Ramona Duminică Adriana Pîrvu

DREPTUL MEDIULUI

Manual universitar
destinat studenţilor programului de studiu Administrație Publică

PITEȘTI
- 2020 -
 Capitolul I

Importanța dreptului mediului și locul său în cadrul sistemului de

drept

1.1. Definiţia dreptului mediului

În literatura de specialitate, dreptul mediului a primit numeroase definiţii cu un

conţinut asemănător. Într-o opinie „dreptul mediului reprezintă, în abstract, ansamblul
reglementărilor juridice şi instituţiile stabilite în vederea protecţiei, conservării şi
ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă” (M. Duţu, A. Duţu,
Dreptul mediului, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 90). Într-o altă formulare,
dreptul protecţiei mediului este considerat ca fiind „acea ramură din sistemul nostru
juridic care înmănunchează normele juridice care reglementează relaţiile dintre
persoane, formate în legătură cu protecţia mediului” (E. Lupan Tratat de dreptul
protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 73) sau dreptul mediului este
văzut „ca fiind constituit din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează
relaţiile care se stabilesc între oameni, privind atitudinea lor faţă de mediu, ca element
vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a
componentelor sale, naturale şi artificiale, precum şi relaţiile legate de protecţia,
conservarea şi dezvoltarea lor durabilă” (D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. 4,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 52).
În ceea ce ne priveşte, plecând de la dispoziţiile legale în materie şi având în
vedere totodată şi definiţiile formulate la nivel doctrinar, definim dreptul mediului ca fiind
o ramură de drept mixt, globalizantă, alcătuită din ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale referitoare la ocrotirea, conservarea şi ameliorarea
mediului în scopul atingerii obiectivelor dezvoltării durabile.
Plecând de la distincţiile care se fac în teoria generală a dreptului, prin raportare
la aria de elaborare şi de aplicare a dispoziţiilor legale, dreptul mediului poate fi împărţit
la rândul său în:
- dreptul naţional al mediului,
- dreptul unional al mediului (alcătuit din dreptul originar şi dreptul derivat al
U.E. în materia ocrotirii, conservării şi ameliorării mediului)
- dreptul internaţional al mediului (constituit din tratatele internaţionale, din
cutume şi celelalte izvoare specifice dreptului internaţional care cuprind reglementări în
domeniul protecţiei mediului).
1.2. Funcţiile dreptului mediului

Dreptul mediului ocupă un loc aparte în cadrul sistemului de drept românesc

prin importanţa social-economică a obiectului său de reglementare. Normele dreptului
mediului au ca obiectiv principal utilizarea raţională a resurselor naturale, ocrotirea
mediului natural şi artificial, a vieţii şi sănătăţii oamenilor, protejarea tuturor
vieţuitoarelor şi a condiţiilor de viaţă, în general. Toate acestea sunt argumente
suficiente în susţinerea importanţei acestei ramuri de drept.
Totodată, sarcina fundamentală a dreptului mediului constă în
reglementarea protecţiei mediului, ca obiectiv de interes public major , aspect ce rezultă
chiar din art. 1 alin. 1 al actului normativ - cadru în materie, O.U.G. nr. 195/2005 privind
protecţia mediului.
Dincolo de funcţiile generale ale dreptului în cadrul sistemului social (funcţia de
instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social - politice, funcţia de
conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, funcţia de
conducere a societăţii, funcţia normativă, funcţia educativă şi cea informativă), dreptul
mediului îndeplineşte şi o serie de funcţii specifice (Marinescu, op. cit, pp. 101-102; A.I.
Duşcă, Dreptul mediului, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 14-15):
funcţia de asigurare a unui mediu sănătos şi prosper prin organizarea şi
instituţionalizarea acţiunii social-politice în vederea protecţiei şi ameliorării mediului,
funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile, funcţia de protecţie, conservare
şi ameliorare a mediului, funcţia de promovare a cooperării internaţionale în
domeniul protecţiei mediului.

1) Funcţia de asigurare a unui mediu sănătos şi prosper prin

organizarea şi instituţionalizarea acţiunii social-politice în vederea protecţiei şi
ameliorării mediului
Această funcţie se referă la faptul că prin intermediul dispoziţiilor de dreptul
mediului se creează şi se perfecţionează permanent cadrul instituţional necesar
gestionării şi administrării problemelor de mediu, activităţilor de monitorizare şi control al
factorilor de mediu, precum şi cel al tragerii la răspundere a poluatorilor.

2) Funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile

Această funcţie se realizează prin includerea protecţiei mediului în cadrul
procesului de dezvoltare, urmărindu-se restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional,
pe termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural.

3) Funcţia de protecţie, conservare şi ameliorare a mediului

Protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului se realizează prin dispoziţiile
legale de prevenire, limitare şi dimensionare a poluării factorilor de mediu, de înlăturare
a efectelor negative produse deja prin activităţile umane.
 4) Funcţia de promovare a cooperării internaţionale în domeniul
protecţiei mediului
Prin însăși natura sa, mediul transcende granițele stabilite de oameni, prin
urmare, cooperarea între statele este esențială pentru realizarea obiectivului protecţiei
mediului. De aceea, funcţia în discuţie se reflectă în aceea că prin normele de drept
adoptate se optimizează şi diversifică cooperarea regională şi internaţională în
domeniul mediului, de exemplu prin transferul de tehnologii, asigurarea asistenţei
tehnice, pregătirea specialiştilor naţionali în diversele probleme ale mediului ş.a.
Nu în ultimul rând, dreptul mediului are un rol aparte în conştientizarea socială a
problemelor ecologice, în formarea aşa-numitei „conştiinţe ecologice”. Fiecare persoană
intră în relaţie cu mediul, de aceea prin normele juridice se urmăreşte influenţarea
comportamentelor umane în sensul ca acestea să dăuneze cât mai puţin mediului
înconjurător. Prin reglementarea participării la luarea deciziilor în materie, prin
consacrarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, precum şi prin
garantarea accesului la justiţie pe probleme ambientale se pun bazele ecologismului în
gândire şi în viaţa de zi cu zi.

1.3. Delimitarea dreptului mediului de alte ramuri de drept

Sistemul de drept al unei societăţi, considerat ca totalitate de norme juridice în

vigoare la un moment dat, se structurează în ramuri de drept care se formează prin
gruparea unor norme juridice cu un conţinut conex, prin care legiuitorul reglementează
raporturi sociale cu acelaşi specific, folosind aceeaşi metodă şi întemeindu-se pe
principii comune.
Imposibilitatea încadrării perfecte a dreptului mediului în diviziunea tradiţională
a dreptului (drept privat şi drept public) şi caracterul său interdisciplinar au conturat
necesitatea stabilirii autonomiei sale faţă de celelalte ramuri. Delimitarea îşi dovedeşte
utilitatea şi prin prisma faptului că suntem în prezenţa unei ramuri de drept globalizante
care cuprinde elemente semnificative de drept administrativ, de drept civil, penal, agrar
ş.a.
Interdependenţa dintre ramura dreptului mediului şi celelalte ramuri este pusă în
evidenţă şi de faptul că obiectivul ocrotirii mediului este declarat ca fiind de interes
public major, fiecare dintre ramurile dreptului contribuind, mai mult sau mai puţin, prin
normele proprii la realizarea acestui obiectiv, în contextul necesității realizării
imperativelor dezvoltării durabile.
În consecinţă, prin delimitarea dreptului mediului se înţelege operaţiunea de
evidenţiere a trăsăturilor sale particulare care-l deosebesc de alte ramuri de drept,
contribuind la stabilirea caracterului autonom al acestei ramuri, precum şi de reliefare a
unor conexiuni şi interferenţe. În acest scop sunt utilizate, de regulă, următoarele criterii
de delimitare: obiectul de reglementare; metoda de reglementare; calitatea subiectelor;
caracterul normelor; specificul sancţiunilor; principiile proprii.

1.3.1. Dreptul mediului și dreptul constituțional

Dreptul constituţional este definit (M. Andreescu, A. Puran, Drept constituţional.

