Titlul III

CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND DREPTUL MEDIULUI

Trimis studentilor de la ZI – 14.05.2021

Intrebarile vor fi formulate din textul scris cu albastru
Atentie si la unele precizari din subsol, chiar daca sunt scrise cu negru.
TEXTUL SCRIS CU CULOARE ROSIE NU INTRA IN MATERIA PENRU EXAMEN

“Mediul natural n-are nevoie de vreun drept pozitiv ca sa existe. El se desfasoara pe linia
necesitarista a legilor bio-mecano-chimice. Natura e mediu nu doar pentru om, ci si pentru micro,
macro si megacorpuri fizice, pentru fiecare specie, pentru fiecare element chimic. Dreptul mediului
e un complex de haturi pe care si le stabileste civilizatia umana ca sa nu sucombe ea, nu natura
care, oricum, se autoregleaza. Societatea e mediul construit de geniul uman inafara caruia n-ar
fiinta nici ca specie speciala, nici ca persoana. Dreptul pozitiv, dreptul international, dreptul
comunitar se constituie ca forme particulare de drept al mediului, impreuna cu morala naturala si
religia. Dreptul drepturilor omului e alta forma sui generis de drept al mediului, prin care se
conserva trionticitatea.”
Prof.univ.dr. Gheorghe MIHAI (Corespondenţă)

Capitolul 1.
Conturarea Dreptului mediului ca ramură autonomă de drept

După cum s-a afirmat, dezvoltarea dreptului mediului reflectă aplicarea practică a principiilor
generale de drept care au evoluat în tandem cu îngrijorarea crescândă privind degradarea mediului, şi
cu realele şi potenţialele ameninţări ale unei asemenea degradări pentru supravieţuirea fiinţei
umane1.
Dreptul mediului este o ramură relativ recentă a sistemului de drept românesc, chiar dacă
reglementări în sensul protecţiei mediului au existat încă din vechime2.

Dreptul mediului, ca ramură distinctă a sistemului dreptului românesc, are ca obiect de studiu
o categorie distinctă de relaţii sociale3, care iau naştere în legătură cu activităţi privind:
- protecţia mediului, inclusiv cele privind prevenirea consecinţelor păgubitoare şi limitarea
efectelor poluării, dacă aceasta s-a produs, şi împiedicarea producerii altor pagube;
- stabilirea corectă a răspunderilor juridice, restabilirea situaţiei anterioare poluării, stabilirea
persoanei care răspunde potrivit principiului “poluatorul plăteşte”;
- conservarea şi dezvoltarea resurselor naturii şi a celorlalte componente ale mediului;
- îmbunătăţirea condiţiilor de mediu;
- obţinerea avizului, acordului, autorizaţiei de mediu pentru activităţi economice şi sociale cu
impact asupra mediului;
- asigurarea accesului publicului la informaţia privind mediul, inclusiv asigurarea participării
publicului la luarea deciziei în probleme de mediu;
1
Apud Maurice SUNKIN, David M. ONG, Robert WIGHT, Sourcebook on environmental law, second edition, Cavendish Publishing Limited,
London, 2002, p. 45.
2
Pentru o introducere în istoricul reglementărilor privind protecţia mediului, pe plan naţional şi internaţional, a se vedea Mircea DUŢU, Dreptul
mediului. Tratat, vol. I, Capitolul I, “De la dreptul natural, la dreptul naturii”, Editura “Economică”, Bucureşti, 1998, pp. 17-33. A se vedea şi Daniela
MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Capitolul II, “Reglementarea raporturilor om-natură de-a lungul timpului. De la dreptul naturii la dreptul
natural”, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2003, pp. 20-34.
3
Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat Abordare integrată, vol. I, Editura “Economică”, Bucureşti, 2003, pp. 111-112; Ernest LUPAN, Dreptul
mediului, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, pp. 52-55; Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura “ALL Beck”, Bucureşti,
2003, p. 78.
 - îndeplinirea atribuţiilor de mediu de către autorităţile administraţiei publice locale şi
centrale sau a celor pentru protecţia mediului;
- activitatea unor organisme neguvernamentale privind informarea şi sensibilizarea opiniei
publice cu privire la anumite activităţi care pot aduce atingere în vreun fel mediului;
- relaţii care privesc structura organizatorică a activităţii de protecţie a mediului;
- crearea în rândul cetăţenilor a unei atitudini de respect faţă de mediu, a unei conştiinţe de
mediu, pornind de la cunoaşterea principiilor de bază ale protecţiei mediului şi a legislaţiei specifice,
prin identificarea unor noi metode de educaţie, care să realizeze un nou sistem educaţional, adresabil
tuturor, indiferent de vârstă; la prima vedere, acest aspect nu şi-ar găsi locul aici. La o analiză mai
atentă însă, se poate observa atenţia dată în preambulul sau conţinutul multor convenţii
internaţionale importanţei educaţiei în sensul protecţiei mediului. Majoritatea convenţiilor
internaţionale privind protecţia mediului au fost ratificate de România; rezultă astfel şi obligaţia de a
acţiona în acest sens în plan intern.
Spectrul tipurilor de relaţii sociale privind mediul, care rezultă din enumerarea de mai sus, se va dezvălui pe
parcursul studierii Dreptului mediului.

1. Definiţie (vom reda câteva definiţii pentru exemplificare şi pentru a atrage atenţia că
fiecare dintre ele, într-o formă sau alta, se referă la aceleaşi aspecte):
Dreptul mediului este “acea ramură în sistemul juridic românesc care înmănunchează
normele juridice ce reglementează relaţiile sociale dintre persoane formate în legătură cu protecţia
mediului”4;
Alte definiţii ale dreptului mediului formulează astfel conţinutul acestuia: - “ansamblul
complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind
atitudinea lor faţă de mediu, ca element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri
economice, sociale şi culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile
legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă”5;
- “ansamblul reglementărilor juridice şi instituţiilor stabilite în vederea protecţiei, conservării
şi ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă”6;

2. A. Criteriile principale de delimitare7 a ramurii dreptului mediului de alte ramuri de

drept:
a) obiectul sau domeniul supus reglementării – relaţiile sociale privind protecţia,
conservarea şi dezvoltarea mediului ambiant8, cu trăsături specifice, care nu constituie obiect de
reglementare pentru nici una dintre ramurile tradiţionale ale dreptului9.
Protecţia mediului reprezintă un obiectiv de interes public major, fapt subliniat chiar în art. 1
al legii-cadru privind protecţia mediului, O.U.G. nr. 195/2005 10. Ea se realizează, printre altele, prin:
instituirea unui regim special pentru desfăşurarea anumitor activităţi considerate a fi periculoase
pentru mediu; prin stabilirea anumitor obligaţii, a unei proceduri de autorizare; prin activităţi de
monitorizare a mediului; prin acţiuni de prevenire şi de combatere a poluării etc.
Conservarea mediului presupune un ansamblu de măsuri luate cu scopul păstrării integrităţii
structurale şi funcţionale a obiectivelor urmărite, împreună cu un întreg complex de factori care le
asigură şi condiţionează perenitatea. De asemenea, se urmăreşte folosirea resurselor naturale într-un
mod şi cu o rată care să nu aibă ca efect declinul pe termen lung al acestora, ci, urmărind menţinerea
potenţialului lor în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare.
4
Ernest LUPAN, Dreptul mediului, 2001, p. 51.
5
Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2003, p. 43.
6
Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, vol. I, 2003, p. 122.
7
Pentru o prezentare în detaliu a distincţiei ramurii de Dreptul mediului faţă de celelalte ramuri ale dreptului, a se vedea: xxxxxxxxxxxxxxxx
8
A se vedea şi Gheorghe-Iulian IONIŢĂ, Protecţia şi dreptul mediului, Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2004, p. 30.
9
Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, vol. I, 2003, p. 106.
10
Pentru textul original, a se vedea Anexa I. Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
 Dezvoltarea mediului presupune menţinerea posibilităţilor şi condiţiilor de viaţă pentru
generaţiile viitoare prin dezvoltarea resurselor regenerabile dar şi consumul echilibrat al resurselor
neregenerabile, ca şi redresarea elementelor de mediu afectate de poluare.
Există, însă, şi situaţii în care unele dintre reglementările pe care noi le avem în vedere din
perspectiva protecţiei mediului pot fi cuprinse în acte normative adoptate cu alt scop şi aparţinând
unei alte ramuri a dreptului decât dreptul mediului, respectiv, urmărind o altă finalitate11;
b) metoda de reglementare12 este cea a autoritarismului, prin intermediul normelor juridice
cu caracter imperativ, stabilindu-se pentru subiectele raporturilor juridice de dreptul mediului
drepturi şi obligaţii care iau naştere doar prin efectul legii. Normele de dreptul mediului sunt fie
onerative – obligă la o anumită conduită, cu aplicare de sancţiuni în caz de nerespectare, fie
prohibitive – interzic anumite conduite, faptele de încălcare a acestor norme fiind, de asemenea,
sancţionate. În literatura de specialitate13 au fost subliniate câteva dintre particularităţile dreptului
mediului, astfel: pe lângă faptul că toate normele de dreptul mediului au un caracter imperativ, parte
dintre acestea au un caracter tehnic, constituind o adevărată „ordine publică tehnologică”. Multe
dintre normele de dreptul mediului sunt norme tehnice, sancţionate pe cale juridică, cum ar fi:
normele de calitate a mediului (prevăd nivelurile maxime admisibile de poluare în mediile
receptoare, de exemplu, în apă); norme de emisie (stabilesc cantitatea de poluanţi ori concentraţiile
acestora, ce pot fi emişi de o anumită sursă); norme procedeu (alegerea unui tip dintre dispozitivele
de epurare impuse); norme de produs (referitoare la calităţile fizice şi chimice ale unui anumit
produs, ale ambalajului etc.)14. În afară de normele imperative ori cele tehnice deja menţionate, o altă
categorie de norme întâlnite în Dreptul mediului ar fi şi norme organizatorice, cele care privesc
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor autorităţi administrative cu atribuţii în domeniul
protecţiei mediului15;
c) scopul sau finalitatea – protecţia mediului natural şi artificial şi contribuţia, alături de
celelalte state cu care încheiem acorduri sau tratate în acest sens, la asigurarea unei planete mai
curate şi mai respirabile şi la folosirea durabilă a resurselor naturale;
d) interesul social-politic – este unul mondial, având în vedere multitudinea de convenţii
încheiate privind protecţia diferitelor elemente de mediu, ori referitoare la alte aspecte legate de
protecţia mediului, în contextul mondial al degradării vertiginoase a calităţii mediului şi a îngrijorării
produse de aceasta; România, stat membru al acestor convenţii, are un interes social politic în
protecţia mediului adaptat şi integrat celui conturat la nivel mondial;

B. Criteriile complementare de delimitare a ramurii dreptului mediului de alte ramuri de

drept:
a) principile comune care stau la baza reglementărilor de dreptul mediului. În marea lor
majoritate, principiile de dreptul mediului sunt expres menţionate în actele normative, după cum se
va vedea în capitolul destinat acestei teme16;
b) calitatea subiecţilor raporturilor de dreptul mediului nu este neapărat un criteriu de
conturare a ramurii de dreptul mediului. Fiind o ramură de drept public, sigur, nu trebuie uitat faptul
11
De exemplu, reglementările referitoare la obligaţiile pe care le au deţinătorii de terenuri, prevăzute în art. 74 şi urm. din Legea nr. 18/1991 privind
fondul funciar.
12
În reglementările juridice se pot distinge: metoda autonomismului (potrivit căreia se lasă la latitudinea subiecţilor să-şi aleagă conduita pe care o
doresc), metoda autoritarismului (reglementările care intră sub incidenţa acestei metode au caracter imperativ, obligatoriu, încălcarea lor atrăgând
aplicarea de sancţiuni), metoda recomandării (potrivit căreia conduitele sunt doar recomandate, fără a fi obligatorii). Pentru dezvoltări, a se vedea şi:
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, pp. 218-220; Andrei SIDA, Daniel BERLINGHER, Teoria
generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007, p. 61.
13
A se vedea, în acest sens, şi: Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, 2007, p. 56; Răducan OPREA, Dreptul mediului înconjurător,
Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2006, p. 37.
14
Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului., 2003, pp. 42-43. A se vedea şi Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată.,
2003, pp. 113-118; Gheorghe-Iulian IONIŢĂ, Protecţia şi dreptul mediului, 2004, p. 31.
15
A se vedea Infra, Titlul IV. Autorităţi ale administraţiei centrale sau locale cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului, unde sunt precizate
asemenea acte normative.
16
A se vedea Infra, Titlul III. Consideraţii teoretice privind dreptul mediului, Capitolul 3. Principiile dreptului mediului.
că unul dintre subiecte este o autoritate de stat 17. De asemenea, trebuie avut în vedere textul
constituţional18 referitor la îndatorirea persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul
înconjurător, care reprezintă un obiectiv de interes public major19.
c) natura sancţiunilor aplicate în caz de încălcare a normelor de dreptul mediului.
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Capitolul 2.
Izvoarele Dreptului mediului
Noţiunea de de izvor de drept are sensul de sursă sau origine a dreptului. Când se vorbeşte despre izvoare ale
dreptului se face distincţie între „izvoare materiale” ale dreptului şi „izvoare formale” ale dreptului.
Prin „izvoare materiale” ale dreptului se înţelege ansamblul de factori şi condiţii de configurare a dreptului 20,
exprimând generic însăşi existenţa social-istorică; după o altă concepţie, dreptul pozitiv 21 are ca izvor „conştiinţa juridică
a societăţii respective”22; sau, cum s-a mai afirmat, noţiunea de izvor al dreptului identifică sursele complexe de natură
obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială, care duc la apariţia dreptului 23, a normelor juridice prin care sunt
reglementate diferite categorii de relaţii sociale.
Prin „izvoare formale” ale dreptului se înţelege forma de exprimare ori forma pe care o îmbracă normele
juridice, formă care este diferită, în funcţie de câteva criterii, dintre care se disting: organul abilitat să emită norme
juridice şi competenţa acestuia; ierarhia forţei juridice a actului normativ respectiv; domeniul pe care îl reglementează 24
şi altele.

2.1. Izvoarele dreptului românesc al mediului25

Izvoarele dreptului românesc al mediului urmează criteriul general de clasificare a izvoarelor dreptului românesc, în
primul rând având în vedere ierarhia forţei juridice a actelor normative. Actele normative se elaborează în funcţie de
ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte 26. Această ierarhie se stabileşte în
funcţie de structurile de putere care emit actele normative respective şi de competenţele determinate ale acestora de a
emite acte cu caracter normativ şi/sau acte de aplicare individuală. În categoria izvoarelor formale ale dreptului românesc
al mediului întâlnim întreaga paletă a izvoarelor recunoscute, de la lege – actul normativ cu cea mai înaltă forţă juridică,
până la actele normative adoptate de autorităţile administraţiei locale.
Pentru ca actele normative să dobândească forţă juridică, trebuie îndeplinită condiţia publicităţii, şi anume:
a) în vederea intrării lor în vigoare legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, ordonanţele şi hotărârile
Guvernului, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte
normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I27;
b) actele juridice normative emise de autorităţile administraţiei publice locale se afişează în locuri autorizate sau se
publică într-un cotidian local de mare tiraj28.

