UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
SPECIALIZAREA : MONITORIZAREA ŞI
MANAGEMENTUL MEDIULUI

PROIECT DE DIPLOMĂ

LEGISLATIE DE MEDIU
 Cuprins

Cap. 1 Noţiuni introductive ... pag 5

1.1. Scopul şi importanţa protecţiei mediului ... pag 5
1.2. Globalizarea şi mediul ... pag 7
1.3. Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile ... pag 8
1.4. Integrarea României în Uniunea Europeană şi protecţia mediului ... pag 10
1.4.1. Integrarea europeană a României şi problemele de mediu ... pag 11
1.4.2. Capitolul mediu : perioade de tranziţie maxime ... pag 13
1.4.3. Concluzii ... pag 15

2
Cap. 2 Legislaţia protecţiei mediului – instrument al ocrotirii pe cale juridică a mediului ...
pag 16
2.1. Definirea dreptului mediului ... pag 16
2.2. Locul şi rolul dreptului mediului în ansamblul ramurilor de drept ... pag 18
2.3. Funcţiile dreptului mediului ... pag 21
2.4. Izvoarele dreptului mediului ... pag 22
2.5. Principiile dreptului mediului ... pag 24
2.5.1. Principiul precauţei în luarea deciziei ... pag 26
2.5.2. Principiul prevenirii ... pag 27
2.5.3. Principiul conservării ... pag 28
2.5.4. Principiul “poluatorul plăteşte” … pag 28
2.5.5. Principii adiţionale ... pag 30
2.5.6. Modalităţi de implementare a principiilor fundamentale ... pag 30

Cap. 3 Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere
ecologic ... pag 32
3.1. Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos
şi echilibrat din punct de vedere ecologic ... pag 32
3.2. Consacrarea la nivel naţional şi internaţional ... pag 33
3.2.1. Consacrarea şi garantarea în legislaţia românească ... pag 33
3.2.2. Titularii dreptului la un mediu sănătos ... pag 34
3.2.3. Dreptuile – garanţii ale dreptului la un mediu sănătos ... pag 36
3.2.4. Apărarea dreptului fundamental la un mediu sănătos prin institiţia
Avocatul Poporului ... pag 39
3.2.5. Consacrarea dreptului fundamental la un mediu sănătos la nivel
internaţional şi comunitar ... pag 40
3.2.6. Consacrarea dreptului la un mediu sănătos în Constituţiile statelor
europene ... pag 44

Cap. 4 Principiile repere lae apariţiei şi dezvoltării legislaţiei mediului în România ... pag 47

Cap. 5 Elemente definitorii ale răspândirii juridice pentru faptele ce aduc prejudicii
mediului... pag 52

3
 5.1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului ... pag 52
5.2. Răspunderea contravenţională ... pag 53
5.2.1. Generalităţi ... pag 53
5.2.2. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei ... pag 57
5.2.3. Procedura contravenţională ... pag 58
5.2.3.1. Constatarea contravenţiei ... pag 59
5.2.3.2. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale ... pag 60
5.2.3.3. Căile de atac ... pag 62
5.2.3.4. Executarea sancţiunilor contravenţionale ... pag 63
5.2.4. Contravenţii prevăzute în Legea privind protecţia mediului (Legea nr.
137/1995) ... pag 63
Bibliografie ... pag 67

Cap. 1 Noţiuni introductive

1.1. Scopul şi importanţa protecţiei mediului

Mediul reprezintă „ansamblul elementelor fizice, chimice sau biologice, naturale şi

artificiale, care condiţionează viaţa umană, animală sau vegetală, sau o specie“ (Le Petit
Larousse, 2003). Mai pe scurt, mediul reprezintă ansamblul elementelor obiective şi
subiective, care constituie cadrul de viaţă al unui individ.
Potrivit lui Sabuko Okita, „mediul reprezintă factorul esenţial pentru continuitatea
supravieţuirii speciei umane, iar prosperitatea omenirii pe termen lung este de neconceput

4
dacă nu se poate asigura generaţiilor viitoare posibilitatea de a se bucura de binefacerile
naturii“.
Odată cu apariţia şi amplificarea problemelor ecologice mediul devine obiectul
interesului şi acţiunii publice.
Aşa cum afirma Michel Prieur, mediul constituie astăzi o „noţiune cameleon“, cu
semnificaţii şi dimensiuni specifice, iar enunţarea unei definiţii unitare pentru această noţiune
este un deziderat pentru juriştii care activează în domeniul dreptului mediului.
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 defineşte „mediul“ drept „ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, aspectele caracteristice
ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior,
inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa
bunăstarea şi sănătatea omului“.
Definiţia mediului are importante implicaţii asupra dreptului mediului, prin
elementele concrete pe care le oferă pentru juriştii implicaţi în actul juridico-
administrativ.
Noţiunile de poluare şi deteriorare a mediului ocupă un loc central în cadrul
vocabularului juridico-ecologic.
Poluarea este definită ca un „complex de fenomene care au modificat sau tind să
modifice mediul în detrimentul echilibrului ecologic natural şi care afectează atmosfera, apele
de suprafaţă ori subterane, mările şi oceanele, solul, vegetaţia, lumea animală şi colectivităţile
umane“ (Dicţionarul Enciclopedic, vol. V, 2004).
În legislaţia românească actuală, poluarea este definită ca fiind „introducerea directă
sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de substanţe, vibraţii, căldură
şi/sau zgomot în aer, apă ori în sol, care pot aduce prejudicii sănătăţii umane sau calităţii
mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a
utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime (Legea nr. 137/1995).
Poluantul reprezintă „orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă, sub formă de vapori sau
sub formă de energie, care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia sau
al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale“.
Legea apelor nr. 107/1996 consideră poluarea „ca fiind orice alterare fizică, chimică,
biologică sau depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect de
activităţi umane, care o fac improprie folosirii normale în scopurile în care această folosire era
posibilă înainte de a interveni poluarea“.

5
 În Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 se foloseşte şi o noţiune mai largă decât cea
de poluare, care o înglobează, şi anume cea de „deteriorare a mediului“, care reprezintă
„alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale
mediului, reducerea diversităţii sau productivităţii biologice a ecosistemelor naturale sau
antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate în principal de
poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea
lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului“.
Principalele surse de poluare sunt: industria (extractivă, energetică, prelucrătoare),
transporturile, agricultura şi marile complexe zootehnice, aglomerările urbane, experimentele
nucleare, accidentele ecologice.
Protecţia mediului are drept scop păstrarea echilibrului ecologic prin combaterea
poluării, în vederea menţinerii şi conservării patrimoniului natural, şi asigurarea condiţiilor de
viaţă generaţiilor actuale şi viitoare. Din punct de vedere juridic ea se realizează prin
instituirea anumitor obligaţii, stabilirea unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii în
cazul utilizării resurselor naturale şi desfăşurării activităţilor cu impact asupra mediului.

1.2. Globalizarea şi mediul

Globalizarea este un element definitoriu pentru acest început de mileniu. Din punct
de vedere economic, reprezintă „tendinţa societăţilor multinaţionale de a desfăşura strategii la
scară planetară, ce conduc la crearea unei pieţe mondiale unice“ (Le Petit Larousse, 2003).
Globalizarea sau mondializarea este un proces de integrare la nivel planetar, cu
patru dimensiuni: economică (comerţ, investiţii şi fluxuri de capital), politică, informaţională
şi culturală. Ea contribuie la accelerarea creşterii economice prin angajarea unor schimbări
structurale la nivel industrial, ce antrenează modificarea gradului de utilizare a resurselor
naturale şi a nivelului de poluare.
Globalizarea difuzează capitalurile şi tehnologiile pe largi arii geografice, cu efecte
directe asupra mediului. Prin aceasta, contribuie la întărirea companiilor multinaţionale dar şi

6
marginalizarea unor economii şi populaţii, cu antrenarea sărăciei prin epuizarea resurselor
naturale.
Este de notorietate faptul că acest proces impune noi standarde ecologice pentru
produse, ce conduc la creşterea competitivităţii lor şi la efecte benefice pentru mediu.
Fenomenele ce afectează calitatea mediului au dobândit în ultima perioadă caracter
global, fiind în centrul atenţiei instituţiilor internaţionale de mediu.
Efectul de seră cu antrenarea schimbărilor climatice, diminuarea grosimii stratului de
ozon, reducerea biodiversităţii la scară planetară, defrişarea masivă a pădurilor (în special în
zonele ecuatoriale), aridizarea terenurilor agricole sunt elemente definitorii ale crizei
ambientale actuale.
Suprapopularea şi concentrarea populaţiei preponderent în zonele urbane, cu apariţia
„mega-oraşelor“ (oraşe cu peste 8 milioane de locuitori), au condus la creşterea nivelului
poluării, datorită noxelor emise (gaze toxice, ape reziduale, deşeuri), dar şi „presiunii“
construcţiilor care conduce la micşorarea spaţiilor verzi, atât de necesare pentru un „mediu
sănătos“. În acelaşi timp, aceste metropole (cca. 20 în anul 2000) sunt mari consumatoare de
resurse, de la energie şi apă la alimente.
Poluarea a devenit în ultimele decenii o reală sursă de preocupare pentru autorităţile
guvernamentale, dar şi pentru opinia publică, căutându-se soluţii locale şi regionale la
problemele globale.

1.3. Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile

În general, limitele creşterii economice sunt în concordanţă cu capacitatea de

suportabilitate a mediului, dacă se are în vedere cantitatea limitată de resurse naturale şi
gradul de asimilare a poluanţilor emişi în urma activităţilor antropice.
„Criza ecologică“ de la începutul deceniului al şaptelea al secolului trecut şi
posibilitatea declanşării unui proces de autodistrugere a civilizaţiei umane au adus în atenţia
opiniei publice „limitele“ creşterii economice, în legătură cu protejarea mediului natural de
care suntem dependenţi tot mai mult.
În contextul preocupării generale, în anul 1987, Gro Harlem Brundtland, raportor
ONU, utilizează pentru prima dată sintagma de „dezvoltare durabilă“, definită ca fiind „acel
model de dezvoltare socio-economic ce corespunde necesităţilor prezentului, fără a

7
compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe“. Conceptul a fost
dezvoltat şi adoptat ca strategie de dezvoltare a statelor lumii la Conferinţa mondială pentru
mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro (Brazilia) din 1992. Unul dintre documentele
definitorii ale conferinţei, Agenda 21 defineşte strategia de dezvoltare durabilă ca „un proces
ciclic şi participativ, destinat realizării obiectivelor economice, sociale şi ecologice într-un
mod integrat şi echilibrat“.
Majoritatea statelor lumii sunt conştiente de faptul că o continuare a dezvoltării
economice, fără luarea în consideraţie a ocrotirii mediului şi conservării resurselor naturale,
este puţin probabil să fie durabilă.
În decursul ultimilor ani, obiectivul declarat al politicilor de protecţie a mediului a fost
acela de realizare practică a unei dezvoltări durabile.
Strategia dezvoltării durabile, adoptată de majoritatea statelor lumii (inclusiv
România) ca strategie naţională, implică:
 controlul poluării şi gestiunea raţională a resurselor;
 crearea unui cadru instituţional eficient pentru formularea şi punerea în
aplicare a politicilor de mediu;
 promovarea „reînnoirii tehnologice“ în favoarea „tehnologiilor curate“
(ce afectează minimal mediul);
 o utilizare eficace a instrumentelor economice, în scopul furnizării
semnalelor de piaţă privind protecţia mediului;
 modificarea tendinţelor de producţie şi consum, în scopul conservării
resurselor şi diminuării poluării;
 folosirea unor instrumente şi tehnici de reglementare mai eficiente şi cu
costuri mai reduse;
 introducerea strategiilor anticipative şi de evaluare a riscului în
formularea şi aplicarea strategiilor de protecţie a mediului.
Agenda 21 statuează faptul că mediul şi economia sunt strâns legate între ele, iar
integrarea consideraţiilor ecologice în planificarea dezvoltării socio-economice este esenţială
pentru realizarea unei dezvoltări durabile.
Strategia dezvoltării durabile, definită conceptual la Summit-ul Pământului de la Rio,
devine operaţională prin politici naţionale adecvate, care să asigure un echilibru între creşterea
economică şi conservarea mediului.

8
 Prin documentele şi hotărârile adoptate, Conferinţa de la Rio a declanşat un proces de
afirmare a conceptului de dezvoltare durabilă, care implică şi anumite evoluţii la nivelul
reglementărilor juridice:
a) recunoaşterea importanţei protecţiei mediului;
b) influenţa directă a legislaţiei de mediu;
c) dezvoltarea reglementărilor internaţionale în sectoarele specifice
protecţiei mediului;
d) creşterea rolului organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile.
Un rol important pentru afirmarea dezvoltării durabile l-a avut Summit-ul mondial
pentru dezvoltare durabilă din 2002 de la Johannesburg, organizat sub egida ONU.
Obiectivul principal al Reuniunii „Rio + 10“ de la Johannesburg a fost amplificarea
eforturilor internaţionale de implementare a AGENDEI - 21. În acest sens, conferinţa a
adoptat două documente declarative: Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea
durabilă şi Planul de implementare.
Summit-ul „Rio + 10“ a confirmat faptul că dezvoltarea durabilă reprezintă un
element central al preocupării statelor, relevându-se legătura dintre sărăcie, mediu şi utilizarea
resurselor naturale.
Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă cuprinde şase
capitole:
Cap. 1 – „De la originile noastre spre viitor“ – cuprinde un complex de angajamente
în favoarea dezvoltării durabile.
Cap. 2 – „De la Stockholm la Rio de Janeiro şi Johannesburg“ – rememo-rează
„drumul comun către o lume care respectă şi implementează conceptul dezvoltării durabile“,
parcurs de cele trei conferinţe mondiale pentru mediu şi dezvoltare organizate sub egida
ONU.
Cap. 3 – „Provocările pe care le înfruntăm“ – recunoaşte marile sfidări ale perioadei
actuale: necesitatea eradicării sărăciei, a înlocuirii modelelor nedurabile de consum şi
producţie, a diminuării suferinţelor agrare ale mediului global.
Cap. 4 – „Angajamentul pentru dezvoltarea durabilă“ – cuprinde ansamblul măsurilor
proclamate în vederea continuării procesului declanşat la Rio de Janeiro: stabilirea de
parteneriate constructive, promovarea dialogului şi cooperării între state, asigurarea accesului
fiecărui locuitor al planetei la cerinţele de bază: apă, locuinţe, igienă etc.
Cap. 5 – „Multilateralitatea este viitorul“ – declară instituţiile internaţionale din
sistemul ONU drept instrumente de promovare la nivel internaţional a dezvoltării durabile.

9
 Cap. 6 – „Să facem ca lucrurile să se întâmple“ – cuprinde angajamentul
participanţilor de a înfăptui obiectivele dezvoltării durabile.
Planul de implementare cuprinde un ansamblu de măsuri - administrative, juridice,
politice - vizând continuarea procesului de implementare a principiilor şi obiectivelor
dezvoltării durabile stabilite prin Agenda 21, adoptată la Rio (1992).
El completează acest document internaţional cu principiile cuprinse în „Declaraţia
mileniului (2000)“ şi în alte convenţii şi acorduri internaţionale, încheiate sub egida ONU.
Planul de implementare promovează integrarea dimensiunilor economică, socială şi de mediu
în strategiile naţionale privind dezvoltarea durabilă.
Globalizarea problemelor ecologice şi acutizarea fenomenelor de poluare au făcut ca
protecţia mediului să devină un obiectiv prioritar al strategiilor naţionale de dezvoltare şi al
cooperării internaţionale.

1.4. Integrarea României în Uniunea Europeană şi protecţia mediului

Strategia generală de pre-aderare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est la UE a fost

stabilită prin „Carta Albă privind pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est
pentru integrarea în Piaţa internă a Uniunii Europene“. Ca regulă de principiu, fiecare ţară
asociată îşi va defini propriile priorităţi şi îşi va redacta propriul său calendar, în funcţie de
situaţia sa economică, socială şi politică şi în raport cu progresele deja realizate.
Textul propriu-zis al Cărţii Albe a integrării este însoţit de anexe voluminoase, care
detaliază strategia generală în fiecare sector al activităţii comunitare. Documentul porneşte de
la ideea că strategia privind mediul este o componentă esenţială a creării Pieţei interne.
Această relaţie specială a fost, de altfel, recunoscută şi prin Actul Unic European şi întărită de
prevederile Tratatului privind Uniunea Europeană, unde se stipulează imperativul că Piaţa
Internă „trebuie să urmărească o creştere durabilă respectând mediul“.
Pornind de la considerarea armonizării legislaţiilor naţionale cu reglementă-rile
comunitare drept obiectiv prioritar, Carta Albă stabileşte reperele generale ale dreptului
comunitar al mediului la care trebuie să se raporteze statele pretendente la aderare.
În acest sens, problematica celor peste 200 de documente comunitare în materie,
acoperind sectoare foarte diverse, de la poluarea apei şi aerului, biotehnologii, managementul
deşeurilor şi până la securitatea nucleară şi protecţia mediului, este structurată pe cinci
capitole definitorii:

10
 1. Producţia racordată la standardele de mediu - produse toxice,
organisme modificate genetic, surse de radiaţii etc.
2. Legislaţia referitoare la poluarea datorată surselor staţionare - controlul
instalaţiilor industriale.
3. Reglementările privind poluarea aerului şi apei.
4. Protecţia naturii.
5. Reglementări cu caracter orizontal evaluarea incidenţei asupra
mediului a proiectelor publice sau private, accesul publicului la informaţia de
mediu.

