Text Pomologie 2

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢELE VIEȚII „Regele Mihai I ” din TIMIŞOARA
FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.
Prof. dr. Olimpia Alina IORDĂNESCU
Dr. ing. Ionuț DASCĂLU
POMOLOGIE II
Suport autoinstruire pentru studenţii IFR
Editura Agroprint Timişoara

2022
Referenţi ştiinţifici:
Prof. dr. Adrian ASĂNICĂ

Prof. dr. Florin Stănică
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
CULTURA PIERSICULUI
IMPORTANŢĂ, SITUAȚIA CULTURII, PARTICULARITĂŢI
BIOLOGICE ŞI CERINŢE FAŢĂ DE FACTORII DE
VEGETAŢIE................................................................................ 1
1.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură....................................... 2
1.2.Particularităţi biologice…………………………………………..……. 2
1.2.1.Specii, soiuri şi portaltoi…………………………………………….. 2
1.2.2.Caracteristici morfologice de creştere şi fructificare……………….. 6
CERINŢE FAŢĂ DE FACTORII DE VEGETAŢIE TEHNOLOGIA
DE CULTURĂ LA PIERSIC............................................................ 9
2.1.Cerinţele piersicului faţă de factorii de vegetaţie…………………… 9
2.2.Tehnologia de cultură …………………………………..……………. 10
CULTURA MIGDALULUI………………………………...…………… 15
3.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură………………..……… 15
3.2.Particularităţi biologice……………………………………….…….… 16
3.2.1.Specii spontane, soiuri şi portaltoi……………………………..……. 16
3.2.2.Caracteristici morfologice de creștere și fructificare…………..…... 17
3.3.Cerinţele migdalului faţă de factorii de vegetaţie……………..…… 18
3.4.Tehnologia de cultură…………………………………………..…….. 18
CULTURA CIREŞULUI
IMPORTANŢĂ, SITUAŢIA CULTURII ȘI PARTICULARITĂŢILE
BIOLOGICE.................................................................................... 20
4.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură……………………...……. 20
4.2.Particularităţi biologice…………………………………………..……. 21
4.2.1.Specii, soiuri, portaltoi………………………………………………. 21
4.2.2.Caracteristici morfologice de creştere şi fructificare....................... 23
4.3.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie............................................. 24
4.4.Tehnologia de cultură……………………………………………..….. 25
CULTURA VIŞINULUI…………………………………………..……. 28
5.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură………………………..…. 28
5.2.Particularităţi biologice.................................................................... 29
5.2.1.Specii, soiuri, portaltoi………………………………………………… 29
5.2.2.Caracteristici morfologice de creştere şi fructificare…………...….. 30
5.3.Cerinţele vişinului faţă de factorii de vegetaţie…………………..… 32
5.4.Tehnologia de cultură…………………………………………..…….. 32
CULTURA NUCULUI…………………………………………..……... 35
6.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură…………………...………. 35
6.2.Particularităţi biologice………………………………………………… 36
6.2.1.Specii, soiuri şi portaltoi……………………………………..……….. 36
6.2.2.Caracteristici morfologice de creştere şi fructificare………..…….. 37
6.3.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie…………………………… 39
6.4.Tehnologia de cultură………………………………………..………. 40
CULTURA ALUNULUI ……………………………………………….. 43
7.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură........................................ 43
7.2.Particularităţi biologice.................................................................... 43
7.2.1.Specii şi soiuri………………………………………………………….. 43
7.2.2.Caracteristici morfologice de creştere şi fructificare……………….. 45
7.3.Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie......................................... 46
7.4.Tehnologia de cultură…………………………………………………. 46
CULTURA CASTANULUI COMESTIBIL……………………...……. 49
8.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură....................................... 49
8.2.Particularităţi biologice………………………………………...……... 50
8.2.1.Specii, soiuri şi portaltoi…………………………………………..….. 50
8.2.2.Caracteristici morfologice de creștere și fructificare……………….. 50
8.3.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie……………………………….. 51
8.4.Tehnologia de cultură…………………………………………………. 51
CULTURA ZMEURULUI ŞI A MURULUI........................................ 54
9.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură...................................... 54
9.2.Particularităţi biologice………………………………………….…… 54
9.2.1.Specii şi soiuri……………………………………………………..…… 54
9.2.2.Particularităţi morfologice de creştere şi fructificare………...…… 55
9.3.Cerinţe faţă de factorii de vegetație……………………………….... 56
9.4.Tehnologia de cultură………………………………………………..... 56
CULTURA COACĂZULUI ŞI AGRIŞULUI……………..………….. 59
10.1.CULTURA COACĂZULUI…,,,,…………………………..………….. 59
10.1.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură........................................ 59
10.1.2.Particularităţi biologice…………………………………………..…… 60
10.1.2.1.Specii şi soiuri………………………………………………………….. 60
10.1.2.2.Particularităţii morfologice de creştere şi fructificare...................... 60
10.1.3.Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie............................................... 61
10.1.4.Particularităţii tehnologice………………………………………..…… 61
10.2.CULTURA AGRIȘULUI…………………………………………..…… 62
10.2.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură....................................... 62
10.2.2.Particularităţi biologice…………………………………………..……. 63
10.2.3.Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie……………………………..…... 63
10.2.4.Particularităţi tehnologice………………………………………..…… 64
.CULTURA AFINULUI……………………………………………….... 66
11.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură………………………….. 66
11.2.Particularităţi biologice…………………………………….…………. 66
11.3.Caracteristici morfologice de creştere şi fructificare…………….… 67
11.4.Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie……………………………….... 67
11.5.Tehnologia de cultură………………………………………………… 68
.CULTURA CĂTINEI ALBE…………………………………………… 70
12.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură……………………….. 70
12.2.Particularităţi biologice……………………………………………….. 71
12.2.1.Specii şi soiuri…………………………………………………………. 71
12.2.2.Caracteristici morfologice şi de producţie………………………….. 71
12.3.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie………………………………. 72
12.4.Tehnologia de cultură………………………………………………… 72
CULTURA CĂPŞUNULUI IMPORTANȚĂ, BIOLOGIE, CERINȚE 74
13.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură……………………….….. 74
13.2.Particularităţi biologice……………………………………………...... 75
13.2.1.Specii şi soiuri………………………………………………………….. 75
13.2.2.Particularităţi morfologice de creştere şi fructificare....................... 76
13.3.Cerinţele căpşunului faţă de factorii de vegetaţie........................... 76
CULTURA CĂPŞUNULUI
PARTICULARITĂȚI TEHNOLOGICE............................................ 78
14.1.Particularităţi tehnologice……………………………...……………… 78
14.1.1.Cultura anuală a căpşunului…………………………..…………….. 78
14.1.2.Cultura multianuală……………………………………………………. 80
14.1.3.Cultura protejată………………………………………..…………….. 81
14.1.4.Cultura forţată………………………………………………………….. 81
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ……………………………………...... 83
CULTURA PIERSICULUI
IMPORTANŢĂ, SITUATIA CULTURII, PARTICULARITĂŢI
BIOLOGICE ŞI CERINŢE FAŢĂ DE FACTORII DE VEGETAŢIE
Cuvinte cheie: piersic, compoziţie chimică, specii, soiuri, portaltoi,

vigoare, precocitate, productivitate, polenizare, fecundare.
Rezumat
Piersicul este una dintre cele mai apreciate specii pomicole de climat
temperat datorită atât calităţilor deosebite ale fructelor, cât şi datorită
particularităţilor biologice ale pomului. Unii autori plasează piersicile pe locul
4 (după struguri, portocale şi mere) în ceea ce priveşte calităţile fructului, în
timp ce alţii le situează pe locul 3.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
1.1. Importanţa, originea şi arealul de cultură
Persica vulgaris Mill

Fam Rosaceae
Subfam. Prunoideae
Fructele au o compoziţie chimică complexă (tabelul 1.1.) şi pot fi

consumate atât în stare proaspătă, cât şi prelucrate sub formă de compot,
gem, suc, nectar etc.
Piersicile proaspete stimulează secreţia gastrică, uşurează digestia,
iar prin substanţele pectice şi celuloză ameliorează peristaltismul intestinal
favorizând eliminarea tranzitului intestinal. Substanţele minerale reglează pH-
ul sucului gastric, taninurile au rol hemostatic şi dezinfectant, piersicile fiind
recomandate în cura diferitelor afecţiuni dar mai ales în hipertensiune,
arteroscleroză, în litiazele biliare şi renale, etc.
Soiurile au o coacere eşalonată începând din 15-20 iunie şi până la
sfârşitul lunii septembrie , acoperind astfel un interval de peste 100 de zile.
Tabelul 1.1.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ A PIERSICILOR
Substanţa Limite de conţinut Substanţa Limite de conţinut
Glucide totale 8,5 – 12,6 % Fosfor (P) 23 mg %
Aciditate totală 0,40 – 0,89 % Calciu (Ca) 7,8 mg %
Substanţe pectice 0,35 – 0,80 % Vitamina A 0,44 mg %
Substanţe proteice 0,50 – 1,13 % Vitamina C 9,50 mg %
Celuloză totală 0,50 – 0,95 % Vitamina PP 0,85 mg %
Potasiu (K) 205 mg % Vitamina E 0,60 mg %
1
Pomul are o serie de avantaje tehnologice printre care amintim: este
deosebit de precoce şi de productiv; este lipsit de alternanţă de rodire;
răspunde bine la fertilizare şi la irigare; nu este aşa de sensibil la brume ca şi
caisul; fructele se transportă şi se manipulează uşor; are tehnologia de
cultură bine pusă la punct.
Printre inconveniente se numără: cerinţele mari faţă de lumină şi de
căldură; este exigent la sol; pretenţia mare la unele verigi tehnologice (tăieri);
sensibilitatea la unele boli (băşicare); longevitatea redusă şi un procent
oarecare de pieire prematură.
Origine şi areal de cultură
Piersicul este originar din China, unde creşte în stare spontană, în
zone calde şi relativ uscate. Cunoscut încă de acum 7000 ani, se presupune
că a fost introdus în Europa de către Alexandru cel Mare după expediţia
împotriva Persiei. Datorită înmulţirii uşoare prin seminţe şi a faptului că a
întâlnit condiţii favorabile de cultură, piersicul s-a răspândit rapid în Europa
Occidentală, apoi în America Centrală, iar în secolul al XVIII-lea a ajuns în
Australia şi Noua Zeelandă, astfel că astăzi piersicul se cultivă pe toate
continentele, între 50o latitudine nordică şi 35-40o latitudine sudică, însoţind
aproape pretutindeni cultura viţei de vie.
La nivelul anului 2020, cea mai ridicată producţie de piersici se
obţinea în China 15,02 milioane tone, Spania 1,31 mil. t, Italia 1,02 mil. t,
Turcia 892,0 mii t, Grecia 890,6 mii t, Iran 663,6 mii t, SUA 560,4 mii t, Egipt
337,9 mii t, Chile 307,8 mii t, India 265,7 mii t, Argentina 221,7 mii t şi Brazilia
201,9 mii t.
În România, până în anii 1960, piersicul a fost slab reprezentat în
cultură, existând câteva piersicării la Cenad, Lovrin, Şimleul Silvaniei şi în
jurul Bucureştiului (Drăgănescu E.).
În anii 1970 – 1980 au fost înfiinţate suprafeţe mari de piersic în
judeţele: Constanţa, Tulcea, Dolj, Timiş, Bihor, Ilfov, iar cea mai ridicată
producţie fiind obţinută în anul 1986 (83,9 mii t), după care aceasta a
început să scadă continuu. La nivelul anului 2020 s-a înregistrat o producție
de 15,9 mii t, la o suprafață totală de 1690 ha.
1.2 Particularităţi biologice

1.2.1. Specii, soiuri şi portaltoi
Genul Persica (Mill) are un număr relativ mic de specii dintre care
puţine au contribuit la formarea soiurilor. Cele mai răspândite şi mai
importante specii sunt prezentate în cele ce urmează.
Piersicul comun (Persica vulgaris Mill) are vigoare mijlocie – mică,
capacitate mare de creştere şi de regenerare, este foarte precoce, productiv,
având longevitate redusă şi pretenţii mari faţă de factorii de vegetaţie.
Prezintă două varietăţi botanice:
- var. rosaeflora, cu flori de tip rozaceu cu deschidere largă;
- var. campanulaeflora, cu flori de tip campanulat, cu deschidere mică
şi corolă unită.
În funcţie de pubescenţa ovarului, respectiv a fructului, fiecare
varietate are câte două subvarietăţi:
- lanuginosa, cu ovarul şi fructul puternic pubescent, adică piersicile
propriu-zise şi paviile;
- nucipersica, cu fructe glabre, adică nectarinele şi brugnonele.
2
În funcţie de culoarea pulpei fiecare varietate şi subvarietate poate
avea fructe cu pulpa galbenă – xantocarpa, albă – leucocarpa şi roşie –
hematocarpa.
Piersicul de Fergana (Persica ferganensis Kov et Kost) se
caracterizează prin fructe sferic turtite, aplatizate, bogate în zaharuri. Soiurile
provenite din această specie cresc în China, Asia Centrală, Japonia şi pot
constitui material genetic pentru ameliorare.
Piersicul lui David (Persica Davidiana Carr) se cultivă ca plantă
ornamentală în parcurile din China, Asia. Are două varietăţi: una cu flori
trandafirii, alta cu flori albe imaculate. Specia este foarte rezistentă la ger
(până la –40oC) şi la secetă. Piersicul lui David are afinitate bună cu soiurile
de piersic, de cais, de prun, putând fi utilizat în practica pepinieristică ca
portaltoi.
Piersicul miră (Persica mira Kov et Kost) creşte ca arbustoid, înfloreşte
târziu, fructele au sâmbure mic, cu suprafaţa netedă, fiind utilizat în
ameliorare.
Piersicul de Kansu (Persica kansuensis Kov et Kost) creşte tot în Asia,
fiind considerat părintele soiurilor cu pulpa roşie şi flori de tip rozaceu.
Prezintă interes pentru ameliorarea soiurilor de piersic.
Sortimentul la piersic
Sortimentul a evoluat foarte mult şi este aproape universal în toate
ţările cultivatoare din Europa şi S.U.A.
După anul 1970, în ţara noastră au fost importate, dar şi create
numeroase soiuri care ulterior au fost testate în condiţiile Staţiunilor pomicole
din Oradea, Geoagiu, Constanţa, Timiş, Tâmbureşti etc., înfiinţându-se
numeroase experienţe în urma cărora au fost reţinute 32 soiuri valoroase de
piersici propriu-zise, 13 soiuri de pavii şi 13 soiuri de nectarine (Cociu V.,
1993).
Piersicile propriu-zise sunt soiuri cu fructul mare, pieliţa pubescentă,
colorată de la verde-gălbui la galben-portocaliu, acoperită într-o anumită
proporţie cu roşu, pulpa este fermă, aderentă sau neaderentă la sâmbure, de
calitate foarte bună, destinaţia acestora fiind în cea mai mare măsură
consumului în stare proaspătă sau pentru prepararea compoturilor. Din
această grupă fac parte soiurile: Collins, Cardinal, Jerseyland, Redhaven,
Southland, Halehaven, Flacăra etc. Sortimentul omologat pentru cultivare în
ţara noastră, pe anul 2011 cuprinde 32 soiuri (tabelul 1.2.)
Nectarinele sunt piersici cu pieliţa glabră, intens colorată în roşu, cu
pulpa de culoare galbenă sau albă, semi- sau neaderentă la sâmbure, intens
aromată, de calitate bună. Spre deosebire de piersicile propriu-zise,
nectarinele sunt mai sensibile la ger, monilioză şi făinare, mai perisable, dar
mai productive. Dintre soiuri amintim: Cora, Delta, Romamer 2, Crimsongold,
Independence etc. Sortimentul omologat pentru cultivare în ţara noastră, pe
anul 2011 cuprinde 19 soiuri (tabelul 1.3.)
Paviile sau piersicile pentru conserve sunt piersicile cu fructul mare,
pieliţa monocoloră (galbenă sau portocalie), pulpa fermă, unicoloră,
rezistentă la fierbere, destinaţia acestora fiind industrializarea. Paviile sunt
mai rezistente la boli, mai productive, dar mai pretenţioase faţă de
temperatură, pretându-se la recoltarea mecanizată. Din această grupă fac
parte soiurile: N.J.C. 108, Loring, Vezuvio, Veteran etc., sortimentul pentru
anul 2011 cuprinzând 10 soiuri (tabelul 1.4.).
3
Tabelul 1.2.
PRINCIPALELE SOIURI DE PIERSICI CULTIVATE ÎN ROMÂNIA

Nr. Soiul Epoca de Vigoarea Fructul
crt. coacere pomului Mărimea Forma Culoarea-consistenţa
1 Springold 15VI-1VII Mare, productiv Mijlocie, Sferic- Galben-portocaliu, acoperit pe 70-80%
120 g simetric cu roşu, pulpa suculentă, fermă,
semiaderentă, dulce aromată
2 Sprincrest 25VI-15VII Mare, productiv Mijlocie, Sferic Roşu striat pe partea însorită, pulpa
120 g fină, suculentă, uşor aderentă
3 Cardinal 1-15 VII Mijlocie, Mijlocie Globuloasă Galben-portocalie cu roşu carmion,
productiv 80-140 g uşor pulpa semiconsistentă, aderentă, fin
asimetrică aromată
4 Collins 10-15 VII Spramijlocie – Mijlocie Sferic-turtită Roşu marmorat, pulpa fermă,
mare, productiv 100-140 g semiaderentă, dulce, aromată
5 Jerseyland 10-25 VII Mijlocie, foarte Mare Sferică sau Galben-portocaliu acoperită4/5 cu roşu
productiv 150-180 g alungită viu, pulpa mediu suculentă,
asimetric semiaderentă
6 Redhaven 10 VII- Mijlocie, foarte Mijlocie- Sferică uşor Galben-portocaliu acoperit ¾ cu roşu,
1VIII productiv mare trunchiată la pulpa semiaderentă, plăcută la gust
100-170 g bază
7 Splendid 20 VII-1VIII Mijlocie, foarte Mare, 200 Sferică Alb-gălbui cu roşu dungat pe partea
productiv g însorită, pulpa neaderentă, cu gust
plăcut
8 Southland 10-15 VIII Supramijlocie, Mijlociu- Globuloasă Galben-portocalie cu roşu viu pe partea
productiv mare 150- însorită, pulpa fermă, suculentă,
180 g neaderentă
9 Congres 1-15VIII Semiviguros, Mare, 200 Sferică Alb-gălbui acoperit cu roşu pe partea
foarte productiv g însorită, pulpa suculentă, neaderentă,
fin aromată
10 Suncrest 15-20 VIII Mare, foarte Mare Sferic- Galben-portocaliu acoperit 2/3 cu roşu,
productiv 190-220 g simetrică pulpa suculentă, neaderentă, fină
larg
aplatizată
11 Jerseyglo 1-15VIII Semiviguros, Mijlociu- Sferică Galben cu roşu pe partea însorită,
(N.J.224) productiv mare 150- pulpa fermă, fină, suculentă,
180 g neaderentă
12 Triumf 20VIII-1IX Semiviguros, Foarte Sferică, uşor Galben-auriu acoperit ¾ cu roşu, pulpa
foarte productiv mare, 220- turtit lateral neaderentă, fin aromată, dulce-
250 g acidulată
13 Victoria 20VIII-1IX Semiviguros, Mare, 200 Sferică Galben, acoperit ¾ cu roşu şi dungi
foarte productiv g roşii, pulpa fermă, neaderentă, plăcut
aromată
14 Redskin 20VIII-1IX Semiviguros, Mijlociu- Sferică Galben cu roşu, pulpa neaderentă,
productiv mare 150- plăcută la gust
170 g
15 Flacăra 10-15 IX Mijlocie, foarte Foarte Sferică Galben-portocaliu cu roşu aprins pe
productiv mare partea însorită, pulpa fermă,
200-300 g neaderentă, plăcut aromată
16 Superbă de 10-20 IX Mijlocie, foarte Mare, Sferic turtită Alb-gălbuie cu roşu, pulpa fermă,
toamnă productiv 180-200 g neaderentă, plăcută la gust
Tabelul 1.3.
PRINCIPALELE SOIURI DE NECTARIN CULTIVATE ÎN ROMÂNIA
Crt. coacere pomului Mărimea Forma Culoarea-consistenţa
1 Cora 25 VI-10VII Supramijlocie Mijlocie-mică Globuloasă Galbenă, acoperită pe 60% cu
75-80 g roşu purpuriu
2 Delta 25 VI-10VII Supramijlocie Mijlocie Sferic alungită Galbenă, acoperită pe 60% cu
80-90 g roşu purpuriu
3 Romamer 2 25 VI-10VII Mijlocie Mic mijlocie Sferic alungită Galbenă cu roşu sângeriu pe
75g 90% din suprafaţă
4 Crimsongold 1-10 VII Mare Mijlocie Sferică Galben-portocalie acoperită pe
90-95 g 80% din suprafaţă cu roşu închis
5 Independence 1-10 VIII Mare Mijlocie-mare Oblongă Roşu luminos
140-160 g
6 Flavortop 10-20 VIII Mijlocie Mare Sferică sau Galben-portocalie acoperită ½ cu
140-200 g ovoidă roşu purpuriu
7 Fantasia 15-25 VIII Supramijlocie Mare, Ovoidă Galben-portocalie acoperită 1/3
175-180 g cu roşu purpuriu
4
Tabelul 1.4.
PRINCIPALELE SOIURI DE PIERSICI DESTINATE
INDUSTRIALIZĂRII CULTIVATE ÎN ROMÂNIA
crt. coacere pomului Mărimea Forma Culoarea-consistenţa
1 NJC108 25 VI-10VII Mare Mijlocie Sferică Alb-gălbuie, acoperit cu
80-100 g roşu pe partea însorită,
pulpă galbenă, neaderentă
2 Loring 10-25 VII Mijlocie Mijlocie Sferică
110 g
3 Vesuvio 5-15 VIII Mare Mijlocie-mare sferic-alungită galbenă puţin acoperită cu
120-160 g roşu
4 Babygold 6 5-15 VIII Mare Mare 170 g Sferică Alb-gălbuie, acoperit cu
roşu pe partea însorită
5 Veteran 1-15 IX Mijlocie Mare 180 g Sferică Alb-gălbuie, pulpă
galbenă, fermă, aderentă
Portaltoii piersicului
Piersicul franc este cel mai indicat portaltoi în condiţiile unui climat
călduros, relativ secetos, pe soluri mjlocii şi uşoare, bine drenate, aerate,
chiar pe nisipuri. Nu suportă solurile grele, reci şi umede. Are afinitate cu
toate soiurile cultivate cărora le imprimă o vigoare mijlocie, precocitate,
productivitate şi o longevitate mijlocie.
Mirobolanul (Prunus cerasifera) este un portaltoi mai puţin indicat
decât piersicul franc, dar destul de utilizat de către pepinierişti. Manifestă o
bună afinitate la altoire, o creştere viguroasă în primii ani, dar destul de
neuniformă, o intrare mai tardivă pe rod şi un procent mai mare de pieire
prematură. În schimb, valorifică bine solurile cu un procent ridicat de argilă
(max. 35-40%) şi cu o umiditate mai crescută.
Migdalul (Amygdalus communis) este un portaltoi mai puţin utilizat,
fiind indicat pe terenuri calcaroase, uscate, pietroase, cu apă freatică la mare
adâncime. Imprimă soiurilor o vigoare redusă de creştere, mai ales în primii
ani, neuniformitate, sudură slabă în punctul de altoire.
Portaltoi obţinuţi prin încrucişarea piersicului cu migdalul
a. G.F. 305 – selecţionat în Franţa, are o afinitate bună la altoire,
imprimă soiurilor vigoare mare, productivitate mijlocie, rezistenţă la cloroză şi
la nematozi.
b. G.F. 677 – utilizat în Italia, imprimă vigoare şi productivitate
comparativ cu piersicul franc, rezistenţă la secetă, este indicat pentru terenuri
uşoare, bine drenate, cu pH mare.
c. San Giuliano G.F. 655/2 – selecţionat în Franţa, are o productivitate
şi o longevitate mai mică decât francul, este rezistent la cancerul coletului,
are o bună afinitate cu soiurile de piersic propriu-zise şi cu cele de nectarine,
nu suportă terenurile calcaroase.
Prunul franc este un portaltoi mai puţin utilizat, dar este indicat pentru
piersicii cultivaţi pe terenuri potrivit de grele. Imprimă o creştere neuniformă
şi lentă în primii ani, tendinţă de drajonare, încheierea prea timpurie a
vegetaţiei. Dintre soiurile de prun utilizate în ţara noastră fac parte: De
Oradea, Roşioare văratice, Voineşti B, iar pe plan mondial: Brompton şi
Saint-Julien.
5
1.2.2 Caracteristici morfologice de creştere şi fructificare
Sistemul radicular al piersicului diferă în funcţie de portaltoi.
Altoit pe piersic franc, formează un sistem radicular ramificat, cu
rădăcini de schelet groase cu poziţie superficială care se dezvoltă paralel cu
suprafaţa solului, majoritatea rădăcinilor fiind plasate între 20 – 60-80 cm
adâncime. În funcţie de tipul solului, unele rădăcini pot atinge 3m adâncime
(pe soluri brun roşcate) sau pot depăşi această adâncime (pe soluri
nisipoase).
Altoit pe corcoduş şi prun franc, sistemul radicular al piersicului este
mai superficial, iar la pomii altoiţi pe migdal acesta este mai puţin dezvoltat,
dar mai profund comparativ cu francul.
Lateral, sistemul radicular depăşeşte proiecţia coroanei de 1,7-2 ori.
Rădăcinile rezistă la ger până la -10o...-11oC, devin active la
+2 ...+4oC şi au o creştere şi un metabolism optim la 22o...24oC.
o
Sistemul suprateran
Piersicul este o specie care creşte rapid în primii ani de la plantare,
formând numeroşi anticipaţi, ulterior ritmul de creştere se temperează astfel
încât la maturitate pomii au un volum mijlociu de aproximativ 3-5 m în
diametru şi înălţime.
Cercetările recente au dus la crearea soiurilor DWARF cu coroană
compactă de 1-2 m înălţime, lucrându-se în continuare la îmbunătăţirea
soiurilor SEMIDWARF care să permită intensivizarea culturii piersicului, prin
creşterea densităţii pomilor la hectar şi uşurarea efectuării operaţiunilor de
tăiere şi recoltare a fructelor.
Trunchiul este de regulă scurt, gros, cu ritidom exfoliat, sensibil la ger,
gomoză şi lovituri mecanice.
Coroana este deasă în primii ani, iar pe măsură ce pomii avansează
în vârstă se produce o migrare a vegetaţiei spre vârf, coroanele
degarnisindu-se accentuat la bază, mai ales în absenţa unor tăieri
sistematice şi corect executate, a unor distanţe de plantare necorelate cu
vigoarea combinaţiei soi-portaltoi sau a cultivării pe soluri cu fertilitate
necorespunzătoare. Forma coroanei este de obicei globulos-alungită
(Elberta, Cardinal), invers-piramidală (Madeleine Pouyet) şi sferic-turtită
(Redhaven, Southland).
Ramificarea la piersic este bogată la pomii tineri, majoritatea soiurilor
fiind STANDARD, adică rodesc predominant pe ramuri mixte normale sau
anticipate cu lungimi de 40-60 cm.
Buchetele de mai şi ramurile salbe au durată de viaţă scurtă (1 an) şi
apar mai frecvent la pomii bătrâni, neîngrijiţi sau epuizaţi, pe acestea
formându-se de regulă fructe mici, de slabă calitate, ca atare nu sunt de dorit
în procesul de fructificare, motiv pentru care se şi elimină în număr mare la
efectuarea tăierilor de rodire.
Piersicul formează frecvent şi lăstari lacomi groşi, viguroşi, cu lungimi
mai mari de 2 m, cu internodii lungi, care pot fi utilizaţi la regenerarea pomilor
prin înlocuirea şarpantelor şi subşarpantelor rupte sub greutatea fructelor sau
afectate de ger.
6
O caracteristică a piersicului este degarnisirea scheletului, fenomen
care se manifestă centrifug, afectând baza ramurilor şi zonele mai puţin
luminate.
Parcurgerea ciclului anual
Piersicul are repausul relativ destul de scurt, ceva mai lung
comparativ cu caisul şi migdalul.
Umflarea mugurilor floriferi are loc la sfârşitul lunii martie – începutul
lunii aprilie, înflorirea are loc în cursul lunilor aprilie-mai (în funcţie de zona de
cultură), diferenţele de înflorire între soiuri fiind destul de mici, aproximativ 5-
6 zile.
Legarea fructelor se realizează într-un procent foarte mare, în anii
favorabili putând lega peste 90% din totalul florilor.
În procesul de fecundare, majoritatea soiurilor sunt autofertile,
procentul de germinare a polenului fiind cuprins între 73-78% la soiurile
Redhaven, Dixired şi 88-92% la soiurile Cardinal, Halehaven, ca atare
prezenţa polenizatorilor se impune la foarte puţine soiuri, cum are fi I.H. Hale.
Pentru maturarea fructelor este necesară asigurarea unui anumit
cuantum de temperatură. Astfel, pentru soiurile extratimpurii (Madeleine
Pouyet) sunt necesare 920-1126oC, pentru soiurile timpurii (Cardinal,
Dixired) 1200-1600oC, pentru soiurile cu maturare mijlocie (Redhaven,
Halehaven) cca. 2000oC, iar pentru soiurile târzii şi foarte târzii (Elberta,
Flacăra) sunt necesare 2400-3300oC.
Căderea fiziologică este destul de accentuată, unele soiuri
autorărindu-se pe această cale, iar căderea prematură este prezentă mai
ales la soiurile târzii cu fructe mari: Halehaven, Elberta.
Fenomenul de crăpare a sâmburilor este mai frecvent la soiurile
timpurii şi extratimpurii, mai ales în primăverile ploioase şi răcoroase şi la
încărcături mici de fructe.
Gomoza apare la pomii sensibili, bolnavi, atacaţi de insecte, afectaţi
de ger, grindină sau răniţi, plantaţi pe terenuri grele sau cu exces de
umiditate.
Întrebări rezolvate:
1. Caracterizați piersicile propriu-zise. Exemple de soiuri.
Piersicile propriu-zise sunt soiuri cu fructul mare, pieliţa pubescentă,
colorată de la verde-gălbui la galben-portocaliu, acoperită într-o anumită
proporţie cu roşu, pulpa este fermă, aderentă sau neaderentă la sâmbure, de
calitate foarte bună, destinaţia acestora fiind în cea mai mare măsură
consumului în stare proaspătă sau pentru prepararea compoturilor. Din
această grupă fac parte soiurile: Collins, Cardinal, Jerseyland, Redhaven,
Southland, Halehaven, Flacăra etc
2. Care sunt ramurile de rod dominante la piersic?
Majoritatea soiurilor de piersic sunt STANDARD, adică rodesc
predominant pe ramuri mixte normale sau anticipate cu lungimi de 40-60 cm.
Întrebări de autoevaluare:
1. Care sunt avantajele tehnologice ale piersicului ?
2. Care sunt dezavantajele cultivării piersicului?
3. Enumerați principalele specii ale genului Persica.
7
4. Cum se împart piersicile din punctul de vedere al caracteristicilor
fructului?
5. Caracterizați piersicile propriu-zise. Exemple de soiuri.
6. Caracterizați nectarinele. Exemple de soiuri.
7. Care sunt avantajele utilizării piersicului franc ca portaltoi? Dar a
corcodușului?
8. Care sunt ramurile de rod dominante la piersic?
9. Cum se comportă soiurile de piersic în procesul de polenizare-
fecundare?
10. Cum este repausul relativ la piersic?
8
CERINŢE FAŢĂ DE FACTORII DE VEGETAŢIE

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA PIERSIC
Cuvinte cheie: piersic, temperatură, apă, sol, distanțe de plantare,

tăieri, fertilizare, tratamente fitosanitare.
Rezumat
Piersicul este o specie pomicolă pretențioasă la temperatură și apă,
drept urmare, zonarea corespunzătoare și alegerea portaltoilor în funcție de
regimul pluviometric și caracteristicile solului concură la reușita culturii.
Tehnologia de cultură la piersic este destul de bine pusă la punct, drept
urmare respectarea verigilor tehnologice, cu precădere a tăierilor și
tratamentelor fitosanitare este obligatorie.
2.1 Cerinţele piersicului faţă de factorii de vegetaţie