17
A se vedea Infra, Titlul III. Consideraţii teoretice privind dreptul mediului, Capitolul 4, Raportul de dreptul mediului.
18
Art. 35 - Dreptul la mediu sănătos. Textul integral al art. 35. Dreptul la mediu sănătos din Constituţia României este reprodus Infra, în Anexa II -
Legislaţia privind protecţia mediului.
19
Conform art. 1 al. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, reprodusă Infra, în formă actualizată, în Anexa I.
20
În categoria factorilor şi condiţiilor de configurare a dreptului sunt considerate ca făcând parte: cadrul natural de existenţă; cadrul istoric şi specificul
etnic naţional de evoluţie a comunităţii respective; cadrul economic; cadrul şi particularităţile sistemului politic; factorul cultural-ideologic; cadrul
internaţional; valorile culturii şi civilizaţiei societăţii respective. Pentru dezvoltări, a se vedea: Andrei SIDA, Daniel BERLINGHER, Teoria generală
a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007, pp. 31-33.
21
Dreptul pozitiv cuprinde ansamblul de norme juridice în vigoare la un moment dat într-un anumit stat.
22
A se vedea, pe larg, izvoarele dreptului pozitiv în Mircea DJUVARA, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura
“ALL”, Colecţia “Restitutio”, Bucureşti, 1995, p. 259.
23
A se vedea Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 182.
24
Pentru dezvoltări, a se vedea: Andrei SIDA, Daniel BERLINGHER, Teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007,
pp. 135-137.
25
A se vedea şi: Mircea DUŢU, Tratat de dreptul mediului, Editura „C.H.Beck”, Bucureşti, 2007, pp. 193-199; Gheorghe-Iulian IONIŢĂ, Protecţia
şi dreptul mediului, Bucureşti, 2004, pp. 34-38; Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, 2007, pp. 56-59; Răducan OPREA, Dreptul
mediului înconjurător, Galaţi, 2006, pp. 37-39.
26
Conform art. 4. Ierarhia actelor normative din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
republicată în M.Of. nr. 777 din 25 august 2004.
27
Conform art. 10. al. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată.
28
Conform art. 81 din Legea nr. 24/2000, republicată.
 2.1.1. Legea şi alte acte normative cu caracter de lege
a) Legea. Termenul „lege” poate fi utilizat la modul generic, însemnând orice act normativ al unui organ de stat
care are caracter general, impersonal şi obligatoriu (lege, hotărâre de guvern, ordonanţă, ordin al unui ministru etc.).
Pentru a evita orice confuzie terminologică, expresia generică cea mai adecvată pentru a desemna toate formele sau
categoriile de izvoare ale dreptului este aceea de „act juridic normativ”.
În sens restrâns, prin termenul „lege” se înţelege izvorul de drept care are cea mai mare forţă juridică, actul juridic
normativ superior ierarhic tuturor celorlalte categorii de acte juridice normative, şi care este adoptat de organul legislativ
suprem - Parlamentul29.
Pe lângă alte acte juridice (hotărâri, moţiuni) adoptate de cele două camere ale Parlamentului României, legile
reprezintă categoria cea mai importantă, fiind şi unul dintre izvoarele cele mai frecvente ale ramurii de dreptul
mediului30. Legile pot fi31, după caz, constituţionale32, organice33 şi ordinare. Reglementări34 privind protecţia mediului se
regăsesc în toate cele trei categorii de legi.
Legea fundamentală din România este Constituţia. Odată cu revizuirea Constituţiei României, în
anul 2003 a fost introdus art. 35. Dreptul la mediu sănătos35, drept fundamental al cetăţenilor,
statul trebuind să asigure cadrul legislativ pentru asigurarea acestuia.
Printre alte articole din Constituţia României care au legătură directă sau indirectă cu protecţia
mediului am aminti aici doar câteva36: obligaţia proprietarului la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului37; obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător,
precum şi menţinerea echilibrului ecologic38; bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian,
apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică (subl.ns. V.R.), fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice39.
În ceea ce priveşte delimitarea lege organică – lege ordinară în reglementarea protecţiei mediului, considerăm că nu
e uşor de realizat întrucât este interpretabilă, în funcţie de mai mulţi factori. Pentru a nu da naştere unor controverse
inutile, în cele ce urmează vom exemplifica doar câteva domenii, câteva aspecte legate de protecţia mediului
reglementate prin intermediul legii.
Există legi-cadru40 ce cuprind reglementări cu caracter general privind protecţia mediului 41. Ca şi în cazul
altor state42, în România a fost adoptată o lege-cadru pentru protecţia mediului.
Prima asemenea lege a fost Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului înconjurător 43, abrogată prin Legea nr.
137/1995 privind protecţia mediului44. Aceasta din urmă, la rândul ei, şi-a încetat aplicabilitatea, fiind abrogată prin noua
lege-cadru privind protecţia mediului, şi anume, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 45, aprobată
prin Legea nr. 265/200646. Aşa cum se poate deduce, în legea-cadru sunt enunţate aspecte cu caracter general

29
Conform art. 67. Actele juridice şi cvorumul legal din Constituţia României, revizuită în 2003.
30
A se vedea şi Mircea DUŢU, Tratat de dreptul mediului, 2007, p. 194.
31
Conform art. 73. Categorii de legi din Constituţia României, revizuită în 2003.
32
Conform art. 73 al. (2) din Constituţia României, în categoria legilor constituţionale intră legile de revizuire a Constituţiei.
33
Domeniile supuse reglementărilor prin intermediul legilor organice sunt enumerate cu titlu exemplificativ în art. 73 al. (3) al Constituţiei.
34
Înţelegem atât reglementări ce vizează direct protecţia mediului, cât şi reglementări prin care doar tangenţial se are în vedere şi protecţia mediului,
acestea rezultând uneori din interpretarea legii.
35
Textul acestui articol este redat integral la finalul lucrării, în Anexa II. Legislaţia privind protecţia mediului. Dreptul la mediu sănătos este
prevăzut în Constituţia României, Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul II. Drepturile şi libertăţile fundamentale.
36
Pentru alte prevederi constituţionale pe care le-am considerat a avea legătură directă sau indirectă cu protecţia mediului, a se vedea Infra, Anexa II.
Legislaţia privind protecţia mediului.
37
Conform art. 44. Dreptul la proprietate privată din Constituţia României, revizuită în 2003.
38
Conform art. 135. Economia, lit. e), din Constituţia României, revizuită în 2003.
39
Conform art. 136. Proprietatea, al. (3) din Constituţia României, revizuită în 2003.
40
Categoria de lege-cadru este conturată doctrinar, pornind de la întinderea domeniului supus reglementării, dar şi modul de reglementare. Alte referiri
la lege-cadru, a se vedea în: Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, Bucureşti, 2003, p. 172; Mircea DUŢU, Tratat de dreptul
mediului, Bucureşti, 2007, p. 195.
41
De exemplu, fosta Lege nr. 137/1995 privind protecţia mediului, în prezent abrogata prin O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
42
A se vedea şi Mircea DUŢU, Tratat de dreptul mediului, Bucureşti, 2007, p. 195.
43
Publicată în B.Of. nr. 91din 23 iunie 1973.
44
Publicată în M.Of. nr. 304 din 30 decembrie 1995. Republicată în M.Of. nr. 70 din 17 februarie 2000. Pentru varianta actualizată la nivelul anului
2005, a se vedea volumul: Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, Editura „NAPOCA STAR”, Cluj-Napoca, 2005, ediţie îngrijită de Veronica
REBREANU.
45
Publicată în M.Of. nr. 1196 din 30 decembrie 2005.
46
Publicată în M.Of. nr. 586 in 6 iulie 2006.
aplicabile protecţiei mediului, printre care amintim 47: semnificaţia principalilor termenilor şi a expresiilor utilizate în
protecţia mediului; principiile şi elementele strategice, ca şi modalităţile de implementare a acestora; procedura de
obţinere a avizelor, acordurilor, autorizaţiilor de mediu; atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor administraţiei centrale şi
locale în domeniul protecţiei mediului; obligaţii ale persoanelor fizice şi juridice; sancţiuni etc. De asemenea, legea-
cadru enunţă şi reguli fundamentale ale reglementărilor sectoriale, făcând totodată precizarea că domeniile respective se
supun „prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, precum şi legislaţiei specifice în vigoare”. De exemplu, regimul
deşeurilor48 este enunţat sumar în O.U.G. nr. 195/2005, iar legislaţia specifică în vigoare se bazează, la rândul ei, pe o
lege specială49, la care se adaugă alte categorii de acte normative în materie 50 (legi, ordonanţe ale Guvernului, hotărâri ale
Guvernului, ordine ale miniştrilor etc.).
Există legi prin intermediul cărora este reglementată protecţia juridică al unui element al
mediului51, numite legi speciale sau „sectoriale”52.
Există legi prin care este reglementat un sector al mediului, prin intermediul unui cod53; codul
este o reglementare de ansamblu într-un anumit domeniu, răspunzând cel mai bine nevoii de
abordare globală a aspectelor legate de protecţia mediului54.
Ne raliem opiniei exprimate în literatura de specialitate 55 potrivit căreia elaborarea unui cod al mediului ar stimula
procesul general de reglementare în materie, marcând o maturizare a dreptului mediului. Cu toate acestea, întrucât
redactarea unui cod al mediului pare a fi complicată, considerăm a fi binevenită o altă posibilitate prevăzută de lege 56, şi
anume, ca reglementările legale în vigoare privind domeniul protecţiei mediului şi cele conexe acestuia, cuprinse în legi,
ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, să fie încorporate prin alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă,
prezentată sub formă de codex, care să înlesnească cunoaşterea şi aplicarea lor.
Există legi prin intermediul cărora România ratifică57 sau aderă58, după caz, la unele acte
internaţionale.
Există legi de aprobare (cu sau fără modificări şi completări) a unor ordonanţe 59 sau ordonanţe
de urgenţă60 ale Guvernului.
b) Decretele-lege. Reprezintă o categorie de acte normative adoptate în situaţii excepţionale în
care puterea legislativă nu-şi poate exercita atribuţiile din diverse motive, cum a fost România în
perioada dintre decembrie 1989, când a fost dizolvată Marea Adunare Naţională, şi mai 1990, când a
fost ales Parlamentul României61.

47
Textul integral al O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, actualizat, este reprodus în Anexa I la prezenta lucrare.
48
Conform art. 29 din O.U.G. nr. 195/2005.
49
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, Publicată în M.Of. nr. 283 din 22 iunie 2000, aprobată prin Legea nr.
426/2001, Pubicată în M.Of. nr. 411 din 25 iulie 2001.
50
A se vedea Infra, Anexa II. Legislaţia privind protecţia mediului, Cap. XI. Gestiunea deşeurilor şi a substanţelor chimice periculoase.
51
De exemplu, Legea apelor nr. 107/1996, publicată în M.Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996; Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi
administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane, publicată în M.Of. nr. 36 din 18 ianuarie 2007.
52
Apud Mircea DUŢU, Tratat de dreptul mediului, Bucureşti, 2007, p. 195.
53
De exemplu, Legea nr. 26/1996 Codul silvic, publicat în M.Of. nr. 93 din data de 8 mai 1996.
54
Apud Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, Bucureşti, 2003, p. 171; Răducan OPREA, Dreptul mediului înconjurător,
Galaţi, 2006, p. 38.
55
Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, Bucureşti, 2003, p. 171.
56
Conform art. 18: Încorporarea actelor normative în codexuri pe materii din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, republicată în M.Of. nr. 777 din data de 25 august 2004.
57
De exemplu, Legea nr. 86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la
justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, publicată în M.Of. nr. 224 din 22 mai 2000.
58
De exemplu, Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, la 2
februarie 1971, la care România a aderat prin Legea nr. 5/1991, publicată în M.Of. nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
59
De exemplu, Legea nr. 107/1999, publicată în M.Of. nr. 304 din 29 iunie 1999, pentru aprobarea cu modificări şi completări a Ordonanţei
Guvernului nr. 81/1998 privind unele măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate, publicată în M.Of. nr. 313 din 27 august
1998.
60
De exemplu, Legea nr. 655/2001, publicată în M.Of. 773 din 4 decembrie 2001, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
243/2000 privind protecţia atmosferei, publicată în M.Of. nr. 633 din 6 decembrie 2000.
61
De exemplu, Decretul C.F.S.N. nr. 11 din 28 decembrie 1989 privind înfiinţarea Ministerului Apelor, Pădurilor şi mediului Înconjurător, în
prezent abrogat.
 c) Tratatele internaţionale. Tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern 62.
Tratatele internaţionale privind protecţia mediului pe care România le-a ratificat sau la care a aderat
fac parte din dreptul intern, constituind totodată izvoare de dreptul mediului63.
2.1.2. Acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale
2.1.2.1. Actele Guvernului64
Guvernul adoptă:
a) hotărâri65 – emise pentru organizarea executării legilor;
b) ordonanţe66 – emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele
şi condiţiile prevăzute de aceasta. Există situaţii în care, în absenţa unei legi de abilitare, dar în care
se impune adoptarea neîntârziată a unor acte normative cu putere de lege, Guvernul emite ordonanţe
de urgenţă67. Atât ordonanţele, cât şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, pentru a avea putere juridică
deplină trebuiesc aprobate de Parlament printr-o lege.
2.1.2.2. Acte ale autorităţilor administraţiei centrale
În această categorie intră ordinele miniştrilor, în special ale ministrului mediului 68.
2.1.4. Ordine ale miniştrilor
Instrucţiuni
Regulamente
Norme de aplicare ?
Ghiduri
2.1.5. Acte ale autorităţilor administraţiei publice locale
2.1.6. Cutuma
2.1.7. Jurisprudenţa

2.2. Acte normative adoptate de instituţii abilitate ale Uniunii Europene

După cum s-a statuat într-o hotărâre a Curţii Europene de Justiţie, dreptul comunitar, avându-şi originea într-o sursă
comună, „face parte integrantă, cu rang de prioritate, din legislaţia juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele
membre”69.
- Directivele se numără printre actele comunitare cu forţă obligatorie, dar obligativitatea lor se limiteaă la rezultatele
care trebuie atinse, lăsându-se la latitudinea autorităţilor naţionale alegerea formei şi a metodelor de punere în practică.

2.3. Acte încheiate la nivel regional

2.2. Doctrina
2.3. Jurisprudenţa
2.3.1. Jurisprudenţa instanţelor din România
2.3.2. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie
2.4. Cutuma
D. Izvoarele dreptului mediului: (a se vedea şi Anexa 2 la curs)
- Constituţia României, aşa cum a fost modificată după Referendumul din octombrie 2003.
- Legi: - Legea nr. 265/2006 pentru aprobarea OuG nr. 195/2005 privind protecţia mediului care reprezintă legea-cadru
în materia protecţiei mediului;
- alte legi prin care, pornind de la principiile generale formulate în legea-cadru, sunt reglementate: raporturi
privind protecţia diferitelor elemente de mediu (atmosfera, solul, subsolul, apa, fondul forestier etc.); alte activităţi ce pot
avea impact asupra mediului (regimul juridic al deşeurilor, al substanţelor periculoase etc.); ori legate de autorizarea
desfăşurării anumitor activităţi (emiterea avizelor, acordurilor, autorizaţiilor de mediu); ori pentru aprobarea (de cele mai

62
Conform art. 11. Dreptul internaţional şi dreptul intern, al. (2) din Constituţia României. A se vedea Infra, Anexa II. Legislaţia privind protecţia
mediului.
63
A se vedea şi Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, Bucureşti, 2003, p. 173; Mircea DUŢU, Tratat de dreptul mediului,
Bucureşti, 2007, p. 195; Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, 2007, p. 58.
64
Conform art. 108. Actele Guvernului din Constituţia României.
65
De exemplu, H.G. 878/2005 privind accesul liber la informaţia privind mediul (publicată în M.Of. nr. 760 din 22 august 2005).
66
De exemplu, Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional (republicată, în
baza Legii de aprobare nr. 141/1999, în M.Of. nr. 23 din 24 ianuarie 2000).
67
De exemplu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării (publicată în M.Of. nr. 1078 din
30 noiembrie 2005), aprobată, cu modificări şi completări prin Legea nr. 84/2006 (publicată în M.Of. nr. 327 din 11 aprilie 2006).
68
69
A se vedea Gilles FERRÉOL (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Editura „Polirom”, Colecţia „Ideea europeană”, Iaşi, 2001, p.73.
multe ori cu modificări şi completări) ordonanţelor sau ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului (de exemplu, Legea nr.
426/2001 pentru aprobarea OuG nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor) ;
- Ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă ale Guvernului: OuG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, OuG nr. 78/2000
privind regimul deşeurilor etc.
- Hotărâri de Guvern (de exemplu, H.G. nr. 918/2002 privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra
mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei proceduri etc.);
- Ordine ale Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor (de exemplu, Ordinul M.A.P.M. nr. 860/2002 pentru aprobarea
Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu);
- Hotărâri ori decizii ale autorităţilor administraţiei publice judeţene şi locale în exercitarea atribuţiilor legate de protecţia
mediului;

2.3. Acte internaţionale

Capitolul 3.
Principiile şi elementele strategice ale protecţiei mediului consacrate în Dreptul
mediului

§ 3.1. Consideraţii generale

Principiile dreptului sunt acele idei generale, cu caracter călăuzitor sau director, care
orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice atât la nivelul unei ramuri de drept cât şi la
nivelul întregului sistem de drept dintr-o ţară sau chiar pe plan internaţional 70. Ele reflectă cel mai
bine sinteza cunoştinţelor şi experienţelor umane decantate într-un domeniu pe care se întemeiază
existenţa şi evoluţia acestora71.
Principiile generale ale dreptului sunt, pe de o parte, rezultatul experienţei societăţii şi, pe de
altă parte, reflectă cerinţele obiective ale evoluţiei societăţii 72. Numai în măsura în care sunt astfel
recunoscute, respectarea lor poate asigura sistemului juridic în care sunt formulate unitate, echilibru,
coerenţă şi, totodată, şi “primenirea sa permanentă”73.
Principiile dreptului prezintă grade diferite de generalitate, în funcţie de sfera de cuprindere a
domeniului de referinţă. Cea mai accesibilă delimitare a principiilor, din acest punct de vedere, este
în: principii generale şi principii concrete.
Principiile generale dau măsura sistemului de drept, lor subordonându-li-se întreaga tehnică
juridică, cu activităţile de normare, interpretare şi realizare a dreptului. Principiile concrete decurg
din principiile generale şi constituie suportul de materializare a acestora74.
O altă delimitare a principiilor dreptului constă în: principii ale sistemului dreptului intern şi
principii ale sistemelor de drept internaţional75. În planul dreptului internaţional, o categorie aparte o
constituie principiile generale şi concrete ale dreptului conturate la nivelul Uniunii Europene
întrucât, în afară de principiile doctrinare şi cele cuprinse în actele normative, se desprinde şi o
categorie a principiilor formulate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE76.