1.4.1. Integrarea europeană a României şi problemele de mediu

România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit raporturi
comerciale cu Comunitatea Economică Europeană, prin semnarea în 1974 a Acordului privind
sistemul generalizat de preferinţe comerciale şi în 1980 a Acordului privind produsele
industriale. Ulterior s-au stabilit şi relaţii diplomatice între România şi Comunitatea
Europeană. În anul 1991 a fost semnat Acordul privind comerţul şi cooperarea comercială,
care a fost înlocuit ulterior de Acordul European semnat în 1993, cu intrare în vigoare din
1995. Prin semnarea acestuia s-a creat un cadru favorabil pentru dialogul politic, pentru
dezvoltarea schimburilor comerciale şi a relaţiilor economice, pentru asistenţa tehnică şi
financiară acordată României în vederea facilitării integrării treptate a acesteia în Uniune.
În vederea accelerării integrării României în UE, a fost creat Departamentul pentru
Integrare Europeană, transformat ulterior în Ministerul Integrării Europene. În paralel, a fost
elaborată „Strategia Naţională de Pregătire a Aderării României la Uniunea Europeană“,
document strategic fundamental al procesului de integrare europeană. Strategia propune
folosirea cadrului oferit de Acordul European de Asociere în vederea restructurării tuturor
domeniilor: economice, comerciale, financiare, sociale, politice, culturale, inclusiv cele
referitoare la drepturile omului, în vederea ridicării şi armonizării lor cu parametrii existenţi în
Uniunea Europeană.
În structura Strategiei de Preaderare, unul dintre elementele de bază abordate la
solicitarea Uniunii Europeane este protecţia mediului.
Crearea, implementarea şi monitorizarea sistemelor de management al mediului în
România este necesară în vederea aplicării legislaţiei şi standardelor de calitate a mediului ale

11
Uniunii Europeane, inclusiv armonizarea cu Acquis-ul comunitar.
Astfel, întreaga problematică a protecţiei mediului trebuie abordată diferit, cele două
planuri de lucru fiind realitatea imediată a protecţiei mediului în România văzută din
perspectiva Strategiei naţionale în domeniu (primul plan) şi politicile de mediu la nivelul
Uniunii Europeane (planul secund).
Prin noile reglementări juridice adoptate mai ales în ultimii ani, legislaţia românească
de mediu a făcut paşi importanţi în direcţia armonizării sale cu normele Uniunii Europeane,
spre un sistem juridic modern, bine articulat şi eficient pentru combaterea poluării.
Însăşi abordarea legislaţiei de mediu ca un tot unitar, având în centru legea- cadru –
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 – pe baza principiilor şi elementelor strategice ce
conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii denotă intenţia României pentru realizarea unei
reforme legislative radicale.
Tot în procesul de „europenizare“ a legislaţiei ecologice româneşti se înscrie şi
promovarea unor instrumente economice şi fiscale pentru protecţia mediului prin instituirea
„Fondului mediului“ sau a unor complexe mecanisme economice (în cazul poluării apelor).
De altfel, în privinţa transpunerii legislaţiei comunitare s-au avut în vedere două
deziderate fundamentale: completarea şi raportarea cât mai fidelă a reglemen-tărilor interne la
cerinţele de principiu ale legislaţiei comunitare şi aplicarea şi impunerea acesteia în toate
sectoarele cu o moştenire ecologică dezastruoasă.
La 15 februarie 2000 Consiliul Uniunii Europeane a deschis negocierile de aderare cu
România. Începerea negocierilor a însemnat o nouă perspectivă de abordare a problematicii
protecţiei mediului. În acest context, în luna martie 2001 a fost elaborat Documentul de
poziţie pentru Capitolul 22 - Protecţia mediului, care cuprinde angajamentele României faţă
de cerinţele Uniunii Europeane. Îndeplinirea lor are în vedere atât îmbunătăţirea cadrului
legislativ, cât şi asigurarea necesarului de resurse financiare pentru punerea în aplicare a
actelor normative comunitare.
Acţiunile prevăzute în Documentul de poziţie pentru Capitolul 22 - Protecţia mediului
se vor finanţa din surse proprii ale agenţilor economici, surse externe rambursabile şi
nerambursabile şi în completare surse de la bugetul de stat în limita sumelor aprobate anual cu
această destinaţie.
Având în vedere importanţa unei perspective unitare şi coerente asupra priorităţilor
privind protecţia mediului, pentru finalizarea aderării la UE în 2007, a fost realizat un
program de măsuri prioritare:
– continuarea transpunerii acquis-ului comunitar, în domenii precum:

12
 controlul poluării industriale şi managementul riscului, protecţie civilă etc.;
– elaborarea strategiilor de implementare în sectoarele: managementul
deşeurilor, substanţe chimice, securitate nucleară şi radioprotecţie, organisme
modificate genetic;
– întărirea capacităţii instituţionale necesară implementării legislaţiei
armonizate şi a politicii de mediu, atât la nivel central, cât şi local;
– elaborarea strategiilor sectoriale financiare şi a planurilor de investiţii;
– operaţionalizarea Fondului de Mediu.

1.4.2. Capitolul mediu: perioade de tranziţie maxime

La capitolul „Mediu“, România a negociat cu Uniunea Europeană perioade de tranziţie

la 11 directive europene. Perioadele obţinute sunt mult mai mari decât cele ale altor state
candidate, chiar maxime în unele domenii. Astfel, pentru Directiva nr. 94/62/EEC privind
ambalajele şi deşeurile de ambalaje, România a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani (până
în anul 2010), cea maximă fiind de cinci ani. Tot în comparaţie cu restul statelor candidate,
România este singura ţară care a obţinut perioadă de tranziţie pentru depozitarea deşeurilor de
electronice. S-a negociat şi cea mai lungă perioadă de tranziţie pentru descărcarea substanţelor
periculoase (Directiva 76/464/EEC) şi pentru cele 7 directive-fiice şi anume trei ani pentru opt
substanţe.
În ceea ce priveşte Directiva 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate orăşeneşti,
România a obţinut o perioadă de tranziţie record de 12 ani (până în 2019). Nouă ani (perioadă
record în UE la acest sub-capitol) s-au negociat pentru Directiva 96/61/EC privind prevenirea
şi controlul integrat al poluării (IPPC). În plus, firmele româneşti au primit perioade de
tranziţie pentru un număr de 195 instalaţii industriale.
Potrivit Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană semnat în
aprilie a.c. la Luxembourg, cerinţele UE privind calitatea aerului vor fi aplicate treptat,
existând trei termene de îndeplinire: 31 decembrie 2007, 31 dec. 2008 şi 31 dec. 2009. De
asemenea, România este obligată să atingă obiectivul global de recuperare sau incinerare a
majorităţii categoriilor de deşeuri până la 31 decembrie 2011. Astfel, până la 1 ianuarie 2007
trebuie să se ajungă la o capacitate de reciclare de 32% din volumul total de deşeuri
reciclabile, în 2008 de 34%, 45% în 2009 şi 48% în 2010. Excepţie de la această regulă fac

13
câteva categorii de deşeuri, printre care şi cele din sticlă, care vor ajunge să fie reciclate în
proporţie de 100% la finele anului 2013.
Tot în legătură cu depozitele de deşeuri solide, condiţiile privind controlul calităţii
apei freatice şi gestionarea infiltraţiilor, controlul gazelor de depozit nu sunt aplicabile în
România unui număr de peste o sută de depozite municipale de deşeuri (Directiva nr.
99/31/EC privind depozitarea deşeurilor) până în 2017 (perioadă de tranziţie de 10 ani).
La un an de la aderare, România va trebui să modernizeze sau să renunţe la 52 de
incineratoare pentru deşeuri medicale, alte şase urmând să fie desfiinţate un an mai târziu.
Tratatul de aderare prevede în mod concret termenele la care fiecare societate
comercială sau regie care se ocupă de furnizarea apei potabile trebuie să se conformeze
Directivei nr. 98/83/EC privind calitatea apei potabile, România obţinând cea mai mare
perioadă de tranziţie dintre ţările candidate de 10 ani (până în 2017).
Pentru ca toate aceste aranjamente tranzitorii să poată fi respectate, România are
nevoie de investiţii, care se ridică la cca. 30 miliarde euro, sumă care reprezintă mai mult de
jumătate din Produsul Intern Brut (PIB) al României pentru anul 2003, adică 50 mld. de euro.
Cheltuielile vor fi suportate în principal din fonduri ale UE (ISPA, Fondul de
Coeziune) în cuantum de 9,9 mld. de euro, reprezentând 34% din total, bugetul de stat va
aloca 5,4 mld. euro (18%), iar restul din bugetele locale şi din bugetul companiilor.
Obiectivul principal al proiectelor de mediu este sprijinirea României în evaluarea
costurilor optime pentru conformare, dar şi în stabilirea priorităţilor de investiţii pentru
direcţionarea fondurilor cu maximă eficienţă. Priorităţile vor fi: îmbunătăţirea calităţii apelor
uzate din mediul urban şi rural, managementul deşeurilor şi prevenirea şi combaterea poluării
industriale. Aceste trei componente ale politicii investiţionale sunt de altfel şi cele mai
costisitoare în vederea conformării cu standardele UE de mediu.

1.4.3. Concluzii

România a moştenit de la fostul regim comunist o situaţie a mediului dezastruoasă.

Pentru remedierea situaţiei, ţării noastre i s-a acordat o perioadă de tranziţie generoasă, în
urma negocierilor cu UE - până la 18 ani - pentru a îndeplini condiţiile din capitolul „Mediu“.
Însă mulţi specialişti consideră că nici atât nu va fi suficient.

14
 Cap. 2 Legislaţia protecţiei mediului - instrument al ocrotirii
pe cale juridică a mediului

2.1. Definirea dreptului mediului

Amploarea fenomenului de poluare şi al epuizării treptate a resurselor naturale,

înregistrate după 1970, au condus la constituirea unui corpus specific de reglementări juridice,
mai întâi internaţionale şi apoi naţionale, ce au ca obiect protecţia, conservarea şi dezvoltarea
mediului.
Cerinţele imperative de ordin tehnic, social, economic, politic etc., reglementările
juridice adoptate în acest sens, precum şi necesitatea îmbunătăţirii eficacităţii acţiunii socio-
umane în soluţionarea problemelor ecologice au condus la apariţia unei noi ramuri de drept,
dreptul mediului.
a) Obiectul reglementării juridice constituie criteriul de bază care serveşte la
gruparea normelor şi instituţiilor de drept în diferite ramuri în sistemul juridic dat. Prin
obiectul reglementării juridice se înţelege un grup de relaţii sociale distincte, cu particularităţi
proprii. În cazul dreptului mediului, această trăsătură specifică a relaţiilor sociale, care
constituie obiectul reglementării juridice, constă în strânsa lor legătură cu prevenirea şi
combaterea poluării mediului, păstrarea unui cadru natural favorabil vieţii, precum şi cu
sancţionarea faptelor ce pun în pericol calitatea mediului.
b) Metoda de reglementare reprezintă acel criteriu de formare şi delimitare a
ramurilor de drept pe care statul o alege pentru normarea diferitelor categorii de relaţii sociale
şi care face ca normele juridice să se separe într-o ramură de drept aparte. În cazul dreptului
mediului, acest criteriu se concretizează în faptul că statul intervine în mod direct, conferind
un caracter de autoritate, imperativ, reglementării juridice a raporturilor sociale din acest
domeniu. Normele imperative ale dreptului mediului stabilesc pentru subiectele raportului
juridic drepturi şi obligaţii care se nasc numai prin efectul legii.
O altă caracteristică a normelor acestei ramuri de drept este aceea că în marea lor
majoritate sunt norme tehnice, sancţionate pe cale juridică. În acest sens, normele de mediu
pot fi:
- norme de calitate a mediului, care stabilesc nivelul maxim de
poluanţi în mediile receptoare: aer, apă, sol, subsol;

15
 - norme de emisie, ce reglementează cantitatea sau concentraţia de
substanţe poluante emise de o anumită sursă fixă sau mobilă;
- norme de procedeu (tehnologice), ce stabilesc tehnologiile de epurare
sau purificare cele mai adecvate depoluării;
- norme de produs, ce definesc caracteristicile obligatorii ale unui
anumit produs, dar şi condiţiile de ambalare, transport sau prezentare.
Ca atare, dreptul mediului se distinge prin strânsa interdependenţă cu ştiinţele naturii
(chimia, fizica, biologia), dar şi cu tehnologia. Înţelegerea normelor sale implică un minimum
de cunoştinţe ecologice şi o abordare multidisciplinară. De altfel, în cazul acţiunilor în justiţie
referitoare la încălcarea acestor norme judecătorul trebuie să apeleze la un expert tehnic, care
participă la determinarea semnificaţiilor normei de drept.
„Tehnicizarea“ normelor de drept al mediului favorizează unificarea şi uniformizarea
reglementărilor juridice în materie, pe baza unor standarde internaţionale sau documente ale
organizaţiilor mondiale în materie.
c) Raportul juridic de dreptul mediului este relaţia socială, reglementată de normele
juridice specifice care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare a
mediului, conţinând un sisteme de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi şi care
este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
Acest raport are caracter social, voliţional (ia naştere prin voinţa statului exprimată
prin lege), de subordonare sau supraordonare a părţilor.
d) Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt persoanele fizice şi
juridice, statul, organele şi instituţiile de stat, precum şi organizaţii şi asociaţii cu caracter
ecologist (ONG-uri).
Statul este garantul şi apărătorul intereselor generale ale societăţii, inclusiv ale celor ce
privesc ocrotirea mediului, care este o problemă de interes general. De altfel, Legea protecţiei
mediului nr. 137/1995 stipulează în art. 6 că „protecţia mediului constituie o obligaţie a
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi
juridice“. De asemenea, în cap. al IV-lea „Atribuţii şi răspunderi“ al legii sunt prevăzute
„obligaţiile persoanelor fizice şi juridice“.
e) Conţinutul raportului juridic de dreptul mediului este constituit din drepturile şi
obligaţiile participanţilor determinaţi în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare
durabilă a mediului. Drepturile şi obligaţiile specifice sunt stabilite în Constituţie, art. 35
incluzând printre drepturile fundamentale ale omului şi „dreptul la un mediu sănătos“. În

16
acest sens, statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat din
punct de vedere ecologic, asigurând cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul.
Drepturi şi obligaţii specifice mai sunt prevăzute în Legea-cadru a protecţiei mediului
nr. 137/1995, în capitolul IV „Atribuţii şi răspunderi“, dar şi în legile sectoriale (Legea apelor
nr. 107/1996, Codul silvic – Legea nr. 26/1996, Legea privind desfăşurarea în siguranţă a
activităţilor nucleare – Legea nr. 111/1996, Legea protecţiei atmosferei – Legea nr. 655/2001
etc.).
f) Obiectul raportului juridic îl constituie conduita părţilor, adică acţiunile pe care
titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau solicită în procesul de protecţie, conservare şi
dezvoltare a mediului.
Având în vedere elementele enumerate, rezultă că dreptul mediului reprezintă
„ansamblul complex al reglementărilor şi instituţiilor juridice care guvernează relaţiile sociale
ce se stabilesc între participanţii la procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului,
în vederea asigurării dezvoltării durabile a societăţii“.

2.2. Locul şi rolul dreptului mediului în ansamblul ramurilor de

drept

În ţara noastră dreptul mediului nu a fost recunoscut mult timp ca o ramură distinctă
a sistemului de drept. Deşi au existat un obiect concret al reglementărilor juridice (relaţii
sociale cu trăsături specifice) şi o metodă de reglementare specifică (care s-a conturat prin
norme tehnice, sancţionate pe cale juridică, cu un pronunţat caracter imperativ), dreptul
mediului nu a căpătat independenţa necesară decât după anul 1989.
Nerecunoaşterea autonomiei dreptului mediului în perioada comunistă s-a datorat
lipsei interesului societăţii pentru existenţa unui cadru juridic, care să reglementeze activităţile
economico-sociale din punct de vedere al protecţiei mediului.
După decembrie 1989 a devenit evident faptul că legislaţia referitoare la protecţia
mediului poate fi adoptată, dezvoltată şi aplicată cu mai multă eficienţă dacă toate regulile de
conduită specifice sunt înmănunchiate într-o nouă ramură de drept şi guvernate de principii
specifice. Astfel, dreptul mediului şi-a ocupat locul cuvenit, ca ramură distinctă, în ansamblul
complex al ramurilor dreptului public.