Faţă de lumină, piersicul este foarte pretenţios necesitând o durată
de strălucire a soarelui de 1.500-1.600 ore pentru soiurile timpurii şi 1.800-
2.000 ore pentru cele târzii. Piersicul nu reuşeşte decât în zone cu lumină
multă, plantat la distanţe corespunzătoare şi în sisteme de coroane aplatizate
sau vas.
În condiţii de lumină puţină se degarniseşte, fructele sunt de slabă
calitate, iar pomii devin sensibili la ger.
Faţă de căldură are de asemenea cerinţe mari. Reuşeşte în zonele
cu temperatura medie anuală de 10-11,5°C iar iarna rezistă până la -24°C (în
funcţie de soiuri -22…-26°C).
Gerurile de revenire de -10…-12°C care apar la sfârşitul lunii februarie
sau în martie după perioade călduroase pot compromite mugurii floriferi.
Pragul biologic este de +6,5°C iar temperatura optimă în perioada de
vegetaţie este de 16…18°C.
Butonii florali rezistă până la -4,5…-4,9°C, florile până la -3,5°C, iar
fructele abia legate până la -2,0…-2,2°C.
În timpul înfloritului temperatura medie zilnică trebuie să fie de
12…15°C.
Cerinţele faţă de apă. Sunt destul de mari, dar graţie sistemului
radicular profund (când este altoit pe franc şi migdal) piersicul este
rezistent la secetă. În condiţii de secetă, fructele cad prematur, au
pubescenţă grosieră, sunt fade, cu raport nefavorabil pulpă/sâmbure, iar
pomii suferă.
Neirigat piersicul are nevoie de minim 550-650 mm/an uniform
repartizate. Altoiţi pe mirobolan şi prun franc, piersicii sunt mai sensibili la
secetă. În condiţiile României, piersicul cultivat în sud şi vest (zone
favorabile) necesită irigare.Excesul de umiditate în sol şi aer este greu de
suportat de piersic, în astfel de condiţii pomii pier prin asfixierea rădăcinilor,
devin sensibili la boli, iar fructele rămân slab colorate, fără aromă, cu gust
dezechilibrat.
9
Faţă de sol piersicul este pretenţios. Reuşeşte bine pe soluri uşoare
(25-30 % argilă), profunde, bine drenate, calde, cu pH cuprins între 5,5 şi 7,5,
calcar activ 7 % când este altoit pe franc şi 15 % când este altoit pe migdal.
Ca tipuri de sol se recomandă: cernoziomurile brune şi brun-roşcate,
solurile nisipoase şi chiar nisipurile.
2.2 Tehnologia de cultură

Zone favorabile pentru piersic sunt în Dobrogea, Câmpia Română,
sudul Olteniei, Banatul, Bihorul, precum şi în zona podgoriilor până la 200-
250 m altitudine, unde se totalizează cel puţin 3.200-3.500°C de
temperatură. Terenul trebuie să fie plan sau cu pantă mică (8-10 %), cu
posibilităţi de irigare în zonele cu precipitaţii sub 550 mm.
Pregătirea terenului se face prin fertilizare (în funcţie de gradul de
aprovizionare al solului) şi desfundare la 50-60 cm. Piersicul nu poate urma
după el însuşi (pauză minimă 4-6 ani) şi nici după alte sâmburoase.
Dezinfectarea solului, înierbarea anticipată, fertilizarea abundentă cu gunoi
de grajd şi cultivarea cu ierburi perene poate reduce timpul de pauză.
Distanţele de plantare la piersic diferă în funcţie de sistemul de
livadă, gardul de fertilitate al solului, irigare etc.
Pentru livezile intensive cu densitate medie, se utilizează distanţa de
4,0 m între rânduri şi 2,5-3,0 m pe rând, densitatea fiind de 833-1.000
pomi/ha. În acest caz cea mai indicată formă de coroană este palmeta simplă
(palspindelbuch).
În cazul coroanei Y spre interval se plantează la 5,0-6,0 m între
rânduri şi la 1,5-2,0 m pe rând realizând densităţi de 833-1.333 pomi/ha.
Se pot înfiinţa şi plantaţii superintensive la 3,5 m între rânduri şi 1,0-
1,5 m pe rând în cazul utilizării sistemelor de coroană fus subţire, sistemul
Pillar, cordon vertical.
Plantarea pomilor se va face toamna sau primăvara foarte devreme
întrucât pomii pornesc în vegetaţie destul de rapid. În timpul transportului, la
stratificare şi la plantarea propriu-zisă, piersicul este sensibil la deshidratare
de aceea se va transporta rapid şi se va uda abundent în şanţurile de
stratificare şi la plantare.
După plantare vergile se vor scurta la 50-60 cm, anticipaţii la 3-4
muguri iar rănile chiar şi cele de diametru mic se vor pensula cu vopsea de
ulei sau mastic.
Tăierile
Formarea coroanei la piersic trebuie să ţină cont de particularităţile
biologice de creştere şi fructificare ale speciei, şi anume: pomii au un ritm
rapid de creştere, formează un număr mare de lăstari anticipaţi astfel încât
coroanele se îndesesc; lăstarii viitoare şarpante şi subşarpante se lignifică
rapid astfel încât operaţiunile de corectare a unghiurilor trebuie să se facă
rapid, adică în perioada iulie-august a aceluiaşi an.
În anul I, după tăierea de proiectare, se aleg lăstarii viitoare şarpante,
numărul lor fiind în funcţie de sistemul de coroană şi se lasă să crească liber
până în luna iulie când se palisează la unghiul definitiv. Pentru coroanele fus
subţire, sistemul Pillar, palmeta simplă, se alege şi un lăstar pentru formarea
axului.
Pe lăstarii aleşi pentru şarpante şi ax, lăstarii anticipaţi se răresc la
15-25 cm.
10
În anul II, se prelungesc şarpantele şi axul prin lăstari terminali sau
prin alţi lăstari cu poziţie foarte favorabilă iar eventualii lăstari concurenţi se
suprimă. De asemenea, se pot menţine câteva ramuri de rod (mixte) plasate
spre baza coroanei care prin fructificare temperează vigoarea pomilor şi va
menţine un echilibru normal între creştere şi fructificare.
În anul III, se definitivează formarea, adică se ajunge la numărul
normal de şarpante şi subşarpante, iar garnisirea cu ramuri de rod
presupune existenţa ramurilor mixte la 10-12 cm, urmând ca prin rărire
acestea să fie la 20-25 cm.
Tăierea de rodire reprezintă lucrarea de bază din tehnologia culturii
piersicului.
Tăierile de rodire se fac detaliat în funcţie de specificul ramurilor de
rod. Tăierea de rodire se face după două metode:
Tăierea clasică, se recomandă la piersicii îmbătrâniţi degarnisiţi sau
la cei cu o agrotehnică îndoielnică şi constă în următoarele operaţiuni:
- ramurile buchet şi salbele firave se elimină, putând totuşi reţine o
parte din salbele mai viguroase;
- ramurile mixte păstrate să fructifice se scurtează deasupra a 8-12
grupuri de muguri;
- ramurile mixte în plus precum şi cele vegetative se vor scurta în cepi
de 2-3 muguri, aceşti cepi au rolul de a forma noi ramuri mixte pentru anul
viitor;
- în anul viitor, ramura mixtă care a rodit se suprimă iar pe cepii din
anul trecut se lasă un nou cep (spre bază) şi o ramură mixtă scurtată la 8-12
grupuri de muguri.
Tăierea lungă, (modernă, americană), constă în următoarele:
- suprimarea buchetelor şi cel puţin parţial a ramurilor salbe;
- ramurile mixte se răresc la 20-30 cm una de alta, păstrându-le pe
cele de vigoare mijlocie (30-60 cm) cu poziţie laterală;
- ramurile vegetative şi cele mixte în plus se suprimă sau în zonele
degarnisite se scurtează în cepi de 2 muguri. La un pom se păstrează (în
funcţie de vigoarea lui) 80-120 ramuri mixte, cel mult 150. Se consideră că,
pe o ramură mixtă de vigoare medie se obţin 300-500 g fructe.
Concomitent cu tăierea de rodire propriu-zisă se fac şi operaţiunile de
întreţinere: eliminarea ramurilor uscate, bolnave, cele în plus sau dimpotrivă
completarea scheletului sau a semischeletului din ramurile vegetative, chiar
lacome.
Tăierile se execută în februarie-martie şi se combină cu operaţiuni în
verde executate în iunie şi după recoltare. Rănile se dezinfectează cu soluţie
de CuSO4 - 3-5 % şi apoi se protejează cu vopsea de ulei.
Întreţinerea solului în livezile de piersic se face astfel: ogor
permanent lucrat; ogor erbicidat sau mixat; înierbarea intervalului şi
menţinerea solului curat pe direcţia rândului. Erbicidele recomandate sunt:
cele indicate prun și cais: dintre erbicidele preemergente se recomandă Dual
Gold 960EC 1,2l/ha, Stomp 330CE 5l/ha, aplicate toamna sau primăvara
devreme pe sol bine lucrat şi mărunţit; ca erbicide postemergente se
recomandă Pantera 3 l/ha, Fusilade Forte 1,1-1,3 l /ha, iar ca erbicide
sistemice: Roundup 360CE 3 - 4 l/ha, Basta 14SL 5l /ha etc. Erbicidele se
aplică după indicaţiile de pe ambalaje sau după prospectele ce le însoţesc.
11
Fertilizarea piersicului este o lucrare obligatorie deoarece această
specie fructifică abundent (20-25 t/ha); menţine creşteri viguroase de 30-60
cm iar consumul specific pe tona de fructe este mare.
Conţinutul frunzelor în elemente minerale la o nutriţie echilibrată
trebuie să fie de 3,9% N; 0,3 % P; 2,7 % K şi 0,4 % Mg, socotite din
substanţa uscată.
Cantităţile de îngrăşăminte care se recomandă la piersic sunt în
funcţie de gardul de fertilitate al solului, de regimul de precipitaţii, de
producţia scontată şi de numeroşi alţi factori. Se recomandă orientativ 30-40
t/ha gunoi de grajd o dată la 2-3 ani, iar îngrăşăminte minerale 80-120 kg/ha
N, 50-60 kg/ha P2O5, 80-120 kg/ha K2O anual, cu excepţia anului când se dă
gunoi de grajd, în acel an nu se administrează azot iar fosforul se reduce la
jumătate.
Irigarea
Umiditatea optimă a solului pentru piersic trebuie să fie cuprinsă între
60 - 70 % din IUA, în funcţie şi de portaltoi. În ţara noastră, în zonele cu 500-
550 mm/an sunt necesare 4-5 udări cu norme variabile între 400 şi 600 m 3
pe hectar. Momentele optime de udare sunt:
- toamna după căderea frunzelor sau primăvara devreme, dacă solul
necesită o aprovizionare;
- cu 2-3 săptămâni înainte de înflorit;
- la întărirea sâmburilor;
- la intrarea fructelor în pârgă;
- încă 1-2 udări după recoltarea fructelor.
Prin irigarea corectă, calitatea fructelor se îmbunătăţeşte, se asigură
an de an refacerea lemnului de rod, precum şi o bună rezistenţă la ger.
Normarea producţiei constituie o operaţiune tehnologică de mare
importanţă şi se realizează prin: tăieri de rodire; normarea chimică a florilor;
rărirea manuală sau mecanizată a fructelor
Căderea fiziologică nu rezolvă decât parţial normarea, în plus ea se
realizează prea târziu, efectul asupra calibrului şi calităţii este deci minor.
Rărirea chimică se poate realiza cu Ethrel 350-500 ppm, în funcţie de
soi, aplicat la 15-30 zile după înflorit. Efectul este mulţumitor dar el se
percepe abia la 2-3 săptămâni.
Rărirea manuală este aproape obligatorie şi dă rezultate foarte bune
întrucât asigură spaţii suficiente între fructe cu consecinţe pozitive în ce
priveşte calitatea. Fenologic această rărire se face când fructele au mărimea
unei alune şi până la începutul întăririi sâmburilor.
Pe buchetele de mai se lasă un fruct, pe salbe 1-2, iar pe ramurile
mixte la distanţa de 10-12 cm la soiurile timpurii şi de 15-18 cm la cele târzii.
Pe ramurile mixte rămân între 5-6 fructe (soiuri timpurii) şi 3-4 la cele târzii.
Rărirea mecanizată se face prin scuturarea pomilor cu vibratorul, dar
este mai puţin utilizată. Acelaşi lucru se obţine şi prin scuturarea ramurilor cu
prăjini învelite în cauciuc sau cârpe. Efectul este mulţumitor şi se face o
economie de forţă de muncă.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor. Piersicul are un număr relativ
mare de boli şi dăunători, ca atare numai prin aplicarea unor tratamente
corespunzătoare se pot obţine producţii mari şi de calitate (vezi tabelul 16.1).
12
Cea mai păgubitoare boală a piersicului este băşicarea frunzelor
(Taphrina deformans Berk. Tul.). Această boală produce pagube foarte mari
în special în anii cu precipitaţii abundente, deoarece majoritatea soiurilor de
piersic sunt sensibile la atacul patogenilor. Aceasta se poate preveni printr-o
serie de lucrări de igienă culturală (distrugerea lăstarilor atacați, strângerea și
arderea frunzelor sau îngroparea acestora prin arătură) completate cu
tratamente fitosanitare pe bază de cupru, captan, tiofanat metil etc.
Recoltarea fructelor. Fructele unui soi se maturează eşalonat în 8-10

zile, iar sortimentul întreg ajunge la coacere de la 15-20 iunie până la
sfârşitul lunii septembrie. Piersicile îşi continuă procesul de maturare şi după
recoltare, de aceea în cazul transportului la distanţe mari se culeg mai tari,
când culoarea verde virează în galben, au mărimea şi forma caracteristică.
Nectarinele se colorează în roşu cu mult înainte de coacere, de aceea
alegerea momentului optim de cules este mai dificil, când devin moi în
apropierea punctului stilar.
La un soi se fac două sau chiar trei recoltări. Piersicile şi mai ales
nectarinele se culeg cu atenţie în găleţi de material plastic, evitându-se
lovirea sau presarea lor (cele cu pulpa albă sunt mai sensibile).
Paviile au pulpa mai tare, ele se culeg cu mai puţină prudenţă, chiar şi
prin scuturare.
Tabelul 2.1.
COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA PIERSIC
Perioada
Nr. trat. Fenofaza Boli şi dăunători combătuţi
(luna, decada)
Noiembrie 2
1 Repaus vegetativ Păduchi ţestoşi, ouă de afide, acarieni
Martie 1
Deformarea frunzelor, făinare, rapăn,
2 La începutul dezmuguritului Martie 3
monilioză, ciuruire
Deformarea frunzelor, făinare, rapăn,
3 Buton roz Aprilie 1
ciuruire, monilioză
Scuturarea a 10-15% din Bacterioze, deformarea frunzelor, făinare,

4 Aprilie 2
petale monilioză, acarieni, molii
Deformarea frunzelor, făinare, monilioză,

5 Fructul cu  0,5 cm Mai 1-2
acarieni, molii, viermele fructelor
Fructul cu  1,5 cm Deformarea frunzelor, făinare, monilioză,

6 Iunie 1
La 15 zile de la T 5 acarieni, molii, viermele fructelor
La 14 zile de la T 6, la Deformarea frunzelor, ciuruirea,
7 intrarea în pârgă a soiurilor Iunie 2-3 monilioză, acarieni, molii, afide,
semitimpurii păduchele de San Jose G I
8 La 14-15 zile de la T 7 Iulie 1-2 Idem T 7
Înainte de recoltare (fructe Monilioză, ciuruire, păduchele din San
9 Iulie 3, August 1
în pârgă) Jose G II, acarieni
1 La căderea frunzelor Noiembrie 1 Deformarea frunzelor, ciuruire, monilioză
1. Care este conținutul de calcar activ din sol când piersicul este
altoit pe franc? Dar când este altoit pe migdal?
Reuşeşte bine pe soluri cu un conținut de calcar activ 7 % când este
altoit pe franc şi 15 % când este altoit pe migdal.
13
2. Care sunt dozele orientative de îngrășăminte utilizate în cultura
piersicului?
Cantităţile de îngrăşăminte care se recomandă la piersic sunt în
funcţie de gardul de fertilitate al solului, de regimul de precipitaţii, de
producţia scontată şi de numeroşi alţi factori. Se recomandă orientativ 30-40
t/ha gunoi de grajd o dată la 2-3 ani, iar îngrăşăminte minerale 80-120 kg/ha
N, 50-60 kg/ha P2O5, 80-120 kg/ha K2O anual, cu excepţia anului când se dă
gunoi de grajd, în acel an nu se administrează azot iar fosforul se reduce la
jumătate.
1. Care sunt cerințele piersicului față de temperatură?
2. Care este conținutul de calcar activ din sol când piersicul este
altoit pe franc? Dar când este altoit pe migdal?
3. Enumerați zonele favorabile culturii piersicului din țara noastră.
4. Care sunt distanțele de plantare la piersic?
5. Cum se fac tăierile de rodire la piersic?
6. Care sunt sistemele de întreținere ale solului recomandate culturii
piersicului?
7. Care sunt dozele orientative de îngrășăminte utilizate în cultura
piersicului?
8. Cum se realizează normarea producției la piersic? Exemplificați.
9. Care este cea mai păgubitoare boală a piersicului? Cum se
combate?
10.Pe ce perioadă se eșalonează sortimentul de piersic în
România?
14
CULTURA MIGDALULUI
Cuvinte cheie: migdal, sortiment, portaltoi, particularități de creștere

și fructificare, factori de mediu, tehnologie de cultură
Rezumat
Migdalul este o specie pomicolă importantă pentru miezul fructelor
bogat în grăsimi, substanţe proteice şi alte substanţe, pentru calitatea
lemnului şi valoarea decorativă a pomului. În țara noastră regăsește condiții
optime de creștere și fructificare în zona Dobrogei, în județele Dolj, Mehedinți
și Bihor, precum și în anumite areale din Banat.
Amygdalus communis (L)

Fam. Rosaceae
Subfam. Prunoideae

Miezul de migdale se foloseşte în cofetărie, în consum ca atare, în
industria bomboanelor, a ciocolatei, industria farmaceutică, cosmetică, apoi
pentru extragerea esenţelor necesare la prepararea unor băuturi. Endocarpul
serveşte la fabricarea cărbunelui activ, la colorarea coniacului, a unor vinuri
speciale etc.
Tabelul 3.1.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ A MIGDALELOR
Limite de Limite de
Substanţa Substanţe
conţinut % conţinut %
Glucide totale 13,2- 16,9 Fosfor (P) 454 mg
Grăsimi totale 53,2- 55,0 Calciu (Ca) 252 mg
Subst. proteice 17,7- 19,0 Vitamina A 0,12 mg
Celuloză 2,7- 3,6 Vitamina B 1 0,22 mg
Potasiu (K) 853 mg Vitamina B 2 0,62 mg
Magneziu (Mg) 170 mg Vitamina PP 4,18 mg
Lemnul de migdal este dens şi cu luciu caracteristic, este folosit la

confecţionarea obiectelor de artă (statuete, bibelouri).
15
Dintre deficienţe putem enumera slaba rezistenţă a pomului la ger,
exigenţa la lumină, căldură şi sol, productivitatea mică şi supusă unor riscuri
climatice.
Migdalul este originar din Asia Mică (Iran, Siria) de unde s-a extins
în ţările mediteraneene, în America, Africa şi Australia.
În ţara noastră migdalul ocupă suprafeţe mici în zona de şes
(îndeosebi în sud) şi în unele podgorii, unde beneficiază de multă lumină,
căldură şi de ierni blânde: Dobrogea, Banat, Bihor şi în judeţele Dolj,
Mehedinţi şi Buzău.
3.2. Particularităţi biologice
3.2.1. Specii spontane, soiuri şi portaltoi

Genul Amygdalus cuprinde un număr mare de specii dintre care
mai importante sunt: Amygdalus communis (L), sinonim Prunus amigdalus,
care creşte spontan în Asia Mică, iar la noi în zona podgoriilor Tohani,
Pietroasele, Mizil, Miniş etc. Această specie are mai multe varietăţi: cristata,
ovata, lanceolata, microcarpa etc.
Amygdalus fragilis, specie din care provin soiurile cu endocarpul
subţire, miezul dulce, iar forma fructului poate fi rotundă, eliptică, ovată etc.
Amygdalus nana (migdalul pitic de stepă) este un arbust înalt de 1,0
- 1,5 m, drajonează, fructele sunt mici cu miezul amar şi conţinut ridicat în
amigdalină , necomestibil.
Restul speciilor nu au importanţă deosebită în formarea soiurilor
cultivate.
Sortimentul la migdal, cuprinde un număr relativ restrâns de soiuri
faţă de alte specii, fiind diferit de la o ţară la alta. În ţara noastră, în
anii 1950-1960 au fost colectate numeroase biotipuri locale dintre care au
fost propuse la înmulţire tipurile: Lovrin 18, Tohanii 17 R, Istriţa 18, Ostrov 2.
Începând din anii 1960 s-au importat numeroase soiuri din care s-au dovedit
a fi valoroase: Sudak, De Ialta, Nikitski 62, Preanâi. Colecţiile şi acţiunea de
ameliorare genetică s-au desfăşurat la Pietroasele Buzău, la Mărculeşti iar
din 1973 la Staţiunea Oradea. Soiurile noi de migdal obţinute în România se
prezintă în tabelul 3.2.
Tabelul 3.2.
SOIURILE ŞI SELECŢIILE DE MIGDAL RECOMANDATE ÎN ROMÂNIA

Nr. Denumirea soiului Originea genetică Principalele însuşiri
crt.
1 Mari de stepă Burbank x Meteor Rezistent la secetă, fruct
aspectuos
2 Mercur Selecţie din soiul Lovrin 18 Rezistent la boli, 41 %
miez
3 Ovale de Mărculeşti Pol. liberă Lovrin 18 50 % miez
4 Felix Selecţie din H.B. 2-6 Portaltoi rezistent la exces
calcar
Lista oficială a soiurilor admise în cultură cuprinde 9 soiuri şi anume:

Mărculesti, Preanâi, Texas, YXL, Nikitski, Ferragnes, Pomorâe, Primorski şi
Retson. Maturarea fructelor începe din 20-25 august până la 30 septembrie.
Portaltoii migdalului sunt: migdalul amar, migdalul franc, piersicul,
corcoduşul, prunul franc şi hibrizi piersic x migdal.
16
Puieţii de migdal amar şi franc au o afinitate bună cu toate soiurile,
vigoare mare de creştere, conferă pomilor precocitate, rezistenţă la secetă şi
calcar, nu suportă excesul de apă şi nici solurile argiloase. Sunt portaltoii cei
mai recomandaţi pentru condiţiile din România.
Piersicul franc este compatibil cu majoritatea soiurilor, imprimă o
vigoare mai mică pomilor dar este sensibil la bolile criptogamice.
Mirobolanul este un portaltoi potrivit pentru solurile mai grele, mai
umede, are însă afinitate mai slabă cu soiurile Prinţesa, De Ialta.
Prunul franc este utilizat pe aceleaşi soluri ca şi corcoduşul, imprimă
pomilor o vigoare mai mică.
Hibrizii: migdal x piersic şi piersic x migdal au afinitate bună cu
soiurile de migdal cărora le imprimă o vigoare mică, precocitate, rezistenţă
bună la secetă şi la calcar. Dintre aceştia se utilizează mai mult selecţiile:
INRA G.F. 557 şi 667.
3.2.2. Caracteristici morfologice de creștere și fructificare

Sistemul radicular al migdalului este profund, funcţie şi de
portaltoi. Pe un sol brun roşcat de pădure (Băneasa), 63 % din rădăcini s-au
situat între 25 şi 60 cm şi numai 22 % între 0 şi 25 cm (Mihăescu Gr., 1977).
Altoit pe migdal şi piersic, rădăcinile sunt mai profunde decât pe mirobolan şi
prun.
Trunchiul este drept sau torsionat cu ritidomul exfoliat.
Coroana este potrivit de voluminoasă relativ deasă, cu un ritm
intens de creştere în primii ani. Creşterea viguroasă a lăstarilor combinată cu
ramificarea abundentă produce înclinarea şarpantelor. Coroanele pot fi
sferice, ovoidale, turtite sau chiar plângătoare la unele soiuri. Ramificarea
este abundentă în primii ani, apoi se reduce şi coroanele se degarnisesc
destul de tare la pomii bătrâni.
Tipul de fructificare. Soiurile de migdal rodesc pe: buchete de mai;
ramuri salbe; ramuri mixte şi ramuri anticipate. Spre deosebire de piersic
atât buchetele cât şi salbele sunt utile, ele rodesc 3-4 ani.
Precocitatea. La migdal primele fructe apar în anii 2-3 după
plantare, iar producţia maximă după 8-10 ani. Între soiuri sunt diferenţe mici
în ceea ce priveşte intrarea pe rod.
Potenţialul productiv este destul de mic, între 1.500-4.000 kg/ha.
După Cociu V., 1990, la un sortiment de 10 soiuri cultivate la Constanţa,
producţia medie la hectar a fost cuprinsă între 1.060 kg (cu coaja subţire) şi
3.190 kg la hectar la soiul Nec plus ultra. În condiţiile de la Oradea,
producţiile au fost mai mici. După unii autori (Mihăescu, Cociu etc) cultura
migdalului devine rentabilă de la 450-500 kg miez la hectar.
Longevitatea. O plantaţie de migdal are durata de viaţă profitabilă
30 - 40 ani, uneori 25-30 ani, dar exemplare izolate în zone favorabile pot
atinge 70-80 ani.

Migdalul înfloreşte devreme concomitent cu caisul sau ceva mai
înainte, când temperatura medie se menţine la 8°-10°C. Florile sunt sensibile
la îngheţ. Dintr-un mugure florifer rezultă o singură floare cu petale mari,
parfumată, autosterilă, polinizarea este entomofilă. Se recomandă asigurarea
de polenizatori şi stupi de albine în livadă.
17
După legare, fructele au un ritm rapid de creştere, în 45 zile
realizează 95 % din dimensiunile normale.
In primele 30-35 zile au loc procese intense de acumulare a
substanţei uscate apoi umiditatea miezului scade până la 20-25 %. Migdalele
pot avea coaja groasă şi dură Marcona, Feragnes, iar altele coaja subţire ca
Ardechoise, Texas.
3.3. Cerinţele migdalului faţă de factorii de vegetaţie

Migdalul este foarte pretenţios la lumină şi căldură, întrecând toate
speciile de climat temperat. Necesită 1.700-1.800 ore de strălucire a soarelui,
lumina trebuie să pătrundă şi în interiorul coroanei.
Zonele favorabile sunt cele cu izotermele de 10,5 °-12,0 °C chiar
mai calde în Grecia, Portugalia, Spania. Mugurii floriferi rerzistă până la -20
°-22 °C, bobocii florali la -6 °C, iar florile deschise până la -2,8°C…-3,0 °C.
Faţă de apă migdalul este puţin pretenţios. Altoit pe migdal
reuşeşte chiar la 400-500 mm/an, iar pe corcoduş şi prun franc necesită 500-
550 mm/an.
Faţă de sol are pretenţii moderate. Reuşeşte pe soluri uşoare,
profunde, pe soluri scheletice, pietroase. Solurile convenabile migdalului
trebuie să fie aerate, scurse, calde, chiar pietroase.
3.4. Tehnologia de cultură

Alegerea terenului se face cu multă prudenţă pentru a evita
riscurile determinate de accidentele climatice, sol necorespunzător etc.
Pregătirea solului şi fertilizarea se face aproximativ ca şi pentru cais.
Distanţele de plantare sunt de 5-6 m între rânduri şi 4-5 m pe rând,
când coroana se conduce sub formă de vas.
Plantarea se face toamna devreme (noiembrie) pentru a se realiza
înrădăcinarea până la venirea gerului sau primăvara devreme. În ambele
cazuri, pomii se scot din pepinieră în ziua sau preziua plantării întrucât sunt
foarte sensibili la deshidratare. Plantarea puieţilor pe loc şi altoirea lor are
mari avantaje pentru realizarea de plantaţii încheiate. La plantare se
asociază câte 3-4 soiuri în parcele pentru a se asigura polenizarea.
Coroanele la migdal se conduc sub formă de vas ameliorat, vas
întârziat aplatizat, piramidă întreruptă cu trunchiul de 60-80 cm. În primii ani
coroanele se îndesesc şi necesită răriri, apoi creşterile slăbesc şi coroanele
se degarnisesc.
Tăierile de rodire constau în rărirea ramurilor mixte şi a salbelor,
iar buchetele se lasă aproape intacte timp de 3-4 ani, după care se suprimă
întrucât se epuizează.
Ramurile degarnisite se suprimă şi se înlocuiesc cu altele noi, chiar
lacome care se scurtează cu 1/2-1/3 din lungime. Intervenţiile în
coroana migdalului sunt mai reduse comparativ cu piersicul, chiar şi faţă de
cais.
Întreţinerea solului se face de obicei sub formă de ogor lucrat,
ogor cu plante intercalate în primii ani, eventual înierbarea intervalelor (2,0-
2,5 m), dacă precipitaţiile permit acest lucru.
Fertilizarea se face cu doze moderate de îngrăşăminte, în funcţie
de fertilitatea solului. Fosforul şi potasiul asigură o mai bună acumulare a
substanţelor grase şi proteice (60-80 kg/ha P2O5; 80-100 kg/ha K2).
18
Irigarea migdalului este necesară în zonele secetoase sau atunci
când umiditatea solului scade sub 45-55 % din IUA (intervalul umidităţii
active). Se fac 3-4 udări cu 400-450 m3 la o udare. Momentele critice pentru
apă sunt: cu 2-3 săptămâni înainte de înflorit, la sfârşitul lunii iunie; cu 2-3
săptămâni înainte de recoltarea fructelor, toamna imediat după căderea
frunzelor (udare de aprovizionare).
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor, se face cu aceleaşi produse
şi aproximativ în aceleaşi faze fenologice ca la cais sau piersic, întrucât bolile
şi dăunătorii sunt comparabile.
Recoltarea fructelor se efectuează la 4-5 luni după legare când
mezocarpul se usucă, crapă şi se poate desprinde uşor. Recoltarea se face
prin scuturare cu dispozitive de vibrat sau cu ajutorul unor prăjini învelite în
cârpe sau cauciuc.
După adunare, fructele se decojesc şi apoi se pun la uscat în
încăperi aerisite. Facilitarea decojirii se asigură dacă se stropesc fructele cu
puţină apă şi se ţin 2-3 zile într-un strat de 20-30 cm. Fructele decojite se
sulfitează cu fum de pucioasă 15-20 minute, se usucă iar apoi se
ambalează în saci de pânză, care se depozitează în magazii uscate şi
aerisite.
1.Care sunt zonele din țara noastră în care migdalul regăsește
condiții optime de creștere și fructificare ?
În ţara noastră migdalul ocupă suprafeţe mici în zona de şes
(îndeosebi în sud) şi în unele podgorii, unde beneficiază de multă lumină,
căldură şi de ierni blânde: Dobrogea, Banat, Bihor şi în judeţele Dolj,
Mehedinţi şi Buzău.
2.Care sunt momentele critice pentru apă la migdal ?
Irigarea migdalului este necesară în zonele secetoase sau atunci
când umiditatea solului scade sub 45-55 % din IUA (intervalul umidităţii
active). Se fac 3-4 udări cu 400-450 m3 la o udare. Momentele critice pentru
apă sunt: cu 2-3 săptămâni înainte de înflorit, la sfârşitul lunii iunie; cu 2-3
săptămâni înainte de recoltarea fructelor, toamna imediat după căderea
frunzelor (udare de aprovizionare).
1.Enumerați câteva considerente pentru care cultura migdalul merită
să fie extinsă în țara noastră.
2.Care sunt zonele din țara noastră în care migdalul regăsește
condiții optime de creștere și fructificare ?
3. Ce specii de migdal cunoașteți ?
4. Care sunt cerințele migdalului față de lumină ?
5. Care sunt cerințele migdalului față de căldură ?
6.Care sunt distanțele de plantare și sistemele de coroană
recomandate pentru migdal ?
7.Ce sisteme de întreținere a solului recomandați în cultura
migdalului ?
8. Care sunt momentele critice pentru apă la migdal ?
9. Enumerați câteva boli și câțiva dăunători care amenință migdalul.
10. Când se face recoltarea fructelor
19
CULTURA CIREŞULUI
Cuvinte cheie: cireș, compoziție chimică, areal de cultură, soiuri,

portaltoi, particularități biologice, cerințe ecologice, tehnologie de cultură
Rezumat
Cireșul este o specie pomicolă de mare importanţă economică
deoarece fructele sale ajung la maturitate devreme şi sunt foarte apreciate,
atât pentru consumul proaspăt cât şi pentru industrializare, în timp ce lemnul
are calități deosebite fiind utilizat în sculptură și industria mobilei. Cireșul are
pretenții ridicate față de lumină și sol, în timp ce față de factorul apă se
comportă diferit în funcție de portaltoi. Distanțele de plantare și sistemele de
coroană diferă în funcție de sistemul de cultură și de portaltoiul utilizat,
sistemele de întreține ale solului sunt diferențiate, iar tratamentele
fitosanitare se fac înb funcție de graficele de prognoză și avertizare.
Cerasus avium L.
Fam. Rosaceae
Subfam. Prunoideae

Cireşul este o specie pomicolă de mare importanţă economică
deoarece fructele sale ajung la maturitate devreme şi sunt foarte căutate
pentru atât pentru consumul proaspăt cât şi pentru prepararea compotului, a
sucului, siropului, dulceaţa, lichior etc.
Compoziţia chimică complexă asigură cireşelor funcţie vitaminizantă
şi mineralizantă, fiind indicate în afecţiunile renale, hepatice, cardio-
vasculare, având în același timp efect tonic şi reconfortant.
Tabelul 4.1.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CIREŞELOR
Zaharuri totale 10,0-13,0 % Fosfor (P) 7-10,0 mg %
Aciditate totală 0,49-1,50 % Magneziu (Mg) 8,0-10,0 mg %
Subst. pectice 0,50-1,30 % Fier 0,5-0,6 mg %
Proteine brute 0,80-0,90 % Clor 18,0-21,0 mg %
Tanoide total 0,02- 0,30 % Vitamina A 0,05-0,1 mg %
Potasiu (K) 110- 114 mg % Vitamina C 10-12 mg %
Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria mobilei, pentru

confecţionarea obiectelor de artă şi în decoraţiunile interioare etc.
Pomul este longeviv, destul de productiv, lipsit de alternanţă de rodire,
potrivit de rezistent la ger şi boli, cu plasticitate ecologică bună.
20
Se consideră, că zona de origine a cireşului este situată în regiunile
cuprinse între Marea Neagră şi Marea Caspică unde se întâlneşte spontan
într-un număr mare de exemplare.
Dovezi arheologice privitoare la existenţa cireşului datează de 5000-
4000 ani Î.Chr. şi au fost prelevate din Elveţia, Italia, Ungaria, Grecia şi
Marea Britanie. Prima descriere a cireşului aparţine lui Teophrast (300
Î.Chr.), care îl numea „Kerasos” după oraşul Kerasun port la Marea Neagră.
În timpul romanilor, cireşele erau fructe comune, astfel că Plinius sau Vergiliu
le amintesc în scrierile lor.
Zonele cele mai cultivate cu cireş sunt cele din emisfera nordică între
paralele 40 şi 60o pe aproape toate continentele dar mai ales în Europa,
America şi Asia. Principalele ţări cultivatoare de cireş şi producţiile obţinute
(date FAO), la nivelul anului 2020 se prezintră astfel: Turcia 724,9 mii t, SUA
294,9 mii t, Chile 255,5 mii t, Uzbekistan 185,1 mii t, Iran 164,1 mii t, Italia
104,4 mii t, Grecia 93,7 mii și Spania 82,1 mii t. În România s-au obținut 37,6
mii t de cireșe, clasându-se pe locul 14 mondial.
Cele mai cunoscute zone de cultură a cireşului din România sunt: Iaşi-
Cotnari, Râmnicu Sărat, Piteşti-Leordeni, Caransebeş, Sibiu, Craiova,
Bistriţa-Năsăud, Dolj etc.
În ceea ce privește suprafața cultivată cu cireș, conform datelor FAO,
în România există 3200 ha, cu 14200 ha mai puțin față de anul 1990.

