Definiția dreptului mediului

Dreptul mediului a apărut şi s-a dezvoltat ca urmare a sarcinilor, imediate şi de perspectivă,

încredinţate de societate, în funcţie de nevoile de protecţie a diferitelor elemente ale mediului,
ameninţate de creşterea explozivă a populaţiei. Aceasta a antrenat o serie de efecte negative
asupra mediului: dezvoltarea şi diversificarea industrializării, extinderea urbanizării, atât prin
sporirea numărului de oraşe, cât şi prin creşterea suprafeţei celor existente, dezvoltarea
agriculturii, mai ales a celei puternic chimizate, creşterea circulaţiei rutiere, aeriene şi navale.
Toate acestea au dus la înmulţirea, sporirea gradului de nocivitate şi persistenţă a surselor de
poluare. În aceste condiţii, s-a trecut de la simpla protecţie a mediului la necesitatea de a
conserva şi gestiona bunuri aparţinând mediului, printre măsurile de protecţie încadrându-se şi
conturarea unei noi ramuri de drept. Aşa cum mediul nu cunoaşte frontiere, nici ramura de drept
chemată să apere mediul nu este cantonată în limite rigide ci, din contră, ea se regăseşte atât în
ramurile aparţinând dreptului privat, şi astfel vom vorbi, de exemplu, de un drept civil al
mediului, cât şi în cele aparţinând dreptului public, şi vom vorbi de un drept penal al mediului
sau drept administrativ al mediului. Prin urmare, această ramură de drept nu este atât o ramură de
răspântie, de graniţă între diferite alte ramuri de drept, ci este o ramură globalizantă, ale cărei
norme se regăsesc în alte ramuri de drept.
Având ca punct de plecare art. 1 alin. (1) din actul normativ-cadru, definim dreptul
mediului ca fiind acea ramură de drept, parte componentă a sistemului naţional de drept, care
reuneşte normele juridice ce reglementează relaţiile sociale privind protecţia mediului, în
vederea atingerii obiectivelor specifice dezvoltării durabile.
Art. 1 alin. 1 din OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului „obiectul ordonanţei de
urgenţă îl constituie un ansamblu de reglementări juridice privind protecţia mediului, obiectiv de
interes public major, pe baza principiilor şi elementelor care conduc la dezvoltarea durabilă”.