17
 Ca şi ecologia, dreptul mediului are caracter interdisciplinar, normele sale utilizând o
serie de principii din alte ramuri de drept (administrativ, internaţional, public, civil, penal
etc.), în scopul realizării finalităţii lor şi anume protecţia mediului şi conservarea resurselor
naturale.
Dreptul mediului este un drept de finalitate ce-şi propune să limiteze deteriorarea
calităţii mediului, pătrunzând în toate ramurile dreptului şi imprimându-le dimensiunea
ecologică.
El este chemat să creeze cadrul legal, ştiinţific fundamentat, necesar şi indispensabil
activităţilor de ocrotire a calităţii mediului. În acest sens, el împrumută şi dezvoltă tehnici,
metode şi instituţii atât din dreptul public cât şi din cel privat, pe care le include în sistemul
propriu. Statutul de drept de sinteză se reflectă atât la nivelul reglementărilor sectoriale, cât
şi transversale.
Ocrotirea mediului, ca obiectiv public major, determină interdependenţa accentuată
dintre această ramură şi celelalte ramuri de drept. Dar, în afara conexiunilor apar şi diferenţe
specifice în raport cu acestea. Din acest punct de vedere, dreptul mediului are elemente
comune cu: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul agrar,
dreptul urbanismului, dreptul amenajării teritoriului, dreptul energiei etc.
a) În ceea ce priveşte dreptul constituţional, care are ca obiect reglementarea
organizării şi funcţionării organelor statului şi drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, legătura se
manifestă pe mai multe planuri.
Astfel, Constituţia cuprinde norme ce consacră principii ale dreptului mediului, cum
este principiul potrivit căruia exploatarea şi folosirea resurselor naturale să se facă în
concordanţă cu interesul naţional sau principiul asigurării existenţei unui mediu nepoluat,
necesar creşterii calităţii vieţii.
Printre drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor consacrate de
Constituţie se află şi „dreptul la un mediu curat“. De asemenea, dreptul de proprietate impune
şi respectarea obligaţiilor de ocrotire a mediului.
Organele şi instituţiile fundamentale ale statului au competenţe şi în domeniul
protecţiei mediului, Constituţia consacrând principiul autonomiei locale şi descentralizării
serviciilor publice.
De asemenea, garanţiile juridice ale dreptului la un mediu sănătos şi ale altor drepturi
fundamentale anexe sunt consacrate în Constituţie şi completate prin legile speciale.

18
 Dincolo de aceste lucruri comune cu dreptul constituţional există şi diferenţe ce ţin de
natura obiectului supus reglementării şi de finalitatea normelor juridice specifice.
b) Interferenţa cu dreptul civil este în legătură cu exercitarea dreptului de proprietate,
caz în care dreptul mediului impune cerinţe juridice complementare. De asemenea, Legea
protecţiei mediului consacră o serie de reguli specifice pentru prejudiciul ecologic, ce diferă
de fundamentele răspunderii civile delictuale, consacrate de Codul civil.
Apar o serie de diferenţe în ceea ce priveşte obiectul şi metoda de reglementare ale
celor două ramuri de drept. Astfel, dacă în cazul raporturilor juridice civile părţile se află pe
poziţii de egalitate juridică, în cele de drept al mediului se găsesc într-o formă de subordonare
specială. Mai mult decât atât, dacă în stabilirea conţinutului raportului juridic civil voinţa
părţilor are un rol însemnat, în raportul de drept al mediului acesta este determinat de lege.
De asemenea, în raporturile de drept civil titularul dreptului ca subiect activ este
determinat, iar subiectul pasiv este nedeterminat, obligaţia de a nu întreprinde nimic de natură
să stânjenească exercitarea dreptului revenind tuturor persoanelor. În cazul raportului de drept
al mediului subiectul pasiv este determinat prin stabilirea obligaţiei de a face sau a nu face
ceva privind protecţia mediului.
c) Dintre ramurile sistemului juridic, dreptul mediului se apropie cel mai mult de
dreptul administrativ, datorită rolului actelor emise de organele administraţiei publice
centrale şi locale în cadrul legislaţiei mediului şi al implicării directe a statului ca subiect de
drept.
În cazul raportului juridic de drept administrativ şi de drept al mediului, subiecţii se
află în poziţie de subordonare, adesea unul dintre aceştia fiind un organ al administraţiei de
stat. Dar, în timp ce dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale născute în cadrul şi
pentru realizarea activităţii executive, dreptul mediului are ca obiect al raportului juridic
protecţia mediului, ca obiectiv de interes public major şi problemă de interes general.
Problemele de mediu au un impact direct asupra evoluţiei dreptului administrativ prin
faptul că au determinat instituirea unei administraţii specifice, care s-a concretizat în instituţii
precum serviciul public de protecţia mediului sau tehnici juridice speciale, ca de exemplu
consultarea publicului şi mai ales contractualizarea activităţilor din domeniul mediului.
d) Deoarece protecţia mediului vizează şi solul, ca suport al vieţii terestre, conexiuni
importante apar şi cu dreptul agrar, care se ocupă de raporturile de proprietate asupra
pământului, de folosirea raţională, potrivit destinaţiei, a terenurilor agricole, incorporând şi
elemente de protecţie a solului.

19
 e) De asemenea sunt elemente comune şi cu dreptul urbanismului, spaţiul urban
fiind agresat continuu de poluare. De altfel, aşezările umane, reglementate din punct de
vedere al construcţiilor şi amenajărilor urbane de dreptul urbanismului, constituie un factor de
mediu antropic, cu un loc bine definit în dreptul mediului. Întrepătrunderea normelor
dreptului urbanismului cu cele ale dreptului mediului a condus la apariţia unui urbanism
preocupat de optimizarea cadrului de viaţă, prin implicarea directă a elementelor naturale
(spaţii verzi, lucii de apă etc.).
f) În cazul apropierii de dreptul energiei, este evidentă necesitatea exploatării
resurselor energetice în mod durabil şi folosirea unor forme de energie neconvenţionale
(solară, eoliană, geotermală etc.) „prietenoase“ faţă de mediu. Dreptul energiei cuprinde
norme referitoare la producerea, distribuţia şi consumul de energie, înglobând însă şi
elementele ce ţin de protecţia factorilor de mediu, industria energetică fiind unul dintre
factorii majori de poluare a mediului.
Apariţia şi afirmarea dreptului mediului ca ramură de sine stătătoare a dreptului a
determinat un proces de accentuare a solidarităţii şi interdependenţei dintre diferite ramuri de
drept, ştergându-se multe dintre delimitările tradiţionale dintre dreptul public şi cel privat în
acest caz.

2.3. Funcţiile dreptului mediului

Pe lângă funcţiile generale ale dreptului, dreptul mediului îndeplineşte o serie de

funcţii specifice:
a) Funcţia de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului
Legislaţia mediului conţine norme juridice şi dispoziţii prin a căror respectare se
asigură protecţia factorilor de mediu şi combaterea faptelor ce aduc atingere acestora.
b) Funcţia de organizare şi instituţionalizare a acţiunii sociale în favoarea ocrotirii
mediului
Prin normele juridice se crează cadrul organizatoric şi instituţional necesar gestionării
ecologice a resurselor naturale şi ocrotirii mediului, adică a instituţiilor îndrituite să aplice
politica statului în domeniu.
c) Funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile

20
 Având în vedere că dezvoltarea durabilă este obiectivul strategic al politicii tuturor
statelor, legislaţia de mediu contribuie la aplicarea acestui concept ce stă la baza procesului de
dezvoltare economico-socială în etapa actuală.
d) Funcţia de promovare a cooperării internaţionale în domeniul protecţiei
mediului
Se are în vedere armonizarea şi coordonarea activităţilor întreprinse la nivel naţional
cu cele desfăşurate pe plan regional (european) şi internaţional.

2.4. Izvoarele dreptului mediului

Izvorul principal al dreptului mediului este legea, ca regulă juridică scrisă, adoptată de
către o autoritate competentă.
În sens larg, noţiunea de lege include: Constituţia, codul, legea propriu-zisă,
ordonanţele şi hotărârile de guvern, hotărâri ale autorităţilor publice locale, tratate şi
convenţii internaţionale în materie etc.
În afară de acestea, ca izvoare de drept mai funcţionează (ca mijloace auxiliare):
jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat.
1. Constituţia este primul izvor de drept ca importanţă juridică, înglobând după 1970
şi dispoziţii referitoare la mediu, cum sunt cele ce privesc: recunoaşterea şi garantarea
dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, statutul şi rolul unor instituţii ale
mediului ş.a.
Constituţia României, adoptată în 1991, nu consacra în mod expres dreptul la un
mediu sănătos, acesta rezultând implicit din consfinţirea şi garantarea altor drepturi
fundamentale (dreptul la viaţă, la asigurarea sănătăţii, dreptul de asociere etc.). Odată cu
modificarea Constituţiei prin Referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003, aprobată
prin Legea nr. 429/2003 şi confirmată prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22
octombrie 2003, se consacră şi recunoaşte, în art. 35 alin. 1, „dreptul oricărei persoane la un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic“, iar în alin. 2 se prevede că „statul asigură cadrul
legislativ pentru exercitarea acestui drept“. De asemenea, se stipulează că „persoanele fizice şi
juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul“ (alin. 3).
Constituţia cuprinde dispoziţii ce fac referire directă la protecţia mediului şi care pot fi
grupate în două categorii:

21
 a) cele care, în virtutea caracterului de „interes public major“ al protecţiei mediului,
limitează din această perspectivă exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale;
b) cele care stabilesc obligaţii ale statului în materie şi, în mod corelativ, recunosc
indirect un drept fundamental corespunzător al cetăţenilor.
În privinţa primelor, Constituţia din 2003 stabileşte cel puţin trei condiţionări ale
exerciţiului unui drept fundamental din perspectiva imperativului protecţiei mediului:
reglementările internaţionale în materie acceptate de România, ordinea publică ecologică şi
sarcinile privind protecţia mediului, art. 44(7) prevăzând că „dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi“.
A doua categorie de prevederi constituţionale privind protecţia mediului cuprinde
referiri directe la domeniu, pe calea stipulării unor obligaţii în sarcina statului. Astfel,
conform art. 135 alin. 2, statul trebuie să asigure, printre altele: exploatarea resurselor naturale
în concordanţă cu interesul naţional (art. 135 alin. 2 lit. d), refacerea şi ocrotirea mediului,
precum şi menţinerea echilibrului ecologic (art. 135 alin. 2 lit. e), precum şi crearea condiţiilor
necesare pentru creşterea calităţii vieţii (art. 135 alin. 2 lit. f). Considerând aceste „sarcini“ drept
îndatoriri ale statului, rezultă că, în mod corelativ, cetăţenilor români le revin îndrituiri
corespunzătoare, iar prin conţinutul lor acestea nu se pot subsuma decât conţinutului şi
semnificaţiilor dreptului fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere
ecologic.
2. Ca reglementare de ansamblu al unui anumit domeniu, codul răspunde cel mai bine
nevoii de abordare globală şi interdependentă a problemelor de mediu. Totuşi, în legislaţia
românească nu există un „cod ecologic“, care ar stimula procesul general de reglementare în
materie şi ar marca „maturizarea“ dreptului mediului.
Totuşi, există Codul silvic (Legea nr. 26/1996), care tratează şi elemente ce ţin de
protecţia mediului, iar Legea-cadru a protecţiei mediului nr. 137/1995 poate fi considerată
ca un „cod ecologic“, ţinând seama că reglementează ansamblul problematicii de mediu.
3. Cel mai frecvent izvor al dreptului mediului este legea propriu-zisă. Legea-cadru a
protecţiei mediului nr. 137/1995 stabileşte „principiile şi elementele strategice“, elementele
cadrului juridic orizontal (garanţiile dreptului la un mediu sănătos, procedura de autorizare a
activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, normele de reglementare
sectorială (regimul juridic al protecţiei apelor, atmosferei, solului, biodiversităţii etc.),
atribuţiile şi răspunderile autorităţilor publice, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice,
sancţiunile specifice. Legea-cadru prevede în art. ... domeniile pentru care sunt necesare legi
sectoriale, speciale.

22
 4. Decretele-legi au caracter excepţional, fiind destul de rare în domeniul ecologic:
Decretul CFSN nr. 11/28 dec. 1989 privind înfiinţarea Ministerului Mediului, Decretul CPUN
nr. 221/11 mai 1990 privind funcţionarea şi atribuţiile Comisiei Naţionale pentru Controlul
Activităţilor Nucleare (CNCAN) ş.a.
5. Hotărârile şi ordonanţele de Guvern, precum şi ordinele ministeriale în materie
sunt un izvor important al dreptului mediului. De exemplu: HG nr. 168/1997 privind regimul
produselor şi serviciilor care pun în pericol viaţa, sănătatea, securitatea muncii şi protecţia
mediului înconjurător, HG nr. 472/2000 privind unele măsuri de protecţie a calităţii resurselor
de apă, OG nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, OG nr. 243/2000 privind protecţia
atmosferei, OMAPM nr. 860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului
asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu ş.a.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europeane nu a acceptat ca aceste acte ale guvernului să
fie utilizate pentru transpunerea directivelor comunitare, considerând că numai „legea“
respectă plenar exigenţele de certitudine juridică.
6. Tratatele şi convenţiile internaţionale relative la mediu pe care România le-a
ratificat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern şi constituie izvoare pentru dreptul
mediului. De exemplu, Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în
special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar în 1971 şi ratificată de România
prin Legea nr. 5/1991; Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al
deşeurilor periculoase şi eliminarea acestora, ratificată de România prin Legea nr. 6/1991;
Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la
justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus în 1998 şi ratificată de România prin Legea
nr. 86/2000 ş.a.
7. Actele autorităţilor publice locale în exercitarea atribuţiilor ce le revin în
domeniul protecţiei mediului şi dezvoltării urbanistice constituie izvoare ale dreptului
mediului.
Alte izvoare ale dreptului mediului sunt: cutuma, uzurile internaţionale,
jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat.
În cazul jurisprudenţei, aceasta nu este considerată un izvor de drept propriu- zis,
având rolul de a contribui la fixarea şi dezvoltarea legislaţiei existente sau la stimularea
legiuitorului în adoptarea altora noi.

2.5. Principiile dreptului mediului

23
 Principiile de drept - acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor
juridice - reprezintă rezultatul unei experienţe sociale şi o reflectare a unor cerinţe obiective
ale evoluţiei societăţii, convieţuirii sociale şi asigurării acelui echilibru necesar între drepturile
unora şi obligaţiile altora.
Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esenţiale de drept pozitiv, care le
conferă statutul de norme de conduită de maximă generalitate şi aplicabilitate, ce stau la baza
acestei ramuri de drept.
În cazul dreptului mediului principiile prezintă o mare importanţă deoarece:
a) Normele dreptului mediului se găsesc în general într-o multitudine de izvoare,
principiile fiind acelea care asigură coeziunea internă a acestei ramuri a dreptului;
b) Dreptul mediului fiind o ramură nouă, dinamică şi evolutivă, trebuie să acopere
rapid problematica diversă a poluării şi, în cazul când încă nu au fost adoptate normele
juridice, se aplică principiile;
c) Principiile dreptului mediului joacă un rol important în cazul interpretării
normelor tehnice specifice materiei ecologice, care pot ridica dificultăţi de interpretare pentru
practicienii dreptului;
d) Principiile au caracter juridic, economic şi decizional foarte complex, în
concordanţă cu natura complexă a ramurii de drept;
e) Principiile acestei ramuri de drept sunt specifice, reprezentând argumente în
favoarea autonomiei dreptului mediului.
În capitolul I intitulat: „Principii şi dispoziţii generale“, Legea protecţiei mediului nr.
137/1995 enunţă următoarele principii fundamentale, înţelese ca reguli generale ce
guvernează reglementările juridice privind protecţia mediului şi le direcţionează spre
asigurarea unei dezvoltări durabile:
1. Principiul precauţiei în luarea deciziei (art. 3 lit. a);
2. Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor (art. 3
lit. b);
3. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic natural (art. 3 lit. c);
4. Principiul „poluatorul plăteşte“ (art. 3 lit. d).

24
 Aceste principii fundamentale sunt comune, fiind consacrate la nivel naţional,
comunitar (regional) şi internaţional, conferind dreptului mediului unitate, coerenţă, stabilitate
şi unicitate.
Alte principii sunt cele generale, specifice celor trei ipostaze principale ale dreptului
mediului:
- dreptul naţional;
- dreptul comunitar (european);
- dreptul internaţional.
De exemplu, la nivel naţional, Legea nr. 137/1995 consacră principiul general, potrivit
căruia „protecţia mediului constituie un obiectiv de interes public major“ (art. 1). O
asemenea dispoziţie generală relevă valoarea social-juridică deosebită conferită ocrotirii
mediului şi conservării resurselor naturale, imprimând un caracter imperativ normelor de
drept pertinente. Protecţia mediului, conform acestui principiu, este o responsabilitate publică,
o obligaţie a statului, ceea ce implică controlul public asupra activităţilor de reglementare şi
control în materie ecologică. Ca atare, exigenţele protecţiei mediului grevează desfăşurarea
tuturor activităţilor şi constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Acest principiu general este reflectat şi de o serie de reglementări sectoriale ca: Legea
apelor nr. 107/1996 („protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă
sunt acţiuni de interes general“), Legea fondului cinegetic şi al protecţiei vânatului nr.
103/1996 („fondul cinegetic al României reprezintă o resursă naturală de interes naţional“),
Codul silvic - Legea nr. 26/1996 („fondul forestier este un bun de interes naţional“).
Principalele consecinţe de ordin practic ale acestui principiu se referă la controlul
legalităţii activităţilor cu impact asupra mediului, instituirea unui serviciu public pentru
protecţia mediului şi existenţa unei ordini publice ecologice.
La nivel comunitar, în afara principiilor fundamentale, funcţionează ca principii
generale: principiul integrării considerentelor ecologice în toate politicile comunitare,
principiul subsidiarităţii, principiul participării.
La nivel internaţional, sunt statuate ca principii generale ale dreptului internaţional al
mediului: principiul informării şi cooperării între state, principiul „sic utere tuo“, principiul
bunei vecinătăţi, principiul responsabilităţii comune dar diferenţiate a statelor etc.