70
Romul Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p. 42 şi urm.; Radu I. MOTICA, Gheorghe
MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “ALL Beck”, Bucureşti, 2001, p. 57 şi urm.
71
Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2002, p. 62 şi urm.
72
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 106.
73
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului ,2002, p. 106.
74
Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului , 2002, p. 62 şi urm.
75
Pentru dezvoltări privind aspectele teoretice ale principiilor dreptului, a se vedea Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului.,2002, pp.
62-69.
76
Mircea DUŢU, Principii şi instituţii fundamentale de drept comunitar al mediului, Editura „Economică”, Bucureşti, 2005, pp. 141-165.
 Imperativitatea principiilor se desprinde fie direct din “litera” normei, când sunt expres
formulate într-un act normativ, fie indirect din “spiritul” actelor normative, prin analizarea raţiunii,
scopului ori finalităţii normelor de drept77.
Ca şi în alte ramuri ale dreptului, şi dreptul mediului are ca fundament o serie de referinţe
permanente, un număr de idei cunoscute ca principii, care legitimează, justifică anumite acţiuni,
politici sau norme juridice78.
Principiile dreptului mediului cunosc o largă consacrare juridică, la nivel naţional, comunitar
şi internaţional, constituindu-se într-un criteriu principal de determinare a apartenenţei celorlalte
reglementări la ramura dreptului mediului, de fixare a conţinutului şi de precizare a semnificaţiilor
ori chiar a valabilităţii lor79. Preocupările privind protecţia mediului au dus la conturarea şi
consacrarea unor principii comune dreptului naţional, comunitar şi internaţional şi, chiar dacă
formulările lor cunosc varii exprimări ale conţinutului concret, semnificaţia lor juridică esenţială
rămâne aceeaşi.
Principiile pot fi conturate doctrinar sau consacrate expres în acte normative. În dreptul mediului principiile
specifice acestei ramuri de drept sunt, în majoritatea lor reglementate juridic, având o existenţă recentă 80. Cu toate
acestea, există şi o serie de principii conturate doctrinar81.
Astfel, Autorul Mircea Duţu82 subliniază aceste situaţii diferite în care se regăsesc principiile în dreptul
mediului:
- în legislaţiile naţionale se recurge la consacrarea expresă a principiilor dreptului mediului în dreptul pozitiv,
consacrându-li-se statutul de norme de conduită de maximă generalitate şi universalitate, obligatorii în domeniul
respectiv, formulate uneori identic sau asemănător şi ca principii politico-strategice;
- în dreptul comunitar, principiile au un statut intermediar, fiind formulate, mai degrabă considerate, ca linii
directoare atât pentru politica în domeniu a comunităţii, cât şi pentru statele comunitare 83;
- la nivelul internaţional al dreptului mediului, conceptul de principiu are caracterul cel mai imprecis, fiind
utilizat de cele mai multe ori pentru a desemna o constantă evidentă, concluziile unei analize, norme generale obligatorii,
principiile fiind astfel formulate sub forma unor cerinţe juridice deşi nu au o putere obligatorie corespunzătoare.
De observat şi faptul că principiile de dreptul mediului la nivel naţional ori comunitar sunt prevăzute scurt,
concis şi punctual, în timp ce în actele internaţionale sunt exprimate prin intermediul unor fraze mai degrabă explicative
şi justificative decât sub aspectul imperativităţii pe care ar trebui să-l aibă, ţinând cont de importanţa materiei, de dreptul
omului la un mediu sănătos, de metoda de reglementare 84 a acestei ramuri de drept. Cu toate acestea, considerăm de
maximă importanţă conturarea şi pe cale doctrinară ori jurisprudenţială în această materie a unor principii legate de
protecţia mediului întrucât, se ştie, nu tot ce legea nu interzice este permis. În acest fel, o corectă educaţie bazată pe
cunoaşterea unei serii de principii poate avea drept rezultat conturarea unei atitudini corecte faţă de mediu, nemaifiind
necesară cunoaşterea ad literam a legii şi a sancţiunilor prevăzute de aceasta pentru nerespectarea unor reglementări
legale privind protecţia mediului.
Chiar dacă cunosc formulări şi precizări variate în legislaţia naţională, regională sau internaţională, semnificaţia
fundamentală a principiilor de dreptul mediului rămâne aceeaşi, pincipiile dreptului mediului au un caracter unitar şi
existenţa lor are, pe zi ce trece, caracter din ce în ce mai imperativ, neputând fi ignorate nici de legiuitor nici de cei care
aplică dreptul. Există o relaţie dinamică între reguli, principii şi etică, atât la nivelul creării dreptului, cât şi la nivelul
implementării şi aplicării acestuia.
Prin studiul principiilor privind protecţia mediului se poate urmări şi evoluţia interesului şi nevoilor reale ale
societăţii umane în raporturile sale cu tot ceea ce o înconjoară. Acestea, împreună, dau şi măsura evoluţiei politicii
77
Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului.,2002, pp. 62-69.
78
Apud Michel PRIEUR, Principiile generale ale dreptului de mediu, alocuţiune rostită în cadrul Colocviului ştiinţific internaţional “Impactul
dreptului comunitar al mediului asupra legislaţiilor naţionale ale statelor membre ale U-E. Experienţa Franţei şi României”, ianuarie 2006, publicată în
“Palatul de justiţie”, nr. 2/2007, p. 3.
79
Apud, Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, Vol. I, Editura „Economică”, Bucureşti, 2003, p. 203.
80
A se vedea în acest sens: Mircea DUŢU, Dreptul mediului, Tratat. Abordare integrată, vol. I, 2003, pp. 203-217; Daniela MARINESCU, Tratat
de dreptul mediului, 2007, pp. 59-96; Philippe SANDS, Principles of International Environmental Law, Second edition, Cambridge University
Press, 2002, p. 231-290.
81
A se vedea şi Mircea DUŢU, Dreptul internaţional al mediului, Editura „Economică”, Bucureşti, 2004, pp. 125-148; Mircea DUŢU, Dreptul
mediului, Editura „C.H. Beck”, Bucureşti, pp. 113-127.
82
Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, Vol. I, 2003, pp. 204-205.
83
Principiile Uniunii Europene în ceea ce priveşte protecţia mediului - legal, doctrinar, jurisprudenţial conturate - trebuie cunoscute şi în România, ca
nou Stat Membru de la 1 ianuarie 2007. La o analiză mai atentă, însă, putem remarca faptul că majoritatea dintre acestea sunt demult cunoscute şi avute
în vedere atât în legislaţia românească, cât şi în clasificările doctrinare.
84
A se vedea Supra, Titlul III. Consideraţii teoretice privind dreptul mediului. Capitolul 1. Conturarea dreptului mediului ca ramură autonomă de
drept .
internaţionale, regionale sau naţionale în ceea ce priveşte protecţia mediului. Principiile pot ghida specialiştii în alegerea
politicilor85.
La nivel internaţional, în absenţa unei autorităţi juridice şi având în vedere interpretarea diferită desprinsă din
practica statelor, sunt dificil de stabilit precis parametrii sau statutul legal internaţional pentru fiecare principiu general
sau regulă86.
În funcţie de domeniul la care se referă şi scopul urmărit, principiile de dreptul mediului sunt exprimate expres
sau fac trimitere la altele deja consacrate, au grade diferite de generalitate şi de acoperire, reflectate în modul în care
acestea sunt formulate în diversele acte cu caracter internaţional, comunitar, regional sau naţional.
Unul dintre primele documente internaţionale de maximă importanţă în care au fost
formulate principii de dreptul mediului, este Declaraţia internaţională asupra principiilor vizând
protecţia mediului, adoptată la Stockholm, cu ocazia primei Conferinţe a Naţiunilor Unite asupra
Mediului87. Declaraţia de la Stockholm cuprinde 26 de principii, reprezentând tot atâtea sarcini
pentru statele membre ale ONU şi 109 recomandări pentru luarea de măsuri destinate protecţiei
mediului. Principiile generale formulate în Carta Naturii88, în anul 1982, la New York sunt doar în
număr de cinci, dar acoperă, aşa cum sunt şi denumite, la modul general, majoritatea aspectelor
legate de protecţia mediului natural. Acestea sunt:
1. Natura va fi respectată şi procesele sale esenţiale nu vor fi alterate.
2. Fondul genetic al Terrei nu va fi compromis; nivelul de populaţie al oricărei forme de viaţă
sălbatică şi domestică va trebui să fie îndestulător pentru a asigura supravieţuirea şi habitatele
necesare vor fi salvate.
3. Aceste principii ale conservării vor fi aplicate în orice arie de pe suprafaţa globului, uscat sau
mare; o protecţie specială va fi acordată ariilor care sunt unice, exemplarelor reprezentative
diferitelor tipuri de ecosisteme şi habitatelor speciilor rare sau periclitate.
4. Ecosistemele şi organismele, ca resurse terestre, marine sau atmosferice utilizate de fiinţele
umane vor fi administrate într-un mod care să asigure şi să menţină productivitatea lor
optimă şi durabilă, astfel încât să nu fie compromisă integritatea altor ecosisteme sau altor
specii cu care aceste fiinţe coexistă.
5. Natura va fi protejată împotriva degradării provocate de război sau de alte ostilităţi.
Un alt document internaţional la care facem referire este Convenţia de la Aarhus privind
accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme
de mediu89. Potrivit acesteia, fiecare parte urmează să promoveze aplicarea principiilor convenţiei în
cadrul proceselor decizionale privind mediul la nivel internaţional şi în cadrul activităţii
organizaţiilor internaţionale în probleme legate de mediu90. Convenţia nu are un capitol distinct sau vreun
articol în care să fie precizate expres principiile la care face referire, dar acestea sunt avute în vedere în preambulul
Convenţiei, începând cu reamintirea principiului 1 91 al Declaraţiei de la Stockholm asupra mediului uman şi a
principiului 1092 al Declaraţiei de la Rio privind mediul şi dezvoltarea. Dacă în preambulul Convenţiei de la Aarhus sunt
avute în considerare atât de multe aspecte (principii în majoritatea lor) pentru conturarea celor trei piloni cărora le
asigură un cadru legal general de punere în aplicare, şi anume: accesul la informaţia de mediu; participarea publicului la

85
Vladimir ROJANSCHI, Florina BRAN, Politici şi strategii de mediu, Editura “Economică”, Bucureşti, 2002, p. 20.
86
Philippe SANDS, Principles of International Environmental Law, Second edition, Cambridge University Press, 2002, p. 231.
87
Conferinţa s-a desfăşurat în perioada 5-12 iunie 1972. Tot atunci s-a stabilit data de 5 iunie ca fiind Ziua internaţională a mediului. Pentru detalii,
a se vedea şi: Ernest LUPAN, Dreptul mediului, Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept Cluj-Napoca, Editura “Argonaut”,
Cluj-Napoca, 1998, p. 79. Pentru a putea face o comparaţie între primele principii formulate la Stockholm în materie şi cele formulate în prezent în
doctrină şi legislaţie, a se vedea cuprinsul principiilor formulate la Conferinţa de la Stockholm, iunie 1972, în *** S.O.S.! natura în pericol, antologie,
traducere, comentarii şi note: Stelian ŢURLEA, Editura “Politică”, Bucureşti, 1989, pp. 12-15.
88
Text preluat de pe site-ul:
http://www.luccagiovane.it/flex/cm/pages/ServeBLOB.php/L/IT/IDPagina/345#b53c5d (iulie 2007).
89
Adoptată în anul 1998. A se vedea Infra, Titlul V. Accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probeme
de mediu.
90
Conform art. 3. Prevederi generale, al. 7 din Convenţia de la Aarhus privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul
la justiţie în probleme de mediu, 1998.
91
„1. Omul are un drept fundamental la libertate, la egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu înconjurător a cărui calitate să-i
permită să trăiască în demnitate şi bunăstare. El are datoria solemnă de a apăra şi îmbunătăţi mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare.
În această privinţă, politicile care încurajează sau care perpetuează apartheidul, segregaţia rasială, discriminarea, formele coloniale sau altele de
asuprire şi de dominaţie străină sunt condamnate şi trebuie să fie lichidate.”
92
………………………..
luarea deciziei pentru proiecte şi programe ce pot avea un impact asupra mediului; accesul la justiţie în probleme de
mediu, credem că, priviţi dintr-o altă perspectivă, cei trei piloni la rândul lor, pot fi consideraţi, principii pentru
asigurarea protecţiei mediului93.
De observat că în fiecare declaraţie semnată de către participanţii la conferinţe sau întâlniri la nivel înalt sunt
enumerate principiile ce urmează a sta la baza celor hotărâte; principiile stabilite la asemenea întâlniri devin pe an ce
trece mai multe, mai variate şi mai elaborate şi, nu în ultimul rând, din ce în ce mai imperative părţilor. Principiile de
drept al mediului nu sunt simple declaraţii de intenţie, ci au din ce în ce mai mult o valoare juridică în dreptul
fundamental, cu efecte juridice, fie directe, fie indirecte 94.

