanisme și instrumente adecvate de aducere la zi, deopotrivă a
datului științific și a expresiei sale juridice. Un exemplu elocvent îl constituie în acest sens,
instituirea de către Acordul de la Paris a „ciclurilor de contribuții naționale de 5 ani” ori luarea în
calcul a „traiectoriilor de emisii evolutive”.
Nu în ultimul rând, spre exprimarea particularităților domeniului specialiști analizează
„trei puncte de tensiune” care caracterizează reglementarea juridică în domeniu: universalizarea
cadrului versus relativismul obligațiilor, cel care există între ambiția (obiectivelor) și
flexibilitatea (termenilor) de exprimare a lor și cel al integrării prismei climei în alte drepturi.
Aceste dimensiuni și componente ale dinamicii dreptului climei fac din acesta un „drept-
laborator” pentru dreptul mediului, un domeniu fertil al acestuia, purtător al inovării și adaptării.
7.3. Tipologia contenciosului climatic naţional. Din ce în ce mai numeroasele „procese
climatice”, răspândite mai pe toate continentele comportă o anumită tipologie, care merită a fi
analizată din perspectiva avantajelor pe care le prezintă, prin concluziile pe care le degajă,
abordarea comparatistă16.

15 Respectiv: cel publicat în octombrie 2018 privind efectele unei încălziri globale cu 1,50C,
raportul din 8 august 2019 privind schimbările climatice, deșertificarea, degradarea terenurilor, gestiunea
durabilă a acestora, securitatea alimentară și fluxul de GES, ecosistemele terestre și cel din septembrie
2019 referitor la oceane și criosferă (calote polare, ghețarii de munte și banchize).
16 Tema a făcut deja obiectul mai multor studii începând cu cercetarea realizată în 2012 de
profesorii americani David Markell de la Florida State University College of Law şi J.B. Ruhl de
Vanderbilt University Law School, care cuprinde o primă tipologie a acţiunilor relative la contencioasele
climatice (D. Markell, J.B. Ruhl, An empirical assessment of climate change in the courts: a new
jurisprudence of business usual?, în Florida Law Review, 15, 2012); această calificare a fost urmată în
2015 de profesoara Meredith Wilensky, directorul Sabin Center for Climate Change Law, care a
sistematizat contenciosul climatic după criteriul dacă pârâţii sunt organisme publice sau entităţi private
(M.Wilensky, Climate change in the courts: an assessment of non-U.S. climate litigation, în „Duke
Environmental Law& Policy Forum”, automme 2015, p. 136). A urmat raportul intitulat The Carbon
Boomerang: Litigation Risk as a Driver and Consenquence of the Energy Transition, publicat în
septembrie 2017, care a venit să continue pertinenţa şi viabilitatea unei asemenea clarificări. Studiul a fost
realizat în mod conjugat de cabinetul de avocaţi Minter Ellison şi think-tank-ul 2 Investing Initiative, ceea

19
 Potrivit concluziilor cercetării efectuate de Sabin Center for Climate Change Law,
repertoriate în special pe baza Non U.S. climate litigation chart17 cuprinzând litigiile aferente
tuturor cauzelor judecate în afara SUA, au fost identificate patru tipuri de acţiuni contencioase
îndreptate împotriva statului.
Este vorba mai întâi de cele referitoare la măsuri de adaptare şi/sau de atenuare (1), apoi
de cele care privesc obligaţia de a evalua impactul de mediu, inserându-se o dimensiune legată
de bulversările climatice previzibile (2), cauzele care au ţinut seama de drepturile fundamentale
(inclusiv ale omului) (3), şi, în fine, demersurile judiciare consacrate ştiinţei climatice înseşi.
7.3.1. Perspectiva politico-juridică statale vizând adaptarea la efectele dereglării climei
fiind introdusă în cadrul acţiunii globale împotriva schimbărilor climatice (consacrată
internaţional prin Acordul de la Paris din 2015) şi acţiunile judiciare relative la măsurile vizând
un atare obiectiv sunt de dată mai recentă. Se consideră astfel că succesul înregistrat prin
cauzele Urgenda din Olanda şi Leghari din Pakistan au inspirat cetăţenii altor state spre a
susţine, reclama şi solicita în consecinţă, în cadrul unor acţiuni în justiţie că reglementările
relative la emisiile de gaze cu efect de seră conţin măsuri de atenuare ori de adaptare inadecvată
în raport cu schimbările climatice. Adaptarea este centralizată în funcţie de sectoarele identificate
de IPCC care prevede veritabile strategii privind: apa, sănătatea, transportul ori turismul. Se
disting două tipuri de adaptare: pe de o parte „adaptarea prin anticipaţie” care este efectuată
înainte ca impactele să se facă resimţite, mizând pe instrumentele cercetării şi de dezvoltare şi,
pe de altă parte, „adaptarea reactivă”, care e stabilită după manifestarea (producerea)
evenimentelor climatice. În general, adaptarea urmăreşte să reducă efectele încălzirii climei, prin
diminuarea riscurilor (economice, pentru sănătate sau mediu) în funcţie de nivelurile lor în raport
cu alia. În privinţa acţiunilor de atenuare, acestea s-au dezvoltat prin intermediul politicilor
vizând sectoarele energiei, agriculturii şi pădurile. De remarcat că, Acordul de la Paris din 2015,
a prevăzut că fiecare stat se angajează la un obiectiv de atenuare şi de adaptare care va trebui să
fie determinat la fiecare cinci ani (art. 11).
Analiza hotărârilor pronunţate de justiţia naţională permite ilustrarea revendicărilor
reclamanţilor privind ineficacitatea măsurilor de atenuare ori de adaptare luate ori de luat de
guvernele lor.
Principalele concluzii pertinente subiectului atenuării şi adaptării se găsesc în lucrările
cauzei Urgenda, în special în privinţa adaptării atunci când instanţa olandeză a estimat că „the