2.5.1. Principiul precauţiei în luarea deciziei

25
 Consacrat prin art. 3a din Legea protecţiei mediului, principiul precauţiei în luarea
deciziei a fost enunţat pentru prima dată cu prilejul Celei de-a II-a Conferinţe internaţionale
asupra protecţiei Mării Nordului, Londra, 1987. Ulterior, la nivel comunitar Tratatul de la
Maastricht (1993) consacră principiul precauţiei în art. 130 R, ce permite statelor europene să
acţioneze în justiţie fără a aştepta ca toate probele ce privesc existenţa pericolului pentru
mediu să fie dovedite ştiinţific. Precauţia reclamă deci ca măsurile de ocrotire a mediului să
fie adoptate, chiar dacă nici o pagubă nu se prefigurează în viitorul apropiat. Sub aspectul
probei, sarcina efectuării acesteia revine celui ce susţine că activitatea pe care o va desfăşura
nu va avea nici un impact semnificativ asupra mediului. În acest sens, principiul precauţiei a
apărut ca o recunoaştere a incertitudinii ce afectează studiile de impact asupra mediului.
La noi în ţară acest principiu este în fază incipientă de recunoaştere, fiind completat cu
un alt principiu fundamental, cel al prevenirii riscurilor ecologice şi producerii daunelor,
prevenirea implicând precauţia, dar nereducându-se la aceasta.
În esenţă, acest principiu specific legislaţiei comunitare de mediu înseamnă că
„absenţa de certitudine nu trebuie să întârzie adoptarea de măsuri ce au ca scop prevenirea
producerii de pagube ecologice grave şi ireversibile“.

2.5.2. Principiul prevenirii

Practica în domeniul ecologic a demonstrat că cea mai bună strategie de mediu constă
în a preveni producerea daunelor ecologice, mai degrabă decât de a se proceda la repararea
lor,după ce s-au produs. Sub forma măsurilor de gestiune a riscului cunoscut, principiul este
prezent în dreptul internaţional, fiind evocat şi în jurisprudenţa Curţii internaţionale de
justiţie, care a statuat că „în domeniul protecţiei mediului, prevenţia şi vigilenţa se impun mai
ales ca urmare a caracterului adesea ireversibil al prejudiciilor cauzate mediului şi a limitelor
inerente ale acţiunilor de reparare a acestora”.
Legislaţia românească consacră principiul prevenirii ca principiu fundamental al
dreptului mediului în art. 3 lit. b, ca „principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii
daunelor“.
Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii cu
caracter preventiv, iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să conducă la evitarea
producerii unor modificări negative privind calitatea mediului. În acest scop se folosesc
proceduri administrative, precum: studiul de impact sau autorizaţia de mediu, menite să

26
prevină şi să împiedice desfăşurarea unor activităţi antropice, ce pot afecta calitatea mediului,
sau instituirea unui regim special pentru activităţi periculoase (deşeuri toxice, substanţe
radioactive etc.).

2.5.3. Principiul conservării

Obiectiv fundamental al protecţiei mediului, conservarea urmăreşte gestiunea

durabilă a patrimoniului natural, care să-i asigure perenitatea.
Conform Strategiei mondiale de conservare a naturii, elaborată de Uniunea
Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) în 1980, conservarea presupune:
- menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a ecosistemelor ce
reprezintă suportul vieţii;
- prezervarea diversităţii genetice, specifice unui anumit areal;
- utilizarea durabilă a speciilor, cu o atenţie specială acordată speciilor pe
cale de dispariţie sau ameninţate cu dispariţia.
Consiliul Europei a publicat în 1990 Strategia europeană de conservare, ce are în
vedere promovarea păstrării integrităţii structurale şi funcţionale a „capitalului natural“,
împreună cu întregul ansamblu de factori ce îi asigură şi condiţionează perenitatea. În cadrul
politicilor de mediu trebuie să se acorde întâietate strategiilor preventive, în defavoarea celor
corective.
Consacrat prin art. 3c din Legea protecţiei mediului, acest principiu este formulat ca
„principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural“. Potrivit art. 134(2) lit. e din Constituţie, statul trebuie să asigure, printre altele,
„refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic“. În
viziunea legiuitorului, conservarea semnifică protecţia ecosistemelor naturale, conservarea
biodiversităţii (diversităţii genetice) şi gospodărirea durabilă a patrimoniului natural. Ea
implică, printre altele, instituirea de arii protejate şi declararea de monumente ale naturii, în
scopul prezervării biodiversităţii specifice ţării noastre.

2.5.4. Principiul „poluatorul plăteşte“

27
 Acest principiu a fost formulat pentru prima oară de Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OCDE) în 1972, având ca semnificaţie „cerinţa imputării poluatorului
a costurilor de mediu, considerate ca externalităţi“. Aceste „costuri externe“ de obicei nu sunt
suportate de cel ce poluează, ci de întreaga societate. Pentru a se corecta această inechitate,
costurile legate de poluare se „internalizează“ la producător, pe calea recunoaşterii juridice a
principiului „poluatorul plăteşte“. În acest fel, poluatorul plăteşte măsurile luate pentru
satisfacerea cerinţelor standardelor de mediu în vigoare.
Evaluarea monetară a costurilor externe legate de mediu se dovedeşte a nu fi totdeauna
facilă, datorită metodologiei complicate, ceea ce face ca acest principiu să nu se aplice cu
stricteţe.
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 vizează principiul „poluatorul plăteşte“
atunci când stabileşte ca modalitate de implementare a principiilor generale „introducerea
pârghiilor economice stimulative sau coercitive“. În acest sens, legea prevede scutirea de
impozit şi compensarea deţinătorilor de terenuri supuse unui regim de protecţie (prin
declararea de „arii protejate“) (art. 34 alin. 4) sau acordarea de reduceri sau scutiri de impozite
şi taxe titularilor de activităţi ce înlocuiesc substanţele periculoase în procesele tehnologice
sau care investesc în „tehnologii curate“ (ce afectează mediul mai puţin).
Pentru a se internaliza costurile externe (externalităţi) legate de protecţia mediului,
adică suportarea de către cel ce poluează a costurilor de mediu, autorităţile competente apelează
la: taxe de poluare, mecanisme de compensare economică sau crearea „fondului de mediu“.
Acesta este un instrument economico-financiar, destinat finanţării obiectivelor prioritare, de
interes public major, din Planul naţional de acţiune pentru protecţia mediului. Fondul de
mediu este extrabugetar, având ca surse de constituire:
a) sumele încasate cu titlul de taxe, de către autorităţile de mediu pentru emiterea
acordurilor şi autorizaţiilor de mediu;
b) taxele percepute pentru exploatarea unor resurse naturale (nisip, balast, argilă etc.);
c) taxa de poluare a atmosferei, a apelor, a solului etc., precum:
- taxa pentru utilizarea în instalaţii de ardere a combustibililor cu un
conţinut bogat de sulf;
- taxa pentru comercializarea pe piaţa internă a produselor cu potenţial
toxic (pesticide etc.);
- taxa pentru nerecuperarea ambalajelor;
- taxa pentru nerecuperarea bateriilor de acumulatoare uzate;

28
 - taxa pentru nerecuperarea anvelopelor uzate;
- taxa pentru nerecuperarea uleiurilor minerale uzate;
- taxa pentru ocuparea terenurilor cu deşeuri;
- taxa pentru poluarea sonoră etc.
d) donaţii şi sponsorizări pentru ocrotirea mediului.
Din păcate, acest principiu fundamental este un instrument juridic ce determină
finanţarea politicilor de mediu la nivel naţional şi mai puţin obligarea celor responsabili să-şi
asume consecinţele acţiunii lor în defavoarea mediului.

2.5.5. Principii adiţionale

În lămurirea şi detalierea semnificaţiilor generale ale principiilor fundamentale

enumerate un rol important îl au o serie de reguli tehnice de implementare, numite şi
„principii adiţionale“, precum:
- aplicarea celei mai bune tehnologii disponibile („best available
technology – BAT“);
- aplicarea celei mai bune tehnologii disponibile care nu implică costuri
exagerate („best available technology not entailing excessive cost – BATNEC“);
- cele mai bune practici de mediu („best environmental practices –
BEP“);
- cea mai bună opţiune practică în interesul mediului („best practicable
environmental option – BPEO“).
Acestea vizează realizarea în practică a unor principii fundamentale ca: cel al
prevenirii, precauţiei sau „poluatorul plăteşte“ şi urmăresc, atunci când nu se poate evita
poluarea mediului, limitarea şi reducerea intensităţii consecinţelor nefaste, precum şi evitarea
efectelor secundare. Aceste reguli şi-ai găsit o largă recunoaştere internaţională, atât în
Europa, cât şi în SUA, prin texte juridice naţionale.

2.5.6. Modalităţi de implementare a principiilor fundamentale

Art. 4 a-h al Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 stipulează care sunt modalităţile de
implementare a principiilor fundamentale:

29
 - adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu strategia dezvoltării
durabile;
- obligativitatea evaluării impactului asupra mediului (prin „studiul de
impact“) în faza iniţială a investiţiilor cu impact semnificativ asupra mediului;
- obligativitatea efectuării unei evaluări de mediu pentru programele de
dezvoltare;
- corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism;
- introducerea pârghiilor economice stimulative şi coercitive;
- elaborarea de acte normative armonizate cu legislaţia UE;
ş.a.

30
 Cap. 3 Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi
echilibrat din punct de vedere ecologic

În evoluţia drepturilor fundamentale ale omului există mai multe etape de dezvoltare
istorică succesivă, în literatura de specialitate vorbindu-se de mai multe generaţii ale
drepturilor omului.
a) Prima generaţie – drepturile civile şi politice – este în legătură cu pregătirea
intelectuală a revoluţiilor burgheze din Europa. Ele au apărut ca o măsură de protecţie a
individului împotriva violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, cu revendicări ale unei poziţii
juridice egale în faţa legii.
b) A doua generaţie – drepturile sociale, economice şi culturale – s-a impus după
adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului de către ONU la 10 decembrie 1948.
Ele se pot realiza numai prin intervenţia statului, ce presupune: acţiuni, măsuri, garanţii.
c) A treia generaţie (asociate cu noţiunile de „solidaritate“ şi „responsabilitatea comună)
– dreptul la pace, la dezvoltare, la comunicare, la existenţa unui patrimoniu comun, dreptul la
un mediu sănătos – au avut ca punct de plecare ideea promovării personalităţii umane, prin
reevaluarea raportului individ – colectivitate în concordanţă cu realitatea contemporană.
Aceste drepturi presupun cooperarea statelor.

3.1. Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental al omului

la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic

Protecţia mediului are în centrul atenţiei sale conservarea şi ameliorarea condiţiilor de

viaţă ale omului, menţinerea ecosistemelor naturale. Drept consecinţă juridică a acestei
realităţi şi în acelaşi timp una dintre căile de implicare activă a dreptului în ocrotirea şi
conservarea mediului este recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental al omului la un
mediu sănătos şi echilibrat.
Doctrina juridică actuală evidenţiază conturarea şi consacrarea – la nivel naţional şi
internaţional – a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat, fie în mod
expres (sub formulări diferite), fie în mod indirect, prin consacrarea unei obligaţii în sarcina
statului de a asigura calitatea factorilor naturali şi echilibrul ecologic. Se admite că este vorba
despre un drept procedural, ce poate fi asemănat cu dreptul la viaţă sau la sănătate. Din punct

31
de vedere al conţinutului său, acest drept semnifică dreptul la conservarea sau ameliorarea
calităţii mediului, ca o dimensiune a asigurării calităţii vieţii individului. În ultimul timp acest
drept fundamental a dobândit şi semnificaţia că orice creştere economică trebuie să respecte
dreptul generaţiilor viitoare la un mediu nepoluat, în conformitate cu conceptul dezvoltării
durabile.
Conform lui Al. Kiss: „dacă dreptul mediului decurge din interesul comun al
umanităţii se poate considera că acest interes se reflectă în drepturile recunoscute ale
individului“. De altfel, respectarea universală a drepturilor omului a fost proclamată ca făcând
parte din interesul comun al întregii umanităţi.
În doctrină se recunoaşte că consecinţele recunoaşterii unui drept constitu-ţional la un
mediu de calitate sunt, în mod cert, importante pentru legislaţia şi reglementările privind
mediul şi în general pentru politica de protecţie a mediului.
Au existat totuşi şi opinii care consideră că este prematură înscrierea acestui drept
între drepturile fundamentale ale omului, dovadă că în Constituţia României din 1991 dreptul
la un mediu sănătos nu era stipulat în mod expres.

3.2. Consacrarea la nivel naţional şi internaţional

3.2.1. Consacrarea şi garantarea în legislaţia românească

Anterior anului 1989, problema recunoaşterii unui drept fundamental la un mediu

sănătos nu s-a pus nici măcar teoretic, cu toate că în 1973 este elaborată Legea-cadru a
protecţiei mediului.
Constituţia României din 1991 nu consacră în mod expres un drept fundamental la un
mediu protejat, ci numai o serie de drepturi legate de acesta, în privinţa semnificaţiilor ca:
dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 22), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 33),
dreptul la un nivel de trai decent (art. 43), dreptul la informaţie (art. 31).
A doua categorie de prevederi constituţionale privind protecţia mediului include
referiri directe la domeniu, pe calea consacrării anumitor obligaţii în sarcina statului. Astfel,
sunt stipulate conform art. 134 alin. 2 lit. e „refacerea şi ocrotirea mediului, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic“ şi conform art. 134 alin. 2 lit. f „crearea condiţiilor necesare
pentru creşterea calităţii vieţii“.

32
 Odată cu modificarea Constituţiei în anul 2003, aprobată prin referendumul naţional
din 18 – 19 octombrie 2003, în art. 35 alin. 1 se recunoaşte în mod explicit „dreptul oricărei
persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic“, iar în alin. 2 se prevede că „statul asigură
cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept“. De asemenea, potrivit noii Constituţii,
„persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul“ (alin. 3).
Constituţia stabileşte cel puţin trei condiţionări ale exercitării dreptului fundamental la
un mediu sănătos:
a) reglementările internaţionale în materie acceptate de România;
b) ordinea publică ecologică, protecţia mediului fiind, potrivit art. 1 din Legea
protecţiei mediului nr. 137/1995, un „obiectiv de interes public major“;
c) obligaţiile în materie (art. 41(6) prevede în acest sens că „dreptul de proprietate
obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi“).
Referitor la această ultimă categorie de condiţionări, trebuie menţionat că, în acest mod,
dreptul de proprietate este afectat de o „servitude“ legală de protecţie a mediului, cu o serie de
particularităţi:
- „deţinătorii de terenuri agricole cu orice titlu sunt obligaţi să asigure
cultivarea acestora şi protecţia solului“ (art. 53 din Legea fondului funciar nr.
18/1991);
- „deţinătorii terenurilor degradate din perimetrele de ameliorare sunt
obligaţi să le pună la dispoziţie în vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor
prevăzute în proiectul de ameliorare“ (art. 70 din Legea nr. 18/1991);
- „raporturile de vecinătate a terenurilor care generează pentru deţinători
obligaţia de a efectua împreună lucrările pentru protecţia şi ameliorarea solului
prin împăduriri, corectarea reacţiei solului sau alte lucrări de ameliorare“ (art. 63 –
66 din Legea nr. 18/1991).

3.2.2. Titularii dreptului la un mediu sănătos

În conformitate cu art. 5 al Legii nr. 137/1995 rezultă că dreptul fundamental la un

mediu sănătos este recunoscut „tuturor persoanelor“. Ca atare, titularul acestui drept poate fi
orice persoană aflată pe teritoriul României, permanent sau temporar, incluzând aici cetăţenii
străini sau apatrizii. Este o dimensiune inedită, ce demonstrează universalitatea dreptului la un
mediu sănătos.