4.2.1. Specii, soiuri, portaltoi
Soiurile de cireş provin în marea lor majoritate din specia Carasus
avium (L) sinonim Prunus cerasus cu 2n = 2x=16 cromozomi care are trei
varietăţi botanice:
Varietatea silvestris, din care provin soiuri cu fructul mic şi pulpa
moale, sucul colorat (Cea mai timpurie, Timpurii de mai, Victor etc.).
Varietatea Juliana, din care au provenit soiurile cu fruct mare şi pulpa
suculentă (Ramon Oliva, Băşicate etc).
Varietatea duracina, din care provin soiurile, cu fructul mare şi pulpa
pietroasă, acestea fiind şi cele mai apreciate de către consumatori
(Germersdorf, Hedelfinger etc.).
Cireşul este o specie cu mare variabilitate genetică, care a condus la
obţinerea, atât pe plan mondial, cât şi în România, a numeroase soiuri,
caracteristicile agroproductive ale acestora contribuind la obţinerea unor
rezultate deosebite, ştiut fiind faptul, că tehnologia de cultură la această
specie pomicolă este relativ aceiaşi de multă vreme.
Deşi în lume există un număr impresionant de soiuri, în sortimentul
ţărilor cultivatoare de cireş se regăsesc câteva soiuri cu extindere
internaţională şi anume: Stella, Van, Bing, Napoleon, Ulster etc. şi
numeroase soiuri crerate în ţările respective, adaptate fără discuţie condiţiilor
ecologice date.
În sortimentul ţărilor mari cultivatoare de cireş, dominante sunt soiurile
tip „Bigarreau” pentru consumul în stare proaspătă, tip „Napoleon” pentru
industrializare (Grădinariu G., Istrate M, 2003), precum şi soiuri
autocompatibile (Stella, Newstar, Lapins, Sunburst) pentru care există un
mare interes.
21
În ţara noastră, până în 1960 au predominat soiurile locale, vechi şi
câteva soiuri de provenienţă străină, ulterior sortimentul a cunoscut
modificări, prin introducerea în cultură a numeroase soiuri create la Institutele
de cercetare, soiuri valoroase, dintre care unele se mai regăsesc şi astăzi în
lista oficială.
Lista oficială a soiurilor de cireş elaborată de ISTIS pentru anul 2011
cuprindea 44 de soiuri româneşti şi străine, dintre care în tabel sunt
prezentate cele mai cunoscute şi reprezentative pentru ţara noastră.
Tabelul 4.2.
PRINCIPALELE SOIURI DE CIREŞ CULTIVATE ÎN ROMÂNIA
Fructul
Nr. Epoca de Vigoarea
Soiul Culoarea şi consistenţa
crt. coacere pomului Mărimea Forma
pulpei
Roşu-deschis, pulpă
1 Rivan 1-15 VI Medie-mare Mare Cordiform
semipietroasă
Bigarreau
2 1-15 VI Medie Mare Sferic Roşu-închis, pulpă pietroasă
Burlat
3 Ponoare 1-15 VI Mijlocie-mare Submijlocie Sferic Roşie, pulpa semipietroasă
Roşii de
4 1-15 VI Mijlocie Medie Ovoid Roşu-închis, pulpă semipietroasă
Bistriţa
Negre de
5 1-15 VI Mijlocie-mare Medie Ovoid Neagră, pulpă semipietroasă
Bistriţa
6 Iva 5-15 VI Mijlocie Medie-mare Aplatizat Roşu-purpuriu, pulpă semipietroas
7 Izverna 15-25VI Medie Mare Sferic Roşu-închis, pulpă pietroasă
8 Cerna 5-15 VI Mică Mare Tronconic Roşu-aprins, pulpă pietroasă
9 Collina 15-20VI Medie Medie Sferic Roşu-închis, pulpă pietroasă
10 Jubileu 30 20-30VI Medie Mare Sferic Roşu-închis, pulpă semipietroasă
11 Severin 1-10VII Mijlocie Mare Sferic-alungit Roşu-aprins, pulpă pietroasă
Globulos-
12 Van 20-30VI Medie-mare Mare Roşu-aprins, pulpă pietroasă
aplatizat
13 Bing 20-30VI Medie-mare Mare Cordiform Roşu-aprins, pulpă semipietroasă
14 Clasic 20-30VI Medie Medie Sferic Galben, , pulpă pietroasă
Globulos-
15 Sam 20-30VI Medie-mare Mare Roşu-aprins, pulpă pietroasă
aplatizat
16 Someşan 30VI Semiviguros Medie Alungit-aplatizat Purpurie, pulpă semipietroasă
17 Simbol 25-30VII Medie Medie Sferic Galben, , pulpă pietroasă
18 Stella 20-30VI Mare Mare Cordiform Roşie, pulpă semipietroasă
Stella
19 20-30VI Semiviguros Mare Cordiform Roşu-închis, pulpă pietroasă
Compact
20 Tentant 20-30VI Semiviguros Medie Cordiform Roşu-închis, pulpă pietroasă
21 Ulster 20-30VI Mare Mare Cordiform-obtuz Roşu-închis, pulpă pietroasă
Boambe de
22 Medie-mare Mare Cordiform Galben cu roşu, pulpă pietroasă
Cotnari
23 Germersdorf 25VI-5VII Mare Mare Cordiform-obtuz Roşu-aprins, pulpă pietroasă
Alungit-
24 Hedelfinger 1-15VII Mare Mare Roşu-rubiniu, pulpă pietroasă
cordiform
25 Rubin 30VI Semiviguros Mare Sferic-cordiform Roşu-rubiniu, pulpă semipietroasă
Pietrose
26 1-15VII Mijlocie Mijlocie Cordiform Galben deschis, pulpa suculentă
Donissen
Lambert
27 15-20VII Mijlocie Mijlocie Cordiform Roşu-închis, pulpă pietroasă
Compact
Portaltoii cireşului sunt: cireşul sălbatic, cireşul franc, mahalebul,

vişinul comun şi selecţii de cireş vegetativ F12/1, Colt, IPC1, VV1, SL
64 etc.
Cireşul sălbatic are afinitate foarte bună cu toate soiurile, imprimă
pomilor vigoare mare, intrare târzie pe rod, longevitate, este sensibil atât la
secetă cât şi la excesul de apă din sol. Acest portaltoi se recomandă pentru
zonele deluroase cu soluri uşoare şi o pluviometrie de 600- 750 mm/ an.
22
Cireşul franc are aproximativ aceleaşi caracteristici ca şi sălbaticul
dar imprimă pomilor o talie ceva mai mică şi o intrare mai timpurie pe rod. Se
utilizează sâmburi de la soiurile cu coacere târzie (local) sau Heldelfinger,
Pietroase galbenă Dönissen.
Mahalebul (Cerassus mahaleb) este un portaltoi indicat pentru
zonele secetoase şi călduroase, cu soluri uşoare chiar calcaroase. Imprimă
pomilor o creştere viguroasă în primii ani după plantare, apoi vigoarea
rămâne inferioară celor altoiţi pe sălbatic.
Vişinul (Cerassus vulgaris) este utilizat puţin întrucât formează o
sudură mai slabă şi diferenţa de grosime între parteneri. Ca avantaje,
conferă pomilor o vigoare mai mică, se adaptează mai bine pe soluri mai
umede şi subţiri.
Portaltoii vegetativi F 12/1 din Anglia, Colt (din Anglia) - selecţiile
IPC1, VV1, obţinute în România, Meteor şi mahaleb SL 64 din Franţa şi alţii
se utilizează încă foarte puţin.
Portaltoii vegetativi interspecifici au însă o utilizare din ce în ce mai
frecventă și în România. Cei mai utilizați sunt:
Colt Prezintă o vigoare de creştere cu cel puţin 30% mai redusă
decât în cazul altoirii pe cireş sălbatic sau mahaleb. Imprimă soiurilor o
intrare rapidă pe rod, o productivitate moderată, fructe de mărime medie, dar
sensibile la crăpare în anii ploioşi. Datorită sistemului radicular superficial nu
suportă terenurile uscate sau solurile calcaroase. Este sensibil la ger.
Prezintă compatibilitate cu majoritatea soiurilor cultivate.
Seria Gi Sel A cuprinde mai multe selecţii din care au fost reţinute nr.
5, 6, 7 şi 8 care s-au dovedit a fi tolerante la PDV şi PNRSV. Imprimă
soiurilor o vigoare mai redusă decât portaltoiul Colt, timpurietate,
compatibilitate cu numeroase soiuri de cireş.

Sistemul radicular al cireşului este destul de profund îndeosebi
când pomii sunt altoiţi pe mahaleb. Pomii altoiţi pe franc şi sălbatic au 60- 65
% din rădăcini până la 40 cm. Adâncimea sistemului radicular depinde şi de
soi, fiind mai profund la soiurile cu creştere piramidală, înaltă (Germersdorf)
şi mai superficial la Ramon Oliva, Hedelfinger etc.
Trunchiul este gros, drept, cu ritidom circular, la unele soiuri
formează plăgi geroase.
Coroana este voluminoasă, etajată în mod natural, destul de rară
întrucât soiurile ramifică slab. Coroanele sunt în majoritate piramidale sau
globuloase (Ramon Oliva, Hedelfinger, Pietroase mari negre).
Ramificarea este foarte slabă la soiurile Lambert compact, Stella
compact, B. Burlat care rodesc predominant pe buchete şi ceva mai bună la
restul soiurilor. Semischeletul este mai bine reprezentat la Ramon Oliva şi
Hedelfinger.
Tipul de fructificare este spur la majoritatea soiurilor, buchetele
de mai fiind dominante, pe acestea se găsesc până la 75-80 % din mugurii
floriferi (Stella compact, Lambert compact, Germersdorfer). În primii ani şi
chiar mai târziu la puţine soiuri, se formează muguri floriferi în proporţie mare
pe ramurile mijlocii şi lungi.
23
Vigoarea pomilor este în general mare, diferă în funcție de soi,
portaltoi, sistemul de coroană etc. Unii pomi pot atinge 10-12 m înălțime, dar
în culturi cu coroanele bine conduse creşterea este limitată la 4,0-5,0 m.
Dintre soiuri sunt foarte viguroase: Germesdorf, Hedelfinger, Boambe de
Cotnari, Pietroase Napoleon etc. Au vigoare mai mică: Stella compact,
Lambert compact, Bigarreau Burlat, Cerna.
Intrarea pe rod debutează după 3-5 ani, devine maximă după 8-
10 ani şi se menţine astfel cel puţin 25-30 ani în condiţii favorabile. Sunt
productive soiurile: Hedelfinger, Van, Stella, Ulster, Bing, Boambe de Cotnari
etc. Comportarea soiurilor este diferită de la un bazin pomicol la altul.
Producţia pe pom atinge uşor 50-60 kg, la unele soiuri 80-100 kg,
iar la pomi izolaţi 120-150 kg, chiar mai mult.
Longevitatea pomilor în condiţii favorabile de cultură este de 50-
60 ani, iar în plantaţii cu desimi de 300-500 pomi/ha durata rentabilă a
livezilor este de 35-40 ani.
Cireşul are repausul (relativ) destul de scurt, înfloreşte în prima
jumătate a lunii aprilie în zonele de câmpie şi cu 10-15 zile mai târziu în cele
de deal. Până la începutul înfloritului sunt necesare 202°-291°C, iar până la
sfârşitul fenofazei încă 110°-147°C. înfloresc devreme: Cea mai timpurie,
Pietroase mari negre, Bigarreau Moreau şi târziu soiurile: Germesdorf, Sam,
P. Dönissen, Uriaş de Bistriţa. La un soi înfloritul durează 8-12 zile, iar la
întreg sortimentul 18-20 zile (I.Ivan 1985).
În procesul de fecundare aproape toate soiurile sunt autosterile
(excepţie Stella, Stella compact), de aceea se vor asigura polenizatorii cei
mai indicaţi. La cireş sunt şi grupe intersterile: Pietroase Dönissen cu
Pietroase galbene Drogan; Hedelfinger cu Pietroase mari negre.
Gradul de legare al fructelor este bun şi foarte bun dacă sunt
condiţii climatice favorabile, polenizatori şi agenţi de vehiculare a polenului
(albine).Germinarea polenului este stopată sub 5°-6°C şi devine optimă la
20°-25°C.
4.3. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie
Faţă de lumină cireşul are pretenţii mari, de aceea în zona
dealurilor mijlocii şi înalte se va amplasa numai pe expoziţii sudice şi sud-
vestice. De asemenea se vor adopta distanţe de plantare rezonabile.
Cerinţele faţă de căldură sunt mijlocii, cireşul reuşind bine în
climatul temperat blând dar fără arşiţele puternice. Reuşeşte în zone cu
temperaturi medii anuale între 8,5°-11,0°C dar şi în zone cu temperaturi de
9,0°- 10,5°C. Mugurii floriferi rezistă până la -27°-28°C, lemnul până la -30°-
32°C, butonii florali până la -5,5°C, în schimb florile şi fructele abia legate
sunt foarte sensibile la îngheţ.
Cerinţele faţă de apă sunt diferite, funcţie de portaltoi. Altoit pe
mahaleb reuşeşte mulţumitor în zonele de silvostepă la 550 mm/an, în
schimb altoit pe sălbatic şi franc, soiurile mijlocii şi târzii au nevoie de 650-
700 mm; iar umiditatea aerului de 60-70 %. Florile abundente în timpul
înfloritului şi mai ales în timpul coacerii sunt dăunătoare ele produc crăparea
fructelor şi apoi atac masiv de monilioză şi de Coccomyces pe frunze,
îndeosebi la pomii tineri. Cireşul nu suportă excesul de apă la nivelul
rădăcinilor.
24
Faţă de sol cireşul are cerinţe ridicate. Reuşeşte bine pe soluri
uşoare, luto-argiloase, luto-nisipoase, permeabile, profunde, potrivit de
umede, cu pânza freatică sub 2 m. Solurile grele cu peste 30-32 % argilă, cu
săruri nocive, cu peste 6-8 % calcar activ, nu sunt recomandate.

Terenul destinat cireşului nu trebuie să fi fost cultivat anterior 3-5 ani
cu cireş sau alte sâmburoase, se fertilizează cu gunoi de grajd, îngrăşăminte
chimice şi se desfundă la 50-60 cm pe întreaga suprafaţă.
Plantarea pomilor se va face toamna (noiembrie) eventual în
ferestrele iernii. Asigurarea polenizatorilor este obligatorie.
Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de soi, portaltoi,
sistemul de coroană, fertilitatea solului etc. Cei mai mulţi autori recomandă
distanţe de 5,0-6,0 m între rânduri şi 4,0-5,0 m pe rând asigurându-se
desimi de 333-500 pomi/ha, pentru conducerea după sistemul piramidă sau
vas. Desimi mai mari de 500-800 pomi/ha se pot realiza cu soiuri spur
conduse după sistemul fus subţire, 5,0 x 2,5-3,0 m sau Y spre interval 6,0 x
2,0- 2,5 m.
Tăierile
Formarea coroanei impune mai puţine tăieri comparativ cu alte
specii. Cireşul formează în mod natural o coroană destul de rară. Începând
din anul II se recomandă scurtarea ramurilor de prelungire la 50-60 cm în
creştere nouă pentru a asigura o bună garnisire. Etajarea pe ax este
considerată oportună în schimb pe şarpante se suprimă 1-3 ramuri
subterminale lăsându-se câte una după sistemul bilateral.
Tăierile de rodire comportă puţine operaţiuni, întrucât buchetele de
mai rodesc 8-12 ani, iar ramurile mijlocii şi lungi au o degarnisire lentă.
Operaţiunea de bază este scurtarea ramurilor lungi cu 1/4-1/3, rărirea, dacă
este cazul, a ramurilor mijlocii şi eventual scurtarea semischeletului garnisit
cu prea multe buchete de mai.
Tăierile de regenerare sunt suportate destul de greu de cireş, de
aceea se vor scurta ramurile până la diametrul de 4,0-6,0 cm. Tăierile se vor
face la sfârşitul perioadei de repaus sau mai bine în verde după recoltat.
Rănile mari se dezinfectează cu soluţie de CuSO4 şi apoi se protejează cu
mastic.
Întreţinerea solului se face sub formă de ogor lucrat în zonele
secetoase, ogor cultivat cu plante agroalimentare sau culturi pentru
îngrăşământ verde în zonele cu peste 650 mm, şi înierbarea intervalelor cu
lucrarea solului pe rând. Afânarea solului chiar periodică la 18-22 cm are
efecte favorabile asupra sistemului radicular întrucât conduce la creşterea
conţinutului în oxigen din zona rădăcinilor.
Erbicidele pentru cireş sunt Gesatop 50 WP 6-7 kg/ha, Caragard A
50 6-8 kg/ha; Gramoxone 3-5 l/ha; Devrinol 7-8 l/ha; Starone 5 kg/ha; Kerb
50 W 3-5 kg/ha; Dual 500 EC 6-7 l/ha; Lasso 7-8 kg/ha; Mecloran 35 CE
8-9 kg/ha; Basta 5-6 kg/ha; Roundup 3-4 kg/ha; Fusilade 4 l/ha; Nabu EC
4-5 kg/ha; Focus Ultra 3-4 kg/ha; Gallant 4-5 kg/ha; Targa 10 BC 4-5
kg/ha. Erbicidele se aplică conform prescripţiilor de pe ambalaje sau a
prospectelor ce le însoţesc.
25
Fertilizarea. În livezile pe rod se recomandă 30-40 tone/ha gunoi de
grajd la 3-4 ani odată, iar anual îngrăşăminte chimice 80 kg N; 60-80 kg
P2O5; 60-80 kg K2. Dozele necesită a fi corelate cu conţinutul solului în
elemente minerale şi producţia prognozată.
Irigarea cireşului este necesară în anii secetoşi sau în zone cu 500-
550 mm/an, repartizate neuniform.
Pomii tineri se udă individual, umectându-se solul pe 40-60 cm iar în
livezile pe rod se fac 3-4 udări cu norme de 300-400 m3/ha. Nu se vor face
udări în perioada coacerii fructelor.
Îngrijirea recoltei. La cireş sunt necesare lucrări de combatere a
brumelor şi îngheţurilor târzii, tratamente chimice cu Ethrel 750 ppm pentru
uniformizarea coacerii şi uşurinţa desprinderii de peduncul în cazul
practicării recoltării mecanizate. Tratamentul se face cu 10-15 zile înainte de
cules.
Recoltarea fructelor se face de regulă manual, la maturitatea de
consum. La un soi se fac 2-3 recoltări. Fructele se detaşează cu peduncul,
se sortează imediat după cules şi se expediază în lădiţe cu capacitate diferită
4-5, sau 6-8 kg. Până la livrare din livadă lădiţele se depozitează la umbra
pomilor. Nu se culeg fructele ude de ploaie sau rouă şi nici în zilele prea
calde în timpul amiezii. La temperaturi de -0,5°-0,5°C şi umiditatea aerului de
85-90 % cireşele se pot păstra 10-12 zile, cu pierderi de 10-12 %.
Pentru industrializare fructele se culeg fără peduncul sau prin
scuturare cu maşini speciale.
Calendarul tratamentelor pentru combaterea bolilor şi a dăunătorilor
la cireş şi vişin se prezintă în tabelu 4.3.
Tabelul 4.3.
GRAFICUL DE TRATAMENT LA CIREŞ ŞI VIŞIN
Nr.
Fenofaza Perioada luna,decada Boli şi dăunători combătuţi
trat.
Păduchele de San Jose, ouă
1 Repaus vegetativ Martie 1-2
de afide, acarieni sau psilide
Martie 3
2 Dezmugurit Monilioză
Aprilie 1
Antracnoză, monilioză, ciuruire,
3 Buton alb Aprilie 1-2
insecte defoliatoare
Antracnoză, monilioză, ciuruire,
Scuturarea a 10- Aprilie 3
4 insecte defoliatoare şi
15% din petale Mai 1
minatoare
La intrarea în pârgă Antracnoză, monilioză, ciuruire,
5 a soiurilor Mai 3 insecte defoliatoare şi
semitimpurii şi târzii minatoare
Păduchele din San Jose G I,
Imediat după
6 Iunie 2-3 afide, antracnoză, monilioză,
recoltare
ciuruire
Păduchele din San Jose G II şi
7 Spre sfârşitul verii August 2-3
principalele boli
Întrebări rezolvate
1. Care sunt portaltoii vegetativi interspecifici ai cireșului și ce imprimă
aceștia soiurilor altoite?
26
Colt Prezintă o vigoare de creştere cu cel puţin 30% mai redusă
decât în cazul altoirii pe cireş sălbatic sau mahaleb. Imprimă soiurilor o
intrare rapidă pe rod, o productivitate moderată, fructe de mărime medie, dar
sensibile la crăpare în anii ploioşi. Datorită sistemului radicular superficial nu
suportă terenurile uscate sau solurile calcaroase. Este sensibil la ger.
Prezintă compatibilitate cu majoritatea soiurilor cultivate.
Seria Gi Sel A cuprinde mai multe selecţii din care au fost reţinute nr.
5, 6, 7 şi 8 care s-au dovedit a fi tolerante la PDV şi PNRSV. Imprimă
soiurilor o vigoare mai redusă decât portaltoiul Colt, timpurietate,
compatibilitate cu numeroase soiuri de cireş.
2. 7. Cum este vigoarea pomilor ? Dar longevitatea ?
Vigoarea pomilor este în general mare, diferă în funcție de soi,
portaltoi, sistemul de coroană etc. Unii pomi pot atinge 10-12 m înălțime, dar
în culturi cu coroanele bine conduse creşterea este limitată la 4,0-5,0 m.
În ceea ce privește longevitatea pomilor, în condiţii favorabile de
cultură este de 50-60 ani, iar în plantaţii cu desimi de 300-500 pomi/ha
durata rentabilă a livezilor este de 35-40 ani.
1. De ce este importantă cultura cireșului ?
2. De unde este originar cireșul și care este arealul de cultură al
acestei specii ?
3. Care sunt portaltoii generativi ai cireșului și ce imprimă aceștia
soiurilor altoite?
4. Care sunt portaltoii vegetativi interspecifici ai cireșului și ce
imprimă aceștia soiurilor altoite?
5. Cum este sistemul radicular la cireș ?
6. Cum este repausul relativ la cireș ?
7. Cum este vigoarea pomilor ? Dar longevitatea ?
8. Care sunt limitele de rezistență ale organelor generative
primăvara ?
9. Care sunt distanțele de plantare și sistemele de coroană utilizate
la cireș?
10. Enumerați câteva boli și câțiva dăunători care afectează cireșul
și fenofazele în care se recomandă efectuarea tratamentelor fitosanitare
pentru combaterea acestora.
27
CULTURA VIŞINULUI
Cuvinte cheie: vișin, importanță, soiuri, portaltoi, cerințe față de

factorii de mediu, tehnologie de cultură.
Rezumat
Vişinul este o specie pomicolă importantă prin prisma calităţii
fructelor, a rusticităţii şi plasticităţii ecologice a speciei. Regăsește condiții
pedoclimatice de creștere și fructificare deosebite în țara noastră, fiind
răspândit din zona de câmpie, până în zona dealurilor înalte, fiind o specie
îndrăgită de către cultivatori datorită multiplelor sale avantaje.
Cerasus vulgaris Mill.

Fam. Rosaceae
Subfam. Prunoideae

Fructele au o compoziţie chimică bogată (tabelul 5.1.) şi sunt
utilizate la prepararea compotului, a siropului, a gemului, a dulceţei; se
utilizează în patiserie, iar unele soiuri fiind mai plăcute la gust comparativ cu
cireşele sunt preferat pentru consumul în stare proaspătă. Cura de vişine are
efect tonic şi contribuie la ameliorarea afecţiunilor renale, hepatice,
cardiovasculare, a anemiei şi stresului.
Organele vişinului, ramurile tinere, frunzele şi lăstarii au rol
antiseptic şi se folosesc la conservarea produselor alimentare, în medicina
populară sub formă de ceaiuri, infuzii etc.
Tabelul 5.1.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ A FRUCTELOR
Zaharuri totale 6,00-18,40 % Fosfor 21-26 mg %
Aciditate totală 0,94-1,90 % Magneziu 7-20 mg %
Substanţe pectice 0,40-0,80 % Calciu 3,6-19,3 mg %
Tanoide totale 0,12-0,35 % Fier 0,30-0,35 mg %
Proteine brute 0,80-1,10 % Vitamina C 5,0-15,0 mg %
Potasiu 200-230 mg % Vitamina A 0,08-0,09 mg %
Pomul are talia relativ mică, se pretează la culturi intensive cu desime

medie, dezvoltându-se destul de bine atât în zona de câmpie, cât şi în zona
dealurilor înalte.
28
Dintre inconvenientele culturii amintim: slaba productivitate a unor
soiuri, sensibilitatea la monilioză şi la antracnoză.
În prezent vişinul se cultivă pe toate continentele dar pe suprafeţe mai
mari în emisfera nordică până aproape de latitudinea de 60°.
Ţările mari cultivatoare şi producţia de vişine la nivelul anului 2020 se
prezintă astfel: Rusia 254,8 mii t, Turcia 189,2 mii t, Ukraina 174,6 mii t,
Serbia 165,7 mii t, Polonia 153,1 mii t, Iran 121,7 mii t, Uzbekistan 70,7 mii t,
SUA 63,3 mii t și Ungaria 63,3 mii t.
În România producția de vișine a fost de 33,5 mii t, situându-se pe
locul 12 mondial.
În ceea ce privește suprafața cultivată cu vișin din Româmia, la nivelul
anului 2020 existau 2740 ha.
Dintre judeţele cu pondere în cultura vişinului, amintim: Vaslui, Iaşi,
Neamţ, Argeş, Ilfov, Galaţi, Bistriţa-Năsăud, Bihor etc.

5.2.1. Specii, soiuri, portaltoi
Majoritatea soiurilor de vişin provin din specia Cerasus vulgaris (Mill),
specie tetraploidă 2 n = 4 n = 32 cromozomi. La formarea altor soiuri au
contribuit speciile: Cerasus tomentosa (Thumb) - vişinul păros; Cerasus
besseyi ( Bayl ) - vişinul de nisip; Prunus avium şi Prunus cerasus precum si
soiuri de cireş propriu zis.
Sortimentul la vişin până în anul 2000 a fost alcătuit din câteva soiuri
străine şi autohtone vechi, din soiurile noi obţinute după 1960 în ţara nostră,
precum şi din unele soiuri străine recent importate. Dintre soiurile româneşti
vechi, au predominat în sortiment: Mari timpurii, Mocăneşti, Crişana, Turceşti
şi multe biotipuri locale mai mult sau mai puţin valoroase. Dintre soiurile
străine vechi amintim: Northstar, Schattenmorelle, Oblacinska, Meteor,
Nefris, Plodorodnaia, Podbielski, şi altele.
De-a lungul timpului, obiectivele de ameliorare la vişin au atins
numeroase problematici şi anume: autofertilitatea; interfertilitatea; vigoarea
mică a pomilor; rodirea „spur”; fructul mare şi intens colorat; sâmburele mic
etc. Multe dintre aceste probleme au fost rezolvate, fiind create numeroase
soiuri care să corespundă dezideratelor abordate, astfel în sortimentul actual
regăsim soiuri valoroase, cum ar fi: Bucovina, Ilva, Pitic, Sătmărean etc.
Mult timp, lista soiurilor omologate pentru cultivare a cuprins 18 soiuri
de vişin, dintre care în tabelul de mai jos sunt prezentate cele mai
reprezentative.
Tabelul 5.2.
PRINCIPALELE SOIURI DE VIŞIN CULTIVATE ÎN ROMÂNIA
Denumirea Vigoare şi Fructul
Nr. Epoca de
soiului şi productivitat
crt. coacere Mărimea Forma Culoarea
originea e
Mare, Roşu închis, pulpa
1 Timpurii de Osoi 1VI-15VI Mijlociu 3,5 g Sferic-turtit
productiv dulce-acidulată
Roşu închis, pulpa
Timpuriu de Supramijlocie,
2 1VI-15VI Mijlociu 4,5 g Sferic-turtit suculentă, dulce-
Piteşti semiproductiv
acidulată
Ţarina Submijlocie, Vişiniu închis, pulpa
3 1VI-15VI Mijlociu 4,2 g Sferic-alungit
medie suculentă
Medie, Vişiniu închis, pulpa
4 Sătmărean 15VI-1VII Mijlociu 4,8 g Sferic-turtit
semiproductiv mediu consistentă
29
Denumirea Vigoare şi Fructul
Nr. Epoca de
soiului şi productivitat
crt. coacere Mărimea Forma Culoarea
originea e
Mijlocie, Mijlociu -mare Roşu, pulpa roz,
5 Engleze timpurii 15VI-1VII Sferic-alungit
semiproductiv 3,5-5,5 g aromată
Mijlociu-mare Roşu vişiniu, pulpa
6 De Botoşani 15VI Medie, medie Turtit la bază
5,6-6 g roşie, suculentă
Mijlocie, Roşu vişiniu, pulpa
7 Timpuriu de Cluj 15VI-1VII Mijlociu-mare 5,2 g Sferic-turtit
productiv mediu consistentă
Mare, foarte Roşu vişiniu, pulpa
8 Crişana 2 25VI-1VII Mare 6,2 g Sferic
productiv colorată
Submijlocie, Roşu, pulpa colorată,
9 Ilva 25VI-1VII Mijlociu 5,8 g Sferic
semiproductiv suculentă, acidulată
Mică, foarte Vişiniu închis, pulpa
10 Schttenmorelle 15 VII Mijlociu 4,5-5 g Ovosferic-cordiform
productiv colorată
Supramijlocie,
Roşu cărămiziu, pulpa
11 Mocăneşti 16 15 VII foarte Mijlociu 4,5 g Sferic, sferic-turtit
roşie
productiv
Semiviguros, Roşu închis, pulpa
12 Scuturător 1-15VII Mare 6,5 g Globulos-turtit
productiv suculentă, colorată
Mică, Roşu, pulpa roşie,
13 Vrâncean 25VII Mijlociu 4,5 g Globulos-uşor turtit
productiv uşor aromată
Mică, Roşu închis, pulpa
14 Bucovina 25VII Mijlociu 4,5-5 g Sferic turtit
productiv suculentă
Mică, Vişiniu, pulpa
15 Pitic de Iaşi 1-15VIII Mijlociu 4,8 g Sferic-uşor alungit
productiv suculentă, acidă
Portaltoii vişinului sunt: vişinul franc, mahalebul şi vişinul

vegetativ.
Vişinul franc se utilizează în zona dealurilor cu 600-750 mm
precipitaţii, se adaptează pe o gamă largă de soluri, are afinitate bună cu
toate soiurile cărora le imprimă o vigoare mijlocie, longevitatea de 25-30 ani.
Se utilizează soiuri cu coacere târzie a fructelor (Schattenmorelle, Pandy,
Meteor şi unele tipuri locale).
Mahalebul (Cerasus mahaleb), (vişinul turcesc) se utilizează în
zonele sudice cu precipitaţiile între 500-550 mm, pe soluri uşoare. Are
afinitate destul de bună cu soiurile de vişin cărora le imprimă la început o
creştere viguroasă apoi talia pomilor rămâne mijlocie-mică.
Vişinul vegetativ V.V.1, a fost obţinut la Staţiunea Fălticeni, se
înmulţeşte pe cale vegetativă şi imprimă altoilor o creştere submijlocie slabă.
Este însă puţin utilizat, aproximativ 5-10 %.
5.2.2.Caracteristici morfologice de creştere şi fructificare

Sistemul radicular al pomilor este superficial, mai ales când sunt
altoiţi pe vişin franc şi vegetativ. Cercetările efectuate de Ghenea N. şi
Tertecel Maria (1964) au stabilit că 91,1 % din rădăcini au direcţie oblică şi
orizontală sunt dispuse până la adâncimea de 40 cm. Unele rădăcini cu
creştre verticală pot ajunge până la adâncimi de 2-2,5 m.
Altoit pe mahaleb, vişinul are o înrădăcinare mai profundă, masa
principală de rădăcini situându-se în stratul de 20-60 cm.
Lateral rădăcinile depăşesc proiecţia coroanei de 1,6-2,5 ori.
Partea aeriană a vişinului creşte sub formă de pom propriu-zis la
majoritatea soiurilor sau sub formă de arbustoid la unele tipuri locale.
Coroana este deasă şi poate avea diferite forme: piramidală
(Engleze timpurii); globuloasă (Crişana, Mocăneşti); sferic turtită (Pandy,
Early Richmond); puternic pletoasă (Schattenmorelle).
30
Vigoarea pomilor este mijlocie sau mică în funcţie de soi şi
tehnologia de cultură, astfel:
- au vigoare mică: Pitic, Northstar, Ţarina, Nana, Dropia etc.;
- au vigoare mijlocie: Oblacinska, Schattenmorelle, Vrâncean;
- au vigoare mijlocie-mare: Ilva, Tg. Jiu 505, Mari timpurii, Crişana,
Mocăneşti, Turceşti etc.
Gradul de ramificare este bogat la majoritatea soiurilor (Ilva,
Oblacinska, Northstar), în schimb este mai sărac la soiurile Mari timpurii,
Timpurii de Cluj, Meteor.
Ramurile de rod dominante au condus la clasificarea soiurilor de
vişin, astfel:
- soiuri cu fructificare preponderentă pe buchete de mai: Timpurii
Engleze, Meteor, Ţarina, Bucovina ;
- soiuri cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai:
Sătmărean, Scuturător;
- soiuri cu fructificare preponderentă pe ramuri plete:
Schattenmorelle, Pitic de Iaşi, Ilva.
Soiurile care rodesc dominant pe ramuri pletoase formează coroane
mai dese, se degarnisesc mai repede şi necesită mai multe tăieri.
Precocitatea şi productivitatea vişinului depind de soi şi
tehnologia de cultură. Majoritatea soiurilor încep să rodească la 3-4 ani după
plantare şi dau producţii profitabile după 4-6 ani cu diferenţe între soiuri.
Producţia pe pomi este variabilă între 15-35 kg, iar la hectar 10-15 tone.
Longevitatea pomilor este de 20-25 ani la soiurile precoce de
vigoare slabă şi poate atinge 35-40 ani la soiurile viguroase: Crişana,
Mocăneşti, Mari timpurii.