ce a permis... litigiilor care ar putea genera riscuri legate de tranziţia energetică şi a implicaţiilor pentru
întreprinderile şi instituţiile financiare, bazându-se pe 3 mari categorii de acţiuni, respectiv: absenţa
atenuărilor impactelor climatice, incapacitatea de adaptare la schimbările climatice şi divulgarea lor şi, în
fine, absenţa conformităţii reglementare specifice tranziţiei energetice. Demersul a presupus efectuarea a
peste 20 de studii de caz detaliate şi actualizate în urma publicării recomandărilor FSB Task Force on
Climate related Financial Disclosures (grup de lucru al FSB privind informaţiile financiare legate de
climă.
17 Sabin Center for Climate change Law, Non U.S. Climate litigation chart.

20
dispute between the Parties therefore does not concern the need for mitigation, but rather the
peace, or the level, at which the State need to star reducing greenhouse gas emission”. La rândul
său reclamanta susţinuse că „that by not are no longer focusing on a reduction of 25-40% in
2020, but only on a reduction of 40% by 2030 and of 80-95% by 2050, the State will have higher
emission levels then if it were to... to the intermediate objective of a 25-40% reduction in 2020”.
Instanţa a conchis că statul olandez avea îndatorirea de a lua măsurile de atenuare a schimbărilor
climatice din motivul că „severity of the problem of hazardous climate change climate scientist
have investigated with... degree of probability current human actions has negative or positive
effects on future climate change”. Totuşi, judecătorul nu a precizat cum guvernul trebuia să
respecte mandatul de reducere, dar a făcut mai multe sugestii, inclusiv schimbul de drepturi de
emisie sau măsuri fiscale. A fost vorba de prima hotărâre a unor instanţe naţionale care a ordonat
concret unui stat să limiteze emisiile sale de GES, fără ca, de altfel, căile de executare să apară
clar.
Desigur, alte exemple concrete din state precum: Elveţia, India, se confirmă şi
consolidează asemenea consideraţii judiciare18.
7.3.2. Materia obligaţiei de a proceda la studii de impact ecologic cu obligaţia de a lua în
calcul încălzirea climatică a generat, la rându-i demersuri şi concluzii jurisprudenţiale notabile.
Desigur, la momentul apariţiei obligaţiei de realizare a unui studiu de impact prealabil unei
decizii destinat să anticipeze şi evalueze riscurile de mediu, problema climatică nu se impusese
în cadrul juridico-acţional aşa încât să-şi reflecte specificul în regimul acestei proceduri
administrative şi conţinutul principiului aferent afirmat în plan naţional, european şi
internaţional. Dincolo de aspectele concrete, de speţe analizate şi soluţionate abordările de caz au
mai ales meritul de a atrage atenţia asupra exprimării corespunzătoare în planul reglementării
juridice şi practicilor administrative a exigenţelor de a lua în calcul în studiul de impact şi
riscurile climatice şi a reflecta această dimensiune în adoptarea deciziei; în acest cadru o tratare
aparte se cuvine acordată consecinţelor care se pot manifesta pe teritoriul unui stat ori cel al altui
stat, în context transfrontalier. Relevantă apare din această perspectivă, de exemplu, decizia din 8
martie 2017 a Curţii Supreme de la Pretoria (Africa de Sud) care a statuat că validitatea unui
proiect impune să fie realizat sub condiţia evaluării impactului consecinţelor schimbărilor
climatice într-un termen de 6 luni, arătând că „there was no information before the chief Director
dealing with the direct GHG emission of the power station, the cumulative emission from all the
activities associated with the power station, ... on how climate change will impact on the
efficiency and continued operation of the power station over its expected lifetime”.
7.3.3. Acțiunile în cadrul cărora s-au invocat anumite drepturi ale omului au avut în
vedere mai ales constatarea că încălzirea globală a climei reprezintă o provocare globală care