§ 3.2. Clasificarea doctrinară a principiilor dreptului mediului

Prezentarea exhaustivă a tuturor principiilor conturate în dreptul mediului, deci şi a celor doctrinar formulate
alături de cele prevăzute în actele normative, ar ocupa mult prea mult spaţiu dacă ar fi integral expuse şi dezvoltate.
Uneori, principiile sunt greu de delimitat, aflându-se la graniţa dintre principiu - element strategic - regulă. Însuşi
termenul de „principiu” de dreptul mediului nu este utilizat întotdeauna strict potrivit înţelesului de principiu 95.
Vom aduce în atenţia cititorului câteva enumerări doctrinare, respectiv clasificări ale principiilor dreptului
mediului, realizate atât în literatura română de specialitate, cât şi în cea stăină în materie. Scopul acestei sumare
prezentări este acela de a atrage atenţia asupra numeroaselor clasificări, bazate pe diferite criterii, asupra existenţei a
numeroase puncte de vedere, la nivel naţional sau în plan internaţional 96.
A. Câteva clasificări din literatura de specialitate din România. Autorul Mircea Duţu grupează principiile
dreptului mediului în două mari categorii: principii fundamentale şi principii generale 97. Acelaşi autor precizează şi
conturarea unor “principii adiţionale” 98.
Într-o lucrare de dată mai recentă, autorul Mircea Duţu 99 abordează tema principiilor promovate în politicile
comunitare de mediu100, subliniind că o cunoaştere a acestora contribuie la o mai bună înţelegere, interpretare şi
aplicare a dreptului comunitar existent, ca şi a perspectivelor de dezvoltare ale acestuia, prezentând separat principiile

93
Pledăm pentru considerarea celor trei piloni ai Convenţiei de la Aarhus, în special a accesului la informaţia privind mediul, ca fiind consideraţi
printer principiile dreptului mediului, chiar dacă în art. 3 lit. h) din O.U.G. nr. 195/2005 cei trei piloni sunt menţionaţi printre elementele strategice care
stau la baza legii-cadru privind protecţia mediului şi nu printre principii.
Conform art. 3 lit. h) din O.U.G. nr. 195/2005.
94
Apud Michel PRIEUR, Principiile generale ale dreptului de mediu, alocuţiune rostită în cadrul Colocviului ştiinţific internaţional “Impactul
dreptului comunitar al mediului asupra legislaţiilor naţionale ale statelor membre ale U-E. Experienţa Franţei şi României”, ianuarie 2006, publicată în
“Palatul de justiţie”, nr. 2/2007, p. 3.
95
De exemplu, Philippe SANDS, Principles of International Environmental Law, Second edition, Cambridge University Press, 2002, care prezintă
sistemul instituţional şi reglementările la nivel internaţional privind protecţia mediului,în realitate doar un singur capitol fiind dedicat exclusiv
principiilor dreptului internaţional al mediului: General principles and rules, pp. 231-290. De asemenea, Susan WOLF, Anna WHITE, Neil
STANLEY, Principles of Environmental Law, Third edition, Cavendish Publishing Limited, London, 2002, lucrare în care nici măcar amintite nu
sunt principiile consacrate de dreptul mediului, autorii ocupându-se, în exclusivitate de izvoare ale dreptului mediului, reguli privind protecţia
mediului, obţinerea autorizaţiilor de mediu.
96
Scopul enumerării este de a sublinia multitudinea de asemenea clasificări la care se pretează principiile acestei ramuri relativ noi de drept – Dreptul
mediului. Nu avem pretenţia de a fi menţionat toţi autorii care au propus clasificări în acest sens, după cum nu considerăm că am fi epuizat nici
clasificările propuse în materie, considerând că acestea şi-ar găsi mai bine locul într-un tratat. În ceea ce priveşte autorii străini care au avut în atenţie şi
clasificări ale principiilor de dreptul mediului, aceştia vor fi menţionaşi în subcapitolele corespunzătoare.
97
Apud Mircea DUŢU, Dreptul mediului, Tratat, Abordare integrată, vol. I, 2003, pp. 206:
- principii fundamentale – consacrate la toate nivelurile dreptului mediului (naţional, regional,
comunitar, internaţional), privindu-le ca fiind osatura care îi conferă unitate, coerenţă, stabilitate,
unicitate. Printre acestea, sunt enumerate: principiul prevenirii; principiul precauţiei; principiul
protecţiei mediului; principiul conservării, ameliorării calităţii mediului; principiul “poluatorul
plăteşte”;
- principii generale – consacrate la nivelul dreptului mediului, dominând materiile tradiţionale ale
acestuia şi exprimând specificul lor. Ca exemplu, în această categorie sunt enumerate ca făcând parte
din dreptul comunitar al mediului principiile: corectării cu prioritate la sursă a atingerilor aduse
mediului; integrării considerentelor ecologice în toate politicile comunitare; al subsidiarităţii. La
nivelul dreptului internaţional sunt enumerate ca principii specifice: principiul cooperării; obligaţia
statelor de a soluţiona pe cale paşnică diferendele în materie de mediu; responsabilitatea comună, dar
diferenţiată a statelor; răspunderea statelor pentru pagubele aduse mediului; îndatorirea de asistenţă
ecologică.
98
Apud Mircea DUŢU, Dreptul mediului, Tratat, Abordare integrată, vol. I, 2003, pp. 215-216. Iniţial reguli tehnice de implementare, aceste
“principii adiţionale” ar fi: aplicarea celei mai bune tehnologii posibile; aplicarea celei mai bune tehnologii disponibile, care nu antrenează costuri
excesive; cele mai bune practici de mediu; cea mai bună opţiune practicabilă în interesul mediului.
99
Mircea DUŢU, Principii şi instituţii fundamentale de drept comunitar al mediului, Editura “Economică”, Bucureşti, 2005.
generale ale dreptului comunitar al mediului101 şi referindu-se, totodată şi la principii formulate în jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene102.
Autorul Ernest Lupan103, are în vedere alte criterii de clasificare, oprindu-se la categorii de principii doctrinare
şi legale, naţionale şi internaţionale.
Autoarea Daniela Marinescu104 are în vedere mai multe criterii de clasificare a principiilor de dreptul mediului,
rezultând astfel şi o enumerare mai amplă şi mai elaborată a acestora 105 şi, de asemenea, o analiză extinsă a principiilor
generale, pe plan intern şi pe plan extern106.
B. În literatura de specialitate din străinătate. Unul dintre specialiştii în dreptul mediului la nivelul Uniunii
Europene, autorul Ludwig Krämer 107, referindu-se la principiile Dreptului Comunitar al mediului, se opreşte la două
categorii de principii, şi anume principii generale şi principii specifice 108 ale acţiunii de mediu la acest nivel desprinse din
prevederile Tratatului Comunităţii Europene109.

100
Principiile promovate în politicile comunitare de mediu avute în vedere sunt: principiul promovării nivelului de acţiune cel mai adecvat
(principiul subsidiarităţii); principiul prezervării, protecţiei şi conservării calităţii mediului; principiul “poluatorul plăteşte”; principiul abordării globale
(plurimedii). Pentru dezvoltări, a se vedea Mircea DUŢU, Principii şi instituţii fundamentale de drept comunitar al mediului, 2005, pp. 41-43.
101
Principiile generale ale dreptului comunitar al mediului prezentate sunt: principiul prevenirii degradării mediului; principiul subsidiarităţii;
principiul precauţiei; principiul corectării cu prioritate la sursă a poluării mediului; principiul “poluatorul plăteşte”; principiul integrării cerinţelor
ecologice în toate politicile comunitare. Pentru dezvoltări, a se vedea Mircea DUŢU, Principii şi instituţii fundamentale de drept comunitar al
mediului, 2005, pp. 141-163.
102
Principiile formulate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene avute în vedere sunt: protecţia mediului exprimă un interes
esenţial şi prioritar; libertatea statelor de a stabili norme proprii; fundamentul juridic al directivelor comunitare în materie de mediu. Pentru dezvoltări,
a se vedea Mircea DUŢU, Principii şi instituţii fundamentale de drept comunitar al mediului, 2005, pp. 163-165.
103
Ernest LUPAN, Dreptul mediului, 2001, pp. 55-66.
Principiile la care se opreşte Ernest Lupan sunt:
- principiul consacrării legislative a protecţiei mediului ca obiectiv de interes public major.
[Desprins iniţial din prevederile art. 1 al Legii nr. 137/1995 privind protecţia mediului, modificată (Art. 1 din fosta Lege nr. 137/1995 privind protecţia
mediului, modificată: “Obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi
elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii”.) , în prezent îşi poate găsi sursa şi în O.U.G. nr. 195/2005 (Art. 1 din O.U.G.
nr. 195/2005 privind protecţia mediului: „Obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă îl constituie un ansamblu de reglementări
juridice privind protecţia mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care
conduc la dezvoltarea durabilă” (s.n.V.R.).
Considerăm că putem avea în vedere în susţinerea acestui principiu şi prevederea constituţională potrivit căreia Statul asigură cadrul legislativ pentru
exercitarea dreptului la mediu sănătos (art. 35 al. (2) din Constituţia României). Ca urmare a Referendumului din anul 2003, în Constituţia României a
fost inclus un nou articol consacrând ca drept fundamental dreptul la mediu sănătos (Constituţia României renumerotată, art. 35. Dreptul la mediu
sănătos, introdus prin Legea de revizuire nr. 429/2003). Mai mult, Dreptul mediului fiind o ramură a dreptului în care metoda este cea a
autoritarismului, cum altfel ar putea fi asigurată imperativitatea normelor dacă nu prin intermediul consacrării lor prin acte normative? (n.ns.VR).]
- principiul prevenirii poluării.
- principiul precauţiei în luarea deciziilor de către autorităţile pentru protecţia mediului şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale care desfăşoară activităţi în legătură cu protecţia mediului.
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural
- principiul “poluatorul plăteşte”
- principiul priorităţii sănătăţii şi vieţii oamenilor, rezultat din prevederile constituţionale, ca şi din alte reglementări care privesc protecţia
elementelor de mediu natural şi artificial de pe poziţia centrală a omului în cadrul acestora.
- principiul realizării şi coordonării activităţii de protecţie a mediului de către stat
- principiul bunei vecinătăţi, preluat din dreptul internaţional, referitor la obligaţia statelor de a-şi desfăşura activităţile în limitele jurisdicţiei lor
naţionale, fără a cauza daune mediului altor state.
- principiul cooperării între state în domeniul protecţiei mediului, preluat tot din dreptul internaţional, este privit ca o cerinţă imperativă, din
perspectiva faptului că unui stat îi este uneori mai greu să întreprindă singur măsuri de protecţie a mediului, decât printr-o acţiune concertată a mai
multor state.
104
A se vedea pe larg, Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura “ALL BECK”, Bucureşti, 2003, p. 47-75; Daniela MARINESCU,
Tratat de dreptul mediului, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura “Universul Juridic”, Bucureşti, 2007, pp. 59-96.
105
Conform Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, 2007, pp. 60-61.
Astfel, sunt considerate ca fiind importante următoarele distincţii între principii:
- principii interne şi principii internaţionale, cu sublinierea că unele pot fi atât interne, cât şi internaţionale;
- principii de bază şi principii decizionale, cu precizarea că unele pot face parte din ambele categorii, cum ar fi principiul “poluatorul plăteşte”;
- principii tradiţionale (cum ar fi “poluatorul plăteşte”) şi principii noi, formulate după anul 1980, consolidate prin Declaraţia de la Rio, cum ar fi
principiile: precauţiei, dezvoltării durabile, participării publicului;
- principii afirmate expres în legea protecţiei mediului şi principii doctrinare;
- principii de maximă generalitate în dreptul mediului şi principii speciale, aplicabile unui anumit domeniu al dreptului mediului.
106
Conform Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, 2007, pp. 61 şi urm., principiile generale, pe plan intern şi pe plan extern sunt:
Principii pe plan intern:
a) Principii de bază:
- principiul potrivit căruia protecţia mediului înconjurător constituie un obiectiv de interes public major;
- principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
- principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele naturale, în conformitate cu interesul naţional şi politica sa ecologică;
- principiul acţiunii preventive;
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului bio-geografic natural;
- principiul “poluatorul plăteşte”.
b) Principii decizionale:
 Într-o altă lucrare de referinţă110, sunt luate în considerare trei categorii de principii:
 cele privind relaţia dintre controlul mediului şi nevoia pentru dezvoltare socio-economică;
 cele privind prevenirea sau reducerea convenabilă a poluării;
 cele privind aplicarea răspunderii pentru poluare atunci când aceasta s-a produs (principiul poluatorul plăteşte).
Potrivit aceleiaşi surse, dezvoltarea dreptului mediului reflectă aplicarea practică a principiilor generale ale
dreptului care au evoluat în tandem cu creşterea îngrijorării faţă de degradarea mediului. Rezultă că, de fapt, dreptul
mediului este un set de reguli care se bazează pe principii general acceptate, principii care reflectă anumite valori etice
suficient de importante pentru a justifica protecţia lor111.
Principiul echităţii intra şi inter-generaţii112.
Indiferent de criteriile pe care le-au avut în vedere pentru realizarea unei clasificări a principiilor de dreptul
mediului, toţi autorii recunosc importanţa existenţei şi respectării acestor principii, fie ele precizate expres în lege, fie
exprimate doctrinar, deduse din reglementările legale şi/sau din jurisprudenţă.

Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
http://www.eib.org/infocentre/epe/index.htm (mai 2009).

European Principles for the Environment

The European Principles for the Environment (EPE) is an initiative launched in response to the drive for increased
harmonisation of environmental principles, practices and standards associated with the financing of projects. The
initiative is founded on the commitment of the five signatory European-based Multilateral Financing Institutions (MFIs)
to ensuring environmental protection and promoting sustainable development globally and across all sectors of their
activities.

Through this common EU approach the MFIs will promote responsible stewardship and provide a consistent and visible
mechanism for engaging with project sponsors in addressing environmental issues. In turn, this will allow the MFIs to
better manage credit and project risk related to the environment.

The European Principles for the Environment are defined as:

 the guiding environmental principles in the EC Treaty; and

- principiul precauţiei în luarea deciziei;

- principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
- principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu.
Principii externe:
a) Principii de bază:
- principiul sic utere tuo, respectiv obligaţia statelor de a se asigura că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor naţionale să nu cauzeze daune
mediului altor state;
- principiul bunei vecinătăţi;
- principiul informării şi cooperării între state;
- principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii;
- principiul prevenirii.
b) Principii specifice cu caracter restrâns:
- principiul nediscriminării – orice persoană afectată sau care ar putea fi afectată de o pagubă materială are dreptul să ridice, în faţa unui organ
administrativ sau judiciar, problema permisibilităţii unor activităţi cu consecinţe periculoase pentru mediu;
- principiul interzicerii poluării;
- principiul “poluatorul plăteşte”.
107
Ludwig Krämer este profesor de Dreptul mediului la diverse universităţi din Belgia şi Marea Britanie, a fost Judecător în această materie la Kiel şi
fost şef al Unităţii pentru managementul deşeurilor în DG XI a Comisiei Europene.
108
În categoria principiilor generale include: - principiul subsidiarităţii, potrivit art. 5 (fostul art. 3b) din Tratatul C.E. şi principiul integrării, potrivit
art. 6 (fostul art. 3c) din Tratatul C.E.
În categoria principiilor specifice, desprinse din art. 174 (2.2) (fostul art. art. 130r (2.2) al Tratatului C.E., sunt incluse: principiul precauţiei; principiul
acţiunii preventive; principiul reţinerii la sursă a pericolelor faţă de mediu; principiul potrivit căruia poluatorul trebuie să plătească. Apud Ludwig
KRÄMER, EC Environmental Law, Fourth edition, Sweet&Maxwell, London, 2000, pp. 9-20.
109
Articolele 1-16 ale Tratatului C.E. sunt grupate sub titlul “Principii”, stabilind obiectivele, regulile instituţionale şi procedurale şi o serie de alte
reglementări cu caracter general, dintre care actualele art. 5 şi art. 6 sunt relevante în ceea ce priveşte mediul, la care se adaugă deja amintitul art. 174
(2.2) [fostul art. 130r (2.2)] al Tratatului C.E.
110
Maurice SUNKIN, David M. ONG, Robert WIGHT, Sourcebook on Environmental Law, Cavendish Sourcebook Series, Second edition,
Cavendish Publishing Limited, London, 2002, p. 45.
111
D. HUGHES, Environmental Law, 3rd edition, Butterworths, London, 1996,p. 15, citat de Maurice SUNKIN, David M. ONG, Robert WIGHT,
Sourcebook on Environmental Law, Cavendish Sourcebook Series, Second edition, Cavendish Publishing Limited, London, 2002, p. 45.
112
Maurice SUNKIN, David M. ONG, Robert WIGHT, Sourcebook on Environmental Law, Cavendish Sourcebook Series, Second edition,
Cavendish Publishing Limited, London, 2002, pp. 63, 70, Nota de la p. 104.
  the practices and standards incorporated in EU secondary environmental legislation.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

§ 3.3. Principii de dreptul mediului în România

Ne vom opri cu câteva precizări asupra unui principiu general din dreptul comunitar al
mediului, şi anume, principiul subsidiarităţii, aplicabil şi României după 1 ianuarie 2007, când a
devenit Stat Membru al Uniunii Europene; asupra dezvoltării durabile ca principiu; asupra
principiilor de dreptul mediului prevăzute în O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
A. Principiul subsidiarităţii, specific dreptului comunitar, a fost inclus prima dată în Tratatul
Comunităţii Europene în anul 1987 într-o versiune diferită 113 decât cea existentă în prezent 114,
introdusă prin Tratatul de la Maastricht în fostul art. 3b al Tratatului C.E., prin care era abrogată
varianta din 1987. Dacă în formularea iniţială, din anul 1987, prevederea era limitată la aspecte
privind mediul, din anul 1992, potrivit reformulării prin Tratatul de la Maastrict, subsidiaritatea
poate fi aplicată în mai multe domenii. Subsidiaritatea este un principiu general al dreptului
comunitar115 care predetermină activitatea Comunităţii şi, astfel, are forţă juridică116.
În prezent, principiul subsidiarităţii este prevăzut în art. 5 (fostul art. 3b) al Tratatului C.E. formulat astfel:
„Comunitatea va acţiona în limitele puterilor pe care i le oferă Tratatul şi a obiectivelor stabilite de acesta. În domenii
care nu cad în competenţa sa exclusivă, Comunitatea va acţiona potrivit principiului subsidiarităţii, doar dacă şi în
măsura în care obiectivele acţiunii propuse nu pot fi suficient atinse de Statele membre şi pot prin urmare, având în
vedere dimensiunile sau efectele acţiunii propuse, să fie mai bine atinse de Comunitate”.
Prin Tratatul de la Amsterdam, din anul 1997, a fost anexat Tratatului C.E. un „Protocol privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii”. Se poate spune că cele două principii sunt complementare, chiar dacă
sunt distincte şi chiar dacă au o arie de aplicabilitate diferită, principiul proporţionalităţii având o influenţă mai largă:
subsidiaritatea comandă eventuala activare a unei competenţe prin intermediul Comunităţii; proporţionalitatea reglează
intensitatea acţiunii117.
În ceea ce priveşte mediul, aplicarea principiului subsidiarităţii depinde în mare măsură de interpretarea dată
cerinţelor pe care obiectivul protecţiei mediului nu le poate atinge în mod suficient la nivelul Statelor Membre, dar ar
putea fi mai bine obţinute la nivelul Comunităţii. Aceste cerinţe sunt în legătură şi cu interpretarea a ceea ce înseamnă
„mai bine” atinse la nivelul Comunităţii. Astfel, acest „mai bine” poate fi înţeles ca: mai repede, mai efectiv, mai ieftin,
mai eficient, mai aproape de cetăţean118, mai democratic, mai uniform, mai în concordanţă cu măsurile luate în alte părţi
ale lumii industrializate, la nivel global sau la nivelul Uniunii Europene 119.
Aplicarea principiului subsidiarităţii se decide de la caz la caz, luându-se în considerare toate aspectele legate de
faptul dacă e mai bine sau nu să se ia măsuri la nivelul Comunităţii în vederea atingerii obiectivelor Comunitare privind
mediul, scopul fiind protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului în întreaga Comunitate 120.
B. Principiul dezvoltării durabile121
S-a afirmat în literatura de specialitate că, dacă există vreo ierarhie între principiile de dreptul
mediului, atunci principiul dezvoltării durabile este primul şi cel mai important şi că toate celelalte
principii ar trebui să aibă în vedere acest final122.