Protecţia mediului
Protecţia mediului reprezintă activitatea umană conştientă, ştiinţific fundamentată,
îndreptată spre realizarea unui scop cunoscut, constând în prevenirea poluării, menţinerea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ. Din definiţie rezultă structura tripartită a activităţii
de protecţie a mediului, adică părţile componente ale acestei activităţi sunt: ocrotirea mediului,
conservarea şi dezvoltarea sau ameliorarea acestuia.
Ocrotirea mediului înseamnă protecţia acestuia, prin diferite acţiuni legiferate, care scot de
sub incidenţa omului speciile rare, pe cale de dispariţie, precum şi anumite spaţii geografice cu
mare valoare naturală, declarate monumente ale naturii. Actul normativ-cadru defineşte
„monumentele naturii” astfel: specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori izolaţi,
formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic (art. 2 pct. 45). Strâns legată
de noţiunea de „monument al naturii” este cea de arie naturală protejată definită ca „zonă
terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special de
ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni
biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare
ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită” (art. 2 pct. 6).
Conservarea mediului presupune atât utilizarea raţională şi eficientă a resurselor naturale,
cât şi adoptarea celor mai potrivite procese tehnologice, agrozootehnice, silvice ... lucrări pentru
limitarea şi prevenirea efectelor dăunătoare ale unor fenomene naturale – inundaţii, alunecări de
teren, eroziune accelerată etc. Pentru a îmbina aceste două aspecte trebuie cunoscute şi respectate
acele aşa-numite „legi ale conservării” care se referă, în special, la faptul că: a) mediul este un
sistem a cărui integritate este asigurată prin funcţionarea echilibrată a celor două subsisteme,
natural şi uman; b) mediul este un sistem cu resurse finite; c) mediul prezintă echilibre fragile,
uşor de dereglat în cazul unei folosinţe neadecvate a resurselor sale; d) mediul are o capacitate
limitată de absorbţie şi neutralizare a plusurilor subsistemului uman. Aplicarea acestor „legi”
presupune cu necesitate o activitate complexă de cercetare, începând cu diagnoza geografică şi
ecologică – hidrologică, pedologică –, continuând cu analizele integrate şi încheind cu activităţile
de proiectare şi execuţie. O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor protejate, conservarea
habitatelor, a florei şi faunei sălbatice, defineşte în art. 4 pct. 1, conservarea ca fiind „ansamblul
de măsuri care se pun în aplicare pentru menţinerea sau refacerea habitatelor naturale şi a
populaţiilor de specii de faună şi floră sălbatică, într-o stare favorabilă”.
Dezvoltarea mediului. Dacă actul conservării implică menţinerea, păstrarea unei anumite
stări de fapt, dezvoltarea presupune acte pozitive de îmbunătăţire a mediului. Dar, aşa cum
poluarea are, din cauza lipsei graniţelor mediului, efecte transfrontaliere, tot aşa şi măsurile de
ameliorare a mediului presupun preocupare şi cooperare, nu doar la nivel naţional, ci şi
internaţional. Este ceea ce rezultă dintr-o serie de acte la nivel internaţional. Astfel: Declaraţia
de la Stockholm (1972), în pct. 7 al Preambulului, prevede: „trebuie ca noi toţi, cetăţeni şi
colectivităţi, întreprinderi şi instituţii, fiecare la nivelul său să-şi asume responsabilitatea şi să
împartă echitabil sarcinile. Oamenii, organizaţiile, statele pot să determine mediul de mâine”. În
plus, în principiul 1 se afirmă: „omul are datoria solemnă de a proteja şi ameliora mediul pentru
generaţiile prezente şi viitoare”. Carta mondială a naturii (1982) prevede, în art. 21: „statele şi,
în măsura în care este posibil, alte autorităţi publice, organizaţiile internaţionale, asociaţiile şi
întreprinderile trebuie să coopereze pentru conservarea naturii prin activităţi comune”.
Declaraţia de la Rio (1992) proclamă, în principiul 7: „statele trebuie să coopereze într-un spirit
de parteneriat mondial în vederea conservării, protejării şi restabilirii sănătăţii şi integrităţii
ecosistemelor terestre”, iar în principiul 27 se prevede: „statele şi oamenii trebuie să coopereze
de bunăvoie într-un spirit de solidaritate la aplicarea principiilor consacrate de această
declaraţie”.

Funcţii. Pe lângă funcţiile generale ale dreptului – normativă, de rezolvare a eventualelor

conflicte din societate, de sancţionare, de control – dreptul mediului are o serie de funcţii
specifice, în raport cu scopurile principale pe care le urmăreşte:
- funcţia de asigurare a unui mediu sănătos şi prosper constă în aceea că, prin intermediul
normelor juridice specifice, se creează şi se perfecţionează structurile organizatorice necesare
gestionării şi administrării problemelor protecţiei şi dezvoltării mediului, coordonării acţiunilor
desfăşurate la diferite niveluri şi în diverse planuri pentru ducerea la îndeplinire a obiectivelor
stabilite. Cu alte cuvinte, se stabilesc şi funcţionează instituţiile necesare în vederea identificării,
analizei, deciziei şi înfăptuirii diferitelor măsuri privind soluţionarea problemelor ecologice;
- funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile se realizează din perspectiva cerinţei
integrării protecţiei mediului în toate politicile sectoriale, prin adoptări complexe care să permită
mediului şi problemelor sale să fie reprezentate în toate structurile administrative de decizie, atât
la nivel central, cât şi la nivel local;
- funcţia de ocrotire, conservare şi ameliorare a mediului se realizează prin dispoziţii şi norme
tehnice cu caracter juridic prin intermediul cărora se asigură prevenirea, combaterea, precum şi
înlăturarea efectelor negative ale poluării. Aceste norme se referă la modalităţi de funcţionare şi
montare a diferitelor instalaţii, realizarea investiţiilor, de valorificare a diferitelor substanţe
reziduale, combaterea eroziunii, a degradării fondului forestier etc.;
- funcţia de promovare a cooperării internaţionale constă în aceea că prin normele juridice
adoptate se realizează optimizarea şi diversificarea cooperării economice internaţionale prin:
transferul de tehnologii, asigurarea asistenţei tehnice, pregătirea specialiştilor naţionali în
diversele probleme ale practicii şi dezvoltării calităţilor naturale ale mediului. Pe de altă parte,
armonizarea legislativă, prin reglementările interne a standardelor europene şi internaţionale,
sporeşte funcţia dreptului mediului de catalizator al colaborării regionale şi internaţionale.