Vişinul are repausul relativ lung, astfel că dezmugureşte şi înfloreşte
destul de târziu, între 14 aprilie şi 5 mai în condiţiile de la Caransebeş
(Drăgănescu E.,2002).
Înfloresc devreme soiurile: Mari timpurii, Timpurii de Cluj, Nana,
Oblacinska, în timp ce soiurile: Plodorodnaia, Podbielski, Schattenmorelle
înfloresc mai târziu sau chiar foarte târziu Pitic de Iaşi.
Pentru a se obţine producţii bune trebuie să lege 20-25 % din flori la
soiurile cu rodire dominantă pe buchete şi 45-50 % la cele cu rodire
dominantă pe plete, iar după căderea fiziologică să rămână cel puţin 20-30
% fructe din totalul florilor deschise. Leagă mai slab soiurile care înfloresc
concomitent cu înfrunzitul (Predescu şi Drăgănescu, 1987).
În procesul de fecundare majoritatea soiurilor sunt autosterile şi
foarte puţine autofertile: Oblacinska, Ilva, Nana, Pitic, Ţarina. Asigurarea
soiurilor polenizatoare reprezintă secretul producţiei la vişin. Se recomandă
gruparea a 4-5 soiuri într-o parcelă pentru a creşte gradul de fecundare al
florilor.
Fenomenul de nerodire la vişin a fost semnalat în anii 1970 şi s-a
manifestat prin faptul că o serie de soiuri înfloresc foarte abundent, dar leagă
extrem de necorespunzător (2-5 % din totalul florilor). Cauzele principale ale
fenomenului sunt: lipsa polenizatorilor sau amplasarea lor la distanţe prea
mari; o organogeneză incompletă a macro şi microsporilor; lipsa sau
absenţa microsporilor în antere; iar eliberarea lor se face cu greutate;
31
fluctuaţii climatice în timpul înfloritului; desfrunzitul prematur al pomilor
produs de antracnoză; zonarea necorespunzătoare a soiurilor. Fenomenul
nerodirii a fost aproape total rezolvat prin obţinerea de soiuri noi autofertile
sau interfertile, stabilirea polenizatorilor corespunzători, zonarea ecologică a
soiurilor şi îmbunătăţirea tehnologiei de cultură.
5.3. Cerinţele vişinului faţă de factorii de vegetaţie

Cerinţele faţă de lumină ale vişinului sunt moderate, în zonele
sudice putându-se cultiva pe expoziţii estice şi vestice, în timp ce în zonele
mai înalte se recomandă cultivarea numai pe expoziţii sudice.
În condiţii de lumină insuficientă, vişinul formează ramuri debile,
slab garnisite cu muguri de rod şi tendinţă accentuată de degarnisire.
Cerinţele faţă de temperatură sunt extrem de diferite în funcţie de
soi. Majoritatea soiurilor reuşesc bine în zona dealurilor mijlocii (chiar şi
înalte), dar se comportă mulţumitor şi la câmpie.
Vişinul reuşeşte bine în zonele cu o temperatură medie anuală
cuprinsă între 8-10,5°C. Pragul biologic este de +8°C iar în timpul înfloritului
necesită zile calde şi însorite ( +15° +18°C).
Vişinul are rezistenţă bună la ger (-28°-30°C), dar mugurii în faza
de umflare pot îngheţa la temperaturi de -12°C, bobocii florali la -5°C iar
florile şi fructele abia legate sunt compromise la o temperatură de -2,2°C.
Suma gradelor de temperatură pentru înflorit este de 200-290°C
(funcţie de soi), pentru maturarea fructelor de 720°-1.300°C, iar pentru
întreaga perioadă de vegetaţie 3.600°-3.800°C.
Cerinţele faţă de apă sunt contradictorii, în sensul că unele soiuri
altoite pe mahaleb reuşesc bine la un regim de 450-500 mm precipitaţii
anual, în schimb soiurile altoite pe franc se comportă bine la regim de
precipitaţii de 700- 900 mm/ an. Ploile reci din timpul înfloritului sunt foarte
dăunătoare iar în perioada maturării fructelor favorizează iniţial atacul de
monilioză, apoi pe cel de antracnoză.
Zonele cele mai favorabile sunt acelea în care se totalizează 500-
700 mm precipitaţii pe an.
Cerinţele faţă de sol ale vişinului sunt moderate, în sensul că
reuşeşte bine pe soluri cu textură mijlocie (până la 35-40 % argilă), potrivit de
fertile, lipsite de săruri nocive. Datorită faptului că sistemul radicular este
superficial, vişinul valorifică şi solurile mai subţiri, eventual cu apa freatică
mai la suprafaţă, dar nu mai ridicată de 1,5-2,0 m. Cercetările au demonstrat,
că vişinul este specia pomicolă care se poate cultiva atât pe nisipurile
Olteniei în condiţii de irigare, cât şi în nord-vestul Transilvaniei pe expoziţii
favorabile.
Culturi profitabile se pot practica până la altitudinea de 500-650 m.

Alegerea şi pregătirea terenului
Terenul se pregăteşte prin fertilizare, desfundare şi nivelare de
suprafaţă după tehnologia recomandată la cireş. Vişinul nu se plantează
după el însuşi sau după sâmburoase decât la cel puţin 4- 5 ani.
Distanţele de plantare
Plantarea se face toamna, în ferestrele iernii sau primăvara foarte
devreme.
32
Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de vigoarea soiului şi
portaltoiului, astfel:
- soiurile viguroase se plantează la 4-5 m între rânduri şi 3-4 m pe
rând şi se conduc sub formă de piramidă mixtă, fus tufă, vas întârziat
aplatizat;
- soiurile de vigoare mică se plantează la 4,0 m între rânduri şi 2-3
m pe rând şi se conduc sub formă de fus subţire, sistem Pillar, Ypsilon spre
interval, tufă joasă etc.
Distanţele de plantare pot suferi adaptări în funcţie de sistemul de
coroană, fertilitatea solului şi regimul de precipitaţii.
Tăierile de formare se execută imediat după plantare şi urmăresc
poziţionarea corectă a viitoarelor ramuri de schelet şi semischelet,
înlăturarea ramurilor rupte, prost plasate, în surplus, toate aceste operaţiuni
realizându-se prin operaţiuni în verde.
Tăierile de rodire se execută diferenţiat în funcţie de soi fiind mai
numeroase (mai complicate) la cele care rodesc predominant pe ramuri
pletoase. La aceste soiuri, se fac mai multe operaţiuni de rărire, scurtarea
pletelor care prezintă ramificaţii, suprimarea celor degarnisite şi reducţia
semischeletului. În acelaşi scop recomandăm păstrarea lăstarilor ce apar în
coroană inclusiv a celor lacomi bine plasaţi, care devin, fie plete tinere, fie
semischelet nou. Epoca optimă de executare a tăierilor este: vara după
recoltare sau primăvara înainte de umflarea mugurilor.
Întreţinerea solului se face sub formă de ogor lucrat, ogor
combinat sau înierbarea intervalelor şi erbicidarea pe rând în zonele cu peste
600 mm pe an.
În livezile tinere se poate practica şi sistemul culturilor intercalate
între rândurile de pomi, utilizând căpşun, leguminoase sau cartof.
Adâncimea arăturii în livezile de vişin nu va depăşi 12-15 cm în
funcţie de portaltoi. Dintre erbicide se recomandă: Roundup 4-6 l/ ha,
Fusilade Forte 1-1,3 l/ha etc.
Fertilizarea vişinului se face cu doze moderate de îngrăşăminte
însă această specie reacţionează bine la azot. O nutriţie echilibrată se
consideră atunci când frunzele conţin: 2,6-3,0 % N; 0,18-0,22 % P; 1,57-2,10
% K; 1,61-2,60 % Ca; 0,5-0,75 % Mg (Drăgănescu E., 2002).
În funcţie de gradul de aprovizionare al solului, cantităţile de
îngrăşăminte care se administrează sunt: 25-30 tone gunoi de grajd la 2-3
ani odată, 80- 120 kg/ha N, 60-80 kg/ha P2O5, 60-80 K2O. De asemenea, se
pot utiliza cu succes fertilizarea foliară.
Irigarea vişinului este necesară în zonele secetoase, mai ales
atunci când este altoit pe franc sau pe vegetativ. Altoit pe mahaleb, vişinul
este rezistent la secetă.
Udarea se face când umiditatea solului scade sub 50-60 % din IUA.
Fazele critice pentru apă sunt: înainte de înflorire cu 2-3 săptămâni; la
întărirea sâmburilor; după recoltare se mai fac 2-3 udări.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Cele mai periculoase boli ale vişinului sunt: ciuruirea frunzelor
(Coryneum beijerincki), monilioza (Monilia fructigena); antracnoza
(Coccomyces hiemelis), iar dintre dăunători: păduchele negru (Myzus
cerasi), musca cireşului (Ragoletis cerasis); gărgăriţa fructelor (Rhynchites
sp.).
33
Tratamentele se fac după o schemă de combatere similară cu cea
de la cireş.
Recoltarea fructelor se face la maturitatea deplină în funcţie de
destinaţia producţiei. Fructele aceluiaşi soi se maturează eşalonat astfel că
sunt necesare 2-3 recoltări.
Recoltarea fructelor pentru consum se face cu peduncul prin
culegere manuală, cele pentru industrializare se scutură cu vibratorul sau
chiar manual.
Facilitatea desprinderii fructului de peduncul se poate obţine prin
tratament cu Ethrel, efectuat cu 7-10 zile mai înainte de recoltare, iar
concentraţia 250-500 ppm.
Productivitatea la culesul manual este de 30-50 kg/zi. Înainte de a
se introduce în procesul de prelucrare, vişinile se prerăcesc în apă la cel
puţin 10° +12°C.
1. Ce înțelegeți prin fenomenul de nerodire la vișin ?
Fenomenul de nerodire la vişin a fost semnalat în anii 1970 şi s-a
manifestat prin faptul că o serie de soiuri înfloresc foarte abundent, dar leagă
extrem de necorespunzător (2-5 % din totalul florilor). Cauzele principale ale
fenomenului sunt: lipsa polenizatorilor sau amplasarea lor la distanţe prea
mari; o organogeneză incompletă a macro şi microsporilor; lipsa sau
absenţa microsporilor în antere; iar eliberarea lor se face cu greutate;
fluctuaţii climatice în timpul înfloritului; desfrunzitul prematur al pomilor
produs de antracnoză; zonarea necorespunzătoare a soiurilor.
2.Care sunt schemele de plantare recomandate în cultura vișinului ?
Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de vigoarea soiului şi
portaltoiului, astfel:
- soiurile viguroase se plantează la 4-5 m între rânduri şi 3-4 m pe
rând şi se conduc sub formă de piramidă mixtă, fus tufă, vas întârziat
aplatizat;
- soiurile de vigoare mică se plantează la 4,0 m între rânduri şi 2-3
m pe rând şi se conduc sub formă de fus subţire, sistem Pillar, Ypsilon spre
interval, tufă joasă etc.
1. Care sunt avantajele cultivării vișinului în țara noastră ?
2. Enumerați câteva soiuri de vișin cultivate în țara noastră?
3. Care sunt principalii portaltoi ai vișinului și ce caracteristici
imprimă soiurilor cultivate?
4. Care sunt tipurile de fructificare la vișin ? Exemplificați.
5. Față de care factori ecologici are vișinul cerințe ridicate ?
6. Ce înțelegeți prin fenomenul de nerodire la vișin ?
7. Care sunt schemele de plantare recomandate în cultura vișinului ?
8. Cum se fac tăierile de rodire la vișin ?
9. Care sunt principalele boli ale vișinului ?
10. Care sunt principalii dăunători la vișin ?
34
CULTURA NUCULUI
Cuvinte cheie: nuc, compoziția miezului, soiuri, cerințe față de

factorii ecologici, tehnologie de cultură.
Rezumat
Nucul este o specie pomicolă importantă nu doar prin prisma
calităților deosebite ale miezului, ci și prin multiplele utilizări ale celorlalte
organe ale pomului.
Juglans regia L.
Fam. Juglandaceae

Miezul de nucă este un aliment foarte concentrat, cu o compoziţie
chimică bogată (tabelul 6.1.), utilizat în consum ca atare, în industria
dulciurilor, în cofetărie, la extragerea uleiurilor fine, al lacurilor etc. Nucile
verzi sunt foarte bogate în vitamina C şi se utilizează la prepararea dulceţei
a lichiorurilor fine şi alte produse.
Frunzele, lăstarii, scoarţa se utilizează pentru extragerea taninului, a
unor coloranţi fiind folosit la colorarea unor confecţii de lână în gospodăriile
ţărăneşti. Lemnul este apreciat în industria mobilei, la confecţionarea
obiectelor de artă, şi în alte scopuri. Din seva brută, infuzii de frunze şi alte
organe se prepară comprese pentru alinarea unor dureri reumatice.
Pomul este decorativ, alungă muştele şi ţânţarii fiind indicată plantarea
sa în jurul casei.
Tabelul 6.1.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ A MIEZULUI DE NUCĂ
Substanţe proteice 13,60-15,60 Magneziu mg % 129,0
Substanţe grase 56,00-68,10 Calciu mg % 87,0
Glucide totale 12,40-16,80 Fier mg % 2,5
Celuloză 2,10-2,97 Fosfor mg % 409,00
Substanţe minerale mg % 1,65-2,40 Zinc mg % 2,7
Potasiu mg % 544,0 Clor mg % 23,0
35
Nucul este originar din Asia Centrală (Iran, Afganistan Turcia) precum
şi din unele ţări din peninsula Balcanică. În jurul Mediteranei, nucul a fost
introdus de regele Darius al perşilor cu 500-600 ani înainte de Christos, iar
în America a fost introdus abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În prezent
cultura nucului este cantonată mai ales în emisfera nordică între 10 şi 50 o
latitudine dar se întâlneşte şi în Chile, Argentina, Australia etc.
Producţia mondială de nuci este de peste milioane tone cea mai mare
cantitate de nuci realizându-se în Asia (cca. 55%), urmată de America de
Nord (20-22 %), Europa (10-12 %) şi mai puţin în restul continentelor.
Ţările mari producătoare de nuci la nivelul anului 2020 sunt: China 1.1
mil t; SUA 707,6 mii t; Iranul 356,7 mii t; Turcia 286,7.mii t; Mexic 164,7 mii t;
Chile 158,0 mii t; Ucraina 113,3 mii t; Româmia 48,4 mii t și Uzbekistan 47,4
mii t.
În România, cultura nucului este cunoscută de la mare până în zona
dealurilor mijlocii şi chiar semiînalte. În anul 2020 existau puțin peste 1900 ha
cultivate cu nuc. Cele mai reprezentative judeţe la această cultură sunt: Gorj,
Hunedoara, Vâlcea, Argeş etc.

6.2.1 Specii, soiuri şi portaltoi
Genul Juglans L. cuprinde peste 40 specii împărţite în 3 secţii:
Dyoscaryon (7 specii); Cardocaryon (12 specii) şi Physocaryon (21 specii).
La formarea soiurilor de nuc au participat speciile: J. regia L. - nucul
obişnuit J. nigra L. - nucul negru, J.Cinereea L, J. Californiaca Wott - nucul
californian, J.cordiformis K; J. Manshurica Max precum şi alte specii.
Nucul este o plantă alogamă, ca atare, descendenţele seminale sunt
hibride, cu grad mare de heterogenitate. După unii autori, numai 5 % din
indivizii unei descendente seminale moştenesc o productivitate ridicată şi
abia 1 % au fructe mari şi de bună calitate.
În ameliorarea nucului principalele obiective au fost: productivitatea;
fructe mari şi de calitate; fructificare laterală; înflorirea târzie; toleranţă sau
rezistenţă la bacterioză; talie mai redusă etc. În ce priveşte mărimea fructului
se urmăreşte o greutate de peste 15 g iar procentul minim de miez 40-42 %.
Cercetările privind ameliorarea sortimentului la nuc s-au desfăşurat la
Staţiunile Geoagiu, Tg.Jiu, Vâlcea şi la I.C.P. Piteşti-Mărăcineni. Au fost
obţinute 18 soiuri noi prin hibridare naturală şi dirijată.
Pe plan mondial cercetări laborioase au fost efectuate în SUA (1948-
1978) obţinându-se 15 soiuri noi, cu fructificare laterală dintre care mai
cunoscute sunt: Serr, Chico, Chandler, Amigo, Sunland.
Un alt program de ameliorare s-a desfăşurat în Franţa (INRA-
Bordeaux) unde s-au obţinut numeroase soiuri şi hibrizi, mai importante fiind:
Lara, Fergean, Fernette, Fernos, etc. Programe importante de ameliorare
genetică a nucului s-au desfăşurat în Ungaria, Republica Moldova etc.
Dintre soiurile noi obţinute în România (tabelul 6.2.) o parte însemnată
se înmulţesc prin altoire la Staţiunile Tg.Jiu şi Vâlcea.
36
Tabelul 6.2.
SOIURI AUTOHTONE DE NUC, OMOLOGATE ÎN PERIOADA 1970-1992
(Cociu V. 1999)
Nr. Denumirea Anul Staţiu-nea unde a Particularităţi
Genitorii Autorii soiului
crt. soiului omolog. fost omologat deosebite
0 1 2 3 4 5 6
Sibişel Selecţie din flora N.Meza, V.Cociu,
1 1975 Geoagiu Precocitate, calitate
precoce cultivata Sibişel E.Manughevici
Selecţie din flora N.Meza,
2 Sibişel 44 1979 Geoagiu Calitatea fructelor
cultivata Sibişel I.Deaconu
N.Meza,
Selecţie din flora Productivitate,
3 Geoagiu 65 1979 Geoagiu E.Manughevici.
cultivata Sibişel calitate
I.Pasc
N.Meza,
Sibişel 44 x Precocitate, înflorire
4 Germisara 1979 Geoagiu I.Deaconu
Sibişel 4 târzie, calitate
I.Pasc
N.Meza,
Sibişel 44 x Precocitate, înflorire
5 Orăştie 1979 Geoagiu I.Deaconu
Sibişel 4 târzie, calitate
I.Pasc
Selecţie din flora
6 Suşiţa 1979 Tg.Jiu D.Blaja Productivitate
cultivată
Selecţie din flora
7 Novaci 1979 Tg.Jiu D.Blaja Productivitate
cultivată
Selecţie din flora
8 Victoria 1979 Tg.Jiu D.Blaja Productivitate
cultivată
Selecţie din flora
9 Peştişani 1979 Tg.Jiu D.Blaja Productivitate
cultivată
Selecţie din flora P. Parnia, I.Onea,
10 Bratia 1984 Piteşti-Mărăcineni Productivitate, calitate
cultivată V.Vasilescu
11 Jupâneşti 1984 Piteşti-Mărăcineni Productivitate, calitate
Selecţie din flora
12 Sarmis 1985 Geoagiu I.Deaconu, I.Pasc Înflorire târzie, calitate
cultivată
13 Roxana 1991 Piteşti-Mărăcineni Calitate
14 Mihaela 1991 Piteşti-Mărăcineni Calitate, productivitate
Selecţie din flora Precocitate,
15 Muscelan 1992 Piteşti-Mărăcineni V.Vasilescu
cultivată productivitate
Selecţie din flora
16 Argeşan 1992 Piteşti-Mărăcineni V.Vasilescu Productivitate
cultivată
I.Botu, M.Botu Productivitate,
Selecţie din flora
17 Valcor 1999 Vâlcea Gh.Achim tardivitate înflorit,
cultivată
El.Turcu rezistenţă boli
I.Botu, M.Botu
Selecţie din flora Gh.Achim Productivitate,
18 Valrex 1999 Vâlcea
cultivată El.Turcu calitate.
I.Godeanu
Portaltoii nucului
Pe plan mondial se utilizează portaltoi proveniţi din diferite specii,
dar cei mai valoroşi provin tot din Junglans regia. În ţara noastră au fost
omologaţi doi portaltoi: Secular R-M şi Tg. Jiu 1. Aceşti doi portaltoi sunt
compatibili cu toate soiurile, au rezistenţă la secetă şi la ger, puţin pretenţioşi
la sol. Imprimă vigoare mare, intrare târzie pe rod, dar sunt sensibili la bolile
sistemului radicular.
Nucul negru (Juglans nigra) este un portaltoi folosit cu precădere în
SUA şi Franţa, imprimănd soiurilor altoite o vigoare de creştere mai mică cu
5-20% faţă de J. regia, precocitate, fructe mari, cu procent ridicat de miez.
Sistemul radicular al nucului este destul de profund, dar diferit în
funcţie de tipul de sol şi vârsta pomilor.
37
După cercetările întreprinse de Rusu E. (1969), în şcoala de puieţi
rădăcinile se găsesc plasate între 10 şi 40 cm, iar în câmpurile de formare
între 15 şi 60 cm.
În livadă, pe soluri podzolice, majoritatea rădăcinilor la nucii de 10
ani s-au plasat între 10 şi 15 cm şi între 0 şi 20 cm la nucii de 40 ani. Pe
celelalte tipuri de sol înrădăcinarea este mai profundă.
Pe orizontală rădăcinile depăşesc de 4-7 ori raza coroanei, dar
densitatea maximă se situează între 3 şi 4 m depărtare de trunchi.
Trunchiul este destul de gros, în primii ani acoperit cu un ritidom
alb-cenuşiu şi neted, apoi acesta devine cenuşiu-negricios.
Coroana este globuloasă, cu diametru de 12-15 m, chiar mai largă,
iar înălţimea de 10-15 m. Intensitatea maximă de creştere se înregistrează
în anii 3-8 după plantare, iar după 15-20 ani, creşterile se stabilizează la 10-
20 cm. Vegetaţia nucului este dispusă spre periferia coroanei cu o grosime
de maximum 1,5-2,0 m.
Mugurii la nuc sunt de trei feluri: vegetativi, floriferi bărbăteşti
(amenţi) şi micşti care dau naştere la lăstari purtători de flori femele. De
obicei, pe o ramură de rod se găseşte un singur mugure mixt femeiesc (în
vârf) dar pe plan mondial au fost obţinute şi soiuri cu mai mulţi muguri micşti
spre vârful ramurii de rod, acestea fiind denumite “cu rodire laterală” şi au
potenţial productiv ridicat.
Lăstarii nucului sunt groşi, cu lungimi variabile în funcţie de soi,
vârsta pomilor, condiţiile ecologice şi agrotehnice.
Din cercetările efectuate de M. Popescu şi I. Godeanu, 1975, s-a
constatat că diferenţierea mugurilor micşti femeieşti este minimă (2,82 %) pe
lăstarii mai lungi de 20 cm, mică pe lăstarii de 1-5 cm (20-74 %) şi maximă
pe cei de 5-15 cm (77,02 %). Pomii plasaţi în condiţii nefavorabile
diferenţiază mai mulţi amenţi şi mai puţin muguri micşti femeieşti.
Ramificarea la nuc este în general slabă, pomii formând coroane
rare, în timp ce o parte din ramurile acestea se usucă. Diferenţele între soiuri
sunt minime.
Precocitatea depinde de modul de obţinere al pomilor (din seminţe
sau prin altoire), de soi, agrotehnica aplicată.
În condiţiile de la Timişoara, nucii altoiţi din soiurile - Geoagiu 65,
Sibişel 44 au produs primele nuci după 4-5 ani, alte soiuri - Peştişani 170,
Suşiţa, Victoria după 6- 7 ani, iar nuci nealtoiţi după 8-10 ani. Producţii
profitabile se obţin după 12- 15 ani iar maxime după 15-20 ani.
Longevitatea nucilor din plantaţii încheiate cu pomi altoiţi se
consideră 80-100 de ani, iar acelor nealtoiţi 100-125 ani. Pomi izolaţi în
condiţii foarte favorabile de mediu trăiesc frecvent 150-200 de ani,
cunoscându-se cazuri până la 350-400 ani.
Potenţialul de producţie este foarte diferit în funcţie de soi, condiţii
de mediu şi agrotehnică. În ţara noastră, pomii din plantaţii încheiate dau 40-
80 kg pe pom (5,0-6,0 tone/ha), iar pomii izolaţi produc 100-150 kg/pom,
citându-se cazuri în judeţul Gorj până la 400 kg/pom.
38
Nucul are repausul relativ destul de lung, în condiţiile de la
Timişoara înfloritul se realizează între 20 aprilie şi 5- 10 mai. Unele soiuri
(Geoagiu 65, Germisara, Orăştie etc.) sunt protogine, adică se deschid mai
întâi florile femele, altele sunt protandre (Sibişel precoce, Novaci), puţine
sunt sinandre (homogame). Înflorirea florilor femele durează 14-16 zile, iar a
amenţilor 5-7 zile. Amenţii au 6-10 cm lungime şi 70-150 flori iar florile
femele sunt grupate 2-4 la un loc, au stigmatul alcătuit din doi lobi, care cresc
la început sub unghi ascuţit, apoi acesta creşte până la 180°.
Soiurile de nuc sunt parţial autofertile şi totdeauna interfertile,
prezenţa polenizatorilor în livadă fiind benefică.
După legare, fructele cresc destul de intens, întărirea endocarpului
are loc în iulie, iar maturarea în septembrie-octombrie. Fructele (drupe false)
au greutatea medie între 5-20 g iar procentul de miez 35-54 %.