33
 În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că „nu numai persoana fizică ci şi cea
juridică este titulară a dreptului la un mediu sănătos“. Totuşi persoane juridice, în ipostaza
de organizaţie neguvernamentală, constituie doar o formă juridico-constituţională de
exercitare a dreptului la asociere.
De altfel, Legea-cadru nr. 137/1995, în privinţa garanţiilor oferite pentru exercitarea
acestui drept fundamental, recunoaşte dreptul de asociere în organizaţii neguvernamentale
ecologiste şi dreptul de a se adresa prin intermediul acestor asociaţii autorităţilor
administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau reparării unui prejudiciu ecologic. În
acest sens, aceste asociaţii, în calitate de persoane juridice, apar ca instrumente de exercitare a
dreptului, şi nu ca titulari ai acestuia.
Tot la nivelul doctrinei, s-a conturat ideea existenţei a trei categorii de „destinatari“ ai
dreptului la un mediu sănătos: indivizii, specia umană în ansamblul său şi generaţiile viitoare.
În cazul indivizilor, ca titulari ai acestui drept, situaţia este similară cu cea a celorlalte drepturi
fundamentale ale omului. Un caz inedit este ipostaza speciei umane ca subiect al acestei
îndrituiri fundamentale la un mediu sănătos. În general, protecţia mediului răspunde unei
îndatoriri fundamentale, comune tuturor oamenilor, aceea de a se asigura perenitatea speciei
umane. Recunoaşterea unui drept fundamental la un mediu echilibrat din punct de vedere
ecologic reprezintă o contrapondere la ameninţările actuale ce planează asupra calităţii
mediului de viaţă al oamenilor, cu consecinţe imprevizibile asupra perpetuării speciei umane,
ca parte a biodiversităţii. Aşadar, dreptul la un mediu nepoluat, din perspectiva speciei umane,
apare ca o condiţie „sine qua non“ a dreptului natural al acesteia la existenţă şi supravieţuire.
Faptul că dreptul la un mediu sănătos face parte din categoria „drepturilor de
solidaritate“ (generaţia a treia de drepturi ale omului) demonstrează „solidaritatea sincronică“
cu contemporanii noştri şi „solidaritatea diacronică“ cu generaţiile viitoare, ce impun obligaţia
generală de a proteja mediul ca patrimoniu comun al umanităţii, aşa cum a fost moştenit de la
generaţiile anterioare în scopul transmiterii sale generaţiilor ce vor veni.
Este o construcţie juridică nouă, care presupune recunoaşterea unor drepturi în
favoarea unor fiinţe nenăscute încă, prin instituirea unor obligaţii corelative în sarcina
generaţiilor actuale.
Ideea solidarităţii intra- şi intergeneraţii este exprimată de Legea nr. 137/1995, atunci
când şi-a fixat drept obiectiv definitoriu reglementarea protecţiei mediului „pe baza
principiilor şi elementelor strategice care duc la dezvoltarea durabilă a societăţii“ (art. 1). Iar
dezvoltarea durabilă reprezintă „dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor“. De asemenea,

34
legea-cadru stipulează în art. 58 obligaţia de a respecta statutul ariilor protejate şi al
monumentelor naturii în scopul transmiterii lor generaţiilor viitoare.
Legea apelor nr. 107/1996 formulează ideea solidarităţii ,atunci când prevede că
gospodărirea resurselor de apă se bazează pe „principiul solidarităţii umane şi interesului
comun“.

3.2.3. Drepturile – garanţii ale dreptului la un mediu sănătos

Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 stabileşte cinci drepturi – garanţii ale acestuia,
care reprezintă drepturi special recunoscute şi dezvoltate în contextul protecţiei mediului.
În spiritul reglementărilor constituţionale, Legea-cadru a protecţiei mediului nr.
137/1995 prevede în art. 5 cinci drepturi-garanţii ale dreptului la un mediu sănătos, care, în
esenţă, constituie concretizări ale altor drepturi fundamentale.
a) Accesul la informaţii privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare (art. 5 lit. a), constituie o concre-tizare a
dreptului fundamental la informaţie, consacrat de Constituţie ca „dreptul persoanei de a avea
acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit“ (art. 31 alin. 1).
Cum, potrivit art. 1 din Legea nr. 137/1995, protecţia mediului reprezintă un „obiectiv
de interes public major“, informaţiile referitoare la această problemă sunt evident de interes
public şi, în consecinţă, este necesar asigurarea accesului oricărei persoane la ele. În plus,
autorităţile publice de mediu sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor în
legătură cu fenomenele de poluare.
Aceste prevederi constituţionale au fost preluate şi dezvoltate în legătură cu protecţia
mediului de către Legea-cadru nr. 137/1995, care stipulează:
– „Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii şi răspunderi
... c) creează sistemul de informare propriu şi stabileşte condiţiile şi termenii care să permită
accesul liber la informaţii privind mediul; ... o) pune la dispoziţia publicului datele
centralizate privind starea mediului, programele şi politica de protecţie a mediului ...“ (art. 65).
Prin Legea nr. 544/2001 privind accesul liber la informaţiile de interes public şi prin Hotărârea
Guvernului nr. 1115/2002 privind accesul liber la informaţia de mediu s-au stabilit condiţiile
în care aceste informaţii sunt puse la dispoziţia opiniei publice de către autorităţile în
domeniu, cu scopul asigurării liberului acces şi propagării lor. În înţelesul reglementării
juridice, „informaţia privind mediul“ reprezintă orice informaţie scrisă, vizuală, audio sau în

35
format electronic privind starea factorilor de mediu, starea sănătăţii în legătură cu poluarea
mediului, proiecte şi măsuri de redresare a calităţii mediului etc.
Autorităţile publice pun la dispoziţie informaţiile pe care le deţin din oficiu sau la
cererea solicitantului, fără a fi necesară justificarea scopului pentru care au fost cerute.
Refuzul accesului la informaţia de mediu apare atunci când furnizarea acesteia afectează:
a) confidenţialitatea procedurilor administrative, prevăzute de legislaţia în
vigoare;
b) relaţiile internaţionale ale României;
c) apărarea, ordinea publică şi siguranţa naţională;
d) subiecte ce fac ori au făcut obiectul unei acţiuni judecătoreşti;
e) activităţi industriale sau comerciale care au prevăzute clauze de
confidenţialitate;
f) confidenţialitatea unor date personale;
g) interesele unei terţe părţi care a oferit informaţia avută, fără ca acea
parte să aibă obligaţia legală de a furniza informaţia;
h) informaţiile clasificate ca secrete de serviciu.
Clauza de confidenţialitate nu poate fi invocată pentru a se refuza furnizarea de
informaţii ce se referă la emisii de poluanţi.
Autoritatea publică de mediu are obligaţia de a răspunde în scris în termen de zece zile
de la înregistrarea cererii de furnizarea a informaţiei privind mediul. Acest termen este de 30
de zile atunci când volumul şi complexitatea informaţiei necesită o perioadă îndelungată de
pregătire. Respingerea cererii se motivează şi se comunică solicitantului în termen de cinci
zile de la înregistrarea sa.
Solicitantul care consideră că cererea sa pentru furnizarea unor informaţii privind
mediul a fost respinsă în mod nejustificat, a fost nerezolvată sau rezolvată cu un răspuns
necorespunzător din partea unei autorităţi publice se poate adresa cu reclamaţie administrativă
conducătorului respectivei autorităţi publice. Dacă în urma răspunsului se consideră lezat în
drepturile sale prevăzute de lege sau nu a primit răspuns în termenul legal, poate depune o
plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului, conform procedurii prevăzute de
Legea nr. 29/1990.
b) Dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului (art. 5 lit. b)
Constituie o concretizare a dreptului fundamental la asociere, consacrat de Constituţie:
„cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere“ (art.
37 alin. 1).

36
 Legea-cadru nr. 137/1995 a consacrat expres dreptul cetăţenilor de a se asocia în
organizaţii neguvernamentale cu caracter ecologist.
În prezent, acestea se pot constitui, organiza şi funcţiona în condiţiile stipulate de
Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile. Organizaţiile
neguvernamentale (ONG) joacă un rol important în promovarea protecţiei mediului la nivel
naţional şi internaţional.
c) Dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind mediul (art. 5 lit. c)
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 consacră acest drept ca: „dreptul de consultare
în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu,
eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a
teritoriului şi de urbanism“.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are obligaţia de a crea „cadrul
organizatoric care să permită participarea publicului la deciziile privind mediul (art. 65 lit.
c).
Referitor la participarea acestuia la eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu,
inclusiv pentru planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, procedura studiului de
impact are ca etapă aducerea la cunoştinţă şi dezbaterea publică a raportului studiului de
impact, decizia finală a autorităţii publice de mediu fiind motivată şi pe baza concluziilor
dezbaterii.
d) Dreptul de a se adresa (direct sau prin intermediul unor asociaţii autorităţilor
administrative sau judecătoreşti) (art. 5 lit. d)
Acest drept reprezintă o concretizare a dreptului fundamental la petiţionare (art. 47
alin. 1 şi 2) şi a accesului liber la justiţie (art. 21 alin. 1), prevăzute ambele în Constituţie.
Aceste prevederi constituţionale se completează cu art. 87 din Legea- cadru a protecţiei
mediului nr. 137/1995, care conferă organizaţiilor neguvernamentale dreptul la acţiune în
justiţie în vederea ocrotirii mediului, indiferent de cine a suferit prejudiciul. În virtutea acestor
dispoziţii legale, orice organizaţie neguvernamentală ecologistă are calitatea procesuală
activă, putând reclama în justiţie repararea unui prejudiciu ecologic.
Dreptul la acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti şi administrative în favoarea
prezervării mediului a apărut mai ales ca o reacţie la indiferenţa şi ineficienţa activităţii
autorităţilor publice faţă de soluţionarea problemelor de mediu.
e) Dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul folosit (art. 5 lit. e) reprezintă o
concretizare a principiului „poluatorul plăteşte“ consacrat în art. 3 lit. d din Legea protecţiei

37
mediului nr. 137/1995. În plus, legea prevede „asigurarea pentru daune ecologice este
obligatorie, în cazul activităţilor generatoare de risc major“ (art. 81 alin. 2).
f) Voluntariatul de mediu reprezintă o formă nouă de participare a cetăţenilor, în
spiritul solidarităţii civice, la procesul de aplicare a legislaţiei de mediu, fiind organizat în
baza Legii nr. 195/2001 şi Ordinul ministrului apelor şi protecţiei mediului nr. 439/2002.
Voluntariatul presupune recrutarea de agenţi voluntari de mediu, în temeiul unui contract
încheiat între persoanele doritoare şi agenţiile de protecţia mediului sau Administraţia
rezervaţiei biosferei „Delta Dunării“.
Acţiunea agenţilor voluntari de mediu constă, conform legii, „în observarea şi
informarea operativă asupra unor încălcări ale legislaţiei privind protecţia mediului“.

3.2.4. Apărarea dreptului fundamental la un mediu sănătos prin

instituţia Avocatului Poporului

Instituită prin Constituţie (art. 55 – 57) şi organizată prin Legea nr. 35/1997, instituţia
Avocatul Poporului are drept scop declarat „apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în
raporturile acestora cu autorităţile publice“ şi deci şi a dreptului la un mediu nepoluat,
recunoscut şi garantat în art. 35 din Constituţie.
Acele persoane care se consideră că au fost lezate prin încălcarea acestui drept de către
autorităţile publice se pot adresa în scris Avocatului Poporului, în termen de cel mult un an de
la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă despre faptele care fac obiectul plângerii
(art. 15 alin. 2). Petiţionarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul autorităţii publice de
a soluţiona legal cererea.
Protejarea dreptului la un mediu sănătos prin instituţia Avocatului Poporului
interesează mai ales din perspectiva a trei drepturi-garanţii ale sale: accesul la informaţiile
privind calitatea mediului, deţinute de autoritatea publică de mediu, dreptul persoanelor de a
se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii ecologiste autorităţilor administrative în
cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect în legătură cu mediul şi dreptul la
consultare în vederea luării deciziilor ce privesc strategiile de dezvoltare, inclusiv planurile de
urbanism şi amenajarea teritoriului şi elaborarea legislaţiei de mediu.
Dacă plângerea petiţionarului este considerată întemeiată, Avocatul Poporului cere în
scris organului administraţiei publice care a săvârşit încălcarea drepturilor reclamate să revoce

38
actul administrativ, să repare pagubele produse şi să repună persoana în situaţia anterioară
(art. 22 din Legea nr. 35/1997).

3.2.5. Consacrarea dreptului fundamental la un mediu sănătos la

nivel internaţional şi comunitar

Primul document internaţional, care a proclamat expres dreptul fundamental al

omului la un mediu sănătos, a fost Declaraţia Conferinţei ONU asupra mediului
uman de la Stockholm (1972), care a formulat ca prim principiu: „Omul are dreptul
fundamental la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a
cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn şi în prosperitate. El are datoria sacră
de a proteja şi îmbunătăţi mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi
viitoare ...“. Acest text internaţional relevă legătura dintre drepturile omului şi
protecţia mediului, ca un mijloc important de a realiza „condiţii adecvate“ pentru o
viaţă prosperă, care sunt garantate. Aşadar existenţa şi sănătatea umană, protejate
juridic sub forma dreptului la viaţă şi ocrotirea sănătăţii, sunt dependente de existenţa
unui mediu curat.
Cu ocazia Conferinţei mondiale pentru mediu şi dezvoltare de la Rio de
Janeiro (1992), Declaraţia asupra mediului şi dezvoltării proclamă ca prim
principiu: „fiinţele umane au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu
natura“.
La rândul său, Conferinţa mondială pentru mediu şi dezvoltare „Rio + 10“ de
la Johannesburg (2002), în documentul intitulat „Declaraţia de la Johannesburg
privind dezvoltarea durabilă“, face referire la angajamentul statelor participante de a
construi o societate globală eliberată de sărăcie şi afectată minimal de poluare.
Prima formulare concretă şi explicită a acestui drept fundamental într-un tratat
internaţional s-a produs în 1981 la Nairobi, odată cu semnarea, în context regional, a
Cartei africane a drepturilor omului şi popoarelor. În art. 24 al acestei carte se
proclamă faptul că „toate popoarele au dreptul la un mediu de viaţă satisfăcător,
favorabil dezvoltării lor“. Convenţia americană privind drepturile omului, adoptată
în 1998 la San Salvador, stipulează: „Dreptul la un mediu salubru: 1. orice persoană

39
are dreptul de a trăi într-un mediu salubru şi de a beneficia de instalaţii tehnico-edilitare
esenţiale; 2. statele-părţi vor încuraja protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului“.
Dincolo de recunoaşterea sa ca atare în texte internaţionale cu valoare juridică,
dreptul la un mediu sănătos presupune şi asigurarea unor mijloace procedurale şi de
altă natură care să facă efectivă respectarea sa. Astfel, Declaraţia de la Rio (1992), în
principiul 10, formulează că „cea mai bună manieră de a trata problemele mediului
este aceea de a asigura participarea tuturor cetăţenilor, la nivelul lor de interes. Astfel,
la nivel naţional, fiecare individ trebuie să aibă acces la informaţiile referitoare la
mediu, pe care le deţin autorităţile publice şi să aibă posibilitatea de a participa la
procesul de luare a deciziilor. De asemenea, trebuie asigurat accesul efectiv la acţiuni
judecătoreşti de reparaţie a prejudiciilor produse de poluare.
Un rol extrem de important în afirmarea pe plan internaţional a dreptului la un
mediu sănătos l-a avut Convenţia privind accesul la informaţie, participarea
publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în problemele de mediu, semnată
la Aarhus în 1998.
Preambulul acestui document recunoaşte că „orice persoană are dreptul să
trăiască într-un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării sale şi sarcina să protejeze şi să
îmbunătăţească mediul în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare“.
Convenţia stabileşte trei poli principali în promovarea obiectivelor sale:
autorităţile publice, organismele internaţionale şi publicul (cetăţenii).
„Public“, în înţelesul convenţiei, înseamnă una sau mai multe persoane fizice
sau juridice, respectiv asociaţiile şi organizaţiile ecologiste. „Publicul interesat“ este
acela care este afectat sau are un interes în legătură cu deciziile de mediu. Organizaţiile
neguvernamentale ecologiste, care promovează ocrotirea naturii, sunt considerate ca
un exemplu în acest sens.
În legătură cu „informaţia de mediu“, faţă de care se promovează accesul, ea
reprezintă orice tip de informaţie ce priveşte:
a) starea factorilor de mediu (aer, apă, sol etc.);
b) politicile, legislaţia, programele, măsurile administrative şi
autorizaţiile de mediu;

40
 c) analizele cost – beneficiu sau alte analize şi prognoze economice,
folosite în luarea deciziei de mediu;
d) starea de sănătate în legătură cu fenomenul de poluare etc.
În ceea ce priveşte accesul la informaţia de mediu, autorităţile publice trebuie
să pună la dispoziţia publicului informaţiile ce le sunt solicitate, într-o manieră
transparentă, accesibilă. Accesul poate fi refuzat dacă:
- autoritatea publică nu deţine informaţia respectivă;
- cererea este nerezonabilă sau formulată într-o manieră prea
generală;
- cererea se referă la documente în curs de elaborare sau priveşte
sistemul de comunicare internă al autorităţii publice.
De asemenea, accesul la informaţie poate fi refuzat dacă acesta ar afecta:
- confidenţialitatea procedurilor specifice autorităţilor publice, în
cazul când aceasta este prevăzută de legislaţia naţională;
- siguranţa naţională şi relaţiile externe ale României;
- cursul procedurii judiciare;
- confidenţialitatea activităţilor industriale sau comerciale,
prevăzută de lege;
- drepturile de proprietate intelectuală;
- confidenţialitatea unor date personale;
- interesele unei terţe părţi, care a oferit informaţia cerută, fără să
existe obligaţia legală de a face acest lucru;
- mediul la care se referă informaţia, cum ar fi de exemplu locurile
de cuibărit ale speciilor de păsări ameninţate cu dispariţia.
Accesul trebuie să fie asigurat numai cu privire la informaţiile deţinute deja de
către autorităţile publice.
În contextul furnizării informaţiilor, convenţia instituie obligaţia statelor de a
publica la intervale regulate rapoarte naţionale privind starea mediului şi alte texte
importante privitoare la mediu: legislaţie, strategii, programe, tratate internaţionale etc.