Izvoarele dreptului mediului

Ramura de drept este alcătuită din acte normative care reglementează relaţii sociale cu
trăsături specifice. Expresia „izvor de drept” are două sensuri: un sens material, prin care
înţelegem condiţiile materiale de existenţă care determină apariţia unei norme juridice, şi un sens
formal, prin care înţelegem formele de exprimare a normelor juridice, actele normative care le
includ. Aşadar, ca în cazul tuturor ramurilor de drept, şi normele dreptului mediului apar, nu din
neant, ci din realitatea de zi cu zi, care se cere a fi reglementată. Realitatea de care vorbim este
aceea a unui mediu din ce în ce mai poluat, în care se pune acut problema adaptării oamenilor, în
sens juridic, moral, economic, pentru realizarea unei dezvoltări care să corespundă necesităţilor
prezentului, dar fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
necesităţi. Corespunzător acestei realităţi, actele normative sunt chemate să îmbrace în haină
juridică obligaţiile oamenilor de a acţiona, astăzi, cu gândul la viitorul comun al omenirii.
Normele juridice de dreptul mediului au un caracter imperativ şi, pentru marea majoritate a
acestora, şi un caracter tehnic, alcătuind astfel ceea ce s-a numit „ordinea publică tehnologică”.
Includem în categoria izvoarelor formale ale dreptului mediului: Constituţia României,
legea, decretele şi decretele-legi, tratatele internaţionale, actele guvernamentale - O.U.G.
nr. 195/2005 privind protecţia mediului, actele autorităţilor publice locale, Codul civil,
cutuma (această lege nescrisă, obicei socotit obligatoriu datorită practicării sale un timp
îndelungat, este, în general vorbind, izvor de drept, în cazul când legiuitorul face apel şi
trimitere, la ea. Întâlnim o astfel de situaţie în dreptul mediului: art. 8 din Legea nr. 82/19934
privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” prevede „dreptul populaţiei locale din
teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării de a păstra obiceiurile specifice locale şi activităţile
economice tradiţionale este garantat. Administraţia Rezervaţiei va asigura, după caz, prin
compensaţii, continuitatea activităţilor economice tradiţionale”.