Faţă de lumină nucul are cerinţe foarte mari, estimate la 1600-
1800 ore de strălucire a soarelui, de aceea reuşeşte numai pe terenuri cu
expoziţie favorabilă şi la distanţe de plantare corespunzătoare. În condiţii de
lumină slabă, nucul rodeşte puţin, coroanele se degarnisesc şi pomii devin
sensibili la boli.
Faţă de căldură, are cerinţe destul de mari, reuşeşte bine în zonele
cu temperatura medie anuală de 8°-11°C, cu ierni blânde şi veri călduroase.
Temperaturile mai mari de 35°C produc arsuri pe frunze şi fructe. În
timpul iernii, în repausul profund, majoritatea soiurilor rezistă până la -25°…-
28°C, dar la începutul şi sfârşitul repausului, pomii pot suferi la -17°…-18°C.
Primăvara, după trecerea perioadei de călire, sunt afectaţi amenţii şi chiar
ramurile de rod în întregime.
În timpul înfloritului sensibilitatea organelor florale este maximă,
astfel stigmatele degeră la -0,8°…-1,1°C iar temperaturile de -2,0°…-3,0°C
distrug în totalitate florile şi frunzele.
Faţă de apă nucul are cerinţe mari, satisfăcute numai în zonele cu
600-700 mm precipitaţii pe an dintre care în lunile mai-iunie 100-125 mm, iar
în iulie-august 80-100 mm.
Cerinţele mari faţă de apă ale nucului se explică şi prin faptul că
această specie creşte spontan pe malul apelor curgătoare. Nucul suportă
perioadele secetoase întrucât are sistemul radicular destul de profund, dar
nu de lungă durată.
Excesul de apă din sol şi aer este greu tolerat; în asemenea condiţii
pomii devin sensibili la boli şi la ger.
Apa freatică trebuie să fie situată sub 2,5-3,0 m.
Cerinţele față de sol sunt destul de mari, nucul reuşeşte bine pe
soluri cu textură mijlocie sau uşoară, permeabile, profunde, cu pH 6,0-7,5,
fertile. Pe solurile extreme texturale, pe cele erodate cu stratul fertil subţire
nucul creşte şi rodeşte total necorespunzător. După cercetările întreprinse de
Rusu E. faţă de pomii de la baza pantei, cei de la vârful acesteia au diametrul
trunchiului 13,21 %. În primii ani nucul este pretenţios la azot iar în timpul
fructificării la fosfor şi potasiu.
39
Înfiinţarea plantaţiilor de nuc se face numai cu material săditor
produs în pepiniere, pe terenuri favorabile, în zone specifice acestei culturi,
zone lipsite de accidente climatice. Terenul ales se defrişează de vegetaţia
lemnoasă şi se cultivă 3- 4 ani cu leguminoase perene sau anuale.
Fertilizarea de bază se face pe direcţia rândului 1,5-2,5 m sau la
fiecare pom pentru a reduce cheltuielile de investiţii. Pregătirea terenului se
face prin desfundare în lungul rândului 1,5-2,00 m sau prin săparea gropilor
mari de plantare.
Distanţele de plantare la pomii pe rădăcini proprii sau altoiţi pe J.
regia sunt de 10-12 m între rânduri şi 8-10 m pe rând.
Soiurile de vigoare mai mică sau altoiţi pe J. nigra pot fi plantate la
8-10 /8-10 m, funcţie şi de fertilitatea solului.
Tăierile
Tăierea de formare. Nucul se dirijează după următoarele sisteme de
coroane: vas ameliorat, vas întârziat cu 4 şarpante, piramidă neetajată cu 5-6
şarpante. În toate situaţiile trunchiul trebuie să fie de 100-120 cm, iar prima
şarpantă să se lase pe direcţia rândului.
Varga altoi se scurtează la 1,5-2,0 m pentru a forma 2-3 lăstari,
viitoare şarpante la distanţa de 25-40 cm. Pentru a forma lăstari cu unghi
mare de ramificare, se pot orbi mugurii principali, astfel încât să apară lăstari
seriali.
După alegerea lăstarilor viitoare şarpante, se urmăreşte ramificarea
acestora după sistemul bilateral altern la 70-80 cm. Formarea coroanei la
nuc nu comportă multe tăieri încât această specie are o coroană rară bine
luminată.
Tăierile de întreţinere necesită puţine operaţiuni: suprimarea unor
ramuri concurente, lacome, scurtarea semischeletului pentru a provoca
creşteri de 10-20 cm pe care se diferenţiază mulţi muguri micşti femeieşti.
Tăierile de regenerare, comportă scurtări în lemn de 4-6 ani, astfel
că dimensiunile coroanei se reduc cu 1/4 sau 1/3. În general nucul suportă
regenerarea dacă nu se fac răni prea multe, iar cele de dimensiuni mari se
dezinfectează cu soluţie de CuSO4 3-5 % apoi se protejează cu mastic.
Tăierile la nuc se fac primăvara în martie-aprilie.
Întreţinerea solului în livezile tinere se face sub formă de ogor
lucrat, ogor cu plante intercalate sau pentru îngrăşământ verde. După
intrarea pe rod solul se menţine: înierbat între rânduri şi curat pe rând, prin
erbicidare, mulcire sau praşile, înierbare totală sau cultivarea de plante
pentru îngrăşământ verde în zonele suficient de umede.
Fertilizarea. În primii ani nucul consumă cantităţi mari de azot, de
aceea în funcţie de gradul de aprovizionare al solului se vor administra
îngrăşăminte chimice sau dejecţii lichide (urină sau must de gunoi de grajd
diluate).
După intrarea pe rod se vor administra doze moderate de
îngrăşăminte: 100-120 kg/ha N; 60-80 kg P2O5; 60-80 kg/ha K2O.
Nucul consumă mari cantităţi de microelemente: B, Zn, Mg, Cu, Fe.
Irigarea nucului se impune în zonele cu precipitaţii sub 600 mm
sau neuniform repartizate. Datele din literatura de specialitate recomandă ca
irigarea să completeze precipita]iile până la 150 l/m 2 în lunile mai, iunie, iulie
şi până la 100 l/m2 în lunile august şi septembrie.
40
Irigarea la nuc se va efectua prin picurare, rampe perforate sau
aspersiune cu microjet pentru a face economie de apă.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Cele mai periculoase boli la nuc sunt: antracnoza (Gnomonia
juglandis) şi bacterioza (Xantomonas juglandis).
Dintre dăunători enumerăm: viermele fructelor, omida păroasă,
afidele, molia nucului.
Sunt necesare 6-8 tratamente în următoarele fenofaze: înainte de
pornirea în vegetație, la începutul dezmuguritului, la începutul uscării
stigmatelor, la creșterea intensă a lăstarilor, la fruct în creștere și după
recoltarea fructelor. Tratamentele se execută la avertizare şi mai rar de
acoperire.
Recoltarea fructelor. Pentru dulceaţă sau lichior nucile verzi se
recoltează când au diametrul de 1,5-2,00 cm, înainte de întărirea
endocarpului.
Pentru miez nucile se recoltează la maturitate, adică atunci când
mezocarpul crapă şi se desprinde cu uşurinţă.
În ţara noastră maturarea deplină se realizează din septembrie până
la sfârşitul lunii octombrie, recoltarea se face în 2-3 reprize. Recoltarea se
face prin scuturarea cu prăjini speciale învelite la partea superioară cu cârpe
sau cauciuc subţire pentru a nu răni ramurile.
În plantaţiile mari scuturarea se face cu vibratoare speciale iar
adunatul nucilor scuturate se face manual sau mecanizat dacă solul a fost
discuit şi tăvălugit.
După adunare nucile se decojesc cât mai repede. Dacă mezocarpul
nu se desprinde uşor, nucile se introduc în camere ermetice într-o atmosferă
de 1 % etilenă la temperatura de 21°…27°C timp de 12 ore. Dacă nu
dispunem de asemenea condiţii se introduc în saci, se udă bine din oră în
oră, timp de 12-24 ore după care mezocarpul se îndepărtează uşor.
După îndepărtarea mezocarpului, nucile se spală timp de 3-4 minute
cu apă multă apoi se usucă până la umiditatea de 5- 8 %. Uscarea se face la
aer sau în uscătoare (tunele) cu temperatura de 38°…40°C.
După uscare nucile se calibrează, se ambalează şi se livrează
beneficiarilor sau se păstrează. Dacă nucile au umiditatea de 5-8 %, ele se
păstrează bine în camere cu temperaturi de 10°…12°C timp de un an sau 2-
3 ani în depozite frigorifice la 0°C.
Nucile cu orificiul peduncular bine închis se pot înălbi cu ajutorul
unei soluţii de hipoclorit de calciu şi carbonat de sodiu, după o tehnologie
relativ simplă.
Nucile se valorifică ca atare (nuci în coajă) sau decojite sub formă
de sâmbure (miez) de nucă.
1. Enumerați câteva considerente pentru care nucul reprezintă una
dintre cele mai importante specii pomicole.
Miezul de nucă este un aliment foarte concentrat, cu o compoziţie
chimică bogată, utilizat în consum ca atare, în industria dulciurilor, în
cofetărie, la extragerea uleiurilor fine, al lacurilor etc. Nucile verzi sunt foarte
bogate în vitamina C şi se utilizează la prepararea dulceţei a lichiorurilor
fine şi alte produse.
41
Frunzele, lăstarii, scoarţa se utilizează pentru extragerea taninului, a
unor coloranţi fiind folosit la colorarea unor confecţii de lână în gospodăriile
ţărăneşti. Lemnul este apreciat în industria mobilei, la confecţionarea
obiectelor de artă, şi în alte scopuri. Din seva brută, infuzii de frunze şi alte
organe se prepară comprese pentru alinarea unor dureri reumatice.
Pomul este decorativ, alungă muştele şi ţânţarii fiind indicată plantarea
sa în jurul casei.
2. Care este precocitatea nucului ? Exemplificați.
Precocitatea depinde de modul de obţinere al pomilor (din seminţe
sau prin altoire), de soi, agrotehnica aplicată.
În condiţiile de la Timişoara, nucii altoiţi din soiurile - Geoagiu 65,
Sibişel 44 au produs primele nuci după 4-5 ani, alte soiuri - Peştişani 170,
Suşiţa, Victoria după 6- 7 ani, iar nuci nealtoiţi după 8-10 ani. Producţii
profitabile se obţin după 12- 15 ani iar maxime după 15-20 ani.
1. Enumerați câteva considerente pentru care nucul reprezintă una
dintre cele mai importante specii pomicole.
2. Care sunt zonele din România în care nucul regăsește cele mai
bune condiții de creștere și fructificare ?
3. Enumerați câteva soiuri de nuc recomandate pentru cultivare în
țara noastră.
4. Care sunt portaltoii nucului și ce imprimă aceștia ?
5. Care este precocitatea nucului ? Exemplificați.
7. Care sunt cerințele nucului față de factorii ecologici ?
8. Care sunt distanțele de plantare la nuc ?
9. Ce sisteme de întreținere a solului se recomandă la nuc ?
10. Care sunt bolile și dăunătorii nucului și în ce fenofaze se
efectuează tratamentele ?
42
CULTURA ALUNULUI
Cuvinte cheie: alun, specii, soiuri, cerințe ecologice, tehnologie de

cultură.
Rezumat
Alunul este o specie pomicolă importantă, atât datorită calită ții
fructului, dar și valorii decorative a speciilor, precum și rolului pe care îl are în
fixarea și consolidarea terenurilor.
Corylus avellana L.
Fam. Betulaceae
7.1 Importanţa, originea şi arealul de cultură

Alunele sunt bogate în substanţe nutritive, se utilizează ca atare, în
industria dulciurilor şi farmaceutică. Uleiul de alune este apreciat în pictură, la
fabricarea lacurilor şi a produselor cosmetice.
Tabelul 7.1.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ A ALUNELOR

Substanţa Conţinutul Substanţa Conţinutul
Substanţe proteice 12,6-16,0 % Calciu 226 mg %
Substanţe grase 58,0-62,7 % Fier 3,8 mg %
Glucide totale 12,0-13,7 % Fosfor 333,0 mg %
Celuloză 2,5 - 3,5 % Vitamina E 28,0 mg %
Potasiu 636 mg % Vitamina B1 0,39 mg %
Magneziu 156 mg % Vitamina PP 1,35 mg %
Alunul este originar din Asia Mică şi Bazinul Mării Negre de unde s-a
extins în Peninsula Balcanică, Turcia, Grecia, Italia, Spania, Franţa etc.
În ţara noastră alunul este răspândit în zonele de deal, îndeosebi în
judeţele Vâlcea, Gorj, Maramureş, Hunedoara, Caraş-Severin etc. În cultură
se găseşte numai la unele staţiuni pomicole: Vâlcea (care posedă şi colecţia
naţională), Fălticeni, Tg. Jiu. Producţia românească de alune se asigură
îndeosebi din flora spontană în care se pot identifica şi biotipuri valoroase.

7.2.1 Specii şi soiuri
Genul Corylus are un număr mare de specii şi varietăţi botanice care
au contribuit la formarea soiurilor din cultură. Speciile şi soiurile diferă mult
de la o zonă la alta în funcţie de climat. Germoplasma cea mai bogată o
întâlnim în Turcia, Spania, Italia, Sudul Franţei, Oregon (S.U.A.) etc.
Principalele specii de alun care au contribuit la formarea soiurilor se prezintă
în tabelul următor.
43
Tabelul 7.2.
PRINCIPALELE SPECII DE ALUN DIN CARE AU FOST OBŢINUTE
SOIURILE ACTUALE ŞI PREZINTĂ INTERES PENTRU AMELIORARE
Nr. Denumirea ştiinţifică şi Areal
Particularităţi biologice Importanţa
crt. populară a speciei
Corylus Europa, Estul
Arbustoid de vigoare mijlocie (3- A participat la
avellana L. Turciei, Liban,
1 5 m). Are cerinţe mici faţă de formarea majorităţii
( Alunul european, alunul Siria şi Iran
factorii de mediu. soiurilor
comun sau de pădure)
Peninsula
Balcanică, S-E Arbustoid de vigoare A contribuit la forma-
Corylus
Europei, Asia supramijlocie (3-6 m); pretenţios rea multor soiuri valo-
2 maxima Mill. (Alunul
Mică, fosta la umiditate; rezistă la 12- 15 % roase (Sivri, Palaz,
tubulos)
URSS, SUA calcar în sol. Tombul).
(Oregon)
S-E Europei, N. Specie arborescentă (15-20 m);
Se foloseşte ca
Turciei, N. creşte încet, intră târziu pe rod,
specie decorativă şi
Corylus colurna L.
3 Iranului până în longevivă (100-200 ani); are
(Alunul turcesc )
Himalaia, China rezistentă la boli şi dăunători.
perspectivă ca
portaltoi
Arbustoid de vigoare redusă (1- A contribuit la
Corylus americana Marsh. 3 m) rustic, rezistent la soiurile: Poto-mac,
4 America de Nord
(Alunul american) temperaturile scăzute din timpul Carola, Reed,
iernii. Winkler.
Arbustoid de vigoare redusă
N-E Asiei, (sub 4 m); precoce, productiv; De perspectivă
Corylus heterophilla Fisch
5 Coreea, Japonia foarte rustic, rezistent la ger pentru crearea de
(Alunul siberian)
şi China (până la soiuri.
-45°C).
Soiurile de alun se deosebesc după vigoarea plantei, mărimea

fructului, formă şi culoare, lungimea involucrului, culoarea frunzelor şi alte
caracteristici morfologice. În ţara noastră colecţia naţională de alun se
găseşte la Staţiunea pomicolă Vâlcea, unde s-au desfăşurat şi lucrările de
ameliorare genetică a soiurilor. Soiurile de alun omologate pentru înmulţire în
ţara noastră sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tabelul 7.3.
SORTIMENTUL DE ALUN PENTRU ZONA SUBCARPATICĂ

MERIDIONALĂ
(după Cociu V.)
Nr. Maturarea Mărimea Randament
Soiul Vigoarea Productivitatea Înflorirea
crt. fructelor fructului în miez %
1 Romavel medie Mare (2,7 t/ha) Tardivă Timpurie 2,7-2,9 g 48,6-49,0
Mare, constantă
2 Cozia medie Timpurie Tardivă 3,9-4,0 g 46,1-47,0
(2,2 t/ha)
3 Vâlcea 22 mică F. mare (3,1 t/ha) Timpurie Timpurie 3,9 g 48,0-48,7
Tonda gentile
4 medie Mare (2,2 t/ha) Timpurie F. timpurie 2,4 g 50-52
delle Langhe
Uriaş de Halle mare Mare (2,2 t/ha) Tardivă F. tardivă 3,8 g 43,0-44,7
Mare
5 TGDL medie Timpurie Medie 2,0-2,5 g 50-51
(2,5 t/ha)
În afara acestor soiuri, flora pomicolă din România, este bogată în

biotipuri foarte valoroase care cresc spontan în zona pădurilor de foioase mai
ales în judeţele Vâlcea, Gorj, Maramureş, Sălaj, Bistriţa etc. Din aceste zone
se colectează mari cantităţi de fructe.
44
Speciile genului Corylus cresc sub formă de arbustoid (C. avellana)
sau sub formă de pomi viguroşi de 8-12 m înălţime (C. colurna).
Sistemul radicular este superficial dar puternic ramificat la speciile
arbustoide, pe când la speciile viguroase rădăcinile sunt profunde. După
Botu I. 1987, plantele în anul V după plantare au majoritatea rădăcinilor (67,0
- 78,0 %) plasate în stratul superficial al solului, 0-40 cm, iar lateral depăşesc
proiecţia tufei de 1,5-2,0 ori.
La alun absorbţia apei şi a sărurilor minerale se face pe bază de
micoriză, de aceea la transplantare este bine să se păstreze pământ pe
sistemul radicular, în felul acesta plantele demarând mai bine în creştere.
Tulpina creşte sub formă de arbust, arbustoid sau pom viguros în
funcţie de specie. Specia C. avellana care se cultivă la noi, poate fi
condusă cu trunchi scurt de 40-60 cm, sau sub formă de tufă cu 8-12 tulpini
care pornesc din zona coletului. De-a lungul fiecărei tulpini se găsesc ramuri
de semischelet şi ramuri de rod. Tulpinile noi formate intră pe rod după 3-4
ani, fructifică bine 10-15 ani, după care se degarnisesc şi trebuiesc eliminate.
Tufele în ansamblul lor trăiesc 40-60 ani. Pomii din C. colurna trăiesc 100-
120 ani şi mai mult.
Frunzele alunului sunt mari, scurt peţiolate, ovate sau cordate,
diferit colorate, având rol decorativ.
Mugurii la alun sunt mari, de trei feluri:
- vegetativi, se găsesc spre baza ramurii şi dau naştere la lăstari
lungi, cu creştere verticală;
- micşti femeieşti, sunt ceva mai mari, mai bombaţi, aşezaţi pe
branhiblaste în poziţie terminală sau subterminală. Dintr-un mugure mixt
rezultă o inflorescenţă (glomerulă) alcătuită din 2-5 rareori 7-8 flori, respectiv
fructe;
- muguri amenţi (muguri bărbăteşti), se formează câte 2-3 pe un ax
comun şi conţin numeroase flori mascule.
Fructul este o achenă monocarpică diferită ca mărime, formă şi
culoare în funcţie de soi. Fructul este protejat de bractee care alcătuiesc
involucrul care de asemenea diferă în funcţie de specie şi soi.
Starea de repaus relativ este foarte scurtă la amenţi, ceva mai lungă
la mugurii femeieşti şi mai lungă la cei vegetativi. Florile mascule necesită
350-600 ore de frig, cele femeieşti 600-800 ore. Înfloritul are loc foarte
devreme în februarie-martie, dacă temperatura este mai mare de +4°C. În
Banat (Timişoara) alunul înfloreşte chiar în luna ianuarie. Temperaturi medii
zilnice mai mari de 9°…10°C sunt nefavorabile fecundării. Alunul este o
plantă unisexuat monoică, polenizarea este anemofilă, soiurile sunt
autosterile sau parţial autofertile.
Înflorirea şi fecundarea se produc astfel: amenţii cresc şi pun în
libertate mult polen, care este dus de vânt sau cade gravitaţional.
Din mugurii micşti femeieşti cresc doar stigmatele roşii violacei,
acestea primesc polenul, creşte tubul polinic, dar rămâne la baza stilului 2-3
luni, până în mai-iunie, când se maturează ovulele şi abia atunci are loc
fecundarea.
45
Maturarea amenţilor se realizează înaintea florilor femele (de
regulă), manifestându-se ca şi la nuc fenomene de protandrie, protogenie şi
foarte rar sinandrie.
Creşterea fructului durează până în luna august, apoi urmează
maturarea în septembrie-octombrie. Recoltatul se face de obicei cu
involucru.
Intrarea pe rod la alunii înmulţiţi prin butaşi, marcotaj sau altoire se
realizează după 3-4 ani, iar producţii mari se obţin după 7-8 ani.
Producţia de fructe la hectar este variabilă de la 450-500 kg până la
1000-1500 kg la cele mai productive soiuri.
7.3 Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie

Faţă de lumină alunul are cerinţe moderate, reuşind bine în
majoritatea zonelor pomicole, inclusiv la marginea pădurilor. În zonele mai
înalte, necesită expoziţii mai favorabile sud-estice sau sud-vestice. Alunul
turcesc are pretenţii mai mari faţă de lumină.
Faţă de căldură se comportă diferit în funcţie de specie şi soi.
Alunul turcesc şi soiurile de climat mediteranean reuşesc bine în zone calde
cu media anuală de 12°…15°C, în schimb alunul de pădure reuşeşte bine în
zone cu temperatura medie anuală de 10°…12°C. Rezistenţa la ger este
cuprinsă între -18°…-20°C la soiurile sensibile şi între -25°…-28°C la alunul
de pădure.
Mugurii de rod în fenofaza umflării sunt afectaţi la -10°…-12°C, iar
florile sunt distruse la temperaturi de -5°…-6°C. În iernile cu oscilaţii termice,
producţia la alun este diminuată sau chiar compromisă, în timp ce în iernile
stabile, chiar geroase, alunul nu este afectat. Alunul de pădure este sensibil
la căldurile mari din timpul verii.
Faţă de apă alunul are cerinţe mari, satisfăcute în zonele
deluroase cu precipitaţii medii anuale de 700-1000 mm. Cerinţele maxime
faţă de apă se situează în lunile iunie-iulie, iar cele minime în august-
septembrie. Excesul de apă din sol şi din aer este foarte greu tolerat de
alun.
Solurile favorabile alunului sunt cele mijlocii, permeabile, cu pH
cuprins între 6,0-7,8, bine aprovizionate în elemente minerale, grosimea
stratului de sol util 60-80 cm. Conţinutul maxim de calcar este de 10-12 %.

Înfiinţarea plantaţiilor se realizează în zone favorabile pe soluri
mijlocii permeabile, drenate, potrivit de umede. Terenul se fertilizează cu 30-
40 tone gunoi de grajd la hectar, 400-600 kg superfosfat şi 250-300 kg sare
potasică după care se mobilizează la 40-60 cm adâncime.
Distanţele de plantare sunt de regulă următoarele:
- 5,0-6,0 x 4,0-5,0 m în plantaţiile clasice;
- 4,0-5,0 x 2,5-3,0 m în plantaţii intensive.
Materialul săditor la alun se deshidratează uşor şi de aceea se va
transporta rapid, se stratifică rapid şi corespunzător, se udă periodic dacă
solul este uscat, iar plantarea se face cât mai repede.
46
Plantarea se face toamna, se udă după plantare, se calcă pământul
şi se muşuroiesc tufele pentru a feri rădăcinile de ger. La plantare se
grupează 2-3 soiuri în parcele pentru a se asigura polenizarea. La 5-7
rânduri din soiul de bază se plantează 1-2 rânduri din soiul polenizator.
Tăierile
Tăierea de formare durează 4-5 ani. Alunul se conduce sub formă
de tufă cu 12-16 tulpini sau cu trunchi de 60-80 cm şi coroana sub formă de
vas. Alunul turcesc poate fi condus sub formă de vas sau piramidă neetajată
întreruptă cu trunchiul de 1,2 m.
Tufele de alun se formează relativ uşor reţinând în fiecare an câte 3-
4 tulpini (lăstari) care cresc din zona coletului.
Lăstarii reţinuţi se scurtează în anul următor pentru ramificare.
Soiurile care lăstăresc greu din zona coletului necesită scurtări mai severe
pentru a provoca ramificarea.
Tăierea de rodire şi întreţinere necesită destul de puţine intervenţii.
Tulpinile bătrâne şi degarnisite se elimină urmând să fie înlocuite cu altele
tinere. Tulpinile în plină producţie necesită reducţii în lemn de 3-5 ani pentru
a provoca ramificarea şi a menţine astfel lemn tânăr de rod. Prin tăierile de
întreţinere se limitează tufele în lărgime şi înălţime pentru a se putea realiza
accesul utilajelor în plantaţie.
Întreţinerea solului se face sub formă de: ogor lucrat; ogor cultivat
cu plante agro-alimentare; ogor erbicidat şi chiar ogor înierbat la plantaţiile pe
rod.
Fertilizarea. Alunul consumă cantităţi medii de elemente nutritive.
Compoziţia chimică a frunzelor la o nutriţie echilibrată este de: 2,4-3,5 % N;
0,15-0,40 % P2O5; 0,6-2,5 % K2O.
La un hectar de alun cu o producţie de 1.800 kg fructe/ha şi 2.500
kg lemn nou format se consumă 18,2 kg N, 9,1 kg P 2O5, 12,3 kg K2O şi
16,3 kg CaO.
În plantaţiile tinere se recomandă administrarea a 30-40 kg N, 40-
50 kg P2O5, 80-100 kg K2O pe rândul de alun sau în jurul tufelor. În
plantaţiile pe rod, dozele de îngrăşăminte cresc la 100-150 kg N, 80-100 kg
P2O5, 100-120 kg K2O iar la 3-4 ani cel puţin 30-40 tone/ha gunoi de grajd.
Irigarea este necesară în zonele sau în anii secetoşi pentru a
menţine umiditatea solului la nivelul de 70-80 % din capacitatea de câmp.
Udările sunt necesare din mai până la sfârşitul lunii august, când consumul
de apă este maxim. Seceta solului şi a aerului sunt foarte greu suportate de
alun.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor. Principalele boli ale alunului
sunt: bacterioza şi făinarea iar dintre dăunători mai periculoşi sunt:
viermele alunului, păianjenii roşii şi bruni, păduchele ţestos şi păduchii de
frunze.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează prin 1-2
tratamente de iarnă cu zeamă bordeleză 1,0-1,2 % și ulei horticol în
februarie-martie, iar în cursul verii se fac tratamente cu fungicide, insecticide
şi acaricide obişnuite.
Recoltarea Alunele se maturează eşalonat pe soiuri şi în cadrul
aceluiaşi soi. Maturitatea se poate constata după dimensiunile fructului,
culoare, uşurinţa desprinderii de involucru, iar pelicula care înveleşte
sămânţa devine brună roşiatică.
47
Recoltarea fructelor se poate face cu involucru sau fără. Recoltarea
fără involucru se face când 85-90 % din fructe cad prin scuturare. Solul
trebuie să fie discuit şi tăvălugit pentru a se putea aduna uşor fructele.
Recoltarea manuală cu involucru este mai recomandată dar
desprinderea de involucru trebuie să se facă rapid. După recoltare alunele se
sortează, se calibrează, se usucă până la umiditatea de 6-8 % şi se
depozitează în camere aerisite la 20°- 21°C (timp de 1 an) sau la 2°-4°C timp
de 3-4 ani.
Întrebări rezolvate
1. Care sunt speciile de alun care au stat la baza obținerii soiurilor

cultivate ?
Principalele specii de alun care au contribuit la formarea soiurilor sunt:
Corylus avellana L, Corylus maxima Mill., Corylus colurna L., Corylus
americana Marsh și Corylus heterophilla Fisch.
2. Care sunt distanțele de plantare la alun ?
Distanţele de plantare sunt de regulă următoarele:
- 5,0-6,0 x 4,0-5,0 m în plantaţiile clasice;
- 4,0-5,0 x 2,5-3,0 m în plantaţii intensive.
De ce sunt importante alunele din punct de vedere chimic ?
2. Care sunt speciile de alun care au stat la baza obținerii soiurilor
cultivate ?
3. Enumerați câteva soiuri de alun cultivate.
4. În ce zone ale României se găsesc biotipuri valoroase de alun ?
5. Care este habitusul natural de creștere la pricipalele specii de
alun ?
6.Care sunt factorii ecologici față de care alunul are pretenții
ridicate?
7. Care sunt distanțele de plantare la alun ?
8. Cum se fac tăierile la alun ?
9.Care sunt dozele orientative de îngrășăminte aplicate în cultura
alunului?
10. Care sunt bolile și dăunătorii alunului ?
48
CULTURA CASTANULUI COMESTIBIL
Cuvinte cheie: castan, compoziție chimică, favorabilitatea

pedoclimatică, tehnologie de cultură.
Rezumat
Castanul este o specie pomicolă şi forestieră cu mare importanţă
economică datorită calităţii fructelor şi a lemnului. Mai mult, favorabilitatea
condiţiilor pedoclimatice din anumite zone ale României pentru cultura
castanului reprezintă un factor important de care ar trebui sa se ţină seama
in politicile agrare pe termen mediu şi lung, ştiut fiind faptul că, o serie de
specii pomicole spontane şi cultivate (alun, coacăz, afin, agriş, măceş)
reprezintă principalul obiect al exportului de fructe pe pieţele europene şi nu
numai.
Castanea sativa Mill

Fam. Fagaceae

Importanţa alimentară a castanului rezidă din compoziţia chimică
complexă a fructului, acesta fiind bogat în substanţe grase, proteine, săruri
minerale şi vitamine asigurând un aport energetic ridicat de 190 calorii la 100
g.
Castanele conţin în medie: substanţe grase 3,45-4,80 %,substanţe
proteice 8,18-8,45 %, amidon 27,06-27,10 %, celuloză 1,34-2,29 %, săruri
minerale îndeosebi K, P, Ca, Na, Mg, precum si vitamine. Se consumă
fierte, coapte, sub formă de piure, fiind mult utilizate în cofetărie.
Castanul prezintă o importanţă deosebită în silvicultură, lemnul său
de calitate superioară fiind utilizat pentru confecţionarea mobilei, a
parchetului, a diferitelor ambarcaţiuni dar şi pentru consolidarea unor
construcţii datorită rezistenţei sale deosebite. Taninul obţinut din scoarţă,
gubele fructelor sau frunze este un produs secundar folosit în industria
pielăriei, în vopsirea ţesăturilor de lână, mătase şi bumbac, conferind o
culoare brună cu diferite nuanţe şi stabilitate chimică ridicată.
De asemenea, castanul este o specie care valorifică terenuri
poluate, erodate, degradate sau prea acide, având astfel o mare importanţă
ecologică, mai ales în contextul de astăzi, când exploatarea iraţională a
fondului funciar a dus la compromiterea a numeroase suprafeţe de teren.
Castanul este cultivat în Europa, Asia, America şi chiar în unele
zone din Africa şi Oceania.
49
În România, castanul comestibil formează pâlcuri pe versanţii însoriţi
ai dealurilor din Oltenia (jud. Gorj) în localităţile: Gureni, Broşteni, Polovraci,
Tismana, Horezu, etc. În zona Baia Mare (Somcuta Mare, Tăuţii de Sus,
Berchez), iar izolat se mai întâlnesc în anumite centre pomicole:
Caransebeş, Lugoj, Lipova, Zalău, Dej, Haţeg, Tr. Severin, Râmnicu Vâlcea.

8.2.1. Specii, soiuri şi portaltoi
Genul Castanea cuprinde numeroase specii dintre care câteva au
contribuit la formarea soiurilor cultivate.
Castanea sativa (Mill), este o specie viguroasă, longevivă, tardivă,
destul de rustică şi productivă. Din această specie s-au format aproape toate
soiurile cultivate la noi în ţară.
Castanea crenata (Sieb et Zucc), castanul japonez, are portul pitic,
este precoce, formează fructe mari de calitate.
Castanea molissima (Blume), castanul chinezesc are talie mare
( 20-25 m), rezistenţă bună la ger, potrivit de precoce şi productiv. Alte specii
care se cultivă pe glob şi prezintă interes în selecţie sunt: C. dentata
(castanul american), C. punilla (castanul pitic).
Soiurile de castan care se cultivă în România au fost obţinute la
Staţiunile pomicole Tg. Jiu şi Baia Mare din populaţiile locale existente în
zonele adiacente şi se prezintă în tabelul următor.
Tabelul 8.1.
Principalele soiuri de castan cultivate în România

Soiul Mărimea fructului (mm) Greut. Forma
D d H medie fructului
Polovraci 41,0 33,0 33,5 16-30 Sferică
Hobiţa 26,5 19,1 24,5 6,4-10 Ovoidă
Gureni 32,0 22,0 29,0 10,0-11,9 Semisferică
Tismana 31,6 21,7 28,6 9,8-11,8 Conică
Prigoria 30,7 21,1 25,6 10,0-12,6 Semisferică
Iza 20,5 18,4 24,6 10,0-12,5 Conică
Mara 18,6 17,8 23,8 8,5-10,5 Conică
În ultimii ani Staţiunea pomicolă Tg. Jiu a identificat încă 12 tipuri

valoroase de castan (Roman şi colab. 1994) cu fructe mari şi de calitate.
Dintre acestea se detaşează: Negoieşti 8, Negoieşti 6, Gornoviţa 1 şi 3,
Tismana 5. Ca portaltoi la castan se utilizează puieţi de castan obişnuit (C.
sativa) precum şi de C. crenata şi C. pumilla.
8.2.2. Caracteristici morfologice de creștere și fructificare

Sistemul radicular este profund, puternic ramificat, depăşeşte
proiecţia coroanei.
Trunchiul este drept și puternic. Șarpantele groase se degarnisesc
pe măsura rodirii, în timp ce vegetaţia se migrează spre periferia coroanei ca
la nuc.
Plantă unisexuat monoică. Florile mascule grupate în amenţi lungi
de 15 - 30 cm se deosebesc în funcţie de lungimea filamentului staminal.
Staminele cu filamentul lung de 5-7 mm au polen mult şi viabil.
Florile femele sunt grupate câte 1-5 (frecvent 1-3) în inflorescenţe
şi sunt protejate de un involucru ţepos (Gubă).
50
Fructele sunt sferice, ovoide sau conice, de culoare cafenie, cu
greutatea de 8-30 g, caracteristică soiului sau tipului respectiv.
Soiurile sunt autosterile, de aceea se vor asigura polenizatori în
proporţie de 20-40 %. Polenizatorii trebuie să fie din tipurile
longistaminate, singurele care au polen mult şi viabil.
Faţă de lumină este pretenţios mai ales în perioada de fructificare,

de aceea reuşeşte bine numai pe pante însorite.
Faţă de căldură are cerinţe relativ mici. Temperatura medie anuală
trebuie să fie de 9,0°-10,0°C cu ierni blânde întrucât nu rezistă la geruri mai
mari de -22°-24°C. Suma gradelor de căldură necesară parcurgerii ciclului
anual este de 3.200°-3.500°C.
Faţă de apă are pretenţii mari, reuşeşind bine în zone cu suma
precipitaţiilor de 900-1000 mm, uniform repartizate. Altitudinea la care
proliferează bine este de 200-500 m, chiar mai mult, însă în zona
mediteraneană urcă până la 700-800 m.
Faţă de sol are pretenţii mari. Nu suportă solurile grele,
impermeabile, cu exces de umiditate, calcaroase sau sărăturoase, cu pH
bazic. Se recomandă solurile profunde scurse, cu pH optim de 5,5-6,5, unele
biotipuri reuşesc chiar la pH 4,8-5,5.