41
 În cazul în care s-a declanşat un proces decizional care afectează mediul,
publicul vizat prin decizia luată în materie de mediu trebuie să fie informat. Conţinutul
informaţiei trebuie să cuprindă descrierea activităţilor propuse, impactul asupra
mediului estimat, autoritatea publică care trebuie să ia decizia, precum şi procedura
preconizată.
Participarea publicului vizat constă în observaţii, comentarii, opinii în legătură
cu impactul asupra mediului şi sănătăţii a activităţii propuse, care se înaintează în scris
autorităţii publice de mediu.
În Anexa 1 a convenţiei sunt menţionate activităţile ce implică consultarea
obligatorie a publicului. În momentul adoptării deciziei trebuiesc luate în considerare
rezultatele consultării publicului. Accesul la justiţie trebuie asigurat în cadrul prevăzut de
către legislaţiile naţionale, în cazul în care o persoană consideră că:
a) cererea sa de solicitare de informaţii a fost ignorată sau respinsă abuziv;
b) contestă legalitatea unei decizii sau a unui act în legătură cu impactul
activităţii asupra mediului său de viaţă;
c) actele autorităţilor publice sunt contrare dispoziţiilor legale în vigoare.
Acţiunile în justiţie sunt înaintate către o instanţă judiciară, procedura trebuind să fie
obiectivă, echitabilă şi rapidă, fără a implica costuri excesive.
La prima reuniune a părţilor semnatare a convenţiei ce a avut loc la Lucca (Italia) în
octombrie 2002, s-a adoptat Declaraţia de la Lucca, în care, printre altele, s-a exprimat
necesitatea adoptării unui sistem de raportare adecvat şi a unui mecanism de control în
privinţa respectării documentului.
Convenţia de la Aarhus reprezintă un pas înainte în recunoaşterea şi garantarea
dreptului fundamental la un mediu sănătos, prin contribuţiile de ordin procedural pe care le
aduce.
La nivel european, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Roma, 1950) nu consacră, în mod expres, dreptul la un mediu
sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic. Această lacună se explică mai ales prin
noţiuni de ordin istoric: la data adoptării documentului, pericolele care ameninţau mediul erau
ca şi inexistente, fiind ignorate.
Totuşi, odată cu acutizarea fenomenului de poluare, în cadrul jurisprudenţei legate de
drepturile omului, s-a ajuns la recunoaşterea indirectă a dreptului la un mediu sănătos. Astfel,
pe calea practicii judiciare a fost luată în consideraţie dimensiunea mediului, ca parte

42
inseparabilă a protecţiei juridice a drepturilor fundamentale ale omului. De regulă, aspectele
legate de mediu sunt avute în vedere atunci când „prin ricoşeu“ are loc violarea unui drept
fundamental recunoscut şi garantat prin convenţie sau protocoalele sale adiţionale. Acest
lucru se produce atunci când:
a) o acţiune ce afectează calitatea mediului conduce la încălcarea unui
drept garantat de convenţie (dreptul la sănătate, la viaţă etc.);
b) aceeaşi acţiune duce la limitarea unor drepturi garantate.
În acest context, drepturile fundamentale în privinţa cărora reclamanţii pot invoca o
violare ce poate aduce o atingere în mod direct acestora sunt: dreptul la viaţă (art. 2 din
convenţie), dreptul la integritate fizică (art. 3), dreptul la ocrotirea bunurilor şi proprietăţii
(art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la convenţie, adoptat la 20 nov. 1952).
Tratatul de la Maastricht (1993) stipulează în art. F(2), printre altele, că „Uniunea
Europeană respectă drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele garantate de
Convenţia europeană semnată la Roma în 1950 şi după cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre, precum şi din principiile generale ale dreptului
comunitar“. Aşadar, în lipsa unei consacrări exprese şi directe a dreptului fundamental la un
mediu sănătos, temeiul existenţei acestuia trebuie căutat în cele trei domenii indicate de tratat.
În plus, începând din 1969, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a
consacrat obligaţia de a respecta drepturile fundamentale. În acelaşi timp, Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europeane (2000) prevede în art. 37, intitulat „Protecţia mediului“,
că: „un nivel ridicat al protecţiei mediului şi ameliorarea calităţii sale trebuie să fie obiective
ale politicii Uniunii Europene şi asigurate în concordanţă cu principiul dezvoltării durabile“.

3.2.6. Consacrarea dreptului la un mediu sănătos în Constituţiile

statelor europene

Declaraţia de la Stockholm (1972) a avut un impact important asupra Constituţiilor

statelor europene, prin consacrarea explicită a dreptului la un mediu sănătos (Spania,
Portugalia, Turcia, Bulgaria, Ungaria, Rusia, Republica Moldova etc.) sau pe cale indirectă,
pe cale de consecinţă (Grecia, Suedia etc.).
În statele în care legea fundamentală este anterioară anului 1970, dispoziţiile privitoare
a acestui drept fundamental sunt prezente în legislaţia ordinară în materie (Danemarca,
Olanda) sau rezultă din practica judiciară, cum este cazul Franţei şi Belgiei, unde tribunalele

43
acordă o largă protecţie intereselor cetăţenilor în domeniul protecţiei mediului, printr-o
jurisprudenţă extensivă referitoare la protecţia dreptului de vecinătate contra exceselor de
folosinţă sau cazul Italiei, unde tribunalele sancţionează sever abaterile de la obligaţia de
ocrotire a mediului.
Reticenţa statelor de a recunoaşte expres dreptul la un mediu curat se explică mai ales
prin dificultăţile obiective de realizare concretă a exigenţelor sale.
Dreptul la un mediu sănătos în Directivele comunitare
Textele comunitare referitoare la protecţia mediului, chiar dacă nu consacră expres
dreptul la un mediu sănătos, reglementează trei drepturi anexe, care contribuie la precizarea şi
afirmarea semnificaţiilor acestuia: dreptul la informaţia privitoare la mediu, dreptul
publicului de a participa la luarea deciziei, precum şi dreptul de a solicita în instanţa de
judecată remedierea pagubei ecologice sau a contesta o decizie administrativă în
materie.
Libertatea de acces la informaţia în materie de mediu a fost recunoscută prin Directiva
Consiliului Europei nr. 90/313 din 1990 privind acest subiect. În baza acesteia, orice
informaţie referitoare la mediu deţinută de autorităţile publice trebuie să fie accesibilă oricărei
persoane fizice sau juridice care o solicită, fără ca aceasta să fie obligată să justifice vreun
interes în acest sens.
Directiva de mai sus se aplică numai autorităţilor naţionale, nu şi instituţiilor
comunitare, cum sunt Comisia Europeană sau Consiliul European. Totuşi, sub presiunea
publicului, Comisia a luat măsura de a furniza informaţii de mediu în mod gratuit (Decizia nr.
94/90/CEE).
Ideea generală promovată la nivel comunitar este aceea că informaţia este
fundamentală pentru a crea şi controla sistemele moderne de gestiune a mediului.
Uniunea Europeană dispune de trei mijloace pentru a informa şi conştientiza opinia
publică:
a) a cere statelor membre de a furniza în mod regulat Comisiei Europene
rapoarte privind aplicarea şi implementarea Directivelor Uniunii şi a altor
reglementări;
b) a cere Comisiei să raporteze Consiliului European şi Parlamentului
asupra aplicării acestora în statele membre;
c) a cere publicului să solicite anumite informaţii şi să-şi exprime opinia
în cadrul procedurii legislative.

44
 O serie de directive ce privesc controlul riscurilor unor produse chimice impun
producătorului obligaţia de a furniza publicului informaţii privind efectul acestora asupra
sănătăţii şi mediului.
În 1982, Directiva Sereso, ce are ca obiect controlul riscurilor de accidente grave în
instalaţiile industriale, a formulat reguli privind informarea şi consultarea publicului în
legătură cu riscurile şi comportamentul în cazul producerii unor poluări accidentale de tip
industrial.

45
 Cap. 4 Principalele repere ale apariţiei
şi dezvoltării legislaţiei mediului în România

Apariţia şi dezvoltarea legislaţiei româneşti ce are ca obiect mediul a cunoscut mai

multe etape de dezvoltare.
Într-o primă etapă (sec. XIV – 1828) existau reglementări ce priveau ocroti-rea
proprietăţii şi implicit a vegetaţiei forestiere şi a animalelor sălbatice ce populau respectivul
areal. „Instituţia braniştei“ desemna un fel de rezervaţie naturală, unde erau interzise tăierea
arborilor, vânătoarea şi pescuitul, păşunatul animalelor domestice, fără acordul expres al
proprietarului. Cei ce încălcau „legea braniştei“ erau pedepsiţi, aplicându-li-se pedeapsa
corporală şi confiscarea bunurilor pe care le deţineau în momentul săvârşirii faptei. O serie de
„hrisoave domneşti“, precum cele din timpul domniei lui Vlad Vintilă (1533), Ştefan Tomşa
(1621) sau Matei Basarab (1646) se referă direct la branişte sau la „opreliştele de stricare a
naturii“.
Scopul instituirii acestor rezervaţii naturale era în primul rând conservarea acestor
elemente naturale din perspectiva interesului economic al proprietarului, dar ele au contribuit
şi la ocrotirea naturii.
Tot în această etapă au apărut primele reglementări ce vizau gestionarea pădurilor, în
Transilvania, în 1781. Apoi în 1786 a apărut „Orânduiala de pădure pentru Bucovina“,
considerată ca primul Cod silvic românesc. Cele 12 articole ale acestui cod cuprind idei
moderne în legătură cu amenajamentele silvice şi ocrotirea pădurii. Reglementări
asemănătoare apar în 1792 în Moldova şi 1793 în Ţara Românească.
O caracteristică comună a acestor prime reglementări silvice este aceea că ele
legiferau dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv fauna lor, făcând
totodată anumite recomandări în legătură cu regimul silvic.
A doua etapă (1829 – 1863) se caracterizează printr-un avânt economic ce implică şi
dezvoltarea agriculturii, ceea ce determină defrişarea masivă a pădurilor şi o accelerată
degradare a solurilor. Pentru a se opri acest proces nociv pentru mediu, în 1843 în Moldova şi
1848 în Ţara Românească se introduc unele reglementări, care au încercat să pună în
exploatarea pădurilor ce aparţineau bisericii şi au pregătit apariţia legislaţiei moderne de mai
târziu. După abrogarea Regulamentului organic în cele două state româneşti, Moldova şi Ţara
Românească, se revine la libera exercitare a vânătorii, cu consecinţe importante pentru fondul
cinegetic, ce avea să dureze până în 1972, odată cu apariţia primei legi a vânătorii.

46
 A treia etapă este „perioada modernă“ (1864 – 1900) şi se caracterizează printr-o
intensificare a preocupărilor legiuitorului pentru ocrotirea naturii.
Marea reformă juridică a domnitorului A.I. Cuza a adus elemente noi. Codul penal
român, promulgat în 1864, prevedea restricţii privind vânătoarea pe domenii închise şi
pedepsea otrăvirea peştilor în heleştee; sancţiona incendierea pădurilor şi fâneţelor. Legea
pentru poliţia rurală (1868) a introdus perioade de prohibiţie pentru vânătoare, precum şi
interzicerea distrugerii cuiburilor şi ouălor păsărilor de interes cinegetic, precum şi unele
măsuri de combatere a dăunătorilor şi bolilor la plante şi animale.
Sub raportul dreptului se afirmă o serie de reglementări tradiţionale, referitoare la unii
factori naturali (păduri, ape, vânat, fond piscicol) sau la poluare (reguli privind poluarea
fonică), fără a se putea vorbi despre legislaţie propriu-zisă de mediu.
Astfel, în 1872 apare prima lege a vânătorii, în 1874 este adoptată Legea privind
serviciul sanitar, iar în 1896 Legea asupra pescuitului.
În 1881 este promulgat primul Cod silvic al României, care oferea o reglementare de
ansamblu a regimului silvic, în scopul conservării pădurilor. O serie de măsuri antipoluante
apar în noua Lege sanitară (1885), în baza căreia s-a elaborat în 1894 Regulamentul pentru
industriile insalubre.
În 1891 este elaborată Legea asupra poliţiei vânatului, care a adus elemente noi în
legătură cu „dreptul vânătorii“, iar în 1896 apare Legea asupra pescuitului.
La sfârşitul secolului al XIX-lea ia naştere o amplă mişcare pentru ocrotirea naturii, ce
a antrenat biologi, medici, artişti.
A patra etapă (1900 – 1950) este caracterizată de o intensificare a preocupărilor
legiuitorului pentru ocrotirea naturii. Astfel, în 1919 se introduce în Legea pentru reforma
agrară un articol ce permitea exproprieri pentru crearea de rezervaţii naturale sau alte utilizări
în scop ştiinţific. Aceasta este considerată drept prima măsură legislativă românească pentru
protecţia naturii.
În 1930 se elaborează prima Lege pentru protecţia monumentelor naturii,
completată în 1932 cu noi articole. În baza acestei legi s-a înfiinţat Comisia monumentelor
naturii, pe lângă Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, ce avea o serie de comisii regionale
pentru Ardeal, Oltenia şi Moldova. Activitatea acestor structuri a avut ca obiectiv principal
cercetarea ştiinţifică, concretizată prin publicarea de studii, care au stat la baza declarării a 36
de rezervaţii naturale, cu o suprafaţă totală de cca. 15.000 ha şi au fost trecute sub protecţia
legii 15 specii de plante şi 16 specii de animale.

47
 În anul 1933 s-a înfiinţat Parcul naţional Retezat şi alte rezervaţii cunoscute: Codrul
secular Slătioara, Pădurea Letea (Delta Dunării) ş.a.
A cincea etapă (1950 – 1989) s-a desfăşurat în condiţiile dezvoltării economico-
sociale planificate şi ale regimului politic totalitar.
Primul act normativ în domeniul protecţiei mediului a fost Decretul Consiliului
M.A.N. nr. 237/1950 privind ocrotirea naturii, care devine o problemă de stat. În acelaşi timp,
Comisia monumentelor naturii s-a reorganizat şi a fost plasată sub autoritatea Academiei
Române. În locul fostelor comisii regionale au fost create subcomisii pe lângă filialele
Academiei de la Cluj (1955), Iaşi (1956) şi Timişoara (1959).
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 518/1954 se împuterniceau comitetele
executive ale Consiliilor populare judeţene să adopte, la propunerea Comisiei monumentelor
naturii, măsuri provizorii pentru ocrotirea florei, faunei, depozitelor fosilifere etc. de pe
teritoriul judeţului, prin declararea unor rezervaţii naturale.
Ca urmare a intensificării acţiunilor de ocrotire a naturii, numărul rezervaţiilor naturale
a crescut în 1965 la 130, cu o suprafaţă totală de 75.000 ha.
Sub raport legislativ, în anul 1973 s-a adoptat Legea privind protecţia mediului nr.
9/1973 ca o reglementare-cadru, care a consacrat regimul juridic general al ocrotirii mediului,
inclusiv crearea unor instituţii adecvate. Ulterior s-au elaborat mai multe legi sectoriale, cum
sunt: Legea apelor nr. 8/1974, Legea privind fondul funciar nr. 58/1974 etc. De asemenea, au
fost instituite o serie de reglementări speciale referitoare la substanţele toxice, activităţile
nucleare etc.
S-au elaborat şi investit cu putere de lege o serie de programe privind gestiunea unor
importanţi factori de mediu, precum: „Programul naţional de perspectivă pentru amenajarea
bazinelor hidrografice“ (Legea nr. 1/1976) şi „Programul naţional pentru conservarea şi
dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976 – 2010“ (Legea nr. 2/1976) etc.
Sub raport instituţional, în 1974 s-a creat Consiliul naţional pentru protecţia mediului,
ca organ central al administraţiei de stat.
Caracterul prea general al acestor reglementări, nealiniate la convenţiile internaţionale
în domeniu şi absenţa unor măsuri adecvate de implementare de natură instituţional-
administrativă şi economică au făcut ca eficienţa lor pentru ocrotirea mediului să fie
diminuată.
De asemenea, reglementările juridice în materie de mediu nu şi-au găsit reflectarea
corespunzătoare în celelalte ramuri ale dreptului (civil, administrativ, penal etc.), ceea ce a
făcut ca impactul lor social să fie scăzut. Slaba preocupare a autorităţilor privind aplicarea

