1.

Obiectul și definiția dreptului mediului

Împărțirea ramurilor de drept trebuie să pornească de la obiectul reglementării

juridice ca un criteriu fundamental1. Astfel, prin obiect al unei ramuri de drept se înțelege
complexul raporturilor sociale care sunt reglementate de regulile de drept ce aparțin
ramurii respective.
Obiectul dreptului mediului vizează raporturile sociale pentru protecția mediului.
La rândul lor, modalitățile de protecție ale mediului sunt diverse și vizează stabilirea de
măsuri:
- împotriva poluării, fie prin norme de interzicere sau de reducere a introducerii
anumitor poluanți în mediu, fie prin norme care stabilesc niveluri minime sau
maxime ale unor poluanți în mediu,
- pentru menținerea calității mediului, acolo unde mediul este de calitate
corespunzătoare,
- pentru îmbunătățirea și refacerea condițiilor de mediu, acolo unde efectele
poluării au redus calitățile mediului.
Dar care este scopul protecției mediului? Dacă în perioada de creștere a
importanței acestei ramuri de drept, discuțiile privind finalitatea și scopul
reglementărilor de mediu se purtau cu privire la protecția sănătății omului, la protecția
unui anumit factor de mediu sau la influența revoluției industriale, trecând de abordarea
strică din punct de vedere al dreptului de proprietate2, la acest moment putem afirma că
scopul protecției mediului este asigurarea dezvoltării durabile, expresie care la acest
moment transcende simplei noțiuni de principiu de drept al mediului 3.
Prin urmare, într-o definiție scurtă, obiectul dreptului mediului este constituit din
relațiile sociale, raporturile juridice, care vizează protecția mediului în scopul realizării
dezvoltării durabile. Dacă introducem și informațiile anterior prezentate în definiție,
acesta devine mai complexă, astfel că putem defini obiectul dreptului mediului ca fiind
totalitatea raporturilor juridice de protecție a mediului, ce pot fi grupate în raporturi
juridice de combatere a poluării, de refacere, menținere și/sau dezvoltare a calității
mediului, în scopul realizării unei dezvoltări durabile.
Pentru că definim obiectul dreptului mediului, este neapărat necesar a identifica o
definiție a noțiunii de mediu.

1 Craiovan. I., (2009). Teoria generală a dreptului. Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Brașov, p. 231. Pentru discuții
privind împărțirea dreptului pe ramuri și utilitatea acestora, a se vedea Dogaru, I., D.C. Dănișor, Gh. Dănișor.
(1999). Teoria generală a dreptului. Ed. Științifică, București, p. 258-260
2 Duțu, M. (1998). Dreptul mediului. Tratat. Volumul I. Editura Economică, p. 23; Meclejan-Stârc, F. (2022).

Manual de dreptul mediului. Dezbateri doctrinare și cauze de referință. Ed. C.H. Beck, București, pp.2-3;
3 Articolul 11 al TFUE (ex-articolul 6 TCE) arată că „Cerințele de protecție a mediului trebuie integrate în

definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării
durabile”.
 Despre ceea ce ar trebui să reprezinte o definiție, unii autori arată că ideal, aceasta
trebuie să fie scurtă, logică, conceptual necomplicată, comprehensivă, inclusivă și utilă 4.
Aceeași autori afirmă că atunci când se definește un fenomen natural sau entități
abstracte și complexe, cum ar fi termenii de bază ai unei discipline, lucrurile pot deveni
complicate sau dificile5.
Prin urmare, definirea noțiunii de mediu nu a rămas în afara discuțiilor doctrinare.
Regăsim în literatura de specialitate diferite definiții ale mediului 6, dintre care unele fac,
la rândul lor, trimitere de la definiții care aparțin unei alte discipline – ecologia, sau ale
unor renumiți autori7, la definiții de dicționar8 și desigur, la definiții întâlnite în actele
normative9.
Se arată într-o opinie că inclusiv inconsecvența terminologică10 (mediu, mediu
înconjurător, ș.a.) care se regăsește nu numai în literatura de specialitate dar și în textele
legilor (care cel puțin la nivel național, nu respectă caracterul oficial de exprimare al
textului constituțional) determină o abordare neunitară a noțiunii, și implicit a definirii
dreptului mediului și al obiectului acestuia de studiu.
Conform art. 1, alin. (2) din Ordonanța de Urgență 195 din 2005: „Mediul
reprezintă ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul,
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate
materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale,
calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului”. Această
definiția este identică cu cea cuprinsă în Anexa I la Legea 137 din 1995 privind protecția
mediului11, lege abrogată de actuala Ordonanță de Urgență nr. 195 din 2005. Anterior
Legii 137 din 1995, Legea nr. 9 din 1973 definea mediul înconjurător ca fiind „totalitatea
factorilor naturali şi a celor creați prin activităţi umane care, în strânsă interacțiune,
influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om, de dezvoltare a
societăţii. Echilibrul ecologic reprezintă raportul relativ stabil creat în decursul vremii
între diferitele grupe de plante, animale şi microorganisme precum şi interacțiunea
acestora cu condiţiile mediului în care trăiesc”12.

4 Johnson, D. L., Ambrose, S. H., Bassett, T. J., Bowen, M. L., Crummey, D. E., Isaacson, J. S., ... & Winter‐Nelson,
A. E. (1997). Meanings of environmental terms. Journal of environmental quality, 26(3), 581-589.
5 Idem, p. 582.
6 Marinescu, D. (2007). Tratat de dreptul mediului, Ediția a II-a, adăugită și revizuită, Ed. Universul Juridic,

2007, pp.46-50; Duțu, M. (1998). Dreptul mediului. Tratat. Volumul I. Editura Economică, pp.48-51; Duțu,
M. (2022). Dreptul mediului și al climei. Volumul I, Partea generală. Ed. Universul Juridic, București, pp.93-
95; Făiniș F. (2005). Dreptul mediului. Ed. Pinguin Book. București, pp.30-31; Meclejan-Stârc, F. (2022).
Manual de dreptul mediului. Dezbateri doctrinare și cauze de referință. Ed. C.H. Beck, București, pp.9-14;
7 Vancea, Ș. (1972). Curs de ecologie generală. Ed. Universității Al. Ioan Cuza, Iași.
8 Duțu, M. (1999). Ecologie. Filosofia naturală a vieții, Ed. Economică, p.59.
9 Idem, p.60
10 Dogaru, L. (2020). Dreptul mediului. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Ed. ProUniversitaria, București, p.

11.
11 Legea 137 din 1995 privind protecția mediului. Publicată în M.O. nr. 304 din 30 decembrie 1995.
12 Legea nr. 9 din 1973 privind protecția mediului înconjurător. Publicată în. B.O. nr. 91 din 23 iunie 1973
 O constantă a acestor definiții este cuprinderea factorilor de mediu (biotici și
abiotici; naturali și construiți), atât în individualitatea lor, cât și în interacțiunile dintre
aceștia și dintre aceștia și om.
Putem defini astfel mediu ca fiind totalitatea factorilor de mediu, biotici și abiotici,
naturali sau construiți, în individualitatea lor sau aflați în interacțiune, între ei sau între
ei și om.
În final, putem defini deosebit de simplu dreptul mediului ca fiind totalitatea
normelor juridice care reglementează protecția mediului. Însă, coroborarea definițiilor
date obiectului dreptului mediului și ale noțiunii de mediu, cu cea a unei ramuri de drept,
complică lucrurile în găsirea unei definiții scurte, logice, conceptual necomplicată,
comprehensivă, inclusivă și utilă. În încercarea de a realiza o astfel de definiție, putem
spune că dreptul mediului reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile ce vizează combaterea poluării, refacere, menținere și/sau dezvoltarea calității
mediului, format din totalitatea factorilor de mediu, biotici și abiotici, naturali sau
construiți, în individualitatea lor sau aflați în interacțiune, între ei sau între ei și om, în
scopul realizării unei dezvoltări durabile.

2. Poluarea mediului. Noțiune și clasificare

Prin noțiunea de poluare se înțelege conform Ordonanței de Urgență nr. 195 din
2005 – „introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii
sănătății umane și/sau calității mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o
deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri
legitime” (art. 2 pc. 51) iar prin poluant „orice substanță, preparat sub formă solidă,
lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiație electromagnetică,
ionizantă, termică, fonică sau vibrații care, introdusă în mediu, modifică echilibrul
constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale” (art. 2
pc. 50).
Clasificarea modalităților de poluare se poate face după următoarele criterii:
a) existența sau nu a unei activități umane (titular de activitate), în:
- poluare din surse naturale și
- poluare din surse antropice.
Sursele naturale de poluare au existat din totdeauna, acestea concretizându-se în
erupțiile vulcanice, deplasările particulelor de nisip ca urmare a furtunilor din zonele
deșertice, aprinderea naturală a pădurilor în perioadele caracterizate de secetă și călduri
foarte mari, aerosolii marini, inundațiile, ș.a.
Poluarea din surse antropice este poluarea rezultată urmare a desfășurării de
activități umane, indiferent dacă activitățile sunt desfășurate de către persoane fizice sau
de către persoane juridice.
b) tipul de activitate antropică în:
- poluare din activități casnice și
- poluare din activități industriale.
c) modalitatea de apariție a poluantului în atmosferă, în:
 - poluare primară și
- poluare secundară.
Poluarea primară este poluarea care are loc ca urmare a emisiei directe a
poluantului în mediu. Ca exemplu putem da pentru poluarea aerului: particulele
materiale (PM), monoxid de carbon (CO), oxidul de azot (NO), dioxidul de sulf (SO 2);
pentru poluarea solului: deșeurile, substanțele chimice pentru combaterea dăunătorilor,
ș.a.
Poluarea secundară se formează ca urmare a reacțiilor chimice între diferiți
poluanți primari care au ca rezultat apariției unui nou poluant sau a unui nou efect,
urmare a reacțiilor în mediul poluat. Cel mai facil exemplu este cel al poluării
aerului/atmosferei, unde din reacția dintre poluanții primari (gazele precursoare) și a
urmare a proceselor microfizice apar noi constituenți cu efect negativ major, cum ar fi
ozonul (O3) de la nivelul solului (ozonul troposferic).
d) gradul de mobilitate a sursei de poluare în:
- poluare din surse fixe13,
- poluare din surse mobile, acestea fiind în cea mai mare măsură reprezentate de
mijloacele de transport, indiferent de calea de rulare (rutieră, cale ferată,
navală, maritimă sau aeriană) 14.
e) sursele fixe de poluare se pot clasifica la rândul lor în:
- surse fixe dirijate, cum sunt (i) coșurile de evacuare a fumurilor, indiferent dacă
procesele de producere a fumului vizează activități casnice sau industriale, (ii) gurile de
ventilație dirijată a aerului; (iii) țevile de evacuare a apelor uzate;
- surse fixe nedirijate, cum sunt: ferestrele, ușile și gurile de aerisire, sisteme de
ventilare sau deschidere, care nu intră în mod normal în categoria surselor dirijate de
poluare. Emisiile de poluanți din surse fixe nedirijate poartă denumirea de emisii
fugitive15.
f) tipul de poluant, rezultând următoarele tipuri de poluări:
- poluarea chimică, datorată compușilor chimici considerați ca fiind poluanți,
produsă ca urmare a introducerii în aer, apă sau sol de substanțe străine de
compoziție naturală a mediului/factorului de mediu sau de depășirea
concentrațiilor maxime admisibile a acelor substanțe;
- poluare fizică rezultată ca urmare a introducerii în aer, apă sau sol a diferitelor
tipuri de energie, rezultând poluare termică, poluare radioactivă, poluare
fonică.
- poluare biologică – datorată prezenței de micro faună, micro floră sau viruși în
mediu (exemplu poluarea cu polen, poluarea aerului de interior cu mucegaiuri,
sau acarieni, ș.a.).

13 O definiție o întâlnim în Legea 104 din 2011 privind calitatea aerului înconjurător la art. 3, lit. hh): emisii
eliberate în aerul înconjurător de utilaje, instalații, inclusiv de ventilație, din activitățile de construcții, din
alte lucrări fixe care produc sau prin intermediul cărora se evacuează substanțe poluante;
14 Conform definiției întâlnite în Legea 104 din 2011 privind calitatea aerului înconjurător la art. 3, lit. ii).
15 Conform definiției întâlnite în Legea 104 din 2011 privind calitatea aerului înconjurător la art. 3, lit. gg)

și lit. jj).
 Clasificări ale poluării se pot face după:
a) efectele produse asupra factorilor de mediu în:
- poluarea apelor (de suprafată sau subterane),
- poluarea solului și sau subsolului,
- poluarea aerului și sau a atmosferei,
- poluarea ecosistemelor (terestre, acvatice, biologice).
b) durata acesteia, în:
- poluare istorică,
- poluare de lungă durată,
- poluare de scurtă durată ,
- poluare acumulativă.
c) după intenția de producere a poluării, distincție care este importantă la stabilirea
și încadrarea corectă a răspunderii juridice a poluatorului, în:
- poluarea accidentală și
- poluare deliberată.
d) gradul de transportabilitate a poluantului;
- poluare transnațională,
- poluare regională,
- poluare locală.
Criteriile de clasificare pot continua, însă considerăm că prezentarea tipurilor de
poluare conform celor 10 criterii anterior enunțate acoperă utilitatea înțelegerii
prezentului curs, pe parcursul căruia vom face trimitere la fiecare dintre acestea.

3. Izvoarele dreptului mediului

Izvoarele dreptului mediului nu pot diferi de izvoarele oricărei ramuri de drept,

cunoștințe dobândite deja, cel puțin, din studiul teoriei generale a dreptului. Discuțiile pe
marginea izvoarelor de dreptul mediului le vom face, în principal, cu privire la izvoarele
formale ale acestuia, în baza clasificării în: izvoare internaționale și naționale, iar
România făcând parte din Uniunea Europeană, vom vorbi și despre izvoarele unionale.

3.1. Izvoare internaționale de dreptul mediului

Izvoarele internaționale ale dreptului mediului sunt constituite, în principal 16, din
tratatele, convențiile și acordurile internaționale care au ca obiect protecția mediului sau
care prin normele lor ating și probleme de mediu.

16 Conform art. 38 alin. (1) din Statutul Curții Internaționale de Justiție: „Curtea, a carei misiune este de a
soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi sînt supuse, va aplica:a. convenţiile
internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în
litigiu;b. cutuma internationala, ca dovada a unei practici generale, acceptată ca drept;c. principiile generale
de drept recunoscute de natiunile civilizate;d. sub rezerva dispoziţiilor Articolului 59, hotărîrile
judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor natiuni, ca mijloace
auxiliare de determinare a regulilor de drept”. Statutul Curții Internaționale de Justiție, face parte din Carta
Naţiunilor Unite care a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945.
 Conștientizarea efectelor negative ale acțiunilor umane asupra mediului,
caracterul transnațional (de vecinătate sau regional) și internațional al celor mai
importante efecte negative ale poluării mediului (încălzirea globală, poluarea aerului, a
apei, reducerea biodiversității, ș.a.) a dus la apariția a numeroase acte de expresie
internațională. Acestea pot fi grupate, în afara clasicei clasificări (tratate, convenții,
acorduri, protocoale), și în funcție de obiectul lor principal al protecției mediului, în acte
internaționale cu caracter general sau cu caracter special.

----------------------------------
Unele dintre actele internaționale încheiata vizează mai multe aspecte de mediu
concomitent, astfel că le putem include în mai multe dintre subcategoriile amintite, cum
ar fi: Protocolul privind metalele grele, încheiat la Aarhus, Danemarca, la 24 iunie 1998
care vizează reducă emisiile de anumite metale grele (cadmiu, plumb și mercur) din
surse industriale, din procese de ardere și din incinerarea deșeurilor, sub nivelurile
acestora existente în anul 1990 (sau un an alternativ între 1985 și 1995).

3.2. Izvoare unionale

La nivelul Uniunii Europene se disting trei izvoare ale dreptului, și anume:

a) Legislația primară care provine în principal, din tratatele fondatoare, inclusiv
cele de modificare a acestora 17.
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene18 conține principalele prevederi
care vizează protecția mediului în cadrul Titlului XX, art. 191-193. Articolul 191 alin. (1)
stabilește că: „Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la următoarele obiective:
conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului; ocrotirea sănătății
persoanelor; utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale; promovarea pe plan
internațional a unor măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară
regională sau mondială și în special lupta împotriva schimbărilor climatice”.
Tratatul Uniunii Europene19, pornește de la ideea progresului economic și social al
popoarelor lor, ținând seama de protecția mediului, de principiul dezvoltării durabile
(Preambul, al 10-lea alineat), idee dezvoltată în reglementările art. 3 care precizează că
dezvoltarea pieței interne nu se poate face decât dacă se are în vedere un nivel înalt de
protecție și de îmbunătățire a calității mediului și ale art. 21 care arată că „Uniunea
definește și desfășoară politici comune și acțiuni și acționează pentru asigurarea unui
nivel înalt de cooperare în toate domeniile relațiilor internaționale, în scopul: ...(d)
promovării dezvoltării durabile pe plan economic, social și de mediu a țărilor în curs de
dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia”.