113
În anul 1987, a fost prevăzut în art. 130r (4) din Tratatul C.E. prin formula: „Comunitatea va acţiona în legătură cu mediul în măsura în care
obiectivele prevăzute în paragraful 1 vor putea fi atinse mai bine la nivelul Comunităţii decât la nivelul Statelor Membre”.
114
Tratatul de la Maastricht (1992) a abrogat textul din 1987 privind subsidiaritatea şi l-a reformulat, în prezent, principiul subsidiarităţii fiind prevăzut
în art. 5 (fostul art. 3b) al Tratatului C.E.
115
A se vedea şi Gilles FERRÉOL (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Editura „Polirom”, Colecţia „Ideea europeană”, Iaşi, 2001, pp. 210-215.
116
Conform Ludwig KRÄMER, EC Environmental Law, Fourth edition, 2000, p. 12.
117
Gilles FERRÉOL (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Editura „Polirom”, Colecţia „Ideea europeană”, Iaşi, 2001, p. 212.
118
Preocuparea pentru proximitate a Uniunii Europene este subliniată în art 1 (fostul art. A) al Tratatului C.E. care prevede că deciziile trebuie luate
“cât mai aproape de cetăţean”, formulare ce a fost considerată şi ca un apel la descentralizare inclusiv în organizarea teritorială a statelor membre.
119
Apud Ludwig KRÄMER, EC Environmental Law, Fourth edition, 2000, p. 13.
120
În acest fel, este luat în considerare şi conceptul referitor la „interesul general al Comunităţii”, prevăzut în art. 213 (fostul art. 157) din Tratatul C.E.
121
A se vedea şi Supra, Titlul II. Generalităţi, Capitolul 3. Conceptul de „dezvoltare durabilă”.
122
Apud D. HUGHES, Environmental Law, 3rd. Edition, Butterworths, London, 1996, pr. 23-24, citat de Maurice SUNKIN, David M. ONG, Robert
WIGHT, Sourcebook on Environmental Law, Cavendish Sourcebook Series, Second edition, Cavendish Publishing Limited, London, 2002, p. 45.
 Dezvoltarea durabilă este considerată de unii autori ca un principiu de drept al mediului 123, de
alţii ca un obiectiv al politicii de mediu 124, şi/sau ca o finalitate a respectării altor principii şi a
regulilor de dreptul mediului. Ne raliem celor care consideră dezvoltarea durabilă drept un principiu
care se situează deasupra tuturor celorlalte, cu precizarea de a se avea în vedere o abordare holistă a
dezvoltării durabile, nu limitarea acesteia la protecţia mediului125.
Potrivit unei opinii, Sands
Nu trebuie uitat faptul că obiectivul general al dezvoltării durabile este acela de a se asigura un optim
al interacţiunii dintre sistemul economic, sistemul social, sistemul ambiental şi sistemul tehnologic. Pentru un
model operaţional, este necesară asigurarea viabilităţii la nivelul tuturor subsistemelor din cadrul celor patru
sisteme deja amintite, cu atenţie pe energie, agricultură, industrie, investiţii în diverse domenii, aşezări umane,
biodiversitate. În acest fel, în conturara strategiilor şi politicilor din diferite domenii, trebuie avută în vedere
reconcilierea între nevoia de dezvoltare economică şi socială, pe de o parte, şi protecţia mediului, pe de altă
parte126.

C. La nivel naţional, art. 3 al O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, precizează
principiile şi elementele strategice care stau la baza acestui act normativ. La stabilirea acestor
principii şi elemente strategice, ca şi la redactarea întregii legi-cadru, precum şi a celorlalte acte
normative privind protecţia mediului sau care au legătură cu aceasta, legiuitorul român a avut în
vedere atât izvoarele naţionale, comunitare, internaţionale în materie, cât şi experienţa altor state în
acest sens. Considerăm că unele dintre elementele strategice ar putea fi ele însele considerate ca fiind
principii de dreptul mediului, după cum s-au pronunţat şi alţi autori pe care îi vom menţiona în
cadrul prezentării.
De asemenea, la redactarea legii-cadru privind protecţia mediului, ca şi a altor acte normative
în acest domeniu, legiuitorul a avut în vedere şi scopul politicilor globale de protecţie a mediului 127.
În acest fel, a ţinut cont şi de anumite idei cu caracter de universalitate formulate cu prilejul
diferitelor întâlniri – regionale sau mondiale - pe tema protecţiei mediului, idei care au fost
consacrate doctrinar tot ca principii de dreptul mediului.
În cele ce urmează vom prezenta, cu minime comentarii, principiile dreptului mediului
prevăzute în legea-cadru privind protecţia mediului, O.U.G. nr. 195/2005 128, precum şi câteva
dintre modalităţile de implementare129 a acestora:
a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale 130. Considerăm
că formularea acestui principiu este necesară întrucât integrarea cerinţelor de mediu în alte politici
sectoriale se impune. După cum se va vedea şi din alte capitole ale volumului de faţă, dar şi din
exemplele pe care le vom da, în mare măsură acest principiu este respectat la nivel legislativ.131
Acest principiu corespunde principiului integrării din dreptul comunitar. Principiul integrării
a fost introdus în Tratatul C.E. în anul 1987 132, în decursul timpului suferind câteva reformulări şi

123
A se vedea în acest sens: Philippe SANDS, Principles of International Environmental Law, Second edition, Cambridge University Press, 2002,
pp. 231, 252-266; Maurice SUNKIN, David M. ONG, Robert WIGHT, Sourcebook on Environmental Law, Second edition, London, 2002, p. 45-49.
De asemenea, O.G. nr. 71 din 29 august 2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi
privat de interes local prevede în art. 1 al (2) că “serviciile de administrare a domeniului public şi privat se organizează şi funcţionează cu
respectarea următoarelor principii: … e) dezvoltării durabile ….”
124
De exemplu, Ludwig KRÄMER, EC Environmental Law, Fourth edition, Sweet&Maxwell, London, 2000, p. 7.
125
Pentru mai multe aspecte şi interpretări legate de dezvoltarea durabilă, a se vedea Supra, Titlul II. Generalităţi, Capitolul 3. Conceptul de
„dezvoltare durabilă” şi Infra, principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale.
126
A se vedea şi Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura “Universul Juridic”, Bucureşti, 2007, pp. 64-68.
127
Pentru dezvoltări, a se vedea Ernest LUPAN, Dreptul mediului, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, pp. 55-66.
128
Principiile care stau la baza O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului sunt prevăzute în art. 3 lit. a)-f) din O.U.G.nr. 195/2005.
129
Modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice sunt prevăzute în art. 4 lit. a)-s) din O.U.G. nr. 195/2005.
130
Prevăzut în art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2005, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 265/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 195/2005 privind
protecţia mediului.
131
A se vedea şi referirile din SNSC (Cap. 6. Cadrul instituţional, juridic şi de politici, 6.4. Cadrul de politici) la integrarea eficientă a obiectivelor
strategice privind schimbările climatice în celelalte politici naţionale, Supra, Titlul II. Generalităţi, Capitolul 4. Fenomenul de „schimbare climatică”.
132
Acest principi a fost a fost introdus în art. 174 (fostul art. 130r) din Tratatul C.E. în anul 1987, ca o clauză de integrare, formulat astfel: “ Cerinţele
privind protecţia mediului vor fi o componentă a celorlalte politici ale Comunităţii”.
extinderi, cunoscând totodată şi o intensificare a obligativităţii sale 133. Formularea actuală a
principiului integrării, prevăzut în art. 6 (fostul art. 3c) din Tratatul C.E, datează din 1997, de la
Tratatul de la Amsterdam: „Cerinţele privind protecţia mediului trebuie integrate în definirea şi
implementarea politicilor şi activităţilor Comunitare prevăzute în art. 3, în special având în vedere
promovarea dezvoltării durabile” 134. Aceasta înseamnă că cerinţele de mediu şi, ca atare, politica de
mediu nu pot fi privite ca o politică verde izolată ce grupează doar acţiuni specifice privind protecţia
apei, aerului, faunei şi florei, ci ca o orientare permanentă spre „înverzirea” tuturor politicilor
Comunitare135.
Cerinţele privind protecţia mediului sunt de observat, printre diferitele obiective stabilite
în art. 2 din Tratatul C.E., dintre care se detaşează în ceea ce ne priveşte dezvoltarea durabilă, un
înalt nivel de protecţie şi îmbunătăţire a calităţii mediului, care trebuie luate în considerarea în cadrul
altor politici136.
Atenţia dată în ultima perioadă integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici este prezentă şi în afara
limitelor Uniunii Europene, chiar dacă nu este prezentă sub denumirea de principiu al integrării. În cadrul conferinţelor
ministeriale ce s-au desfăşurat între anii 1991-2007 sub egida UNECE 137, derulate din 1995 sub titlul „Un mediu pentru
Europa”, s-a recunoscut că problemele de mediu sunt în strânsă legătură cu schimbările economice şi sociale, aspect ce
trebuie luat în considerare în conturarea strategiilor, a planurilor de acţiune pentru protecţia mediului pentru realizarea
unor îmbunătăţiri pentru mediul înconjurător cu resursele disponibile pe care le are fiecare ţară la dispoziţie 138.
La nivel naţional, pe lângă faptul că principiul integrării este consacrat în art. 3 lit. a) din
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, şi pe lângă alte prevederi normative, mai poate fi
desprins tot din cuprinsul legii-cadru privind protecţia mediului referitoare la atribuţiile şi
răspunderile altor autorităţi centrale şi locale legate de protecţia mediului, autorităţi dintre care
amintim: autoritatea publică centrală pentru sănătate, autoritatea publică centrală pentru educaţie şi
cercetare, autoritatea publică centrală în domeniile economiei şi comerţului, autoritatea publică
centrală în domeniul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, autoritatea publică centrală în
domeniul transporturilor, construcţiilor şi turismului ş.a.139.
Printre modalităţile de implementare a principiului integrării ar putea fi luate în considerare; adoptarea
programelor de dezvoltare cu respectarea cerinţelor politicii de mediu; corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi
urbanism cu cea de mediu140 ş.a.
b) principiul precauţiei în luarea deciziei141
Principiul precauţiei în luarea deciziei are o istorie mai scurtă decât cea a principiului acţiunii
preventive, fiind menţionat în documentele internaţionale doar în preajma anului 1980, chiar dacă
anterior acestui an se conturase în unele legislaţii naţionale 142. În legislaţia Comunitară, acest
principiu a fost pentru prima oară inclus în anul 1993, aflându-se printre amendamentele aduse de

133
În versiunea din 1993, fostul art. 130r era formulat: “Cerinţele privind protecţia mediului trebuie integrate în definirea şi implementarea altor
politici comunitare”.
134
Unul dintre motivele pentru care a intervenit această reformulare l-a constituit derularea la nivelul Comunităţii a celui
de-al cincilea Program de acţiune în domeniul mediului, intitulat „Spre durabilitate”, în care fuseseră subliniate în mod
expres sectoarele ţintă în care să fie aplicat principiul integrării cerinţelor de mediu: industria, energia, transporturile,
agricultura şi turismul. Pentru mai multe amănunte, a se vedea Supra, Titlul I. Aspecte introductive, 4. Conturarea unei
politici de protecţie a mediului în Uniunea Europeană, 4.1. Programele UE de acţiune în domeniul mediului.
135
Apud Ludwig KRÄMER, EC Environmental Law, Fourth edition, 2000, p. 15.
136
A se vedea şi Supra, Titlul II. Generalităţi, Capitolul 3. Conceptul de „dezvoltare durabilă” şi Titlul III. Consideraţii teoretice privind dreptul
mediului, Capitolul 2. Principiile dreptului mediului, B. Principiul dezvoltării durabile.
137
Comisia pentru Europa a Naţiunilor Unite, în limba engleză: United Nations Economic Comission for Europe.
138
Pentru mai multe informaţii privind Conferinţele interministeriale derulate sub egida UNECE, şi concluziile acestora a se vedea site-urile:
http://unece.org/env/efe/welcome.html; http://www.strategyguide.org/strainit.html#confe; http://www.eea.europa.eu/pan-european/news-and-press-
releases/ministrii-trebuie-sa-isi-uneasca-fortele-pentru-a-asigura-un-mediu-sanatos-in-regiunea-pan-europeana.
139
A se vedea în acest sens Capitolul XIV. Secţiunea 2. Atribuţii şi răspunderi ale altor autorităţi centrale şi locale, art. 80-93 din O.U.G. nr. 195/2005
privind protecţia mediului, reprodusă în formă actualizată în Anexa 1.
140
Conform art. 4 lit. b), c) din O.U.G. nr. 195/2005
141
Prevăzut în art. 3 lit. b) din OUG nr. 195/2005.
142
De exemplu, în Germania de Vest. Apud Philippe SANDS, Principles of International Environmental Law, Second edition, 2002, pp. 267.
Tratatul de la Maastricht Tratatului C.E. prin art. 174 (2) [fostul art. 130r (2)]: “politica de mediu a
Comunităţii ‘se va baza pe principiul precauţiei’143.
Acest principiu face parte dintre principiile decizionale şi guvernează demersurile de
obţinere a avizelor, acordurilor, autorizaţiilor de mediu144, şi trebuie avut în vedere atât de solicitant,
titularul proiectului sau activităţii, cât şi de autorităţile administraţiei care au atribuţii în eliberarea
acestor acte tehnico-juridice. A luat naştere din necesitatea de a preveni efectele negative pentru
mediu produse prin diferite activităţi ale omului şi s-a desprins din principiul prevenirii145. Este vorba
de prudenţa cu care trebuie să acţioneze titularul proiectului sau al activităţii 146 la luarea oricărei
decizii privind desfăşurarea unor activităţi care au impact sau ar putea avea impact asupra mediului
chiar şi atunci când nu sunt evidenţiate în mod ştiinţific eventualele riscuri147.
Chiar dacă principiul precauţiei nu a fost definit, lăsând astfel cale unei largi interpretări, Ludwig Krämer 148 a
invocat în acest sens descrierea pe care Convenţia privind protecţia mediului marin din Nord-Estul Atlanticului o face
acestui principiu, pe care îl consideră a fi un principiu în virtutea căruia măsurile de prevenţie vor fi luate atunci când
există motive rezonabile de temere referitoare la substanţe sau energie care, introduse direct sau indirect în mediu, ar
putea dăuna sănătăţii omului, să afecteze resursele vii, chiar şi atunci când nu există o concluzie evidentă a relaţiei
cauzale dintre elementele şi efectele mai sus menţionate.
Aceeaşi sursă149 precizează şi câteva opinii controversate conturate la nivelul Uniunii Europene: potrivit uneia
dintre ele, ar trebui realizată o evaluare ştiinţifică a riscului în aplicarea principiului precauţiei, idee care şi-ar avea sursa
mai mult în eforturile politice de a reduce câmpul de aplicare al principiului cât se poate de mult; dacă pentru măsurile
care implică aplicarea acestui principiu s-ar impune o evaluare ştiinţifică a riscului, înseamnă că pentru orice măsură va
fi nevoie de o asemenea evaluare. Potrivit altei opinii, aplicarea principiului precauţiei ar trebui limitată doar la situaţiile
în care există posibilitatea producerii unui hazard extrem şi ireversibil, unde este nevoie de adoptarea unor măsuri
urgente sau limitarea acestuia la măsuri provizorii.
Tot în literatura de specialitate150 s-a precizat că potenţialul impact pe care principiul precauţiei îl poate avea
asupra dezvoltării dreptului mediului este imens pentru că ar putea fi utilizat pentru răsturnarea obligaţiei tradiţionale a
poluatorului de a dovedi că activitatea sa, deja în derulare, nu are impact asupra mediului, prin înlocuirea acesteia cu
obligaţia celor care iniţiază o activitate de a dovedi gradul de poluare al acestei activităţi înainte de a trebui întreprinse
măsurile de prevenire, reducere sau control ale unei asemenea poluări. O asemenea interpretare ar pretinde poluatorilor şi
statelor poluatoare, să stabilească faptul că activităţile lor şi emisiile de anumite substanţe nu vor afecta mediul, înainte
ca aceşti titulari de activităţi să obţină dreptul de a derula respectivele activităţi şi de a rezulta din aceste activităţi
anumite substanţe poluante151.
Principiul precauţiei a fost Definit de ONU în 1994 astfel: „Cînd există riscul unor perturbaţii
grave şi ireversibile, absenţa unor certitudini ştiinţifice absolute nu poate fi folosită ca pretext pentru