18 Pe larg în: Chr. Huglo, Le contentieux climatique: une révolution judiciaire mondiale, Ed.
Bruylant, Bruxelles, 2018, p. 91-95; Andrei Duțu-Buzura, Dreptul climei (al schimbărilor climatice).
Contenciosul ca factor de progres juridic, în „Studii și Cercetări Juridice”, nr. 3/2018, p. 151-174.

21
poate avea, în consecință, un puternic impact asupra exercitării și chiar, într-un orizont mai larg,
a condițiilor de existență. Dezvoltările normativ-conceptuale în sensul prefigurării unui proces de
recunoaștere a unui drept la o climă propice și (relativ) stabilă consolidează o asemenea ecuație
și favorizează dezvoltări corespunzătoare și în plan jurisprudențial.
S-au înregistrat astfel cel puțin 3 cauze climatice relevante, în care s-au invocat drepturile
omului, respectiv: două judecate în 2005, una Shell vs Nigeria, în Africa, o alta având ca obiect
litigiul necontencios provocat de petiția Eschimoșilor din Canada și, în fine, cea de-a treia cauza
Tuvalu, judecată în 2014 de un judecător australian.
7.3.4. Demersurile judiciare în care se contestă unele rezultate ale științei climei
reprezintă o particularitate importantă, care subliniază specificitatea și durata complexității
dreptului climei în ansamblul său.
Este cunoscut faptul că în cadrul confruntărilor publice pe temele schimbărilor climatice
și acțiunii generale în materie cunoștințele științifice ocupă un loc important, din perspectiva
stabilirii cauzelor încălzirii globale și a efectelor sale; în timp ce curentul majoritar, bazat în
special pe rapoartele periodice ale IPCC, consideră că actuala schimbare climatică este
determinată în principal de amplificarea „efectului de seră”, de emisiile de GES generate de
activitățile umane și propun spre prevenire și combaterea consecințelor sale abordări și soluții pe
măsură, poziția climatosceptică minoritară a produs, la rându-i contraargumente, oferind alte
explicații și rezolvări aferente. Din dispute angajate în acest context general au reieșit uneori și
conflicte deduse judecății, adăugându-se astfel contenciosului general noi aspecte.
Așa, de exemplu, în Germania, tribunalul din Halle (cauza Miersch/Maxeiner v. Federal
Ministry for Environment din 2015) a statuat într-un litigiu ivit între 2 jurnaliști și ministerul
german al mediului, pornind de la starea de fapt constând în aceea că în luna februarie 2012,
buletinul informativ al ziarului Die Welt a organizat o dezbatere cu universitari asupra teoriei
dominante a schimbărilor climatice pe baza discuției cu ziariști. Litigiul a intervenit atunci când
jurnaliștii au contestat utilizarea numelor lor în broșuri, care reproducea dezbaterile și indica
astfel pe respectivii drept climatosceptici. Tribunalul a recunoscut validitatea drepturilor la viața
privată ale ziariștilor, dar a conchis că, în cazul respectiv, acțiunea ministerului era justificată.
Prin comunicatul de presă no. 003/2015 purtătorul de cuvânt al instanței din Halle nota că
„reclamanții au fost victima propriei lor atitudini în sensul că remarcile lor erau incorecte din
punct de vedere științific și ei se manifestaseră ca nespecialiști ai dezinformării”. Și se adaugă:
„ca organism guvernamental, Agenția federală de mediu nu are competența de a cenzura
informația”. Tribunalul a considerat totuși că incumbă ministerului „inform and educate the
public about environmental issues”, altfel spus să educe publicul în privința problemelor de
mediu.