17 Tratatul de la Roma a devenit Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Tratatul de la Maastrich a evoluat în Tratatul privind Uniunea Europeană.
18 Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (versiune consolidată). Publicat în OJ C 202, 7.6.2016,

pp. 1-388.
19 Tratatul privind Uniunea Europeană, (versiune consolidată). Publicat în JO C 202, 7.6.2016, pp. 13-46.
 b) Legislația secundară. Reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene
cunosc clasificarea în reglementări cu caracter juridic obligatoriu și reglementări cu
caracter juridic neobligatoriu, conform art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene (TFUE). Cu caracter juridic obligatoriu sunt: regulamentul, regulamentul
delegat, regulamentul de aplicare, directiva, directiva delegată, directiva de punere în
aplicare, decizia, decizia delegată și decizia de punere în aplicare 20. Fără caracter
obligatoriu sunt: recomandarea și avizul.
Cu privire la obligativitate, tot art. 288 TFUE arată că:
- Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate
elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.
- Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la
rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce
privește forma și mijloacele.
- Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică
destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia.
Aceste tipuri de acte le vom regăsi pe tot parcursul prezentului curs, fiind esențiale
identificării și stabilirii regimurilor juridice aplicabile diferitelor sub-domenii ale
protecției mediului, obligațiilor și drepturilor persoanelor fizice, juridice sau ale
autorităților. Regulamentele și deciziile vor fi prezentate în mod specific datorită
aplicabilității lor directe iar directivele prin trimitere la actele normative de transpunere.
Vom face trimitere, acolo unde este cazul, și la recomandările Uniunii, deoarece o
serie dintre actele normative cu caracter obligatoriu fac deja trimitere la documente de
bune practici sau de interpretare a unor termeni, documente pe care le regăsim sub forma
recomandărilor și a comunicărilor.
Prezentăm totuși, în cadrul tipurilor de izvoare de drept secundare, deciziile prin
care se aprobă Programele de Acțiune pentru Mediu la nivelul Uniunii Europene (PAM).
Aceste programe stabilesc direcțiile de acțiune pe anumite perioade de timp în ceea ce
privește protecția mediului, fiind baza, izvorul principal al actelor normative unionale din
perioadele lor de acțiune. Actualul program de acțiune pentru mediu – PAM 8, este
aprobat prin Decizia (UE) 2022/59121, vizează perioada 2022-2030-2050 și „stă la baza
realizării obiectivelor în materie de mediu și de climă definite în temeiul Agendei 2030 a
ONU și al ODD ale acesteia precum și ale acordurilor multilaterale în domeniul mediului
și climei”22.

b) Principiile generale de mediu ale legislației Uniunii

Dacă vorbim doar de principiile generale ale legislației Uniunii cu privire la mediu,
acestea le regăsim enumerate în cadrul art. 191 alin.(2) din TFUE, care precizează că

20 Informații succinte privind caracterul juridic obligatoriu sau neobligatoriu și emitenții actelor se pot găsi
la: https://eur-lex.europa.eu/collection/eu-law/legislation/recent.html
21 Decizia (UE) 2022/591 a Parlamentului European și a Consiliului din 6 aprilie 2022 privind un Program

general al Uniunii de acțiune pentru mediu până în 2030. Publicată în JO L 114, 12.4.2022, p. 22-36.
22 PAM 8, art. 1 alin. (3).
„Politica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând
seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe
principiile precauției și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă,
a daunelor provocate mediului și pe principiul „poluatorul plătește””.
Aceste principii generale se completează cu principii specifice, pe care le regăsim
în cadrul legislației secundare.

Un aspect important al izvoarelor unionale este dat de competența Uniunii în

reglementare, care poate fi exclusivă sau partajată cu statele membre. Dacă la articolul 4
alin. (2) lit.e) din TFUE regăsim mediul sub competența partajată, totuși, unele aspecte
ale protecției mediului fac obiectul competenței exclusive, cum este conservarea
resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul (art. 3, alin. (1),
lit. d din TFUE).
Legătura dintre legislația Uniunii Europene și legislația națională este dată de art.
148 alin.(2) din Constituția României, care prevede că în urma aderării, „prevederile
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare
cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare”.
Numărul deosebit de mare al actelor unionale care vizează protecția mediului va
face imposibilă prezentarea tuturor acestora, astfel încât, având în vedere nivelul minim
necesar de cunoștințe pentru parcurgerea acestei discipline, vor fi prezentate doar acele
reglementări care au importanță deosebită pentru fiecare capitol.

3.3. Izvoare naționale de dreptul mediului

3.3.1. Constituția României

Constituția României reprezintă cel mai important izvor de drept național.
Importanța deosebită acordată mediului, face ca normele constituționale (așa cum au fost
modificate şi completate prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003)
să conțină mai multe reglementări care vizează protecția mediului.
În cadrul art. 35 sunt cuprinse atât îndatorirea persoanelor fizice şi juridice de a
proteja şi a ameliora mediul înconjurător (alin. 3), cât și dreptul oricărei persoane la un
mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic (alin.1), statul având obligația de a
asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept (alin.2).
De asemenea, protecția mediului este reglementată și în raport de exercitarea
dreptului de proprietate privată care, chiar dacă este garantat (alin.1), obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum
şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului
(alin.7).
Statul trebuie să se asigure că exploatarea resurselor naturale (biotice sau
abiotice), în cadrul activităților economice, este realizată doar în concordanţă cu interesul
naţional (art. 135. alin.(2), lit.d) și că în cadrul acestor activități sunt asigurate refacerea
şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic (art. 135.
alin.(2), lit.e).
Interesul major al statului în protecția mediului se regăsește și în asigurarea
faptului că bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale
ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică23, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (art. 136 alin. 3) iar proprietatea
publică este garantată şi ocrotită prin lege (art. 136 alin. 2), bunurile care intră în această
categorie fiind inalienabile (art. 136 alin. 4).

3.3.2. Ordonanța de urgență 195 din 2005

Ordonanța de urgență 195 din 2005 reprezintă, la momentul redactării cursului,
„legea” cadru a protecției mediului în România 24. Structurată pe XVI capitole, ordonanța
asigură liniile directoare pentru fiecare dintre direcțiile principale de protecție a
mediului, și anume:
- protecția factorilor de mediu: apă, prin intermediul capitolului IX - Protecția
apelor și a ecosistemelor acvatice; aer, prin intermediul capitolului X - Protecția
atmosferei, schimbările climatice, gestionarea zgomotului ambiental, prevenirea și
controlul disconfortului olfactiv; sol, prin intermediul capitolului XI - Protecția solului,
subsolului și a ecosistemelor terestre; biodiversitate prin intermediul capitolului VIII -
Conservarea biodiversității și arii naturale protejate;
- reglementarea activităților cu impact (negativ) deosebit asupra mediului:
activitățile care utilizează substanțe și preparate periculoase, prin intermediul capitolului
III - Regimul substanțelor și preparatelor periculoase; activitățile de management al
deșeurilor prin intermediul capitolului IV - Regimul deșeurilor; activitățile agricole prin
intermediul capitolului V - Regimul îngrășămintelor chimice și al produselor de protecție
a plantelor; activitățile de dezvoltare tehnologică care incumbă utilizarea de tehnici
moderne în obținerea de organisme modificate genetic, prin intermediul capitolului
VI- Regimul organismelor modificate genetic, obținute prin tehnicile biotehnologiei
moderne; activitățile din domeniul nuclear, prin intermediul capitolului VII;
- procedurile pentru solicitarea și emiterea, din perspectiva protecției mediului, a
actelor reglementare cu privire la desfășurarea de activități cu impact de mediu, în
capitolul II;
- protecția așezărilor umane, prin intermediul capitolului XII;

23 Ordonanța de Urgență nr. 57 din 2019 privind Codul administrativ, publicată în M.O. nr. 555 din 5 iulie
2019, stabilește în anexele 2-4 care sunt bunurile care aparțin domeniului public al statului, al județului și
al comunei, al orașului sau al municipiului. Cu titlu de exemplu regăsim, din perspectiva disciplinei studiate:
apele de suprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime
interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea
teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare; patrimoniul natural al Rezervației
Biosferei „Delta Dunării“; parcurile naționale; rezervațiile naturale și monumentele naturii; lacurile și
plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean; bogățiile de interes public ale
subsolului, dacă prin natura lor sau prin declarația legii nu sunt de interes public național;
24 La data intrării sale în vigoare, ordonanța a abrogat Legea 137 din 1995, care la rândul său a abrogat

Legea 9 din 1977.

 - stabilirea structurilor specifice cu obligații în domeniu: Comitetul regional pentru
protecția mediului în prevederile capitolului XIII; atribuțiile și răspunderile autorităților
pentru protecția mediului în secțiunea 1 a capitolului XIV precum și în art. 6 și 7 ale
capitolului I - Principii și dispoziții generale;
- identificarea celorlalte autorități centrale și locale cu atribuții și răspunderi
privind protecția mediului, în secţiunea a 2-a a capitolului XIV;
- identificarea obligațiile persoanelor fizice și juridice, în secţiunea a 3-a a
capitolului XIV;
- sancțiunile de natură civilă, contravențională sau penală aplicabile pentru
nerespectarea obligațiilor de mediu, în Capitolul XV.
Ordonanța stabilește de asemenea:
- principiile specifice pe care se bazează la emiterea normelor și care guvernează
protecția mediului (art.3),
- strategiile avute în vedere la structurarea obligațiilor de mediu (art.3),
- modalitățile de implementare a principiilor și a elementelor strategice (art.4) și
- sensul termenilor și expresiilor utilizate în cuprinsul său (art.2).

3.3.3. Reglementări orizontale

Studiind ordonanța, observăm că fiecărui capitol îi sunt alocate, în medie, un
număr de 5 articole (excepție capitolul II și capitolul X). Astfel, capătă o deosebită
relevanță reglementările orizontale care, punând în aplicare prevederile constituționale
și ale ordonanței, detaliază regimul juridic al fiecărui domeniu de reglementare a
ordonanței.
Deoarece fiecare dintre aspectele tratate de cele XV din XVI capitole ale ordonanței
(capitolul XVI fiind destinat dispozițiilor tranzitorii) vor face subiectul unui capitol al
prezentului curs universitar, iar în cadrul acestora vor fi prezentate principalele
reglementări orizontale, acum amintim cronologic doar actele normative principale care
sunt incidente acestora:
- Legea 107 din 1996 privind protecția apelor (capitolul IX),
- Legea nr. 111 din 1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare
(capitolul VII),
- Ordonanţă de Urgenţă nr. 43 din 2007 privind introducerea deliberată în mediu şi
introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic (Capitolul VI),
- Ordonanţă de Urgenţă 57 din 2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice (capitolul VIII),
- Ordonanţă de Urgenţă nr. 68 din 2007 privind răspunderea de mediu cu referire
la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului (capitolul XV),
- Legea 46 din 2008 - Codul silvic, pentru o parte a ecosistemelor terestre din
capitolul XI. Partea de protecția a solului, subsolului din Capitolul XI nu are
reglementare specifică, protecția acestora făcându-se prin reglementări conexe
care vizează activitățile agricole, industriale și cele care vizează protecția apelor.
- Legea 104 din 2011 privind calitatea aerului înconjurător (capitolul X)
- Ordonanța de urgență 92 din 2021 privind regimul deșeurilor (capitolul IV),
 -Legea 292 din 2018 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi
private asupra mediului, Hotărârea nr. 1.076 din 8 iulie 2004 privind stabilirea
procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe, Ordinul
MMDR nr. 1.798 din 19 noiembrie 2007 pentru aprobarea Procedurii de emitere
a autorizaţiei de mediu; Ordinul MMP nr. 19 din 13 ianuarie 2010 pentru
aprobarea Ghidului metodologic privind evaluarea adecvată a efectelor potențiale
ale planurilor sau proiectelor asupra ariilor naturale protejate de interes
comunitar, ș.a., pentru Capitolul II- Acte de reglementare.
Menționăm că, la oricare dintre capitole se pot adăuga o serie de regulamente și
decizii ale Uniunii Europene și de reglementări cu caracter internațional.
Specific pentru capitolul III - Regimul substanțelor și preparatelor periculoase, și
capitolul V - Regimul îngrășămintelor chimice și al produselor de protecție a plantelor,
datorită periculozității deosebite a acestora asupra mediului, normele aplicabile au ca
sursă regulamentele Uniunii Europene și dispozițiile tratatelor, convențiilor și
acordurilor internaționale. Există norme și la nivel național, dar acestea de obicei
identifică modalitățile concrete de aplicare a prevederilor anterior menționate.

3.3.4. Reglementări conexe

În afara reglementărilor care au ca obiect specific protecția mediului, sunt
incidente o serie de alte reglementări care completează tabloul obligațiilor de mediu.
Dintre acestea amintim doar Codul administrativ, care dezvoltă obligațiile autorităților
publice privind protecția mediului și Legea nr. 50 din 1991 privind autorizarea executării
lucrărilor de construcții.
Răspunderea pentru faptele ilicite de mediu care se înscriu în categoria
contravențiilor se întregește cu prevederile Ordonanței nr. 2 din 2001 privind regimul
juridic al contravențiilor iar cea pentru faptele ilicite de mediu care se înscriu în categoria
infracțiunilor se întregește cu prevederile Codului penal, ambele acte normative amintite
conținând normele cadru pentru fiecare dintre răspunderi.

4. Legăturile dreptului mediului cu alte ramuri de drept

Așa cum arată profesorul Mircea Duțu25 mediul nu cunoaște frontiere, astfel încât
nici ramura de drept chemată să apere mediul nu este cantonată în limite rigide ci, din
contră, ea se regăsește atât în ramurile aparținând dreptului privat (dreptul civil, dreptul
agrar, protecția consumatorilor), cât şi în cele aparținând dreptului public (dreptul
constituțional, dreptul penal sau dreptul administrativ). Suntem de acord astfel că,
această ramură de drept nu este atât o ramură de răspântie, de graniță între diferite alte
ramuri de drept, ci este o ramură globalizantă, ale cărei norme se regăsesc în alte ramuri
de drept26.
Legăturile dreptului mediului sunt în primul rând cu Dreptul constituțional,

25 Duţu, M. (2007). Tratat de dreptul mediului, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 142
26 Duşcă, A. I. (2014). Dreptul mediului, Ed. a 2-a, rev., Editura Universul Juridic, Bucureşti
deoarece protecția mediului este reglementată în primul rând prin prevederile art. 35 și
44 din Constituție. Reglementarea dreptului la un mediu sănătos, face legătura inclusiv
cu disciplinele de drept care tratează drepturile omului.
Dreptul mediului și Dreptul administrativ sunt strâns legate prin reglementarea
de către Codul administrativ a obligațiilor autorităților publice locale în domeniul
mediului (pentru consiliul local - art. 129 și pentru primari - art.155), alături de
reglementările privind dreptul de proprietate publică care vizează apa, resursele solului
și subsolului și ariile naturale protejate. Dar poate cea mai importantă legătură este dată
de faptul că actele de avizare a activităților, din punct de vedere al mediului, sunt acte
administrative și deci supuse regimului Dreptului administrativ.
Și Dreptului civil îi sunt recunoscute legăturile cu Dreptul mediului. Acesta „poate
acționa în trei moduri distincte: poate facilita acordurile de protecție a mediului, poate
acorda drepturi de prevenire sau de a cere compensații pentru daunele mediului și poate
refuza să faciliteze acordurile care dăunează mediului. De asemenea, dreptului civil îi sunt
specifice prevederile privind prejudiciile de mediu, condițiile de răspundere,
cauzalitatea, remediile, problemele speciale ale litigiilor legate de schimbările climatice
și refuzul de a pune în aplicare acordurile care prejudiciază mediului”27.
În cazul în care faptele ilicite se înscriu în zona faptelor contravenționale sau
penale, Dreptul mediului este legat de Dreptul contravențional și Dreptul penal.
O strânsă legătură o are Dreptul mediului cu Dreptul urbanismului, mai ales că în
cadrul Capitolul XII Protecția așezărilor umane din Ordonanța de Urgență 195 din 2005,
articolele acestuia fac trimitere constantă la elaborarea planurilor de urbanism și
amenajarea teritoriului.
Dreptul protecției consumatorului, prin abordări contemporane, vizează cerințe
de protecție a mediului în respectarea dreptului consumatorului la integritatea sănătății
sale și a intereselor financiare atunci când achiziționează un bun pe baza criteriilor
specifice de protecție a mediului.
După cum se poate observa, urmare a faptului că cerințele de mediu se regăsesc în
toate aspectele vieții noastre, pot fi stabilite legături cu majoritatea ramurilor de drept.

5. Specificul normelor de dreptul mediului

Și normelor de dreptul mediului li se aplică elementele de teorie generală a

dreptului, prin care se definește norma juridică, se arată trăsăturile 28 și elementele
constitutive ale acesteia (ipoteză, dispoziție, sancțiune) și se realizează, în funcție de
diferite criterii specifice, clasificarea normelor 29.

27 Howarth, D. (2019). 'Environmental Law and Private Law', in Emma Lees, and Jorge E. Viñuales (eds), The
Oxford Handbook of Comparative Environmental Law, Oxford Handbooks ; online edn, Oxford Academic, 2
July 2019),
https://doi.org/10.1093/law/9780198790952.003.0048, accessed 18 Jan. 2023.
28 Norma juridică este generală și impersonală, are caracter obligatoriu și prezintă o anume tipicitate. La

acesta se poate adăuga faptul că norma este publică și vizează exteriorizarea conștiinței. A se vedea Dogaru,
I., D.C. Dănișor, Gh. Dănișor. (1999). Teoria generală a dreptului. Ed. Științifică, București, pp. 236-239.
29 Idem, pp. 240-245.
 Însă, se constată un specific aparte al normelor de dreptul mediului, care a fost
descris în literatura de specialitate ca fiind un curent prin care se respectă standarde
tehnice la crearea prevederilor legale, ceea ce a fost apreciat ca fiind „un semn pozitiv al
încorporării cunoștințelor de specialitate în procedura legislativă” 30. În aceeași idee,
profesorul Duțu arată că majoritatea normelor de dreptul mediului sunt „norme tehnice
sancţionate pe cale juridică, stabilind termene şi modalităţi stricte de realizare a unor
obiective precis definite, prescriind conduite şi atitudini bine conturate, capabile să
permită o acţiune de valorificare raţională, corespunzătoare a naturii” 31.
Vorbindu-se despre tendința de tehnicitate a normelor juridice se arată că
„presiunea de a se conforma comportamentul la normele dezvoltate nu ca lege, ci ca
standarde tehnice poate funcționa ca o formă de constrângere, [dar] ... autoritățile de
reglementare și instanțele trebuie să lucreze pentru a identifica modalități de gestionare
a interfeței dintre lege și normele tehnice care păstrează eficiența instituțiilor juridice,
valorificând în același timp puterea inovației tehnologice în interesul public” 32.
Tehnicitatea normelor de dreptul mediului se datorează în primul rând evoluției
științifice și tehnologice în cunoașterea efectelor negative ale poluanților asupra
mediului.
Se arată în literatura de specialitate că normelor tehnice sunt incluse în marea
familie a normelor alternative sau că aparțin marii familii a normelor informale 33.
Practic, tehnicitatea normelor de dreptul mediului se regăsește în dispoziția
normei, subiectele raportului juridic guvernat de aceea normă trebuind să își conformeze
comportamentul (acțiunea de urmat sau inacțiunea la care este obligat) la conținutul
tehnic al dispoziției. Așa cum se arată în literatura de specialitate, „ele rămân în ultimă
instanţă norme de drept cu un conţinut special. „Tehnicitatea“ dreptului mediului
favorizează unificarea şi uniformizarea reglementărilor în materie, prin armonizarea
legislaţiilor naţionale şi adoptarea unor documente internaţionale globale”34.
Achiesăm ideii de clasificare a normelor de mediu, din punct de vedere al
obiectului tehnicității lor, în patru tipuri: norme de calitate a mediului, norme de emisie,
norme de procedeu și norme de produs35, arătând că toate aceste norme sunt norme de
rezultat, neîndeplinirea prescripțiilor constituind o faptă ilicită.
Normele de calitate: „de calitate” este una din expresiile cele mai utilizate
asociată fie termenului general de mediu, fie unuia din factorii acestuia (apă, aer, sol) și
reprezintă, de obicei, identitatea dintre cerințele tehnice teoretice și cele reale ale
mediului, în oricare dintre componentele sale. Se arată în Legea 107 din 1996 că valori
standard privind calitatea mediului reprezintă „concentrația unui anumit poluant sau a

30 Strecker, A. (1979). Legal problems encountered in the correlation of legal norms with technical
standards. In Technical standardization and law. Germany: Beuth, p. 43-58.
31 Duțu, M. (1998). Dreptul mediului. Tratat. Volumul I. Editura Economică, p. 255.
32 Winn, J. K. (2002). Emerging Issues in Electronic Contracting, Technical Standards and Law Reform. Unif.

L. Rev. ns, 7, 699

33 Sassi, K. (2021). The Recognition of Technical Standards as Informal Norms: Sources of Justice?. Lex

Electronica, 26, 42.

34 Duțu, M. (1998). Dreptul mediului. Tratat. Volumul I. Editura Economică, p. 253
35 Duțu, M. (2022). Dreptul mediului și al climei. Volumul I, Partea generală. Ed. Universul Juridic, București,

p. 289;
unui grup de poluanți în apă, sediment sau biotă care nu trebuie să fie depășită pentru
protecția sănătății umane și a mediului” 36. Prin urmare, normele tehnice de calitate a
mediului prescriu o cantitate sau un procent maxim admisibil sau minim necesar37
pentru a fi îndeplinite condițiile pentru clasificarea „de calitate” 38. Starea calitativă
determină și starea ecologică a acelui factor de mediu. De exemplu pc. 60 din anexa 1 la
Legea 107 din 1996 arată că „starea ecologică a apelor de suprafață este starea de calitate
exprimată prin structura și funcționarea ecosistemelor acvatice din apele de suprafață,
clasificată în funcție de elementele biologice, chimice și hidromorfologice caracteristice”.
Poluarea mediului se realizează, în principal, prin emisia de poluanți în mediile
receptoare: aer, apă, sol. Protecția mediului împotriva poluării vizează inclusiv
interzicerea sau reducerea emisiilor de anumiți poluanți. Normele care reglementează
astfel de conduite pot fi numite norme de emisie, „lăsând poluatorului libertatea de
alegere a mijloacelor pentru a se conforma exigenţelor date” 39. Exemplificarea cea mai la
îndemână o reprezintă Legea 104 din 2011 privind calitatea aerului înconjurător, care
reglementează protecția aerului prin poluare datorată emisiilor fugitive, emisiilor din
surse fixe, emisiilor din surse mobile de poluare sau emisii din surse difuze de poluare.
Lista poluanților aerului, concentrațiile acestora și metodele de evaluare a concentrațiilor
se regăsesc în anexele la lege. Aplicativ, norme de emisie regăsim și în Legea nr. 188/2018
privind limitarea emisiilor în aer ale anumitor poluanți proveniți de la instalații medii de
ardere care „stabilește normele pentru controlul emisiilor în aer de dioxid de sulf (SO_2),
oxizi de azot (NOx) și pulberi, provenite de la instalațiile medii de ardere, în scopul
reducerii emisiilor în aer și a riscurilor potențiale pentru sănătatea umană și pentru
mediu, precum și normele pentru monitorizarea emisiilor de monoxid de carbon (CO)”40.
Normele de procedeu, au fost definite ca fiind normele „care enunţă un anumit
număr de specificaţii cărora trebuie să le corespundă instalaţiile fixe; acestea stabilesc
obligaţii de mijloc şi nu lasă poluatorului libera alegere a tehnicilor prin care înţelege să
reducă emisiile”41. Cele mai întâlnite norme de procedeu le regăsim în legislația care
vizează activitățile economice mari poluatoare. Legea 278 din 2013 privind emisiile

36 Legea 107 din 1996 a apelor. Publicată în M.O. nr. 244 din 8 octombrie 1996
37 Legea 458 din 2002 pricind calitatea apei potabile. Republicată în M.O. nr. 875 din 12 decembrie 2011.
38 Un exemplu util pentru înțelegerea părții teoretice anterior explicate îl constituie prevederile punctului

63 din anexa 1 la Legea 107 din 1996 a apelor care arată că o starea bună (calitativă, n.n.) a apelor de
suprafață este starea atinsă de un corp de apă de suprafață atunci când, atât starea sa ecologică cât și starea
chimică sunt "bune"; starea chimică bună a apelor de suprafață reprezintă starea chimică necesară pentru
atingerea obiectivelor de mediu specifice pentru corpurile de apă de suprafață, stabilite la art. 2^1 alin. (1)
lit. a)-d), respectiv starea chimică bună atinsă de un corp de apă de suprafață pentru care concentrațiile
poluanților nu depășesc valorile standard privind calitatea mediului prevăzute la art. 17, precum și în
Hotărârea Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptată a evacuărilor,
emisiilor și pierderilor de substanțe prioritar periculoase, cu modificările și completările ulterioare, și în
Ordinul MMGA nr. 161/2006 pentru aprobarea Normativului privind clasificarea calității apelor de
suprafață în vederea stabilirii stării ecologice a corpurilor de apă (pc. 62);
39 Duțu, M. (2022). op.cit., p. 289.
40 Art. 1 din Legea nr. 188/2018 privind limitarea emisiilor în aer ale anumitor poluanți proveniți de la

instalații medii de ardere. Publicată în M.O. nr. 640 din 23 iulie 2018.
41 Duțu, M. (2022). Dreptul mediului și al climei. Volumul I, Partea generală. Ed. Universul Juridic, București,

p. 289;
industriale42 reprezintă cel mai bun exemplu. Aceasta se adresează „activitățil[or]
industriale, stabilind condițiile pentru prevenirea sau, în cazul în care nu este posibil,
pentru reducerea emisiilor în aer, apă și sol, precum și pentru prevenirea generării
deșeurilor, astfel încât să se atingă un nivel ridicat de protecție a mediului, considerat în
întregul său”43. Legea face trimitere la cele mai bune tehnici disponibile, (Best Available
Techniques – BAT), tehnici care prezintă „stadiul de dezvoltare cel mai eficient și avansat
înregistrat în dezvoltarea unei activități și a modurilor de exploatare, care demonstrează
posibilitatea practică a tehnicilor specifice de a constitui referința pentru stabilirea
valorilor-limită de emisie și a altor condiții de autorizare, în scopul prevenirii poluării,
iar, în cazul în care nu este posibil, pentru a reduce, în ansamblu, emisiile și impactul
asupra mediului în întregul său” (art. 3 lit.j).
Finalitatea protecției mediului nu ar fi atinsă dacă nu am avea și norme de produs.
Acest tip de norme vizează protecția mediului impunând ca produsele finale să
îndeplinească anumite cerințe cum ar fi:
- cerințe de compoziție: un exemplu este cel al interzicerii produselor care conțin
mercur44 sau al limitării de substanțe periculoase în echipamente electrice și
electronice45;
- cerințe de biodegradabilitate, cerințe care vizează spre exemplu ambalajele de
plastic de tip pungă, introduse prin Legea 87 din 2018 care a modificat Legea 249 din
2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje 46.
- cerințe de calitate și emisii la funcționare. Aplicarea cerințelor de produs în ceea
ce privește emisiile de poluanți o regăsim, spre exemplu, în legislația privind producerea
motoarelor autovehiculelor, conform Regulamentul (UE) 631 din 2019 de stabilire a
standardelor de performanță privind emisiile de CO2 pentru autoturismele noi și pentru
vehiculele utilitare ușoare noi47.
- cerințe de reutilizare, care se adresează de obicei ambalajelor produselor,
prevăzute tot în Legea 249 din 2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor și a
deșeurilor de ambalaje.

42 Legea nr. 278 din 24 octombrie 2013 privind emisiile industriale. Publicată în M.O. nr. 671 din 1
noiembrie 2013.
43 Art. 1 din Legea nr. 278 din 24 octombrie 2013.
44 Începând cu 1 iulie 2018, amalgamul de mercur nu se mai poate utiliza pentru plombarea dinților de

lapte, în tratamentul dentar al copiilor sub 15 ani și pentru femeile însărcinate sau care alăptează, conform
Regulamentului (UE) 2017/852 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 mai 2017 privind
mercurul și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1102/2008, publicat în JO L 137, 24.5.2017, p. 1-21.
45 Hotărârea Guvernului nr. 322/2013 privind restricţiile de utilizare a anumitor substanţe periculoase în

echipamentele electrice şi electronice. Publicată în M.O. nr. 348 din 13 iunie 2013.
46 Legea 249 din 2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje.

Publicată în M.O. nr. 809 din 30 octombrie 2015.

47 Regulamentul (UE) 2019/631 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 aprilie 2019 de stabilire

a standardelor de performanță privind emisiile de CO2 pentru autoturismele noi și pentru vehiculele
utilitare ușoare noi și de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 443/2009 și (UE) nr. 510/2011
 Exemplificările minime anterioare susțin afirmația conform căreia forța
obligatorie a valorilor limită privind emisiile și a descrierilor proceselor tehnice este
dependentă de natura juridică a normelor tehnice48.

6. Raportul juridic de dreptul mediului

Amintim că prin raport juridic se înțelege un raport social reglementat de norma

de drept, iar premisele existenței acestuia sunt existența unei norme juridice în vigoare,
subiectele de drept și faptele juridice. Structural, raportul juridic are subiecte, conținut și
obiect.
Pornind de la modalitățile de protecție ale mediului, putem clasifica raporturile
juridice de dreptul mediului în raporturi juridice care vizează:
- prevenirea poluarea mediului,
- menținerea calității mediului,
- îmbunătățirea și refacerea condițiilor de mediu
- sancționarea faptelor ilicite de dreptul mediului.
Reamintim că art. 35 din Constituția României stipulează că îndatorirea de a
proteja şi a ameliora mediul înconjurător aparține persoanelor fizice şi juridice și arătăm
că la art. 6 din Ordonanța de Urgență nr. 195 din 2005 se precizează că „protecția
mediului constituie obligația și responsabilitatea autorităților administrației publice
centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice.” Prin urmare, subiect
al raportului juridic de dreptul mediului îl poate avea orice persoană fizică și juridică,
inclusiv autoritățile statului.
Conținutul raportului juridic de dreptul mediului este subsumat drepturilor și
obligațiilor ce le revin subiectelor, în baza dispozițiilor normelor juridice de dreptul
mediului, mai precis în posibilitățile juridice ale unor acțiuni şi în îndatoririle juridice
corelative.
Obiectul raportului juridic de dreptul mediului este dat de conduita (acțiunile sau
inacțiunile) subiecților raportului juridic de dreptul mediului. Posibilitatea şi îndatorirea
unei conduite, ceea ce reprezintă conținutul raportului juridic, nu trebuie confundate cu
însăși conduita efectivă părților.

7. Principii specifice dreptului mediului

La modul general, principii de drept „sunt acele idei generale, postulate

călăuzitoare sau percepte directoare care orientează elaborarea și aplicarea normelor
juridice într-o ramură de drept sau la nivelul întregului sistem de drept. Ele au forța și
semnificația unor norme superioare, generale, ce pot fi formulate în textele actelor
normative (...) sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale

48Sassi, K. (2021). The Recognition of Technical Standards as Informal Norms: Sources of Justice?. Lex
Electronica, 26, 42.
promovate”49. Pe lângă principiile generale ale dreptului, fiecare ramură de drept
cunoaște principii specifice. Sursa principiilor de dreptul mediului se poate regăsi în acte
normative internaționale, acte ale Uniunii Europene și acte naționale, ceea ce le clasifică
în principii internaționale, unionale și naționale.
Principalele principii specifice dreptului mediului sunt: principiul precauției,
principiul prevenirii, principiul poluatorul plătește, principiul dezvoltării durabile.
Aceste principii, așa cum frumos au afirmat unii autori 50, „sunt normative în raport cu
realitatea”, asigurând unitatea și aducând coerență.
Tratarea acestor principii va fi una sumară, deoarece fiecare în sine pot constitui
subiect principal al unui capitol distinct în studiului privind protecția mediului. Totuși,
principiul dezvoltării durabile va face subiectul unui capitol al părții speciale, capitol
destinat specific Agendei Dezvoltării Durabile, obiectivelor și țintelor acesteia.
Dacă la nivel internațional principiile anterior enumerate se regăsesc enunțate în
diferite documente, la nivelul Uniunii Europene, principiile de dreptul mediului se
regăsesc în art. 191 alin.(2) din TFUE, care arată că „Politica Uniunii în domeniul mediului
urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din
diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauției și acțiunii
preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului
și pe principiul „poluatorul plătește„”. Aceste principii se regăsesc ulterior în
regulamentele, directivele și deciziile Uniunii dar mai ales în politicile privind protecția
mediului și cele conexe acesteia.
La nivel național, le regăsim enunțate în art. 3 al Ordonanței de Urgență nr. 195 din
2005. Articolul stabilește care sunt principiile și elementele strategice ce stau la baza
reglementării, și anume:
a) principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale.
b) principiul precauției în luarea deciziei;
c) principiul acțiunii preventive;
d) principiul reținerii poluanților la sursă;
e) principiul "poluatorul plătește";
f) principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la
justiție în probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului.

La nivel internațional, principiul precauției este amintit, pentru prima oară în

Declarația ministerială a celei de-a doua conferințe internaționale privind protecția Mării
Nordului din 1987, dar este reluat cu mai mare precizie în Declarația ministerială a celei
de-a treia conferințe internaționale privind protecția Mării Nordului din 1990 care arată

49 Craiovan. I., (2009). Teoria generală a dreptului. Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Brașov, p. 137.
50 Dogaru, I., D.C. Dănișor, Gh. Dănișor. (1999). Teoria generală a dreptului. Ed. Științifică, București, p. 149.
că părțile trebuie să aplice principiul precauției, „adică să ia măsuri pentru a evita efectele
potențial dăunătoare ale substanțelor care sunt persistente, toxice și susceptibile de a se
bioacumula chiar și în cazul în care nu există dovezi științifice care să demonstreze o
legătură cauzală între emisii și efecte” 51. Mai mult, Declarația arată la punctul 25 că
„aplicarea principiului precauției necesită aplicarea celei mai bune tehnologii disponibile
pentru a minimiza deversările de deșeuri și reziduuri”.
Declarația de Rio din 1992 este cel de al doilea document internațional care
amintește acest principiu. În cadrul Declarației, se arată că statele trebuie să aplice la
scară largă acest principiu pentru a proteja mediul înconjurător, și că „în cazul în care
există amenințări cu daune grave sau ireversibile, lipsa certitudinii științifice depline nu
trebuie utilizată ca motiv pentru amânarea măsurilor pentru prevenirea degradării
mediului”52.
Principiul precauției este deci „o abordare a gestionării riscurilor în baza căreia,
dacă există posibilitatea ca o anumită politică sau acțiune să dăuneze publicului sau
mediului înconjurător și dacă nu există încă un consens științific cu privire la această
problemă, trebuie să nu se dea curs politicii sau acțiunii în cauză. Cu toate acestea, politica
sau acțiunea poate fi revizuită atunci când devin disponibile mai multe informații
științifice”53. Aplicarea practică a acestui principiu se regăsește în analiza
riscurilor efectuată anterior fazei de luare a deciziei. O comunicare din 2000 a Comisiei
arată că „problema când și cum să se folosească principiul precauției, atât în cadrul
Uniunii Europene, cât și la nivel internațional, dă naștere a multor dezbateri și a opiniilor
mixte, și uneori contradictorii” 54. Un astfel de caz este cel al interpretări prevederilor art.
6 alin. (2) din Directiva Habitate55, situație în care s-a arătat că garanțiile prevăzute la
articolul 6 alineatul (3) sunt declanșate nu de o certitudine, ci de o probabilitate de
apariție a unor efecte semnificative, în conformitate cu principiul precauției56.
Se mai arată în literatura de specialitate că „principiul precauției este suficient de
vag pentru a fi recunoscut de toate guvernele, indiferent de cât de bine protejează
mediul”57 dar și că este „un principiu călăuzitor. Scopul său este de a încuraja – poate

51 Ministerial Declaration of the Third International Conference on the Protection of the North Sea, The
Hague, 8 March 1990. https://www.ospar.org/site/assets/files/1239/3nsc-1990-hague_declaration.pdf,
Principiul 15.
52 Declarația de la Rio, 1992.
https://www.un.org/en/development/desa/population/migration/generalassembly/docs/globalcompa
ct/A_CONF.151_26_Vol.I_Declaration.pdf
53 https://eur-lex.europa.eu/RO/legal-content/glossary/precautionary-principle.html
54 Communication from the Commission on the precautionary principle. COM/2000/0001 final
55 Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor

de faună și floră sălbatică. Publicată în JO L 206, 22.7.1992, p. 7-50.

56 Comisia Europeană, Informare - Gestionarea siturilor Natura 2000 — Dispozițiile articolului 6 din

Directiva 92/43/CEE (Directiva Habitate). Publicat în JO C 33, 25.1.2019, p. 1-62.

57 Jordan, A. & O’Riordan, T. (1999). The precautionary principle in contemporary environmental policy

and politics, pp. 15–35 în Raffensberger, T & Tickner, J. (1999). Protecting Public Health and the
Environment: Implementing the Precautionary Principle. Washington, D.C.: Island Press.
chiar să oblige – factorii de decizie să ia în considerare efectele nocive probabile ale
activităților lor asupra mediului înainte de a desfășura acele activități” 58.
Principiul acțiunii preventive, sau principiul prevenirii se referă astfel la
măsurile anticipative care vizează evitarea poluării mediului înainte ca aceasta să apară,
în condițiile în care există certitudinea că acest efect poate apărea. Literatura de
specialitate59 susține că principiul acțiunii preventive reflectă ideea că protecția mediului
este cel mai bine realizată, în primul rând, prin prevenirea daunelor aduse mediului,
decât prin încercarea de a remedia sau de a compensa astfel de daune după ce a avut loc,
considerându-l principiul de aur al protecției mediului60.
Dintre documentele internaționale care face referire la acest principiu amintim
Convenţia din 1972 privind prevenirea poluării mediului marin prin descărcarea
deşeurilor şi altor materiale și Convenția internațională din 1973 pentru prevenirea
poluării de către nave, Convenția de la Viena privind protecția stratului de ozon din
22 martie 1985, Protocolul de la Montreal privind substanțele care epuizează stratul de
ozon adoptat la 16 septembrie 1987 ș.a.
La nivelul Uniunii Europene, principiul prevenirii poluării, este amintit în cadrul
majorității documentelor de politică și a strategiilor de mediu, dar și în unele acte, dintre
care amintim:
- Directiva 75 din 2010, unde la punctul 2 al preambulului se arată că „necesar să se
stabilească un cadru general pentru controlul principalelor activități industriale,
acordând prioritate intervențiilor la sursă, asigurând o gestionare prudentă a resurselor
naturale și ținând seama, atunci când este necesar, de situația economică și de
caracteristicile locale specifice ale locului unde se desfășoară activitatea industrială” 61.
- Interpretarea aplicării art. 6 alin. (2) din Directiva Habitate, considerându-se ca
punct de plecare principiul prevenirii în clarificarea cuvintelor „a evita” și „ar putea fi
relevante” din cadrul articolului, subliniindu-se caracterul anticipativ al măsurilor care
urmează să fie luate și faptul că nu este acceptabil să se aștepte deteriorarea sau
perturbarea înainte de a lua măsuri62.

58 Cameron, J., & Abouchar, J. (1991). Theprecautionary principle: a fundamental principle of law and policy
for the protection of the global environment. BC Int'l & Comp. L. Rev., 14, 1.
59 Hunter, D., J. Salzman and D. Zaelke (1998), International Environmental Law and Policy, New York:

Foundation Press.
Sunstein, C.R. (2001), ‘The Laws of Fear’, Chicago John M. Olin Law and Economic Working Paper, No.
128.
Wibisana, A. G. (2006). Three principles of environmental law: The polluter-pays principle, the principle
of prevention, and the precautionary principle. Environmental Law in Development–Lessons from the
Indonesian Experience, 24-76.
Se arată că ”dreptul mediului are particularitatea de a avea un scop preventiv și unul reparator”
Meclejan-Stârc, F. (2022). Manual de dreptul mediului. Dezbateri doctrinare și cauze de referință. Ed. C.H.
Beck, București, p. 3.
60 Naik, G. D. (2020). Leslie-Anne Duvic-Paoli, The Prevention Principle in International Environmental

Law. Yearbook of International Environmental Law. doi:10.1093/yiel/yvz068

61 Directiva 2010/75/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010 privind emisiile

industriale (prevenirea și controlul integrat al poluării). Publicată în JO L 334, 17.12.2010, p. 17-119

62 Comisia Europeană, Informare - Gestionarea siturilor Natura 2000 — Dispozițiile articolului 6 din

Directiva 92/43/CEE (Directiva Habitate). Publicat în JO C 33, 25.1.2019, p. 1-62.

 La nivel național, România, în aplicarea principiului prevenirii, a introdus o taxă în
sistem de plată în funcție de cantitatea de deșeuri generată (taxă numită „plătești cât
arunci”), care se calculează pe baza greutății sau al volumului de deșeuri generate de
gospodării și întreprinderi și colectate de autoritățile de colectare a deșeurilor63.
Principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului este
un principiu de asemenea amintit în toate programele de acțiune de mediu ale Uniunii și
în special în politicile privind protecția apelor și a mediului marin.
În Comunicarea Comisiei64 din 2021, se arată că „Este timpul să se „inverseze
piramida” de acțiune și să se regândească modul în care sunt concepute, produse, livrate,
executate și/sau utilizate și eliminate produsele și serviciile. Aceasta înseamnă că, în
primul rând, poluarea ar trebui prevenită la sursă. În cazul în care prevenirea completă a
poluării de la bun început nu este posibilă (încă), poluarea ar trebui redusă la minimum.
În cele din urmă, atunci când poluarea a avut loc, aceasta ar trebui remediată, iar daunele
aferente ar trebui compensate” și de aceea „politicile UE în domeniul mediului ar trebui
să se bazeze pe principiul precauției și al luării de măsuri de prevenire, pe principiul
acordării de prioritate remedierii la sursă a prejudiciilor aduse mediului, precum și pe
principiul „poluatorul plătește„”.
Directiva 35 din 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură
cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului65 este principalul act normativ al
Uniunii care reglementează principiul poluatorul plătește. Această directivă are ca
obiect stabilirea unui cadru de răspundere pentru daunele aduse mediului întemeiat
pe principiul „poluatorul plătește” (art.1). Astfel în conformitate cu acest principiu, „un
operator care cauzează o daună gravă mediului sau este sursa unei amenințări iminente
de producere a unei asemenea daune ar trebui să suporte, în principiu, costurile legate
de măsurile de prevenire sau de reparare necesare. În cazurile în care o autoritate
competentă acționează, ea însăși sau prin intermediul unui terț, în locul unui operator,
această autoritate ar trebui să se asigure că cheltuielile pe care le-a suportat vor fi
recuperate de la operator. De asemenea, operatorii ar trebui să suporte, în ultimă
instanță, costul evaluării daunelor aduse mediului și, după caz, al evaluării amenințării
iminente de producere a unor asemenea daune” 66.
Trimiteri la aplicarea principiului „poluatorul plătește”, le regăsim în diferite acte
ale Uniunii, dintre care amintim: Directiva 62 din 2004 care arată că în baza acestui
principiu, operatorii economici trebuie să accepte responsabilitatea de mediu ce le revine

63 Art. 17,alin.(5), lit.h) din Ordonanța de Urgență 92 din 2021 privind regimul deșeurilor. Publicată în M.O.
nr. 820 din 26 august 2021.
64 Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și

Comitetul Regiunilor: Calea către o planetă sănătoasă pentru toți Plan de acțiune al UE: „Către reducerea la
zero a poluării aerului, apei și solului”. COM/2021/400 final.
65 Directiva 35/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea

pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului. Publicată în JO
L 143, 30.4.2004, pp. 56-75.
66 Punctul 18 din preambulul directivei.
pentru acțiunile lor67 și Directiva 98 din 2008 privind deșeurile68 care reglementează
răspunderea extinsă a producătorilor, ca o componentă a responsabilității anterior
amintite.
Într-o Comunicare69 a Comisiei, principiul poluatorul plătește este invocat în
acțiunile-cheie ale Uniunii pentru obținerea de modele de afaceri și obiceiuri de consum
mai puțin poluante. Dar cel mai important aspect subliniat în cadrul Comunicării constă
în faptul că anunță că se vor „adopta recomandări cu privire la modul în care pot
fi promovate într-o mai mare măsură instrumentele și stimulentele relevante pentru o
mai bună punere în aplicare a principiului „poluatorul plătește” și va finaliza astfel
perioada de eliminare treptată a „poluării gratuite”” (pc.2.4. alin. 4).
Cu caracter de noutate avem un nou principiu introdus prin Regulamentul 852 din
2020 , care prin articolul 17 stabilește criterii tehnice de examinare detaliate și
70

calibrate pentru diferite activități economice din perspectiva evitării „prejudicierii în

mod semnificativ a obiectivelor de mediu”. În baza acestui nou principiu, „o activitate
economică nu ar trebui să se califice drept durabilă din punctul de vedere al mediului
dacă prejudiciile pe care le aduce mediului depășesc beneficiile pe care le generează” (pc.
40 din preambul).
Decizia 591 din 202271, introduce principiul „să ne gândim mai întâi la
durabilitate”, inclusiv integrând, atunci când este relevant, ODD-urile (art. 3 pc. d) alin.
iv) atunci când abordează instituirea cadrului pentru realizarea neutralității climatice.
Despre principiile dreptului mediului s-a afirmat că ele ies în evidență mai mult
decât în orice alt domeniu al dreptului72, pentru că găsindu-și originea în dreptul
internațional, este cunoscută dificila ajungere la un consens internațional, astfel încât
importanța acestora este evidentă, dar și că au fragmentat dreptul mediului73 prin
dispersarea lor într-un număr mare de astfel de acte internaționale.

8. Cadrul instituțional al protecției mediului

Nu se poate realiza o protecție eficientă a mediului dacă nu există instituții care să

și să asigure implementarea și respectarea politicilor și normele de protecție a mediului.
Am arătat că protecția mediului este de interes internațional, unional și național, astfel că

67 Preambulul Directiva 94/62/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 1994

privind ambalajele și deșeurile de ambalaje. Publicată în JO L 365, 31.12.1994, p. 10-23
68 Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile

și de abrogare a anumitor directive . Publicată în JO L 312, 22.11.2008, p. 3-30.

69 Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și

Comitetul Regiunilor: Calea către o planetă sănătoasă pentru toți Plan de acțiune al UE: „Către reducerea la
zero a poluării aerului, apei și solului”. COM/2021/400 final.
70 Regulamentul (UE) 2020/852 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iunie 2020 privind

instituirea unui cadru care să faciliteze investițiile durabile și de modificare a Regulamentului (UE)
2019/2008. Publicat în JO L 198, 22.6.2020, p. 13-43.
71 Decizia (UE) 2022/591 a Parlamentului European și a Consiliului din 6 aprilie 2022 privind un Program

general al Uniunii de acțiune pentru mediu până în 2030. Publicată în JO L 114, 12.4.2022, p. 22-36.
72 Meclejan-Stârc, F. (2022). Manual de dreptul mediului. Dezbateri doctrinare și cauze de referință. Ed. C.H.

Beck, București, p.91.

73 Idem.
la toate aceste trei nivele de reglementare există instituții care să vegheze la protecția
mediului și la implementarea și respectarea normelor.

-----------------------------------

9. Noțiunea de „aer curat” și „aer poluat”

Noțiunile de „aer curat” și „aer poluat” nu sunt ușor de definit și/sau explicat.
Totuși, percepția socială a noțiunilor are o importanță deosebită în desfășurarea unor
activități economice cum sunt: turismul, sănătatea (baze de tratament, ș.a.), dezvoltările
imobiliare, ș.a.
Nu există o definiție a aerului curat, pentru că există o dificultate majoră în a
ajunge la o viziune funcțională, în mare parte datorată faptului că:
- definirea aerului curat se bazează pe cuvântul „curat”, termen care este relativ și
poate avea conotații diferite,
- sunt incidente scările geografice74 si variabilitatea chimică atmosferică,
- întotdeauna există o „calitate a aerului de fond” descrisă prin starea chimică sau
starea atmosferei care definește zona geografică,
- ar trebui să reunească cele două viziuni importante, cea legislativă și cea științifică,
a chimiei atmosferei.
Există în literatura de specialitate o încercare a definirii aerului curat, ca fiind aerul
„care este în esență inodor, fără gust, arată limpede și nu are efecte adverse măsurabile
pe termen scurt sau lung asupra oamenilor, animalelor și mediului”, dar care este
completată cu precizarea că sunt exceptate „mirosurilor naturale, fără gust și fără ceață
vizibilă cauzată de om și care nu au o acumulare suficientă de constituenți pentru a
provoca efecte adverse măsurabile pe termen scurt sau lung asupra sănătății umane,
ecosistemului sau atmosferei globale” 75.
Legislația nu utilizează noțiunea de aer curat, ci pe cea de calitate a aerului. Legea
104/2011 privind calitatea aerului înconjurător 76, actul normativ cadru în ceea ce
privește protecția aerului în România la momentul redactării cursului, arată la art. 1 că
prin intermediul prevederilor sale se realizează „reglementarea măsurilor destinate
menținerii calității aerului înconjurător acolo unde aceasta corespunde obiectivelor
pentru calitatea aerului înconjurător stabilite prin prezenta lege și îmbunătățirea
acesteia în celelalte cazuri”. Prin urmare, un aer calitativ este cel care se încadrează în
limitele: concentrațiilor admise; pragurilor superioare și inferioare de evaluare;
valorilor-limită pentru protecția sănătății umane.

74 Trebuie amintit că Legea 104 din 2011 privind calitatea aerului înconjurător, definește aerul înconjurător

ca fiind aerul din troposferă (art. 3 lit.a), iar înălțimea troposferei, deasupra polilor, măsoară aproximativ
7 km, la Ecuator aproximativ 18 km, iar in zona temperata, în funcție de anotimp, variază in jurul a 13 km.
Sursă: http://meteoromania.net/node/56
75 Legge, A.H., T. Guidotti , M. English & H. S. Sandhu (1992) A Vision of Clean Air, Journal of the Air &

Waste Management Association, 42:7, 888-891, p.889, DOI: 10.1080/10473289.1992.10467038

76 Legea 104 din 2011 privind calitatea aerului înconjurător, M.O. nr. 452 din 28 iunie 2011, accesibilă la:

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/129642
 Astfel devine importantă și viziunea științelor exacte care ne arată care este
compoziția generală a aerului deoarece, pornind de la aceste informații, se stabilesc
concentrațiile și valorile limită ale componentelor unui aer calitativ sau poluat. Una dintre
cele mai cunoscute agenții ale Statelor Unite ale Americii, și anume Administrația
Națională Aeronautică și Spațială (NASA), arată că aerul „este un amestec de gaze diferite.
Aerul din atmosfera Pământului este format din aproximativ 78% azot și 21% oxigen.
Aerul are, de asemenea, cantități mici de alte gaze, cum ar fi dioxid de carbon, neon și
hidrogen”77 sau argon78. Pe lângă gaze, în aer se regăsesc în mod natural, normal, vapori
de apă, aceștia reprezentând între 0,1 % și 4 % din troposferă. Aerul mai cald conține de
obicei o cantitate mai mare de vapori de apă decât aerul mai rece 79.
Nici definirea aerului poluat nu este simplă. Deși se poate spune că poluarea
aerului a devenit o problemă o dată cu revoluția industrială, sursele de poluare și
poluarea aerului au existat din totdeauna.
O definiție a poluării atmosferice o regăsim în art. 1 al Convenției privind poluarea
atmosferică transfrontalieră pe distanțe lungi, încheiată la Geneva, la 13 noiembrie 1979,
care arată că „expresia poluare atmosferică desemnează introducerea în atmosferă de
către om, direct sau indirect, de substanțe sau energie care au o acțiune nocivă de natură
să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice și ecosistemelor, să
deterioreze bunurile materiale și să aducă atingere sau să păgubească valorile de
agrement și alte utilizări legitime ale mediului înconjurător, expresia "poluant
atmosferic" fiind înțeleasă în același sens” 80.
Definiția poluantului o regăsim atât în Ordonanța de Urgență nr. 195 din 2005
privind protecția mediului, cât și în Legea 104 din 2011 privind calitatea aerului
înconjurător, astfel:
- conform art. 2 pc.50 din Ordonanța de Urgență nr. 195 din 2005, poluant este
„orice substanță, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori
de energie, radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații care,
introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și
aduce daune bunurilor materiale”, iar
- conform art. 3 lit.b) din Legea 104 din 2011, poluant este „orice substanță
prezentă în aerul înconjurător și care poate avea efecte dăunătoare asupra sănătății
umane și/sau a mediului ca întreg”.
Prin urmare, nu orice introducere a unei substanțe în aerul înconjurător
presupune poluare, deoarece trebuie îndeplinită cumulativ și cea de a doua condiție, în
oricare dintre variantele sale, și anume de a avea un posibil efect dăunător asupra
sănătății umane și/sau a mediului ca întreg.

77 NASA, (2016). 10 interesting things about air. https://climate.nasa.gov/news/2491/10-interesting-

things-about-air/
78 AEM, (2013). Aerul pe care îl respirăm, p.1. https://www.eea.europa.eu/ro/semnale/semnale-de-

mediu-2013/articole/aerul-pe-care-il-respiram
79 Idem.
80 Convenției privind poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanțe lungi, încheiată la Geneva, la 13

noiembrie 1979, ratificată de România prin Legea 8 din 1991, accesibilă la:
https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/26813
 Se observă o diferență între definiții sub mai multe aspecte:
- un prim aspect este cel al cuprinderii mai largi a definiției date de Ordonanța de
Urgență nr. 195 din 2005 a ceea ce poate fi poluant și formele acestuia, comparativ cu
Legea 104 din 2011 care se oprește doar la noțiunea de „substanță” ;
- un al doilea aspect este dat de specificarea sau nu a modalității de ajungere a
poluantului în mediul receptor, sens în care Ordonanța de Urgență nr. 195 din 2005 arată
că poluantul trebuie introdus în mediu, spre deosebire de Legea 104 din 2011 care spune
că poluantul este o substanță prezentă în aer, și
- un ultim aspect este dat de diferența dintre efectul negativ pe care trebuie să îl
determine poluantul.
Pentru că Legea 104 din 2011 este actul normativ care reglementează în mod
specific calitatea aerului înconjurător, definiția dată de aceasta trebuie să aibă prioritate,
însă, ar fi de dorit o armonizare a definițiilor, astfel ca între definițiile date de Ordonanța
de Urgență nr. 195 din 2005 și toate celelalte definiții existente în actele normative
orizontale să existe o coerență.
Pornind de la definiția poluantului din Legea 104 din 2011, trebuie să facem
diferența dintre poluarea aerului și disconfortul olfactiv. Recent, Ordonanța de Urgență
nr. 195 din 2005 a fost modificată în sensul introducerii noțiunii de disconfort olfactiv,
definit ca fiind „efectul generat de o activitate care poate avea impact asupra stării de
sănătate a populației și a mediului, care se percepe subiectiv pe diferite scale de mirosuri
sau se cuantifică obiectiv conform standardelor naționale, europene și internaționale în
vigoare”81. Disconfortul olfactiv nu reprezintă poluare în sensul Legii 104 din 2011
deoarece, în cazul în care „autoritatea publică centrală pentru sănătate, prin structurile
subordonate, constată existența unei legături de cauzalitate între disconfortul olfactiv și
starea de sănătate a populației, notifică autoritatea competentă pentru protecția mediului
responsabilă cu emiterea actelor de reglementare în domeniul protecției mediului pentru
reexaminarea și actualizarea respectivelor acte” (OUG 195/2005, art. 64^6).
Dar nu toate situațiile de disconfort olfactiv reprezintă o încălcare a prevederilor
legale, fiind reglementate situații în care activitatea care le produce este permisă sau
chiar recomandată. Un exemplu poate fi cel al aplicării pe sol de îngrășăminte agricole
naturale, practică față de care Codului de Bune Practice Agricole arată că administrarea
lor este permisă în perioadele de fertilizare, în ciuda disconfortului olfactiv temporar,
fertilizarea organică fiind o practică recunoscută și recomandată la nivelul Uniunii
Europene82.
De asemenea, trebuie să precizăm că poluarea aerului poate produce și disconfort
olfactiv, situație în care deși este sesizată o posibilă faptă ilicită de producere a unui
disconfort olfactiv se poate constata săvârșirea faptei ilicite de poluare a aerului83.

81 Legea 123 din 10 iulie 2020 de modificare și completare a OUG 195 din 2005 privind protecția
mediului, M.O. 613 din 13 iulie 2020.
82 Codul de bune practici agricole din 2 martie 2021 pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați

proveniți din surse agricole, M.O. nr. 754 bis din 3 august 2021
83 Pentru exemplificarea didactică a noțiunilor prezentăm următoarea situație: Instituția Prefectului

Județul Prahova a emis la data de 23 februarie 2022 o informare de disconfort olfactiv în care se arată că
 10. Surse de poluare. Clasificări.

Poluarea aerului poate avea ca primă clasificare, în funcție de existența sau nu a

unei activități umane (titular de activitate), în:
- poluare din surse naturale și
- poluare din surse antropice.
Sursele naturale de poluare ale aerului au existat din totdeauna, acestea
concretizându-se în erupțiile vulcanice, deplasările particulelor de nisip ca urmare a
furtunilor din zonele deșertice, aprinderea naturală a pădurilor în perioadele
caracterizate de secetă și călduri foarte mari, aerosolii marini, ș.a.
Poluarea din surse antropice este poluarea rezultată din desfășurarea de activități
umane, indiferent dacă activitățile sunt desfășurate de către persoane fizice sau de către
persoane juridice.
O altă clasificare, dar care are ca și criteriu modalitatea de apariție a poluantului în
atmosferă, face distincția între:
- poluare primară și
- poluare secundară.
Poluarea primară este poluarea care are loc ca urmare a emisiei directe a
poluantului în atmosferă. Ca exemplu putem da poluarea cu: particule materiale (PM),
monoxid de carbon (CO), oxidul de azot (NO), dioxidul de sulf (SO2).
Poluarea secundară se formează ca urmare a reacțiilor chimice, în atmosferă,
dintre poluanții primari (gazele precursoare) și ca urmare a proceselor microfizice. Un
foarte bun exemplu îl constituie ozonul (O3) de la nivelul solului (ozonul troposferic) care
nu este un poluant emis direct în atmosferă, fiind un poluant secundar ce se formează sub
influența radiațiilor ultraviolete, prin reacții fotochimice în lanț între o serie de poluanți

„Având în vedere disconfortul olfactiv resimțit în această dimineață în municipiul Ploiești, Instituția
Prefectului Județul Prahova a sesizat instituțiile competente în analizarea aspectelor semnalate.
Astfel, Comisariatul Județean Prahova din cadrul Gărzii Naționale de Mediu a demarat acțiuni de
verificare a operatorilor economici care au ca domeniu de activitate prelucrarea țițeiului și a gazelor
naturale și anume, SC. Rompetrol Rafinare SA. – Rafinăria Vega Ploiești, SC.OMV Petrom SA – Rafinăria
Petrobrazi și Petrotel Lukoil S.A. urmând ca rezultatele controalelor să fie puse la dispoziția prefectului.
Agenția pentru Protecția Mediului Prahova a transmis o informare conform căreia laboratorul mobil
al APM Prahova, amplasat în localitatea Bărcănești, a înregistrat o depășire pentru indicatorul hidrogen
sulfurat la ora 05:30. De asemenea, au fost înregistrate depășiri ale acestui indicator atât la stația automata
de monitorizare a calității aerului care aparține operatorului SC.OMV Petrom SA – Rafinăria Petrobrazi, cât
și la stația operatorului SC. Rompetrol Rafinare SA. – Rafinăria Vega Ploiești.
În stațiile automate de monitorizare continuă a calității aerului, care fac parte din Rețeaua Națională
de Monitorizare a Calității Aerului, nu au fost înregistrate depășiri ale valorilor limită pentru indicatorii
monitorizați. În urma deplasării reprezentanților Agenției pentru Protecția Mediului Prahova în zonele de
vest și nord ale municipiului Ploiești în vederea monitorizării calității aerului cu un analizor portabil, nu au
fost înregistrate depășiri ale valorilor limită/ concentrațiilor maxime admise de legislația în vigoare.
La nivelul Instituției Prefectului Județul Prahova sunt așteptate concluziile finale, urmate de
măsurile ce se impun în această situație.”, accesată la:
https://ph.prefectura.mai.gov.ro/%E2%AD%95%EF%B8%8F%F0%9D%90%88%F0%9D%90%8D%F0
%9D%90%85%F0%9D%90%8E%F0%9D%90%91%F0%9D%90%8C%F0%9D%90%80%F0%9D%90
%91%F0%9D%90%84-
%F0%9D%90%83%F0%9D%90%88%F0%9D%90%92%F0%9D%90%82%F0%9D%90%8E/
primari, precursori ai ozonului: oxizii de azot (NOx), compuşii organici volatili (COV),
monoxidul de carbon (CO), etc. Ozonul troposferic, cuprins între sol şi 8-10 km înălțime,
produce cicatrici la nivelul țesutului pulmonar, usturimi ale ochilor și mâncărime în gât,
fiind de asemenea un factor care contribuie la moartea pădurilor, aducând inclusiv daune
culturilor agricole84. Ozonul troposferic trebuie deosebit de ozonul stratosferic, care
protejează formele de viață împotriva acțiunii radiațiilor ultraviolete, acesta găsindu-se
de la 15 km la aproximativ 40 km altitudine.
Sursele de poluarea a aerului pot fi clasificate și ca urmare a gradului de mobilitate.
Astfel putem avea:
- poluare din surse fixe,
- poluare din surse mobile, acestea fiind în cea mai mare măsură reprezentate de
mijloacele de transport, indiferent de calea de rulare.
Sursele fixe de poluare se pot clasifica la rândul lor în:
- surse fixe dirijate, cum sunt (i) coșurile de evacuare a fumului în urma procesului
de ardere a combustibililor, indiferent dacă aceste procese vizează activitățile casnice sau
cele industriale, și (ii) gurile de ventilație dirijată a aerului;
- surse fixe nedirijate, cum sunt: ferestrele, ușile și guri de aerisire, sisteme de
ventilare sau deschidere, care nu intră în mod normal în categoria surselor dirijate de
poluare. Emisiile de poluanți din surse fixe nedirijate poartă denumirea de emisii fugitive.
O altă clasificare întâlnită este cea care are la bază tipul de poluant, rezultând
următoarele tipuri de poluări:
a) poluarea chimică a aerului, datorată compușilor chimici emiși, din sursele fixe sau
mobile, compuși care fie nu intră în mod normal în compoziția aerului, fie depășesc
concentrațiilor maxime admisibile;
b) poluare fizică rezultată ca urmare a introducerii în aer de energie care poate fi sub
formă de:
- energie calorică (căldură) care generează poluare termică si
- energie radiantă care determina poluarea cu radiații penetrante, cunoscută
sub denumirea de poluare radioactive
- unde sonore, poluare cunoscută sub denumirea de poluare fonică.
c) poluare biologică – care se datorează, în principal prezenței în aer a bacteriilor,
virușilor și polenului.

Dacă Legea 104 din 2011 exclude de la reglementare aerul care se regăsește la
locurile de muncă (art. 1) aceasta nu înseamnă că în toate celelalte situații când nu sunt
aplicabile prevederile Hotărârii 1091 din 200685 , aplicarea Legii 104 din 2011 este

84 ANPM - RAPORT PRIVIND CALITATEA AERULUI ÎN ROMÂNIA ÎN ANUL 2016,

http://www.anpm.ro/documents/12220/2723600/Raportul+privind+calitatea+aerului+in+Romania+in
+anul+2016.pdf/1523dfe6-c075-46e6-9d86-5d830f9ea510
85 HG 1091 din 2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru locul de muncă, publicată în

MO nr. 739 din 30 august 2006.

exclusă. Ne referim în mod concret la clasificarea poluării având ca și criteriu spațiul fizic
efectiv în care se află aerul, rezultând:
a) poluarea aerului interior
b) poluarea aerului exterior.
Cercetări mai recente arată că poluarea aerului de interior poate fi mult mai mare
decât a aerului din exterior. Efectul negativ asupra sănătății umane este mult mai crescut
dacă luăm în considerare timpul petrecut în spații închise, care este mult mai mare
comparativ cu timpul petrecut în aer liber. Dacă, la aceasta adăugăm și vulnerabilitatea
persoanelor care petrec majoritatea timpului în spații închise (copii, persoane vârstnice,
persoanele bolnave, imobilizate, sau aflate în detenție, ș.a.) este de înțeles îngrijorarea
actuală la nivel mondial, dar și la nivelul Uniunii Europene și național cu privire la
poluarea aerului de interior, a cauzelor și efectelor acesteia. Poluarea aerului de interior
apare ca efect al (i) activității umane specifice în acel spațiu (ex: activitatea de gătit, de
încălzire termică, odorizarea aerului, ș.a.), (ii) al compoziției elementelor constructive
sau de finisaj (ex: acoperișul din azbest, vopseau aplicată pe pereți, linoleumul, ș.a.) sau
al (iii) compoziției bunurilor materiale existente în acel spațiu (ex: mobilier, saltele vechi,
covoare și mochete, ș.a.).

-------------------

11. Principalele cauze ale pierderii biodiversității

La elaborarea Strategiei Uniunii în domeniul biodiversității pentru anul 2020, se

constata că presiunile continue și tot mai puternice asupra biodiversității Europei,
contrar acțiunilor întreprinse, au rămas: „schimbarea destinației terenurilor, exploatarea
excesivă a biodiversității și a componentelor acesteia, răspândirea speciilor alogene
invazive, poluarea și schimbările climatice (...). Factori indirecți, cum ar fi creșterea
populației, nivelul scăzut de conștientizare cu privire la biodiversitate și faptul că
valoarea economică a biodiversității nu este reflectată în procesul de luare a deciziilor au
de asemenea consecințe importante asupra biodiversității” 86.
O sinteză a principalelor cauze ale pierderii biodiversității o regăsim într-o lucrare
publicată în 2008 de către Salafsky et al., din care extragem următoarele cauze 87 pe care
le grupăm în cauze naturale și cauze care au ca sursă activitatea antropică:
A) Cauze naturale:
1. Evenimentele geologice (erupțiile vulcanice, cutremurele, alunecările de teren și
avalanșele)
2. Modificările naturale ale ecosistemului

86 Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul
Regiunilor: Asigurarea noastră de viață, capitalul nostru natural: o strategie a UE în domeniul biodiversității
pentru 2020. COM/2011/0244 final.
87 Salafsky, N., Salzer, D., Stattersfield, A. J., Hilton‐Taylor, C. R. A. I. G., Neugarten, R., Butchart, S. H., ... &

Wilkie, D. (2008). A standard lexicon for biodiversity conservation: unified classifications of threats and
actions. Conservation Biology, 22(4), 897-911, p. 899-903.
 B) Cauze care au ca sursă activitatea antropică
1. Dezvoltarea rezidențială și comercială, care include, pe lângă creșterea numărului
de locuințe rezidențiale (atât în zona rurală, cât mai ales în cea urbană), a zonelor
comerciale și industriale și creșterea numărului de clădiri aferente activităților
recreative în zonele de turism și recreere.
2. Activitatea agricolă și acvacultura;
3. Mineritul și producția de energie;
4. Transportul în oricare dintre modalitățile sale (aerian, naval, rutier sau pe cale
ferată) și serviciile adiacente acestuia (gări, autogări, porturi, apeducte, ș.a.);
5. Utilizarea și suprautilizarea resurselor naturale;
6. Intruziunile umane și tulburările ecosistemului, urmare atât a activităților
recreative dar și a războiului, a exercițiilor militare sau chiar a actiunilor de
vandalism sau de cercetare;
7. Apariția speciilor invazive sau alte probleme legate de aspectele genetice ale
biodiversităţii, cum ar fi apariția culturilor rezistente la pesticide, realizarea de
proiecte de restaurare folosind semințe nelocale, utilizarea de insecte modificate
genetic pentru control biologic, realizarea de arbori modificați genetic, ș.a.;
8. Poluarea;
9. Schimbările climatice, urmare a poluării88.

Activitatea antropică este, deci, principala cauză a pierderii biodiversității și a

serviciilor ecosistemice iar lipsa conștientizării importanței biodiversității și a protecției
acesteia o situăm, dacă nu la egalitate, cel puțin imediat după.

1. Reglementări la nivel național privind protecția biodiversității

Strategia națională privind biodiversitatea pentru perioada 2014-2020, subliniază

importanța biodiversității, arătând că „din punct de vedere conceptual, biodiversitatea
are valoare intrinsecă acesteia asociindu-i-se însă şi valorile ecologică, genetică, socială,

88 Aceste cauze le regăsim enumerate și de către Agenția Europeană a mediului, pe site-ul acesteia:
Principalele cauze ale acestui declin sunt modificările aduse habitatelor naturale de către sistemele
intensive de producție agricolă, de construcții, de carierele de exploatare minieră, de exploatarea excesivă
a pădurilor, oceanelor, râurilor, lacurilor și solurilor, de speciile alogene invazive, de poluare și, într-o
măsură din ce în ce mai mare, de schimbările climatice globale. Rolul uriaș pe care îl are biodiversitatea în
asigurarea durabilității lumii și a vieților noastre face ca declinul ei continuu să fie cu atât mai îngrijorător.
https://www.eea.europa.eu/ro/themes/biodiversity/intro
economică89, ştiinţifică, educaţională, culturală, recreaţională şi estetică” 90, asigurând
sistemul suport al vieţii şi al dezvoltării sistemelor socio-economice.
Ca specific național, România are 5 din cele 9 bioregiuni ecosistemice
(continentală, alpină, panonică, pontică şi stepică), are 54% din lanţul Munţilor Carpaţi,
iar 97,8% din reţeaua hidrografică naţională este colectată de fluviul Dunărea,
ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă aproximativ 47% din suprafaţa tării,
45% reprezintă ecosistemele agricole, restul de 8% fiind reprezentat de construcţii şi
infrastructură91.

1.1. Reglementări privind biodiversitatea în OUG 195 din 2005

Unul din principiile cuprinse în art. 3 din Ordonanța de urgență nr. 195 din 2005
privind protecția mediului este principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor
specifice cadrului biogeografic natural, având ca modalitate specifică de implementare
dezvoltarea rețelei naționale de arii protejate pentru menținerea stării favorabile de
conservare a habitatelor naturale, a speciilor de flora și faună sălbatică ca parte integrantă
a rețelei ecologice europene-Natura 2000 (art. 4 lit. q), alături de aplicarea sistemelor de
asigurare a trasabilității și etichetării organismelor modificate genetic (art. 4 lit. r).
Prezența acestui principiu o regăsim pe tot parcursul ordonanței, dar cu precădere
în Capitolul VIII, destinat special Conservarea biodiversității și ariilor naturale protejate
(art. 49-54), la care se adaugă prevederile specifice cuprinse în Capitolul IX - Protecția
apelor și a ecosistemelor acvatice și Capitolul XI - Protecția solului, subsolului și a
ecosistemelor terestre. Și în cadrul obligațiilor persoanelor fizice și juridice, la art. 69 lit.
d) se arată că deținătorii cu orice titlu ai fondului forestier, ai vegetației forestiere din
afară fondului forestier și ai pajiștilor ... au obligația „să asigure respectarea regulilor
silvice de exploatare și transport tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în scopul
menținerii biodiversității pădurilor și a echilibrului ecologic”.
În cadrul ordonanței, pe lângă definiția dată biodiversității92, regăsită la art. 2
pc.15, prezentată la începutul capitolului, regăsim și alte definiții cu incidență în protecția
biodiversității, și anume: definiția echilibrului ecologic93 și al ecosistemului94.

89 Cu privire la valoarea economică a biodiversităţii, se subliniază în cadrul Strategiei că aceasta „devine

evidentă prin utilizarea directă a componentelor sale (biodivesității, n.n.): resursele naturale
neregenerabile – combustibili fosili, minerale și altele asemenea. şi resursele naturale regenerabile –
speciile de plante şi animale utilizate ca hrană sau pentru producerea de energie sau pentru extragerea
unor substanţe, cum ar fi cele utilizate în industia farmaceutică sau cosmetică”. Strategia naţională şi Planul
de acţiune pentru conservarea biodiversităţii pentru perioada 2014 – 2020,
http://www.mmediu.ro/img/attachment/32/biodiversitate-54784fdbc3ea5.pdf, p.7
90 Idem.
91 Idem. p.8-18.
92 Biodiversitatea este definită ca fiind variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre,

marine, acvatice continentale și complexelor ecologice; aceasta include diversitatea intraspecifică,

interspecifică și diversitatea ecosistemelor.
93 Echilibrul ecologic este definit ca fiind ansamblul stărilor și interrelațiilor dintre elementele componente

ale unui sistem ecologic, care asigură menținerea structurii, funcționarea și dinamica ideală a acestuia (art.
2 pc.24).
94 Ecosistemul este definit ca fiind un complex dinamic de comunități de plante, animale și microorganisme

și mediul abiotic, care interacționează într-o unitate funcțională (art. 2 pc.25).

 1.2. Cadrul legislativ pentru protecția ariilor naturale protejate

Directiva Păsări și Directiva Habitate au fost transpuse la nivel național prin

intermediul Ordonanței de urgență nr. 57 din 2007 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice 95. Trebuie precizat
însă, că protecția biodiversității în România are un istoric mai lung, important fiind de
amintit că urmare a Legii nr. 213 pentru protecţia monumentelor naturii din 1930, s-a
înfiinţat prima Comisie pentru ocrotirea monumentelor naturii 96 care a determinat
înființarea în anul 1935 a Parcului Naţional Retezat.

1.2.1. Tipuri de arii naturale protejate reglementate pe teritoriul

României și regimul de protecție
Pornind de la prevederile art. 3, 5, 8 și 15 din Ordonanță, precum și la cele cuprinse
în Anexa 1 - Scopul și regimul de management
al categoriilor de arii naturale protejate, prin care stabilește modalitatea de protecție a
biodiversității prin intermediul constituirii de arii naturale protejate97, distingem patru
categorii a acestora:
1. Arii de interes județean sau local, acestea fiind stabilite teritorial numai pe
domeniul public/privat al unităților administrativ-teritoriale, după caz. Aceste arii se
stabilesc prin hotărâre a Consiliului Județean și/sau a Consiliului Local;
2. Arii de interes național;
3. Arii de interes comunitar sau situri "Natura 2000";
4. Arii de interes internațional.
Dintre aceste categorii, prima nu face obiectul reglementării Ordonanței de urgență
nr. 57 din 2007. Categoriile 2, 3 și 4 se subclasifică fiecare după cum urmează:
A) Ariile de interes național, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului și sunt
reprezentate de:
- rezervațiile științifice, constituite din acele „arii naturale protejate ale căror
scopuri sunt protecția și conservarea unor habitate naturale terestre și/sau acvatice,
cuprinzând elemente reprezentative de interes științific sub aspect floristic, faunistic,
geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervațiilor
științifice este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrității zonei
protejate. Managementul rezervațiilor științifice asigură un regim strict de protecție prin
care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În aceste zone se
interzice desfășurarea oricăror activități umane, cu excepția activităților de cercetare,

95 Publicată în M.O. nr. 442 din 29 iunie 2007.

96 https://acad.ro/comisiiAR/doc2013/regulament-CMN.pdf
97 Ariile naturale protejate și coridoarele ecologice vor fi evidențiate în mod obligatoriu de către Agenția

Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară în planurile naționale, zonale și locale de amenajare a

teritoriului și de urbanism, în planurile cadastrale și în cărțile funciare, precum și de către autoritatea
publică centrală pentru agricultură, în sistemul informatic de identificare a parcelelor (LPIS) – art. 15 din
OUG 57 din 2007.
educație și de ecoturism98 cu limitările descrise în planurile de management, cu acordul
forului științific competent și al administratorului rezervației științifice. Rezervațiile
științifice corespund categoriei I IUCN99” (Anexa 1, lit.a).
- parcurile naționale100, constituite din acele arii naturale protejate ale căror
scopuri sunt „protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul
biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul
fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic,
pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative,
recreative și turistice. Managementul parcurilor naționale asigură menținerea cadrului
fizico-geografic în stare naturală, protecția ecosistemelor, conservarea resurselor
genetice și a diversității biologice în condiții de stabilitate ecologică, prevenirea și
excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale și a folosințelor terenurilor,
incompatibilă scopului atribuit. Regimul de gospodărire se stabilește prin regulamente și
planuri proprii de protecție și conservare aprobate de autoritățile naționale științifice și
administrative abilitate. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracțiuni de
ecosisteme terestre și acvatice cât mai puțin influențate prin activități umane. Elementele
cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naționale pot fi delimitate și puse sub un
regim strict de protecție ca rezervații științifice. Parcurile naționale se întind în general
pe suprafețe mari de teren. În perimetrul parcurilor naționale sunt admise doar
activitățile tradiționale practicate numai de comunitățile din zona parcului național,
activități tradiționale ce vor fi reglementate prin planul de management. Parcurile
naționale corespund categoriei II IUCN101” (Anexa 1, lit.b).
- monumente ale naturii, constituite din acele „arii naturale protejate ale căror
scopuri sunt protecția și conservarea unor elemente naturale cu valoare și semnificație
ecologică, științifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale
sălbatice rare, endemice ori amenințate cu dispariția, arbori seculari, asociații floristice
și faunistice, fenomene geologice - peșteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă,
cascade și alte manifestări și formațiuni geologice, depozite fosilifere, precum și alte
elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor. Dacă
monumentele naturii nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim de
protecție, pentru asigurarea integrității lor se vor stabili zone de protecție obligatorie,
indiferent de destinația și de deținătorul terenului. Managementul monumentelor naturii
se face după un regim strict de protecție care asigură păstrarea trăsăturilor naturale

98 Cu privire la ecoturism, începând cu anul 2019 avem o Strategie națională de dezvoltare a

ecoturismului - context, viziune și obiective - 2019-2029, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 358 din
2019. Publicată în M.O. nr. 520 bis din 26 iunie 2019.
99 UICN este abrevierea de la Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii. Categoria I UICN este

„Rezervație Naturală Strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri științifice„

100 În România sunt următoarele parcuri naționale: Parcul Național Domogled – Valea Cernei, Parcul

Național Retezat, Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, Parcul Național Munții Rodnei, Parcul Național
Cheile Bicazului – Hășmas, Parcul Național Ceahlău, Parcul Național Călimani, Parcul Național Cozia, Parcul
Național Piatra Craiului, Parcul Național Semenic – Cheile Carasului, Parcul Național Munții Măcinului,
Parcul Național Buila – Vânturărița, Parcul Național Defileul Jiului.
101 Categoria II UICN este „Parc național: arie protejată administrată în special pentru protecția

ecosistemelor și pentru recreere”.

specifice. În funcție de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populației poate fi limitat sau
interzis.
Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN 102” (Anexa 1, lit.c).
- rezervațiile naturale, constituite din acele „arii naturale protejate ale căror
scopuri sunt protecția și conservarea unor habitate și specii naturale importante sub
aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic,
pedologic. Mărimea lor este determinată de arealul necesar asigurării integrității
elementelor protejate. Managementul rezervațiilor naturale se face diferențiat, în funcție
de caracteristicile acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura
menținerea habitatelor și/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau
comunități biotice. Pe lângă activitățile științifice, după caz, pot fi admise activități
turistice, educaționale, organizate. Sunt admise unele activități de valorificare durabilă a
unor resurse naturale. Sunt interzise folosințe ale terenurilor sau exploatarea resurselor
care dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate,
rezervațiile naturale pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic,
paleontologic, peisagistic, speologic, de zonă umedă, marină, de resurse genetice și altele.
Aceste rezervații corespund categoriei IV IUCN103” (Anexa 1, lit.d)
- parcurile naturale104 care sunt constituite din acele „arii naturale protejate ale
căror scopuri sunt protecția și conservarea unor ansambluri peisagistice în care
interacțiunea activităților umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă,
cu valoare semnificativă peisagistică și/sau culturală, deseori cu o mare diversitate
biologică. Managementul parcurilor naturale urmărește menținerea interacțiunii
armonioase a omului cu natura prin protejarea diversității habitatelor și peisajului,
promovând păstrarea folosințelor tradiționale ale terenurilor, încurajarea și
consolidarea activităților, practicilor și culturii tradiționale ale populației locale. De
asemenea, se oferă publicului posibilități de recreere și turism și se încurajează
activitățile științifice și educaționale. Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN105”
(Anexa 1, lit.e).
- coridoarele ecologice, care reprezintă zonele naturale sau amenajate care
„asigură cerințele de deplasare, reproducere și refugiu pentru speciile sălbatice terestre
și acvatice și în care se aplică unele măsuri de protecție și conservare” (art.2 pc. 20), și
care „sunt desemnate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru
protecția mediului și pădurilor, cu avizul Academiei Române” (art. 14. alin.2).

102 Categoria III UICN este "Monument natural: arie protejată administrată în special pentru conservarea
elementelor naturale, specifice".
103 Categoria IV UICN este arie de gestionare a habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în special

pentru conservare prin intervenții de gospodărire.

104 Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Bucegi, Parcul Natural Porțile de Fier, Parcul Natural Grădiștea

Muncelului – Cioclovina, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul Natural Vânători Neamț, Parcul Natural
Lunca Mureșului; Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, Parcul Natural Comăna, Parcul Natural
Munții Maramureșului, Parcul Natural Putna – Vrancea, Parcul Natural Defileul Mureșului Superior, Parcul
Natural Cefa, Parcul Natural Văcărești.
105 Categoria IV UICN este Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea

peisajului și recreere.
 B) Arii de interes comunitar sau situri "Natura 2000", care pot fi:

1. Situri de importanță comunitară, stabilite prin ordin al autorității publice

centrale pentru protecția mediului, cu avizul Academiei Române și care „reprezintă acele
arii care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care există, contribuie semnificativ
la menținerea sau restaurarea la o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale
din anexa nr. 2 sau a speciilor de interes comunitar din anexa nr. 3 și care pot contribui
astfel semnificativ la coerența rețelei "NATURA 2000" și/sau contribuie semnificativ la
menținerea diversității biologice în regiunea ori regiunile biogeografice respective.
Pentru speciile de animale cu areal larg de răspândire, siturile de importanță comunitară
ar trebui să corespundă zonelor din areal în care sunt prezenți factori abiotici și biotici
esențiali pentru existența și reproducerea acestor specii” (Anexa 1, lit.k).

2. Arii speciale de conservare106, care se stabilesc prin hotărâre a Guvernului

după recunoașterea statutului lor de către Comisia Europeană, și care vor face parte din
rețeaua europeană Natura 2000. Acestea sunt „arii naturale protejate de interes
comunitar ale căror scopuri sunt conservarea, menținerea și, acolo unde este cazul,
readucerea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale și/sau a
populațiilor speciilor pentru care situl este desemnat. Ariile naturale de conservare sunt
special desemnate pentru conservarea tipurilor de habitate naturale și a habitatelor
speciilor prevăzute în anexele nr. 2 și 3. Managementul ariilor speciale de conservare
necesită planuri de management adecvate, specifice siturilor desemnate sau integrate în
alte planuri de management, și măsuri legale, administrative sau contractuale în scopul
evitării deteriorării habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, precum și a perturbării
speciilor pentru care zonele au fost desemnate. Orice plan sau proiect care nu are o
legătură directă sau nu este necesar pentru managementul ariei speciale de conservare,
dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, singur sau în combinație cu alte planuri
ori proiecte, este supus unei evaluări adecvate a efectelor potențiale asupra ariei naturale
protejate de interes comunitar, având în vedere obiectivele de conservare a acesteia”
(Anexa 1, lit.i).

3. Arii de protecție specială avifaunistică107, care se stabilesc prin hotărâre a

Guvernului, și care vor face parte din rețeaua europeană Natura 2000. Ariile de protecție
specială avifaunistică sunt acele „arii naturale protejate ale căror scopuri sunt
conservarea, menținerea și, acolo unde este cazul, readucerea într-o stare de conservare
favorabilă a speciilor de păsări și a habitatelor specifice, desemnate pentru protecția
speciilor de păsări migratoare sălbatice, mai ales a celor prevăzute în anexele nr. 3 și 4 A.
Managementul ariilor speciale de protecție se realizează ca și pentru ariile speciale de
conservare” (Anexa 1, lit.j).

106 În România sunt înregistrate un număr de 435 de astfel de arii, a căror listă poate fi consultată la
http://ananp.gov.ro/wp-content/uploads/Lista-ANP-SCI.pdf
107 În România sunt înregistrate un număr de 171 de astfel de arii, a căror listă poate fi consultată la

http://ananp.gov.ro/wp-content/uploads/Lista-ANP-SPA.pdf
 C) Siturile de interes internațional sunt:

1. Siturile naturale ale patrimoniului natural universal108, care se stabilesc

prin lege și sunt acele „arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și
conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a
căror valoare este recunoscută ca fiind de importanță universală. Mărimea arealului lor
este determinată de cerințele pentru asigurarea integrității și conservării elementelor
supuse acestui regim de protecție. În cuprinsul acestor zone pot exista comunități umane
ale căror activități sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerințele de
protecție și conservare ale sitului natural. Managementul siturilor naturale ale
patrimoniului natural universal se realizează în conformitate cu regulamentele și
planurile proprii de protecție și conservare, cu respectarea prevederilor Convenției
privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural, de sub egida UNESCO” (Anexa
1, lit.h).

2. Geoparcurile109, care se stabilesc prin hotărâre a Guvernului și reprezintă „un

teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de
interes ecologic, arheologic, istoric și cultural. Caracteristicile geologice sunt cuprinse
într-un număr de situri de importanță științifică, educațională sau estetică,
reprezentative pentru un anumit moment din istoria Pământului ori pentru anumite
evenimente sau procese geologice. Un geoparc are limite bine definite, o suprafață
suficient de mare și o strategie de dezvoltare teritorială în folosul comunităților locale, a
căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale și culturale, pe principiul
dezvoltării durabile. Geoparcurile sunt zone cu așezări umane astfel gestionate încât să
constituie modele de dezvoltare a comunităților în armonie cu mediul natural. Geoparcul
are o structură de administrare proprie care, în parteneriate locale și naționale, asigură
conservarea patrimoniului natural și cultural și propune metode noi de protecție,
educație, cooperare în scopul dezvoltării socioeconomice, îmbunătățirii condițiilor de
viață din mediul rural și întăririi identității locale. Managementul unui geoparc se
realizează în conformitate cu strategia de dezvoltare teritorială identificată și în
conformitate cu recomandările UNESCO și Cartei Rețelei Europene a Geoparcurilor.
Pentru asigurarea managementului siturilor geologice, naturale, istorice, culturale,
precum și pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerințelor de
consum ale populațiilor locale, în cuprinsul geoparcului se pot delimita zone cu regim
diferențiat de protecție, de conservare și de valorificare a resurselor, după cum urmează:
a. zone strict protejate, având regimul de protecție și conservare a rezervațiilor
științifice;

108 Rezervația biosferei Delta Dunării, este recunoscută și ca sit ce face parte din patrimoniul natural
universal/mondial.
109 Geoparcul reprezintă un concept lansat și susținut de UNESCO, în parteneriat cu Rețeaua Europeană a

Geoparcurilor. La nivel mondial a fost creată Rețeaua Globală (UNESCO) a Geoparcurilor. Recunoașterea
internațională a funcționarii unui geoparc și acceptarea lui în aceste structuri se face în acord cu
reglementările stabilite de UNESCO și de Carta Rețelei Europene a Geoparcurilor. În România avem două
geoparcuri: Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului (http://www.hateggeoparc.ro/) și Geoparcul Platoul
Mehedinți (Acasa - Geoparcul MehedintiGeoparcul Mehedinti (geoparcmehedinti.ro)).
b. zone tampon, cu rol de protecție a zonelor strict protejate și în care sunt admise
activități limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu
autorizațiile date de administrația geoparcului;
c. zone de dezvoltare durabilă, valorificabile economic prin practici tradiționale sau
noi, ecologic admise, în limitele capacității de regenerare a resurselor” (Anexa 1, lit.l).