143
Maurice SUNKIN, David M. ONG, Robert WIGHT, Sourcebook on Environmental Law, Cavendish Sourcebook Series, Second edition,
Cavendish Publishing Limited, London, 2002, p. 50.
144
Vezi definiţia termenilor în art. 2 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, redată în formă actualizată în Anexa 1. A se vedea şi Infra,
Capitolul ??? Avize, acorduri, autorizaţii de mediu.
145
Apud Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, 2003, p. 58.
146
Definiţia termenilor de titular proiect şi aceea de titular activitate erau formulate în Anexa la Legea nr. 137/1995, modificată. În O.U.G. nr.
195/2005 nu mai sunt formulate aceste definiţii, dare ele mai pot fi găsite în dicţionarele de dreptul mediului. Astfel, prin titular al activităţii se
înţelege “persoana fizică sau juridică răspunzătoare legal pentru desfăşurarea unei activităţi, prin drepturi de proprietate, concesiune sau altă formă
de împuternicire legală asupra dreptului de folosinţă a amplasamentului şi/sau instalaţiilor supuse procedurii de autorizare”, iar prin titularul
proiectului se înţelege: “solicitantul autorizării pentru un anumit proiect sau autoritatea publică ce iniţiază un proiect. Titularul de proiect poate să
fie atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică” – Conform Ciprian Raul ROMIŢAN, Dicţionar de dreptul mediului, Editura “All Beck”,
Bucureşti, 2004. p. 170.
147
Philippe SANDS, Principles of International Environmental Law, Second edition, 2002, p. 267.
148
Ludwig KRÄMER, EC Environmental Law, Fourth edition, 2000, p. 16.
149
Ludwig KRÄMER, EC Environmental Law, Fourth edition, 2000, p. 17.
150
Maurice SUNKIN, David M. ONG, Robert WIGHT, Sourcebook on Environmental Law, Cavendish Sourcebook Series, Second edition,
Cavendish Publishing Limited, London, 2002, p. 50.
151
Philippe SANDS, Principles of International Environmental Law, Second edition, 2002, p. 273.
a amâna adoptarea măsurilor”152. Această definiţie este inspirată din Principiul 15153 al Declaraţiei de
la Rio din 1992.
Pe scurt, prudenţa în cazul principiului precauţiei reprezintă o atitudine care constă în a
lua măsuri faţă de un risc necunoscut sau vag cunoscut 154, chiar şi în absenţa certitudinii
existenţei unui risc pentru mediu155.
Printre modalităţile de implementare a principiului precauţiei în luarea deciziei ar putea fi
luate în considerare: efectuarea unei evaluări de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor
care pot avea efect semnificativ asupra mediului156; promovarea cercetării fundamentale şi aplicative
în domeniul protecţiei mediului ş.a.
The precautionary principle
The precautionary principle may be invoked where urgent measures are needed in the face of a possible danger to
human, animal or plant health, or to protect the environment where scientific data do not permit a complete evaluation of
the risk. It may not be used as a pretext for protectionist measures. This principle is applied mainly where there is a
danger to public health. For example, it may be used to stop distribution or order withdrawal from the market of products
likely to constitute a health hazard.
ACT
Communication from the Commission of 2 February 2000 on the precautionary principle [COM(2000) 1 final -
Not published in the Official Journal].
The Commission stresses that the precautionary principle may only be invoked in the event of a potential risk and that it
can never justify arbitrary decisions.
Hence the precautionary principle may only be invoked when the three preliminary conditions are met - identification of
potentially adverse effects, evaluation of the scientific data available and the extent of scientific uncertainty.
Guidelines for use of the precautionary principle
The precautionary principle should be informed by three specific principles:
implementation of the principle should be based on the fullest possible scientific evaluation. As far as possible this
evaluation should determine the degree of scientific uncertainty at each stage;
any decision to act or not to act pursuant to the precautionary principle must be preceded by a risk evaluation and an
evaluation of the potential consequences of inaction;
once the results of the scientific evaluation and/or the risk evaluation are available, all the interested parties must be
given the opportunity to study of the various options available, while ensuring the greatest possible transparency.
Besides these specific principles, the general principles of good risk management remain applicable when the
precautionary principle is invoked. These are the following five principles:
-proportionality between the measures taken and the chosen level of protection;
-non-discrimination in application of the measures;
-consistency of the measures with similar measures already taken in similar situations or using similar approaches;
-examination of the benefits and costs of action or lack of action;
-review of the measures in the light of scientific developments.
-The burden of proof
http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l32042.htm

c) principiul acţiunii preventive157

152
Hubert REEVES în dialog cu Frédéric LENOIR, Pămîntul e bolnav: ce şanse avem să supravieţuim, Editura HUMANITAS, Colecţia „Paşi Peste
Graniţe”, Bucureşti, 2005, p. 179.
O formulă asemănătoare poate fi întâlnită între principiile Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite pentru schimbări climatice (UNFCCC), 1992, art. 3.
Principii, paragraful 3: „Revine în sarcina părţilor să ia măsuri de precauţie pentru a prevedea, a preveni sau a atenua cauzele schimbărilor climatice şi
a limita efectele nefaste ale acestora Când există riscul unor perturbări grave sau ireversibile, absenţa certitudinii ştiinţifice absolute nu trebuie să
servească drept pretext pentru a amâna adoptarea unor asemenea măsuri, fiind stabilit că politicile şi măsurile pe care le atrag schimbările climatice
reclamă un bun raport cost-eficacitate, încât să garanteze avantaje globale la costul cel mai scăzut cu putinţă.” Chiar dacă formula este asemănătoare,
totuşi, textul din UNFCCC este potrivit şi principiului acţiunii preventive.
153
Potrivit principiului 15 din Declaraţia de la Rio, 1992: pentru protejarea mediului, măsurile de precauţie trebuie avute în vedere de state după
posibilităţi; în cazul apariţiei unui risc privind deteriorarea gravă sau ireversibilă, absenţa certitudinii ştiinţifice absolute nu poate fi invocată drept
pretext pentru amânarea adoptării de măsuri efective privind prevenirea degradării mediului.
154
A se vedea şi Mircea DUŢU, Dreptul mediului, Tratat, Abordare integrată, vol. I, 2003, p. 213.
155
A se vedea şi Ciprian Raul ROMIŢAN, Dicţionar de dreptul mediului, 2004. p. 135.
156
Conform art. 4 lit. d), o) din O.U.G. nr. 195/2005.
157
Prevăzut în art. 3 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2005.
 Primele menţiuni ale principiului acţiunii preventive se regăsesc în documentele
internaţionale semnate în preajma anului 1930158. Bazele a ceea ce a devenit astăzi principiul acţiunii
preventive în Uniunea Europeană au fost puse de Primul program de acţiune în domeniul mediului
adoptat de Consiliul Comunităţii Europene, program derulat între anii 1973-1976 159, care sublinia că
cea mai bună politică în domeniul mediului constă în prevenirea producerii poluării şi a emisiilor la
sursă, în locul reparării efectelor acestora. Principiul acţiunii preventive are o istorie mai lungă, o
mai largă acceptare şi implementare atât la nivel naţional 160 cât şi la nivel internaţional, este mai
precis în ceea ce priveşte caracterul său obligatoriu decât principiul “dezvoltării durabile” şi decât
principiul “precauţiei în luarea deciziei” 161. Primul document internaţional în care principiul acţiunii
preventive a fost considerat ca fiind un principiu cu aplicare generală şi legată de dezvoltarea
durabilă a fost Declaraţia Ministerială privind Dezvoltarea Durabilă în Regiunea Centrală şi Est
Europeană, semnată la Bergen, în anul 1990, în care se statua că, pentru a atinge dezvoltarea
durabilă, politicile trebuie să se bazeze pe principiul precauţiei, iar măsurile privind mediul trebuie
să anticipeze, să prevină şi să înlăture cauzele degradării mediului (subl.ns. VR)162.
Prudenţa în cazul principiului prevenirii reprezintă o atitudine care constă în a lua
măsuri faţă de un fenomen ale cărui consecinţe negative sunt cunoscute, fiind astfel posibil să
se ia măsuri în raport cu riscul cunoscut şi măsurabil.
S-a afirmat în literatura de specialitate o opinie 163 potrivit căreia, întrucât principiul precauţiei în luarea deciziei
şi principiul acţiunii preventive nu sunt definite în Tratatul C.E. şi, pentru că sunt aproape întotdeauna utilizate împreună,
cele două principii ar trebui utilizate ca sinonime. Nu ne raliem acestui punct de vedere întrucât considerăm că aria lor de
aplicabilitate în ceea ce priveşte prudenţa, după cum am menţionat anterior, nu se suprapune pentru a le putea considera
sinonime. Cu toate acestea, considerăm că, într-adevăr, ambele principii ar trebui avute în vedere atât înainte cât şi în
timpul derulării activităţii, atât de titularii proiectelor sau activităţilor, cât şi de persoanele fizice neimplicate în vreo
activitate economică. Chiar şi în situaţiile în care sunt cunoscute consecinţele unor activităţi când, teoretic ar trebui
respectat doar principiul acţiunii preventive, credem că şi principiul precauţiei trebuie avut în vedere întrucât împrejurări
diferite pot determina apariţia unor efecte noi, diferite decât cele cunoscute, măsurabile, anticipate.
Printre modalităţile de implementare a principiului acţiunii preventive menţionăm: prevenirea şi
controlul integrat al poluării prin utilizarea “celor mai bune tehnici disponibile” 164 pentru activităţile

158
Philippe SANDS, Principles of International Environmental Law, Second edition, 2002, p. 267.
159
Vezi Supra, Titlul I. Aspecte introductive, 4. Conturarea unei politici de protecţie a mediului în Uniunea Europeană, 4.1. Programele de acţiune în
domeniul mediului.
160
Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor era prevăzut de art. 3 lit. b) din vechea lege privind protecţia mediului, Legea
nr. 137/1995, în prezentabrogată din 29 ianuarie 2006. Acest principiu se baza pe ideea că activitatea de prevenire a riscurilor ecologice este cu mult
mai puţin costisitoare decât repararea daunelor ecologice. Aplicarea acestui principiu avea două aspecte: pe de o parte, reglementarea juridică a unor
obligaţii şi aplicarea acestora cu caracter preventiv şi, pe de altă parte, demersurile de evitare a producerii unor consecinţe negative în calitatea
mediului. În Anexa la Legea nr. 137/1995, modificată, era explicată noţiunea “Risc ecologic potenţial: probabilitatea producerii unor efecte negative
asupra mediului, care pot fi deternimate pe baza unui studiu de evaluare a riscului.” Sigur că, odată cunoscut riscul potenţial pe care îl reprezintă o
activitate, este mult mai uşoară prevenirea unor daune habitatelor vieţuitoarelor sau conexiunilor dintre organisme şi mediul de viaţă al acestora, ca şi
luarea unor măsuri în acest sens. Cei care emit acordurile şi autorizaţiile de mediu ştiu care anume condiţii trebuie îndeplinite de către titularul
proiectului de activitate. Titularul proiectului de activitate va şti ce măsuri trebuie să întreprindă pentru prevenirea riscului ecologic, alături de cele mai
bune tehnici disponibile. Publicul, în condiţiile în care este real informat, va şti cum anume să pună problema la dezbaterile publice. A se vedea Infra,
informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor - ca element strategic şi Titlul V. Accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu
161
Maurice SUNKIN, David M. ONG, Robert WIGHT, Sourcebook on Environmental Law, Cavendish Sourcebook Series, Second edition,
Cavendish Publishing Limited, London, 2002, p. 49.
162
Philippe SANDS, Principles of International Environmental Law, Second edition, 2002, p. 269.
163
Ludwig KRÄMER, EC Environmental Law, Fourth edition, 2000, p. 17.
164
Cele mai bune tehnici disponibile sunt definite în art. 2 pct. 18 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel: “stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi eficient
înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care demonstrează posibilitatea practică de a constitui referinţa pentru stabilirea
valorilor-limită de emisie în scopul prevenirii poluării, iar în cazul în care acest fapt nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile şi impactul
asupra mediului în întregul său; a) tehnicile se referă deopotrivă la tehnologia utilizată şi modul în care instalaţia este proiectată, construită, întreţinută,
exploatată, precum şi la scoaterea din funcţiune a acesteia şi remedierea amplasamentului, potrivit legislaţiei în vigoare;  b) disponibile se referă la
acele cerinţe care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce permite aplicarea lor în sectorul industrial respectiv, în condiţii economice şi tehnice viabile,
luându-se în considerare costurile şi beneficiile, indiferent dacă aceste tehnici sunt sau nu utilizate ori realizate la nivel naţional, cu condiţia ca aceste
tehnici să fie accesibile operatorului; c) cele mai bune - se referă la cele mai eficiente tehnici pentru atingerea în ansamblu a unui nivel ridicat de
protecţie a mediului în întregul său”.
Această definiţie a celor mai bune tehnici disponibile a fost formulată pentru prima dată în fosta O.U.G. nr. 34/2002 care reprezenta transpunerea
Directivei 91/61/EC privind prevenirea şi controlul integrat al poluării. O.U.G. nr. 34/2002 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 152/2005 privind
prevenirea şi controlul integrat al poluării (M.Of. nr. 1078/30.11.2005) aprobată, cu modificări şi completări prin Legea nr. 84/2006 (M.Of. nr.
327/11.04.2006).
cu impact semnificativ asupra mediului; evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a
proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului; crearea sistemului naţional de monitorizare
integrată a calităţii mediului; încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de mediu;
promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului165 ş.a.
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă166
Acest principiu înseamnă, în primul rând reducerea la minimum a emisiilor 167 care pot cauza
poluare. Se poate realiza pe deplin prin asocierea măsurilor de ordin juridic, administrativ şi
educativ168, cu cele de ordin tehnic.
Şi acest principiu este asociat cu utilizarea celor mai bune tehnici disponibile în vederea
reducerii poluării, prin utilizarea unor filtre performante, acolo unde este posibil, pentru a diminua
cantitatea de substanţe poluante din emisii în atmosferă sau în apă; un alt exemplu ar fi montarea de
catalizatoare la motoarele cu ardere internă ş.a.
Un rol important pentru observarea gradului în care principiul reţinerii poluanţilor la sursă
este respectat îl are monitorizarea 169 integrată a calităţii mediului 170. În acest sens, Sistemul Naţional
de Monitoring Integrat, organizat în România din 1991, are la bază sistemul naţional de
supraveghere a calităţii apelor, reţeaua de fond şi cea de emisie pentru supravegherea calităţii
aerului, reţeaua de ploi acide, reţeaua de radioactivitate, alte informaţii utile legate de calitatea
solului, a florei şi faunei, a sănătăţii umane171.
Principiul reţinerii poluanţilor la sursă a fost inclus în Tratatul CE în anul 1987 172. Prin
traducere în limbile statelor membre ale Uniunii Europene, pentru ceea ce în limba română a fost
tradus prin poluanţi, în unele state se foloseşte termenul “damage” - corespondent sensului de
pagubă, stricăciuni, iar în alte state este utilizat termenul de “impairment” – corespondent sensului
de deteriorare, avariere, stricare.
Înţelesul său nu este precizat, motiv pentru care rămâne la latitudinea instituţiilor comunitare
decizia asupra măsurilor ce trebuiesc luate pentru respectarea acestui principiu.
Cum în multe situaţii poluarea nu poate fi eradicată, prin norme specifice se poate stabili reducerea acesteia.
Astfel, luând în considerare că evitarea poluării trebuie începută cu sursa, prin atenţia sporită ce trebuie acordată
diminuării reziduurilor de orice fel rezultate din procesele de producţie, din orice tipuri de activităţi, înseamnă că
instalaţiile trebuie să fie concepute în aşa fel încât să corespundă acestui scop.
Dintre modalităţile de implementare a acestui principiu, cele mai eficiente pentru atingerea directă sau mediată
a scopului urmărit, credem că pot fi enumerate: prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune
tehnici disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului; introducerea şi utilizarea pârghiilor şi
instrumentelor economice stimulative sau coercitive; promovarea de acte normative armonizate cu reglementările