48
legislaţiei de mediu şi preeminenţa absolută a factorilor economici a condus la neglijarea
dimensiunii ecologice în procesul de dezvoltare economico-socială.
A şasea etapă (1990 – prezent) a fost marcată de trecerea la economia de piaţă şi
proprietatea privată, ceea ce a influenţat modul de abordare a problematicii mediului. După
1989 s-a declanşat procesul de tranziţie legislativă, cu caracter corectiv, cu abrogarea multor
acte normative şi armonizarea noii legislaţii cu prevederile convenţiilor şi tratatelor
internaţionale în materie ecologică. Procesul de legiferare s-a dovedit deosebit de anevoios şi
contradictoriu. Astfel, pentru modificarea vechii legislaţii în sensul noilor realităţi ale
tranziţiei s-au emis o serie de hotărâri de guvern cu caracter sectorial (importul unor categorii
de deşeuri periculoase, protecţia apelor de suprafaţă etc.), care s-au dovedit a fi insuficiente,
în lipsa unei legi-cadru în materie.
Constituţia din 1991 a consacrat obligaţia statului de a asigura „refacerea şi ocrotirea
mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic“, ceea ce a statuat faptul că protecţia
mediului constituie o responsabilitate publică. Totuşi, până la modificarea ei în 2003,
Constituţia nu a prevăzut în mod expres dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi
echilibrat din punct de vedere ecologic, aşa după cum era el statuat în constituţiile altor state
europene.
După o gestaţie parlamentară de cca. patru ani, la 30 decembrie 1995 s-a adoptat o
nouă Lege a protecţiei mediului nr. 137/1995 ca lege-cadru în materie. Ea a prevăzut expres
adoptarea a 17 legi speciale, sectoriale. Astfel, au fost promovate noi reglementări: în
domeniul silvic (Codul silvic – Legea nr. 26/1996), al protecţiei şi gospodăririi apelor (Legea
apelor nr. 107/1996), al regimului de desfăşurare al activităţilor nucleare (Legea nr.
111/1996), al protecţiei atmosferei (OG nr. 243/2000), al regimului ariilor protejate (OG nr.
625/2000), al gestionării ecologice a deşeurilor (OG nr. 78/2000), al controlului poluării (OG
nr. 34/2002 pentru prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării) ş.a.
Noua legislaţie consacră concepţia europeană conform căreia protecţia mediului este
„un obiectiv de interes public major“ şi este element fundamental al Strategiei naţionale
pentru dezvoltare durabilă.
Completând lacunele Constituţiei din 1991, Legea nr. 137/1995 recunoaşte în mod
expres dreptul tuturor persoanelor la un mediu sănătos (art. 5). De asemenea, printre altele, ea
consacră un regim special de răspundere juridică pentru prejudiciul ecologic, bazat pe două
trăsături: caracter obiectiv, independent de culpă şi răspunderea solidară în cazul pluralităţii
autorilor. Instituie, în plus, obligativitatea asigurării pentru daune ecologice în cadrul

49
activităţilor generatoare de risc major şi recunoaşte dreptul la acţiune în justiţie organizaţiilor
neguvernamentale ecologiste.
S-a produs o evoluţie rapidă şi la nivel instituţional, unde s-a optat pentru o structură
dezvoltată pe trei ramuri: protecţia mediului, ape, păduri, menţinută indiferent de denumirea
folosită.
Perspectiva aderării României la Uniunea Europeană a declanşat un proces amplu de
armonizare a legislaţiei de mediu cu acquis-ul comunitar, cu efecte benefice în planul
reglementărilor juridice în materie ecologică.
Aderarea efectivă va impune implementarea şi aplicarea legislaţiei de mediu
armonizate în concordanţă cu strategiile şi programele Uniunii Europene.

50
 Cap. 5 Elementele definitorii ale răspunderii juridice pentru
faptele ce aduc prejudicii mediului

5.1 Noţiunea de răspundere în dreptul mediului

Libertatea (de cunoaştere, de decizie, de acţiune) reprezintă o condiţie fundamentală a

responsabilităţii, care exprimă un act de angajare a individului în procesul integrării sociale,
o asumare a răspunderii faţă de rezultatele propriei conduite, care constituie chiar cadrul
nemijlocit de manifestare a responsabilităţii.
Răspunderea, componentă esenţială a oricărei forme de organizare socială, reprezintă
reacţia post-factum a societăţii faţă de conduita neconformă prevederilor normelor juridice,
prin care se aduce atingere ordinii de drept, tulburându-se echilibrul social. Sensul frecvent al
noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă (contravenţională, penală,
civilă), este acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită,
ce incumbă autorului faptei (conduitei) sancţionate şi care poartă întotdeauna amprenta
dezaprobării sociale.
În doctrină, răspunderea juridică se defineşte ca fiind „complexul de drepturi şi
obligaţii conexe, care potrivit legii se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care
constituie cadrul de realizare a constrângerii statale, prin aplicarea sancţiunilor juridice în
scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul
respectării ordinii de drept“.
Răspunderea sub formele sale tradiţionale: contravenţională (administrativă), civilă sau
penală, la care se adaugă sancţiunile specifice de drept al mediului joacă un rol important în
realizarea prescripţiilor reglementărilor juridice în materie ecologică. Ea a fost şi este supusă
unui efort continuu de adaptare la particularităţile acţiunii de protecţie a mediului, prin
dezvoltarea unor forme specifice (răspunderea civilă pentru prejudiciu ecologic, infracţiuni şi
contravenţii la regimul protecţiei mediului, contencios administrativ legat de autorizaţiile de
mediu) şi prin construcţia treptată a unei forme specifice de răspundere, cea ecologică.
În domeniul protecţiei mediului, răspunderea juridică intervine atât în cazul în care s-a
produs un prejudiciu prin deteriorarea calităţii mediului, cât şi atunci când deşi mediul nu a
fost poluat, au fost totuşi săvârşite fapte ilicite, care contravin normelor dreptului mediului. Se
poate spune că în dreptul mediului noţiunea de răspundere juridică are un sens mult mai larg,

51
mai cuprinzător, vizând nu numai sancţionarea celor vinovaţi de producerea poluării mediului,
dar şi luarea tuturor măsurilor ce conduc la un risc minim de poluare.
Deci, normele dreptului mediului trebuie să aibă pe lângă caracterul reparator şi
nepresiv şi un caracter preventiv. Prevenirea apelează mai ales la aplicarea de reglementări şi
instituirea de proceduri de control pentru activităţile cu risc major pentru mediu.
Responsabilitatea privind protecţia mediului revine statului reprezentat prin organele
sale specializate. Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, în care
scop asigură unele garanţii, între care şi dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit (art.
5 din Legea protecţiei mediului nr. 137/1995).
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 - art. 82 instituie ca forme ale răspunderii
juridice, răspunderea civilă, contravenţională şi penală. Dar există şi acte normative care
reglementează relaţii sociale din domeniul mediului, apărute ulterior legii-cadru, care prevăd
ca forme ale răspunderii juridice pentru daune ecologice şi răspunderea disciplinară şi
materială. Acestea nu intervin nemijlocit în cadrul raportului juridic de dreptul mediului, ci
în cadrul raportului de dreptul muncii. Răspunderea disciplinară sau materială a angajatului
este atrasă de multe ori de săvârşirea sau omisiunea de a săvârşi anumite fapte care sunt
reglementate de normele dreptului mediului şi care au cauzat producerea unei daune
ecologice.
Deci fapta săvârşită de angajat nu are caracterul unei simple abateri, ci constituie
contravenţie sau infracţiune, iar angajatul va răspunde contravenţional sau penal, dar în
acelaşi timp va putea fi tras şi la răspundere disciplinară sau materială, tocmai fiindcă a
săvârşit o faptă prin care a adus prejudicii mediului. Sau chiar dacă răspunde numai material
sau disciplinar, deci în temeiul raportului de dreptul muncii, răspunderea are ca fundament
săvârşirea unei fapte prin care s-a cauzat un prejudiciu ecologic, prevăzută şi sancţionată de
normele dreptului mediului.

5.2. Răspunderea contravenţională

5.2.1. Generalităţi

Ilicitul contravenţional a fost consacrat în legislaţia penală, în cadrul tradiţionalei

împărţiri tripartite a ilicitului penal în crime, delicte şi contravenţii, consacrată de Codul penal
francez de la 1971 şi menţinută şi ulterior în cel din 1810.

52
 Această structură tripartită a fost preluată şi de Codul penal român din 1865 şi
menţinută ca atare şi în cel din 1936. Conform acestuia din urmă, „contravenţia este fapta pe
care o declară ca atare legea, regulamentul sau ordonanţa autorităţii administrative sau
poliţieneşti“.
Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R. au fost abrogate
dispoziţiile din Codul penal privind sancţionarea faptelor ce constituie contravenţii, acestea
fiind trecute în sfera dreptului administrativ.
Răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii administrative, reprezintă
consecinţa nerespectării dispoziţiilor normelor juridice, care prevăd şi sancţionează
contravenţiile. Ea joacă un rol deosebit de important din punct de vedere economic, având un
pronunţat rol preventiv, inclusiv din perspectiva protecţiei mediului.
În materie ecologică, această formă a răspunderii juridice prezintă o incidenţă ridicată
(fiind forma cea mai des întâlnită în legislaţia de mediu) deoarece procedura de constatare şi
aplicare a sancţiunilor contravenţionale este destul de rapidă, măsurile dispuse sunt executorii,
fără vreo altă formalitate, permiţându-se o intervenţie rapidă pentru prevenirea şi combaterea
acelor fapte ce afectează calitatea mediului.
Fapta ilicită care stă la baza răspunderii contravenţionale este contravenţia. Conform
O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, art. 1, „contravenţia constituie
fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare de către lege, hotărâre de guvern
sau hotărâre a consiliilor locale sau judeţene“.
Contravenţia este fapta care prezintă pericol social mai redus decât infracţiunea.
Pericolul social generic al unei asemenea fapte este apreciat de legiuitor în momentul
stipulării contravenţiei într-un act normativ, iar pericolul social concret este apreciat de
agentul constatator, sancţiunea stabilită fiind proporţională cu gradul de pericol social al faptei
săvârşite.
A doua trăsătură a contravenţiei – să fie săvârşită cu vinovăţie – este doar enunţată în
definiţia contravenţiei, pentru angajarea răspunderii contravenţionale neavând importanţă
forma (intenţionată sau neintenţionată) sub care se manifestă vinovăţia, ci doar existenţa
acesteia.
A treia trăsătură – legalitatea incriminării să fie stabilită şi sancţionată prin acte
normative – este reglementată în art. 3(1) din O.G. nr. 2/2001: „Actele normative prin care se
stabilesc contravenţii vor cuprinde descrierea faptelor care constituie contravenţii şi
sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare în parte din acestea. În cazul sancţiunii cu
amendă se vor stabili limita minimă şi maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din

53
anumite valori. Se pot stabili tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagube pricinuite
prin săvârşirea contravenţiilor“.
Prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona contravenţii
în toate domeniile de activitate (O.G. nr. 2/2001, art. 2(1)). Prin hotărâri ale autorităţilor
administraţiei publice locale sau judeţene se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile în toate
domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atribuţii prin lege, în măsura în
care domeniile respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale
Guvernului (art. 2(2)).
De exemplu, consiliile locale pot stabili şi sancţiona contravenţii în următoarele
domenii: salubritate, activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora; întreţinerea
parcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă pentru copii; amenajarea şi
curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe; întreţinerea bazelor sportive, a străzilor şi
trotuarelor; întreţinerea şcolilor şi a altor instituţii de cultură; întreţinerea clădirilor;
depozitarea şi colectarea gunoaielor.
Conţinutul contravenţiei este reprezentat de totalitatea condiţiilor prevăzute în
norma de incriminare pentru caracterizarea unei fapte ca fiind contravenţie.
Subiect activ al contravenţiei poate fi atât persoana fizică, cât şi persoana juridică. În
acest sens, persoana fizică pentru a răspunde contravenţional trebuie să îndeplinească, pe
lângă condiţiile de responsabilitate şi libertate de voinţă şi acţiune şi următoarele condiţii de
vârstă:
─ să fi împlinit 14 ani, deoarece „minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional“,
conform art. 11(2) din O.G. nr. 2/2001; de asemenea, „pentru contravenţiile săvârşite de
minorii care au împlinit 14 ani minimul şi maximul amenzii stabilite în actul normativ
pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate“ (art. 11(3) din O.G. nr. 2/2001).
─ să fi împlinit 16 ani pentru a fi sancţionat cu închisoare contravenţională (în
dreptul penal minimul care are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani poate fi condamnat la
pedeapsa cu închisoare dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ) sau cu obligarea la
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii (art. 3(2) din O.G. nr.
2/2001). Ca exemplu, art. 7 din Legea nr. 31/2000 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor silvice prevede că: „sancţiunea amenzii contravenţionale poate fi aplicată şi
persoanelor juridice, limitele minime şi maxime ale amenzilor majorându-se de 5 ori“.
Conduita interzisă se materializează şi în cazul contravenţiilor prin:

54
 a) acţiune – manifestarea obiectivă comisivă incriminată – în sensul că „o persoană
face ceva ce norma juridică o obligă să nu facă“. Ca exemplu, aceeaşi Lege nr. 31/2000,
stipulează în art. 1(1): „Constituie contravenţii silvice şi se sancţionează cu închisoarea sau cu
amendă penală următoarele fapte: … k) provocarea de incendii în păduri prin diverse
mijloace“.
b) inacţiune – manifestarea obiectivă omisivă – în sensul că „o persoană nu face ceva
ce norma juridică o obligă să facă“. De exemplu, Legea-cadru a protecţiei mediului nr.
137/1995, în art. 83(1) prevede că: „Constituie contravenţii încălcarea următoarelor prevederi
din lege: … g) obligaţiile deţinătorilor, cu orice titlu, ai pădurilor, ai vegetaţiei forestiere din
afara fondului forestier naţional şi ai pajiştilor, referitoare la exploatarea resurselor pădurii,
fondului cinegetic şi piscicol în limitele potenţialului de regenerare“.
Caracterul de interes general al protecţiei mediului face ca subiectul pasiv al
răspunderii contravenţionale în materie să fie întreaga comunitate, reprezentată formal –
juridic de către stat.
Sancţiunile contravenţionale sunt principale:
a) avertismentul;
b) amenda contravenţională;
c) obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii;
d) închisoarea contravenţională (dacă nu există consimţământul contrave-
nientului pentru aplicarea sancţiunii de la pct. c).
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
c) închiderea unităţii;
d) blocarea contului bancar;
e) suspendarea activităţii agentului economic;
f) retragerea licenţei pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau
definitiv;
g) desfiinţarea lucrărilor de construcţie şi aducerea terenului în starea
iniţială.

55
 5.2.2. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei

Şi în cazul răspunderii contravenţionale pot interveni anumite stări, situaţii,

împrejurări (prevăzute de legea contravenţională), existente în momentul săvârşirii faptei, care
conduc la înlăturarea caracterului contravenţional prin nerealizarea unei condiţii prevăzute în
norma incriminatoare pentru calificarea acelei fapte ca fiind contravenţie.
Potrivit art. 11(1) din O.G. nr. 2/2001, caracterul contravenţional al faptei este
înlăturat în cazul:
1) legitimei apărări;
2) stării de necesitate;
3) constrângerii fizice şi morale;
4) cazului fortuit;
5) iresponsabilităţii;
6) beţiei involuntare complete;
7) erorii de fapt;
8) infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită;
9) starea de minoritate (copilul sub 14 ani);
10) abrogarea incriminării.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei se constată numai de către
instanţele de judecată.
La o primă analiză se constată concordanţa între cauzele care înlătură caracterul
contravenţional şi cele care înlătură caracterul penal al faptei.
Astfel, legitima apărare este prevăzută (sub aceeaşi denumire) în art. 45 Cod penal:
─ constrângerea fizică sau constrângerea morală este prevăzută în art.
46 Cod penal;
─ cazul fortuit în art. 47 Cod penal;
─ iresponsabilitatea în art. 48 Cod penal;
─ beţia involuntară completă, este prevăzută sub denumirea „beţia“ în
art. 49 Cod penal;
─ eroarea de fapt în art. 51 Cod penal;
─ minoritatea în art. 50 Cod penal („Minorul sub 14 ani nu răspunde
contravenţional iar minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi

56
 sancţionat cu închisoare contravenţională sau cu obligarea la prestarea unei
activităţi în folosul comunităţii“);
─ abrogarea incriminării în art. 12(1) Cod penal („Dacă printr-un act
normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează,
chiar dacă a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a noului act normativ“).
Singura cauză de impunitate care nu este prevăzută de Codul penal este
„infirmitatea“ dacă are legătură cu fapta, stipulată expres în art. 11(1) din O.G. nr. 2/2001.
Justificarea invocării acestei cauze de exonerare de răspundere de către actul normativ rezidă,
pe de o parte, în pericolul social mai redus al contravenţiei, comparativ cu infracţiunea şi, pe
de altă parte, lezarea gravă a propriei sănătăţi (infirmitatea) prin săvârşirea faptei este o
pedeapsă destul de gravă pentru a mai fi necesară aplicarea unei sancţiuni contravenţionale.
La aceste cauze exoneratorii se adaugă şi prescripţia în dubla sa ipostază:
a) Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale
Termenul general de prescripţie este de trei luni de la data săvârşirii faptei, iar când
aceasta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea constituie contravenţie,
termenul de prescriere este de un an.
În acest context, este importantă stabilirea momentului începerii cursului termenului
de prescripţie. Acest lucru se face uşor, atunci când contravenţia constă dintr-o faptă simplă,
ce se consumă printr-un act al unei persoane care o săvârşeşte instantaneu şi devine mai dificil
în cazul contravenţiilor care se perpetuează în timp (contravenţii continui).
b) Prescripţia executării sancţiunii contravenţionale
Executarea sancţiunilor contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de
constatare a contravenţiei sau, după caz, înştiinţarea de plată a amenzii nu a fost comunicată
celui sancţionat în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii.
De asemenea, executarea sancţiunii se prescrie în termen de un an de la data aplicării
ei, chiar dacă contravenientul nu a exercitat calea de atac a plângerii.
Prescripţia executării sancţiunii nu curge pe tot timpul cât, la cererea
contravenientului, executarea ei a fost amânată sau eşalonată.