8. Experiențe de drept comparat. Perspective românești. O analiză sumară a situației

din perspectivă comparativă ne arată că în peste 40 de state s-au făcut pași importanți în direcția
specializării prin crearea de jurisdicții consacrate contenciosului de mediu, precum în China unde

22
s-au creat peste 130 de tribunale de mediu, India în care s-au instituit cinci „Green Courts” ori în
Chile care dispune de trei asemenea instanțe. Specializarea jurisdicțiilor acoperă totuși realități
foarte diferite. Unele dintre cestea, precum în cazul Australiei ori Noii Zeelande, sunt
competente deopotrivă în domeniile judiciare și administrative, asociind adeseori instanței
experți din sectorul științelor vieții potrivit unui principiu de „échevinage environnemental”. De
asemenea, specializarea poate fi limitat numai la contenciosul administrativ, precum în Anglia,
ori nu privește decât Parchetul, cum e cazul Spaniei. De menționat că țările în care s-a mers mai
departe pe calea specializării nu cunosc separația între jurisdicții administrative și jurisdicții
judiciare; astfel, „tribunalele verzi” ori de mediu din India Chile ori Noua Zeelandă cuprind în
competență întreg contenciosul în materie indiferent de natura sa administrativă, civilă sau
penală. Puține din sancțiunile administrative au o vocație represivă și rol disuasiv, obiectivul
urmărit în mod principal fiind cel al regularizării. O atare situație alimentează fără îndoială
sentimentul impunității față de operatorii economici în timp ce urmăririle judiciare au în vedere
sistematic persoanele fizice în materie contravențională și privesc cu precădere domeniile
protecției naturii, vânătoarea și pescuitul.
8.1. Propunere legislativă privind Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Mediu
(DIIM). Prin propunerea legislativă Lege pentru organizarea și funcționarea Direcției de
Investigare a Infracțiunilor de mediu, precum și pentru modificarea și completarea unor acte
normative (adoptată de Senat la 16 iunie 2020) se prevede înființarea DIIM „ca structură
specializată în combaterea infracțiunilor împotriva mediului înconjurător” cu personalitate
juridică și sediul în Municipiul București, care funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, organizată la nivel central și în plan teritorial (în cadrul
parchetelor de pe lângă curțile de apel și al celor de pe lângă tribunale). Sunt de competența
acesteia: infracțiunile prevăzute de Codul silvic (infracțiunile silvice), cele privind regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice (prevăzute
de OUG nr. 57/2007), la regimul general privind protecția mediului [art. 95 alin. (1)-(5) din
OUG nr. 195/2005], calitatea aerului (art. 81 din Legea nr. 104/2011), la regimul apelor (art. 92-
95 din Legea apelor nr. 107/1996), privind regimul deșeurilor [art. 63 alin. (1) din Legea nr.
211/2001], degradarea mediului (art. 2-8 din Legea nr. 101/2011), regimul vânătorii și protecției
fondului cinegetic (art. 42-44 din Legea nr. 47/2006) precum și infracțiunile de răspândirea
bolilor la animale sau plante (art. 355 C.pen.) și respectiv infectarea apei (art. 356 C.pen.) din
Codul penal. În mod evident, printr-o confuzie regretabilă, existentă și care persistă în legislație,
jurisprudență și cea mai mare parte a doctrinei din România, infracțiunile silvice (care au ca
obiect ocrotirea funcției economice a pădurii și nu pe cea pur ecologică, aceasta din urmă, astfel,
eventual prin ricoșeu) și cele din Codul penal care privesc sănătatea publică sunt considerate ca
aparținând penalului de mediu, ceea ce le poate justifica, totuși, includerea în sfera de
competență a DIIM fiind mai degrabă tehnicitatea și complexitatea domeniului decât aderența la
specificul protecției mediului. Printre particularitățile statutului juridic al preconizatei instituții

23
judiciare mai remarcăm ca ținând de atribuțiile sale constituirea și actualizarea bazei de date
privind infracțiunile de mediu, solicitarea și acordarea asistenței juridice internaționale în materie
ori încadrarea unor specialiști în domeniul silvic, al calității apei, aerului, solului, al gestiunii
deșeurilor, al emisiilor industriale, precum și din alte domenii care țin de protecția mediului
„pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală”.
Având calitatea de funcționari publici aceștia întocmesc, la dispoziția scrisă a procurorului,
rapoarte de constatare, ce constituie mijloace de probă, în condițiile Codului de procedură
penală. Adoptarea, intrarea în vigoare și punerea în aplicare a legii ar oferi posibilitatea unei
prime experiențe instituționale majore în materie.