165
Conform art. 4 lit. a), e), j), n), o) din O.U.G. nr. 195/2005.
166
Prevăzut în art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 195/2005.
Asemănător acestui principiu, era reglementat în Legea nr. 137/1995 principiul “Înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi
grav sănătatea oamenilor“, Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 137/1995, modificată. Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, actualizată de
Veronica REBREANU, Cluj-Napoca, 2005, p. 5.
Sănătatea omului, sub toate aspectele sale, fizică, psihică, socială etc., este avută în vedere nu numai din perspectiva dreptului mediului, dar constituie
fără îndoială una dintre finalităţile acestuia. De aceea, reglementarea juridică a mediului din perspectiva sănătăţii oamenilor are în vedere de la norme
de igienă (A se vedea Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 536/1997 pentru aprobarea “Normelor de igienă şi a recomandărilor privind mediul de viaţă al
populaţiei”), până la înlocuirea substanţelor periculoase ce pot periclita sănătatea omului sau măcar diminuarea lor; considerăm important de menţionat
aici şi informarea publicului cu privire la acestea (A se vedea O.U.G. nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 451/2001).
167
Conform art. 2 pct. 28 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 264/2006, prin emisie se înţelege
“evacuarea directă ori indirectă, din surse punctuale sau difuze, de substanţe, vibraţii, radiaţii electromagnetice şi ionizante, căldură ori de zgomot în
aer, apă sau sol”.
168
Apud Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, 2007, p. 76.
169
Conform art. 2 pct. 44 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, prin monitorizarea mediului se înţelege “supravegherea, prognozarea,
avertizarea şi intervenţia în vederea evaluării sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale elementelor de mediu, în scopul cunoaşterii stării
de calitate şi a semnificaţiei ecologice a acestora, a evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsurile care se impun”.
170
Sistemul naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului reprezintă una dintre modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor de
mediu, prevăzută în art. 4 lit. j) din O.U.G. nr. 195/2005.
171
Apud Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, 2007, p. 77.
172
Principiul reţinerii poluanţilor la sursă este formulat în art. 174(2) [fostul articol 130r(2)] din Tratatul CE în sensul că deteriorarea mediului ar
trebui, ca principiu, să fie corectată la sursă “rectification of damage at source”. Pentru mai multe comentarii, a se vedea şi: Ludwig KRÄMER, EC
Environmental Law, Fourth edition, 2000, p. 18.
europene şi internaţionale în domeniu; stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare; crearea
sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţi mediului; implementarea sistemelor de management şi audit de
mediu; înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor 173.
e) principiul “poluatorul plăteşte”
Generic, se consideră ca obiect al plăţii cheltuielile pe care poluatorul trebuie să le suporte; în
particular, se consideră că ar fi vorba de executarea şi suportarea de către întreprinzătorul poluator a
obligaţiilor de evitare, limitare, eliminare sau diminuare a poluării. De aceea, acest principiu este
privit ca o metodă de alocare a costurilor de menţinere sub control a poluării, dar poate fi aplicat
doar coroborat cu principiile prevenirii şi interzicerii poluării. Au fost exprimate în literatura juridică
mai multe considerente care stau la baza principiului “poluatorul plăteşte”174:
- de ordin juridic – răspunderea bazată pe ideea de risc sau de garanţie pentru faptele materiale de
poluare;
- moral – pornind de la obligaţia poluatorului de a reduce efectele secundare ale activităţii sale
asupra mediului;
- tehnic – pentru retehnologizare sau utilizarea tehnologiilor nepoluante sau cât mai puţin poluante;
- financiar – suportarea financiară de către agentul poluator a cheltuielilor legate de diminuarea
efectelor negative produse prin activitatea sa şi a riscului.
Întreaga politică a Uniunii Europene legată de protecţia mediului se bazează pe principiul
„poluatorul plăteşte”175. Această plată poate lua forma: investiţiilor necesare pentru îndeplinirea
standardelor mai înalte; a cerinţelor privind reciclarea sau debarasarea de produse după utilizare; a
taxelor impuse pentru diferite tipuri de activităţi sau consumatorilor pentru utilizarea unor produse
care pot afecta mediul, cum ar fi unele tipuri de ambalaje. Printre intenţiile Uniunii Europene se află
şi majorarea unor asemenea taxe ca formă de constrângere a poluatorilor şi, totodată, pentru a
stimula eco-inovaţiile finanţând cercetarea şi dezvoltarea176.

f) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic

natural177
Termenii biodiversitate şi ecosistem sunt definiţi în art. 2 pct. 15 şi 25 din O.U.G. nr.
195/2005178. Aspectele avute în vedere de acest principiu au fost cuprinse în Convenţia privind
diversitatea biologică179 adoptată la Rio de Janeiro în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru
Protecţia Mediului Înconjurător: menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemelor de suport
ale vieţii; prezervarea diversităţii genetice; utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor.
Se observă că, pornind de la cele trei aspecte enumerate, ideea de conservare a biodiversităţii
şi a ecosistemelor trebuie avută în vedere în orice activitate umană care are sau poate avea efecte
asupra lor. Acest principiu este perfect justificat de acţiunile iraţionale de exploatare, în trecutul nu
foarte îndepărtat, a unor rezerve, resurse ale naturii (includem aici şi vânarea excesivă a unor specii
de animale), toate acestea ducând uneori la diminuarea drastică sau secarea unor rezerve naturale sau
chiar la dispariţia unor specii, ceea ce a avut efecte neprevăzute şi neaşteptate pentru ecosistemele
din care făceau parte.
Un exemplu de reglementare juridică în acest sens îl constituie art. 2 alin. (1) din Legea nr.
407/2007 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului: “Vânatul României, resursă naturală
173
Conform art. 4 lit. a), f), h), i), j), n), s) din O.U.G. nr. 195/2005.
174
Pentru dezvoltări, a se vedea Daniela MARINESCU, op.cit., p. 55.
175
A se vedea şi Supra, Titlul I. Aspecte introductive ... Capitolul 4. Conturarea unei politici de protecţie a mediului în Uniunea Europeană ... § 4.3.
Câteva strategii, planuri, programe privind mediul, conturate la nivelul Uniunii Europene.
176
http://europa.eu/pol/env/overview_en.htm (martie 2009).
177
Conform art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
178
A se vedea Infra, Anexa I, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Potrivit Anexei la anterioara lege-cadru privind protecţia mediului, legea nr. 137/1995, modificată şi completată, abrogată la data de 29 ianuarie 2006,
cei doi termeni erau definiţi astfel: “biodiversitate - diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre
complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între ecosisteme;” “ ecosistem - complex
dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate funcţională”.
179
Ratificată de România prin Legea nr. 58/1994, publicată în M.Of. nr. 199 din 02.08.1994.
regenerabilă de interes naţional şi internaţional, este administrat şi gestionat în scopul conservării
biodiversităţii faunei sălbatice, menţinerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii şi al
satisfacerii altor cerinţe social-economice”.
Conform art. 19 din Legea nr. 407/2006.

Alături de susmenţionatele principii, există precizate în art. 3 al OuG nr. 195/2007 şi ceea ce
legiuitorul consideră a fi elemente strategice, şi anume:
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale180
Noţiunea de utilizare durabilă a resurselor naturale, este în strânsă legătură cu cea de
“dezvoltare durabilă”, formulată ca temă centrală a celui de-al cincilea Program comunitar de
acţiune în domeniul mediului181, care a fost elaborat în lumina pregătirilor pentru Conferinţa
Naţiunilor Unite privind mediul şi dezvoltarea, Rio, 1992. Astfel, pentru prima oară era introdusă
ideea privind echilibrul dintre activităţile umane şi protecţia mediului. Trei direcţii de acţiune au fost
avute în vedere pentru economisirea resurselor naturale şi astfel pentru o dezvoltare durabilă a
societăţii în toate sectoarele (industrie, energie, transporturi, agricultură, turism etc.):
1. optimizarea refolosirii şi reciclării deşeurilor – a rezultat şi o avalanşă de acte normative în acest
domeniu;
2. raţionalizarea producţiei şi consumului de energie – de aici, şi multele încercări de reorientare a
sectorului energetic spre surse neconvenţionale de energie;
3. modificarea consumului şi stabilirea unui model de comportament – sigur, era vorba de societăţile
occidentale, obişnuite cu un fel de “risipă” în ceea ce priveşte oferta şi cererea, dar şi despre statele
est-europene care, odată “scăpate” de totalitarism, au neglijat serios aceste aspecte, trebuind acum să
le soluţioneze “din mers.
Noţiunea de utilizare durabilă nu mai este definită în O.U.G. nr. 195/2007 privind protecţia
mediului, cum era în fosta lege-cadru privind protecţia mediului, deşi este considerată ca element
strategic cînd se referă la resursele naturale, dar semnificaţia sa poate fi regăsită în dicţionarele de
dreptul mediului; astfel, prin utilizare durabilă se înţelege: “folosirea resurselor regenerabile într-un
mod şi o rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al acestora, menţinând potenţialul lor
în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare.”182
Aşa cum se desprinde din enumerarea principiilor şi elementelor strategice făcute în art. 3 din
O.U.G. nr. 195/2005, utilizarea durabilă a resurselor naturale face parte din categoria elementelor
strategice, fiind considerată şi în literatura de specialitate183 tot ca element strategic.
Ne punem, totuşi, întrebarea dacă legiuitorul consideră „utilizarea durabilă a resurselor naturale” ca element
strategic sau ca principiu, cu toate că nu îl denumeşte astfel. Ceea ce ne provoacă această întrebare este art. 22 al. (10)
din O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice 184 în
care se face referire la „principiul de utilizare durabilă a resurselor naturale” 185. Totodată, în definiţia dată activităţilor

180
Conform art. 3 lit. g) din O.U.G. nr. 195/2005. Potrivit art. 2 pct. 60 din O.U.G. nr. 195/2005, prin resurse naturale se înţelege “totalitatea
elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili, regenerabile - apă,
aer, sol, floră, fauna sălbatică, inclusiv cele inepuizabile - energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor.”
181
Derulat în perioada 1993-2000, sub titlul: “un program al Comunităţii Europene privind politica şi acţiunea în legătură cu mediul şi dezvoltarea
durabilă” sau “Spre durabilitate” (Towards Sustainability).
182
Mircea DUŢU, Dicţionar de drept al mediului,Editura “Economică”, Bucureşti, 2000, p. 182; Ernest LUPAN, Dicţionar de protecţia mediului,
Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1997, p. 222; Ciprian Raul ROMIŢAN, Dicţionar de Dreptul Mediului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2004, p.
175. În fiecare din cele trei dicţionare menţionate definiţia “utilizării durabile” este cea formulată în fosta Lege nr. 137/1995 privind protecţia mediului
[art. 3 lit. g)], în prezent abrogată de O.U.G. nr. 195/2005. Chiar dacă noua lege-cadru privind protecţia mediului nu a preluat definiţia “utilizării
durabile”, nu înseamnă că aceasta şi-a pierdut semnificaţia iniţială.
183
A se vedea în acest sens: Gheorghe-Iulian IONIŢĂ, Prortecţia şi dreptul mediului, Editura “Universul Juridic”, Bucureşti, 2004, p. 42; Daniela
MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura “Universul Juridic”, Bucureşti, 2007, pp. 96-97; Răducan
OPREA, Dreptul mediului înconjurător, Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea de Jos”, Galaţi, 2006, p. 43.
184
Publicată în M.Of. nr. 442 din 29 iunie 2007.
185
O.U.G. nr. 57/2007 prevede în art. 22 al. (10) Zone de dezvoltare durabilă a activitţilor umane sunt zonele în care se permit activităţi de
investiţii/dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea principiului de utilizare durabilă a resurselor naturle şi de prevenire a
oricăror efecte negative semnificative asupra biodiversităţii”.
tradiţionale, fără o altă precizare, acestea sunt considerate a fi activităţi de utilizare durabilă a resurselor naturale
specifice unei zone186.
Există şi alte acte normative prin care se stabileşte regimul juridic al unor elemente de mediu
şi care conţin reglementări legate de utilizarea durabilă, cum ar fi:
- Legea apelor nr. 107/1996187 prevede în art. 1 alin. 2188 “… utilizarea durabilă a resurselor de apă
sunt acţiuni de interes general”;
- O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi
faunei sălbatice în art. 1 precizează ca scop al ordonanţei garantarea conservării şi utilizării
durabile a patrimoniului natural, acesta fiind obiectiv de interes public major şi componentă
fundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă. Mai mult, în art. 22 al. (10) din
O.U.G. nr. 57/2007 se face referire la „principiul de utilizare durabilă a resurselor naturale”.
- autoritatea publică centrală pentru turism, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului, autorittea publică centrală pentru silvicultură şi cu Academia Română,
elaborează strategia privind dezvoltarea ecoturismului în rezervaţiile biosferei, parcurile naţionale şi
parcurile naturale, în conformitate cu principiile de conservare a biodiversităţii şi de utilizare
durabilă a resurselor naturale189;

h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie

în probleme de mediu
vezi fisierul; Dr.mediu_5_informatie_14.05.2021.docx
Chiar dacă în lege este prevăzute mai degrabă ca un element strategic, unii autori 190 îl
consideră un principiu, ceea ce vom face şi noi. Reprezintă unul dintre pilonii pe care i-a avut în
vedere Convenţia de la Aarhus.191 Am prefera însă considerarea ca principiu atât accesul la
informaţie, cât şi participarea publicului la luarea deciziei în probleme de mediu. De ce? Pentru că,
doar în măsura în care eşti bine informat, poţi spune că participarea ta la luarea unei decizii privind,
de exemplu, o investiţie care ar putea avea impact asupra mediului, va putea fi corectă. Numai având
acces la informaţia de mediu poate fi respectat şi principiul precauţiei în luarea deciziei. Pledează în
acest sens şi art. 5 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2005 care prevede că statul garantează accesul la
informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în
vigoare192.

i) Dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului193

În acest sens, sunt elocvente numeroasele convenţii, tratate, acorduri semnate pe plan
internaţional cu privire la diferite aspecte de prevenire a poluării mediului, de distrugere a
habitatelor, a ecosistemelor etc. România a ratificat majoritatea acestora. Reamintim, de asemenea,
şi prevederile constituţionale: art. 11 – “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern”; art. 20 – Tratatele internaţionale privind drepturile omului – “Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului
în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

186
Conform art. 5 pct. 31 din O.U.G. nr. 57/2007.
187
Publicată în M.Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996.
188
Aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2004 pentru modificarea şi completarea Legii apelor nr. 107/1996, publicată în M.Of. nr. 584 din 30
iunie 2004.
189
Conform art. 6 din H.G. nr. 230/2003.
190
Ca principiu decizional – vezi Daniela MARINESCU, op.cit., p. 59-67.
191
În 1998, Conferinţa miniştrilor, derulată sub titlul “Un mediu pentru Europa”, a adoptat Convenţia de la Aarhus pentru accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu. România a ratificat-o prin Legea nr. 86/2000. În anul 2004 existau
încă state comunitare care nu o ratificaseră.
192
În acest sens, a se vedea Infra, Titlul V. Accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probeme de mediu.
193
Conform art. 3 lit. i) din OuG nr. 195/2005.
 ----------------------------------
Alte principii:
ORDONANŢĂ nr. 71 din 29 august 2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare
a domeniului public şi privat de interes local194
Art. 1
(2)Serviciile de administrare a domeniului public şi privat se organizează şi funcţionează cu respectarea următoarelor
principii:
a)autonomiei locale;
b)descentralizării serviciilor publice;
c)responsabilităţii şi legalităţii;
d)corelării cerinţelor cu resursele;
e)dezvoltării durabile;
f)asocierii intercomunale;
g)parteneriatului public-privat;
h)liberului acces la informaţii şi consultarea cetăţenilor;
i)economiei de piaţă şi eficienţei economice.