Locul dreptului mediului în cadrul sistemului de drept românesc

Prin obiectul de reglementare, obiectivul de interes public major, metoda de reglementare,
principiile şi izvoarele sale, dreptul mediului şi-a câştigat existenţa ca ramură de drept de sine
stătătoare. Prin „integrarea cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale”, principiu al
dreptului mediului, dar şi mijloc de realizare eficace a protecţiei mediului deoarece orice
activitate umană afectează mediul, dreptul mediului este mai mult decât un drept de graniţă, fiind
un drept de sinteză, un drept ubicuu, pretutindeni prezent. Prin orientarea şi implicaţiile relaţiilor
sociale reglementate, dreptul mediului are legătură cu majoritatea ramurilor de drept, dar se şi
delimitează net de acestea.
Dreptul constituţional şi dreptul mediului. Ca drept de constituire a unui stat, dreptul
constituţional este temelia întregului sistem de drept şi, din această cauză, orice ramură de drept
îşi extrage esenţa prin raportare la el. Deoarece obiectivul definitoriu al dreptului constituţional îl
constituie reglementarea organizării şi funcţionării organelor statului, drepturile şi îndatoririle
cetăţenilor, legăturile dreptului constituţional cu dreptul mediului apar cu evidenţă. Astfel,
Constituţia stabileşte, în sarcina statului, obligaţia cu privire la exploatarea resurselor naturale, în
acord cu interesul naţional, la asigurarea echilibrului ecologic. De asemenea, prevede dreptul la
un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, un drept complex care cuprinde deopotrivă şi obligaţia
pentru persoanele fizice sau juridice de a proteja mediul. Toate atributele dreptului la un mediu
sănătos şi echilibrat ecologic, aşa cum sunt prevăzute de art. 5 din O.U.G. nr. 195/2005, au ca
punct de plecare drepturi recunoscute constituţional, dreptul la informaţie, dreptul de asociere,
dreptul la justiţie etc. Tot Constituţia stabileşte ca limită în exercitarea dreptului de proprietate,
îndeplinirea sarcinilor ce ţin de protecţia mediului. Dacă legăturile dintre aceste ramuri de drept
sunt evidente, tot asemenea sunt şi deosebirile ce decurg din: obiectul supus reglementării şi
finalitatea normelor.
Dreptul mediului şi dreptul civil. Între cele două ramuri de drept se manifestă atât
interferenţe, interconexiuni, cât şi deosebiri esenţiale. Interconexiunile se referă la: a) raporturile
juridice decurgând din dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia, unde normele
dreptului civil interferează cu cele privind ocrotirea şi conservarea solului, subsolului, apelor,
pădurilor, determinând cerinţe şi consecinţe juridice complementare; b) răspunderea pentru
prejudiciul ecologic, unde dispoziţiile Codului civil rămân dreptul comun, în materie, actul
normativ-cadru în materia mediului prevăzând reguli specifice; c) dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor de protecţie a mediului; d) sensul expresiilor „persoană fizică” şi „juridică”
este cel din dreptul civil. Deosebirile esenţiale decurg din: a) în raporturile juridice civile, părţile
se află pe poziţie de egalitate juridică, pe când în cele de drept al mediului se găsesc într-o formă
de subordonare specifică; b) dacă în dreptul civil este determinat titularul dreptului (şi cel puţin
în cazul drepturilor absolute subiectul pasiv, adică cel ce are obligaţia negativă de a nu face
nimic de natură a-l atinge, este nedeterminat), în raportul juridic de dreptul mediului este
determinat titularul obligaţiei de a face sau de a nu face ceva privind protecţia mediului; c) dacă
raporturile juridice de drept civil au, datorită caracterului predominant dispozitiv al normelor de
drept civil, un caracter dublu voliţional, pentru că la voinţa legiuitorului se adaugă şi voinţa
părţilor, în raporturile juridice de dreptul mediului predominantă este voinţa legiuitorului.
Dreptul mediului şi dreptul administrativ. Problemele de mediu au avut şi au un impact
direct asupra dreptului administrativ, între cele două ramuri de drept existând o mare apropiere
cu privire la: a) atât în raporturile juridice administrative, cât şi în cele de dreptul mediului părţile
se află pe poziţie de subordonare juridică, adesea una dintre ele fiind un organ al administraţiei
destat1; b) măsurile menite să servească la ocrotirea mediului, la obligarea agenţilor economici
să folosească instalaţii de filtraj, purificare, aplicarea de amenzi în cazuri grave, suspendarea sau
chiar oprirea, temporară sau definitivă, a activităţii agenţilor economici; autorizarea activităţilor
cu impact asupra mediului, măsuri ce au dus la o specializare a unei administraţii, ce are şi o
componentă de poliţie administrativă; c) înfiinţarea şi dezvoltarea unor instituţii de drept
administrativ special organizate şi cu atribuţii specifice pentru protecţia mediului. Diferenţa
dintre cele două ramuri rezidă în obiectul de reglementare: astfel, relaţiile sociale reglementate
de dreptul administrativ sunt născute pentru realizarea activităţii executive, având la bază
subordonarea în temeiul puterii de stat a unuia dintre subiecte faţă de celălalt, pe când raporturile
de dreptul mediului sunt născute pentru realizarea protecţiei mediului ca „obiectiv de interes
public major”.
Dreptul mediului şi dreptul urbanismului. Amenajarea teritoriului şi urbanismului
reprezintă ansamblul de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea
spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului, material şi construit, precum şi la îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale. Activitatea de amenajare a teritoriului şi
urbanism trebuie să se desfăşoare cu respectarea autonomiei locale, pe baza principiului ...
participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor, precum şi al dezvoltării durabile, conform
cărora deciziile generaţiilor prezente trebuie să asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul
generaţiilor viitoare la existenţa şi dezvoltarea proprie –art. 5 din Legea nr. 350/2001 privind
amenajarea teritoriului şi urbanism. Din aceste texte legale rezultă interferenţele dintre dreptul
mediului şi cel al urbanismului: a) ambele au acelaşi obiectiv, aducerea la îndeplinire a regulilor
privind protecţia mediului de viaţă, respectiv dezvoltarea durabilă; b) „ecologizarea urbanismului
a dus la transformarea măsurilor de protecţie a naturii, într-un instrument optim pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă”.
Dreptul transporturilor şi dreptul mediului. Dreptul transporturilor reprezintă ansamblul de
reglementări referitoare la activitatea profesională organizată de cărăuşi, cu vehicule
corespunzătoare, pentru a deplasa, pe baze contractuale şi în condiţii legale, persoane şi/sau
bunuri. Folosind drept criteriu de delimitare a tipurilor de transporturi, „vehiculele
corespunzătoare”, ştim că transporturile se împart în: transporturi terestre, navale, aeriene,
extraterestre. Toate acestea folosesc o cale, aerul, apa, pământul, spaţiul extraatmosferic, care
face parte din elementele mediului şi poate fi degradată. Reamintim că unul dintre principiile
dreptului mediului îl constituie „integrarea cerinţelor de mediu în toate celelalte politici
sectoriale”. Transporturile reprezintă o politică sectorială, în care protecţia mediului este socotită
prioritară. Este ceea ce rezultă din art. 2 din O.U.G. nr. 19/1997 privind transporturile, care
dispune: în toate raporturile generate de activitatea de transport protecţia vieţii umane şi a
mediului este prioritară. Codul aerian – O.G. nr. 29/19972 are un capitol întreg referitor la
protecţia mediului (capitolul IX) în care se precizează că protecţia mediului reuneşte toate
activităţile ce au ca scop evaluarea şi minimalizarea impactului aviaţiei civile asupra mediului,
cauzat de zgomotul produs de aeronavele civile, emisiilor motoarelor de aviaţie, evacuării
substanţelor folosite la spălarea şi tratarea aeronavelor civile, sau în cazul altor activităţi din
domeniul aeronautic. Rezultă că legătura dintre aceste două ramuri de drept rezidă, mai ales, din
rolul dreptului mediului de a preciza condiţiile în care activitatea de transport se poate desfăşura
astfel încât să nu prejudicieze mediul.