Concluzii și propuneri. Constatarea indubitabilă a ineficienței justiției în materie de

mediu conduce la concluzia că printre principalele remedii ale sporirii eficacității dreptului de
ramură se impune în mod necesar reformarea situației, în sensul adaptării instituției judiciare la
provocările de mediu, prin pregătirea sa pentru a reacționa corespunzător împotriva atingerii
aduse ordinii publice ecologice19.
Până la exprimarea unei opțiuni practice de ajustare a unei justiții de mediu în țara
noastră credem că se impune, cu titlu preliminar, identificarea pistelor de reformă posibile pe
baza unei analize competente și aprofundate a stării dreptului mediului sub trei aspecte
principale: situația reglementărilor de drept pozitiv (lacune, deficiențe, nevoie de actualizare și
sistematizare prin codificare, cadrul științific de evoluție și dezvoltare), stadiul de elaborare,
adaptare și de operabilitate a conceptelor, instituțiilor juridice și instrumentelor de drept aferente
materiei; cadrul procedural și instituțional de control și garantare a aplicării dispozitivului
normativ existent. În această ultimă privinţă un loc aparte revine evaluării tratamentului aplicat
atingerilor aduse mediului de către autoritățile judiciare și învederării posibilităților vizând o
articulare corespunzătoare a procedurilor administrative și judiciare, definirii rolului Parchetului
în materie civilă, aprecierii prejudiciului ecologic, specializarea organelor de urmărire penală și a
magistraților, atât în penal, cât și în civil, precum și orice altă măsură de acest gen ce ar părea
necesară și binevenită. În acest context de preocupări, de pildă, în Franța s-a avansat ideea
înființării unei autorități administrative independente care să dispună de competențe speciale de
control și aplicare de sancțiuni, după modelul existentei Autorități pentru controlul activităților
nucleare. Din punct de vedere judiciar, din motive similare care au justificat crearea unui parchet
național financiar ori a parchetului național antiterorist (tehnicitatea și complexitatea
contenciosului, care implică și o cooperare judiciară internațională), s-a formulat perspectiva
unui parchet pentru mediu. Specializarea procurorilor este văzută ca o măsură menită să
contribuie la sporirea numărului cauzelor înregistrate, ameliorarea calității anchetei și mai ales a
eficienței soluțiilor adoptate (în sensul unui echilibru între cele posibile de promovat în cursul

19 Sebastien Mabile, Quelle organisation de la justice pour enrayer la disparition du vivant?, în

„Délibérée”, octobre 2019, Le dossier, vers une justice environmentale, p. 33 și urm.

24
urmăririi penale). Totodată, magistrații ministerului public ar putea interveni și în anumite
proceduri civile susceptibile de a avea o incidență asupra ordinii publice ecologice și în special în
cauzele relative la repararea prejudiciului ecologic. Referitor la amendamentele și dezvoltările
instituționale, tot în Hexagon se discută despre oportunitatea și fezabilitatea creării unor structuri
operaționale hiperspecializate la nivel interregional, de exemplu la nivelul bazinelor
hidrografice. Unele recomandări privesc specializarea judecătorilor de fond, de exemplu prin
crearea de secții (camere) ori măcar de complete specializate în cadrul aceluiași tribunal în
fiecare departament, în scopul de a crea masa critică de cauze care să favorizeze o mai bună
formare a magistraților.
În orice caz, după câteva firave declarații oficiale și analize ex-cathedra se poate
concluziona și în România că instituția judiciară nu mai poate ignora pentru mult timp cererea
socială crescândă a unei acțiuni mai viguroase cu instrumentele dreptului împotriva multiplelor
atingeri aduse mediului. După modelul altor state, în primul rând al celor europene membre ale
UE, țara noastră ar putea să se angajeze pe calea specializării judiciare pentru instrumentarea în
mod mai eficient a contenciosului de mediu. Începutul ar trebui să fie făcut prin angajarea unei
reflecții pertinente; desigur, aceasta ar trebui să se finalizeze cu concluzii clare și propuneri
concrete de adoptat în etapa următoare. Chiar dacă aspectul organizațional nu este singur
suficient spre a garanta o eficacitate suficientă a acțiunii concrete și efectivitatea așteptată a
normei de mediu – impunându-se a fi completat cu măsuri adecvate în privința calității
incriminărilor, cuantumului și naturii pedepselor aplicate și mijloacelor de anchetă disponibile
ajungându-se astfel la prefigurarea unei reforme în primul rând instituțională ambițioasă, la
înălțimea mizelor și în raport cu particularitățile deosebite ale domeniului. Din această
perspectivă rândurile de mai sus se vor putea constitui, prin considerentele pe care le exprimă,
într-o modestă punere în temă privind problematica în cauză.

25