Pregătirea terenului se face în funcţie de tipul de sol, panta
terenului, putându-se renunţa la desfundare (se execută o arătură la 28-30
cm), dar se execută gropi mari de plante 1,0 x 1,0 x 0,8 m. Fertilizarea de
bază (de stocare) necesită 40-50 tone gunoi de grajd, 80-100 kg P2O5 şi 150-
200 kg K2O/ha (Andrei Lazăr 1989).
Distanţele de plantare diferă în funcţie de vigoarea soiului (tipului),
fertilitatea solului etc. Se recomandă 6x5 m pentru soiurile de vigoare mică şi
8 x 6 pentru cele de vigoare mare, cu degajări pe rând şi între rânduri după
15-20 ani.
Plantarea se poate face toamna sau primăvara, prinderea este de
80-90 % dacă se respectă reguli severe la scosul şi transportul materialului
săditor.
Scoaterea pomilor din pepinieră se face corelat cu ritmul de
plantare, iar pe timpul transportului rădăcinile se protejează împotriva
deshidratării prin acoperire cu paie umede sau cu folie de material plastic.
Fasonarea rădăcinilor, mocirlirea şi plantarea propriu-zisă se face cu mare
atenţie, udatul este absolut obligatoriu.
Tăierile de formare presupun scurtarea tulpinii după plantare la
100-120 cm, ramurile existente putând fi utilizate la formarea coroanei. Pomii
se formează după sistemul piramidă neetajată (leader) cu distanţe de 25-30
cm între şarpante. Soiurile mai puţin viguroase se conduc ca vas ameliorat
sau vas întârziat aplatizat cu patru şarpante.
După intrarea pe rod se fac puţine intervenţii: îndepărtarea ramurilor
îmbătrânite; completarea semischeletului; reducţii în lemn de 3-5 ani.
51
Intreţinerea solului în primii ani după plantare se face sub formă
de: ogor permanent; culturi intercalate; plante pentru îngrăşământ verde. În
livezile pe rod se recomandă înierbarea intervalului dintre rânduri, iar pe rând
solul se menţine afânat şi curat de buruieni prin lucrări superficiale ,
erbicidare sau mulcire.
Fertilizarea. În livezile pe rod se recomandă: 120-150 kg/ha N; 60-
75 kg/ha P2O5; 120-150 kg K2O/ha. Gunoiul de grajd este indispensabil la 2-3
ani odată, 25-30 t/ha. Îngrăşămintele se aplică sub proiecţia coroanei sau pe
rândul de pomi. La pomii izolaţi dozele de îngrăşăminte se stabilesc în
funcţie de diametrul trunchiului şi al coroanei între limitele: 1,5-3,5 kg N; 1,0-
2,5 kg P2O5; 1,5-4,0 kg K2O şi 200-400 kg gunoi de grajd la 2-3 ani o dată.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor se realizează prin
respectarea igienei culturale, 3-4 tratamente cu zeamă bordeleză 1,0-1,5 %
sau Champ 77 0,2-0,3 %. Aceste tratamente evită instalarea ciupercilor
fitopatogene pe frunze şi pe scoarţă. Dăunătorii se combat cu insecticide
obişnuite. Dintre bolile cele mai grave care au decimat culturile de castan
amintim cancerul de scoarță (Cryponectria parasitica) care se combate
relativ greu prin metode mecanice, chimice şi biologice, punându-se accent
pe metoda de combatere biologică.
Recoltarea fructelor se face la coacerea deplină, când acestea
ating dimensiunile şi culoarea specifică soiului, iar involucrul (guba) crapă
uşor. Fructele se scutură cu prăjina evitându-se baterea puternică a pomilor
care rupe ramurile de rod şi vatămă scoarţa, înainte de recoltare iarba se
coseşte scurt sau terenul se discuieşte şi apoi se tăvălugeşte. Scuturarea
fructelor se face în 2-3 reprize. După scuturare fructele se adună cu gube cu
tot întrucât astfel se păstrează mai bine, 4-8 săptămâni.
Fructele detaşate din gube se păstrează mai greu numai în camere
frigorifice la 0°-2°C, umiditatea aerului 80-90 % , unde rezistă 3-4 săptămâni.
Deshidratate până la 10 % umiditate, castanele se păstrează mult
mai bine.
Producţia pe pom în plantaţii obişnuite este de 60-90 kg, dar de pe
pomi izolaţi se recoltează 200-250 kg şi uneori chiar mai mult.
1. În ce zone ale României castanul regăsește condiții optime de
creștere și fructificare ?
În România, castanul comestibil formează pâlcuri pe versanţii însoriţi
ai dealurilor din Oltenia (jud. Gorj) în localităţile: Gureni, Broşteni, Polovraci,
Tismana, Horezu, etc. În zona Baia Mare (Somcuta Mare, Tăuţii de Sus,
Berchez), iar izolat se mai întâlnesc în anumite centre pomicole:
Caransebeş, Lugoj, Lipova, Zalău, Dej, Haţeg, Tr. Severin, Râmnicu Vâlcea
2. Când se recoltează fructele de castan comestibil ?
Recoltarea fructelor se face la coacerea deplină, când acestea
ating dimensiunile şi culoarea specifică soiului, iar involucrul (guba) crapă
uşor.
1. Prin ce se remarcă fructele castanului din punct de vedere
chimic?
52
2. Care este importanța foresteriră a castanului ?
3. În ce zone ale României castanul regăsește condiții optime de
creștere și fructificare ?
4. Care sunt factorii climatici la care castanul comestibil are pretenții
ridicate ?
5. Enumerați câteva soiuri de castan comestibil cultivate în țara
noastră.
6. Care sunt distanțele de plantare recomandate pentru castanul
comestibil?
7. Cum se realizează fertilizarea castanului comestibil ?
8. Care este cea mai gravă boală a castanului ?
9. Când se recoltează fructele de castan comestibil ?
10. Care este producția de castane în plantații obișnuite ?
53
CULTURA ZMEURULUI ŞI A MURULUI
Cuvinte cheie: zmeur, mur, tufe, cerințe ecologice, tehnologie de

cultură.
Rezumat
Zmeurul şi murul sunt specii pomicole foarte apreciate pentru
calitatea fructelor, bogăţia întregii plante în principii active (vitamine, săruri
minerale, substanţe antiseptice), precocitatea şi productivitatea tufelor.
Rubus idaeus L. - Zmeurul

Rubus fructicosus L. - murul de pădure
Fam. Rosaceae
Subfam. Rosoidae

Zmeura conţine 4,17-6,38 % glucide, 1,08-3,03 % acizi organici, 4,7-
5,65 % celuloză, 0,37-0,58 % substanţe minerale între care mult potasiu,
magneziu, calciu, fier, 20-30 mg % vitamina C cantităţii însemnate din
vitaminele B, PP, A etc.
Murele sunt mai sărace în zahăr, mai acidulate, dar conţin multă
vitamină C (28,61- 40,75 mg %) şi alte vitamine.
Zmeura şi murele se utilizează în consumul proaspăt, dar mai ales
pentru prepararea siropului, sucului, dulceaţă, gem, lichior, creme, îngheţată
etc. Murele ameliorează anemia, diareele, anghina etc. Frunzele şi lăstarii
tineri sunt utilizate pentru prepararea ceaiurilor.
Ambele specii valorifică terenurile de deal, submontane, combat
eficient eroziunea solului.
Zmeurul şi murul cresc spontan în zonele deluroase sau muntoase în
Europa, America de Nord
În ţara noastră se cultivă pe suprafeţe modeste, dar se colectează
cantităţi mari de fructe din zona submontană (10-12.000 t/an). Murul are un
areal mai larg de răspândire, dar producţia colectată este mai mică. În judeţul
Gorj (Rugi, Schela, Arsuri etc.) murul de pădure este foarte bine reprezentat
pe pantele însorite.

9.2.1. Specii şi soiuri
Soiurile de zmeur roşu provin din încrucişările dintre R. idaeus L. var.
vulgaris şi R. idaues var. strigosus. Un număr mai restrâns de soiuri provin
şi din încrucişarea speciilor R. occidentalis şi R. idaeus L var. strigosus,
acestea se cultivă în America şi în regiuni colinare mai blânde.
54
Soiurile de mur provin din încrucişarea speciilor: Rubus fructicosus L
(plicatus) - murul de pădure (rugul), Rubus aestivus - murul de câmpie sau
de mirişte și Rubus procerus - originar din vestul Europei, dar frecvent şi la
noi în zone de deal, are tulpini de 5-6 m lungime.
Cultura murului se extinde în Elveţia, Germania, Austria, Anglia, şi mai
ales în SUA. În aceste ţări au fost obţinute numeroase soiuri noi foarte
performante, de aceea prezentăm în continuare rezultatele obţinute într-o
experienţă cu 17 soiuri de mur, experienţă întreprinsă la staţiunea Changins
din Elveţia. Experienţa s-a desfăşurat sub îndrumarea cercetătorilor
R.Terretaz şi R. Carron (Drăgănescu E., 1996).
Tabelul 9.1.
CARACTERIZAREA UNOR SOIURI NOI DE MUR
Lung. Nr.
Greutatea
Potenţial braţelor fructe pe
Soiul Originea medie a Vigoarea tufei Ţepozitate
de prod. laterale ramuri
fruct. g
fructif. laterale
Chester Thornless USA f. ridicat 5,9 mare 0 67 36
Cheyenne USA mediu 8,2 medie 5 43 10
Choctaw USA mediu 6,1 medie 5 - -
Dirksen Thornless USA f. ridicat 5,9 mare 0 60 34
Fantasia G.B. ridicat 5,2 medie 5 53 21
G-6 f. ridicat 6,2 mare 0 50 24
Hull Thornless USA mediu 5,8 medie 0 52 24
Jumbo CH ridicat 7,8 mare 0 58 22
Kolota USA mediu 6,3 medie 4 49 23
Loch Ness ridicat 6,2 mare 0 54 20
Navoho USA mediu 5,2 medie 0 63 31
Rangers USA slab 4,9 f.slabă 5 59 11
Shawnee USA mediu 6,4 medie 5 50 11
Silvan USA slab 6,0 slabă 3 37 11
Tazberry mediu 6,6 medie 3 35 10
Tummelberry USA mediu 7,3 medie 3 33 8
Woldo USA mediu 5,1 medie 0 35 9
Legenda: 0 –soiuri fără ţepi; 5-soiuri foarte ţepoase
9.2.2. Particularităţi morfologice de creştere şi fructificare

Zmeurul este un semiarbust, o tulpină trăieşte 2 ani, dar prin
drajoni planta se reface anual şi tufele trăiesc 15-20 ani.
Sistemul radicular este ramificat, destul de superficial (10-30 cm), pe
acestea se diferenţiază muguri adventivi.
Tulpinile ce alcătuiesc tufa sunt lungi de 1,5-2,0 m, cilindrice, erecte
sau uşor arcuite cu ghimpi mici, slab ascuţiţi (neţepoşi).
Mugurii sunt grupaţi câte 1-3 la un nod, în condiţii normale creşte
numai mugurele principal. După producţiile la care dau naştere, mugurii pot
fi: vegetativi (la baza tulpinii), micşti (în zona centrală şi spre vârful acesteia).
Soiurile se deosebesc în ce priveşte dispunerea mugurilor. Cele mai
multe au mugurii micşti la mijlocul tulpinii, altele mai mult spre vârf. Din
mugurii micşti rezultă lăstari purtători de inflorescenţe. După fructificare
tulpinile se usucă, dar se cunosc şi soiuri cu tulpini care trăiesc mai mulţi ani.
Inflorescenţele sunt cime cu pediceli lungi, cu 3-15 flori hermafrodite,
autofertile. Zmeurul înfloreşte la 50-60 zile de la umflarea mugurilor de rod,
începând din vârful lăstarului, progresând bazipetal cu o durată de 3-4
săptămâni. Fructul (polidrupă) este cilindric sau sferic, maturarea începe la
30 zile de la deschiderea florii.
55
Intrarea pe rod are loc în al doilea an (1-2 t/ha), producţiile ating 5-8
t/ha în anul IV, alteori la peste 10 t/ha (Tudor, 1978, Botez şi colab. 1979).
Murul are sistemul radicular ceva mai profund, bine ancorat în sol
şi explorează o suprafaţa mare de sol în jurul plantei, de asemenea cu
muguri adventivi.
Tulpinile sunt lungi de la 2-3 m până la 7-8 m funcţie de soi, cu port
erect, dar mai ales târâtor. Speciile spontane au tulpini ţepoase, cu ghimpi
curbaţi, puternici. Soiurile ameliorate şi prezentate mai sus sunt fără ghimpi.
În fiecare primăvară la baza tulpinei cresc lăstari noi care refac
tulpinile de 2 ani care se usucă dup rodire.
Pe tulpinile de un an, din mugurii micşti situaţi la mijlocul şi vârful
acestora cresc lăstari floriferi lungi de 0,5-1,5 m, cu inflorescenţe cimoase, pe
care se formează peste 42-48 fructe. Fructul este o polidrupă cu 32-109
drupeole de culoare neagră, acoperită cu pruină.
9.3. Cerinţe faţă de factorii de vegetație

Faţă de lumină zmeurul este ceva mai pretenţios decât murul.
Astfel în zonele de câmpie suportă o uşoară umbrire în schimb în zonele
înalte preferă o expoziţie (favorabilă).
Din observaţiile noastre chiar în zona de câmpie, plantat la
semiumbră, zmeurul creşte şi fructifică slab.
Faţă de căldură au cerinţe moderate, dar nu rezistă la geruri mari.
Soiurile de zmeur rezistă în timpul iernii până la geruri de -20…-25 °C. În
condiţiile de la munte rezistenţa aparent mare la ger este determinată de
acoperirea tulpinilor de zăpadă.
Primăvara până la înflorit au nevoie de o sumă a gradelor de căldură
de 630-870 °C, de obicei la această dată pericolul îngheţului a trecut.
Faţă de apă zmeurul este pretenţios. Reuşeşte bine în zone cu 700-
850 mm precipitaţii uniform repartizate în cursul anului.
Unele soiuri reuşesc mulţumitor şi la 600-700 mm. Secetele mari în
sol şi aer sunt greu suportate, uneori plantele se uscă complet.
Faţă de sol nu are pretenţii deosebite. Reuşeşte bine pe soluri
uşoare, potrivit de fertile cu reacţie acidă pH 5,5-6,8 sub 15 % calcar activ,
iar apa freatică sub 1,0-1,5 m.
Comparativ cu zmeurul, murul este mai puţin pretenţios la lumină,
mai sensibil la ger (-12…-15 °C), potrivit de pretenţios la umiditate (600-750
mm/an) şi la fertilitatea solului.

Înfiinţarea plantaţiilor. Plantaţiile de zmeur şi mur se înfiinţează în
culturi pure întrucât intercalate în livezi, în 2-3 ani, prin drajonare, invadează
tot terenul . Terenul se alege cu grijă, după bune premergătoare (cereale
păioase, cartofi, mazăre etc.), se fertilizează cu 25-30 t. gunoi de grajd,
îngrăşăminte chimice pe bază de fosfor şi potasiu şi apoi se desfundă la 35-
40 cm. Parcelele trebuiesc nivelate, urmează apoi pichetarea.
Zmeurul se plantează de obicei la 2,5 m între rânduri şi 0,5 m pe
rând, fiind condus sub formă de gard fructifer pe spalier monoplan cu sârme
duble.
56
Murul se plantează de regulă la 2,5 m între rânduri şi 1,8-2,0 m pe
rând, adică 2.000 plante/ha (Botez şi colab. 1984). Plantarea se face toamna
sau primăvara foarte devreme. Materialul săditor fiind foarte sensibil la
deshidratare se va ţine în apă 3-4 ore înainte de plantare şi se va mocirli
abundent. Plantarea la zmeur se poate face şi în şanţuri deschise mecanizat.
Întreţinerea solului în toate situaţiile se face sub formă de ogor
lucrat cu ajutorul cultivatorului sau a grapei cu discuri la adâncimea de 8- 10
cm (toamna) şi la 6-7 cm în perioada de vegetaţie. Pe rând se prăşeşte
manual, reţinând cu atenţie un număr egal de drajoni cu cel al tulpinilor de
doi ani. Din anul II, pe intervalele dintre rânduri se pot utiliza şi erbicide:.
Fertilizarea presupune aplicarea a 30-40 tone gunoi de grajd la 3-4
ani odată plus îngrăşămintele chimice în funcţie de zonă şi fertilitatea solului:
N 120 kg P 180 kg/ha. Azotul se aplică în două reprize: 80 kg primăvara
devreme; 40 kg în timpul înfloritului.
Irigarea este necesară în anii sau zonele secetoase. Se fac 2-4
udări cu 200-250 m3 apă la o udare. Udarea în august este strict necesară,
dacă timpul este secetos.
Tăierea zmeurului. La plantare drajonii se scurtează la 15-20 cm. În
anul I se lasă toţi lăstarii să crească pentru a fortifica tufele. În anul II, tulpina
mamă se scurtează deasupra a 2-3 creşteri viguroase pornite din zona
coletului. În anul III se lasă 5-7 tulpini la o plantă mamă, iar cu timpul se
formează un gard continuu de tulpini pe direcţia rândului.
După intrarea pe rod, tăierile se reduc la suprimarea tulpinilor de 2
ani, înlocuirea lor cu cel puţin un număr egal de drajoni. Tulpinile de 1 an
care rămân să rodească se scurtează cu 1/4-1/3 din lungimea lor în funcţie
de soi.
Suprimarea tulpinilor care au rodit este bine să se facă imediat după
cules la soiurile neremontate sau toamna la cele remontate. Scurtarea
tulpinilor de rod (de 1 an) poate fi făcută în vegetaţie prin ciupit, sau
primăvara în luna martie.
Tăierea murului. La mur, prin formarea tufei se urmăreşte obţinerea
a 3-4 tulpini care se scurtează la înălţimea impusă de sistemul de susţinere.
De la această înălţime se formează tulpinile de rod 6-8 care se vor lăsa la
lungimi diferite şi din aceeaşi zonă se lasă 8-10 tulpini noi tinere care le vor
înlocui pe cele ce rodesc în anul respectiv.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor se realizează prin tratamente
fitosanitare la avertizare. Pentru zmeur sunt periculoase: antracnoza (Elsinoe
veneta); pătarea brună a lăstarilor (Didymella applanata); septorioza
(Mycospherella rubi); putregaiul cenuşiu (Botritys cinereea).
Recoltarea fructelor se face la maturitatea deplină prin culegere cu
mâna. Culesul se face concomitent cu sortarea, la zmeură de regulă fără
peduncul şi caliciu.
Maturarea fructelor se face eşalonat astfel că sunt necesare 6-10
treceri pe parcursul a 20-30 zile. Murele au o coacere mai eşalonată,
remontanţa tufelor fiind un fenomen cunoscut. Coacerea eşalonată se
constată şi în cadrul unei polidrupe fapt ce s-a considerat un mare
inconvenient. Producţia este de 6-10 tone la zmeur şi 4-6 tone la murul fără
spini.
57
1. Enumerați câteva caracteristici ale fructelor de zmeur și mur.
Zmeura conţine 4,17-6,38 % glucide, 1,08-3,03 % acizi organici, 4,7-
5,65 % celuloză, 0,37-0,58 % substanţe minerale între care mult potasiu,
magneziu, calciu, fier, 20-30 mg % vitamina C cantităţii însemnate din
vitaminele B, PP, A etc. Murele sunt mai sărace în zahăr, mai acidulate, dar
conţin multă vitamină C (28,61- 40,75 mg %) şi alte vitamine.
2.Care sunt distanțele de plantare la zmeur și mur ?
Zmeurul se plantează de obicei la 2,5 m între rânduri şi 0,5 m pe
rând, fiind condus sub formă de gard fructifer pe spalier monoplan cu sârme
duble. Murul se plantează de regulă la 2,5 m între rânduri şi 1,8-2,0 m pe
rând, adică 2.000 plante/ha
Întrebări:
1. Enumerați câteva caracteristici ale fructelor de zmeur și mur.
2. Care sunt speciile din care au provenit soiurile de zmeur?
3. Care sunt speciile din care au provenit soiurile de mur ?
4. Cum sunt tulpinile și mugurii zmeurului ?
5. Cum sunt tulpinile și mugurii murului ?
6. Care sunt cerințele zmeurului și murului față de factorii de
vegetație ?
7. Care sunt distanțele de plantare la zmeur și mur ?
8. Cum se face tăierea zmeurului ? Dar a murului ?
9. Cum se întreține solul în livezile de zmeur și mur ?
10. Care sunt bolile zmeurului și murului ?
58
CULTURA COACĂZULUI ŞI AGRIŞULUI
Cuvinte cheie: coacăz, agriș, specii, soiuri, ciorchinrini, bace,

cerințe, tehnologie de cultură.
Rezumat
Coacăzul negru şi roşu sunt specii importante pentru zona climatului
temperat, răcoros şi umed întrucât dau producţii mari, se înmulţesc uşor, au
fructe tonice, bogate în vitamine şi în săruri minerale.
10.1. CULTURA COACĂZULUI

Ribes nigrum L - coacăzul negru (casis)
Ribes rubrum L - coacăzul roşu
Fam. Saxifragaceae
Subfam. Ribesoideae
10.1.1. Importanţa, originea şi arealul de cultură

Coacăzele negre conţin 8,5-9,5 % zaharuri, 2,2 % acizi organici,
0,9 % substanţe pectice, 0,6 % cenuşă în care sunt cantităţi mari de calciu,
fier, potasiu, fosfor, zinc, cupru, etc. Fructele conţin de asemenea 120-160
mg % vitamina C, plus vitaminele B1, B2, B6, PP, A, etc. Fructele se utilizează
ca atare sau sub formă de vinuri tonice, sucuri, gemuri, lichior, etc. Frunzele
şi vârful lăstarilor se utilizează la prepararea ceaiurilor şi a unor medicamente
pentru cei cu afecţiuni cardio-vasculare, gastro-intestinale etc.
Coacăzele roşii sunt mai productive, ceva mai sărace în vitamine
dar cu o paletă de utilizare la fel de diversificată.
Ambele specii sunt originare din zona deluroasă şi submontană a
Europei şi a Asiei. Din totalul producţiei mondiale 80-85 % se realizează în
Europa, ţări mari producătoare sunt: Rusia, Polonia, Ucraina, Marea Britanie,
Germania, Franța etc.
În ţara noastră, în anul 1979 au fost inventariate 1.388 ha cu coacăz
după care suprafaţa a scăzut mai ales după 1990, în prezent existând foarte
puține hectare. cultivate. Judeţele cu pondere la aceste culturi sunt: Cluj,
Bihor, Maramureş, Suceava, Mureş, Argeş, Vâlcea. În judeţul Argeş dă
rezultate bune la Bilceşti (840 m altitudine) şi chiar la 1020 m în localitatea
Mioarele.
59
10.1.2. Particularităţi biologice
10.1.2.1. Specii şi soiuri
Soiurile cu fruct negru provin din încrucişarea speciilor: Ribes
nigrum L. coacăzul negru; Ribes americanum Mill coacăzul negru american;
Ribes odoratum Wendell coacăzul de Missouri; De asemenea au participat
şi alte specii dar în proporţie mai mică.
Soiurile de coacăz roşu provin din speciile: Ribes rubrum L,
coacăzul roşu obișnuit; Ribes petreum Wulf (coacăzul de stâncă); Ribes
vulgare Jaey, precum şi alte specii din Europa, Asia şi America de Nord.
Coacăzele cu fruct alb au rezultat din încrucişarea diferitelor soiuri,
probabil la început au provenit din cele roşii.
Soiurile de coacăz cultivate în România au fost importate din ţările
Europene iar în ultimii 20-25 ani au fost obţinute şi soiuri autohtone la
Staţiunile Cluj, Mureş etc.
Tabelul 10.1.
Soiuri de coacăz cultivate în România
Soiul Tufa Ciorchinii Caracteristicile fructului
Soiuri cu fruct negru
Bogatăr răsfirată 6-10 bace mari, sferice, fără suculente, gustoase, slab
luciu foxate,
Baldawin sferic-turtită scurt, compact, cu 6-8 bace suculentă, cu gust dulce
mijlocii acidulată
Consort tufa rară şi aerisită scurt, compact, cu 6-8 bace suculentă acidulată cu
mijlocii gust foxat
Tinker viguroasă, sferică, alungiţi , cu 8-10 bace cu luciu suculentă dulce
semierectă acidulată-foxată
Record viguroasă, erectă alungit, baca destul de mare suculentă, dulce-
acidulată, mediu foxată
Mari negre viguroasă, ciorchinii mici, cu bobiţe rare suculentă, se scutură
semierectă ușor
Soiuri cu fruct roșu
Abundent viguroasă ciorchinele lung, bacele mijlocii sferic turtite, ușor
acidulate
Roşu viguroasă cu cu 10-12 bace destul de mari dulce acidulat de calitate
timpuriu creştere erectă foarte bună
Heros potrivit de viguroasă mari, potrivit de rari cu boabe sferic turtite de culoare
submijlocii roşie deschisă
Roşu de viguroasă şi înaltă destul de lungi cu bobiţe mari cu gust acidulat
Olanda
Red lake tufă înaltă, erectă lungi cu bace mijlocii, roşii purpurii de calitate
neuniforme destul de bună
Mărgăritar viguroasă cu port mari, cu bace mijlocii, sferice alb strălucitor gust plăcut
erect
Alb de potrivit de viguroasă potrivit de lungi cu 18-20 bace pieliţa
Olanda şi de răsfirată mijlocii sau mari de culoare transparentă, cu gust
crem dulce acidulat.
Alb de relativ viguroasă lungi cu 20 bobiţe , aşezate rar, dulce-acidulat

Versailles de culoare crem de calitate.
10.1.2.2. Particularităţii morfologice de creştere şi fructificare

Coacăzul este un arbust tipic, tufele trăiesc 15-20 de ani, sunt
alcătuite din 15-25 tulpini care cresc în zona coletului, fiecare tulpină (luată
izolat) trăieşte 4-8 ani funcţie de specie şi soi, după care se degarniseşte
puternic şi apoi se usucă.
Rădăcina este de origine adventivă, ramificată puternic, situată la
10-30 cm adâncime, rareori mai mult. Între categoriile de rădăcini predomină
cele fibroase de 1-3 mm.
60
Tulpinile care pornesc din zona coletului au înălţimea de 1,0-1,5 m
(rareori mai mult), ramifică în partea superioară. Capacitatea de ramificare
din zona coletului diferă în funcţie de soi. La soiurile cu ramificare slabă se
taie câteva tulpini de un an în cepi, pentru a realiza cel puţin 15-20 tulpini pe
tufă. Potenţialul de rodire este maxim la tulpinile de 2-5 ani în cazul
coacăzului negru şi de 2-7 ani la cel roşu, după care ele se suprimă.
Mugurii de rod sunt micşti: din el se dezvoltă 1-3 frunze, 1-2
inflorescenţe şi lăstari (Botez M. 1974). După părerea noastră din mugurii
micşti cresc lăstari purtători de inflorescenţe. Frunzele sunt peţiolate, cu
limbul tri sau pentalobat. Florile sunt hermafrodite, grupate câte 8-10 în
inflorescenţe racemoase.
Fructul este o bacă de mărime diferită, 1,0-1,5 g, forma globuloasă
şi diferit colorată. La coacăzul negru mugurii, funzele şi chiar scoarţa au un
miros specific.
10.1.3. Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie

Faţă de lumină coacăzul are cerinţe moderate, suportă chiar
semiumbrirea, dar producţii mari şi de calitate se obţin în condiţii de lumină
deplină.
Faţă de căldură are pretenţii moderate. Reuşeşte bine în zonele cu
temperaturi medii anuale de 7,5°-9,0°C, în timpul iernii rezistă până la -28°-
32°C (anumite soiuri). În perioada de vegetaţie suportă greu călduri mari de
+28°+30°C mai ales dacă acestea se combină cu seceta solului şi a aerului.
Pragul biologic este de +6°C, de aceea porneşte devreme în
vegetaţie. În timpul înfloritului este sensibil la îngheţ.
Faţă de apă ambele specii sunt foarte pretenţioase de aceea
reuşesc bine la un regim pluviometric de 700-850 mm uniform repartizate în
cursul anului. Sub 700 mm necesită irigarea. Uscăciunea aerului este de
asemenea dăunătoare.
Faţă de sol are cerinţe medii. Reuşeşte bine pe soluri potrivit de
fertile, adânci, cu textură mijlocie, reacţie acidă pH 5,5-6,5. Sunt
contraindicate solurile sărace, prea acide, nisipoase sau cu un exces de
umiditate.
10.1.4. Particularităţii tehnologice

Înființarea plantațiiilor
Terenul destinat înfiinţării plantaţiei de coacăz se fertilizează cu 30-
40 tone gunoi de grajd, îngrăşăminte chimice 120-150 kg P2O5, 150-160 kg
K2O, se dezinfectează cu insecticide şi se desfundă la 35-40 cm. După
desfundare terenul se nivelează şi se mărunţeşte cu grapa cu discuri.
Distanţele de plantare sunt de regulă 3,0x1,0 m; 2,5x1,0 m, iar în
parcele mai mici întreţinute manual ori cu agregate mici 2,0x1,0 m.
Plantarea butaşilor înrădăcinaţi comportă selectarea acestora, fasonarea şi
plantarea propriu-zisă.
Perioada optimă de plantare este toamna sau în ferestrele iernii
întrucât coacăzul dezmugureşte primăvara devreme.
După plantare se face udare abundentă la tufă şi apoi o muşuroire
uşoară.
Pentru asigurarea unei bune fecundări se recomandă plantarea a 2-
3 soiuri în parcele, câte 5-6 rânduri din fiecare.
61
Formarea tufelor se realizează prin tăieri speciale şi se realizează
în 3-5 ani, în fiecare an se adaugă câte 3-4 tulpini noi.
La soiurile care lăstăresc abundent din zona coletului se reţin anual
3-4, maxim 5-6 lăstari care vor deveni tulpini noi, iar lăstarii în plus se plivesc.
După 3-4 ani tufele sunt complete. Tulpinile reţinute se lasă intacte spre a
fructifica sau se scurtează cu 1/4 din lungime pentru ramificare.
La soiurile care lăstăresc puţin în zona coletului din tulpinile formate
în anul precedent se reţin de obicei jumătate iar celelalte se taie în cepi de 3-
4 muguri pentru a ramifica şi a forma astfel un număr mai mare de tulpini.
Tăierea tufelor în producţie constă în îndepărtarea tulpinilor
rupte, frânte, bolnave, cele prea aglomerate, a celor mai bătrâne de 5 ani la
coacăzul negru şi de 7 ani la cel roşu. Tulpinile îndepărtate se înlocuiesc cu
altele noi, pornite din zona coletului. Regenerarea coacăzului se realizează
prin aceste tăieri plus scurtarea unor tulpini de 2-4 ani pentru a ramifica mai
abundent.
Întreţinerea solului se face sub formă de ogor lucrat; o arătură la
15 - 16 cm toamna; 3-5 praşile cu grapa cu discuri sau cu cultivatorul în
cursul verii pe intervale şi manuale pe rând. Începând cu anul II, III, se pot
utiliza erbicide. Pe suprafeţe mici şi numai în primii ani se pot utiliza şi culturi
intercalate: fasole, mazăre, cartofi, varză, rădăcinoase.
Fertilizarea se face în funcţie de starea de aprovizionare a solului:
40-50 tone/ha gunoi de grajd la 3-4 ani odată; 100-120 kg P2O5; 120-150 kg
K2O/ha. În anii când nu se aplică gunoi se recomandă 80-120 kg/ha azot
aplicat în 2-3 reprize.
Irigarea este necesară în anii secetoşi şi în zonele unde nu se
asigură 600-650 mm/an. Sunt necesare 2-4 udări de 250-300 m3 apă la
udare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor necesită executarea a 6-10
tratamente pe an cu fungicide şi insecticide, la care se adaugă lucrările de
igienă culturală.
Recoltarea fructelor se face la coacerea deplină când bacele din
vârful ciorchinelui au ajuns la maturitate. Recoltarea se face eşalonat pe
măsura coacerii, fructele se culeg cu ciorchine cu tot. Un muncitor culege pe
zi 40-60 kg fructe funcţie şi de încărcătura plantei.
Recoltarea mecanizată se face cu combine speciale. În acest scop
cultura se stropeşte cu Ethrel 300 ppm cu 5 zile înainte pentru a uniformiza
coacerea.
10.2. CULTURA AGRIȘULUI

Grossularia reclinata Mill
Fam. Saxifragaceae
Subfam. Ribesoideae
10.2.1. Importanţa, originea şi arealul de cultură

Agrişul se cultivă pentru fructele sale care conţin: 5-15 % glucide;
1,2-1,4 % acizi organici; 0,6 % pectine, săruri minerale şi 20-30 mg %
vitamina C. Se consumă ca atare sau sub formă de gem, peltea, vin etc.
Agrişul este originar din Europa şi partea estică a Asiei. În prezent
se cultivă în Europa, America, China, Japonia etc.
62
Ţări mari producătoare sunt: Federaţia Rusă, Ucraina, Marea
Britane ec.
10.2.2. Particularităţi biologice
Specii şi soiuri
Genul Grossularia cuprinde peste 50 specii dintre care la formarea
soiurilor au participat îndeosebi: G. reclinata (L) Mill - agrişul european; G.
hirtella (Milch) - agrişul slab ţepos; G. divaricotum Doull şi G. acicularis -
agrişul ghimpos.
Principalele soiuri cultivate în România se prezintă în tabelul 10.2..
Tabelul 10.2.
Principalele soiuri de agriş
Cerinţe ecologice
Potenţial de
Nr. Soiul şi Vigoarea Greutatea Culoarea Calitatea Epoca de Temp. Precip.
prod. în
crt. originea tufei bacei (g) bacei bacei maturare medie anuale
tone
(oC) (mm)
Rezistent Verde Foarte
1 Mare 2-3 5-6 VII/3 8-9 600-700
de Cluj palid bună
Verde Foarte
2 Someş (R) Mijlocie 3 4 -4,5 VII/3 8-9 600-700
palid bună
Verde Foarte
3 Zenit (R) Mijlocie 3-4 4-5 VII/3 8-9 600-700
palid bună
White
4 Smith Mare 4 3-4 Brună Bună VII/3 8-9 600-700
(G.B.)
Particularităţile morfologice de creştere şi fructificare