3. Zonele umede de importanță internațională110, care se stabilesc prin

hotărâre a Guvernului și reprezintă ariile naturale protejate al căror scop este „asigurarea
protecției și conservării siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor
umede. Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor și al utilizării
durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile
Convenției privind conservarea zonelor umede de importanță internațională, în special
ca habitat al păsărilor acvatice” (Anexa 1, lit.g).

4. Rezervații ale biosferei111 care se stabilesc prin hotărâre a Guvernului și

reprezintă ariile naturale protejate ale căror scopuri sunt „protecția și conservarea unor
zone de habitat natural și a diversității biologice specifice. Rezervațiile biosferei se întind
pe suprafețe mari și cuprind un complex de ecosisteme terestre și/sau acvatice, lacuri și
cursuri de apă, zone umede cu comunități biocenotice floristice și faunistice unice, cu
peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a teritoriului,
ecosisteme modificate sub influența omului și care pot fi readuse la starea naturală,
comunități umane a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale, pe
principiul dezvoltării durabile și armonioase. Mărimea rezervațiilor biosferei este
determinată de cerințele de protecție și conservare eficiente ale mediului natural și ale
diversității biologice specifice.
Managementul rezervațiilor biosferei se realizează conform unor regulamente și
planuri de protecție și conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului
Om - Biosferă de sub egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervațiilor biosferei sunt
cuprinse și situri naturale ale patrimoniului universal, managementul rezervației se
realizează cu respectarea prevederilor Convenției privind protecția patrimoniului
mondial cultural și natural, de sub egida UNESCO. Pentru asigurarea protecției și
conservării unor zone de habitat natural și a diversității biologice specifice, precum și
pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerințelor de consum ale
populațiilor locale și în limitele potențialului biologic natural de regenerare a acestor
resurse, în cuprinsul rezervațiilor biosferei se pot delimita zone cu regim diferențiat de

110 În România găsim următoarele zone umede de importanță națională: Delta Dunării recunoscută în 1991,
Insula Mică a Brăilei recunoscută în 2001, Lunca Mureșului recunoscută în 2006, Complexul Piscicol
Dumbrăvița recunoscut în 2006, Lacul Techirghiol recunoscutîn 2006, Parcul Natural Porțile de Fier
recunoscut în 2011, Parcul Natural Comăna recunoscut în 2011, Tinovul Poiana Stampei recunoscut în
2011, Confluența Olt-Dunăre recunoscută în 2012, Lacul Bistreț recunoscut în 2012, Lacul Iezer – Călărași
recunoscut în 2012, Lacul Suhaia recunoscut în 2012.
111 În România găsim următoarele rezervații ale biosferei: Rezervația biosferei Delta Dunării, înființată în

1991 (ARBDD - Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării (ARBDD) (ddbra.ro)), Rezervația
biosferei Retezat, înființată în 1979 (Parcul Național Retezat), Rezervația biosferei Pietrosul Rodnei,
înființată în 1979 (Parcul Național Munții Rodnei (parcrodna.ro)).
protecție ecologică, de conservare și de valorificare a resurselor, după cum urmează:
1. zone strict protejate, având regimul de protecție și conservare a rezervațiilor științifice;
2. zone tampon, cu rol de protecție a zonelor strict protejate și în care sunt admise
activități limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu autorizațiile
date de administrația rezervației; 3. zone de reconstrucție ecologică, în care se realizează
măsuri de refacere a mediului deteriorat; 4. zone de dezvoltare durabilă, valorificabile
economic prin practici tradiționale sau noi, ecologic admise, în limitele capacității de
regenerare a resurselor. Rezervațiile biosferei cu așezări umane sunt astfel gestionate
încât să constituie modele de dezvoltare a comunităților umane în armonie cu mediul
natural” (Anexa 1, lit.f).
Elementele de interes conservativ ale ariilor naturale protejate ce sunt vizate de
planul de management, în funcție de categoria ariei naturale protejate, se regăsesc în HG
304 din 2018 la pc. 12.1.

-------------

1. Necesitatea protecției apei – abordare integrată

Apa nu este un bun comercial oarecare, ci un patrimoniu care trebuie protejat,

apărat și tratat ca atare 112 și chiar o resursă strategică de siguranță și securitate
națională113. Protecția apei se impune ca urmare a rolului deosebit de important al
acesteia, ea reprezentând o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element
indispensabil pentru viața și pentru societate, materie primă pentru activități
productive, sursă de energie și cale de transport, factor determinant în menținerea
echilibrului ecologic114. Protecția apelor (în ceea ce privește atât calitatea, cât și
cantitatea acestora) constituie una dintre temele prioritare de pe agenda unui număr
mare de instituții publice, nu doar de la nivelul UE, ci și de la nivel mondial, precum și de
la nivel național, regional și local115.

Deși apa acoperă aproximativ 70% din suprafața Pământului, doar un mic
procent din acea apă este apă dulce (2.5%) și chiar mai puțin este ușor accesibilă
miliardelor de organisme care depind de apă dulce pentru supraviețuire 116. Din cele
2.5% de apă dulce, 68.9% se regăsesc în ghețari și acoperirile permanente cu zăpadă
(Antarctica, Arctica și în regiunile muntoase), 30.8% în apa subterană (incluzând zonele
umede) și doar 0,26% sunt concentrate în lacuri, rezervoare și sisteme fluviale, unde

112 Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a
unui cadru de politică comunitară în domeniul apei, pc. (1). Publicată în JO L 327, 22.12.2000, p. 1-73.
113 Art. 1 alin. (1^1) din Legea 107 din 1996 a apelor. Publicată în MO nr 244 din 8 octombrie 1996.
114 Art. 1 alin. (1) din Legea 107 din 1996 a apelor.
115 Raportul special a Curții de conturi Europene - Integrarea în PAC a obiectivelor politicii UE în

domeniul apei – un succes parțial, accesibil la:

https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52014SA0004&qid=1664310821287&from=RO
116 Water distribuțion on earth, https://education.nationalgeographic.org/resource/water-distribution-

earth
sunt cel mai ușor accesibile pentru nevoile noastre economice și absolut vitale pentru
ecosistemele acvatice117. Se preconizează că cererile concurente de apă dulce pot duce,
până în 2030118, la un deficit estimat al aprovizionării cu apă pe plan mondial de 40
%119.

Deși apa dulce reprezintă o deosebită importanță pentru oameni, plante și

animale (excepție cele care trăiesc în mări și oceane) este, acum, evidentă și importanța
calității și cantității apelor ce formează mările și oceanele, urmare a importanței
ecosistemelor acvatice marine și oceanice.

Apa este un element de neînlocuit și fundamental pentru viață, fie sub formă de
habitat ca suport pentru un ecosistem acvatic, fie printr-un ansamblu de servicii oferite
de alte ecosisteme, din care apa este fundamentul acestora 120.

Pentru ecosisteme în general, apa este un element care acționează atât ca un

serviciu legat de diferite tipuri de ecosisteme, precum irigarea pentru agroecosisteme,
protecția ecosistemelor costiere și marine, alimentarea cu apă pentru păduri, cât și un
suport pentru alte servicii în ecosistemele acvatice, de exemplu, furnizarea de hrană,
captarea carbonului sau habitatul speciilor121.

Deși expresia „circuitul apei în natură” este mai mult decât cunoscută, asocierea
grafică a surselor de poluare cu cea a circuitului apei poate determina o mai bună
înțelegere a necesității protecției apei (Figura 1), indifferent dacă este apă dulce sau
sărată, de suprafață sau subterană.

117 Shiklomanov, I. A. (1991). The world’s water resources. In Proceedings of the international symposium
to commemorate (Vol. 25, pp. 93-126).
118 Planificarea viitorului resurselor noastre de apă, un raport al Grupului pentru resursele de apă în

2030,
http://www.mckinsey.com/client_service/sustainability/latest_thinking/charting_our_water_future
119 http://www.eea.europa.eu/themes/water/publications-2012
120 Díaz, M.E., Figueroa, R., Suárez-Alonso, M.L., Vidal-Abarca, M.R., 2018. Exploring the complex relations

between water resources and social indicators: The Biobío Basin (Chile). Ecosyst. Serv. 31 (Part A), 84–
92. https://doi.org/10.1016/j.ecoser.2018.03. 010.
121 Aznar-Sánchez, J. A., Velasco-Muñoz, J. F., Belmonte-Ureña, L. J., & Manzano-Agugliaro, F. (2019). The

worldwide research trends on water ecosystem services. Ecological indicators, 99, 310-323.
 Fig.1: Circuitul apei și principalele probleme care afectează calitatea și cantitatea acestora

Sursa: https://www.eea.europa.eu/ro/semnale/semnale-de-mediu-2018

Poluarea corpurilor de apă de suprafață are efect asupra calității corpurilor de

apă subterane. Starea cantitativă și calitativă a unui corp de apă subterană are efect
asupra calității ecologice și a cantității apelor de suprafață, inclusiv a ecosistemelor
terestre asociate cu respectivul corp de apă subterană.

Deoarece o imagine poate face cât o mie de cuvinte, pentru a sublinia încă o dată
importanța resursei naturale APA, care amintim că este o resursă finită, Figura 2
exprimă rolul apei alături de circuitul său în natură.
 Fig. 2: Ciclul apei și serviciile ecosistemice ale apei în diferite tipuri de ecosisteme.
Sursa: Aznar-Sánchez,& all. (2019). The worldwide research trends on water ecosystem
services. Ecological indicators, 99, 310-323.

O politică și legislație eficientă și coerentă a apei are în vedere, pe lângă calitatea

și cantitatea apei și vulnerabilitatea ecosistemelor acvatice, indiferent unde sunt acestea
situate. Totuși, în perioada actuală, datorită poluării determinate de activitățile
(industriale, economice, turistice) de la țărmul apelor, o atenție deosebită trebuie
acordată ecosistemelor situate în apropierea coastei, a estuarelor, a golfurilor și chiar a
mărilor parțial închise, cu atât mai mult cu cât echilibrul acestora este puternic
influențat și de calitatea apelor interioare care se varsă în ele.

2. Clasificarea apelor

Clasificările legale ale apelor, inclusiv din perspectiva protecției acestora, se

regăsesc în legislația națională în principal în Legea 107 din 1996 a apelor. Pentru o mai
ușoară reglementare a obligațiilor de protecția a apei, apele pot fi separate sau grupate
în corpuri de apă. Pentru desemnarea corpurilor de apă individuale, statele iau în
considerare diferiți factori, de la diferențele fizice – inclusiv altitudine, geologie și
mărime – și până la nivelele de poluare, extragere și alte presiuni122. Un exemplu al

122Comisia Europeană, DG Mediu. Îmbunătățirea calității apelor Europei: identificarea și evaluarea

corpurilor de apă de suprafață amenințate. Ca și exemplicare: Numeroase râuri încep sub forma unor
șuvoaie rapide de munte și devin apoi, la curgerea prin câmpii, căi navigabile lente, largi. În plus, starea
ecologică a apei unui râu se modifică dacă acesta este utilizat de oameni în scopul evacuării efluenților
industriali, a celor proveniți din gospodării și agricultură sau există lucrările civile pentru combaterea
inundațiilor. Prin desemnarea de corpuri de apă distincte de-a lungul cursului unui râu, statele pot
focaliza activitățile de monitorizare pe probleme care afectează anumite corpuri de apă. Ulterior, acestea
identificării concrete din punct de vedere juridic al unui corp de apă îl regăsim în
Conținutul - cadru al Studiului de Evaluare a Impactului asupra Corpurilor de Apă123, în
care se specifică că în contextual aplicării ordinului, prin corpuri de apă se înțelege
corpul sau corpurile de apă de suprafață și subterane în relație cu proiectul.

În baza definițiilor existente în Legea 107 din 1996 (corpul legii și anexe), putem
realiza o clasificare a apelor după următoarele criterii:

1. Funcție de concentrația de sare (NaCl) în compoziția chimică a acestora, în

a. Ape dulci – au salinitatea sub 0,5‰. Acestea provin din râuri, lacuri sau ape
subterane.
b. Ape saline – au salinitatea între 30 și 40‰, și sunt reprezentate de apele mărilor și
oceanelor.
c. Ape tranzitorii sau salmastre – au salinitatea între 0,5 și 30‰. Acestea sunt
corpuri de apă de suprafață aflate în vecinătatea gurilor râurilor, care sunt parțial
saline ca rezultat al apropierii de apele de coastă, dar care sunt influențate
puternic de cursurile de apă dulce.
2. Funcție de poziționarea acestora față de suprafața solului, în:
a. Ape de suprafață - fac parte din apele de suprafață: apele interioare, cu excepția
apelor subterane; ape tranzitorii și ape costiere, exceptând cazul stării chimice
pentru care trebuie incluse apele teritoriale. Apele de suprafață se pot clasifica la
rândul lor în:
i. ape stătătoare reprezentate de lacuri (naturale124 sau amenajate artificial125)
și bălți

pot adapta măsurile în scopul îmbunătățirii stării ecologice a corpurilor de apă amenințate. În cazul unui
râu care beneficiază pe cursul superior de o stare ecologică foarte apropiată de cea naturală – așadar o
stare ecologică foarte bună – și care se confruntă în aval cu un nivel de poluare în creștere și cu alte
presiuni, astfel încât sectorul de mijloc are o stare ecologică bună, iar cel inferior, o stare medie. Fiecare
sector trebuie desemnat ca reprezentând un corp de apă separat: în caz contrar, toate cele trei sectoare
ale râului vor primi o evaluare medie de „stare ecologică bună”, iar calitatea slabă din aval nu va constitui
un domeniu de acțiune.
https://ec.europa.eu/environment/water/participation/pdf/waternotes/WATER%20INFO%20NOTES%
202%20-%20RO.pdf
123 Aprobat cu Ordinul 829 din 2019 privind aprobarea Procedurii și competențelor de emitere,

modificare și retragere a avizului de gospodărire a apelor, inclusiv procedura de evaluare a impactului

asupra corpurilor de apă, a Normativului de conținut al documentației tehnice supuse avizării, precum și
a Conținutului-cadru al Studiului de evaluare a impactului asupra corpurilor de apă. Publicat în MO nr.
615 din 25 iulie 2019.
124 Pe teritoriul Romaniei se afla 3450 de lacuri naturale de origini variate si cu o mare diversitate a

caracteristicilor lor. Dintre aceste lacuri, numai un numar de 118 au suprafata oglinzii apei mai mare de
50 ha. Administratia Nationala "Apele Romane", (2013). Planul National De Amenajare A Bazinelor
Hidrografice Din Romania, p.15.
125 Corpurile de apă artificiale sunt corpuri de apă de suprafață create prin activitate umană, în special

lacurile de acumulare. Legea definește lacul de acumulare, la pc. 87 din Anexa 1, ca fiind: apă interioară,
de suprafață, amplasată într-o formă de relief depresionară (cuvetă, cotă, depresiune etc.) rezultat din
acțiunea factorilor antropici, printro lucrare hidrotehnică, mărginit de maluri naturale sau artificiale, cu
rol de formare a unei rezerve de apă necesare producerii de energie electrică și pentru alimentarea cu apă
a unor localități și facilități din industrie și agricultură, atenuarea de viituri, precum și pentru
regularizarea debitului apei în aval și diferite folosințe turistice.
 ii. ape curgătoare reprezentate de pârâuri, râuri și fluvii. Pe baza apelor
curgătoare se constituie bazinele hidrografice. Un bazin hidrografic înseamnă
o suprafață de teren de pe care toate scurgerile de suprafață curg printr-o
succesiune de curenți, râuri și posibil lacuri, spre mare într-un râu cu o singură
gură de vărsare, estuar sau deltă.
b. Ape subterane; fac parte din apele subterane apele aflate sub suprafața solului în
zona saturată și în contact direct cu solul sau cu subsolul;
iii. Se distinge noțiunea de district al bazinului hidrografic ca fiind suprafață de
teren sau de mare, constituită dintr-unul sau mai multe bazine hidrografice
vecine împreună cu apele subterane și costiere asociate, care este identificată
ca unitate principală de administrare a bazinului hidrografic126. Gestionarea
integrată a bazinelor hidrografice adoptă o abordare holistică pentru a proteja
întregul corp de apă, cu izvoarele, afluenții și gura de vărsare. Abordarea în
funcție de bazinele hidrografice este cea mai bună metodă de gestionare a
apelor127.