------------------------------------

Întrebări de control şi autoverificare

- Verificaţi dacă aţi reţinut principiile şi elementele strategice prevăzute de art. 3 din OuG nr. 195/2005 privind protecţia
mediului. Consideraţi că sunt respectate în procesul de realizare a dreptului?
- Ce alt principiu credeţi că ar putea fi formulat în Dreptul mediului? Dacă este cazul.
- Dacă aţi face parte dintr-o autoritate a administraţiei publice (locale sau centrale), cu atribuţii şi în protecţia mediului,
ce măsuri v-aţi gândi să întreprindeţi pentru ca aceste principii să guverneze nu numai procesul normativ, ci şi pe cel
de interpretare şi aplicare a normelor de dreptul mediului?

Capitolul 4.
Raportul de dreptul mediului

Raporturile care iau naştere în legătură cu mediul, în baza prevederilor legale privind
protecţia mediului, sunt considerate raporturi de dreptul mediului.

A. Iată câteva definiţii formulate în literatura de specialitate pentru ceea ce înseamnă raportul
de dreptul mediului:
Raportul de dreptul mediului este:
- “relaţia socială reglementată de normele dreptului mediului, formată între persoane în
legătură cu folosirea raţională a resurselor naturale şi cu protecţia mediului în totalitatea sa, a cărui
realizare este asigurată, în caz de nevoie, prin forţa coercitivă a statului”195;
- “relaţia socială care ia naştere între persoane în legătură cu prevenirea şi combaterea
poluării, protecţia, conservarea şi dezvoltarea durabilă a elementelor mediului ş.a., relaţii
reglementate de normele dreptului mediului”196.

B. Caracterele specifice ale raporturilor de dreptul mediului197:

- iau naştere întotdeauna în legătură cu utilizarea, conservarea, protecţia,

194
Publicată în M.Of.nr. 648/31 august 2002.
195
Ernest LUPAN, Dreptul mediului, 2001, p. 78.
196
Daniela MARINESCU, op.cit., 2003, p. 77.
197
A se vedea, în acest sens, Ernest LUPAN, Dreptul mediului, 2001, p. 78-79; Daniela MARINESCU, op.cit., 2003, p. 77.
dezvoltarea mediului. Raporturile de dreptul mediului au un caracter complex şi variat întrucât
activităţile care stau la baza lor sunt extrem de complexe şi variate;
- în raporturile de dreptul mediului pot participa, atât ca subiect activ, cât şi
ca subiect pasiv, persoanele fizice, persoanele juridice publice sau private,
autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale etc. Şi aceasta, având în vedere prevederile
constituţionale şi din legea-cadru privind protecţia mediului, potrivit cărora persoanele fizice şi
juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul înconjurător 198. Actele normative prevăd
uneori atribuţii şi răspunderi speciale pentru autorităţile de mediu, şi obligaţii pentru toate persoanele
fizice şi persoanele juridice199;
- de regulă, participanţii la raporturile de dreptul mediului se află pe poziţie de
subordonare juridică200 faţă de autorităţile competente;
- luând naştere în temeiul şi condiţiile legii, exprimând astfel voinţa statului,
în majoritatea cazurilor, raporturile de dreptul mediului sunt simplu voliţionale.
Există însă şi situaţii în care pot lua naştere raporturi de dreptul mediului care să aibă caracter dublu
voliţional, atunci când aceste raporturi iau naştere prin voinţa părţilor (exemplu: asociaţiile,
fundaţiile care sunt constituite cu scopul desfăşurării de activităţi legate de protecţia mediului).

C. Categoriile de raporturi de dreptul mediului 201 sunt stabilite în mod diferit, în funcţie
de felul, natura şi finalitatea activităţii în legătură cu care iau naştere, se modifică sau se sting:
- raporturi juridice care iau naştere în legătură cu activitatea de prevenire a
poluării mediului, cum sunt cele născute în cadrul derulării procedurilor de autorizare a unor
activităţi, ţinînd de respectarea şi punerea în aplicare a obligaţiilor persoanelor fizice sau juridice de
a nu desfăşura activităţi poluante; aceste raporturi iau naştere între titularul activităţii şi autorităţile
administraţiei publice cu atribuţii în acest sens;
- raporturi juridice care iau naştere în desfăşurarea activităţilor legate de
diminuarea efectelor poluării mediului (de exemplu, montarea unor filtre, amenajarea unor staţii de
epurare etc.) ori eliminarea efectelor păgubitoare ale poluării mediului – în cazul în care această
poluare a avut loc; aceste raporturi iau naştere între titularul activităţii poluatoare şi autoritatea
administraţiei publice competente şi/sau deţinătorul elementului de mediu supus refacerii;
- raporturi juridice care iau naştere pentru sancţionarea titularului activităţii, în
aplicarea principiului “poluatorul plăteşte”; iau naştere între poluator şi autoritatea administraţiei
publice competente să aplice sancţiuni şi/sau victima poluării;
- raporturi juridice care iau naştere din voinţa părţilor, având deci caracter
dublu voliţional, cu scopul îmbunătăţirii şi refacerii condiţiilor de mediu, precum şi cu scopul
dezvoltării durabile a mediului202 (prin protejarea, conservarea resurselor minerale, a florei sau a
faunei); iau naştere între persoanele fizice sau juridice participante la acest proces şi autorităţile
administraţiei publice competente;
- raporturi de drept internaţional al mediului – când apare un element de
extraneitate la care participă, pe de o parte, organizaţii internaţionale şi, pe de altă parte, statele sau
persoanele juridice naţionale. Sigur că pe aceeaşi linie de clasificare, putem considera ca tip distinct
raporturile comunitare de dreptul mediului, ştiut fiind că reglementările comunitare în materie de
mediu sunt extrem de numeroase şi, până în anul 2007 vor trebui implementate în marea lor
majoritate, dacă nu în totalitate.

198
Conform Constituţiei României, modificată şi renumerotată în 2003, art. 35, alin. (3). A se vedea şi Legea nr. 137/1995, modificată, care prevede: în
art. 1, protecţia mediului este “obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a
societăţii”; în art. 80: “Protecţia mediului constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice” etc.
199
A se vedea Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, vol. I, Editura „Economică”, Bucureşti, 2003, p. 119.
200
Chiar dacă nu poate fi separată de unele reglementări cu caracter privat, ramura dreptului mediului face parte din dreptul public.
201
Daniela MARINESCU, op.cit., 2003, p. 78; Ernest LUPAN, Dreptul mediului., 2001, p. 79-80;
202
Daniela MARINESCU, consideră raportul privind dezvoltarea durabilă a mediului ca raport de dreptul mediului distinct de celelalte, Tratat de
dreptul mediului., 2003, p. 78.
 D. Izvoarele raportului de dreptul mediului
Izvoare ale unui raport juridic concret de dreptul mediului pot fi acţiunile umane sau
evenimentele naturale.
Acţiunile omeneşti, pentru a reprezenta izvor al unui raport de dreptul mediului, trebuie să fie
în legătură cu prevenirea poluării, cu poluarea mediului, cu folosirea raţională a resurselor naturale,
cu îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, cu înlăturarea efectelor poluării şi refacerea mediului etc.
Acţiunile umane pot fi săvârşite de persoane fizice sau juridice (publice sau private). Aceste acţiuni
pot avea un caracter pozitiv sau negativ, şi pot fi săvârşite cu sau fără intenţia de a da naştere, a
modifica sau stinge un raport de dreptul mediului.
Evenimentele naturale care pot fi izvor al raportului de dreptul mediului sunt acele
împrejurări, prevăzute de lege, care se produc independent de voinţa omului şi care au efecte
poluante asupra mediului natural sau artificial. În această categorie intră inundaţiile, furtunile,
erupţiile vulcanice, alunecările de teren, cutremurele etc.

E. Structura raportului de dreptul mediului

Ca orice raport juridic, şi raportul juridic de dreptul mediului
are o structură tripartită - subiecte, conţinut, obiect - prezentând însă următoarele aspecte specifice,
care îl deosebesc de raporturile juridice din alte ramuri ale dreptului:
Subiectele raportului de dreptul mediului
Pot fi subiecte active, dar şi pasive, ale raportului de dreptul mediului, în funcţie de drepturile
şi obligaţiile legate de protecţia mediului pe care le au: persoanele fizice, indiferent de cetăţenia pe
care o au; persoanele juridice publice - autorităţile administraţiei publice - sau private, indiferent de
naţionalitate. Statul român poate participa direct ca subiect al raportului internaţional de mediu203.
În literatura de specialitate s-a propus abrogarea expresă a art. 473 din Codul civil 204,
animalele să nu mai fie considerate bunuri ci, pe calea unei legislaţii speciale, să se recunoască
acestora „calitatea de subiect de drept a oricărui animal ca fiinţă vie, între acesta şi om neexistând
o diferenţă de natură (ambii fiind „fiinţe sensibile”), ci una de grad, de complexitate a organizării şi
manifestării materiei vii” 205;
Conţinutul raportului de dreptul mediului
Drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor raportului de dreptul mediului formează
conţinutul raportului de dreptul mediului. Subiecte active şi pasive putând fi orice persoană fizică
sau juridică, înseamnă că toate aceste persoane au, pe de o parte, dreptul la un mediu sănătos şi, pe
de altă parte, obligaţia de a proteja mediul. Pornind de la prevederile art. 35 din Constituţia
modificată în 2003 a României, aceste drepturi şi obligaţii aparţinând tuturor se regăsesc în întreaga
legislaţie de protecţie a mediului.
Obiectul raportului de dreptul mediului.
Luând în considerare punctul de vedere cel mai împărtăşit în teoria dreptului 206 privind
obiectul raportului juridic, şi anume, că acesta ar consta în acţiunile pe care titularul dreptului
subiectiv le întreprinde sau le pretinde în desfăşurarea raportului juridic, înseamnă că obiect al
raportului juridic de dreptul mediului este însăşi conduita la care se referă drepturile şi obligaţiile
corelative ale subiectelor. Rezultă că obiectul raportului de dreptul mediului este foarte variat, ţinând
cont de complexitatea, varietatea şi natura acţiunilor pe care participanţii la raportul juridic trebuie să
le întreprindă sau de la care trebuie să se abţină.
Întrebări de control şi autoverificare
203
Ernest LUPAN, op.cit., 2001, p. 81-82.
204
Art. 473 din Codul civil consideră animalele drept bunuri mobile prin natura lor întrucât acestea se mişcă de la sine.
205
Conform Mircea DUŢU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, vol. II, Editura „Economică”, Bucureşti, 2003, p. 180.
206
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 2001; Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998, pp. 319-
320.
  Daţi exemple de raporturi de dreptul mediului în care autorităţile administraţiei publice sunt subiect
activ.
 Daţi exemple de raporturi de dreptul mediului în care persoanele juridice sunt subiect pasiv, şi
exemple în care sunt subiect activ.
 Daţi exemple în care persoanele fizice sunt fie subiect activ, fie subiect pasiv al raportului de dreptul
mediului.
 În afară de enumerarea privind categoriile de raporturi de dreptul mediului, aţi mai propune o altă
categorie?

Capitolul 5.
Răspunderea în dreptul mediului 207

OUG nr. 68/2007 !

Răspunderea juridică în dreptul mediului constă în complexul de drepturi şi obligaţii
care iau naştere ca urmare a încălcării prevederilor legale privind protecţia mediului.
OuG nr. 195/2005 privind protecţia mediului a Abrogat : Legea
prevede în art. 81 că “răspunderea pentru prejudiciu
nr. 137/1995, modificată,
are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralităţii autorilor,
răspunderea este solidară”, iar potrivit art. 82, “încălcarea prevederilor prezentei legi atrage
răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz”.
Răspunderea juridică în dreptul mediului intervine nu doar în
situaţiile în care s-a produs un prejudiciu mediului, ci chiar şi în
situaţiile de încălcare a normelor de protecţie a mediului, fără să fi fost
afectat în vreun fel mediul natural sau artificial.
Majoritatea actelor normative prin care sunt protejate elementele de mediu sau care
reglementează alte aspecte privind protecţia mediului prevăd, pentru situaţiile de încălcare a lor,
răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, după cum se va desprinde şi pe parcursul
cursului.
În afară de cele trei tipuri de răspundere prevăzute de legea-cadru a protecţiei mediului,
există prevăzută în alte acte normative, şi răspunderea disciplinară, însoţită, când este cazul, de cea
patrimonială. De exemplu, Codul silvic 208 în art. 95 prevede: “Încălcarea prevederilor prezentului
Cod silvic atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială 209, civilă, contravenţională sau penală
a persoanelor vinovate, potrivit legii”. Este vorba şi de răspunderea disciplinară întrucât personalul
unităţilor silvice are, potrivit legii, atribuţii de protejare a fondului forestier, atribuţii ce figurează şi
în contractul de muncă.
Unii autori consideră că ar exista şi sancţiuni specifice de drept al
mediului210. Printre acestea enumeră:
1. sancţiuni privind autorizarea activităţilor economice şi sociale:
a) refuzul acordării autorizaţiei, suspendarea ori anularea acesteia, dispunerea încetării
definitive sau temporare a funcţionării activităţii unei persoane juridice. Chiar dacă
sunt, de regulă, considerate sancţiuni contravenţionale complementare în domeniul

207
Pe larg, a se vedea: Ernest LUPAN, op.cit., 2001, p. 341-351; Daniela MARINESCU, op.cit., 2003, p. 437-469; Mircea DUŢU, op.cit., 2003, p.
393-455.
208
Legea nr. 26/1996 (publicată în M.Of. nr. 92 din 8 mai 1996).
209
Conform prevederilor noului Cod al muncii, din 2003, răspunderea materială a fost înlocuită cu “răspunderea patrimonială”.
210
Mircea DUŢU, op.cit., vol. I, 2003, p. 447-455.
 mediului ele au caracter principal şi special 211. A se vedea în legea-cadru situaţiile în
care autorizaţia de funcţionare se suspendă sau se retrage titularului investiţiei. În
această categorie sunt incluse:
b) anularea şi suspendarea (de la una la 6 luni) a autorizaţiei de comercializare, a
autorizaţiei de utilizare şi a autorizaţiei de prestări de servicii cu produse de uz
fitosanitar, conform prevederilor art. 33 din O.G. nr. 4/1995 privind fabricarea,
comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură;
c) măsura de încetare a activităţii utilizatorilor de apă, dispusă în condiţiile art. 107, alin. (5)
şi (6) şi art. 108, alin. 3 din Legea apelor nr. 107/1996;
d) sancţiuni prevăzute de O.U.G. nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase: retragerea autorizaţiei de desfăşurare
a activităţii comerciale (art. 26, alin. 1) pentru declararea de date nereale, incomplete,
greşite despre substanţele şi preparatele chimice periculoase;
2. sancţiunea prevăzută în art. 75 din legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, aplicabilă
proprietarilor de terenuri care nu asigură cultivarea terenurilor agricole şi protecţia solului;
3. obligaţia stabilită de art. 16, alin. (2) din O.G. nr. 81/1998 privind unele măsuri pentru
ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate.

Întrebări de control şi autoverificare

 Consideraţi necesară stabilirea existenţei unei forme speciale de răspundere în dreptul
mediului?
 Deschideti cateva dintre fisierele care contin legislatie de mediu
https://drive.google.com/drive/folders/0B-
At1alkRw5WfkFQV1gxRm82ZFZHS1JaQ1VHZXQzby15U0puNEVkQTVGb0ZjZTlxaHVhbWc?usp=sharing
si raspundeti: Cuantumurile sancţiunilor vi se par suficiente pentru a asigura caracterul
preventiv al acestora?
 Aţi întâlnit şi alte tipuri de sancţiuni pe care le-aţi considera specifice dreptului mediului?
 Este vreo sancţiune pe care aţi propune-o spre consacrare într-un act normativ? Dacă da, în
ce constă sancţiunea propusă şi pentru ce fel de faptă?

211
Mircea DUŢU, op.cit., vol. I, 2003, p. 448.