Raportul juridic de dreptul mediului

Raportul juridic de dreptul mediului este acea relaţie socială ce are ca obiect protecţia
mediului, adică ocrotirea, conservarea, ameliorarea elementelor acestuia, reglementată de
normele juridice ale dreptului mediului.
Raportul juridic de dreptul mediului prezintă caracteristici identice cu celelalte raporturi
juridice, dar se şi particularizează printr-o serie de trăsături specifice şi anume: a) în raportul
juridic de dreptul mediului, persoanele, indiferent că sunt persoane fizice, juridice, ori statul se
pot găsi atât în poziţia de subiect activ, cât şi în poziţia de subiect pasiv; b) subiectele raportului
juridic de dreptul mediului se găsesc de regulă pe poziţie de subordonare, respectiv
supraordonare, şi doar prin excepţie se pot găsi pe poziţie de egalitate juridică; c) numai prin
excepţie, raporturile juridice de dreptul mediului au caracter dublu voliţional, de regulă acestea
luând naştere prin voinţa statului exprimată în lege.
Obiectul raportului juridic de dreptul mediului. Ca în cazul oricărui raport juridic şi obiectul
raportului juridic de dreptul mediului constă în conduita pe care trebuie să o aibă subiectele unui
astfel de raport juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care subiectele sunt îndreptăţite,
respectiv obligate sau ţinute. Deoarece protecţia mediului presupune un complex de acţiuni,
rezultă că obiectul raportului juridic de dreptul mediului este variat şi, ca regulă, prestabilit.
Subiecții raportului juridic de dreptul mediului sunt persoanele fizice şi/sau juridice între
care se leagă relaţia socială reglementată de norma de dreptul mediului. Prin urmare, sunt
subiecte ale raportului juridic de dreptul mediului: a) persoanele fizice indiferent de cetăţenie,
apatrizii, cei cu dublă cetăţenie; b) persoanele juridice de naţionalitate română sau străină,
organizaţiile neguvernamentale, statul şi unităţile administrativ-teritoriale, ce pot fi, după caz,
subiect activ sau subiect pasiv, cu precizarea că statul participă ca subiect de drept şi în
raporturile de drept internaţional al mediului.
Conţinutul raportului juridic de drept al mediului cuprinde drepturile şi obligaţiile
corelative ce le revin părţilor în legătură cu protecţia mediului. Deoarece protecţia mediului este
un obiectiv de interes public major, drepturile şi obligaţiile părţilor sunt reglementate în mod
imperativ de normele generale cuprinse în O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cât şi
în normele speciale.