Teoria generală, Ed. Sitech, Craiova, 2014, p. 17) ca fiind o ramură a dreptului public,
având ca obiect principal de reglementare organizarea şi funcţionarea organelor
statului, precum şi drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor. În dreptul
constituţional se regăsesc norme esenţiale care stau la baza tuturor celorlalte ramuri de
drept, inclusiv a dreptului mediului.
Interferenţa dintre cele două ramuri este pusă în evidenţă prin consacrarea
constituţională a dreptului fundamental la un mediu sănătos, prin stabilirea faptului că
dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi prin
instituirea în sarcina statului a obligaţiei de a asigura refacerea, ocrotirea mediului
înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic şi crearea condiţiilor necesare pentru
creşterea calităţii vieţii.
Totodată, unele principii ale dreptului mediului, cum este principiul exploatării şi
folosirii mediului în concordanţă cu interesul naţional sau principiul fundamental al unui
drept la un mediu de calitate îşi au temeiul în primul rând în Constituţie. De asemenea,
organele şi instituţiile statului enumerate de Constituţie au competenţe şi în domeniul
mediului.
Deosebirile dintre cele două ramuri rezultă din natura diferită a obiectului de
reglementare, metoda de reglementare distinctă, finalitatea normelor şi poziţia juridică a
părţilor (R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed. Universitară, Bucureşti, 2015,
pp.).

1.3.2. Dreptul mediului și dreptul administrativ

Prin definiţie, dreptul administrativ este alcătuit din ansamblul normelor juridice
ce reglementează relaţiile sociale referitoare la organizarea şi activitatea administraţiei
publice. Plecând de la importanţa regulilor de poliţie administrativă şi a rolului statului în
domeniul protecţiei mediului, se consideră (M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 94) că dintre
ramurile sistemului juridic, dreptul mediului este cel mai legat de dreptul administrativ,
problemele mediului având un impact direct asupra evoluţiei acestuia, mai ales prin
instituirea unei administraţii special organizate, cu atribuţii specifice în materie. Între
cele două ramuri au fost identificate mai multe asemănări (E. Lupan, op. cit., p. 99) care
au condus la concluzia că dreptul mediului s-a desprins din dreptul administrativ, şi
anume:
-în ambele ramuri predomină reguli de conduită asemănătoare: fiecare
autoritate a administraţiei publice are o anumită competenţă determinată de sarcinile
ce-i revin în scopul pentru care a fost înfiinţată, ca şi în cazul autorităţilor competente
pentru protecţia mediului;
-problemele care apar în activitatea participanţilor la raporturile juridice din
aceste două ramuri de drept se pun în aceiaşi termeni, pentru că autorităţile
administrative sunt înzestrate cu putere publică, acţionând în scopul îndeplinirii unor
servicii de interes public major;
-în ambele ramuri de drept interesul public are prioritate;
-contravenţiile „ecologice” sunt sancţionate conform normelor dreptului
administrativ.
Distincţia dintre cele două ramuri este dată în primul rând de specificul
obiectului de reglementare. În timp ce dreptul administrativ reglementează relaţiile
sociale născute în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, raporturile de drept al
mediului iau naştere în vederea realizării protecţiei şi conservării mediului, ca obiectiv
de interes public major. Deşi, atât în raporturile de drept administrativ, cât şi în cele de
drept al mediului, părţile se află în poziţie de subordonare, totuşi în raporturile de drept
al mediului acesta are o natură specială. În sfârşit, cele două ramuri se diferenţiază prin
izvoarele şi principiile proprii (R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2015).

1.3.3. Dreptul mediului și dreptul civil

Reglementând exercitarea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor

sale, normele dreptului civil interacţionează sub unele aspecte cu acelea referitoare la
ocrotirea şi conservarea solului şi subsolului, apelor şi pădurilor. Conexiunile dintre
dreptul mediului şi dreptul civil se manifestă şi în planul răspunderii civile pentru daune
ecologice, din această perspectivă, vorbindu-se despre naşterea unui adevărat „drept
civil al mediului” (M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 94). În contextul în care O.U.G. nr.
195/2005 privind protecţia mediului cuprinde o serie de dispoziţii speciale cu privire la
răspunderea pentru prejudiciul ecologic, prevederile Codului civil în materie constituie
dreptul comun.
De asemenea, art. 44 alin. (7) din Constituţie conturează relaţia dintre dreptul
de proprietate şi dreptul la un mediu sănătos prin instituirea în sarcina titularului
dreptului de proprietate a obligaţiei la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului.
Pe de altă parte, deosebirile dintre cele două ramuri sunt majore, reflectându-se
în primul rând în obiectul diferit şi metodele proprii de reglementare. În timp ce dreptul
civil este o ramură de drept privat al cărei obiect de reglementare îl reprezintă
raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale ce se stabilesc între persoane fizice şi
persoane juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, în dreptul mediului, părţile
raportului se găsesc într-o formă specifică de subordonare, iar obiectul îl formează
relaţiile de ocrotire, conservare şi ameliorare a mediului. În fine, dacă în stabilirea
conţinutului raportului juridic civil, adică a drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor,
voinţa acestora are un rol decisiv în majoritatea cazurilor, alta este situaţia în raporturile
de drept al mediului unde conţinutul este întotdeauna stabilit prin dispoziţiile legale.

1.3.4. Dreptul mediului și dreptul urbanismului

Legătura dintre dreptul urbanismului (ce are ca obiect de reglementare ame-

najarea spaţiului urban) şi dreptul mediului rezultă din faptul că protecţia şi conservarea
mediului în aşezările umane intră şi în sfera de reglementare a dreptul mediului.
Făcând aplicarea noţiunilor ecologice, politica în domeniul urbanismului a dus la
apariţia conceptului de „ecosistem urban artificial”, după modelul ecosistemului natural.
În acest fel, dreptul urbanismului a suferit un fenomen de ecologizare prin amplificarea
reglementărilor care vizează, direct sau indirect, protecţia mediului (M. Duţu, A. Duţu,
op. cit., p. 96; F. Făinişi, Dreptul mediului, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014, p. 78;
D. Marinescu, op. cit., p. 99).
Astfel, interferenţa dintre cele două ramuri de drept a condus la transformarea
măsurilor de protecţie a naturii într-un instrument nou, cel al unui urbanism, preocupat
în special de optimizarea cadrului de viaţă. Asigurarea unui mediu urban de calitate
presupune ca dreptul urbanismului să se supună nevoilor imperative ale protecţiei,
conservării şi ameliorării mediului (M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 96).

1.3.5. Dreptul mediului și dreptul agrar

Conexiunea dintre dreptul mediului şi cel agrar este pusă în evidenţă prin faptul
că normele dreptului agrar conţin elemente de ocrotire a terenurilor, reglementând
raporturile de proprietate asupra pământului şi utilizarea terenurilor agricole conform
destinaţiei lor prin atribuirea în proprietate sau darea în folosinţă. Spre deosebire de
acesta, dreptul mediului are ca obiectiv principal - care îi justifică existenţa - protejarea
solului prin folosirearea raţională a terenurilor şi prin instituirea de măsuri de prevenire
şi combatere a degradării acestuia (R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2015, p. 69).
 1.3.6. Dreptul mediului și dreptul penal

Singura legătură ce se poate stabili între dreptul mediului şi dreptul penal (care
reglementează faptele care sunt considerate de legiuitor infracţiuni, pedepsele şi
condiţiile de tragere la răspundere penală a celor ce săvârşesc infracţiuni) se regăseşte
în faptul că infracţiunile „ecologice” sunt stabilite şi sancţionate de normele dreptului
penal.

1.3.7. Dreptul mediului și dreptul muncii şi securităţii sociale

Chiar dacă din definiţia dată dreptului muncii (ramură a sistemului de drept
alcatuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile individuale şi
colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi patronale, conflictele de muncă
şi controlul aplicării legislaţiei muncii) nu rezultă o legătură cu ramura dreptul mediului,
totuşi, prin unele raporturi juridice conexe care intră şi ele în sfera de reglementare
proprie dreptului muncii, precum securitatea şi sănătatea la locul de muncă, se poate
stabili o conexiune cu dreptul mediului. Mai exact, aşa cum s-a arătat (M. Duţu, A. Duţu,
op. cit., p. 95), elementul conex dintre cele două ramuri de drept îl constituie „mediul de
muncă”, ca element al noţiunii generale de mediu şi care determină astfel interferenţa
acestora. Totuşi, de regulă, dreptul mediului nu se ocupă şi de acest sector, sarcina
principală revenind în acest sens normelor de protecţie a muncii.
1.4. Bibliografie specifică

A. I. Duşcă, Dreptul mediului, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
M. Duţu, A. Duţu, Dreptul mediului, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.
M. Duţu, A. Duţu, Dreptul de proprietate şi exigenţele protecţiei mediului, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed. Universitară, Bucureşti, 2015.
E. Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. 4, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010.