3. Funcție de amplasarea acestora pe un anumit teritoriu

a. Ape teritoriale/interioare, acestea fiind apele cuprinse pe teritoriul unui stat, adică
sub jurisdicția acestuia. Legea arată că sunt ape interioare: toate apele de
suprafață stătătoare și curgătoare și subterane aflate în interiorul liniei de bază,
de la care se măsoară întinderea apelor teritoriale. În funcție de apelor teritoriale
se disting apele costiere, acestea fiind apele de suprafață situate în interiorul unei
linii ale cărei puncte sunt situate în totalitate la o distanță de l milă marină pe
partea dinspre mare, față de cel mai apropiat punct al liniei de bază, de la care se
măsoară întinderea apelor teritoriale, cu extinderea limitei, unde este cazul, până
la limita exterioară a apelor tranzitorii;
b. Ape internaționale, apele care nu sunt supuse regimului juridic al unui stat.
4. Funcție de posibilitatea utilizării de către om
a) Ape potabile sau ape destinate consumului uman. Acestea sunt la rândul lor:
i. orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la
prepararea hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei și
indiferent dacă este furnizată prin rețea de distribuție, din rezervor sau este
distribuită în sticle ori în alte recipiente;
ii. toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru
fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea produselor ori
substanțelor destinate consumului uman

126 Bazinele hidrografice pot fi naționale sau internaționale. Spre exemplu, conform art. 6 alin. (3) din
Legea 107 din 1996, România face parte din bazinul hidrografic internațional al fluviului Dunărea. Pentru
porțiunea din bazinul hidrografic internațional al fluviului Dunărea care este cuprinsă în teritoriul
României, inclusiv apele costiere ale Mării Negre, se elaborează planul de management aferent acestui
bazin hidrografic internațional, componenta de gospodărire calitativă a schemelor directoare.
127 Comisia Europeană, Notă privind Directiva cadru privind apa a UE, doi:10.2779/51765
 b. Ape nepotabile, nu sunt destinate consumului uman neavând caracteristicile
chimice și bacteriologice necesare clasificării în ape potabile. Aici pot fi incluse
atât apele naturale nepotabile cât și apele poluate sau uzate.
5. Funcție de trecerea apei printr-un proces industrial sau utilizare casnică în:
a. Ape naturale, adică apele care nu au intrat în nici un proces de utilizare
industrială sau casnică, sau care nu a fost prelucrate spre a fi utilizat în aceste
scopuri. Pot fi: potabile sau nepotabile; dulci, salmastre sau saline; de suprafață
sau subterane.
b. Ape uzate, ape care provenind din activități casnice, sociale sau economice, conțin
substanțe poluante sau reziduuri care îi alterează caracteristicile fizice, chimice
și bacteriologice inițiale, precum și ape de ploaie ce curg pe terenuri poluate, care
nu sunt supuse proceselor de epurare. Astfel, apele uzate care trec prin procesul
de epurare se numesc ape uzate epurate. Caracteristicile apelor uzate, la
evacuare, respectă condițiile de calitate prevăzute în normele tehnice și în avizele
și autorizațiile de gospodărire a apelor în vigoare
6. Funcție de existența de poluanți, în:
a. Ape poluate, ape care conțin minim poluanți prevăzuți de anexele 5 și 6 la Legea
107 din 1996, dar nu numai.
b. Ape nepoluate, ape care au o stare ecologică foarte bună sau bună, așa cum sunt
acestea definite de lege.
7. Funcție de posibilitatea de a fi utilizate ca și cale de rulare/transport, în:
a. Ape navigabile. Din perspectivă națională, apele naționale navigabile sunt:
i. apele maritime considerate, potrivit legii, ape maritime interioare;
ii. fluviile, râurile, canalele și lacurile din interiorul țării, pe sectoarele lor
navigabile;
iii. apele navigabile de frontieră, de la malul român până la linia de frontieră;
b. Ape nenavigabile.

Și corpurile de apă se pot clasifica în:

1. Funcție de poziționarea acestora față de suprafața solului, în:

a. corp de apă de suprafață: un element discret și semnificativ al apelor de
suprafață, de exemplu: lac, lac de acumulare, curs de apă-râu sau canal, sector de
curs de apă-râu sau canal, ape tranzitorii sau un sector/secțiune din apele
costiere;
b. corp de apă subterană: volum distinct de apă subterană dintr-un acvifer sau mai
multe acvifere;
2. Funcție de modul de apariție, în:
a. corp de apă natural
b. corp de apă artificial: corp de apă de suprafață creat prin activitate umană;
c. corp de apă puternic modificat: corp de apă de suprafață care, datorită unei
modificări fizice cauzată de o activitate umană, și-a schimbat substanțial
 caracterul lui natural, desemnat astfel în conformitate cu prevederile anexei nr.
1^1 din Legea 107 din 1996;

3. Poluanți ai apelor și sursele acestora

Apele poluate reprezintă o problemă a societății actuale și privește apa în

integralitatea sa, nu doar o categorie a acesteia. Datorită circuitului apei în natură,
poluarea apelor nu se oprește doar la zona de poluare a corpului de apă sau limitrofă
acestuia. Apele curgătoare pot determina poluarea apelor stătătoare sau chiar a apelor
subterane; apele subterane pot determina poluarea apelor de suprafață.

Nu numai calitatea apei dar și cantitatea acesteia este amenințată de poluare, de

exploatarea excesivă și de modificările hidromorfologice pe care le cauzează industria,
agricultura, dezvoltarea urbană, navigația, activitățile recreative, evacuarea apelor
reziduale și alți factori128.

3.1. Noțiunea de stare ecologică a apei

Apa poluată este o apă care nu are o stare bună calitativ ecologică. De aceea
explicarea noțiunii de stare calitativă ecologică a apei este mai mult decât necesară. La
modul general, starea calitativă se evaluează din punct de vedere fizico-chimic și
biologic.

Sunt considerate ape cu o stare foarte bună ecologică apele în care, prin comparație
cu tipul de corp de apă în condiții nemodificate specifice tipului și comunităților:

- alterările antropogene ale valorilor elementelor fizico-chimice și

hidromorfologice de calitate, nu există sau sunt foarte mici
- valorile elementelor biologice de calitate pentru tipul de corp de apă de suprafață
nu se observă, sau există doar foarte mici dovezi de perturbare.
Sunt considerate ape cu o stare bună ecologică apele în care valorile elementelor
biologice de calitate pentru tipul de corp de apă de suprafață prezintă nivele scăzute de
schimbare datorită activităților umane, dar deviază ușor față de acele valori asociate, prin
raportare la tipul de corp de apă de suprafață în condiții nemodificate

Sunt considerate ape cu o stare moderată ecologică apele în care valorile elementelor
biologice de calitate pentru tipul de corp de apă de suprafață deviază moderat față de
acelea asociate, în mod normal, cu tipul de corp de apă de suprafață, în condiții
nemodificate. Valorile prezintă semne moderate de perturbare ca urmare a activităților
umane și sunt esențial perturbate față de valorile din condițiile de stare bună.

128
 Chiar dacă aceste criterii sunt stabilite la modul general, pentru fiecare tip de apă de
suprafață (râuri, lacuri, ape tranzitorii și ape costiere) sau subterane, sunt definite și
stabilite criterii specific pentru fiecare. Aceste criterii pot fi grupate astfel:

1. pentru apele de suprafață, în:

- elemente biologice de calitate (fitoplancton, macrofite și fitobentos, fauna de
nevertebrate bentonice, fauna piscicolă – pentru toate tipurile de ape și
macroalge și angiosperme - pentru apele tranzitorii și costiere)
- elemente hidromorfologice de calitate (regimul hidrologic129, condiții
morfologice continuitatea – doar în cazul râurilor130 și regimul mareelor în
cazul apelor tranzitorii și costiere)
- elemente fizico-chimice de calitate (condiții generale131, poluanți specifici
sintetici și poluanți specifici nesintetici).
2. Pentru apele subterane, în:
- Parametri ce privesc starea cantitativă, și anume: regimul nivelurilor apelor,
verificându-se ca nivelul apelor subterane în corpul de apă subterană este în
așa fel încât resursa disponibilă de apă subterană nu este depășită de un debit
mediu anual captat pe lungă durată; monitoringul stării cantitative a apelor
subterane prin intermediul unei rețele de monitoring a corpurilor de apă
subterane care trebuie să includă suficiente puncte de monitoring
reprezentative pentru estimarea nivelului apelor subterane în fiecare corp sau
grup de corpuri de apă subterană, ținând seama de variațiile pe termen scurt
și lung în realimentarea lor; frecvența monitoringului; interpretarea și
prezentarea stării cantitative a corpurilor de apă subterane sub forma unei
harți a evaluării stării cantitative care utilizează următoarele următoarele
coduri de culori: verde pentru starea cantitativă bună și roșu pentru starea
cantitativă slabă.
- Parametri ce privesc starea calitativă, și anume: conductivitatea și
concentrațiile poluanților.

3.2. Principalii poluanți ai apelor și sursele acestora

129 Pentru râuri se verifică cantitatea și dinamica curgerii și legătura rezultantă cu apele subterane
Pentru lacuri se verifică cantitatea și dinamica curgerii, nivelul, timpului de retenție și legătura rezultantă
cu apele subterane.
130 Verificarea continuității râului presupune verificarea perturbării date de activitățile antropogenice, a

posibilității de migrarea neperturbată a organismelor acvatice și transportul de sendimente.

131 Pentru rîuri se verifică: concentrațiile nutrienților, nivelele de salinitate, pH-ul, bilanțul de oxigen,

capacitatea de neutralizare a acidului și temperatura.

Pentru lacuri se verifică: concentrațiile de nutrienți, nivelurile de salinitate, pH-ul, bilanțul de oxigen,
capacitatea de neutralizare a acizilor, transparența și temperatura.
 Poluanții au efecte negative asupra calității, stării ecologice a apelor în două dintre
cele trei categorii de indicatori anterior prezentați, și anume asupra elementelor
biologice de calitate și asupra elementelor fizico-chimice de calitate.

Poluarea apei poate fi punctuală sau difuză. Diferența majoră între cele două tipuri
de poluare este aceea că poluarea punctuală (punctiformă) au o sursă clară, identificabilă
asupra căreia se poate interveni mai ușor, spre deosebire de sursele difuze asupra cărora
intervenția este îngreunată. Surse punctuale de poluare sunt ferme mari de animale,
sistemele colective de canalizare și sistemele de tratarea a apei uzate132 sunt surse majore
de poluare punctuală. Activitatea agricolă, minele abandonate și așezările urbane, în sine,
sunt exemple de surse nepunctuale de poluare. Ploile colectează poluanții din câmpurile
agricole și din gazon, cum ar fi erbicidele, pesticide și îngrășăminte; uleiul și sare de
drumuri; substanțele acide și toxice minele abandonate, transferând poluarea de
suprafață a solului în apele subterane. De asemenea, poluarea apei poate fi naturală
(inundațiile) sau ca urmare a activităților umane.

Prezentarea surselor de poluare o regăsim în legislație dar și în literatura de

specialitate133, care arată că principalele activități industriale care cauzează poluarea
apei prin efluenții lor sunt:

- fabricile de zahăr, de îngrășăminte chimice și pesticide, de ciment, textile care

utilizează coloranti și coloranți-intermediari

- centrale termice, distilerii, rafinării de petrol, tăbăcăriile

- industria hârtiei și celulozei, farmaceutică și

- stațiile de epurarea a apelor uzate menajere și industriale,

- transportul maritim și naval

- sectorul agricol

- sectorul producerii de energie, ș.a.

4. Protecția apelor subterane

132 Trebuie spus că, deși stațiile de epurare sunt considerate „surse punctuale”, de fapt nu reprezintă
sursa reală deoarece tratează ce evacuăm în toalete și
chiuvete. https://www.eea.europa.eu/ro/help/intrebari-frecvente/care-sunt-principalele-surse-de
133 Singh, J., Yadav, P., Pal, A. K., & Mishra, V. (2020). Water pollutants: Origin and status. In Sensors in

water pollutants monitoring: Role of material (pp. 5-20). Springer, Singapore.

Madhav, S., Ahamad, A., Singh, A. K., Kushawaha, J., Chauhan, J. S., Sharma, S., & Singh, P. (2020). Water
pollutants: sources and impact on the environment and human health. Sensors in Water Pollutants
Monitoring: Role of Material, 43-62.
Ghangrekar, M. M., & Chatterjee, P. (2018). Water pollutants classification and its effects on
environment. In Carbon nanotubes for clean water (pp. 11-26). Springer, Cham.
 Am arătat anterior că apele subterane constituie cel mai mare rezervor de apă
dulce din lume. În cadrul circuitului apei în natură, apele subterane au un ritm lent de
circulație, astfel încât impactul activităţilor umane le poate afecta pe o perioadă mai mare
de timp. Aceasta înseamnă că poluarea care a apărut cu zeci de ani în urmă - fie ea din
agricultură, industrie sau din alte activităţi umane - poate încă ameninţa calitatea apelor
astăzi și, în anumite cazuri, va continua să facă asta și pentru câteva generaţii viitoare.
Dacă la aceasta adăugăm inacesibilitatea sursei de apă, comparativ cu apele de suprafață,
rezultă că realizarea activităților de management al apei ce privesc evaluarea stării
corpurilor de apă subterane, monitorizarea acestora și funcție de rezultatele
monitorizării, reabilitarea lor devin mult mai greu de realizat.

4.1. Scurt istoric al protecției apelor subterane

Deși necesitatea protecției apei a fost evidentă mult înainte134, doar în 1991 a fost
subliniată necesitatea protecției apelor subterane. Astfel, urmare a unei întâlniri
ministeriale privind apele subterane, desfășurată la Haga, s-a decis elaborarea unei
declarații publice care să sublinieze necesitatea unei acțiuni pentru a evita deteriorarea
pe termen lung a calității și cantității de apă dulce și să solicite lansarea unui program de
acțiune care să fie realizat până în anul 2000 și care să urmărească gestionarea viabilă
din punct de vedere ecologic și protecția resurselor de apă dulce135. Ulterior, în anul 1996
a fost propus un program de acțiune pentru protecția și gestionarea integrată a apelor
subterane136, urmare a solicitărilor Consiliului137 de revizuire a Directivei 80/68/CEE și
de elaborare a unui program integrat, concret și coerent, dar și a Raportui138 al Agenției
Europene de Mediu din 1995. Deși propunerea nu a fost adoptată, cerințele sale au fost
incluse în Directiva 2000/60/CE, Directiva-cadru privind apa. Se arată139 că, pentru
prima dată, apele subterane au devenit parte dintr-un sistem integrat de gestionare a
apei, Directiva cadru privind apa:

- incluzând apele subterane în planul de gestionare a districtului hidrografic și

134 La nivelul UE au fost elaborate Directiva Directiva 80/68/CEE a Consiliului din 17 decembrie 1979
privind protecția apelor subterane împotriva poluării cauzate de anumite substanțe periculoase,
publicată în JO L 20, 26.1.1980, p. 43-48 și Directiva Consiliului 75/440/CEE din 16 iunie 1975 privind
calitatea apei de suprafață destinate preparării apei potabile în statele membre, publicată în JO L 194,
25.7.1975, p. 26-31.
135 Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a

unui cadru de politică comunitară în domeniul apei, pc.(3). Publicată în JO L 327, 22.12.2000, p. 1-73
136 Proposal for a EUROPEAN PARLIAMENT AND COUNCIL DECISION on an action programme for

integrated groundwater protection and management, COM/96/0315 final - COD 96/0181, JO C 355,
25.11.1996, p. 1-18.
137 Rezoluțiile Consiliului din 1992 (publicată în OJ No C 59, 6. 3. 1992, p. 2.) și din 1995 (publicată în OJ
No C 49, 28. 2. 1995, p. 1).
138 EEA, (1995). Environment in the European Union. Report of the Review of the Fifth Environmental

Action Program, pp. 79-88; https://www.eea.europa.eu/publications/92-827-5263-1

139 CE- Directia Generală de Mediu, (2009). Protecţia apelor subterane în Europa, DOI 10.2779/91192
 - stabilind, pentru corpurile de apă (subterane), etapele de urmat în ceea ce
privește delimitarea, analiza economică, caracterizarea (analiza presiunilor și a
impacturilor), monitorizarea și elaborarea unor programe de măsuri, cu scopul de a
asigura cantităţi suficiente de ape subterane în stare chimică bună.

Prin intermediul Directivei 2006/118/CE privind protecţia apelor subterane

împotriva poluării și a deteriorării au fost elaborate reglementări specific și specificaţii
tehnice suplimentare necesare protecţia apelor subterane.
------------

1. Protecția apei destinate consumului uman

1.1. Importanța apei destinate consumului uman și necesitatea protecției

Încă din zorii omenirii pe Pământ, calitatea apei disponibile a fost de cea mai mare
importanță pentru supraviețuire și prosperitate. Asigurarea unei aprovizionări adecvate
cu apă pentru o populație în continuă creștere și dezvoltare este o problemă la nivel
mondial. Penuria de apă a devenit o preocupare majoră la nivel mondial, o mare parte a
lumii se confruntându-se cu un deficit de apă140. Într-un studiu la nivelul Uniunii
Europene se arată că „peste 100 de milioane de cetățeni s-ar putea confrunta cu riscuri
pe termen lung pentru sănătate în 2030 din cauza apei potabile poluate. Acest risc a variat
în anii anterioro între statele membre, de la 13%-14% din populație expusă riscului (în
Cipru și Slovenia) la până la 29%-31% expusă riscului (în Belgia, Finlanda, Letonia, Malta
și România)”141. Se mai arată că există disparități în ceea ce privește accesul la apă
potabilă sigură între grupurile etnice din Europa iar asigurarea unui astfel de acces
reprezintă un angajament asumat în cadrul obiectivului nr. 6 dintre obiectivele de
dezvoltare durabilă (ODD) din Agenda 2030 a Organizației Națiunilor Unite pentru
dezvoltare durabilă. În contextul actual, și migranții și solicitanții de azil din Europa
suferă, de asemenea, din cauza accesului limitat la apă potabilă, preocupările specifice cu
privire la taberele formale și informale de refugiați din Europa fiind ridicate de către
Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați 142.
Menționăm că reglementarea cadru în vigoare, la nivel național este Legea nr. 458
din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile143, la care se adaugă Legea nr. 301 din 27
noiembrie 2015 privind stabilirea cerinţelor de protecţie a sănătăţii populaţiei în ceea ce
priveşte substanţele radioactive din apa potabilă144.

140 Mays, L. W., Sklivaniotis, M., & Angelakis, A. N. (2012). Water for human consumption through
history. Evolution of water supply through the millennia, 19-40.
141 https://www.eea.europa.eu/publications/zero-pollution/health/water-pollution
142 https://www.unhcr.org/news/press/2020/2/5e4fe4074/act-alleviate-suffering-reception-centres-

greek-islands-unhcrs-grandi.html
143 Publicată în M.O. nr. 552 din 29 iulie 2002 și republicată în M.O. nr. 733 din 19 octombrie 2011.
144 Publicată în M.O. nr. 904 din 7 decembrie 2015.