Agrişul este un arbust cu talie mică, tufa mai deasă şi tulpinile
ţepoase. Rădăcinile sunt dispuse în majoritate între 10-40 cm pe o fâşie lată
de 1,5 m în lungul rândului.
Tulpinile pornesc din zona coletului, cresc şi se ramifică timp de 2
ani după care diferenţiază muguri de rod (micşti).
Producţiile maxime pe tufe se realizează abia după 6-8 ani, şi se
menţin astfel încă 6-7 ani, după care încep să scadă. Pe tulpini se găsesc
muguri vegetativi şi micşti. Din mugurii micşti se formează lăstari scurţi care
au în vârf un ciorchine cu 1-3 flori.
Agrişul înfloreşte foarte devreme, imediat după corn dar eşalonat,
astfel că îngheţurile târzii îl afectează parţial.
Florile sunt hermafrodite, polenizarea entomofilă, autofertile. Fructul
este o bacă de mărime, formă şi culoare diferită în funcţie de soi.
10.2.3. Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie

Faţă de lumină agrişul are cerinţe moderate.
Faţă de căldură are cerinţe mici, rezistă în timpul iernii la geruri de
-30-32 °C, sistemul radicular până la -18 °C . Suportă greu căldurile mari în
perioada de vegetaţie, de aceea zonele favorabile de cultură sunt dealurile
mijlocii şi înalte.
Faţă de apă este pretenţios, necesarul anual de precipitaţii este
600-700 mm, din care în lunile mai-iunie să cadă peste 150 mm, iar pe
întreaga perioadă de vegetaţie 350-400 mm.
Solurile favorabile sunt cele brune şi brun-roşcate de pădure,
luvisoluri etc., cu pH = 4,8-5,2, lipsite de săruri nocive, cu maxim 10% calcar
activ. Grosimea minimă a solului trebuie să fie 50 cm, iar adâncimea apei
freatice sub 0,8-1,0 m.
63
Zonele cu vânturi frecvente în timpul înfloritului şi în partea a doua a
creşterii fructelor sunt nefavorabile.
10.2.4. Particularităţi tehnologice

Înfiinţarea plantaţiei se face pe terenuri alese corespunzător după
culturi care părăsesc terenul devreme: mazăre, cartofi timpurii etc., după
care se fertilizează cu gunoi de grajd 40-50 t/ha, 400-500 kg. superfosfat,
300-400 kg sare potasică şi se desfundă la 35-40 cm adâncime.
Distanţa de plantare este de 2,5x1,2 m, iar în sistem gospodăresc
sau pe suprafeţe mai mici chiar 1,5x0,7 m. Plantarea se face toamna, în
ferestrele iernii sau primăvara foarte devreme.
Întreţinerea plantaţiilor
În plantaţiile tinere solul se menţine curat de buruieni, eventual
cultivat cu plante agroalimentare (varză, cartofi, rădăcinoase). În plantaţiile
pe rod ogorul lucrat se menţine printr-o arătură la 12-14 cm şi 5-6 praşile la
10-12 cm adâncime pe intervale şi 6-8 cm pe rând. Se poate realiza și
erbicidarea pe interval.
Fertilizarea se face cu doze variabile de îngrăşăminte în funcţie de
fertilitatea solului. După I. Modoran şi A. Botar 1975, cantităţi de 30-35
tone/ha gunoi de grajd, 100 kg N, 65 kg P2O5 şi 120 kg K2O reprezintă doze
recomandabile.
Irigarea devine necesară în zonele sau în anii secetoşi pentru a
menţine umiditatea solului în limitele de 65-75 % IUA. Se recomandă 3-5
udări dintre care una înainte de dezmugurit şi alta după legarea fructelor.
Cantitatea de apă la o udare este 200-250 m3/ha.
Tăierile de formare şi de rodire
În anul I tulpina se scurtează la 15-20 cm; în cursul verii se aleg 3-4
lăstari mai viguroşi iar restul se suprimă.
În anul II tulpinile formate în anul I se scurtează cu 1/3, 1/4 din
lungime iar în cursul verii se aleg alţi 3-4 lăstari ce pornesc din zona coletului
pentru a completa tufa până la 18-20 tulpini. La soiurile care lăstăresc puţin
din zona coletului, o parte din creşterile anuale se taie în cepi.
La sfârşitul anului IV fiecare tufă trebuie să aibă 3-4 tulpini de 3 ani,
4-6 tulpini de 2 ani, 4-6 tulpini de 1 an plus 2-3 cepi la bază.
Tăierea tufelor în producţie constă în: îndepărtarea tulpinilor uscate,
rupte, bolnave şi a celor care îndesesc exagerat tufa. Ramificaţiile tulpinilor
de 2-6 ani se scurtează la 20-25 cm. Tulpinile mai bătrâne de 6-7 ani se
suprimă şi se înlocuiesc cu altele noi care pornesc din zona coletului.
La plantele cu trunchi, tăierile sunt mai amănunţite şi mai severe în
sensul că ramurile se scurtează mai puternic pentru a forma o coroană mai
grupată. După intrarea în producţie se menţin ramurile de 4-6 ani cărora li se
scurtează vârful, precum şi ramificaţiile laterale, la 15-20 cm lungime.
Recoltarea fructelor se face când au atins mărimea şi culoarea
caracteristică, dacă se utilizează pentru consum, gem, peltea etc. Pentru
compot se culeg când ating mărimea de 18 mm, iar pulpa este încă tare.
Recoltarea se face manual, muncitorii fiind prevăzuţi cu mănuşi
speciale, sau prin scuturare.
La recoltarea mecanizată, muncitorii realizează 2-4 kg/oră, dacă se
folosesc “pieptene” speciale.
64
Fructele se livrează imediat sau se pot păstra 2-4 zile la temperaturi
de -0,5…1,0 °C.
1. Care sunt distanțele de plantare la coacăz ?
Distanţele de plantare sunt de regulă 3,0x1,0 m; 2,5x1,0 m, iar în
parcele mai mici întreţinute manual ori cu agregate mici 2,0x1,0 m.
2. Cum se recoltează agrișele ?
Recoltarea fructelor se face când au atins mărimea şi culoarea
caracteristică, dacă se utilizează pentru consum, gem, peltea etc. Pentru
compot se culeg când ating mărimea de 18 mm, iar pulpa este încă tare.
Recoltarea se face manual, muncitorii fiind prevăzuţi cu mănuşi speciale, sau
prin scuturare. La recoltarea mecanizată, muncitorii realizează 2-4 kg/oră,
dacă se folosesc “pieptene” speciale.
1. Enumerați câteva caracteristici ale fructelor de coacăz și agriș.
2. Care sunt speciile din care au provenit soiurile de coacăz negru și
roșu?
3. Care sunt cerințele coacăzului față de factorii de vegetație ?
4. Care sunt distanțele de plantare la coacăz ?
5. Cum se realizează tăierea tufelor de coacăz ?
6. Cum se face fertilizarea și irigarea la coacăz ?
7.Care sunt speciile care au contribuit la formarea soiurilor de agriș?
8. Care sunt cerințele agrișului față de factorii de vegetație ?
9. Cum se realizează tăierea de rodire la agriș ?
10. Cum se recoltează agrișele ?
65
CULTURA AFINULUI
Cuvinte cheie: afinul, importanta, cerinte, tehnologie.
Rezumat
Afinele sunt fructe foarte apreciate pentru consumul proaspăt, dar

mai ales pentru prepararea unor produse cu rol dietetic şi terapeutic: afinată,
lichior, siropuri tonice, sucuri, dulceaţă jeleu etc.
CULTURA AFINULUI
Vaccinium sp.
Fam. Ericaceae
11.1.Importanţa, originea şi arealul de cultură

Afinele conţin 7,14-15,1 % zaharuri; 0,302-0,490 % substanţe
pectice; săruri minerale, mai ales K, Ca, Fe, P, Mg, Cl, S, Mn.
Afinele sunt indicate în combaterea diareelor la copii, a ulcerului
incipient, a anemiilor, drenează bila etc.
Ceaiurile preparate din lăstari şi frunze sunt bogate în substanţe
tanante (vaccinină, ericolină) sunt indicate în afecţiuni gastrice şi biliare.
Afinul valorifică soluri acide, combate eficient eroziunea şi este în
plus o cultură profitabilă.
Afinul spontan se întâlneşte în emisfera nordică între paralele 41 şi
71 ocupând suprafeţe întinse în zone mai înalte din Europa, Asia şi America.
Cultivat, afinul ocupă suprafeţe mai mari în America de Nord (Indiana,
Michigan, Carolina de Nord, Oregon), Canada, Germania, Anglia, Austria,
Polonia, Elveţia, Italia, Franţa. În ţara noastră afinul este răspândit în zona
montană, iar în cultură aproape numai în stadiu experimental la Staţiunile
Baia Mare, Bilceşti etc.

Specii şi soiuri
Genul Vaccinium cuprinde peste 200 specii răspândite de la Cercul
Polar până la tropice. Dintre acestea cele care au contribuit la obţinerea
soiurilor de cultură sunt:
V. myrtillus L. - afinul negru, este o specie cu port pitic diploidă (2 n
= 24 cromozomi) creşte în luminişurile pădurilor de foioase şi conifere pe
soluri lipsite de calcar. Fructele se maturează în lunile iulie-august.
66
V. uliginosum (afinul vânăt) specie diploidă sau tetraploidă, are
tulpinile nemuchiate, tufele puternic ramificate şi ating înălţimi până la 50 cm.
V. lamarkii (Camp) - afinul pitic american, specie tetraploidă,
răspândit în pădurile de conifere din America, tufele de 0,4-0,5 m înălţime,
florile alb-verzui, fructele de 5-7 mm de culoare albastră închis şi gust dulce.
V. corinbosum (L) , afinul gigant, specie tetraploidă, răspândită în
partea nord-estică a SUA şi în sudul Canadei. Tufele sunt viguroase, ating
înălţimi de 4,0-4,5 m (afin gigant) sunt productive, fructele au 7-10 mm, de
culoare albastră până la neagră, iar longevitatea tufei este 50-80 ani (Botez
şi colab., 1983).
Sortimentul de afin din România este în totalitate străin şi cuprinde
15-20 soiuri încercate în Staţiunile Baia Mare, Bilceşti, Fălticeni, Sibiu etc.
11.3. Caracteristici morfologice de creştere şi fructificare

Sistemul radicular este format din rădăcini subţiri de 0,5-1,5 mm în
diametru, răspândit în sol până la 30-40 mm adâncime, iar pe orizontală nu
depăşeşte 0,8-1,0 m depărtare de centrul tufei. Tulpinile sunt slab ramificate,
de lungime diferită în funcţie de soi, creşterile anuale au culoare verde pal
până la roşu maroniu.
Frunzele sunt eliptice sau lanceolate, glabre cu peţiolul scurt, lungi
de 5-7 cm, late de 2,5-3,5 cm. Inflorescenţa este de tip racem cu 5-12 flori.
Floarea are corola de tip tubulos alcătuită din 5 petale unite de culoare albă.
Fructul este o bacă sferic-turtită cu diametrul mare de 12-20 mm,
de culoare albastru deschis până la albastru închis, pulpa deschisă la
culoare cu sucul incolor, cuprinde 15-60 seminţe. Majoritatea soiurilor sunt
autofertile dar se recomandă gruparea a 2-3 soiuri în parcelă pentru a spori
gradul de legare al fructelor.
Intrarea plantelor în repausul relativ se face devreme şi în cazul în
care acestea nu sunt călite pot degera.
Perioada de vegetaţie are valori între 186 şi 234 zile fiind în funcţie
de soi şi condiţiile climatice.
Înfloritul şi legarea fructelor se realizează târziu la 10-15 zile după
măr (15-30 mai), durata fenofazei este de 15-17 zile cu oscilaţii între 12 şi 25
zile. Florile se deschid eşalonat, mai întâi cele de la baza racemului.
Maturarea fructelor începe la 62 zile de la înflorit la soiurile timpurii
(Ivanhoe) şi 75-80 zile la cele târzii (Coville), suma gradelor de temperatură
fiind de 963°C respectiv 1196°C (în condiţiile de la Bilceşti).
11.4. Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie

Faţă de lumină afinul are pretenţii moderate, poate suporta şi
semiumbrirea, mai ales cel cu tufă joasă. Cerinţe mai mari la lumină se
manifestă în fenofaza înfloririi şi legării fructelor.
Faţă de căldură are pretenţii mici, reuşeşte bine în zone cu media
anuală cuprinsă între 7,5-8,5°C. Afinul cu tufă înaltă este ceva mai pretenţios
la căldură dar suportă geruri de -25°C când tulpinile sunt bine maturate şi
doar de -10…-12°C atunci când ţesuturile intră insuficient maturate (călite).
Dintre soiurile recent introduse, mai rezistente la ger sunt: Ivanhoe, Blueray,
Burlington, Atlantic, în schimb sunt sensibile Coville, Zuckertraube.
Faţă de apă are cerinţe mari, necesită 800-1000 mm/an din care cel
puţin 1/2-1/3 să cadă în perioada de vegetaţie.
67
Seceta prelungită are efect negativ asupra creşterii şi rodirii, iar
excesul de apă în sol conduce la asfixia rădăcinilor şi uscarea tufelor.
Solul este factorul hotărâtor în cultura afinului. Cele mai
recomandate sunt solurile brune, brune podzolice, cu drenaj intern asigurat,
textura mijlocie, iar pH-ul între 4,2 şi 4,8. Pentru scăderea valorii pH-ului se
folosesc mulci din frunze, turbă acidă, sulfat de amoniu etc. Gradul de
aprovizionare cu humus trebuie să fie bun, 3,5-3,8 %.

Înfiinţarea plantaţiilor se realizează în condiţii favorabile de climă
şi sol. Terenul ales se nivelează superficial şi apoi se mobilizează la
adâncimea de 40-50 cm. Fertilizarea se face cu 40-50 tone gunoi de grajd,
100-150 kg P2O5, 80-120 kg K2O, iar pe solurile cu pH de 5,0-5,8 se aplică
suplimentar 2-5 tone sulf/ha.
Distanţele de plantare trebuie să asigure 2,5-3,0 m între rânduri,
1,0-1,25 m pe rând sau se pot planta benzi de două rânduri la 3x1x1 m.
(Lazăr A. şi colab.). Desimi optime la hectar se consideră în jurul a 5000 tufe.
Plantarea se face toamna sau primăvara devreme. Plantele trebuie
să fie viguroase cu balot de turbă la rădăcină. Plantarea se face în gropi de
30x30x30 cm, se aplică mai întâi 10 kg turbă acidă şi rumeguş care se
amestecă cu pământul, după care se plantează tufa în acest amestec.
După plantare se scurtează lăstarii la 5-6 ochi, îndepărtând mugurii
de rod.
Tăierile de formare și rodire. Afinul se consideră pe rod începând
din anul 4 sau 5 cu toate că intră mai repede pe rod. Formarea tufelor se
realizează prin scurtarea vârfului tulpinilor cu muguri floriferi. Începând din
anul IV se pot menţine 1/3-1/2 din totalul mugurilor floriferi. Soiurile care
ramifică slab necesită scurtarea unor tulpini pentru a provoca ramificarea.
Tufele normale trebuie să aibă 10-15 tulpini viguroase.
Tăierea tufelor în producţie constă în îndepărtarea unei părţi din
ramificaţiile fructifere, a tulpinilor mai bătrâne de 5 ani, a celor uscate,
degarnisite şi înlocuirea cu altele tinere. De obicei se fac tăieri moderate.
Tăierea de regenerare se execută în perioada de declin, când
procesele de uscare devin evidente, ele constau în scurtarea tulpinilor în
zona coletului. După tăiere şi fertilizare abundentă, apar tulpini noi de 60-100
cm care în 3 ani intră pe rod. Se recomandă regenerarea parţială (eşalonată)
pentru a se obţine producţii în fiecare an, evitând astfel 2-3 ani fără rod.
Întreţinerea solului. În plantaţiile tinere pe rând se mulceşte cu
rumeguş sau frunze, grosimea mulciului fiind 8-10 cm. Pe interval solul se
prăşeşte repetat, afinul este foarte sensibil la îmburuienare. Mulcirea
rândurilor necesită anual 10-20 t/ha. cheltuială absolut necesară.
În zonele cu 800-1000 mm precipitaţii pe an, intervalele dintre
rânduri pot fi înierbate sau cultivate cu plante agroalimentare. În plantaţiile pe
rod mulciul se aplică la 2-3 ani odată, iar intervalele se pot menţine în funcţie
de nivelul precipitaţiilor sub formă de ogor lucrat, erbicidare sau înierbare.
Fertilizarea se realizează cu 40-50 t/ha materie organică
compostată pentru acidifiere (turbă, rumeguş, sulf etc) la 2-3 ani odată. Anual
se recomandă 80-120 kg/ha N; 70-100 kg/ha P2O5; 60-80 kg/ha K2O.
Irigarea se justifică numai în anii secetoşi, întrucât afinul trebuie
amplasat în zone cu pluviometrie bogată.
68
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Principalele boli ale afinului
sunt: cancerul tulpinilor, putregaiul cenuşiu, monilioza, înroşirea frunzelor,
arsura ramurilor. Dintre dăunători: gărgăriţa mugurilor, molia verde etc.
Combaterea se face prin tratamente cu fungicide şi insecticide
obişnuite. Numărul de tratamente este în funcţie de gradul şi intensitatea
atacului.
Recoltarea fructelor se face la coacerea deplină începând de la
sfârşitul lunii iulie. Coacerea unui soi se eşalonează pe 15-25 zile, iar la
întreg sortimentul pe 4-6 săptămâni. Recoltarea la un soi se repetă la 6-7
zile.
Recoltarea manuală are o productivitate de 30-40 kg/zi.
Semimecanizat fructele pot fi culese cu pieptene speciale sau prin scuturare
pe diferite prelate.
Păstrarea de scurtă durată (4-5 zile), se face în camere reci la 10-12
°C. Producţia la hectar este de 4-6 tone, respectiv între 1,0 şi 1,8 kg/tufă.
1. Prin ce compusi chimici se evidentiaza fructele de afin?
Afinele conţin 7,14-15,1 % zaharuri; 0,302-0,490 % substanţe
pectice; săruri minerale, mai ales K, Ca, Fe, P, Mg, Cl, S, Mn.
2. Cum se intreține solul in plantatiile de afin?
În plantaţiile tinere pe rând se mulceşte cu rumeguş sau frunze,
grosimea mulciului fiind 8-10 cm. Pe interval solul se prăşeşte repetat, afinul
este foarte sensibil la îmburuienare. Mulcirea rândurilor necesită anual 10-20
t/ha. cheltuială absolut necesară.
În zonele cu 800-1000 mm precipitaţii pe an, intervalele dintre
rânduri pot fi înierbate sau cultivate cu plante agroalimentare. În plantaţiile pe
rod mulciul se aplică la 2-3 ani odată, iar intervalele se pot menţine în funcţie
de nivelul precipitaţiilor sub formă de ogor lucrat, erbicidare sau înierbare.
1. Prin ce compusi chimici se evidentiaza fructele de afin?
2.Enumerați cateva afectiuni in care fructele afinului si-au
demonstrat proprietatile terapeutice?
3. Enumerati cateva specii si soiuri de afin?
4. Care sunt cerintele afinului fata de factorii de mediu?
5. Cum se intreține solul in plantatiile de afin?
6. Cum se face recoltarea fructelor la afin?
69
CULTURA CĂTINEI ALBE
Cuvinte cheie: cătina albă, importanță, cerințe, tehnologie.
Rezumat
Cătina albă este o specie deosebit de valoroasă, apreciată în

farmacologie, în industria alimentară, în silvicultură cât şi ca plantă
ornamentală. Subspecia carpatică existentă în România (E. Topa, 1960) este
foarte căutată la export, fiind bogată în vitamine, frânează îmbătrânirea este
plantă “indicatoare” de petrol.
CULTURA CĂTINEI ALBE
Hippophae rhamnoides
Fam. Eleagnaceae

Fructele conţin 15-20 % substanţă uscată, 6-8 % glucide totale, 1,5-
4,1 % acizi organici, 0,14-0,50 % substanţe pectice, 1,8 % tanoide, 1,2 %
substanţe proteice şi 8-12 % substanţe grase (uleiuri).
Importanţa fructelor rezidă însă din conţinutul ridicat în vitamine şi
săruri minerale: 8-9 mg % vitamina A, 130-272 mg % vitamina C, 0,016-0,39
% vitamina B1, apoi cantităţi apreciabile din vitaminele B2, F, E, P, K etc.
săruri de calciu, potasiu, sodiu, fosfor, magneziu, fier etc.
Se consideră că fructele de cătină sunt o sursă de vitamine şi săruri
minerale cu rol în ameliorarea bolilor nervoase, digestive, hepatice, urinare,
ameliorează arsurile şi leziunile produse de iradiere.
Uleiul de cătină ajută regenerarea ţesuturilor nervoase întinereşte şi
tonifică epiteliile fiind indicat în cosmetică.
Planta fixează bine solul, fixează azotul atmosferic prin simbioză cu
ciuperca Actinomyces eleagni (N. Bălan, 1957-1987), aproximativ 300 kg N
la ha.
Cătina albă este originară din Asia Centrală unde şi în prezent se
găseşte bine repartizată în stare spontană.
În Europa se găseşte mai frecvent în sudul Angliei, în nordul Spaniei
şi Portugaliei, în Franţa, Austria, Cehia, Ungaria, sudul Poloniei.
În România cătina albă se întâlneşte în zona subcarpatică din
Muntenia, Moldova, în Dobrogea şi apare mai izolat pe versanţii râurilor Olt,
Argeş, Bistriţa, Siret etc.
Cercetări cu privire la cultura cătinei au fost făcute la Universitatea
de Ştiinţe Agricole Iaşi, ICPP Piteşti-Mărăcineni, Staţiunea de cercetări
pomicole Bacău, zone în care s-a şi extins această specie pe câteva zeci de
hectare.
70
12 2. Particularităţi biologice
12.2.1. Specii şi soiuri
Hippophae rhamnoides (cătina albă, cătina ghimpoasă, cătina roşie,
etc.) este o singură specie cu trei subspecii:
H. r. subspecia eurrhamnoides L - răspândită în Europa şi Asia
Centrală.
H. r. subspecia thibetana (Schletht) are talie mai mică este foarte
ramificată şi creşte în Tibet până la 2.000-2.400 m;
H. r. subspecia salicifolia (Don) se găseşte pe versanţii sudici ai
munţilor Himalaia, cu climat cald şi umed.
În România Topa 1960 a identificat subspecia Carpatica
În funcţie de mărimea fructelor unii autori identifică două varietăţi:
minor - cu fructe mici; var. mager - cu fructe mari.
Cercetările făcute la ICP Piteşti-Mărăcineni asupra biotipurilor din
ţara noastră (peste 40) au identificat ca valoroase: Serpeni 11, Delta 1,
Murgeni 1 şi Delta 3. Acestea au fructul de 0,3-0,5 g, culoarea galbenă,
portocalie sau roşiatică. Este de asemenea valoros biotipul Adamache 7,
ameliorat la Iaşi.
12.2.2. Caracteristici morfologice şi de producţie

Cătina este un arbust ţepos cu înălţimea de 1,5-3,5 m, unisexuat
dioic, intră pe rod în anul III după plantare şi trăieşte 18-20 ani. În condiţii
foarte favorabile poate lua forme arborescente de 8-10 m înălţime iar în
condiţii nefavorabile creşte ca arbust sau tufe târâtoare.
Rădăcinile sunt trasante lungi de 15-20 m, drajonează puternic şi
acoperă astfel suprafeţe întinse. Pe rădăcinile secundare se formează
nodozităţi care pot atinge mărimea unei alune. Cătina se înmulţeşte uşor
prin drajoni şi prin butaşi de rădăcină.
Tulpina este ramificată, potrivit de deasă şi prevăzută cu ţepi
riguroşi. Frunzele de cătină sunt mici, scurt peţiolate, lanceolate de 2-6 cm,
cu marginea întreagă. Frunzele şi lăstarii tineri sunt foarte bogate în vitamina
C (350 mg %) şi se utilizează la prepararea ceaiurilor tonice.
Plantele bărbăteşti au muguri mai mari din care apar inflorescenţe
cu 4-5 flori mici, sesile cu 4 stamine la floare. Florile femele sunt şi mai mici,
abia se văd cu ochiul liber şi sunt aşezate în raceme scurte cu 10-12 flori.
Fructul este o drupă falsă care ia naştere din dezvoltarea
receptaculului (adevăratul fruct este sămânţa), are greutatea de 0,26-0,50 g,
de culoare galbenă, portocalie-roşiatică.
Seminţele reprezintă 12-16 % din fruct, îşi menţin germinarea doi
ani, repausul şi postmaturaţia îl petrec în fruct.
Cătina înfloreşte la sfârşitul lunii martie şi prima jumătate a lunii
aprilie (temperatura medie diurnă 12-15 °C), durează 14-15 zile, plantele
mascule înfloresc ceva mai devreme. Polenizarea se face entomofil şi
anemofil.
Creşterea fructelor durează 180-200 zile. Fructele evoluează
substanţial în fenofaza de maturare, putând spori la greutate cu 80-100 %.
Fructele intră în pârgă de la 10-20 august, se maturează complet în
septembrie-octombrie, dar se ţin pe plante chiar iarna.
71
De la intrarea în pârgă până la coacerea deplină au loc procese
intense de acumulare a substanţelor organice - tabelul 28.1., - după care
acestea se degradează rapid.
Tabelul 12.1.
Evoluţia substanțelor chimice în fructele de cătină în fenofaza

maturării
Greutatea
Substanţă Acid ascorbic
Data recoltării Materii grase % medie a 100
uscată g % mg %
fructe
1.VIII 8,52 110,82 2,85 16,72
15.VIII 10,63 141,76 4,78 20,85
1.IX 12,54 152,86 5,23 28,02
15.IX 13,10 168,75 5,88 32,47
1.X 14,26 136,42 6,76 35,24
15.X 14,28 85,74 7,43 36,48
5.III - 42,62

Cătina albă are o plasticitate ecologică deosebită, fapt ce îi
determină un areal din Munţii Vrancei până pe nisipurile din Delta Dunării.
Faţă de temperatură are cerinţe relativ reduse, rezistă la geruri de
minus 35-45 °C dar suportă şi arşiţe mari.
Faţă de lumină este pretenţioasă, creşte şi fructifică bine pe
expoziţii sudice, nu suportă umbrirea nici de scurtă durată.
Faţă de apă este puţin pretenţioasă, merge bine pe soluri cu
umiditate scăzută, suportă secetele prelungite, dar şi zone cu umiditate mai
mare, chiar cu exces de umezeală de scurtă durată.
Faţă de sol are mare putere de adaptare, atât ca tip genetic,
textură, structură etc. Cătinişuri încheiate se pot obţine pe soluri nisipoase,
grohotişuri, prundişuri, nu suportă îmburuienarea, solurile slab aerate şi
compacte.

Plantarea se face toamna sau primăvara foarte devreme la 3-4 m
între rânduri şi 2,0 m pe rând. Raportul dintre sexe este de 5-7 plante femele
la 1-2 plante mascule.
Terenul se pregăteşte prin fertilizare şi o arătură adâncă la 30-35
cm.
Conducerea tufelor se face sub formă aplatizată cu şi fără trunchi,
conducerea globuloasă se utilizează la plantele izolate. Formarea tufelor
presupune realizarea elementelor de schelet (braţe) şi garnisirea acestora cu
semischelet la 12-15 cm, care se scurtează la 30-50 cm.
Tăierile de rodire au rolul de a combate degarnisirea plantei,
migrarea rodului spre periferie. Tăierile constau în scurtarea semischeletului
şi rărirea formaţiunilor de rod.
Ramurile tinere (cel puţin parţial) pot fi scurtate în cepi, care aduc
rodul în apropierea scheletului.
Tăierile se fac în perioada de repaus relativ, primăvara devreme sau
toamna în varianta în care recoltarea fructelor se face parţial cu ramuri cu tot.
72
Întreţinerea solului în plantaţii se face sub formă de ogor
permanent lucrat, plante intercalate pe interval (mai rar), eventual înierbarea
intervalelor în zone umede şi pante cu înclinare mare.
Fertilizarea la 3-4 ani cu 20-30 t gunoi de grajd, 250-300 kg
superfosfat şi 200-250 kg sare potasică funcţie şi de gradul de aprovizionare
al solului aduce sporuri de recoltă.
Irigarea cătinei nu este absolut necesară, întrucât această specie
se adaptează la regimuri diferite de apă în sol, de la secete prelungite la
exces temporar de umiditate.
Dacă sunt posibilităţi, în zone foarte secetoase se pot face udări cu
300-350 m3 apă la ha.
Recoltarea fructelor se face pe măsură ce acestea ajung la
maturitate. Maturitatea este considerată atunci când fructele ating greutatea
maximă şi conţinutul cel mai ridicat în substanţe organice şi minerale. Acest
lucru se realizează în septembrie-octombrie. Întârzierea recoltării face ca
fructele să se înmoaie, plesnesc uşor, se depreciază, iar conţinutul în
vitamine scade.
Recoltarea se poate face astfel: bob cu bob de pe plantă,
randamentul fiind de 6-10 kg/zi:
- recoltarea cu ramuri şi apoi detaşarea fructelor, în care caz
randamentul creşte la 12-15 kg/zi;
- recoltarea de pe plantă cu piepteni, furculiţe etc., în care caz
randamentul poate creşte la 20-22 kg/ zi.
S-au conceput şi maşini de recoltat prin vibrare, în care caz
productivitatea muncii creşte considerabil.
Fructele recoltate se valorifică la export sau pe piaţa internă, fiind
foarte căutate şi scumpe.
1.Prin ce compusi chimici se evidentiaza fructele de cătină?
Importanţa fructelor rezidă însă din conţinutul ridicat în vitamine şi
săruri minerale: 8-9 mg % vitamina A, 130-272 mg % vitamina C, 0,016-0,39
% vitamina B1, apoi cantităţi apreciabile din vitaminele B2, F, E, P, K etc.
săruri de calciu, potasiu, sodiu, fosfor, magneziu, fier etc.
2.Când se plantează cătina și care este raportul dintre sexe care
trebuierespectat la infiintarea unei plantații?
Plantarea se face toamna sau primăvara foarte devreme la 3-4 m
între rânduri şi 2,0 m pe rând. Raportul dintre sexe este de 5-7 plante femele
la 1-2 plante mascule.
Întrebări:
1. Prin ce compusi chimici se evidentiaza fructele de cătină?
2. Enumerati cateva afectiuni in care fructele catinei si-au
demonstrat proprietatile terapeutice.
3. Enumerati cateva specii si soiuri de cătina.
4. Care sunt cerintele cătinei fata de factorii de mediu?
5. Cand se plantează cătina și care este raportul dintre sexe care
trebuie respectat la infiintarea unei plantații?
6. Cum se intretine solul in plantatiile de cătină?
7.Cum se face recoltarea fructelor la cătină?
73
IMPORTANȚĂ, BIOLOGIE, CERINȚE
Cuvinte cheie: căpșun, soiuri, particularități biologice.
Rezumat
Căpşunul este o specie pomicolă deosebit de apreciată datorită
calităţilor fructelor, precocității şi productivității plantei. Fructele se maturează
devreme, cultura eșalonându-se până toamna în funcție de sistemul de
cultură adoptat. În sistem protejat, căpșunile sunt fructele care asigură
consumul în stare proaspătă tot timpul anului.
Fragaria grandiflora Ehrh