5.2.3. Procedura contravenţională

Procedura contravenţională presupune ca etape:

a) constatarea contravenţiei;

57
 b) aplicarea sancţiunii;
c) căile de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiilor;
d) executarea sancţiunilor contravenţionale.

5.2.3.1 Constatarea contravenţiei

Se realizează printr-un proces-verbal încheiat de agentul constatator, adică de

persoanele care sunt abilitate să constate contravenţiile şi să aplice amenzile.
Conform art. 84 din Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 acestea reprezintă:
„personalul împuternicit din cadrul autorităţilor publice centrale şi teritoriale pentru protecţia
mediului, precum şi din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, ofiţerii de poliţie şi
personalul Ministerului Apărării Naţionale, împuternicit în domeniile de activitate, conform
atribuţiilor stabilite prin lege“.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi
locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul
constatator; date personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal; ocupaţia şi
locul de muncă al contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei
şi locului în care a fost săvârşită, precum şi indicarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la
aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului
normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia; posibilitatea achitării în
termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta
prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se
poate depune plângerea (de obicei instituţia publică de care aparţine agentul constatator).
La intrarea în România a cetăţenilor străini sau a celor români cu domiciliul în
străinătate, organele poliţiei de frontieră vor elibera acestora tichete de înscriere a
contravenţiilor. La ieşirea din ţară, aceste tichete vor fi înapoiate organelor poliţiei de
frontieră, împreună, dacă este cazul, cu dovada plăţii amenzii contravenţionale.
În cazul în care contravenientul este o persoană juridică, în procesul-verbal se vor face
menţiuni cu privire la: denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în Registrul comerţului şi
codul fiscal al acesteia, precum şi datele de identificare a persoanei care o reprezintă.
În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la
cunoştinţa contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţi-nutul actului de

58
constatare. Obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica „Alte
menţiuni“, sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal.
Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi de
contravenient. În cazul în care contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să
semneze, agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care trebuie
confirmate de cel puţin un martor. Nu poate avea calitatea de martor alt agent constatator. În
lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea
procesului-verbal în acest mod.
Pentru aceeaşi faptă nu se pot aplica două sau mai multe sancţiuni principale, repetate.

5.2.3.2. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu se

prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancţiunea.
Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie
proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările
în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit,
de consecinţele ei şi de circumstanţele personale ale contravenientului.
În cazul contravenţiilor pentru care legea prevede sancţiunea închisorii
contravenţionale alternativ cu amenda, dacă agentul constatator apreciază că sancţiunea
amenzii nu este suficientă, încheie procesul-verbal de constatare şi îl înaintează în cel mult 48
de ore judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia, pentru aplicarea
sancţiunii corespunzătoare. În cazul în care se apreciază că se impune aplicarea închisorii
contravenţionale, instanţa va dispune înlocuirea închisorii cu sancţiunea obligării la prestarea
unei activităţi în folosul comunităţii, dacă persoana care a săvârşit contravenţia este de acord.
În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de
evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu
acordul expres al persoanei vătămate, făcând menţiunea corespun-zătoare în procesul-verbal.
Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei, persoana vătămată îşi va putea valorifica
pretenţiile potrivit dreptului comun.
Persoana împuternicită să aplice sancţiunea contravenţională este în drept să dispună şi
confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În aceste situaţii,
agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării şi va lua în

59
privinţa lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege, făcând menţiunile
corespunzătoare în procesul-verbal.
Procesul-verbal de constatare se înmânează sau, după caz, se comunică în copie
contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate.
Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea, în termen de cel mult o
lună de la data aplicării acesteia.
În situaţia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă şi dacă a fost obligat şi
la despăgubiri, odată cu procesul-verbal i se va comunica şi înştiinţarea de plată, în care se va
face menţiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii şi a despăgubirilor, în termen de
15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând să se procedeze la executarea silită. Dacă
agentul constatator aplică şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la încheierea
procesului-verbal, acestuia i se înmânează copia procesului-verbal şi înştiinţarea de plată, care
va semna de primire. În cazul în care contravenientul nu este prezent sau deşi este prezent
refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia şi a înştiinţării de plată se face de
către agentul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii, prin poştă (cu aviz
de primire) sau prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului. Contravenientul poate
achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal
jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând
menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal. Pentru a putea fi pusă în aplicare,
această facilitate trebuie menţionată în mod expres în actul normativ.
Plata amenzii se face la Trezoreria Finanţelor Publice locale, iar o copie de pe chitanţă
se predă de către contravenient agentului constatator sau se trimite prin poştă organului din
care acesta face parte, în termen de 48 de ore.
În cazul în care contravenientul a achitat jumătate din minimul amenzii prevăzut de
actul normativ pentru fapta săvârşită, orice urmărire încetează.
Dacă persoana împuternicită să aplice sancţiunea apreciază că fapta a fost săvârşită în
astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, constituie infracţiune, sesizează organul de
urmărire penală competent.
În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către
procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie, actul de sesizare sau de
constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţie, ordonanţă sau, după caz, de pe
hotărârea judecătorească, se trimite de îndată organului în drept să constate contravenţia,
pentru a lua măsurile care se impun conform legii.

60
 5.2.3.3. Căile de atac

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se

poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.
Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel
căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte
măsura confiscării.
Plângerea însoţită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contraven-ţiei se
depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească şi
să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.
Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei
circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.
Plângerea suspendă executarea sancţiunii contravenţionale. Judecătoria va fixa termen
de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune citarea contravenientului sau, după
caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor
indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror altor persoane în măsură să
contribuie la rezolvarea cauzei.
Instanţa competentă să soluţioneze plângerile, după ce verifică dacă aceasta a fost
introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate dacă s-au
prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării
legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite,
precum şi asupra măsurii confiscării.
Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs
în termen de 15 zile de la comunicare. Motivarea recursului nu este obligatorie. Recursul
suspendă executarea hotărârii.
Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor
se soluţionează cu precădere.
Plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei,
recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea, precum
şi orice alte cereri incidente sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

61
 5.2.3.4. Executarea sancţiunilor contravenţionale

Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, neatacat în termen de 15

zile, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care s-a soluţionat plângerea,
constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.
Avertismentul se adresează oral, atunci când contravenientul este prezent la
constatarea contravenţiei şi sancţiunea este aplicată de agentul constatator. În cele-lalte cazuri
avertismentul se socoteşte executat prin comunicarea procesului-verbal de constatare a
contravenţiei, cu rezoluţia corespunzătoare. Dacă sancţiunea a fost aplicată de instanţă, prin
înlocuirea amenzii contravenţionale cu avertisment, comunicarea acesteia se face prin
înştiinţare scrisă.
Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face:
a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori
nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a
contravenţiei în termenul prevăzut de lege;
b) de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri.
În vederea executării amenzii, organele prevăzute mai sus vor comunica din oficiu
direcţiilor generale ale finanţelor publice în a căror rază teritorială domiciliază sau îşi are
sediul contravenientul, procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei sau, după
caz, dispozitivul hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea.
Executarea se face în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind executarea
silită a creanţelor bugetare. Împotriva actelor de executare se poate face contestaţie la
executare, în condiţiile legii.
Executarea sancţiunilor contravenţionale complementare se face potrivit dispoziţiilor
legale.

5.2.4. Contravenţii prevăzute în Legea privind protecţia mediului

(Legea nr. 137/1995)

În Legea-cadru (art. 83(1) a-u) sunt stipulate „prevederile din lege“ a căror încălcare
constituie contravenţii; sistematizarea acestora (contravenţiilor) s-a realizat (ca şi în cazul
infracţiunilor) nu în funcţie de factorul de mediu protejat ci, în funcţie de pericolul social al

62
respectivelor încălcări – în art. 83(2) precizându-se „Contravenţiile menţionate la alin. 1 se
sancţionează după cum urmează:
a) cu amendă de la 5.000.000 lei la 15.000.000 lei pentru persoane fizice
şi de la 25.000.000 lei la 75.000.000 lei pentru persoane juridice, cele de la lit. a) -
h);
b) cu amendă de la 10.000.000 lei la 30.000.000 lei pentru persoane fizice
şi de la 50.000.000 lei la 150.000.000 lei pentru persoane juridice, cele de la lit. i)
- q);
c) cu amendă de la 15.000.000 lei la 45.000.000 lei pentru persoane fizice
şi de la 75.000.000 lei la 225.000.000 lei pentru persoane juridice, cele de la lit. r)
- u).
Astfel, constituie contravenţii încălcarea următoarelor prevederi din lege:
▪ „obligaţia persoanelor fizice şi juridice de solicitare şi obţinere a avizului,
acordului şi autorizaţiei de mediu, menţionate la art. 8 alin. 2, 3, 5, 7, art. 17, art. 21 alin. 1 lit.
a), art. 29 lit. a), art. 34 lit. a) şi b), art. 54 lit. a) şi la art. 80 lit. a)“ – (art. 83(1) a);
▪ „obligaţia efectuării evaluării impactului asupra mediului, conform
prevederilor art. 8 alin. 4“ – (art. 83(1) b);
▪ „obligaţia efectuării bilanţului de mediu, conform prevederilor art. 8 alin. 6,
art. 10 alin. 3 şi ale art. 15 alin. 1“ – (art. 83(1) c);
▪ „obligaţia persoanelor fizice şi juridice referitoare la mediatizarea proiectelor şi
activităţilor pentru care se solicită aviz, acord sau autorizaţie menţionate la art. 12 alin. 3“ –
(art. 83(1) d);
▪ „obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de realizare a sistemelor proprii de
supraveghere şi de raportare, la care fac referire art. 11 alin. 2, art. 21 lit. b) şi d), art. 34 lit. c)
şi d), art. 47 lit. b) şi art. 80 lit. e)“ – (art. 83(1) e);
▪ „obligaţiile proprietarilor şi deţinătorilor legali de teren, menţionate la art. 45
şi la art. 52 lit. a) - d)“ – (art. 83(1) f);
▪ „obligaţiile deţinătorilor, cu orice titlu, ai pădurilor, ai vegetaţiei forestiere şi ai
pajiştilor, referitoare la exploatarea resurselor pădurii, fondului cinegetic şi piscicol, în
limitele potenţialului de regenerare, a pajiştilor, în limitele bonităţii, precum şi de protecţie a
patrimoniului forestier, cinegetic, piscicol şi al pajiştilor din cadrul ariilor naturale protejate,
prevăzute la art. 53 lit. a), c), d), h), h1), h2) şi i)“ – (art. 83(1) g);

63
 ▪ „obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi ale
persoanelor fizice şi juridice, după caz, prevăzute la art. 61 lit. g) şi la art. 63“ – art. 83(1)
h);
▪ „obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale privind: suprave-gherea
aplicării prevederilor din planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului; supravegherea
agenţilor economici din subordine pentru prevenirea eliminării accidentale de poluanţi sau
depozitării necontrolate de deşeuri şi dezvoltarea sistemelor de colectare a deşeurilor
refolosibile; asigurarea serviciilor cu specialişti în ecologie urbană şi protecţia mediului,
menţionate la art. 61 lit. a), c), e) şi f), art. 63 alin. 1 şi la art. 77 lit. a), b), d) şi f)“ – (art.
83(1) i);
▪ „obligaţiile autorităţilor publice centrale şi locale, menţionate la art. 9 alin. 2,
art. 46, art. 69 pct. 2, art. 701, 71, 72, 73, 731, 732, 75, 751, 76, 78 şi 79“ – (art. 83(1) j);
▪ „obligaţia agenţilor economici care desfăşoară activităţi generatoare de risc
major, prevăzută la art. 81 alin. 2“ – (art. 83(1) k);
▪ „obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale privind respectarea
prevederilor din planurile de urbanism cu privire la amplasarea obiectivelor industriale, a
căilor şi mijloacelor de transport, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor
de deşeuri menajere, stradale şi industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a prejudicia
salubritatea, ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreare, starea de sănătate şi de
confort a populaţiei, menţionate la art. 61 lit. b) şi h)“ – (art. 83(1) l);
▪ „obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale, menţionate la art. 62“
– (art. 83(1) m);
▪ „obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a furniza şi utiliza informaţii
corecte pentru elaborarea evaluărilor impactului asupra mediului şi a bilanţurilor de mediu,
prevăzute la art. 12 alin. 6“ – (art. 83(1) n);
▪ „obligaţia persoanelor juridice de a asigura măsuri şi dotări speciale pentru
izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi vibraţii, prevăzute la art. 47 lit.
e)“ – (art. 83(1) o);
▪ „obligaţiile persoanelor fizice şi juridice, prevăzute la art. 15 alin. 3, art. 29 alin.
1 lit. c) şi alin. 2, art. 35 alin. 2, 3, 5, 7 şi 8 şi la art. 54 lit. b)“ – (art. 83(1) p);
▪ „obligaţiile persoanelor juridice, prevăzute la art. 40 lit. a), b) şi c)“ – (art.
83(1) q);

64
 ▪ „obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a se conforma dispoziţiilor
autorităţilor pentru protecţia mediului, prevăzute la art. 47 lit. d), art. 80 lit. b) şi b 1)“ – (art.
83(1) r);
▪ „obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de respectare a normelor şi
performanţelor tehnologice, menţionate la art. 26 alin. 1, art. 34 lit. b) şi la art. 47 lit. c)“ – art.
83(1) s);
▪ „obligaţiile persoanelor fizice şi juridice privind respectarea reglementă-rilor
privind îngrăşămintele chimice, produsele de uz fitosanitar şi orice alte substanţe chimice,
utilizarea de surse de radiaţii ionizante, privind protecţia atmosferei şi a apelor, exploatarea
raţională a resurselor naturale, precum şi nerespectarea regimurilor speciale de protecţie,
prevăzute la art. 29 alin. 1 lit. b), d), f) şi alin. 2, art. 34 lit. f), art. 47 lit. a) şi la art. 53 lit. b)“
– (art. 83(1) t);
▪ „obligaţiile persoanelor fizice şi juridice privind refacerea cadrului natural şi/sau
conservarea naturii, conform celor prevăzute la art. 53 lit. f) şi g), art. 54 lit. b) şi la art. 80 lit.
d) şi h)“ – (art. 83(1) u).

65
 Bibliografie

1. Platon V., Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1997
2. Ardelean A., Maior C., Management ecologic, Ed. Servo-Sat, Arad, 2000
3. Bădileanu M. Economia protecţiei mediului înconjurător, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002
4. Manoliu M., Ionescu, C., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, Ed. Ankarom,
Bucureşti, 1998
5. Rojanschi V., Bran Fl., Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti, 2002
6. Rojanschi V., Bran Fl., Grigore F., Elemente de economia şi managementul mediului, Ed.
Economică, Bucureşti, 2004
7. Berca M., Strategii pentru protecţia mediului şi gestiunea resurselor, Ed. Grand, Bucureşti,
1998
8. Duţu M., Dreptul mediului - Tratat, vol. I, Ed. Economică, Bucureşti, 1998
9. Duţu M., Dicţionar de drept al mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
10. Duţu M., Dreptul mediului - tratat, Abordare integrată, vol. I, Ed. Economică, Bucureşti,
2003
11. Marinescu D., Tratat de dreptul mediului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
12. Constantinescu A., Legislaţia protecţiei mediului, Ed. Cantes, Iaşi, 2002
13. Constantinescu A., Legislaţia protecţiei mediului, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2003
14. Lupan E. şi colab., Dreptul mediului, Tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1996
15. Lupan E., Dreptul mediului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
16. Făinişi F., Dreptul mediului, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2005
17. Popescu E., Dreptul mediului, Ed. Mapamond, Tg. Jiu, 2003
18. Popa N., Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1997
19. Popovici O., Dreptul mediului înconjurător, Ed. Lex Libris, Braşov, 1997
20. Sandu F., Ioniţă Gh. I., Dreptul mediului, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2003

66
21. Apetrei I., Sistemele internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Ed. Cantes, Iaşi,
2001
22. Poenaru I., Regimul juridic al contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
23. Ticlea A., Reglementarea contravenţiilor,Ediţia a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003
24. Durac Gh., Bouriaud L., Dreptul mediului-Răspunderea juridică pentru daune
ecologice,Ed. Junimea, Iaşi, 2004

67