Fam. Rosaceae
Subfam. Rosoide
13.1 Importanţa, originea şi arealul de cultură

Căpşunile conţin 5,0-12 % zaharuri, 0,6-1,6 acizi organici, 0,70-
0,82 % substanţe pectice, 1,3 % celuloză , 0,5 % substanţe minerale (K, Ca,
P, Mg, Cu, Zn), vitamina C 40,0-87,0 mg %, cantităţi apreciabile din
vitaminele A, B, K,PP etc.
Fructele se maturează devreme începând din luna mai, se
eşalonează până toamna la culturile remontante se pretează pentru
consumul proaspăt sau sub formă industrializată sub formă de dulceaţă,
gem, sirop, lichior, în patiserie, etc. Căpşunile intră de asemenea în
compoziţia unor măşti sau creme de faţă.
Dintre inconveniente amintim: necesită multă forţă de muncă;
fructele sunt foarte perisabile, cultura este pretenţioasă la sol, la umiditate şi
are un număr mare de boli.
Căpşunul este originar din zona temperată a Europei, Asiei şi a
Americii unde creşte spontan în pădurile de foioase şi pe păşuni. În prezent
se cultivă pe toate continentele,
Ţările mari producătoare sunt: China 3,34 mil. tone, SUA 1,05 mil
tone, Egipt 597 mii t, Mexic 557 mii t, Turcia 547 mii t, Spania, Brazilia,
Rusia, Polonia, Maroc, Japoniaetc.
În România, cultura căpşunului a fost extinsă în anii 1975-1985
când producţia a atins 25-35.000 tone. În prezent producţia nu depăşeşte
20-26.000 tone, judeţele cu pondere sunt: Satu Mare, Maramureş, Vâlcea,
Argeş, Bihor, Ilfov.
74
13.2.1 Specii şi soiuri
Genul Fragaria cuprinde după unii autori 45-50 specii, cele mai
importante dintre acestea care au contribuit la obţinerea soiurilor fiind
clasificate în funcție de numărul de cromozomi astfel:
Specii diploide 2n =2x=14
Fragaria vesca - fragul de pădure, cu subspeciile: europeana;
americana; californica, bracteea etc.
Fragaria viridis - fragul european, cu mai puţine inflorescenţe pe
tufă dar florile sunt mai mari, hermafrodite, autoincompatibile.
Specii tetraploide 2n = 4x = 28
În rândul acestor specii intră: Fragaria orientalis, Fragaria
corymbosa etc.
Specii hexaploide 2n = 6x = 42
Dintre acestea mai cunoscută este: Fragaria moschata care creşte
în Europa până în munţii Urali.
Specii octoploide 2n = 8x = 56
Dintre aceste specii mai răspândite sunt: Fragaria chiloensis,
Fragaria ananasa, Fragaria virginiana etc.
Sortimentul la căpşun este foarte bogat întrucât s-a lucrat mult la
obţinerea de soiuri noi în Japonia, Polonia, Italia, SUA, Anglia etc. Soiurile
obţinute sunt de zi scurtă, de zi lungă şi indiferente, cu o singură fructificare
pe an, cu două fructificări, remontante şi chiar urcătoare. În ceea ce priveşte
calitatea fructului se urmăreşte mărimea, culoarea iar în Franţa se apreciază
mult prezenţa unei arome specifice fragilor.
În ţara noastră au fost obţinute două soiuri: Premial şi Coral. Dintre
soiurile străine se înmulţesc: Gorella, Pocahontas, Red Gauntlet, Senga
Sengana, Aiko, Benton. Pe plan mondial se utilizează o gamă variată de
soiuri, specializate pe direcţii de producţie. În tabelul 24.1. sunt prezentate
cele mai cunoscute soiuri de căpşun, cultivate atât în ţara noastră, cât şi în
alte zone ale globului.
Tabelul 13.1.
Soiuri de căpşuni de mare valoare economică
Grupa de
Denumirea soiului Tipul de cultură
maturitate
Addie Tunele
Chandler Tunele
Elsanta Tunele şi câmp
Elvira Tunele şi câmp
Timpurii Favette Tunele
Mamie Tunele
Pajaro Tunele
Belrubi
Korona Tunele şi câmp
Câmp
Semi-timpurii Marascor Câmp
Câmp
Red Gauntlet
Câmp
Bogota
Câmp
Târzii MajoralValeta
Câmp
Fern, Gento, Mara de
Culturi în câmp şi protejare la sfârşitul
Remontante Bois,
sezonului septembrie-noiembrie
Rabunda, Rapella, Selva
Urcătoare Mont Everest Câmp şi protejat
75
13.2.2. Particularităţi morfologice de creştere şi fructificare
Căpşunul este o plantă perenă semiierboasă, creşte sub formă de
tufă de 15-40 cm, uneori urcătoare.
Partea subterană este alcătuită din rădăcină şi o tulpină subterană
scurtă (rizom) care creşte în înălţime prin segmente anuale de 0,5-2,0 cm.
Rădăcinile au o creştere viguroasă în primii doi ani după plantare
atingând 50 cm uneori chiar 100 cm pe soluri uşoare, dar cele mai multe
rămân până la 25-30 cm.
Frunzele sunt lung peţiolate, trifoliate, trăiesc 60-70 zile dar se
reînnoiesc periodic, plantele fiind permanent verzi, menţinându-se astfel şi
sub stratul de mulci sau de zăpadă.
Tufele care se menţin tot timpul verzi, dau producţii cu 50-55 % mai
mari. Frunzele se formează în procent de 50-55 % până la recoltarea
fructelor, restul după aceea. Plantele cu frunze bolnave, îmburuienate se
recomandă a fi cosite după recoltare.
Inflorescenţele la căpşun sunt cime unipare şi bipare cu maximum 8-
10 flori, iar numărul de inflorescenţe pe o plantă este de 5 până la 10. Pe o
plantă se pot forma deci 70-80 flori dar de fapt numărul lor este mai mic.
Soiurile pot fi:
- cu o singură înflorire pe an, primăvara timp de 25-30 zile;
- soiuri cu două înfloriri una primăvara şi alta toamna;
- soiuri cu înflorire continuă, timp de 150-190 zile (remontante);
De la înflorit la coacerea fructelor trebuie să treacă 25-30 zile.
Fructul propriu zis este o achenă, (adică sămânţa în vorbirea
curentă) partea comestibilă provine din receptacolul cărnos. Mărimea şi
aspectul fructului depinde de soi, de floarea din care provine fructul şi
agrotehnică.
Din mugurii vegetativi de la baza ramificaţilor pornesc tulpini filiforme
groase de 1,5-3,0 mm, şi lungimea diferită denumite stoloni pe care se
formează rozete înrădăcinate la fiecare nod, acestea se utilizează la
înmulţirea căpşunului. Pe un stolon se pot forma 3-5 rozete înrădăcinate
(plăntuţe) din care numai primele 2-3 sunt mai viguroase şi care se utilizează
de fapt.
Soiurile emit un număr variabil de stoloni formându-se la o plantă
între 10 şi 25 de plăntuţe noi.
13.3. Cerinţele căpşunului faţă de factorii de vegetaţie

Faţă de lumină este o specie mai puţin pretenţioasă, suportând o
uşoară umbrire, de aceea poate fi cultivat şi intercalat între pomii tineri. În
zonele înalte necesită totuşi o bună expoziţie. Este o plantă de zi scurtă (sub
12 ore).
În condiţii de zi lungă, creşte vegetativ (frunze, stoloni), dar
diferenţiază puţini muguri floriferi. În ultimul timp s-au obţinut şi soiuri
indiferente.
Faţă de căldură are cerinţe moderate. Porneşte în vegetaţie la
+5 °C, formarea florilor începe după 8-10 zile cu temperaturi medii de peste
+12 °C. În timpul iernii plantele neprotejate de mulci sau zăpadă sunt
distruse în proporţie de 40-60 % la temperaturi de -15 °...-18 °C.
76
Sistemul radicular rezistă până la -8 °C, de aceea în zone geroase,
lipsite de zăpadă mulcirea plantelor este obligatorie.
Faţă de apă căpşunul are pretenţii mari sau foarte mari. Reuşeşte
neirigat doar în zonele cu 650-900 mm/an, repartizate uniform, ca atare
cultura căpşunului se realizează numai în condiţii de irigare.
Consumul maxim de apă se înregistrează în fenofazele de înflorit, la
coacerea fructelor şi după recoltare, când apar stolonii şi noi frunze.
Umezeala aerului în exces favorizează atacul de Botrytis. Seceta în sol şi aer
determină o înflorire slabă, avortarea florilor şi fructe mici.
Faţă de sol căpşunul este pretenţios. Reuşeşte bine pe soluri
mijlocii şi uşoare, bogate în humus, cu pH-ul cuprins între 5,5-7,2, iar apa
freatică la 0,8-1,2 m. Cele mai favorabile sunt: cernoziomurile, aluviunile,
solurile brune şi brun-roşcate de pădure, de asemenea solurile nisipoase
irigate şi fertilizate. Nu reuşeşte pe solurile grele, sărăturoase, cu pH-ul
peste 8,0.
1. Prin ce se înmulțește căpșunul ?
Căpșunul se înmulțește din mugurii vegetativi de la baza
ramificaţilor, care poartă denumirea de stoloni.
2. Care sunt cerințele căpșunului față de apă și sol ?
Faţă de apă căpşunul are pretenţii mari sau foarte mari. Reuşeşte
neirigat doar în zonele cu 650-900 mm/an, repartizate uniform, ca atare
cultura căpşunului se realizează numai în condiţii de irigare.
Faţă de sol căpşunul este pretenţios. Reuşeşte bine pe soluri mijlocii
şi uşoare, bogate în humus, cu pH-ul cuprins între 5,5-7,2, iar apa freatică la
0,8-1,2 m. Nu reuşeşte pe solurile grele, sărăturoase, cu pH-ul peste 8,0.
Întrebări:
1. Care sunt considerentele pentru care căpșunul are o importanță
deosebită?
2. Care sunt țările mari producătoare de căpșun ?
3. Care sunt zonele din România propice cultivării căpșunului ?
4. Care sunt speciile diploide de căpșun ?
5. Care sunt speciile tetraploide de căpșun ?
6. Care sunt speciile hexaploide de căpșun ?
7. Enumerați câteva soiuri de căpșun
8. Prin ce se înmulțește căpșunul ?
9. Care sunt cerințele căpșunului față de lumină și temperatură ?
10. Care sunt cerințele căpșunului față de apă și sol ?
77
PARTICULARITĂȚI TEHNOLOGICE
Cuvinte cheie: căpșun, cultura multianuală, cultura forțată, cultura

protejată.
Rezumat
Cultura căpșunului poate fi: anuală, multianuală, protejată și forțată,
în fiecare dintre acestea existând verigi de cultură diferențiate, care
influențează atât productivitatea, cât și timpurietatea, precum și alte aspecte
de biologie ale plantei.
14.1 Particularităţi tehnologice

Producerea materialului săditor
Stolonii de căpşuni destinaţi plantării trebuie să fie autentici şi liberi
de boli virotice, de aceea ei se produc numai prin culturi de meristeme “in
vitro”. Culturile de producţie se înfiinţează cu plante elită şi uneori chiar
superelită, în funcţie de disponibilitatea cultivatorilor. Plantarea de stoloni
virozaţi conduce la realizarea de producţii mici, nerentabile.
Înfiinţarea plantaţiilor La căpşun se adoptă mai multe tehnologii de
cultură: anuală, multianuală, protejată, forţată.
14.1.1. Cultura anuală a căpşunului

Plantele de căpşun de un an sunt apte să dea producţii mari,
fructele sunt uniforme ca mărime, se maturează mai devreme cu 3-5 zile
decât cele din cultura multianuală iar producţia la hectar atinge 15-25 tone.
Înfiinţarea plantaţiei se face în iulie, cu stoloni refrigeraţi, păstraţi din
anul trecut. Culturile premergătoare căpşunului anul pot fi: cereale păioase,
leguminoase pentru boabe, cartofi timpurii, etc.
Terenul trebuie să fie uşor, plan sau cu pantă de maximum 5 %
irigabil, fertil. Pregătirea constă în fertilizare cu 60-70 tone gunoi de grajd/ha,
250-400 kg super fosfat şi 200-250 kg sulfat de potasiu (nu se administrează
sare potasică KCl, deoarece, căpşunul nu suportă ionul clor). Terenul se
nivelează şi apoi se desfundă la 35-40 cm. Terenul se dezinfectează şi se
tratează contra nematozilor. Pregătirea terenului se face cu freza prin 2-3
treceri apoi se modelează în brazde late de 94 cm la coronament sau în
brazde înguste de 46 cm. Lungimea brazdelor se stabileşte în funcţie de
textura terenului.
Pe brazdele late se plantează 4 rânduri la 25 cm, iar pe cele înguste
2 rânduri la 25 cm iar între plante pe rând 20 cm, realizându-se de obicei
90.000-100.000 plante la hectar.
78
Plantarea se face între 15 iulie-15 august. Dacă se folosesc stoloni
din anul curent aceştia trebuiesc fortificaţi 15-20 zile pe paturi reci cu o
îngrijire deosebită. Plantarea se face cu plantatorul respectând adâncimea
optimă.
Înainte de plantare stolonii se fasonează şi se mocirlesc abundent.
Fasonarea constă în reţinerea a 3 frunzuliţe pe plantă iar rădăcinile se
scurtează la 8-10 cm.
Lucrările de îngrijire în cultura anuală a căpşunului:
- la 2-3 zile se revizuieşte plantarea, se îndreaptă plantele înclinate,
se corectează adâncimea etc.
- după 10-12 zile se completează golurile;
- se execută 4-5 udări, utilizând 350-400 m3 apă la hectar;
- se fac 4-5 praşile superficiale la 4-5 cm adâncime;
- înainte de venirea iernii, cultura se mulceşte cu paie sau alte
materiale pentru protejarea împotriva gerurilor;
- combaterea buruienilor se poate face şi prin erbicidare;
Primăvara se execută următoarele lucrări:
- adunarea mulciului, scoaterea lui şi arderea;
- fertilizarea suplimentară cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu;
- la apariția primelor frunzulițe se face un tratament împotriva
făinării, antracnozei, alternariozei, pătării albe și împotriva acarienilor, muștei
miniere, tripsului californian;
- două - trei afânări superficiale ale solului;
- la înălțarea înflorescențelor se face un tratament împotriva pătării
albe, a putregaiului cenușiu și îmoptriva afidelor, gărgăriței florilor, omizilor,
musculiței albe, acarienilor
- mulcirea culturii prin aşezarea de paie sub inflorescenţe şi frunze
după o ploaie sau udare;
- următoarele tratamente se vor face în fenofazele: buton alb-
primele flori deschise, începutul scuturării petalelor și intrarea în pârgă. Se va
respecta timpul de pauză înainte de recoltare.
Recoltarea fructelor se face eşalonat pe măsura coacerii. Producţia
pe o plantă 0,250-0,500 kg, iar la hectar 15-20 tone, uneori 25-30 tone.
Recoltarea se face manual la 2-3 zile, combinat cu sortarea în ambalaje de
0,5-1,0 kg.
Fructele se culeg cu caliciu şi o porţiune de peduncul de 1,0-2,0 cm,
iar la cererea beneficiarilor pentru industrializare, fără peduncul. La cultura
anuală majoritatea fructelor sunt mari şi uniforme. După producţie, cultura se
desfiinţează
Cultura anuală se mai practică şi pe teren mulcit cu folie neagră sau
gri. Foliile late de 70 cm, groase de 0,3 mm se perforează în prealabil şi se
întind pe solul udat iar marginile se acoperă cu pământ pe 5-10 cm,
rămânând liberă o bandă de folie de 50-60 cm pe care se plantează două
rânduri de stoloni.
Avantajele culturii pe sol mulcit cu folie sunt: se păstrează structura
solului, umiditatea, temperatura se îmbunătăţeşte, este împiedicată
creşterea buruienilor, stolonii nu se mai înrădăcinează, înfloritul şi coacerea
fructelor se realizează mai repede cu 3-5 zile; se elimină praşile. De regulă,
costul foliei se acoperă din aceste avantaje ale culturii.
79
14.1.2. Cultura multianuală
Această cultură durează 3 ani, de aceea ea se introduce într-un
asolament de 4-8 ani astfel încât căpşunul să nu revină după el decât după
4-5 ani.
Plante premergătoare indicate sunt: cartofii timpurii, cereale
păioase, mazărea, varza timpurie etc.
Pregătirea terenului se face ca şi la cultura anuală şi cuprinde:
nivelare, fertilizare, arătura la 35-40 cm. Terenul se mărunţeşte cu freza dar
nu se mai modelează. Plantarea se face la 70-80 cm între rânduri şi la 25-30
cm pe rând, realizând desimi de 55.000-60.000 plante/ha. Pe suprafeţe mai
mici, cu întreţinere manuală a solului se plantează la 60 x 20-25 cm adică
aproximativ 80.000 plante/ha.
Tehnica plantării, sortarea, fasonarea şi mocirlirea stolonilor este
identică ca şi la cultura anuală.
Perioadele de plantare în câmp a căpşunului pot fi următoarele:
-15 iulie-15 august, în acest caz în anul următor se obţine o
producţie normală de fructe;
-15 august – 15 octombrie, în acest caz în anul următor obţinem o
producţie mai mică adică până la 50 % dacă plantarea se face până la 15
septembrie;
- 15 martie – 15 aprilie, dar în anul plantării nu obţinem producţie.
Lucrările de îngrijire în toamna anului (de plantare) sunt aceleaşi ca
şi la cultura anuală.
Primăvara se adună mulciul şi se arde, se face fertilizarea
suplimentară cu 100-150 kg azotat de amoniu/ha, praşile repetate,
tratamente cu fungicide de contact sau sistemice plus insecticide.
Tratamentele se fac la 10-12 zile dar se sistează înaintea recoltării,
respectându-se zilele de pauză.
Combaterea buruienilor se poate face cu ajutorul erbicidelor.
Acestea Fiecare se aplică preemergent pe sol curat de buruieni combate
monocotiledonatele şi o parte din dicotiledonate.
Focus ultra 3-4 l/ha aplicat postemergent combate mono şi
dicotiledonatele. În cazul utilizării praşilelor ele se fac la 10-12 cm, muşuroind
uşor plantele.
Înainte de coacere, cultura se mulceşte cu paie curate introducându-
se bine sub frunze şi sub inflorescenţe.
Fructele se recoltează în 10-12 reprize.
Fertilizarea anuală cuprinde 400-500 kg/ha superfosfat, 200-250 kg
sulfat de potasiu 1/2 toamna, 1/2 după recoltare şi 300 kg/ha azotat de
amoniu în trei reprize, 1/3 toamna, 1/3 înainte de înflorit, 1/3 după recoltarea
fructelor.
Lucrările după recoltare care se fac în fiecare an sunt:
- îndepărtarea stolonilor de 2-3 ori;
- culturile îmburuienate se cosesc, fără a atinge mugurele central.
Materialul rezultat se adună şi se arde. După cosire se fertilizează şi se udă;
- tratamentele fitosanitare se execută la avertizare sau la acoperire;
toamna obligatoriu se realizează unul cu zeamă bordeleză 1 % plus un
insecticid.
80
Recoltarea se face la 2-3 zile (10-12 treceri) iar producţia obţinută
este de 15-20 tone/ha.
14.1.3. Cultura protejată

Se practică atât la cultura anuală, cât şi la cea multianuală, la soiuri
specializate şi constă în acoperirea plantelor cu folie. Se utilizează tunele
joase pe un rând, tunele înalte pe mai multe rânduri. Se mai practică cultura
pe biloane mulcite cu folie de plastic. Acoperirea cu folie se face până la 10
martie sau în octombrie pentru culturile întârziate.
Lucrările în plus se referă la: aerisirea plantelor la 1-2 zile,
supravegherea atentă a regimului de aer şi apă, polenizarea suplimentară cu
albine sau ridicarea foliei de pe rânduri în zilele călduroase, supravegherea
atacului de boli şi dăunători, tratamentele fiind mai dese.
Recoltarea se face cu cel puţin 15-20 zile mai devreme, în caz
contrar cheltuielile în plus nu sunt acoperite. La noi în ţară costul foliei fiind
foarte ridicat, această cultură se practică rar.
14.1.4. Cultura forţată

Cultura forţată a căpşunului, se practică în serele utilizate obişnuit
pentru legume sau flori. Cultura se face în solul serei sau pe verticală în
tuburi de P.V.C. cu diametrul de 11 cm, prevăzute cu orificii tip “cuib de
rândunică“ în care se plantează stolonii. Tuburile sunt umplute cu material
inert care se irigă programat cu soluţii nutritive. Excesul de soluţie este
recuperat, analizat de computer, refăcută concentraţia şi apoi recirculată
soluţia nutritivă.
Reuşita culturii căpşunului în seră depinde de alegerea unor soiuri
specializate pentru cultura de seră, producerea materialului de plantare şi
respectarea tehnologiei de cultură.
Pregătirea materialului de plantare presupune următoarele
operaţiuni:
stolonii recoltaţi direct din câmp sau păstraţi un an în camere
frigorifice se plantează în câmp la 25 x 15-20 cm pentru fortificare şi
diferenţierea de mugurii de rod;
în câmp stolonii se plantează în luna august şi li se aplică cele mai
atente lucrări de îngrijire: praşile, udarea, fertilizarea suplimentară,
tratamente fitosanitare. În câmp stolonii stau până la sfârşitul lunii noiembrie,
prima decadă a lunii decembrie pentru a acumula cel puţin 250 ore de frig, cu
temperatura sub +5oC, în caz contrar procesul de înflorire nu decurge
normal.
Fertilizarea. Terenul în sere se fertilizează cu 30-40 t gunoi de grajd,
150-200 kg/ha azotat de amoniu, 300-500 kg superfosfat, 200-500 kg sulfat
de potasiu, 250-300 kg sulfat de magneziu apoi se mobilizează cu sapa
rotativă şi se mărunţeşte cu freza.
Plantarea. Pe o travee se plantează două benzi a 4 rânduri între
benzi se lasă o potecă lată de 60-70 cm. Între rândurile din bandă se lasă 30
cm iar între plante pe rând 20 cm.
Lucrările de îngrijire
După plantare, timp de 30-35 zile temperatura se menţine între
+1 C…….+.50C după care temperatura se ridică zilnic cu câte 10C până la
o
nivelul de +15 +18oC ziua iar noaptea se menţine la +11 + 12 0C.
81
În timpul înfloritului temperatura se menţine ziua +18….+20oC iar
când începe fructificarea temperatura se ridică ziua la +22 oC….+24oC iar
noaptea între +14oC….+16oC.
Solul se menţine la o umiditate de 70-75 % din capacitatea de câmp
iar în aer 60-70 % în timpul zilei şi mai ridicată noaptea dar să nu treacă de
90-95 %.
Aerisirea trebuie să decurgă foarte bine. Lumina se asigură la nivelul
de 13-15.000 lucşi prin instalarea iluminatului artificial mai ales în timpul
înfloritului.
Polenizarea se asigură cu albine, un stup la 800-1000 m2 sau se
recurge la polenizarea artificială cu ajutorul curenţilor de aer de la maşinile
de prăfuit.
În Olanda, Japonia se utilizează tratamente chimice cu substanţe
hormonale G.A. 3 în concentraţie de 5-10 p.p.m. de cel puţin trei ori.
Tratamentele fitosanitare se fac cu foarte multă atenţie şi cu
substanţe sistemice și de contact.
Recoltarea fructelor se începe la începutul lunii martie, cu cel puţin
60 de zile înainte de cultura în câmp pentru o asigura profitabilitatea.
1.Când se înființează cultura anuală a căpșunului ?
Cultura anuală a căpșunului se înființează în luna iulie, cu stoloni
refrigeraţi, păstraţi din anul trecut.
2. În ce constă cultura protejată a căpșunului ?
Se practică atât la cultura anuală, cât şi la cea multianuală, la soiuri
specializate şi constă în acoperirea plantelor cu folie. Se utilizează tunele
joase pe un rând, tunele înalte pe mai multe rânduri. Se mai practică cultura
pe biloane mulcite cu folie de plastic.
Întrebări:
1.Când se înființează cultura anuală a căpșunului ?
2.Care este schema de plantare și ce producție se obține în sistemul
de cultură anuală a căpșunului ?
3.Enumerați lucrările de îngrijire în cultura multianuală a căpşunului.
4. Când se înființează cultura multianuală a căpșunului ?
5.Care este schema de plantare și ce producție se obține în sistemul
de cultură multianuală a căpșunului ?
6.Enumerați lucrările de îngrijire în cultura multianuală a căpşunului.
7. În ce constă cultura protejată a căpșunului ?
8. Cum se realizează cultura forțată a căpșunului ?
9. Ce presupune pregătirea materialului de plantare ?
10.Care sunt lucrările de îngrijire în cultura forțată a căpșunului ?
82
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Baciu A., 2005 – Pomicultură generală, Editura Universitaria, Craiova

Baciu A., Godeanu I., 2000 – Producerea materialului săditor pomicol,
Editura Universitaria, Craiova
Botu I., Botu M., 2003 – Pomicultura modernă şi durabilă, Editura Conphys,
Râmnicu Vâlcea
Branişte N., Drăgoi D., 1999 – Ghidul pomicultorului, Ed. Agroprint, Piteşti
Branişte N. şi col., 2003 – Tehnologia obţinerii soiurilor de pomi cu rezistenţă
genetică la boli şi dăunători, Editura Medra, Bucureşti
Bretaudeau J., Faure Y., 1992 – Atlas d’Arboriculture Fuitiere, vol. I,
Tec&Doc Lavoisier, Paris
Chira A., Chira Lenuţa, Mateescu F., 2005 – Pomii fructiferi. Lucrările de
înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, Ed. M.A.S.T., Bucureşti
Constantinescu N., Negrilă A., Ghena N., Mihăescu G., 1967 – Pomicultură,
vol. I, Editura Agrosilvică, Bucureşti
Constantinescu N., Negrilă A., Ghena N., Mihăescu G., 1967 – Pomicultură,
vol. II, Editura Agrosilvică, Bucureşti
Cosmulescu Sina, 2005 – Protejarea mediului în ecosisteme pomicole,
Editura Sitech, Craiova
Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Drăgănescu E., 1996 – Pomologie, Editura Mirton, Timişoara
Drăgănescu E., 1998 – Pomicultură, Editura Mirton, Timişoara
Drăgănescu E., Mihuţ E. – 2003, Pomicultura. Biologie, ecologie şi înmulţire,
Ed. Agroprint, Timişoara
Ghena N., Branişte N., 2003 – Cultura specială a pomilor, Editura Matrix
Rom, Bucureşti
Ghena N., Branişte N., Stănică Fl., 2004 – Pomicultură generală, Editura
Matrix Rom, Bucureşti
Godeanu I., 1981 – Pomicultură generală, Îndrumător lucrări practice,
Retrografia Universităţii din Craiova
Grădinaru G. şi col., 1998 – Pomicultură, Editura Moldova, Iaşi
Iordănescu Olimpia, Mihuţ Casiana, Rusu I. Blidariu Aurelia, 2006 – The
Influence of Mineral and Organic Manure upon the Content in
Phosphorus and Potasium about Cambic Cernosiom in Apple Tree
Orchard to Didactic Station Timişoara in Intenssive System –
Analele Universităţii din Craiova X-XI, pag. 105
Iordănescu Olimpia şi col., 2007 – Management of Apple Scab (Venturia
inaequalis) in Romania based on Electronic Warnings, 59th
International Symposium on Crop Protection, Universitatea Ghent,
Belgia
Iordănescu Olimpia şi col., 2007 – Controlling Cydia pomonella (L) in the
Romanian Banat’s Region, 59th International Symposium on Crop
Protection, Universitatea Ghent, Belgia
83
Iordănescu Olimpia Alina, 2008 – The Influence of the Climatic Conditions in
Timişoara Area upon Fruits’ Quality of Some Apricot Varieties,
Perspective ale Agriculturii Mileniului III, Simpozion Ştiinţific,
U.S.A.M.V. Cluj-Napoca
Iordănescu Olimpia, Micu Roxana, Mihuţ casiana, Blidariu Aurelia, 2008 –
The behavior of some apple tree varieties concerning the fruit
bending degree and productivity in conditions of Didactic Station
Timisoara, Cercetări ştiinţifice seria a XII-a, Facultatea de
Horticultură Timişoara, pag. 148-151
Iordănescu Olimpia, Micu Roxana, Drăgunescu Anca, Ghiţă Alina, 2008 –
The influence of the late frosts in spring upon the fruit binding
degree of some apricot varieties in Banat plain conditions, Analele
Universităţii din Craiova, vol. XIII, Craiova, pag. 213-216
Iordănescu Olimpia Alina, Micu Roxana, Blidariu Aurelia, Drăgunescu Anca,
2008 – Researches concerning the influence of late frosts upon the
apricot production of some varieties cultivated in conditions of the
Didactic Station Timisoara, „115 ani de Cercetare, Învăţământ şi
Producţie Vitivinicolă şi Pomicolă la Pietroasa şi Istriţa, Bucureşti,
pag. 37-43
Iordănescu Olimpia Alina, Micu Roxana, 2011, Pomicultură generală și
specială, Ed. Eurobit, Timișoara
Lăzureanu A., 1994 – Agrotehnica, Editura Helicon, Timişoara
Lixandru Gh. şi col., 1990 – Agrochimie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Mihăescu Gr., 2007 – Pomicultura de la A la Z (Enciclopedie), Ed. ASAB,
Bucureşti
Mihuţ E., 1996 – Lucrări practice de pomicultură, Lito U.S.A.B., Timişoara
Murvai Monica, 1995 – Pomologie – curs, U.S.A.M.V. Bucureşti
Negrilă A., 1971 – Pomicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Parnia P. şi col., 1992 – Producerea, păstrarea şi valorificarea materialului
săditor pomicol şi dendrologic, Editura Ceres, Bucureşti
Popescu M. şi col., 1992 – Pomicultură generală şi specială, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Ropan G., 2000 – Pomicultură generală, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca
Ropan G., 2001 – Pomicultură şi viticultură (Partea I Pomicultură), Ed.
AcademicPress, Cluj-Napoca
Ropan G., Ardelean M., Sestras R., Mitre V., Mitre Ioana, Romani Ioana,
2002 - Fruit Growing in Romania in the 20th Century (Pomicultura
României în secolul XX), Journal of Central European Agriculture,
vol. 3, no. 2, Croaţia, pp. 83-88
Schmid H., 1999 – Pomii fructiferi. Metode de altoire, Ed. M.A.S.T., Bucureşti
Simeria Gh. şi col., 2006 – Protecţia integrată a plantelor pomicole, Editura
Eurobit, Timişoara
Simeria Gh., Borcean A., Mihuţ E., 2004 – Tehnologii de cultură şi protecţie
integrată în pomicultură, Editura Eurobit, Timişoara
Stănică Fl., 1996 – Cercetări experimentale privind experimentarea în livezi,
Teză de doctorat, U.S.A.M.V. Bucureşti
Teaci D. şi col., 1985 – Influenţa condiţiilor de mediu asupra creşterii pomilor
în România, Editura Ceres, Bucureşti
84
Ver Berne A. şi col., 2007 – The influence of pruning upon vegetative growth
to Jonathan apple tree variety in conditions of fruit tree plantation of
the Didactic Station Timişoara, Cercetări ştiinţifice seria a XI-a,
Facultatea de Horticultură Timişoara, pag. 327-329
www.faostat.org
www.sciencedirect.com
85

Text Pomologie 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Text Pomologie 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢELE VIEȚII „Regele Mihai I ” din TIMIŞOARA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Prof. dr. Olimpia Alina IORDĂNESCU

Dr. ing. Ionuț DASCĂLU

Suport autoinstruire pentru studenţii IFR

Editura Agroprint Timişoara

Prof. dr. Adrian ASĂNICĂ

Cuvinte cheie: piersic, compoziţie chimică, specii, soiuri, portaltoi,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

1.1. Importanţa, originea şi arealul de cultură

Persica vulgaris Mill

Fructele au o compoziţie chimică complexă (tabelul 1.1.) şi pot fi

1.2 Particularităţi biologice

PRINCIPALELE SOIURI DE PIERSICI CULTIVATE ÎN ROMÂNIA

CERINŢE FAŢĂ DE FACTORII DE VEGETAŢIE

Cuvinte cheie: piersic, temperatură, apă, sol, distanțe de plantare,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

2.1 Cerinţele piersicului faţă de factorii de vegetaţie

2.2 Tehnologia de cultură

Recoltarea fructelor. Fructele unui soi se maturează eşalonat în 8-10

Scuturarea a 10-15% din Bacterioze, deformarea frunzelor, făinare,

Deformarea frunzelor, făinare, monilioză,

Fructul cu  1,5 cm Deformarea frunzelor, făinare, monilioză,

Cuvinte cheie: migdal, sortiment, portaltoi, particularități de creștere

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Amygdalus communis (L)

3.1. Importanţa, originea şi arealul de cultură

Lemnul de migdal este dens şi cu luciu caracteristic, este folosit la

3.2. Particularităţi biologice

3.2.1. Specii spontane, soiuri şi portaltoi

SOIURILE ŞI SELECŢIILE DE MIGDAL RECOMANDATE ÎN ROMÂNIA

Lista oficială a soiurilor admise în cultură cuprinde 9 soiuri şi anume:

3.2.2. Caracteristici morfologice de creștere și fructificare

Parcurgerea ciclului anual

3.3. Cerinţele migdalului faţă de factorii de vegetaţie

3.4. Tehnologia de cultură

Cuvinte cheie: cireș, compoziție chimică, areal de cultură, soiuri,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

4.1. Importanţa, originea şi arealul de cultură

Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria mobilei, pentru

4.2. Particularităţi biologice

Portaltoii cireşului sunt: cireşul sălbatic, cireşul franc, mahalebul,

4.2.2 Caracteristici morfologice de creştere şi fructificare

4.4 Tehnologia de cultură

Cuvinte cheie: vișin, importanță, soiuri, portaltoi, cerințe față de

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Cerasus vulgaris Mill.

5.1. Importanţa, originea şi arealul de cultură

Pomul are talia relativ mică, se pretează la culturi intensive cu desime

5.2. Particularităţi biologice

Portaltoii vişinului sunt: vişinul franc, mahalebul şi vişinul

5.2.2.Caracteristici morfologice de creştere şi fructificare

Parcurgerea ciclului anual

5.3. Cerinţele vişinului faţă de factorii de vegetaţie

5.4. Tehnologia de cultură

Cuvinte cheie: nuc, compoziția miezului, soiuri, cerințe față de

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

6.1. Importanţa, originea şi arealul de cultură

6.2 Particularităţi biologice

6.3. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Cuvinte cheie: alun, specii, soiuri, cerințe ecologice, tehnologie de

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore