Text Pomicultura 2

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢELE VIEȚII „Regele Mihai I ” din TIMIŞOARA
FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.
Prof. dr. Olimpia Alina IORDĂNESCU
S.l. univ.dr. Daniela Nicoleta SCEDEI
POMICULTURĂ II
Suport autoinstruire pentru studenţii IFR
Editura Agroprint Timișoara

2022
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
PRODUCEREA PORTALTOILOR VEGETATIVI.
MARCOTAJUL ŞI BUTĂŞIREA 1
1.1. Înmulțirea prin marcotaj. Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor
mamă de marcote (marcotiera). 1
1.2. Înmulțirea prin butași. Obţinerea butaşilor înrădăcinaţi 4
ALTOIREA - METODĂ DE BAZĂ LA ÎNMULŢIREA
PLANTELOR POMICOLE METODE ŞI TEHNICI DE ALTOIRE 8
2.1. Bazele biologice ale altoirii 8
2.2. Metode de altoire utilizate în pomicultură 9
2.2.1. Altoirea cu mugure detaşat 10
2.2.2. Metode de altoire cu ramură detaşată 13
ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE. SISTEME DE
CULTURI ŞI TIPURI DE PLANTAŢII POMICOLE 16
3.1. Sisteme de culturi pomicole 16
3.2. Tipuri de plantaţii pomicole 19
ALEGEREA LOCULUI PENTRU LUVADĂ, ALEGEREA
SPECIILOR SOIURILOR ȘI PORTALTOILOR 22
4.1. Alegerea locului pentru înfiinţarea plantaţiilor 22
4.2. Alegerea speciilor, soiurilor şi portaltoilor 24
ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TERENULUI 27
5.1. Organizarea şi amenajarea terenului pentru livadă 27
5.2. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor 28
5.3. Stabilirea distanţelor de plantare ş pichetarea terenului 30
5.4. Plantarea pomilor 32
TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR POMICOLE
DIRIJAREA CREŞTERII ŞI RODIRII PRIN TĂIERI 36
6.1. Operaţiuni tehnice principale utilizate pentru dirijarea creşterii 36
şi rodirii
6.2. Operaţiuni tehnice secundare de dirijare a creşterii şi rodirii 38
6.3. Clasificarea tăierilor 39
6.4. Sisteme de coroană utilizate în pomicultură 40
SISTEME DE COROANĂ PENTRU LIVEZI CLASICE ȘI
INTENSIVE 43
7.1. Sisteme de coroană pentru livezi clasice cu volum mare 43
7.2. Coroane pentru livezi intensive cu volum mediu 45
SISTEME DE COROANĂ PENTRU LIVEZI SUPER
INTENSIVE ŞI COROANE ARTISTIC PALISATE 49
8.1. Sisteme de coroană pentru livezi superintensive şi coroane
artistic palisate 49
ÎNTREŢINEREA ŞI LUCRAREA SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE
POMICOLE 54
9.1. Întreţinerea şi lucrările solului în plantaţiile pomicole 54
FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE 61
10.1. Noţiuni generale privind fertilitatea şi fertilizarea 61
10.2. Testarea gradului de fertilitate a solurilor destinate culturilor
pomicole 61
10.3. Sisteme de fertilizare utilizate în pomicultură 62
10.4. Metode şi tehnici de aplicare a îngrăşămintelor 62
10.5. Tipuri de îngrăşăminte utilizate în pomicultură 63
FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE: NORME ȘI 65
EPOCI DE ADMINISTRARE
11.1. Normele de îngrăşăminte şi momentul aplicării acestora 65
IRIGAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE 68
12.1. Rolul apei 68
12.2. Noţiuni folosite în tehnica irigaţiei 69
12.3. Metode de udare în livezi 70
PROTEJAREA POMILOR ȘI A PRODUCȚIEI DE FRUCTE 74
13.1. Normarea încărcăturii de fructe 74
13.2. Combaterea căderii premature 76
13.3. Prevenirea ruperii şi dezbinării ramurilor 76
13.4 Combaterea bolilor și dăunătorilor 76
RECOLTAREA ŞI CONDIŢIONAREA FRUCTELOR 79
14.1. Estimarea producţiei de fructe 79
14.2. Stabilirea momentului optim de recoltare 79
14.3. Tehnica recoltării 80
14.4. Sortarea şi ambalarea fructelor 81
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 85
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1
PRODUCEREA PORTALTOILOR VEGETATIVI MARCOTAJUL

ŞI BUTĂŞIREA
Cuvinte cheie: marcotaj, vertical, orizontal, şerpuit, butășire în uscat,

butășire în verde
Rezumat: Avantajele portaltoilor vegetativi au determinat extinderea

lor, care probabil se va generaliza în timp. Portaltoii vegetativi se obţin prin
trei metode: marcotaj, butăşire şi microînmulţire (culturi de meristeme).
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
1.1. Înmulțirea prin marcotaj. Înfiinţarea şi întreţinerea

plantaţiilor mamă de marcote (marcotiera).
Obţinerea marcotelor înrădăcinate
Marcotajul reprezintă principala metodă de obţinere a portaltoilor
vegetativi, dar se utilizează şi la înmulţirea unor specii (soiuri) de alun,
coacăz, agriş, smochin etc. în vederea obţinerii materialului săditor pe
rădăcini proprii.
Înmulţirea prin marcotaj se bazează pe capacitatea unor ramuri de 1
an sau lăstari de a emite rădăcini în contact cu solul, înainte de a fi detaşate
de planta mamă. După înrădăcinare, porţiunile respective se detaşează şi
sunt utilizate ca material individual de plantare.
În funcţie de particularităţile materialului biologic utilizat la înmulţire
şi de modalităţile de efectuare, marcotajul poate fi:
- terestru :- marcotaj aplicat lăstarilor: - vertical (muşuroire)
- orizontal
- marcotaj aplicat ramurilor: - simplu
- şerpuitor
- chinezesc
- aerian
Marcotajul vertical se aplică speciilor pomicole care au capacitate de
rizogeneză, aplicându-se cu succes pentru obţinerea portaltoilor vegetativi la
măr, păr şi gutui şi la obţinerea materialului săditor pe rădăcini proprii la
coacăz, agriş, alun.
Metoda constă în acoperirea succesivă de 2-3 ori a bazei lăstarilor
cu pământ mărunt şi reavăn, urmând ca pe parcursul perioadei de vegetaţie
să se aplice lucrări … de îngrijire (plivit, fertilizat, udat). Toamna, după
înrădăcinare, se desface muşuroiul şi se detaşează porţiunea înrădăcinată
de planta mamă.
Marcotajul orizontal permite obţinerea unui număr mare de lăstari
pe planta mamă, uniformi ca vigoare şi înrădăcinare. Se aplică în special la
speciile sâmburoase şi la cele seminţoase de vigoare mijlocie sau mare.
Metoda se deosebeşte de marcotajul vertical prin faptul că la
plantare marcotele se plantează înclinat la 45o faţă de sol. Toamna sau în
primăvara anului II în lungul rândului se sapă o rigolă de 3-5 cm în care o
marcotă se aduce la orizontală pe fundul rigolei, se fixează cu cârlige şi se
acoperă cu un strat de 3-5 cm pământ.
1
Marcotajul simplu se utilizează la înmulţirea speciilor cu ramuri lungi
şi flexibile (alun, coacăz, agriş etc.) şi constă în deschiderea unui şanţ
circular în jurul tufei la 25-30 cm depărtare, în care se vor apleca ramurile de
un an din tufă, cu o lungime de 60-80 cm, bine alese.
Tulpinile se fixează de fundul şanţului cu cârlige de lemn, iar vârful
acestora se tutorează vertical pe pichete.
Şanţul se umple cu pământ mărunt şi reavăn, până toamna
aplicându-se lucrări curente de îngrijire.
Toamna, ramurile înrădăcinate se detaşează de pe planta mamă şi
se plantează individual.
Marcotajul şerpuitor se aplică la speciile cu ramuri lungi şi flexibile
(alun, mur) care se pot curba de mai multe ori la nivelul solului.
Pentru aceasta se sapă perpendicular pe direcţia ramurilor de
marcotat mai multe şanţuri paralele la distanţa de 25 cm, în care se apleacă
ramura de marcotat şi se prinde cu cârlige de lemn.
Marcotajul chinezesc (orizontal multiplu,) se aplică la înmulţirea
agrişului, coacăz, mur, alun, gutui.
Pentru fiecare ramură a plantei mamă se sapă radiar câte un şanţ
de 8-10 cm în care ramura se va apleca şi se va prinde cu cârlige. La început
şanţurile rămân deschise, urmând ca la apariţia lăstarilor de 8-10 cm lungime
să se tragă în şanţ pământ mărunt şi reavăn, acoperindu-se ramurile şi baza
lăstarilor. Până toamna, pe măsura creşterii lăstarilor, se mai fac 2-3
muşuroiri, în aceste condiţii fiecare lăstar formând rădăcini. Toamna, ramura
se scoate din pământ şi se secţionează, lăsând fiecărui lăstar o porţiune din
ea.
Marcotajul aerian se practică de către amatori pentru înmulţirea
unor plante tropicale (Cytrus sp., Cydonia sp.).
Pentru obţinerea marcotelor elită se practică marcotajul vertical şi
orizontal.
Pregătirea terenului pentru înfiinţarea marcotierei se face în jurul
datei de 1 august, prin fertilizarea cu 40-50 t/ha gunoi de grajd, 80-90 kg/ha
P2O5, 40-50 kg/ha K2O, după care se dezinfectează cu insecticide, eventual
nematocide, se desfundă la 60 cm adâncime şi se lasă în brazdă până
înainte de plantat.
Pregătirea materialului de plantat
Se plantează numai material din categoria biologică bază, cu
autenticitate 100%, liber de boli virotice, corespunzător din punct de vedere
calitativ.
Înainte de plantare se realizează fasonarea rădăcinilor prin scurtarea
la 0,5-1 cm a rădăcinilor şi îmbăiere în soluţie de insecticid, preventiv pentru
păduchele lânos (Etylparation 10,1%). După dezinfecţie, marcotele se
mocirlesc pe o lungime de 18-20 cm de la bază.
Plantarea marcotelor se face în poziţie verticală pentru marcotajul
prin muşuroire şi în poziţie înclinată la 45o faţă de direcţia rândului pentru
marcotajul orizontal. Distanţa de plantare pentru ambele metode este de 1,5-
2 m între rânduri şi 0,5 m pe rând, iar adâncimea de plantare este de 18-20
cm.
La marcotajul prin muşuroire , peste cepul de 2-3 muguri se face un
bilon din sol reavăn.
2
La marcotajul orizontal, pe plantele înclinate se lasă să crească
lăstari până în toamnă când toţi lăstarii laterali se scurtează la 2-3 muguri, cu
excepţia celui terminal la care se reduce 1/3 din lungimea sa. Planta mamă
se apleacă într-un şanţ realizat pe direcţia rândului şi se prinde cu cârlige de
lemn, astfel încât plantele să rămână în poziţie perfect orizontală. După
orizontalizare şi fixare, rândul se acoperă cu pământ mărunt şi reavăn,
formând un bilon de 20-25 cm.
Primăvara, bilonul se desface, iar după ce lăstarii au atins 5-10 cm,
aceştia se acoperă la bază cu pământ pentru etiolare, fenomen ce
favorizează apariţia rădăcinilor adventive.
Muşuroirea, sau bilonarea, se efectuează de 2-3 ori, prima dată
când lăstarii au depăşit 8-10 cm, a doua oară când aceştia au 20-25 cm şi
ultima muşuroire se face când lăstarii au 5+-60 cm, de fiecare dată lăstarii
acoperindu-se pe ½ din lungimea lor.
Prăşitul se realizează la nevoie, de 5-6 ori, manual sau mecanic, cu
scopul de a menţine solul afânat şi curat de buruieni.
Irigarea este necesară, deoarece pământul din jurul bilonului trebuie
să fie în permanenţă reavăn (2-3 udări).
Fertilizarea se realizează diferit în funcţie de gradul de fertilitate a
solului. Orientativ, se pot aplica 40-60 t/ha gunoi de grajd la 2-3 ani şi anual
80-120 kg/ha azot, 40-50 kg/ha potasiu şi 80-100 kg/ha fosfor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la avertizare sau la constatarea
atacului se face cu fungicide şi insecticide în amestec pentru o eficacitate
sporită şi pentru reducerea cheltuielilor administrative.
Boli şi dăunători: rapăn, făinare, afide, păduche lânos, păduchele de
San Jose, omizi defoliatoare.
Plivirea lăstarilor se realizează numai la portaltoii cu capacitate mare
de lăstărire, care la vârsta de 4-5 ani pot produce 40-50 lăstari pe tufă
(rămân 20-35 lăstari), producând o îndesire excesivă care duce la obţinerea
de marcote subţiri, chiar neînrădăcinate.
Ciupitul lăstarilor se realizează la indivizii cu capacitate redusă de
lăstărire; operaţia se realizează la 2-3 muguri când lăstarii au 10-15 cm
înălţime.
Recoltarea marcotelor se efectuează toamna (octombrie), cu
foarfeca sa mecanizat cu fierăstrăul special, la începutul îngălbenirii
frunzelor. Dacă acestea nu cad se realizează defolierea chimică cu Ethrel
0,15 % + CuSO4 1% sau clorat de sodiu 0,1-0,2% (1000 l/ha).
După desfacerea muşuroiului, marcotele se taie de la bază, cât mai
aproape de punctul de inserţie pe butuc (la marcotele verticale), în timp ce la
marcotele orizontale se utilizează un ferăstrău circular, cu poziţia de tăiere
paralelă cu solul. După recoltare, planta mamă se bilonează din nou (15-20
cm), primăvara bilon se împrăştie, lăsând deasupra cepilor 4-5 cm de sol prin
care ies lăstarii.
Clasarea marcotelor se face conform normelor STAS imediat după
recoltare, apoi marcotele se leagă în pachete de 50 ± 2 bucăţi, se
etichetează şi se stratifică în nisip umed.
3
Marcotele care nu corespund STAS, ca grosime sau grad de
înrădăcinare, se pun la forţat într-o şcoală specială de butaşi pentru un an,
timp în care formează rădăcini şi ajung la dimensiunea corespunzătoare
folosirii în câmpul I sau pentru altoire la masă.
1.2. Înmulțirea prin butași.Obţinerea butaşilor înrădăcinaţi
Butăşirea reprezintă o metodă de înmulţire vegetativă a soiurilor şi
portaltoilor şi se bazează pe capacitatea unor părţi sau organe ale plantei ca,
atunci când sunt puse în condiţii optime de înrădăcinare (temperatură,
umiditate, aer), să emită rădăcini şi să formeze o nouă plantă.
În funcţie de natura organului care participă la butăşire, de fenofază
şi modul de fasonare, butaşii pot fi :
- de tulpină: - lignificaţi: - simplii
- cu călcâi
- cu cârlig
- semilignificaţi: - simplii
- cu călcâi
- erbacei
- de rădăcină
În funcţie de tipurile de butaşi, butăşirea poate fi:
- în uscat, când se utilizează porţiuni recoltate în perioada de
repaus
- în verde, când se utilizează lăstari semilemnificaţi (august)
Înmulţirea prin butaşi în uscat

Este o metodă rapidă şi uşoară de obţinere a portaltoilor vegetativi ai
mărului, prunului, corcoduşului, dar şi o metodă de înmulţire a soiurilor la
speciile: coacăz, agriş, mur fără spini.
Materialul folosit pentru confecţionarea butaşilor provine din plantaţiile
elită pentru butaşi, din marcotiere sau din câmpul I, în urma tăierii la cep a
marcotelor.
Recoltarea ramurilor pentru confecţionarea butaşilor se face toamna,
la 2-3 săptămâni după căderea frunzelor (a doua jumătate a lunii octombrie-
noiembrie), când acestea conţin cantităţi maxime de substanţă organică.
După recoltare ramurile se secţionează în butaşi cu lungimea de 10-
15 cm la arbuşti şi 40-50 cm la portaltoii vegetativi (mai ales la cei cu
înrădăcinare dificilă, cum este prunul).
De regulă, se utilizează numai lemn de un an (butaşi simplii), dar se
pot utiliza şi butaşi cu o porţiune de lemn de doi ani (butaşi cu călcâi) sau cu
întreg suport de doi ani (butaşi cu cârlig).
Secţionarea bazală se realizează imediat sub un mugure, făcându-se
o tăietură oblică de 3-4 cm sau o pană dublă cu feţe inegale care ridică
procentul de înrădăcinare. Secţiunea superioară se realizează tot oblic la 10-
15 cm deasupra ultimului mugur.
După fasonare, butaşii se clasează pe categorii de mărime, grosime
etc., se leagă în pachete de 25-50 bucăţi bază la bază, se tratează cu
biostimulatori şi cu fungicide sistemice, după care se stratifică în nisip
(acoperire totală), în beciuri, gropi sau locuri adăpostite unde temperatura se
poate menţine la 2-10oC.
4
Principalii biostimulatori pentru înrădăcinare sunt: acidul alfa-naftil-
acetic (ANA), acidul indolil-butinic (IBA) (tabelul X), acidul indolil-acetic (IAA),
precum şi produsul Radistim, produs la Cluj Napoca, în concentraţii indicate
pe prospect.
Înrădăcinarea butaşilor este mult mai bună dacă se realizare o
preforţare a acestora la temperaturi de 21-25oC, timp de 3-4 săptămâni.
Plantarea butaşilor se face în „şcoala de butaşi”, în cursul lunilor
martie-aprilie, pe biloane înalte de 25-35 cm şi distanţate la 80-100 cm unul
de altul. La plantarea butaşilor, bilonul se despică cu sapa, iar pe fundul
şanţului butaşii se plantează vertical prin înfigere uşoară la 6-10 cm unul de
altul.
După plantarea propriu-zisă a butaşilor, se trage pământ la baza
acestora, se calcă, eventual se udă, după care se reface bilonul, lăsând
afară 1-2 muguri
Lucrările de îngrijire în şcoala de butaşi constau în 5-6 praşile, irigare
şi 5-8 tratamente fitosanitare.
Recoltarea butaşilor înrădăcinaţi
Se realizează toamna, după căderea frunzelor, manual sau mecanic
cu pluguri speciale, butaşii înrădăcinaţi se sortează, se fasonează, se leagă
în pachete de 50 ± 2 bucăţi, se etichetează şi se stratifică în nisip umed.
Producţia de butaşi la hectar variază între 80.000 – 100.000 bucăţi.
Înmulţirea prin butaşi în verde

Se practică la majoritatea speciilor pomicole, inclusiv la soiurile nobile
de măr, păr, gutui, prun, cireş etc., oferind posibilitatea înmulţirii rapide a
celor mai valoroase clone, a portaltoilor de perspectivă şi a arbuştilor
fructiferi.
Procesul tehnologic de înmulţire prin butaşi de lăstari sub ceaţă
artificială cuprinde mai multe verigi foarte importante care condiţionează
reuşita înmulţirii, realizându-se obligatoriu în condiţii controlate de
temperatură (23-27oC în aer, 24-25oC în substrat), umiditate (instalaţie de
ceaţă artificială) şi lumină.
Materialul biologic pentru confecţionarea butaşilor îl constituie lăstari
provenind de la diferite tipuri de portaltoi sau soiuri, în stare erbacee sau
semilignificaţi, recoltaţi în perioada de creştere intensă, de la plante elită
pentru recoltarea butaşilor.
Recoltarea lăstarilor pentru confecţionarea butaşilor se face în mai-
iunie, dimineaţa până la ora 10, pe timp însorit, sau toată ziua în zilele
ploioase, când ţesuturile au turgesecenţa maximă.
După recoltare, butaşii se aşează cu baza în vase cu apă şi se
acoperă cu tifon umed până ajung în laborator. Dacă transportul se face la
distanţă mare se ambalează lăstarii în pungi de polietilenă, având baza
acoperită cu vată, turbă sau muşchi umed. Se legă etanş, se etichetează,
indicând specia, soiul, tipul. Transportul la destinaţie se face cu maşini
izoterme, la temperaturi de 2-10oC.
5
Fasonarea se face în bucăţi de 12-15 cm , tăind la 2-3 mm sub un nod
şi la 5-10 cm deasupra ultimului nod. Pe porţiunea bazală se înlătură toate
frunzele, iar spre vârful butaşului acestea se lasă întregi sau se reduc la
jumătate. Este necesar ca butaşii să aibă minim două noduri la lăstarii cu
internoduri lungi şi 3-4 noduri la cei cu internodii scurte. Dacă lăstarii au o
lungime mai mare sau aproximativ de 30-40 cm , dintr-un lăstar se pot
confecţiona 2-3 butaşi, după tehnica mai sus menţionată.
După fasonare, butaşii se leagă în pachete de 25-50 bucăţi şi se
introduc cu baza în soluţie diluată (ANA, IBA, AIA) .
Înrădăcinarea butaşilor verzi se face în solarii sau sere înmulţitor, cu
mese speciale unde se poate încălzi substratul la 24-25oC, iar atmosfera se
poate menţine umedă prin pulverizarea apei sub formă de ceaţă care să
menţină o peliculă fină de apă pe frunze. Substratul de înrădăcinare are
grosimea de 15 cm şi poate fi alcătuit din următoarele amestecuri de pământ:
- perlit + nisip + turbă
- rumeguş + perlit + turbă
- scoarţă + perlit + turbă, etc.
Distanţa de plantare este variabilă: 4-5 cm /10 cm (Drăgănescu E.)
sau 4-5 cm / 5-6 cm (ICPP Piteşti-Mărăcineni).
Lucrările de îngrijire se referă la:
- dirijarea factorilor de vegetaţie;
- tratamente anti-micotice cu Zineb – Maneb 0,2%;
- repicatul butaşilor înrădăcinaţi se face după 20-60 zile în funcţie
de specie şi soi, transplantându-se materialul săditor în ghivece
de material plastic, în amestec de perlit şi nisip;
- călirea butaşilor începe la 10 zile de la repicatul în ghivece, prin
reducerea progresivă a intervalelor de udare, concomitent cu o
aerisire puternică a spaţiului.
Plantarea butaşilor înrădăcinaţi în câmp, pentru creştere şi
fortificare, se face în ultima decadă a lunii august, plantându-se direct în
câmpul I sau în şcoala de butaşi.
Imediat după plantare se face o fertilizare cu azot de amoniu 250
kg/ha substanţă brută, iar spre sfârşitul toamnei se face muşuroirea. În anul
următor se aplică lucrările specifice din câmpul I sau din şcoala de butaşi.
Înmulţirea prin butaşi de rădăcină
Se practică la speciile care prezintă muguri adventivi pe rădăcini
(zmeur, prun, vişin etc.) şi constă în recoltarea de rădăcini, secţionarea
acestora în butaşi de 2-5 cm şi plantarea acestora în poziţie verticală în lădiţe
cu substrat nisipos.
Când butaşii au format lăstari şi rădăcini noi se transplantează în
pepinieră.
Întrebări rezolvate :
1. Care sunt cele mai utilizate metode de marcotaj în pomicultură?
Cele mai utilizate metode de marcotaj în pomicultură sunt:
marcotajul vertical, marcotajul orizontal, marcotajul simplu, marcotajul
șerpuitor și marcotajul chinezesc.
2. Ce tipuri de butaşi se utilizează în pomicultură ?
6
În funcţie de natura organului care participă la butăşire, de fenofază
şi modul de fasonare, butaşii pot fi :
- de tulpină: - lignificaţi: - simplii
- cu călcâi
- cu cârlig
- semilignificaţi: - simplii
- cu călcâi
- erbacei
- de rădăcină
Întrebări de autoevaluare:
1. Ce este marcotajul?
2. Pe ce se bazează înmulțirea prin marcotaj?
3. Care sunt cele mai utilizate metode de marcotaj în pomicultură?
4. Care specii pomicole se înmulţesc prin marcotaj?
5. Enumeraţi verigile din tehnologia obţinerii marcotelor înrădăcinate.
6. Ce este butăşirea ?
7. Ce tipuri de butaşi se utilizează în pomicultură ?
8. Cum se face înmulţirea prin butaşi în uscat ?
9. Cum se face înmulţirea prin butaşi în verde ?
10. La care specii se utilizează butaşii de rădăcină?
7
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2
ALTOIREA - METODĂ DE BAZĂ LA ÎNMULŢIREA

PLANTELOR POMICOLE METODE ŞI TEHNICI DE ALTOIRE
Cuvinte cheie: altoi, portaltoi, ochi dormind, ochi crescând, altoire în

fluier, copulaţie, despicătură
Rezumat
Metodele de altoire, foarte multe ca număr, sunt de fapt variante ale
modului de secţionare şi îmbinare a celor doi parteneri (altoi - portaltoi). În
pomicultură, cele mai utilizate metode de altoire sunt cele cu mugur detaşat
şi cele cu ramură detașată, variantele cele mai importante fiind prezentate în
cele ce urmează.
2.1.Bazele biologice ale altoirii

Altoirea este cunoscută din cele mai vechi timpuri, documentele
atestând că altoirea se cunoştea în China cu peste 1000 de ani î.Chr., iar
grecii şi romanii o foloseau ca şi metodă curentă de înmulţire a pomilor
fructiferi.
Deşi altoirea este o metodă vegetativă de înmulţire pentru multe
plante horticole, în pomicultură se utilizează în mod deosebit mai ales la
speciile care emit greu sau nu emit rădăcini adventive şi ca atare se
înmulţesc foarte puţin sau deloc prin alte metode. Generalizarea altoirii ca
metodă de înmulţire în pomicultură conferă şi o serie de avantaje, cum ar fi:
- asigură o varietate de vigoare soiurilor altoite, permiţând
cultivarea lor în sistem superintensiv şi intensiv;
- permite extinderea arealului de cultură a soiurilor printr-o
adaptabilitate mai bună la condiţiile ecologice;
- se diversifică precocitatea, productivitatea, longevitatea soiurilor;
- permite înlocuirea sortimentului, în cazul în care unele soiuri sunt
mai puţin valoroase;
- obţinerea unor forme speciale (dwarf, plângătoare, erecte);
- elimină sau reduce stadiul de juvenilitate etc.
Altoirea reprezintă metoda de înmulţire prin care se îmbină două
plante întregi sau două porţiuni de plantă, în scopul obţinerii unui singur
individ. Planta care va forma sistem radicular (şi eventual o parte din tulpină
– suportul pentru soi) se numeşte portaltoi sau hipobiont, iar planta care va
forma sistem aerian se numeşte altoi sau epibiont. Unirea epibiontului cu
hipobiontul presupune existenţa unei compatibilităţi între aceştia, în unele
cazuri, pentru realizarea acesteia utilizându-se la altoire un intermediar
(mezobiont).
Afinitatea sau compatibilitatea la altoire se referă la capacitatea
simbionţilor de a forma o sudură puternică în punctul de altoire, adică
presupune existenţa unei capacităţi de reparaţie a ţesuturilor la cei doi
parteneri şi de concreştere după unire. Prinderea la altoire cuprinde trei faze
obligatorii: calusarea, sudarea şi vascularizarea.
8
Reuşita la altoire, respectiv asigurarea unei convieţuiri optime şi de
durată între cei doi parteneri depinde de o serie de factori care se pot grupa
în trei categorii: biologici, ecologici şi tehnici.
Factorii biologici care influenţează reuşita altoirii sunt:
- polaritatea este un factor deosebit de important la altoire,
deoarece cei doi parteneri concresc numai prin îmbinarea polilor
opuşi, adică apical la portaltoi şi bazal la altoi;
- gradul de înrudire anatomo-morfologic, fiziologic şi biochimic
între parteneri.
În ceea ce priveşte gradul de înrudire botanică, cu cât partenerii sunt
mai apropiaţi ca grad de rudenie, cu atât reuşita a altoire este mai mare şi
invers. Astfel, reuşesc bine speciile altoite pe ele însele, combinaţiile din
cadrul genului şi mai rar sau deloc combinaţiile între genuri. În ceea ce
priveşte particularităţile biochimice ale celor doi parteneri, s-a constatat
(Mossel 1958, Gur şi Blum 1973 citaţi de Botu) că în unele cazuri unul dintre
parteneri poate emite substanţe care pot fi toxice pentru celălalt şi care
dezechilibrează metabolismul.
- starea fitosanitară a celor doi parteneri.
S-a constatat că exemplarele infectate cu virus, ciuperci sau atacate
de dăunători cu o prindere slabă.
- starea fiziologică a partenerilor se referă la vârstă, grad de
hidratare, conţinut în substanţe de rezervă.
Factorii climatici de care depinde reuşita altoirii sunt mai ales
temperatura şi umiditatea atmosferică. Astfel, altoirea decurge bine şi foarte
bine la temperaturi de 20-30oC (temperaturile 0o < t > 40oC inhibă formarea
calusului) şi la o umiditate atmosferică mai mare de 70-80%, de aceea
altoirea în ochi se face vara, în timpul dimineţii sau seara; altoirea realizată
după 1-5 septembrie, în condiţiile ţării noastre, poate deveni riscantă.
Dintre factorii tehnici care concură la reuşita altoirii amintim:
- calificarea altoitorilor, exprimată prin calitatea şi rapiditatea
executării secţiunii şi a îmbinării partenerilor;
- curăţarea perfectă a secţiunii şi rapiditatea de executare a
legăturii;
- izolarea perfectă a rănii împotriva agenţilor externi;
- protejarea părţilor altoite de factorii mecanici (vânt, zăpadă).
2.2. Metode de altoire utilizate în pomicultură

În funcţie de felul altoiului, metodele de altoire se pot grupa astfel:
- cu mugure detaşat, altoiul este reprezentat de un mugure vegetativ
însoţit de o porţiune de scoarţă şi un fascicul subţire de xilem în dreptul
mugurelui. Are următoarele variante:
- ochi dormind ;
- ochi crescând ;
- în placaj ;
- în fluier ;
- prin alipire (apropiere) se face între indivizi separaţi (ambii cu
sistem radicular propriu până la concreştere) sau între părţi ale aceluiaşi
individ (în punte, între ramuri) ;
- microaltoirea;
9
- cu ramură detaşată, altoiul este reprezentat de o ramură de un an
cu 2-3 muguri. Are următoarele variante:
- copulaţie simplă
- copulaţie perfecţionată
- semicopulaţie (simplă şi perfecţionată)
- despicătură simplă
- despicătură dublă
- sub coajă simplă
- sub coajă perfecţionată
- triangulaţie
- în L şi D
- laterală în lemn, dreaptă şi oblică.
2.2.1.Altoirea cu mugure detaşat

Altoirea în ochi dormind este cea mai răspândită metodă de altoire
generalizată în câmpul I al pepinierei şi secundar la realtoirea pomilor tineri
în livadă.
Portaltoii ce se pot altoi prin această metodă pot fi puieţi, marcote,
butaşi, ramuri sau lăstari cu condiţia să aibă în punctul de altoire un diametru
de 0,8-2 cm ca altoi se folosesc muguri de pe lăstari lemnificaţi crescuţi în
anul respectiv, având diametrul de 0,6-0,8 cm.
Altoirea în ochi dormind se execută începând din a doua jumătate
până în 10 septembrie, în regiunile sudice ale ţării şi din prima jumătate a
lunii august până în 25 septembrie în zonele subcarpatice, perioadă în care
scoarţa se desface cu uşurinţă de pe lemnul portaltoiului datorită circulaţiei
active a sevei. Ordinea de altoire a speciilor pomicole este, în mare,
următoarea: prun, păr, cireş, vişin, piersic, măr franc, mahaleb, zarzăr,
corcoduş, gutui.
Lucrarea de altoire cuprinde următoarele faze: pregătirea
portaltoiului, pregătirea altoiului, altoirea propriu-zisă şi legarea.
Pregătirea portaltoiului presupune tăierea la inel a lăstarului din zona
aleasă pentru altoire pe o porţiune de 15-25 cm şi curăţarea zonei respective
cu o cârpă curată. Portaltoii generativi se altoiesc de regulă în zona coletului,
cei vegetativi la 10-15 cm deasupra solului sau la 60-70 cm înălţime, în cazul
altoirii la nivelul coroanei (cireş, vişin, cais).
În anii secetoşi, pentru a facilita desprinderea scoarţei, cu 2-3 zile
înainte de altoire, portaltoii se udă abundent sau li se muşuroieşte baza
tulpinii.
Pregătirea altoiului presupune recoltarea şi fasonarea lăstarilor altoi.
Lăstarii se recoltează din plantaţia mamă pentru ramuri altoi în ziua
altoirii sau cu 1-2 zile înainte, prelevându-se de regulă lăstari din zona
periferică a coroanei.
Fasonarea lăstarilor presupune îndepărtarea vârfului nelemnificat şi
a porţiunii bazale eliminând 3-4 muguri care sunt incomplet dezvoltaţi. Se
suprimă apoi limbul frunzei şi 2/3 din peţiol în scopul diminuării transpiraţiei şi
a pierderii apei din ţesuturi.
Astfel fasonaţi, lăstarii altoi se păstrează cu baza în vase cu apă ori
înveliţi în cârpe umede sau muşchi, în încăperi cu temperaturi scăzute pentru
a nu se deshidrata.
10
Altoirea propriu-zisă presupune următoarele operaţiuni:
- secţionarea scoarţei portaltoiului;
- detaşarea mugurilor altoi;
- introducerea altoiului sub scoarţa portaltoiului.
Secţionarea scoarţei portaltoiului presupune efectuarea în zona
aleasă a două tăieturi perpendiculare una pe alta, în forma literei „T”. tăietura
sau incizia transversală se realizează cu mijlocul lamei briceagului pe o
lungime de 0,5-1 cm, în timp ce incizia longitudinală, efectuată cu vârful
lamei briceagului, trebuie să fie ceva mai lungă decât prima pentru uşurarea
desprinderii scoarţei.
După aceasta, se desprinde scoarţa de pe lemn cu spatula
briceagului, care se introduce se introduce sub marginile scoarţei, începând
cu locul unde se întâlnesc cele două tăieturi.
Detaşarea mugurelui altoi se face astfel: lăstarul se ţie cu vârful spre
altoitor, în mâna stângă, astfel încât degetul arătător să fie plasat sub
mugurele pe care dorim să îl detaşăm; se introduce lama briceagului în
scoarţă la 1,5-2 cm deasupra ochiului şi se imprimă o mişcare de translaţie,
de sus în jos şi de la dreapta la stânga, continuându-se tăietura până la 1,5
cm sub mugur. Când se ajunge în dreptul mugurelui, lama briceagului se
apasă uşor, astfel încât să se scoată o porţiune foarte subţire de lemn
(mugurele se scoate pe lama briceagului, eventual se apucă de peţiol).
Introducerea mugurelui detaşat sub scoarţa portaltoiului se face
direct de pe lama briceagului, prinzându-l de peţiol sau împingându-l de sus
în jos cu ajutorul spatulei. Dacă scoarţa se desprinde uşor este bine să se
împingă peţiolul, astfel încât mugurele să îşi facă loc singur sub scoarţă, iar
dacă scutişorul nu intră complet în locaşul de pe portaltoi, partea rămasă
afară se taie pe linia transversală a T-ului.
După introducerea mugurelui se apasă cu degetele arătătoare pe
aripioarele de scoarţă pentru a elimina aerul şi a realiza un contact cât mai
bun între zonele generatoare ale partenerilor.
Legarea este operaţiunea care finalizează lucrarea de altoire, având
drept scop asigurarea contactului intim între cei doi parteneri şi protejarea
rănii de acţiunea factorilor externi. La altoirea cu mugur detaşat se utilizează
trei metode de legare: simplă cu nod ţi fără nod, cu laţ şi în cruce.
Legarea simplă constă în aplicarea unui capăt al rafiei direct pe
tăietura transversală sau deasupra acesteia, apoi cu celălalt capăt se
execută legarea spiră peste spiră, se trece rafia pe sub mugurele altoi cât
mai strâns şi se continuă apoi cu 3-4 spire pe întreaga lungime a tăieturii
longitudinale. La încheierea operaţiunii sunt două posibilităţi de legare şi
anume: prima – când se termină de înfăşurat rafia se introduce pe sub ultima
spiră şi se formează un laţ (legătură fără nod) şi a doua – când se lasă încă
de la început un capăt al rafiei mai lung, peste care se fac celelalte spire, la
finalul operaţiunii cele două capete se leagă între ele (legătură cu nod).
Legarea cu laţ constă în îndoirea unui capăt al rafiei sub formă de laţ
şi aşezarea acestuia în spatele inciziei (T-ului); cu celălalt capăt se aşează
spiră peste spiră începând de la tăietura transversală şi până la baza celei
longitudinale. Pentru realizarea nodului se introduce capătul lung (cu care s-a
realizat legarea)în laţul din spatele inciziei şi se trage de primul capăt (cel
scurt) până se realizează stabilitatea legăturii.
11
Legarea în cruce se realizează prin aşezarea rafiei la câţiva milimetri
deasupra tăieturii transversale, apoi legarea se face învârtind ambele capete
ale rafiei în jurul portaltoiului. La sfârşit (baza tăierii longitudinale) se face un
nod obişnuit.
La 2-3 săptămâni după altoire se face verificare prinderii, un prim
simptom al prinderii fiind dat de căderea foarte uşoară a peţiolului la o mică
atingere cu degetul. Apoi, în funcţie de starea altoilor, se trag concluzii
asupra reuşitei operaţiunii de altoire, în cazul neprinderii altoilor se realizează
repetarea operaţiunii.
Altoirea cu mugure crescând sau activ
Este mai puţin utilizată în pomicultură, executându-se în câmpul II al
pepinierei, primăvara, calendaristic perioada optimă de altoire este luna
aprilie şi prima decadă a lunii mai. Prin această metodă se altoiesc portaltoii
neprinşi la altoirea cu mugure dormind, la speciile pomicole cu creştere
rapidă: cais, piersic, cireş, migdal, vişin, prun.
Ramurile altoi se recoltează toamna după căderea frunzelor şi se
păstrează în frigidere sau depozite frigorifice la o temperatură de 1-2oC sau
pot fi păstrate în nisip ori muşchi umed în şanţuri adânci de 40-50 cm
acoperite cu frunze şi gheaţă. Este foarte important ca mugurii de pe aceste
ramuri să nu fie porniţi în vegetaţie.
Tehnica de executare a altoirii este similară cu cea prezentată la
metoda cu mugur dormind.
Altoirea cu inel sau altoirea în fluier
Este o metodă de altoire utilizată la speciile la care concreşterea
dintre portaltoi şi altoi este lentă şi greoaie (de exp. nuc). Din acest motiv,
reuşita la altoire va depinde de asigurarea unei suprafeţe de contact mari
între zonele generatoare ale celor doi parteneri, astfel scoarţa cu care se
detaşează mugurele altoi are forma unui inel de 2-3 cm.
În funcţie de epoca de executare, altoirea cu inel are două variante:
cu mugur dormind şi cu mugur crescând.
Altoirea cu inel cu mugur dormind
Se execută în luna iulie-prima decadă a lui august atunci când
circulaţia sevei în altoi şi portaltoi este foarte intensă şi scoarţa se poate
detaşa cu uşurinţă de lemn.
Pregătirea portaltoiului presupune alegerea unei zone netede situate
la 5-10 cm deasupra coletului, în care, cu ajutorul unui briceag special
(bilamelar) cu 2 lame paralele depărtate la 2-3 cm una de alta se face o
incizie în scoarţa portaltoiului, rezultând un inel de scoarţă care se aruncă.
Pregătirea altoiului presupune recoltarea şi păstrarea lăstarilor altoi
în condiţii identice ca şi la altoirea cu mugur dormind. Urmează apoi a se
realiza în ramura altoi aceiaşi incizie ca şi la portaltoi, care trebuie să fie de
aceiaşi grosime sau mai mare decât cea a portaltoiului, având grijă ca
cilindrul de scoarţă care se detaşează să aibă un mugur dispus central faţă
de tăieturile paralele.
Îmbinarea partenerilor se face prin acoperirea inciziei de pe portaltoi
cu inelul de scoarţă detaşat de pe altoi; în cazul în care scoarţa altoiului este
mai mare, surplusul se îndepărtează printr-o tăietură longitudinală.
12
Legarea se va realiza imediat suprapunând cât mai bine spirele.
Pentru evitarea deshidratării ţesuturilor se recomandă muşuroirea zonei de
altoire.
Altoirea cu inel cu mugur crescând
Se realizează primăvara târziu după pornirea în vegetaţie a
portaltoiului.
Mugurele altoi se va detaşa de pe lăstarul recoltat în toamnă şi
păstrat în aceleaşi condiţii ca şi la altoirea cu mugur crescând. Cu 4-6 zile
înainte de executarea lucrării, ramura altoi se va pune cu baza în apă la o
temperatură de 20-24oC pentru a se intensifica circulaţia sevei şi a uşura
detaşarea scoarţei de lemn.
Tehnica de execuţie este similară cu cea de la altoirea cu inel cu
mugur dormind.
2.2.2. Metode de altoire cu ramură detaşată

Altoirea în copulaţie
Este o metodă de altoire cu ramură detaşată la care pentru
îmbinarea altoiului cu portaltoiul şi pentru suprapunerea zonelor generatoare
este necesară secţionarea ţesuturilor liberiene şi lemnoase ale ambilor
parteneri.
Altoirea în copulaţie se utilizează pentru altoirea portaltoilor în CII
(cei care nu s-au prins în CI) în luna februarie-martie, precum şi pentru
altoirea la masă a puieţilor (februarie) urmată de forţarea partenerilor şi apoi
plantarea în Şcoala de pomi.
Reuşita altoirii în copulaţie depinde de următorii factori:
- partenerii trebuie să aibă vârsta de 1 an şi aceiaşi grosime
(aprox. 0,6-1,2 cm.);
- secţiunile trebuie să fie perfect plane, egale iar suprapunerea
zonelor cambiale să se facă perfect.
În funcţie de tehnica de lucru, altoirea în copulaţie poate fi simplă,
perfecţionată şi semicopulaţie.
Altoirea în copulaţie simplă
Pregătirea portaltoiului presupune scurtarea portaltoiului la înălţimea
dorită, urmând apoi a se executa o tăietură oblică lungă de 2-3 ori mai mare
decât diametrul acestuia. Tăietura se execută printr-o singură mişcare a
briceagului trebuind să fie netedă şi perfect plană, situată pe partea opusă
unui mugur.
Pregătirea altoiului constă în alegerea unei ramuri altoi de aceiaşi
grosime asupra căreia se execută acelaşi tip de tăietură ca şi cea practicată
la portaltoi, efectuată tot pe partea opusă a unui mugur. Ramura altoi se
scurtează la 3 muguri.
Îmbinarea partenerilor presupune suprapunerea celor două secţiuni
realizate pe parteneri, de aşa manieră, încât zonele cambiale să se
suprapună perfect.
Legarea combinaţiei se face cu rafie sau fâşii de cauciuc, cu grijă, ca
în timpul legării să nu se mişte partenerii şi ocolind mugurele situat pe părţile
opuse ale secţiunilor. Pentru împiedicarea deshidratării ţesuturilor zona
altoită şi capul altoiului se protejează cu mastic (ceară de altoit).
13
Altoirea în copulaţie perfecţionată
Se practică în C II şi în cazul altoirii la masă a tuturor speciilor
pomicole, diferenţa între acest tip de altoire şi cea în copulaţie simplă
constând în executarea, atât pe altoi, cât şi pe portaltoi a unor pene de
îmbinare care măresc suprafaţa de contact a zonelor generatoare şi asigură
o mai bună stabilitate combinaţiei. Zonele de îmbinare se execută astfel: se
aşează lama briceagului la baza treimii superioare a secţiunii şi printr-o
mişcare de la stânga la dreapta şi de sus în jos se execută o incizie pe
direcţia bisectoarei unghiului ce se formează între planul secţiunii şi axul
ramurii. Înainte de a fi scoasă lama briceagului, se înclină puţin spre altoitor
pentru a deschide penele şi a uşura îmbinarea.
Se îmbină apoi altoiul cu portaltoiul prin alunecare până când zonele
generatoare ale celor doi parteneri se suprapun perfect, după care se leagă
strâns şi se protejează cu mastic.
Pentru realizarea altoirii în copulaţie s-au creat maşini de altoit care
realizează altoirea în mai multe moduri şi anume: în scăriţă – TP-2, ICP, în
nut şi feder – TP-2, omega – PMO, MA2.
Altoirea în despicătură
Este cea mai veche metodă de altoire a pomilor, aplicată fie pe
trunchi (dacă este subţire), fie pe ramuri cu diametrul 3-8 cm la seminţoase şi
2-6 cm la sâmburoase. Această metodă are două variante:
- în despicătură simplă, când în capul de altoire se pune un singur
altoi, metodă utilizată la portaltoii cu diametrul sub 3-4 cm;
- în despicătură dublă, când în capul de altoire se pun 2 altoi,
metodă utilizată la portaltoii cu diametrul mai mare de 4 cm;
Epoca optimă de altoire este primăvara (martie-început de aprilie) în
fenofaza de umflare a mugurilor vegetativi la portaltoi.
Tehnica de lucru este aproximativ identică la ambele variante şi
cuprinde:
Pregătirea portaltoiului – presupune retezarea acestuia într-o zonă
cât mai dreaptă şi cu scoarţa netedă cu ajutorul fierestrăului sau cu o
foarfece bine ascuţită, după care se realizează netezirea secţiunii cu ajutorul
cosorului. Următoarea operaţiune este cea de despicare a portaltoiului cu
ajutorul despicătorului sau cu cosorul în 2 sau 4 părţi în funcţie de grosimea
portaltoiului. Adâncimea despicăturii trebuie să fie puţin mai lungă decât
lungimea penei altoiului.
Pregătirea altoiului – presupune tăierea acestuia la bază sub forma
unei pene duble, având muchia care va veni în afară mai groasă iar cea
dinspre interior mai subţire.
Este bine ca tăieturile care formează pana să se execute printr-o
singură trecere cu briceagul, ele plecând de o parte şi de alta a unui mugur,
ceva mai sus decât acesta şi continuând la 4-5 cm mai jos unde se întâlnesc.
Apoi, ramura altoi se scurtează la 3 muguri cu ajutorul foarfecii.
Îmbinarea partenerilor – presupune introducerea penei altoiului în
despicătură (în prealabil despicătura se lărgeşte cu dalta despicătorului şi se
fixează cu pene din esenţă de lemn tare), cu muchia mai joasă spre exterior
astfel încât zonele cambiale ale altoiului şi portaltoiului să se suprapună
perfect.
14
După fixarea altoilor (2-4 în funcţie de numărul despicăturilor) se
leagă strâns şi se unge cu mastic, atât capul de altoire, cât şi capetele
ramurilor altoi. Deasupra altoilor se leagă o nuia sub formă de arc pentru a
evita ruperea sau mişcarea acestora.
Plantele elită de ramuri altoi sunt verificate periodic de către
aprobatorul de stat, o dată la 5 ani la seminţoase şi din 3 în 3 ani la
sâmburoase, eliberându-se certificatul de autenticitate şi stare fitosanitară.
Întrebări rezolvate:
1. Care sunt metodele de altoire cu mugur detașat?
La metoda de altoire cu mugure detaşat, altoiul este reprezentat de
un mugure vegetativ însoţit de o porţiune de scoarţă şi un fascicul subţire de
xilem în dreptul mugurelui. Are următoarele variante: ochi dormind; ochi
crescând; în placaj și în fluier.
2. Cum se face altoirea în despicătură ?
Tehnica de lucru este aproximativ identică la ambele variante şi
cuprinde:
Pregătirea portaltoiului – presupune retezarea acestuia într-o zonă
cât mai dreaptă şi cu scoarţa netedă cu ajutorul fierestrăului sau cu o
foarfece bine ascuţită, după care se realizează netezirea secţiunii cu ajutorul
cosorului. Următoarea operaţiune este cea de despicare a portaltoiului cu
ajutorul despicătorului sau cu cosorul în 2 sau 4 părţi în funcţie de grosimea
portaltoiului. Adâncimea despicăturii trebuie să fie puţin mai lungă decât
lungimea penei altoiului.
Pregătirea altoiului – presupune tăierea acestuia la bază sub forma
unei pene duble, având muchia care va veni în afară mai groasă iar cea
dinspre interior mai subţire.Este bine ca tăieturile care formează pana să se
execute printr-o singură trecere cu briceagul, ele plecând de o parte şi de
alta a unui mugur, ceva mai sus decât acesta şi continuând la 4-5 cm mai jos
unde se întâlnesc. Apoi, ramura altoi se scurtează la 3 muguri cu ajutorul
foarfecii.
Îmbinarea partenerilor – presupune introducerea penei altoiului în
despicătură (în prealabil despicătura se lărgeşte cu dalta despicătorului şi se
fixează cu pene din esenţă de lemn tare), cu muchia mai joasă spre exterior
astfel încât zonele cambiale ale altoiului şi portaltoiului să se suprapună
perfect. După fixarea altoilor (2-4 în funcţie de numărul despicăturilor) se
leagă strâns şi se unge cu mastic, atât capul de altoire, cât şi capetele
ramurilor altoi. Deasupra altoilor se leagă o nuia sub formă de arc pentru a
evita ruperea sau mişcarea acestora.
2. Care sunt metodele de altoire cu mugur detașat?
3. Care sunt metodele de altoire cu ramură detașată?
3. Ce este altoirea prin alipire?
4. Explicaţi altoirea în mugur (ochi) dormind.
5. Câte metode de legare a altoiului cu portaltoiul cunoașteți?
6. Explicaţi altoirea în copulaţie simplă.
7. Cum se face altoirea în despicătură ?
8. Când se realizează altoirea în despicătură?
15
ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

SISTEME DE CULTURI ŞI TIPURI DE PLANTAŢII POMICOLE
Cuvinte cheie: sistem de cultură, intensiv, superintensiv, plantaţie

comercială, plantaţie didactică, specie, soi, portaltoi
Rezumat
Sistemele de culturi pomicole sunt definite de mai multe elemente,
cum ar fi: distanţele de plantare dintre rânduri şi dintre pomi pe rând,
sistemele de coroană, modalitatea de întreţinere a solului, tehnologia aplicată
etc.
Tipurile de plantaţii pomicole sunt definite în primul rând de destinaţia
producţiei, astflel distingem: plantaţii comercial-industriale, didactice şi
experimetale, familiale, de aliniament.
SISTEME DE CULTURI POMICOLE ŞI TIPURI DE PLANTAŢII
Sistemul de cultură a pomilor şi arbuştilor fructiferi este caracterizat

printr-un număr ridicat de elemente, cele mai importante fiind: densitatea de
pomi la unitatea de suprafaţă, tipul şi forma de coroană utilizate, precocitate,
volumul producţiei în perioada de maximă rodire, consumul de forţă de
muncă la unitatea de suprafaţă, posibilităţile de executare mecanizat a
lucrărilor etc.
După unii autori, sistemele de cultură pomicole se împart în trei
categorii: extensiv, intensiv şi superintensiv, în timp ce alţii îl împart în cinci
categorii: extensiv, semiintensiv, intensiv, superintensiv şi pajişte.
În continuare vom aborda sistemul de clasificare pe trei categorii,
celelalte subderivând din acestea.
3.1.Sisteme de culturi pomicole

Sistemul de cultură clasic (extensiv)
A dominat o lungă perioadă de timp pomicultura mondială şi pe cea
din ţara noastră, la noi fiind încă bine reprezentată în zona de deal pentru
cultura sâmburoaselor (prun, cireş) şi chiar pentru măr şi păr altoiţi pe
portaltoi supramijlocii sau mari.
Sistemul clasic presupune plantaţii cu o densitate redusă de pomi la
hectar, până la 300-350 pomi/ha, în funcţie de combinaţia soi – portaltoi,
distanţele de plantare între rânduri şi pe rândurile de pomi variind între 7-15
m/6-8 m.
Pomii au vigoare mare şi foarte mare, trunchi înalt (1-2 m) şi coroane
globuloase cu volum mare (vas întârziat, piramidă etajată modificată,
piramidă mixtă etc.) de 3,5-4 m înălţime. Portaltoii sunt viguroşi, utilizându-se
cu precădere portaltoii franc şi sălbatic sau portaltoi vegetativi de vigoare
mare şi foarte mare.
16
În sistemul clasic, pomii intră târziu pe rod (după 4-6 ani de la
plantare), producţia maximă se obţine după 10-12 ani, iar longevitatea
pomilor este cuprinsă între 30-40 ani sau chiar mai mult (cu excepţia
piersicului şi a vişinului).
Solul din livezile clasice se menţine ocupat cu pajişti sau fâneţe, în
cele mai multe cazuri este ocupat de culturi agricole şi mai rar este întreţinut
ca ogor negru. Pomii aflaţi în fâneaţă sunt săpaţi de jur împrejur pe o rază de
0,5-3 m sau nu li se aplică nici o lucrare, iar în cazul culturilor agricole gradul
de ocupare a terenului cu acestea poate fi parţial între rândurile de pomi sau
chiar total.
Lucrările de tăieri şi combatere a bolilor şi dăunătorilor nu se execută
sistematic, ci după posibilităţi, fapt ce duce la obţinerea de producţii scăzute
şi slabe din punct de vedere calitativ, înregistrându-se în acelaşi timp şi
fenomenul de alternanţă de rodire. Datorită înălţimii foarte mari a pomilor,
lucrările de tăiere şi combatere (atunci când se execută) şi în special
recoltarea fructelor se realizează cu dificultate de pe scări, consumul de forţă
de muncă fiind ridicat şi valoarea productivităţii mică, fapt ce conduce la o
eficienţă economică scăzută, motiv pentru care acest sistem nu se mai
recomandă pentru unităţile specializate.
Sistemul intensiv
A apărut ca o necesitate obiectivă de a ocupa cu pomi cât mai bine
suprafaţa dint-o plantaţie şi de a ridica productivitatea la unitatea de
suprafaţă.
Sistemul intensiv presupune plantaţii cu densităţi variabile la unitatea
de suprafaţă, distanţele de plantare fiind diferite în funcţie de specie, portaltoi
şi soi.
Tabelul 3.1.
DISTANTELE DE PLANTARE SI DENSITATEA LA UNITATEA DE
SUPRAFATA (HA) IN PLANTATIILE INTENSIVE
(DUPA BOTU I., BOTU M., 2003)
Specia pomicolă Distanţe de plantare Densităţi
(m) (nr. plante /ha)
Măr şi păr 4-5 / 2-4 500-1250
Prun, cireş, vişin, piersic, cais, alun 4-6 /2-5 330-1250
Nuc, castan 8-12 /8-10 83-156
Coacăz, zmeur, mur, afin, agriş 2,5-3 /0,5-1,2 3300-8000
Căpşun 0,7-0,8 /0,2-0,25 57000-61000
Sistemul intensiv este recomandat pentru sâmburoase (prun, vişin,

cireş, piersic, cais) şi pentru seminţoase (de exp. măr altoit pe portaltoi franc,
de vigoare mijlocie, A2). În acest caz, pomii intră pe rod după 3-4 ani de la
plantare, dau producţii maxime în anul 6-7 şi au o longevitate cuprinsă între
25-30 ani.
Sistemele de coroană adoptate sunt: vasul, fusul tufă, palmeta pentru
plantaţiile cu densitate mai redusă de pomi/ha (350-500 pomi/ha) şi fusul tufă
(Spindelbush), palmeta cu braţe oblice, palmeta Haag, Drapeau Marchand şi
altele pentru plantaţiile cu densitate mai mare de pomi la unitatea de
suprafaţă (500-1250 pomi/ha).
17
În plantaţiile intensive lucrările solului se fac tot timpul anului, se aplică
corect şi diferenţiat tăierile, pesticidele, erbicidele şi biostimulatorii, toate
acestea conducând la obţinerea unor producţii mari şi constante de fructe,
precum şi la îmbunătăţirea calităţii acestora.
Sistemul intensiv cu densitate redusă prezintă câteva dezavantaje:
executarea cu dificultate a lucrărilor de tăiere şi recoltare datorită sistemelor
de coroană mai voluminoase, randament scăzut la recoltarea manuală a
fructelor, consum ridicat de manoperă şi costuri ridicate. Sistemul intensiv cu
densitate ridicată prezintă dezavantajul unui cost mai ridicat la înfiinţare,
datorită instalării spalierului şi a lucrărilor de dirijare a coroanei, dar
cheltuielile se amortizează în timp datorită formării într-o perioadă relativ
scurtă a unei mari suprafeţe de rodire, pe suprafeţele care permit obţinerea
de producţii ridicate (20-40 t/ha) la un cost destul de scăzut.
Plantaţiile intensive solicită executarea la timp şi de bună calitate a
lucrărilor de înfiinţare şi exploatare, în vederea obţinerii unor randamente
superioare, în caz contrar există riscul de a obţine producţii scăzute, iar
calitatea fructelor poate fi afectată în cea mai mare parte.
Sistemul superintensiv
A apărut ca o consecinţă firească a creşterii cerinţelor pentru fructe,
fiind posibil datorită cercetărilor şi tehnologiilor de înaltă clasă aplicate în
pomicultură în ultimii ani.
Plantaţia superintensivă este dependentă de soi, portaltoi şi
tehnologia de cultură. Pentru aceasta se utilizează soiuri cu vigoare scăzută,
tip spur, foarte precoce şi portaltoi de vigoare mică (semi dwarf) şi foarte
mică (dwarf) care să permită plantarea la distanţe mici între rânduri şi pe
rând (tabelul 3.2).
Tabelul 3.2.
DISTANTELE DE PLANTARE IN PLANTATIILE SUPERINTENSIVE
DE MAR SI PIERSIC
Specia Soiul Portaltoiul Distanţa de Densitatea (ha)
plantare (m)
Măr standard M9, M27, M26, 3,0-3,3 /1,25 2283-2666

P22
spur 2,5-3,0 /0,8-1,0 3333-5000
Piersic dwarf, semidwarf franc 3,0-3,5 /1,0-1,5 1904-3333
Distanţele de plantare, respectiv densităţile diferite de pomi la unitatea

de suprafaţă, au condus la împărţirea sistemului superintensiv în trei
categorii:
- plantaţii cu densitate mică: 2000-5000 pomi/ha – măr
- plantaţii cu densitate medie: 5000 – 10000 pomi/ha
- plantaţii cu densitate mare: peste 10000 pomi/ha
Plantaţiile superintensive în rânduri simple sunt cele mai utilizate şi se
caracterizează prin:
- distanţe de plantare reduse 3-4 m între rânduri şi 0,8-2 m pe
rând, rezultând o densitate de 1300-4000 pomi/ha;
- utilizarea portaltoilor de vigoare mică şi foarte mică: M9, M27
sau chiar mijlocie M106, dar în combinaţie cu soiuri spur;
18
- pomii au înălţimi reduse de 1,8-2,5 m care permit mecanizarea
lucrărilor de tăiere şi recoltare;
- sistemele de coroană utilizate: fus subţire, superfus;
- intrare timpurie pe rod (primul an după plantare), datorită
tăierilor lungi sau a aplicării altor metode pentru stimularea fructificării;
obţinerea de producţii maxime în anul 5-6 după plantare; longevitate de 12-
15 ani după care plantaţia se desfiinţează;
- producţii ridicate şi constante 5-7 t/ha în anul plantării, 15-25
t/ha în anul II, apoi constante de 40-50 t/ha până la desfiinţare.
Dintre dezavantaje amintim:
- costuri ridicate datorită numărului mare de pomi şi sistemelor
de susţinere;
- îngreunarea executării lucrărilor mecanice datorită distanţelor
mici;
- calitatea fructelor, mai ales la măr şi conţinutul în zaharuri sunt
afectate datorită insuficienţei factorului lumină.
Sistemul de cultură superintensiv oferă avantajul obţinerii unor
producţii mari şi de calitate, dar costurile ridicate pentru înfiinţare,
exploatarea alături de nivelul tehnologic şi profesional foarte ridicate au
determinat realizarea unor suprafeţe reduse cu astfel de plantaţii în ţara
noastră, deşi în ţările cu pomicultură avansată plantaţiile superintensive şi
intensive reprezintă baza producţiei pomicole.
3.2. Tipuri de plantaţii pomicole

Tipurile de plantaţii pomicole se deosebesc după scopul producţiei,
suprafaţa cultivată, calitatea fructelor şi alte aspecte, fiecare dintre acestea
putându-se realiza în oricare sistem de cultură enumerat anterior. Astfel,
tipurile de plantaţii pomicole sunt:
Plantaţiile comerciale - industriale au drept scop obţinerea de producţii
ridicate, omogene ca soi şi calitate, destinate comercializării pe piaţa internă
sau externă sau pentru industrializare.
Acest tip de plantaţii cuprind de regulă 1-3 specii pomicole, cele mai
adaptate bazinului pomicol respectiv, iar în ceea ce priveşte sortimentul vor fi
alese soiurile cu cea mai ridicată valoare comercială, pretabile la condiţiile de
cultură respective şi din care se pot obţine recolte mari atât pentru consumul
intern, cât şi pentru cel extern. Este bine ca alegerea sortimentului să se aibă
în vedere şi epoca de maturare a acestora, astfel încât piaţa să fie asigurată
în permanenţă cu produse proaspete.
Într-o plantaţie comercială se va aplica o tehnologie de cultură
ireproşabilă, care să permită obţinerea de fructe la standardele interne şi
externe.
Pentru industrializare este important ca producţia de fructe să fie
eşalonată pe o perioadă cât mai lungă de timp, astfel se vor combina mai
multe specii, la fiecare utilizându-se un conveier de soiuri cât mai variat, care
să asigure materia primă pe o perioadă de cel puţin 6-7 luni.
Plantaţiile didactice şi experimentale se înfiinţează pe lângă facultăţile
sau şcolile de profil şi în apropierea staţiunilor de cercetare, după scheme
speciale, având în acelaşi timp şi suprafeţe mai reduse.
19
Plantaţiile didactice servesc pentru instruirea viitorilor specialişti, ca
urmare trebuie să cuprindă cât mai multe specii (colecţii), fiecare dintre
acestea cuprinzând numeroase soiuri, atât din sortimentul actual, cât şi din
cel vechi sau soiuri nou introduse în cultură. De asemenea, într-o plantaţie
didactică pot fi înfiinţate diferite variante tehnologice care să permită
înţelegerea noţiunilor prezentate la prelegeri şi în acelaşi timp să constituie şi
o sursă de cercetare atât pentru cadrele didactice, cât şi pentru studenţi sau
elevi.
Plantaţiile de pe lângă staţiunile de cercetare trebuie să creeze condiţii
pentru cunoaşterea biologiei şi elaborarea tehnologiei de cultură adecvate
fiecărui soi, precum şi pentru crearea de noi soiuri.
Plantaţiile familiale care cuprind sistemul agropomicol şi grădina
familială.
Sistemul agropomicol se caracterizează prin faptul că pomii nu
reprezintă principala specie luată în cultură, alături de aceştia , pe suprafeţe
mai mari sau mai mici cultivându-se şi plante agroalimentare sau furajere, ca
atare veniturile sunt asigurate atât de producţia de fructe, cât şi de cea
agricolă, furajeră sau legumicolă.
Acest sistem de cultură se practică în zona dealurilor înalte, unde
condiţiile ecologice sunt de aşa natură încât permit acest lucru.
Grădina familială se organizează în jurul locuinţelor sau în apropierea
acestora, având drept scop asigurarea cu fructe proaspete a familiei în
decursul anului şi mai puţin obţinerea de venituri prin vinderea surplusului pe
piaţă. Ca atare, într-o grădină familială se întâlnesc un amalgam de specii şi
soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi într-un număr redus de exemplare pentru
fiecare specie, primordială fiind varietatea fructelor obţinute, tradiţia din
familie, plăcerea de a creşte şi valorifică produsele unui pom şi nu în ultimul
rând o posibilitate plăcută de a petrece timpul liber.
1. Prin ce se caracterizează sistemul de cultură superintensiv ?

Sistemul de cultură superintensiv se caracterizează prin :
- distanţe de plantare reduse 3-4 m între rânduri şi 0,8-2 m pe
rând, rezultând o densitate de 1300-4000 pomi/ha;
- utilizarea portaltoilor de vigoare mică şi foarte mică: M9, M27
sau chiar mijlocie M106, dar în combinaţie cu soiuri spur;
- pomii au înălţimi reduse de 1,8-2,5 m care permit mecanizarea
lucrărilor de tăiere şi recoltare;
- sistemele de coroană utilizate: fus subţire, superfus;
- intrare timpurie pe rod (primul an după plantare), datorită
tăierilor lungi sau a aplicării altor metode pentru stimularea fructificării;
obţinerea de producţii maxime în anul 5-6 după plantare; longevitate de 12-
15 ani după care plantaţia se desfiinţează;
- producţii ridicate şi constante 5-7 t/ha în anul plantării, 15-25
t/ha în anul II, apoi constante de 40-50 t/ha până la desfiinţare.
20
2. Care sunt tipurile de plantaţii pomicole ?
Tipurile de plantaţii pomicole se deosebesc după scopul producţiei,
suprafaţa cultivată, calitatea fructelor şi alte aspecte, fiecare dintre acestea
putându-se realiza în oricare sistem de cultură enumerat anterior și pot fi :
plantații comercial industriale, plantații didactice și experimentale și plantații
familiale.
1. Cum definiţi sistemul pomicol?
2.Prin ce se caracterizează sistemul de cultură clasic (extensiv)?
3. Prin ce se caracterizează sistemul de cultură intensiv ?
4. Prin ce se caracterizează sistemul de cultură superintensiv ?
5. Care sunt tipurile de plantaţii pomicole ?
6. DEscrieți plantațiile comercial industriale.
7. Descrieți plantațiile didactice ți experimentale.
21
ALEGEREA LOCULUI PENTRU LUVADĂ, ALEGEREA

SPECIILOR SOIURILOR ȘI PORTALTOILOR
Cuvinte cheie: plantație, înfiinare, specie, soi, portaltoi
Rezumat
Alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii pomicole, alături de
stabilirea celui mai adecvat sortiment pentru o locaţie dată reprezintă factorii
primordiali pentru obţinerea unor producţii de fructe, atât cantitativ, cât şi
calitativ.
Factorii naturali sunt foarte importanţi pentru alegerea locului ei,
trebuind să corespundă cerinţei speciei şi a soiului. Speciile pomicole se aleg
în funcţie de favorabilitatea condiţiilor pedoclimatice, de cerinţele pieţei
interne şi de capacitatea lor de a rezista competitivităţii pe piaţa externă.
Soiurile se aleg în funcţie de valoarea lor economică (calitate, productivitate),
de rezistenţa la boli şi dăunători şi de gradul de adaptabilitate la condiţiile de
mediu în care se găseşte plantaţia. Alegerea portaltoiului se va face în
funcţie de compatibilitate, vigoare, grad de adaptabilitate, mod de influenţare
a productivităţii şi calităţii fructelor.
4.1. Alegerea locului pentru înfiinţarea plantaţiilor

Alegerea terenului pentru livadă se face în funcţie de factorii naturali,
care sunt de fapt şi decisivi şi de factorii socio-econimici.
Factorii naturali sunt foarte importanţi pentru alegerea locului ei,
trebuind să corespundă cerinţei speciei şi a soiului.
Temperatura trebuie să corespundă din punct de vederea al mediilor
anuale, a minimului şi maximului absolut, suma gradelor de temperatură.
Foarte important la alegerea terenului este predispoziţia zonei la brumele şi
îngheţurile târzii de primăvară, evitându-se pe cât posibil cultivarea în acele
areale a speciilor sensibile (cais, piersic, migdal).
Precipitaţiile trebuie să corespundă cerinţelor speciilor atât cantitativ,
cât şi în privinţa repartizărilor lor anuale. Dacă terenurile se află în apropierea
unei surse de apă, pentru irigare se pot înfiinţa plantaţii cu specii
sâmburoase: cais, piersic, migdal, seminţoase altoite pe portaltoi vegetativi
de vigoare slabă, care nu suportă seceta nici măcar pe perioade scurte. Se
vor evita şi zonele bântuite frecvent de grindină.
Lumina este importantă atât pentru speciile pretenţioase la acest
factor: nuc, cais, piersic, cireş, dar şi pentru celelalte care se dezvoltă slab în
condiţii de lumină insuficientă.
Factorii edafici sunt foarte importanţi pentru cultura speciilor pomicole,
acestea reuşind bine pe soluri uşoare sau mijlocii, fertile, profunde (grosimea
stratului este de 0,8-1 m), lipsit de săruri nocive şi cu un conţinut de calciu
diferit, în funcţie de specie (aproximativ 5-15%), apa freatică la adâncimi mai
mari de 2 m.
22
Sunt excluse de la plantare terenurile mlăştinoase cu apa freatică la
mai puţin de 2 m adâncime, compacte, grele, argiloase, cu pH cuprins între
5,5-7,8, soluri sărăturate , soloneţurile. Nu corespund nici boturile de deal
(înăspresc gerurile iarna şi accentuează seceta vara), nici văile înguste,
închise, cu curenţi reci şi vânturi relativ mari.
Altitudinea acţionează în corelaţie strânsă cu temperatura, astfel,
speciile iubitoare de căldură (piersic, cais) se vor cultiva la altitudini reduse
(până la limita superioară a viţei de vie), în timp ce speciile rezistente la
temperaturi mai scăzute (măr, prun) pot fi cultivate atât la altitudini mari, cât
şi la altitudini reduse, dar numai în condiţii de irigare.
Relieful cel mai potrivit pentru cultura pomilor este reprezentat de
terenuri plane, orizontale sau cu pantă mijlocie de până la 6%. În zona de
deal pot fi valorificate şi terenurile cu panta de 6-15% care nu cer investiţii
foarte mari de amenajare, obligatoriu fiind însă terasarea care să permită
mecanizarea. Terenurile cu panta mai mare de 20-25% pot fi valorificate de
arbuşti sau specii mai rustice, nefiind potrivite pentru pomi (nici măcar în
sistem clasic), deoarece solul este erodat, uscat, cu fertilitate scăzută,
necesitând cheltuieli foarte ridicate pentru amenajare, cheltuieli care nu sunt
justificate.
Expoziţia terenului se alege în funcţie de specie, soi şi altitudine. În
zonele de sud şi vest, unde căldura şi insolaţia sunt din abundenţă, se pot
alege terenuri cu expoziţie estică, vestică sau chiar nordică.
În zona de deal cu altitudini de 500-700 m, unde factorul căldură este
deficitar, se vor alege terenuri cu expoziţie sudică, sud-vestică sau sud-
estică. Cu cât altitudinea creşte, expoziţia trebuie să fie mai favorabilă, mai
ales pentru soiurile care ajung târziu la maturitate.
Vegetaţia naturală dă indicaţii preţioase privind adaptabilitatea şi
pretabilitatea speciilor la factorii de vegetaţie. Prezenţa speciilor pomicole
spontane, precum şi a speciilor silvice precum ar fi: arţar, stejar, fag, măr
pădureţ, alun, tei, denotă existenţa unor condiţii pedoclimatice favorabile
culturii pomilor. În schimb, prezenţa unor specii cum ar fi: salcia, plopul,
sângerul, anin sau a coniferelor indică prezenţa unor soluri prea umede sau
a zonelor prea răcoroase pentru cultura pomilor.
Factorii socio-economici de care trebuie să se ţină cont la alegerea
terenului pentru livadă sunt:
- apropierea de pieţele de desfacere sau de fabricile pentru
prelucrarea produselor pomicole;
- apropierea de căile de acces (şosele, căi ferate etc.), care să
permită transportul pesticidelor, îngrăşămintelor chimice şi a altor materiale
necesare fluxului tehnologic, precum şi a recoltei de fructe;
- existenţa forţei de muncă umane ţinând cont că în pomicultură
o serie lucrări cum ar fi: tăierile, recoltarea fructelor se execută manual;
- existenţa unei surse de aprovizionare cu apă care să permită
accesul acesteia în plantaţie, cu eforturi energetice şi financiare minime;
- volumul şi valoarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare trebuie să fie
cât mai mici;
- să existe o distanţă suficientă faţă de factorii poluanţi sau de alte
surse de risc.
23
4.2. Alegerea speciilor, soiurilor şi portaltoilor
Speciile pomicole se aleg în funcţie de favorabilitatea condiţiilor
pedoclimatice , de cerinţele pieţei interne şi de capacitatea lor de a rezista
competitivităţii pe piaţa externă. În funcţie de aceste criterii, speciile pomicole
din ţara noastră pot fi împărţite în două grupe:
- specii de interes general pentru România (măr, prun, cireş, vişin,
cais, piersic, păr, gutui) care sunt valorificate pe piaţa internă, intrând direct
în consumul populaţiei;
- specii de interes şi pentru pieţele externe (nuc, alun, castan,
coacăz, afin, cătină etc.) care sunt valorificate atât pe piaţa internă, cât şi pe
cea externă.
Aceste specii vor ocupa suprafeţe de teren diferite în funcţie de
importanţa fiecăreia şi care trebuie să se regăsească în strategia naţională
de dezvoltare a pomiculturii, strategie strâns legată şi de politica de
dezvoltare a agriculturii în Uniunea Europeană.
În ceea ce priveşte zonele de favorabilitate corelate cu condiţiile
pedoclimatice, putem spune că:
- în zona dealurilor se plantează: măr, păr, prun, cireş şi vişin;
- în zona colinară şi de câmpie: cais, piersic, migdal, uneori vişin şi
cireş; căpşun irigat, eventual măr şi păr soiuri de vară;
- zona înaltă este favorabilă culturii arbuştilor fructiferi.
Soiurile se aleg în funcţie de valoarea lor economică (calitate,
productivitate), de rezistenţa la boli şi dăunători şi de gradul de adaptabilitate
la condiţiile de mediu în care se găseşte plantaţia.
Valoarea economică a unui soi, exprimată prin productivitate şi
calitate, este un factor primordial atunci când se face alegerea sortimentului
pentru înfiinţarea unei plantaţii pomicole. Lista soiurilor cultivate la speciile
pomicole de climat temperat este foarte variată şi ca atare există o vastă
posibilitate de alegere şi de realizare a unui sortiment pentru o anumită
livadă.
Pentru reuşita unei plantaţii pomicole, la înfiinţare sortimentul va trebui
să fie alcătuit pentru fiecare specie din cel puţin 3-5 soiuri care să fie
compatibile biologic (interfertile) să aibă o vigoare şi o longevitate
asemănătoare şi să fie pretabile zonelor de cultură respective.
La speciile care dispun de un bogat sortiment de soiuri autofertile
(piersic, cais, zmeur, căpşun, coacăz roşu etc.) se vor alege cele care au cea
mai ridicată valoare economică.
La speciile cu soiuri autosterile (măr, păr, cireş, vişin, migdal) se vor
alege soiuri cu aceeaşi perioadă de înflorire, cu polen fertil, distanţele dintre
soiurile polenizate şi cele de polenizat trebuind să se încadreze în
următoarele limite:
- măr – sistem intensiv 20-35 m;
- păr – sistem intensiv 20 m;
- cireş şi vişin 10 m;
- prun 16 m.
Comportarea soiurilor faţă de tratamentele fitosanitare se va avea în
vedere la alegerea şi aşezarea acestora în plantaţii, ştiut fiind faptul că
majoritatea se comportă diferit faţă de tratamentele fitosanitare.
24
Comportarea diferită a soiurilor faţă de tratamentele fitosanitare derivă
din mai mulţi factori, cum ar fi: rezistenţa genetică a soiului la diferite boli sau
dăunători, înflorirea şi maturarea fructelor în perioade diferite, sensibilitatea
soiului faţă de anumite pesticide.
Sensibilitatea sau rezistenţa diferită a soiurilor faţă de boli şi dăunători
implică realizarea unor grafice de combatere diferenţiate pe soiuri sau pe
grupe de soiuri, motiv pentru care la înfiinţarea oricărei plantaţii este bine ca
soiurile să se planteze în blocuri compacte de 10-12 rânduri.
În ceea ce priveşte gradul de adaptabilitate la condiţiile ecologice în
care se găseşte plantaţie, reuşita înfiinţării acesteia într-o anumită zonă
depinde în primul rând de factorii climatici şi de cerinţele speciilor, a
combinaţiei soi – portaltoi şi de gradul de adaptare faţă de factorii edafici.
Portaltoiul reprezintă un element biologic cu rol esenţial în reuşita unei
plantaţii pomicole, acesta fiind legat direct de condiţiile edafice,
influenţând în mod direct evoluţia şi comportarea soiului. Alegerea
portaltoiului se va face în funcţie de compatibilitate, vigoare, grad de
adaptabilitate, mod de influenţare a productivităţii şi calităţii fructelor.
Alegerea judicioasă a portaltoilor va permite adaptarea la condiţiile
variate a speciilor şi respectiv a soiurilor, în general rezistenţa şi capacitatea
de adaptare fiind în raport direct cu vigoarea combinaţiei soi – portaltoi.
Pentru zonele secetoase se vor alege portaltoi cum a fi: mahaleb pentru cireş
şi vişin, franc pentru păr, corcoduşul pentru prun, cais şi piersic. Zonele cu
exces temporar de umiditate sunt tolerate de unii portaltoi vegetativi ai
mărului şi de gutui pentru soiurile de păr şi respectiv gutui.
1. Care sunt factorii naturali de care se ţine cont la alegerea
locului pentru înfiinţarea unei plantaţii pomicole?
Factorii naturali de care se ține cont la alegerea loului pentru livadă
sunt : temperatura, precipitațiile, condițiile edafice, lumina, altitudinea, relieful
și vegetația naturală existentă în zonă.
2.Cum se aleg speciile pomicole la înfiinţarea unei plantaţii pomicole?
Speciile pomicole se aleg în funcţie de favorabilitatea condiţiilor
pedoclimatice, de cerinţele pieţei interne şi de capacitatea lor de a rezista
competitivităţii pe piaţa externă. În funcţie de aceste criterii, speciile pomicole
din ţara noastră pot fi împărţite în două grupe:
- specii de interes general pentru România (măr, prun, cireş, vişin,
cais, piersic, păr, gutui) care sunt valorificate pe piaţa internă, intrând direct
în consumul populaţiei;
- specii de interes şi pentru pieţele externe (nuc, alun, castan,
coacăz, afin, cătină etc.) care sunt valorificate atât pe piaţa internă, cât şi pe
cea externă.
În ceea ce priveşte zonele de favorabilitate corelate cu condiţiile
pedoclimatice, putem spune că:
- în zona dealurilor se plantează: măr, păr, prun, cireş şi vişin;
- în zona colinară şi de câmpie: cais, piersic, migdal, uneori vişin şi
cireş; căpşun irigat, eventual măr şi păr soiuri de vară;
- zona înaltă este favorabilă culturii arbuştilor fructiferi.
25
1. Care sunt factorii naturali de care se ţine cont la alegerea locului
pentru înfiinţarea unei plantaţii pomicole?
2.Cum se aleg speciile pomicole la înfiinţarea unei plantaţii pomicole?
3. Cum se aleg soiurile la înfiinţarea unei plantaţii pomicole?
4. Cum se aleg portaltoii la înfiinţarea unei plantaţii pomicole?
26
ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TERENULUI
Cuvinte cheie: parcelare, drumuri principale, terasare, desfundare,

nivelare, repausul solului, plantare, fasonare, mocirlire
Rezumat: Înainte de înfiinţarea oricărei plantaţii pomicole se impune

realizarea lucrărilor de organizare şi amenajare a terenului care vor contribui
la desfăşurarea normală a proceselor de producţie pe toată durata de
exploatare a investiţiei dar şi la conservarea şi ameliorarea solului pentru o
perioadă lungă de timp. Stabilirea densităţii de pomi la unitatea de suprafaţă
se face în funcţie de combinaţia soi-portaltoi, factorii pedo-climatici şi edafici,
sistemul de cultură. Plantarea pomilor reprezintă o lucrare importantă, de
modalitatea de desfășurare a acesteia şi de epoca de realizare depinzând
creşterea şi fructificarea corespunzătoare a speciei pomicole cultivate.
5.1. ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TERENULUI PENTRU

LIVADĂ
Lucrările de organizare a terenului se grupează în două categorii:
lucrări de organizare interioară, care se execută în toată plantaţia şi lucrări de
amenajare a terenului (lucrări antierozionale), care se execută pe terenurile
în pantă.
Lucrări de organizare interioară a terenului

Aceste lucrări cuprind parcelarea, trasarea reţelei de drumuri şi
stabilirea zonelor de întoarcere, amplasarea perdelelor de protecţie,
amplasarea construcţiilor şi a altor dotări tehnice.
Parcelarea terenului
Terenul destinat plantării pomilor se împarte în parcele, parcela
constituind unitatea teritorială de lucru care are acelaşi tip de sol, pe care se
practică aceleaşi lucrări de amenajare ale solului şi în care se plantează o
singură specie pomicolă şi cel mul 2-3 soiuri interfertile.
Pe teren plan, parcela este delimitată de drumurile de exploatare şi de
zonele de întoarcere iar pe terenurile în pantă de canalele de desecare sau
de debuşee (laturile lungi ale parcelei şi direcţia rândurilor orientându-se pe
curbele de nivel pentru a preveni procesele de eroziune).
Mărimea parcelelor poate fi de 8-10 ha (mai mult sau mai puţin) pe
terenuri plane, având o lungime de 400-600 m pentru a se asigura o bună
exploatare a utilajelor; 6-8 ha pe terenuri cu panta uniformă de până la 6%
având o lungime de 300-400 m şi 3-6 ha pe terenuri cu panta cuprinsă între
6-12% având o lungime de 200-300 m. De regulă, parcelele au formă
dreptunghiulară sau pătrată, iar în cazul în care terenul nu permite realizarea
unor forme geometrice de aşa natură, se poate utiliza şi forma de trapez sau
dreptunghi.
27
Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere
reprezintă o lucrare importantă pentru plantaţiile mai mari de 5-10 ha. Pentru
plantaţii cu suprafeţe mici (sub 5 ha) nu se impune o reţea de drumuri,
accesul în plantaţie făcându-se pe spaţiile dintre rândurile de pomi.
Drumurile principale se realizează din piatră sau asfalt având o lăţime
de 5-6 m şi asigură accesul în toată plantaţia. Deoarece costul acestor
drumuri este ridicat, se vor amplasa cât mai central în plantaţie astfel încât să
facă legătura cu căile de acces spre centrele populate şi cu drumurile
secundare prin care se asigură accesul la toate parcelele. Pe terenurile în
pantă drumurile se construiesc în serpentină.
Drumurile secundare au o lăţime de 3-4 m, sunt consolidate prin
înierbare şi delimitează parcelele pe laturile lungi. Pe terenuri în pantă,
drumurile secundare urmăresc linia curbelor de nivel, pe partea din amonte
realizându-se şanţurile de evacuare a apei.
Zonele de întoarcere au în general o lăţime de 5-6 m în funcţie de tipul
maşinilor şi utilajelor folosite şi se amplasează perpendicular pe direcţia
rândurilor.
Amplasarea perdelelor de protecţie
Perdelele de protecţie sunt necesare în zonele cu vânturi puternice,
fiind de regulă perpendiculare pe direcţia vântului dominant.
Se amplasează la 200-400 m şi sunt realizate din specii forestiere
(salcâm, glădiţă etc.) dar şi din specii pomicole (corcoduş, nuc, alun).
Lăţimea unei perdele de protecţie este 10-12 m, în centru dispunându-se
speciile mai înalte iar pe ambele părţi specii cu port mai redus dar cu frunziş
bogat.
Amplasarea construcţiilor
Construcţiile care se prevăd la înfiinţarea oricărei plantaţii (mai ales a
celor cu suprafeţe reduse şi care au drept scop obţinerea unor producţii mari,
specializate şi de calitate) trebuie să răspundă cerinţelor productive (ateliere,
şoproane, depozite pt. stratificare, păstrare etc.) şi socio-economice (birouri,
cantină, dormitoare).
Amplasarea acestor obiective se va face grupat, de regulă în centrul
exploataţiei, în apropierea drumului principal pentru a asigura accesul facil
din şi în plantaţia respectivă. Terenul destinat amplasării construcţiilor trebuie
să fie ceva mai înalt pentru a nu exista pericolul de inundare, pe sol stabil, cu
posibilitate de alimentare cu apă.
Asigurarea apei pentru tratamente şi irigaţii
Asigurarea unei surse de apă cu debit constant este obligatorie la
înfiinţarea oricărei plantaţii, mai ales a celor intensive şi superintensive, a
plantaţiilor de arbuşti fructiferi şi de căpşun.
5.2. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor

Terenul destinat plantării pomilor trebuie să fie impecabil pregătit
astfel încât să creeze condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare a pomilor,
de intrare timpurie pe rod şi de asigurare a producţiilor maxime şi constante
pe o perioadă cât mai lungă de timp.
Lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării pomilor,
indiferent de sistemul de cultură abordat sau de caracteristicile terenului
presupun: defrişarea, nivelarea, repausul solului, fertilizarea şi desfundarea.
28
Defrişarea presupune înlăturarea vegetaţiei lemnoase (în cazul
plantării după desfiinţarea unei plantaţii vechi), a vegetaţiei forestiere sau a
altor resturi materiale care ar putea împiedica plantarea pomilor.
Defrişarea se execută cu buldozere şi extractoare de buturugi care
permit scoaterea resturilor vegetale care prin descompunere eliberează
substanţe fitotoxice, sunt gazdele unor ciuperci fitopatogene sau pot
regenera vegetaţie din sălbatec (portaltoi).
Este o lucrare obligatorie la înfiinţarea oricărei plantaţii pomicole.
Nivelarea terenului este aproape întotdeauna necesară pentru
acoperirea microdepresiunilor în care se acumulează apă, pentru a crea
condiţii favorabile irigării, pentru a uşura mecanizarea, pentru a permite
trasarea drumurilor şi nu în ultimul rând pentru a crea condiţiile unei creşteri
uniforme a pomilor sau arbuştilor fructiferi.
Lucrarea de nivelare se va realiza pe parcele sau grupuri de parcele,
în funcţie de configuraţia terenului, avându-se grijă să nu se producă
decopertări şi recopertări accentuate care să modifice grosimea stratului de
humus sau chiar să ajungă la roca mamă. Lucrarea de nivelare trebuie
încheiată cu 1-2 ani înainte de plantare, urmând ca până atunci terenul să fie
cultivat cu leguminoase furajere în amestec cu diferite ierburi perene pentru
îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale solului.
Repausul solului. Este obligatoriu la înfiinţarea unei plantaţii pomicole
după desfiinţarea alteia vechi şi mai ales dacă speciile pomicole se succed
după ele însele. Replantarea terenurilor eliberate constituie un avantaj pentru
înfiinţarea noilor plantaţii, deoarece lucrările de amenajare antierozională şi
de organizare există ca atare.
Timpul de pauză necesar pentru replantare diferă în funcţie de specie,
cercetările referitoare la acest aspect fiind contradictorii, de pildă unii autori
recomandă pentru plantarea piersicului după piersic cel puţin 18-20 ani, alţii
considerând că timpul de pauză poate fi mult mai redus în jur de 8-10 ani.
În ultimii ani există tendinţa de a reduce cât mai mult timpul de pauză
prin dezinfecţia şi fertilizarea solului.
Fertilizarea terenului este obligatorie înainte de plantat, deoarece
realizează o aprovizionare a solului de lungă durată şi pe o adâncime mare.
Dozele de îngrăşăminte se aplică în funcţie de nivelul de
aprovizionare a solului şi de sistemul de livadă ce urmează a se înfiinţa.
Fosforul şi potasiul se vor administra odată cu executarea lucrării de
pregătire a solului deoarece la câţiva ani după plantare, mai ales în livezile
intensive şi superintensive, îngrăşămintele greu solubile nu mai pot fi
încorporate în adâncime, deoarece lezează sistemul radicular. Dozele
orientative de fosfor şi potasiu sunt de 150-300 kg/ha P2O5 substanţă activă
şi 200-300 kg/ha K2O substanţă activă, urmând a se continua fertilizarea de
aprovizionare şi în primii ani după plantare.
Gunoiul de grajd se aplică în doze de 40-60 t/ha, îmbunătăţind
proprietăţile biologice ale solului pe toată adâncimea sistemului radicular.
Îmbunătăţirea proprietăţilor chimice vizează modificarea pH-ului
solurilor acide, la care valoarea acestuia este mai mică de 5,0, prin aplicarea
de amendamente calcaroase, dozele necesare stabilindu-se în funcţie de
rezultatele analizelor de laborator.
29
Aplicarea îngrăşămintelor chimice, îngrăşămintelor organice şi a
amendamentelor se face prin împrăştiere pe terenul nivelat şi se
încorporează în sol prin lucrări de desfundare (40-50% din amendamente se
pot aplica şi după desfundare şi plantare printr-o arătură la adâncimea de 25-
28 cm).
Desfundarea terenului reprezintă lucrarea de bază la pregătirea
terenului pentru plantarea pomilor deoarece mobilizează terenul pe
adâncimea de creştere a pomilor, aeriseşte solul, activează
microorganismele şi asigură încorporarea îngrăşămintelor în adâncime.
Adâncimea normală de desfundare este 60-70 cm, aceasta mărindu-
se pe solurile mai grele sau pe solurile uşoare, puternic tasate în adâncime.
- Mobilizarea solului pe adâncime se poate realiza cu plugul, prin
răsturnarea brazdei pe toată adâncimea sau numai pe 40-50 cm,
restul urmând a fi afânat cu scormonitorul sau printr-o scarificare la
60-80 cm, urmată de o arătură la 40-45 cm.
Pe terenurile libere lucrarea de desfundare se realizează în perioada
mai-august, iar în cazul terenurilor ocupate cu premergătoare, în iulie-
septembrie.
Nivelarea de suprafaţă se execută cu grederele sau prin discuire,
uşurând astfel operaţiunile executate cu ocazia plantării: pichetare, plantare
şi cele ulterioare acestora.
5.3. Stabilirea distanţelor de plantare ş pichetarea terenului

Distanţele dintre rândurile de pomi şi dintre pomi pe rând se stabilesc
în funcţie de vigoarea de creştere a combinaţiei soi-portaltoi, de sistemele de
plantaţie şi de coroană adoptate şi de condiţiile pedoclimatice. În tabelul
18.1. sunt prezentate orientativ distanţele de plantare la cele mai importante
specii pomicole de climat temperat în funcţie de vigoarea combinaţiei soi-
portaltoi.
Stabilirea unor distanţe de plantare mai mici decât optimul speciei va
conduce la îndesirea excesivă a coroanelor cu tendinţa de înălţare peste
măsură, producându-se umbrirea reciprocă a pomilor care face ca rodul să
migreze spre vârful sau baza coroanei, producţia de fructe fiind afectată atât
cantitativ, cât şi calitativ.
Stabilirea unor distanţe de plantare prea mari nu realizează suficient
volumul de coroană, conversia luminii este prea mică şi producţia insuficientă
(Drăgănescu E., 1998).
De regulă, pe soluri fertile şi la un regim optim de precipitaţii se vor
planta specii, soiuri şi portaltoi mai viguroşi, cu sisteme de coroană înalte, la
distanţe mai mari între pomi pe rând şi invers.
30
Tabel 5.1.
DISTANTELE DE PLANTARE RECOMANDATE LA POMII SI
ARBUSTII FRUCTIFERI IN FUNCTIE DE VIGOAREA COMBINATIEI SOI-
PORTALTOI (DUPA DIFERITI AUTORI)
Distanţe de plantare Număr pomi/ha
Specia Portaltoiul Soiul între
pe rând minim maxim
rânduri
Spur 4,0-4,5 2,5-3,0 740 1000

Franc
Standard 4,5-5,0 3,0-4,0 500 740
Spur 3,5-4,0 2,0-2,5 1000 1428

Măr M4, M106
Standard 4,0-4,5 2,5-3,0 740 1000
Spur 2,5-3,0 0,8-1,2 2770 5000

M 9, M 2
Standard 3,5-4,0 1,0-1,5 1666 2857
Standard 4,0-4,5 4,0-4,5 444 555

Franc
Vigoare mijlocie 4,0-5,0 3,0-4,0 500 833
Păr
Gutui A
Standard 4,0-4,5 2,0-3,5 634 1250
BN70
Franc Standard 5,0-6,0 3,5-4,0 417 571
Gutui Gutui A
Standard 4,5-5,0 3,0-4,0 500 740
BN70
Mirobolan,
Standard 5,0-5,5 4,0-4,5 404 500
Miron
Prun
Vegetativ
Standard 4,0-4,5 2,5-3,0 740 1000
Oteşani
Mirobolan,
Standard 5,0-5,5 4,0-5,0 364 500
Cais Zarzăr
Oteşani Standard 4,5-5,0 4,0-4,5 444 555
Mirobolan Standard 4,5-5,0 3,0-3,5 571 740
Franc Standard 4,0-4,5 2,5-3,0 740 1000

Piersic
Dwarf,
Standard 3,0-3,5 1,0-1,5 1904 3333
semidwarf
Migdal Franc Standard 4,5-5,0 4,0-5,0
Pichetarea terenului reprezintă lucrarea de marcare cu ajutorul

picheţilor a locului de plantare pentru fiecare pom în parte.
Sistemul de pichetaj este denumit după figura geometrică pe care o
formează 3-4 pomi vecini de pe două rânduri alăturate. Astfel, în pomicultură
se utilizează cu precădere următoarele sisteme de pichetat: în pătrat,
dreptunghi, chin-conz (triunghi echilateral) şi în triunghi isoscel.
31
Pichetarea pe terenuri plane sau cu pantă uniformă până la 6-10% şi
pe terasele orizontale se face în dreptunghi sau pătrat, sccesiunea
operaţiunilor fiind următoarea:
- se trasează linia de bază AB paralelă cu un drum sau cu
marginea parcelei, care trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre pomi pe
rând (d);
- se ridică apoi o perpendiculară din punctul A spre C şi din punctul
B spre D până aproape de marginea parcelei. Perpendicularele trebuie să fie
paralele între ele şi se împart la distanţa dintre rânduri (D);
- se închide parcela, adică se trasează linia CD care trebuie să fie
egală cu AB şi apoi se împarte la distanţa dintre pomi pe rând (d);
- se împart apoi liniile AB şi CD în porţiuni de 40-45 m prin puncte
intermediare şi se ridică perpendicularele corespunzătoare A 2C2, A3C3, A4C4
etc.
- se pichetează fiecare rând cu cabluri sau cu panglici şi se bat picheţii
la distanţele de plantare pe rând până la terminare;
În urma pichetării, marginile parcelei trebuie să aibă cel puţin 2-3 m
faţă de parcela următoare (sau alt obiect), iar la capete să se prevadă zona
de întoarcere.
Marcarea locului de plantare, indiferent de tipul de pichetaj se face cu
ajutorul picheţilor (1 sau 3) sau cu cablurile de pichetare care au distanţele
de plantare prevăzute pe ele.
La pichetarea cu ajutorul picheţilor se pot utiliza fie un pichet (caz în
care la plantare marcarea locului de plantare se face cu cablul de pichetare
sau prin altă metodă), fie trei picheţi – caz în care se stabileşte direct locul de
plantare cu ajutorul scândurii.
În cazul utilizării cablurilor de plantare se marchează numai capetele
rândului (cu ţăruşi groşi sau picheţi) şi reperele la 40-50 m, cablurile fiind
întinse între acestea, plantarea făcându-se direct în dreptul semnelor.
În toate livezile, rândurile trebuie să fie drepte în prelungire de la o
parcelă la alta pentru a uşura lucrările de mecanizare şi pentru a asigura
estetica plantaţiei.
5.4. Plantarea pomilor

Plantarea pomilor reprezintă lucrarea prin care pomii obţinuţi în
pepinieră sunt mutaţi la locul definitiv în livadă, reuşita acesteia depinzând de
calitatea materialului săditor, de epoca de plantare şi de atenţia cu care se
realizează această operaţiune.
Calitatea materialului săditor
Pomii utilizaţi la plantare sunt livraţi din pepinieră sub formă de vergi
sau pomi cu coroana deja formată. În ambele cazuri, pomii trebuie să aibă o
tulpină dreaptă şi sănătoasă, scoarţa să fie turgescentă şi să aibă o culoare
caracteristică iar rădăcinile să aibă secţiunile albe cu miros specific, plăcut.
Sunt excluşi de la plantare pomii lipsiţi de vigoare, strâmbi, chirciţi, cu răni
deschise, afectaţi de boli sau dăunători (mai ales cancer sau păduchele din
San Jose), cu rădăcini firave, degerate sau atacate de mucegai.
Epoca de plantare. Plantarea pomilor se realizează de regulă în
perioada de repaus deşi în cazul pomilor produşi la ghivece (containere)
operaţiunea de plantare se poate realiza în tot cursul anului.
32
Cele mai indicate perioade pentru plantarea pomilor sunt toamna
(după căderea frunzelor până la venirea gerurilor), în ferestrele iernii (în
zilele cu temperaturi pozitive când solul este dezgheţat) sau primăvara
devreme (când pomii se află la sfârşitul perioadei de repaus).
Plantarea pomilor toamna este cea mai indicată pentru condiţiile ţării
noastre, mai ales dacă toamnele sunt lungi şi călduroase, bogate în
precipitaţii şi prezintă o serie de avantaje dintre care amintim:
- se realizează un contact intim între rădăcini şi sol;
- primăvara pomii pornesc în vegetaţie aproape concomitent cu pomii
care nu au fost transplantaţi, având astfel posibilitatea să-şi acumuleze
suficiente substanţe de rezervă pentru iarna următoare;
- procentul de prindere al pomilor este ridicat, cu cel puţin 20-30% mai
mare decât în cazul plantării de primăvară;
- efectuându-se într-o perioadă în care în pomicultură nu se
efectuează alte lucrări (sfârşit de octombrie-început de noiembrie) lucrarea
poate beneficia de o atenţie sporită care să conducă la reuşita deplină a
acestei lucrări.
Plantarea de primăvară prezintă o serie de neajunsuri, cum ar fi:
- procent redus de prindere;
- pornirea tardivă a pomilor în vegetaţie, astfel încât în iarna
următoare vârfurile ramurilor degeră cu uşurinţă datorită maturării insuficiente
a lemnului;
- timp efectiv scurt de realizare.
La plantarea de primăvară se va începe cu speciile care desmuguresc
repede: cais, piersic, cireş, vişin, prun şi arbuşti fructiferi.
Plantarea în ferestrele iernii prezintă caracteristici intermediare între
cele două metode prezentate anterior.
Săparea gropilor pentru plantare constituie o lucrare importantă în
cadrul realizării unei plantaţii pomicole deoarece influenţează prinderea la
plantare şi creşterea pomilor în următorii ani.
Săparea gropilor este lucrarea premergătoare plantării propriu-zise a
pomilor şi se realizează diferit în funcţie de tipul de livadă, de modul de
pregătire al terenului şi de specia pomicolă ce urmează a se planta.
Pentru livezile intensive şi superintensive care se amplasează pe
terenuri desfundate pe întreaga suprafaţă gropile se sapă la dimensiuni de
40x40x30-40 cm, de regulă cu 10-12 zile înainte de plantarea propriu-zisă.
Plantarea se poate face manual sau mecanizat cu diferite burghie sau cu
pluguri speciale care deschid şanţuri în care urmează a se planta pomii.
Pentru livezile clasice sau în gospodăriile proprii unde terenul nu este
desfundat, gropile se sapă de dimensiuni mari în scopul mobilizării terenului
cel puţin în preajma pomilor. În funcţie de textura terenului, dimensiunea
gropilor este:
- 100x100x60 cm – pe terenuri uşoare;
- 120x120x70 cm – pe terenuri mijlocii;
- 150x150x80 cm – pe terenuri grele, realizarea acestora făcându-se
cu 2-3 luni înainte de plantarea propriu-zisă.
Pregătirea materialului săditor pentru plantare presupune fasonarea
rădăcinilor şi mocirlirea acestora.
33
Fasonarea rădăcinilor constă în împrospătarea secţiunii rădăcinilor
de schelet şi semischelet mai groase de 3-4 mm şi scurtarea rădăcinilor mai
subţiri la 5-10 cm dacă sunt vii sau suprimarea lor dacă sunt uscate.
Fasonarea urmăreşte menţinerea unui sistem radicular cât mai bogat cu
rădăcini de schelet evidente, tendinţa de a menţine rădăcinile fibroase în
detrimentul celor de schelet fiind contraindicată.
Mocirlirea rădăcinilor constă în scufundarea acestora într-o pastă de
consistenţa smântânii alcătuite dintr-un amestec de 1 /3 balegă proaspătă de
vită, 1 /3 pământ galben şi restul apă. Mocirlirea asigură o umiditate
corespunzătoare în jurul sistemului radicular, realizează o bună aderenţă a
sistemului radicular cu solul şi ajută la o bună cicatrizare a rănilor.
Plantarea propriu-zisă se face imediat după mocirlire, pomii
aşezându-se cu punctul de altoire către nord sau N-V sau în cazul existenţei
tutorelui pe partea de nord a acestuia.
Respectarea adâncimii corespunzătoare de plantare are o mare
importanţă Astfel, la speciile altoite pe portaltoi generativi adâncimea de
plantare este aceiaşi ca şi în pepinieră, cu excepţia zonelor secetoase sau la
vârful pantei unde se va planta mai adânc sau în zonele umede sau la baza
pantei unde se va planta ceva mai la suprafaţă. Pomii altoiţi pe vegetativ se
vor planta ceva mai adânc dar fără a se îngropa punctul de altoire deoarece
există pericolul de a da rădăcini din altoi.
Pentru a realiza adâncimea corespunzătoare se va face în mijlocul
gropii un muşuroi din pământ mărunt şi reavăn (eventual amestecat cu
mraniţă).
Plantarea pomilor se face de regulă de către două persoane; prima
fixează pomul la adâncimea stabilită, eventual aranjează sistemul radicular
deasupra muşuroiului iar a doua trage pământ mărunt şi reavăn peste
rădăcini, împingându-l cât mai bine cu mâna sau piciorul. Când rădăcinile au
fost acoperite pe o adâncime de 5-10 cm se face primul călcat de la
marginea gropii către centru, se vor administra apoi fie 10-15 kg mraniţă, fie
30-50 g azotat de amoniu, 100-150 g superfosfat , 40-60 g sare potasică şi
10-15 kg gunoi bine fermentat, în funcţie de starea de aprovizionare a solului
cu elemente nutritive. Dacă este cazul se adaugă 5-10 l apă, urmând a se
completa groapa cu pământ, se face apoi al doilea călcat iar restul de
pământ se adună sub formă de muşuroi.
Pe terenuri bine pregătite plantarea pomilor se poate realiza
mecanic cu ajutorul maşinii de plantat.
1.Care sunt lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării
pomilor ?
Lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării pomilor sunt :
defrișarea, nivelarea, fertilizarea, desfundarea și nivelarea de suprafață.
2. Care sunt epocile optime pentru plantarea pomilor?
Plantarea pomilor se realizează de regulă în perioada de repaus deşi
în cazul pomilor produşi la ghivece (containere) operaţiunea de plantare se
poate realiza în tot cursul anului. Cele mai indicate perioade pentru plantarea
pomilor sunt toamna (după căderea frunzelor până la venirea gerurilor), în
34
ferestrele iernii (în zilele cu temperaturi pozitive când solul este dezgheţat)
sau primăvara devreme (când pomii se află la sfârşitul perioadei de repaus).
1. Care sunt lucrările de amenajare interioară a terenului ?
2. Explicaţi parcelarea terenului.
3. Cum se amplasează construcţiile la înfiinţarea unei plantaţii
pomicole ?
4.Care sunt lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării
pomilor ?
5. Ce presupune repausul solului ?
6. În funcţie de ce se stabilesc distanţele de plantare dintre rânduri şi
dintre pomi pe rând?
7.Ce se înţelege prin pichetarea terenului? Explicaţi pichetarea în
dreptunghi.
8. Care sunt epocile optime pentru plantarea pomilor?
9. Ce presupune pregătirea materialului săditor pentru plantare?
10. Cum se face plantarea pomilor ?
35
TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR POMICOLE

DIRIJAREA CREŞTERII ŞI RODIRII PRIN TĂIERI
Cuvinte cheie: tăieri, scurtări, suprimări, reducţii, ciupiri, arcuire,

dresare, decorticare, incizie, coroană
Rezumat: Tăierile sunt cele care contribuie la formarea coroanelor,

asigurarea permanentă a lemnului de rod tânăr care concură la obţinerea de
producţii de fructe mari şi de calitate, menţin echilibrul fiziologic, asigură un
regim optim de lumină şi aer, ameliorează starea fitosanitară etc. Este
importantă cunoaşterea modului de intervenţie asupra ramurilor, precum şi a
altor modalităţi de dirijrare a creşterilor, astfel încât să existe permanent un
echilibru între creştere şi fructificare.
DIRIJAREA CREŞTERII ŞI RODIRII PRIN TĂIERI

Pentru dirijarea proceselor de creştere şi fructificare ale pomilor şi
arbuştilor fructiferi se utilizează un număr mare de operaţiuni, unele
considerate principale, cum ar fi tăierile, înclinarea şi arcuirea ramurilor iar
altele auxiliare, dintre care amintim decorticarea inelară, crestarea,
ştrangularea etc.
6.1. Operaţiuni tehnice principale utilizate pentru dirijarea

creşterii şi rodirii
Tăierile
Tăierile reprezintă operaţiunile chirurgicale şi nechirurgicale cu
ajutorul cărora se modifică poziţia relativă a ramurilor în coroană şi a
mugurilor pe ramuri iar prin aceasta se schimbă şi producţiunile care se
formează, se dirijează creşterea şi rodirea (Constantinescu N., 1967).
Pomii netăiaţi cresc liber, coroanele se înalţă, şarpantele se arcuiesc
sub greutatea fructelor iar rodul migrează spre exteriorul coroanei, mai mult,
coroanele se îndesesc producându-se umbrirea pe rând şi între rânduri, ca
atare este stânjenit accesul luminii în interior fructele rămânând mici şi de
calitate precară.
Tipurile de tăieri
După modul cum se intervine asupra ramurilor, tăierea se realizează
prin scurtări şi suprimări.
Scurtarea
Reprezintă operaţiunea prin care se îndepărtează numai o parte din
ramura anuală, ea fiind cea care determină modificări importante în viaţa
pomilor intervenind în echilibrarea relaţiei creştere – rodire.
În funcţie de lungimea porţiunii eliminate, scurtarea ramurilor anuale
poate fi:
36
- scurtare slabă (tăierea lungă) – când se elimină 1/4 - 1/3 din
lungimea ramurii având ca efect pornirea în vegetaţie a 2-3 muguri situaţi sub
porţiunea tăiată, rezultând lăstari viguroşi spre vârf, în timp ce pe traiectul
ramurii se dezvoltă formaţiuni de rod. Scurtarea slabă se recomandă pentru
ramificarea şarpantelor, subşarpantelor sau chiar a semischeletului în scopul
asigurării desimii şi structurării dorite a coroanelor;
- scurtare mijlocie – când se elimină 1/2 din lungimea ramurii având
ca efect pornirea în vegetaţie a 3-4 sau mai multor lăstari spre vârf, numai pe
o porţiune scurtă formându-se ramuri de rod;
- scurtare puternică (tăierea severă) – când se elimină 2/3 din
lungimea ramurii având ca efect pornirea în vegetaţie a tuturor mugurilor din
porţiunea bazală, existând puţine şanse de a se forma ramuri de rod. Se
realizează rar şi numai la pomii îmbătrâniţi în scopul forţării creşterilor
vegetative.
Scurtarea ramurilor anuale se face deasupra unui mugur la 2-3 mm,
printr-o tăietură oblică în sens invers mugurelui.
Reducţia (scurtarea pe lemn vechi)
Se face deasupra altei ramuri (ramificaţii) cu poziţie convenabilă
deoarece pe ramurile de 2 sau mai mulţi ani nu mai există muguri axilari
activi. Tăierea ramurii se face tangenţial pe locul său de inserţie.
Reducţia reprezintă principala operaţiune la pomii pe rod, pe de o
parte contribuind la normarea încărcăturii iar pe de altă parte stimulează
creşterea vegetativă.
Atât scurtarea, cât şi reducţia provoacă o ramificare, ca urmare în
urma tăierilor rezultă un număr mai mare de ramuri. Cu cât scurtarea
(respectiv reducţia) este mai puternică cu atât lăstarii nou formaţi sunt mai
viguroşi şi îndesirea este mai mare.
Suprimarea
Cunoscută şi sub numele de rărire sau elagaj, operaţiunea constă în
eliminarea de la inelul de creştere a oricărei ramuri considerate în plus sau
având o creştere necorespunzătoare.
Suprimarea nu este urmată de ramificare în punctul respectiv, deci
nu modifică raportul creştere / rodire dar asigură un aport suplimentar de
hrană la nivelul ramurilor rămase, fiecare dintre acestea primind ceva mai
multă sevă decât înainte de tăiere. Prin eliminarea ramurilor concurente sau
a celor prost plasate se va asigura şi o rărire a coroanei ce conduce implicit
la îmbunătăţirea regimului de lumină şi aer în interiorul acesteia.
S-a constatat, că la pomii tineri suprimarea întârzie intrarea pe rod,
în timp ce la pomii în plină producţie are efecte pozitive indirecte asupra
producţiei de fructe.
Scurtarea lăstarilor sau ciupirea constă în eliminarea vârfului
erbaceu al lăstarilor în creştere prin tăiere deasupra ultimei frunze mature
sau la un anumit număr de frunze.
Ciupitul precoce determină apariţia de lăstari anticipaţi, prelungeşte
creşterile vegetative, împiedică inducţia florală (Drăgănescu E., 1998) şi se
utilizează la pomii tineri pentru stimularea ramificării.
Ciupitul tardiv în faza de încetinire a creşterii ajută la maturarea
ţesuturilor, la dezvoltarea mugurilor şi stimulează inducţia florală.
37
Plivitul (suprimarea lăstarilor) constă în îndepărtarea de la bază a
lăstarilor crescuţi în poziţii necorespunzătoare şi are ca efect stimularea
creşterii celorlalţi lăstari rămaşi în coroană. De regulă, se plivesc lăstarii
concurenţi, lacomi, cei din interiorul coroanei, scopul acestei operaţiuni fiind
de rărire şi asigurarea unui regim optim de lumină şi aer în interiorul
coroanei.
Schimbarea poziţiei ramurilor
Pe lângă tăieri, reglarea proceselor de creştere şi fructificare se
realizează şi cu ajutorul altor operaţiuni tehnice principale, cum ar fi:
înclinarea, dresarea şi arcuirea ramurilor.
Înclinarea ramurilor este operaţiunea de mărire a unghiului de
creştere până la 60-700 sau chiar până la orizontală. Dacă o ramură
oarecare este înclinată faţă de poziţia sa iniţială, ritmul de creştere şi
vigoarea sa se vor reduce cu atât mai mult, cu cât înclinarea va fi mai mare.
Înclinarea are efect de temperare asupra creşterii, astfel cu cât o ramură este
mai înclinată, cu atât lăstarii crescuţi pe aceasta sunt mai scurţi dar mai
numeroşi asigurându-se astfel şi o mai bună garnisire mai ales în porţiunea
bazală (vezi capitolul III).
Asupra rodirii înclinarea ramurilor are efecte pozitive, în sensul că
grăbeşte intrarea pe rod şi creşterea producţiei prin modificarea circulaţiei
substanţelor hormonale şi plastice.
Înclinarea ramurilor este indicată la pomii tineri pentru a tempera
creşterile şi a stimula rodirea.
Dresarea ramurilor constă în aducerea ramurilor, mai ales a celor de
schelet spre verticală dar fără a închide unghiul de creştere. Aplicată pomilor
tineri, dresarea contribui la fortificarea ramurilor alese şi formarea scheletului.
Ramurile dresate vor dezvolta spre vârf lăstari viguroşi, în timp ce spre bază
vor rămâne mulţi muguri dorminzi, porţiunea mediană dezvoltând brahiblaste
în număr redus, motiv pentru care rodirea este influenţată negativ de această
operaţiune.
Arcuirea ramurilor constă în curbarea mai mult sau mai puţin
pronunţată a ramurilor având ca efect slăbirea creşterilor, grăbirea intrării
pomilor pe rod şi modificarea ramificărilor. Este indicată pentru intrarea pe
rod a pomilor tineri, viguroşi, la care este întârziată fructificarea şi pentru
realizarea unor forme de coroană la care axul şi şarpantele se conduc după
sistemul arcuit, de exp. Solen, Tesa, palmeta Lapage etc.
6.2. Operaţiuni tehnice secundare de dirijare a creşterii şi rodirii
Aceste operaţiuni au o utilizare mai restrânsă comparativ cu tăierile
sau schimbarea poziţiei ramurilor.
Decorticarea inelară constă în înlăturarea cojii pe o lăţime de 3-6
mm de jur împrejurul ramurii sau a axului dar fără a întrerupe vasele
lemnoase. Lucrarea se execută în perioada de vegetaţie atunci când plantele
sunt pline de sevă, fie la desmugurit, fie la mijlocul perioadei de vegetaţie
pentru ca rănile să se refacă până în toamnă.
Această operaţiune influenţează atât creşterea, cât şi rodirea, astfel
sub incizie cresc lăstari viguroşi, comparabili cu cei din vârful ramurii iar
deasupra decorticării mugurii floriferi leagă multe fructe, care cresc mari, se
coc mai rapid, au conţinut de zaharuri ridicat, mai mult are loc şi o
diferenţiere a mugurilor de rod pentru anul următor.
38
Crestarea se face deasupra sau dedesubtul unui mugur şi constă în
eliminarea cojii (scoarţei) şi a lemnului din inelele exterioare pe o lăţime de
câţiva mm. Crestarea se face sub formă de semilună sau V răsturnat şi se
execută primăvara devreme înainte de pornirea în vegetaţie. Dacă se
execută deasupra unui mugur, mugurele situat sub crestare devine pol apical
accentuându-se astfel creşterea lăstarului ce rezultă din acesta. Dacă
crestarea se aplică sub un mugur, mugurele situat sub crestare devine pol
bazal şi ca atare lăstarul ce rezultă din acesta este mult mai mic.
Incizia longitudinală se realizează pe şarpante sau trunchi pentru a
favoriza îngroşarea acestora. Se recomandă mai ales la speciile care au
ritidom circular (cireş, vişin), operaţiunea realizându-se pe porţiuni reduse de
5-10 cm pentru a nu provoca dezlipirea scoarţei de pom.
Ştrangularea se realizează pe şarpante sau trunchi şi constă în
aplicarea unui bandaj de tablă sau cauciuc peste care se strânge o sârmă
având drept efect frânarea creşterii organului respectiv. Se practică destul de
rar deoarece o ştrangulare excesivă dereglează balanţa dintre sistemul
radicular şi cel aerian sau chiar produce sugrumarea pomului prin
pătrunderea sârmei în scoarţa acestuia.
Torsionarea constă în răsucirea unor ramuri sau a unor lăstari până
când coaja se desprinde de lemn, uneori întrerupând-se şi o parte din vasele
lemnoase.
Această operaţiune temperează creşterea organelor respective şi
stimulează diferenţierea mugurilor de rod situaţi deasupra punctului de
răsucire.
Se recomandă la seminţoase, în cazul sâmburoaselor operaţiunea
necesitând multă atenţie deoarece favorizează scurgerile gomoase.
Frângerea ramurilor constă în frângerea unor ramuri sau lăstari de
importanţă secundară şi cu orientare nepotrivită în coroană.
Are acelaşi efect ca şi torsionarea, prin această operaţiune
modificându-se poziţia ramurii şi circulaţia substanţelor plastice şi hormonale.
Extirparea mugurilor (orbirea) constă în suprimarea mugurilor situaţi
în apropierea vârfului ramurii sau a celor de pe porţiunea superioară a
ramurilor curbate primăvara devreme în fenofaza de desmugurire.
Se utilizează în pepinieră la formarea coroanelor în CII şi în livadă la
degajarea vârfurilor.
6.3. Clasificarea tăierilor
Tocmai datorită importanţei lor, tăierile se pot clasifica după mai
multe criterii, totuşi majoritatea cercetătorilor în domeniu acceptă clasificarea
după două criterii şi anume:
- după sezonul în care se aplică;
- după scop sau perioada de vegetaţie în care se aplică.
După sezonul în care se aplică, tăierile pot fi în uscat şi în verde.
Tăierile în uscat se execută în perioada de repaus relativ, adică de
la căderea frunzelor până la umflarea mugurilor în primăvara următoare,
exceptând bineînţeles zilele geroase. Speciile pomicole mai rezistente la ger
(măr, păr) şi eventual prunul se pot tăia începând din toamnă pe toată
perioada repausului, în timp ce sâmburoasele (mai ales cele sensibile: cais,
piersic, migdal) se vor tăia după trecerea gerurilor mari şi până la pornirea în
vegetaţie.
39
Deşi tăierile în uscat sunt suportate mai greu de pomii fructiferi sunt
preferate, pe de o parte datorită faptului că ramurile rămase în coroană
vegetează viguros şi acumulează mult lemn şi pe de altă parte datorită
faptului că în repaus ramurile se recunosc mai uşor iar perioada respectivă
este mai puţin aglomerată în sectorul pomicol.
Tăierile în verde se aplică în timpul vegetaţiei, de regulă după
căderea fructelor, extinzându-se mai ales în livezile intensive şi
superintensive deoarece au efect de temperare a creşterii pomului prin
reducerea suprafeţei foliare şi implicit a temperării creşterii sistemului
radicular. Drăgănescu E., 1998, consideră că tăierile în verde sunt de mare
importanţă, chiar de bază la cireş, vişin, cais şi piersic.
După scop sau perioada de vegetaţie în care se aplică, tăierile pot fi:
de formare, de rodire, de corectare, de întreţinere, de regenerare.
Tăierile de formare a coroanei

Se aplică la pomii şi arbuştii tineri cuprinzând toate operaţiunile care
se execută asupra părţii aeriene de la plantare până la completa formare a
coroanelor.
Scopul constă în structurarea elementelor de bază: şarpante şi
subşarpante (în funcţie de sistemul de coroană adoptat), garnisirea acestora
cu semischelet şi ramuri de rod.
Tăierile de formare încep în pepinieră şi se continuă ulterior în
livadă, un număr variabil de ani, în funcţie de sistemul de coroană ales, până
la definitivarea coronamentului.
6.4. Sisteme de coroană utilizate în pomicultură
Prin sistem de coroană se înţelege numărul şi felul elementelor de
schelet, dimensiunea acestora, modul lor de inserţie, gradul de garnisire cu
semischelet şi ramuri de rod.
Sistemele de coroană au evoluat în timp, de la cele globuloase cu
volum mare, la cele aplatizate cu volum mediu, în prezent tendinţa
îndreptându-se spre coroanele cu volum mic cu aspect conic la care
scheletul este apropiat de axul pomului pe care sunt prinse direct ramuri de
semischelet sau chiar ramuri de rod.
Alegerea sistemului de coroană se face în funcţie de mai multe
elemente, dintre care amintim: sistemul de cultură, vigoarea combinaţiei soi
/portaltoi, tipul de fructificare, particularităţile de creştere ale soiului.
Clasificarea coroanelor
Sistemele de coroană folosite în pomicultură se clasifică după mai
multe criterii, astfel:
- după gradul de intervenţie al omului în formarea lor;
- după sistemul de cultură şi implicit volumul acestora;
- după proiecţia pe sol;
- după prezenţa sau absenţa axului.
În funcţie de gradul de intervenţie al omului în construcţie şi
întreţinere, coroanele pot fi:
- coroane naturale, la care intervenţia omului în formare este
absentă iar tăierile de întreţinere (în măsura în care se realizează) nu
modifică forma naturală de creştere a acestora;
40
- coroane seminaturale, la care intervenţia omului în formare şi
întreţinere este de aşa natură încât planta îşi menţine specificul natural de
creştere;
- coroane artificiale, la care intervenţia omului atât în formare, cât şi
în întreţinere este majoră, astfel încât planta îşi modifică complet structura
naturală.
În funcţie de sistemul de cultură, coroanele pot fi:
- coroane pentru livezi clasice, cu volum mare;
- coroane pentru livezi intensive, cu volum mediu;
- coroane pentru livezi superintensive, cu volum mic;
- coroane artistic palisate, pentru grădini familiale sau diferite tipuri
de livezi.
În funcţie de proiecţia lor pe sol, coroanele pot fi:
- coroane globuloase, la care conturul proiecţiei coroanei pe sol
este un cerc (piramidele, vasul clasic, vasul ameliorat);
- coroane aplatizate, la care conturul proiecţiei coroanei pe sol
este o elipsă sau un dreptunghi (palmeta cu braţe oblice, palmeta neetajată,
gardul belgian, gardul cu schelet arcuit etc.).
În funcţie de prezenţa sau abenţa axului, coroanele pot fi:
- coroane cu ax – piramida mixtă, piramida etajată, palmeta cu
braţe oblice, fusul subţire, sistemul Pillar etc.;
- coroane fără ax – vasul clasic, vasul ameliorat, vasul aplatizat,
Tatura Trellis, Mikado-Drilling etc.
1. Definiţi scurtarea. Exemplificaţi.
Reprezintă operaţiunea prin care se îndepărtează numai o parte din
ramura anuală, ea fiind cea care determină modificări importante în viaţa
pomilor intervenind în echilibrarea relaţiei creştere – rodire. În funcție de
intensitatea realizării, poate fi :
- scurtare slabă (tăierea lungă) – când se elimină 1/4 - 1/3 din
lungimea ramurii având ca efect pornirea în vegetaţie a 2-3 muguri situaţi sub
porţiunea tăiată, rezultând lăstari viguroşi spre vârf, în timp ce pe traiectul
ramurii se dezvoltă formaţiuni de rod. Scurtarea slabă se recomandă pentru
ramificarea şarpantelor, subşarpantelor sau chiar a semischeletului în scopul
asigurării desimii şi structurării dorite a coroanelor;
- scurtare mijlocie – când se elimină 1/2 din lungimea ramurii având
ca efect pornirea în vegetaţie a 3-4 sau mai multor lăstari spre vârf, numai pe
o porţiune scurtă formându-se ramuri de rod;
- scurtare puternică (tăierea severă) – când se elimină 2/3 din
lungimea ramurii având ca efect pornirea în vegetaţie a tuturor mugurilor din
porţiunea bazală, existând puţine şanse de a se forma ramuri de rod. Se
realizează rar şi numai la pomii îmbătrâniţi în scopul forţării creşterilor
vegetative.
2. În afară de tăieri, ce operaţiuni tehnice principale se practică la
pomii fructiferi?
Pe lângă tăieri, reglarea proceselor de creştere şi fructificare se
realizează şi cu ajutorul altor operaţiuni tehnice principale, cum ar fi:
înclinarea, dresarea şi arcuirea ramurilor.
41
1. Cum definiţi tăierile ?
2. Definiţi scurtarea. Exemplificaţi.
3. Ce este reducţia ?
4.Ce este suprimarea ?
5. Ce presupune ciupirea şi de câte feluri este aceasta ?
6. În afară de tăieri, ce operaţiuni tehnice principale se practică la
pomii fructiferi?
7.Care sunt operaţiunile tehnice secundare de dirijare a creşterii şi
rodirii?
8. Ce se înţelege prin sistem de coroană?
9. Cum se clasifică coroanele pomilor ?
42
SISTEME DE COROANĂ PENTRU LIVEZI CLASICE ȘI

INTENSIVE
Cuvinte cheie: clasic, piramidă etajat rărită, Leader modificat,

piramidă mixtă, vas ameliorat, întârziat aplatizat
Rezumat
Deşi pe plan mondial, sistemul de cultură clasic este din ce în ce mai
puţin folosit, în România se regăseşte încă în zonele dealurilor înalte, în
gospodăriile familiale, la specii pomicole cum ar fi: prun, vişin, cireş, nuc etc.
Cunoaşterea sistemelor de coroană permite stabilirea elementelor
constitutive care să asigure un echilibru corespunzător între creştere şi
fructificare în concordanţă cu specia, portaltoiul şi condiţiile pedoclimatice ale
zonei respective.
7.1. Sisteme de coroană pentru livezi clasice cu volum mare

Piramida etajat rărită se recomandă în livezile clasice sau grădinile
familiale, la specii pomicole cu vigoare mijloci-mare, cu tendinţă de etajare
naturală, cum ar fi: cireşul, părul, nucul, unele soiuri de măr şi prun.
Se caracterizează printr-un trunchi înalt de 0,8-1,2 m, înălţimea
pomilor ajungând la 3,5-5 m. Prezintă 3 etaje distanţate la 80-120 cm, fiecare
cu câte 3 şarpante situate la 8-12 cm una de alta. Fiecare şarpantă poartă 3-
5 subşarpante dispuse bilateral altern extern. Scheletul este garnisit cu
semischelet şi ramuri de rod, suprafaţa de fructificare a acestei coroane fiind
redusă comparativ cu volumul acesteia, fructele de calitate formându-se de
regulă spre exteriorul coroanei.
Principii de formare:
- în anul I după plantare, se vor alege trei lăstari uniform repartizaţi
în spaţiu la unghiuri de deschidere egale aprox. 120 0; prima ramură se
scurtează la 35-40 cm, celelate două în acelaşi plan cu ea, în timp ce axul se
va scurta cu 25-30 cm mai sus; restul ramurilor se suprimă;
- în anul II, prelungirile şarpantelor se vor scurta la 60-80 cm în
acelaşi plan; ramurile de garnisire se arcuiesc sau se scurtează; axul se
scurtează la 80-120 cm;
- în anul III, prelungirile şarpantelor se vor scurta la 60-70 cm iar pe
porţiunea de 2 ani se alege o ramură pentru prima subşarpantă la 60-70 cm
de baza şarpantei şi se scurtează cu 15-20 cm mai jos de vârful acesteia;
restul ramurilor de 1 an se arcuiesc şi se înclină pentru fructificare; pe ax se
aleg 3 ramuri pentru etajul II la unghiuri de deschidere egale şi se vor scurta
la 60-70 cm sau se vor lăsa întregi dacă nu depăşesc această lungime; se
scurtează ramurile de garnisire şi se elimină concurentele;
- în anii următori, se vor forma celelalte etaje şi subşarpantele pentru
fiecare şarpantă pe aceleaşi principii.
43
Piramida neetajată modificată (Leader modificat) se recomandă în
livezile clasice sau grădinile familiale la speciile şi soiurile de vigoare medie
care nu etajează natural (prun, cais, vişin) şi la cele viguroase care formează
pomi de dimensiuni mari: măr, păr şi cireş altoiţi pe portaltoi sălbateci.
Se caracterizează printr-un trunchi înalt de 60-80 cm, înălţimea
pomilor fiind 3,5-4,5 m. Prezintă 5-6 şarpante neetajate inserate pe ax la 30-
40 cm una de alta, şarpantele ramificându-se bilateral altern extern la 60-70
cm. După formarea ultimei şarpante axul pomului se suprimă. Prin limitarea
numărului de şarpante şi inserarea acestora pe spirală în jurul axului, regimul
de lumină este îmbogăţit în interiorul coroanei, în timp ce limitarea creşterii în
înălţime a pomului va conduce la uşurarea executării lucrărilor de întreţinere.
- scurtarea vergii la 80-100 cm deasupra unui mugur bine dezvoltat;
când lăstarii au 15-20 cm se alege unul la 60 cm, al doilea la 90 cm şi al
treilea din vârf pentru prelungirea axului, restul se suprimă;
- în anul II, lăstarii viguroşi se scurtează la 60-70 cm pentru
ramificare şi echilibrarea creşterilor; axul se scurtează la 35-40 cm deasupra
punctului de inserţiei al şarpantei superioare; vara se va alege pe ax un
lăstar la 30-35 cm deasupra şarpantei a II-a pentru transformare în şarpanta
a III-a şi prelungirea pentru ax; lăstarii concurenţi se suprimă iar restul se
ciupesc pentru transformare în ramuri de rod;
- în anul III, se scurtează axul deasupra punctului de inserţie al
şarpantei a III-a la 35-40 cm; prelungirile şarpantei se scurtează la 60-70 cm,
pe fiecare alegându-se o ramură pentru subşarpantă plasată la 50-60 cm de
bază şi se scurtează mai jos cu 15-20 cm de vârful şarpantei mamă
(Drăgănesc E., 1998); ramurile de garnisire ale şarpantei şi axului se înclină
sau se scurtează pentru a deveni ramuri de rod;
- în anii următori se formează celelalte şarpante garnisindu-se
scheletul cu semischelet şi ramuri de rod.
Piramida mixtă se recomandă în livezile clasice la specii şi soiuri cu
vigoare medie.
Se caracterizează printr-un trunchi de 80-100 cm, înălţimea pomilor
fiind 3,5-4,5 m. Prezintă bazal un etaj ca şi la piramida etajată şi 3 şarpante
neetajate ca şi la piramida leader. Acest tip de coroană îmbină caracteristicile
coroanelor descrise anterior, fiind mai uşor de obţinut decât forma leader.
Vasul ameliorat se utilizează în livezile clasice cu densităţi diferite
fiind recomandat la speciile pretenţioase faţă de lumină şi care au tendinţa
naturală de a forma un ax de vigoare scăzută: piersic, cais şi prun.
Se caracterizează printr-un trunchi cu înălţime de 40-60 cm,
înălţimea pomilor putând ajunge la 3-3,5 m. Prezintă 3 şarpante situate pe un
ax scurt, prinse la 15-25 cm una de alta. Şarpantele se ramifică bilateral
altern extern la 40-50 cm. Ramurile principale sunt conduse la 50-600 faţă de
verticală şi poartă pe ele ramificaţii secundare sau terţiare.
Suprafaţa productivă a acestui tip de coroană raportată la volumul ei
este mai mare decât la coroanele cu ax, iluminarea mai bună a interiorului,
respectiv a ramurilor de rod conduce la obţinerea unor fructe mai bine
colorate şi de calitate superioară.
Tehnica de obţinere a coroanei în formă de vas este simplă iar
poziţia ramurilor principale permite intrarea rapidă a pomilor pe rod.
44
Vasul întârziat aplatizat se utilizează în livezi intensive cu desime
mică, pentru speciile şi soiurile mai viguroase de măr, păr dar şi la unele
soiuri de prun, cireş şi cais.
Se caracterizează printr-un trunchi cu înălţime de 60 cm, înălţimea
pomilor putând ajunge la 3,0-4,0 m. Prezintă 3 sau 4 şarpante situate pe un
ax scurt, prinse la 25-30 cm una de alta, prima pe direcţia rândului, celelalte
la unghiurile prezentate în figură. Pe şarpante se găsesc subşarpante
dispuse la 60 cm.
Interiorul acestei coroane este mai puţin luminat datorită numărului
mai mare de şarpante, motiv pentru care se aseamănă cu coroana neetajată
modificată (leader).
Piramida etajat rărită Piramida neetajată, modificată
Piramida mixtă
Piramida mixtă Vasul întârziat aplatizat

45
7.2. Coroane pentru livezi intensive cu volum mediu
Palmeta etajată cu braţe oblice (tip Baldassari) se utilizează în livezi
intensive la speciile şi soiurile cu vigoare mijlocie sau mare: măr, păr, piersic,
vişin, cais.
fiind 3,0-4,0 m. Pe axul central se inseră aproape opus 3-5 perechi de
şarpante, distanţate la 60-100 cm, orientate pe direcţia rândului şi înclinate la
45-600. La soiurile viguroase unghiul de înclinare este ceva mai mare (55-
600) în timp ce la soiurile de vigoarea mică este mai redus (45-500).
Şarpantele etajului I au subşarpantele conduse orizontal, celelalte şarpante
fiind garnisite numai cu semischelet şi ramuri de rod.
Coroana sub formă de palmetă corespunde creşterii naturale a
pomului, în sensul că ramurile se dispun pe ax în ordinea apariţiei lor,
diferenţa constând în faptul că ele nu rămân în poziţie naturală de creştere ci
sunt orientate pe direcţia rândului. Conducerea ramurilor în poziţie oblică
permite intrarea rapidă a pomilor pe rod, fapt ce permite ca în anul al III-lea
după plantare să se obţină producţii relativ mari, urmând apoi cam din anul 7-
8 instalarea producţiilor mari şi constante.
- după plantare, la pomii sub formă de vergi aceasta se scurtează
la 60-70 cm iar la pomii cu anticipate se aleg două dintre acestea pe direcţia
rândului care se scurtează la 20-30 cm în acelaşi plan în timp ce axul se va
scurta la 15 cm deasupra acestora. În cursul verii anului I, la pomii plantaţi
sub formă de vergi, se vor alege 2 lăstari cu creştere pe direcţia vârfului
pentru şarpante şi încă unul pentru ax în timp ce restul lăstarilor apăruţi se
vor suprima;
- în anul II se va scurta axul la înălţimea de formare a etajului II plus
15-20 cm porţiunea în care vor apărea lăstarii viitoarelor şarpante. În mai-
iunie, din lăstarii apăruţi se vor alege 2 pe direcţia rândului pentru formarea
şarpantelor etajului II, restul se vor suprima, urmând ca în cursul verii să se
aleagă lăstarii pentru subşarpantele etajului I plasaţi la 50-60 cm, să se
încline unii lăstari pentru transformare în ramuri de rod iar lăstarii viitoarelor
şarpante ale etajului II se vor înclina şi ei la 40-45o pentru a nu creşte în
defavoarea celor din etajul I (Drăgănescu E., 1998);
- în anul III se va scurta axul la 70-90 cm faţă de etajul II, în mai-
iunie se vor alege lăstarii etajului III, se vor plivi concurenţii, se vor înclina unii
lăstari, în timp ce pe etajul I se va mai forma o subşarpantă la 60 cm de
prima;
- în anii următorii etajele III şi IV se vor forma după aceleaşi principii.
Palmeta neetajată cu braţe oblice se utilizează în livezile intensive la
speciile cu vigoare redusă (în special la măr şi păr) permiţând densităţi de
800-1250 pomi/ha.
fiind de 2,5-3,0 m. Pe ax se inseră la distanţe de 25-30 cm 10-12 şarpante
garnisite fie direct cu ramuri de rod, fie cu ramificaţii de semischelet de
vigoare redusă. Şarpantele, inegale ca vigoare, sunt conduse pe direcţia
rândului şi înclinate la unghiuri de 50-600.
46
Tehnica de formare a acestei palmete este asemănătoare cu cea de
la palmeta etajată fiind mai simplă deoarece nu necesită o diferenţiere a
etajelor.
Palmeta liberă se utilizează în livezile intensive cu densitate medie
la soiuri standard cu vigoare mijlocie.
fiind 3,0-3,5 m. Pe ax sunt inserate, fie etajat, fie neetajat (în funcţie de
poziţia în care apar) 8-10 şarpante dispuse la distanţe variabile de 30-40 cm,
garnisite direct cu ramuri de rod. Şarpantele sunt conduse pe direcţia
rândului la unghiuri de 45-600.
Palmeta etajată cu braţe orizontale (Sistemul Haag) se utilizează în
livezile intensive cu densitate mare, la soiuri de măr şi păr cu vigoare redusă.
Se caracterizează printr-un trunchi de 40-50 cm, înălţimea pomului
fiind 2,5-3,0 m. Pe ax sunt inserate la distanţe de 40-60 cm 3-5 etaje de
şarpante garnisite direct cu ramuri de rod. Şarpantele se vor dirija succesiv
până la orizontalizare.
Palmeta etajată cu braţe oblice Palmeta neetajată cu braţe oblice
Palmeta simplă Palmeta liberă
47
1. Caracterizaţi piramida mixtă.
Piramida mixtă se recomandă în livezile clasice la specii şi soiuri cu
vigoare medie. Se caracterizează printr-un trunchi de 80-100 cm, înălţimea
pomilor fiind 3,5-4,5 m. Prezintă bazal un etaj ca şi la piramida etajată şi 3
şarpante neetajate ca şi la piramida leader. Acest tip de coroană îmbină
caracteristicile coroanelor descrise anterior, fiind mai uşor de obţinut decât
forma leader.
2. Caracterizaţi palmeta liberă.
Palmeta liberă se utilizează în livezile intensive cu densitate medie
la soiuri standard cu vigoare mijlocie. Se caracterizează printr-un trunchi de
40-60 cm, înălţimea pomilor fiind 3,0-3,5 m. Pe ax sunt inserate, fie etajat, fie
neetajat (în funcţie de poziţia în care apar) 8-10 şarpante dispuse la distanţe
variabile de 30-40 cm, garnisite direct cu ramuri de rod. Şarpantele sunt
conduse pe direcţia rândului la unghiuri de 45-600.
1. Caracterizaţi piramida etajat rărită.
2. Caracterizaţi piramida Leader modificat.
3. Caracterizaţi piramida mixtă.
4. Caracterizaţi vasul ameliorat.
5. Caracterizaţi vasul întârziat aplatizat.
6. Caracterizaţi palmeta etajată cu braţe oblice.
7. Caracterizaţi etajată cu braţe orizontale (Haag).
8. Caracterizaţi palmeta liberă.
48
SISTEME DE COROANĂ PENTRU LIVEZI SUPER INTENSIVE

ŞI COROANE ARTISTIC PALISATE
Cuvinte cheie: superintensiv, drapel Marchand, fus subţire,

superfus, sistemul Pillar, cordon vertical, gard belgian, tripla încrucişare, U
simplu şi dublu, Verrier
Rezumat
Sistemul de cultură intensiv a apărut ca o necesitate a consumului
de fructe, fiind realizabil cu condiţia respectării unei tehnologii de cultură
diferenţiate pe specii,soiuri sau chiar grupe de soiuri. Aplicarea unor tăieri
adecvate, fertilizarea şi irigarea în momentele optime, aplicarea tratamentelor
fitosanitare, reprezintă cheia realizării unor producţii cantitative şi calitative.
Obţinerea unei densităţi mari de pomi la unitatea de suprafaţă se realizează
prin conducerea pomilor în sisteme de coroană cu volum redus, cunoaşterea
structurii acestora, dar şi a modului de formare fiind foarte importantă.
8.1. Sisteme de coroană pentru livezi superintensive şi coroane

artistic palisate
Sistemul drapel Marchand este o formă de coroană aplatizată
utilizată în livezile intensive de măr, păr, vişin.
Se caracterizează prin faptul că pomii sunt plantaţi la un unghi de
45 faţă de verticală iar axul se conduce în acelaşi mod. Coroana este
o
alcătuită din 5-6 şarpante inserate pe partea superioară a axului pomului,

distanţate la 50 cm conduse înclinat la 45o faţă de verticală deci
perpendicular pe ax, în timp ce pe partea inferioară a axului se reţin 2-3
şarpante conduse orizontal. Şarpantele sunt garnisite direct cu ramuri de rod.
Tatura Trellis se utilizează la soiurile de vigoare mijlocie de piersic,
cais, măr, păr, prun etc.
fiind 3,0-3,5 m. Prezintă 2 şarpante orientate în direcţii opuse sub un unghi
de 60-70o faţă de orizontală, perpendicular pe rândul de pomi. Şarpantele
sunt garnisite cu semischelat şi ramuri de rod. În plantaţiile de piersic sau
măr de mare densitate nu se lasă subşarpante.
Pentru acest sistem de coroană este necesar un sistem de susţinere
în formă de V.
Fusul subţire se utilizează la soiurile de vigoare submijlocie şi mică
de măr, păr, piersic, vişin şi prun.
fiind 2,5-3,0 m. Prezintă un ax uşor în zigzag (obţinut prin transfer de ax) pe
care sunt inserate la bază 3-4 şarpante de vigoare redusă iar spre vârf axul
este garnisit cu ramuri de semischelet şi apoi ramuri de rod. După 3-4 ani de
fructificare ramurile de rod se înlocuiesc.
49
Superfusul se utilizează la soiurile de măr şi păr tip spur altoite pe
portaltoi de vigoare slabă. Pomii conduşi sub această formă se mai numesc
şi „pomi columnari” pretându-se la densităţi mari de plantare, chiar 8000-
12000 pomi /ha (Baciu A., 2005) şi necesită sistem de susţinere, fie spalier,
fie beţe de bambus sau chiar tutori. Deşi productivitatea şi precocitatea în
cazul utilizării superfusului sunt mari, acest sistem ridică probleme tehnice şi
economice determinate de modul de conducere şi de factorii climatici.
Se caracterizează printr-un trunchi de 50 cm, înălţimea pomului fiind
2,0-2,5 m. Pe ax se inseră la bază ramuri de semischelet de vigoare medie
iar spre vârf ramuri de rod. Ramurile de rod de pe semischelet şi de pe ax
vor fi rărite periodic iar când îmbătrânesc (la 3-4 ani) sunt eliminate şi
înlocuite cu altele noi.
Sistemul Pillar se utilizează în livezile superintensive de măr şi păr,
la soiurile altoite pe portaltoi de vigoare redusă. Se consideră că este o
coroană uşor de format şi de întreţinut.
Se caracterizează printr-un trunchi scurt de 30-40 cm, înălţimea
pomului fiind 2,0-2,5 m. Axul este garnisit cu ramuri de semischelet şi ramuri
de rod de vigoare aproape egală care conferă pomului un aspect cilindric.
- în anul I, axul fie nu se scurtează, fie se scurtează la 80-90 cm,
lăsându-se toţi lăstarii anticipaţi plasaţi în porţiunea de 40-90 cm, iar în cazul
în care nu apar lăstari pe ax acesta se va ciupi vara la 60-80 cm lungime;
- în anul II, prelungirea axului se scurtează la 60-70 cm iar dacă este
prea viguros se transferă pe o creştere laterală. Vara, lăstarii se înclină la
unghiuri mari, chiar la orizontală pentru stimularea rodirii. Pe ax se vor alege
lăstari noi pentru garnisire, care se vor înclina şi ei la orizontală;
- în anul III, se va continua scurtarea axului la 60-70 cm şi formarea
pe acesta a semischeletului scurt sau direct a ramurilor de rod, până se
atinge înălţimea dorită. La 3-4 ani, o dată cu îmbătrânirea formaţiunilor
fructifere, acestea se vor înlocui cu creşteri noi, menţinând permanent lemnul
de rod tânăr.
Cordonul vertical se utilizează la soiurile de măr şi păr care au o
predispoziţie de a forma ax fiind un sistem de coroană cu susţinere utilizat cu
succes în livezile superintensive. Distanţa dintre pomi pe rând se recomandă
să fie 60-100 cm.
Se caracterizează printr-un trunchi de 140 cm, înălţimea pomilor
fiind de 2,0-2,5 m iar diametrul coroanei de 80-100 cm. Axul este condus
vertical pe un spalier cu trei sârme fiind garnisit la bază cu semischelet slab
viguros iar spre vârf numai cu ramuri de rod.
Începând cu primul an de la plantare, toţi lăstarii plasaţi la 30-40 cm
deasupra solului se orizontalizează pentru transformarea lor în ramuri de rod.
Ramurile cu dimensiuni de 30-40 cm vor garnisi axul de jur împrejur, la 3-4
ani ramurile îmbătrânite reînnoindu-se.
Cordonul oblic bilateral sau Gardul belgian se utilizează în livezile
superintensive sau artistic palisate la măr şi păr dar şi la alte specii. Distanţa
de plantare între pomi pe rând se recomandă să fie între 50-80 cm.
Se caracterizează printr-un trunchi de 40 cm, înălţimea pomilor fiind
2,0-2,5 m. Prezintă două şarpante conduse pe direcţia rândului înclinate la
50
45o faţă de verticală care se intersectează cu şarpantele pomilor vecini
formând romburi. Şarpantele se garnisesc de regulă direct cu ramuri de rod.
Tripla încrucişare sau Coroana Tricroisillon Delbard se utilizează în
livezile superintensive sau artistic palisate fiind o coroană aplatizată lipsită de
ax.
Se caracterizează printr-un trunchi redus de 30-40 cm, înălţimea
pomilor fiind de 2,0-2,5 m. Pe trunchi se vor dispune două şarpante conduse
oblic opus pe direcţia rândului, pe aceste şarpante la o distanţă de 60 cm
formându-se ramuri secundare către interior care se încrucişează între ele.
Pomii se plantează des astfel încât şarpantele şi subşarpantele se
încrucişează de trei ori dând naştere la nişte romburi foarte decorative.
Sistemele „U” simplu şi „U” dublu sunt utilizate în plantaţii artistic
palisate sau în grădini familiale pretându-se pentru măr, păr sau alţi pomi de
vigoare slabă altoiţi pe portaltoi slab viguroşi, pomii fiind plantaţi la distanţe
de 0,8-1,2 m între ei.
La „U” simplu, trunchiul este scurt de 30-40 cm, bifurcat apoi
orizontal şi continuat ulterior cu braţe verticale. Braţele orizontale au o
lungime de 20-30 cm, distanţa dintre braţele verticale fiind 40-60 cm. Braţele
sunt garnisite cu ramuri de rod.
Sistemul „U” dublu se deosebeşte de „U” simplu prin faptul că,
fiecare braţ se mai bifurcă încă o dată rezultând astfel patru braţe distanţate
între ele la 50-60 cm şi garnisite cu ramuri de rod.
Palmeta Verrier se utilizează în scopuri decorative pretându-se
pentru măr şi păr, soiuri de vigoare redusă. Pomii se plantează la distanţe de
1,5-1,8 m.
Se caracterizează printr-un trunchi de 30-40 cm, înălţime de la care
se formează o pereche de braţe orizontale, continuate apoi vertical la o
distanţă de 1,0-1,2 m depărtare de trunchi. În interior se continuă axul, care
se mai bifurcă încă o dată orizontal şi vertical, distanţa dintre braţele verticale
fiind de 50-60 cm.
Fusul subţire (Fusseau elancé) Sistemul Pillar
51
Cordonul oblic bilateral (Gardul belgian)
Forma de „U” simplu Forma de „U” dublu
1. Caracterizaţi fusul subţire
Fusul subţire se utilizează la soiurile de vigoare submijlocie şi mică
de măr, păr, piersic, vişin şi prun. Se caracterizează printr-un trunchi de 40-
50 cm, înălţimea pomului fiind 2,5-3,0 m. Prezintă un ax uşor în zigzag
(obţinut prin transfer de ax) pe care sunt inserate la bază 3-4 şarpante de
vigoare redusă iar spre vârf axul este garnisit cu ramuri de semischelet şi
apoi ramuri de rod. După 3-4 ani de fructificare ramurile de rod se înlocuiesc.
2. Caracterizaţi coroanele U simplu şi dublu.
Sistemele „U” simplu şi „U” dublu sunt utilizate în plantaţii artistic
palisate sau în grădini familiale pretându-se pentru măr, păr sau alţi pomi de
vigoare slabă altoiţi pe portaltoi slab viguroşi, pomii fiind plantaţi la distanţe
de 0,8-1,2 m între ei.
La „U” simplu, trunchiul este scurt de 30-40 cm, bifurcat apoi
orizontal şi continuat ulterior cu braţe verticale. Braţele orizontale au o
lungime de 20-30 cm, distanţa dintre braţele verticale fiind 40-60 cm. Braţele
sunt garnisite cu ramuri de rod.
52
Sistemul „U” dublu se deosebeşte de „U” simplu prin faptul că,
fiecare braţ se mai bifurcă încă o dată rezultând astfel patru braţe distanţate
între ele la 50-60 cm şi garnisite cu ramuri de rod.
1. Caracterizaţi fusul subţire.
2. Caracterizaţi superfusul.
3. Caracterizaţi sistemul Pillar.
4. Caracterizaţi cordonul vertical.
5. Caracterizaţi Gardul belgian.
6. Caracterizaţi Tripla încrucişare.
7. Caracterizaţi coroanele U simplu şi dublu.
8. Caracterizaţi Palmeta Verrier.
53
ÎNTREŢINEREA ŞI LUCRAREA SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE

POMICOLE
Cuvinte cheie: ogor negru, ogor erbicidat, înierbarea intervalelor,

mulcirea, plante agroalimentare
Rezumat
Întreţinerea şi lucrările solului în plantaţiile pomicole reprezintă
variante tehnologice care permit o creştere şi dezvoltare optimă a pomilor şi
arbuştilor fructiferi, eliminând concurenţa pe care buruienile o exercită asupra
pomilor. Alegerea celui mai optim sistem de întreţinere a solului se face după
o cunoaştere a particularităţilor pomilor fructiferi în corelaţie cu condiţiile
climatice şi edafice ale zonei în care se află amplasată plantaţia.
9.1. Întreţinerea şi lucrările solului în plantaţiile pomicole

Alegerea sistemului de întreţinere şi lucrare a solului în pomicultură
reprezintă o verigă importantă a tehnologiei de cultură făcându-se în
concordanţă cu o serie de factori, dintre care amintim: sistemul de cultură,
orografia terenului, condiţiile climatice şi edafice ale zonei de cultură,
particularităţile biologice ale speciei pomicole, dotarea tehnică cu maşini şi
utilaje etc.
În plantaţiile pomicole se utilizează mai multe sisteme de întreţinere
a solului bazate fie pe lucrări mecanice şi pe combaterea chimică a
buruienilor, fie pe înierbare, mulcire sau cultivarea plantelor pentru
îngrăşământ verde.
Ogorul negru sau ogorul permanent lucrat
Reprezintă sistemul în care solul dintre rândurile de pomi şi dintre
pomi este menţinut curat de buruieni şi afânat prin lucrări repetate ale solului.
Lucrările care se execută constau în două arături, una toamna şi una
primăvara şi 4-6 lucrări superficiale executate cu grapa cu discuri, freza sau
cultivatorul.
Adâncimea arăturii este diferită în funcţie de specie şi portaltoi
precum şi de textura terenului, astfel:
- pe solurile grele şi mijlocii la speciile cu înrădăcinare profundă
20-22 cm iar la speciile şi portaltoii cu înrădăcinare superficială 12-15 cm;
- pe solurile uşoare la speciile şi portaltoii cu înrădăcinare mai
profundă 18-20 cm, iar la cei cu înrădăcinare superficială 12-14 cm.
Lucrările superficiale se realizează la o adâncime de 6-8 cm în
funcţie de utilajul ales.
Dintre avantajele acestui sistem amintim:
- asigură un regim optim de umiditate în sol prin pătrunderea mai
uşoară a apei şi evaporarea mai lentă a acesteia datorită stratului de
sol mobilizat;
54
- asigură o bună solubilizare a macro- şi microelementelor
favorizând astfel nutriţia minerală;
- asigură o bună aeraţie a solului favorizând creşterea sistemului
radicular şi activitatea microorganismelor aerobe;
- distruge buruienile eliminând concurenţa pentru apă şi substanţe
nutritive;
- stânjeneşte şi distruge înmulţirea şoarecilor sau a altor dăunători
din sol;
- asigură anual creşteri vegetative la pomi şi contribuie la
diferenţierea mugurilor de rod asigurându-se astfel producţii mari de fructe;
- nu poluează mediul înconjurător şi nu distruge echilibrul biologic
din sol.
Dintre dezavantajele acestui sistem amintim:
- pe terenurile în pantă favorizează eroziunea solului;
- folosit timp mai îndelungat produce tasarea în adâncime,
reducând astfel permeabilitatea pentru apă şi aer creând condiţii nefavorabile
pentru creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular;
- prin lucrările repetate ale solului o parte din rădăcinile pomilor,
mai ales cele situate la adâncimea de 25-20 cm sunt tăiate sau rănite;
- practicat timp îndelungat, ogorul negru reduce conţinutul solului
în materie organică fapt ce contribuie la scăderea potenţialului productiv, ca
atare se impune completarea sistematică a deficitului de materie organică
prin administrarea de gunoi de grajd;
- deşi producţiile obţinute sunt mari, fructele sunt mai puţin
colorate, au gust deficitar, sunt mai sensibile la transport şi la păstrare;
- accesul maşinilor şi utilajelor în plantaţie este condiţionat de
condiţiile climatice;
- sistemul presupune consum ridicat de energie şi manoperă.
Datorită numeroaselor dezavantaje ogorul negru are o utilizare din ce
în ce mai restrânsă, fiind recomandat pe terenuri plane sau cu pantă mică,
precum şi în cazul plantaţiilor tinere.
Ogorul combinat cu erbicide reprezintă un sistem în care solul este
menţinut curat de buruieni cu ajutorul erbicidelor, fără a exclude total anumite
lucrări ale solului.
Acest sistem de lucrare a solului prezintă două variante:
- erbicidarea pe întreaga suprafaţă, executată fie toamna, fie
primăvara şi întreţinerea ulterioară în perioada de vegetaţie prin aplicarea
lucrărilor mecanice;
- erbicidarea pe rând şi întreţinerea prin lucrări mecanice a
spaţiului dintre rânduri.
Dintre cele două variante, cea mai utilizată este cea de-a doua care
constă în aplicarea erbicidelor pe o bandă de 0,8-1 m de-a lungul rândurilor
de pomi în cazul gardurilor pomicole şi de 2-3 m de-a lungul rândurilor de
pomi în cazul coroanelor globuloase.
Avantajele acestui sistem de lucrare şi întreţinere a solului sunt:
- reducerea consumului de forţă de muncă şi de energie
comparativ cu utilizarea frezelor cu palpator care au un randament destul de
scăzut;
- previne tasarea solului;
55
- contribuie la scăderea costului de producţie.
Principalul dezavantaj al acestui sistem este legat de fitotoxicitatea
unora dintre erbicide şi riscul de poluare al solului şi fructelor, dar aceste
probleme pot fi rezolvate prin alegerea corectă a erbicidelor din lista
recomandată de unităţile de profil şi aplicarea la timp şi în dozele stabilite a
fiecărui produs în parte.
Erbicide utilizate în pomicultură.
Erbicide preemergente, se aplică de regulă primăvara sau toamna,
pe sol afânat, nivelat şi curat de buruieni. Se absorb pe cale radiculară şi
distrug, în special buruienile anuale.
Triazinele sunt bine suportate de măr şi păr şi mai puţin de
sâmburoase, în special de prun şi cais. Dintre portaltoi, suportă triazinele
mărul şi părul sălbatic şi sunt sensibili gutuiul, corcoduşul, piersicul şi cireşul
sălbatic. Pomii tineri şi arbuştii suportă mai greu triazinele, datorită sistemului
radicular mai puţin dezvoltat.
Erbicide postmergente, se aplică pe buruieni tinere şi se absorb
prin frunze. Aceste erbicide pot fi de contact şi sistemice.
Erbicidele de contact acţionează asupra părţilor vegetative şi le
distrug în 7-15 zile, dar acestea se refac în decurs de o lună. Se recomandă
Gramoxone, Reglone, Fusilade, Tiuran, Paraquat etc.
Erbicidele sistemice pătrund în corpul plantei, dereglează
metabolismul acesteia şi îi provoacă moartea. Sunt foarte indicate pentru
buruienile perene. Se recomandă: Basta, Fusilade, Roundup, Gallant ş.a.
Înierbarea
Reprezintă un sistem prin care terenul din plantaţiile pomicole este
cultivat cu diferite ierburi perene, fiind recomandat mai ales pentru terenurile
în pantă, în zone cu precipitaţii suficiente (700-800 mm anual) şi în condiţii de
irigare. Înierbarea poate fi totală, când ierburile acoperă toată suprafaţa sau
parţială, când o parte din teren este înierbată iar cealaltă menţinută curată
prin alte mijloace (lucrarea mecanică a solului, erbicidare, mulcire). În cazul
înierbării parţiale, fie terenul se lucrează pe o zonă circulară cu raza de 0,5-1
m în jurul pomului, fie se înierbează o bandă lată de 2,0-2,5 m între rânduri şi
se menţine solul curat pe rândul de pomi, prin diverse mijloace. Iarba de pe
interval se coseşte repetat şi se utilizează la mulcirea solului. Dintre ierburile
perene utilizate în acest sistem se recomandă: Lolium perene, Lolium
multiflorum, Poa pratensis, Festuca rubra, Dactylis glomerata, Trifolium
repens etc.
Dintre avantajele acestui sistem se pot enumera:
- opreşte eroziunea de suprafaţă;
- îmbunătăţeşte structura solului;
- reduce tasarea solului;
- reduce necesarul de îngrăşăminte minerale şi organice;
- îmbogăţeşte solul în substanţe organice, în fosfor, potasiu şi alte
microelemente;
- contribuie la o bună colorare a fructelor şi la mărirea duratei de
păstrare a acestora;
- facilitează accesul maşinilor şi utilajelor în plantaţie;
- este ieftin, uşor de realizat şi întreţinut.
Dintre dezavantaje se pot enumera:
56
- în perioadele secetoase sau în zonele mai aride apare
concurenţa pentru apă şi elemente nutritive dintre pomi şi speciile ierboase;
- în primii ani de aplicare creşte consumul de azot la unitatea de
suprafaţă;
- ierburile împiedică pătrunderea oxigenului în sol şi ca atare
rădăcinile pomilor se ridică la suprafaţă devenind astfel vulnerabile la ger şi
secetă iar mineralizarea substanţelor organice este mai lentă deoarece este
redusă activitatea microorganismelor aerobe din sol;
- înierbarea favorizează înmulţirea şoarecilor şi a unor boli sau
insecte dăunătoare pomilor.
Întreţinerea solului cu plante pentru îngrăşăminte verzi
Acest sistem constă în cultivarea terenului din plantaţie cu plante
pentru îngrăşământ verde timp de câteva luni, în restul timpului solul fiind
întreţinut sub formă de ogor negru.
Acest sistem de întreţinere este recomandat pentru zonele de deal,
pentru nisipurile irigate, precum şi pentru plantaţiile intensive în primii ani
după plantare.
Plantele pentru îngrăşăminte verzi trebuie să aibă o creştere rapidă,
o biomasă bogată, să nu concureze pomii pentru apă şi elemente nutritive.
Avantajele acestui sistem sunt:
- îmbogăţirea solului în materie organică, macroelemente şi
microelemente uşor asimilabile;
- reducerea eroziunii solului;
- refacerea structurii solului;
- reduc oscilaţiile diurne ale temperaturii din sol;
- reduc umiditatea solului în cazul în care aceasta depăşeşte
necesităţile pomilor;
- facilitează migrarea în adâncime a fosforului şi potasiului;
- concurează buruienile apărute.
Dezavantajele acestui sistem sunt:
- preţul ridicat datorat achiziţionării seminţelor şi lucrărilor de
semănat;
- concurenţa pentru substanţe nutritive şi apă.
Aceste plante se pot semăna în trei perioade distincte ale anului: în
septembrie-octombrie, în martie-aprilie şi în august.
Dintre plantele care se seamănă toamna putem aminti: secara,
rapiţa, trifoiul, muştarul, borceagul, măzărichea etc.; dintre plantele care se
seamănă primăvara: rapiţa, trifoiul, soia, sulfina, borceagul de primăvară iar
dintre plantele care se seamănă vara sunt indicate: lupinul, hrişcă, fasoliţa,
facelia etc.
Pentru a evita concurenţa dintre plante şi pomi, culturile pentru
îngrăşământ verde se seamănă pe o bandă lată de 1,5-2 m pe intervalul
dintre rândurile de pomi, pe banda dintre pomi terenul menţinându-se sub
formă de ogor negru.
Indiferent de perioada aleasă pentru semănare, încorporarea se face
atunci când plantele realizează biomasa maximă, înainte ca plantele să
concureze pomii pentru apă şi elemente minerale. De regulă, culturile de
vară se încorporează toamna o dată cu arătura de bază, iar cele de toamnă
primăvara devreme.
57
Culturile intercalate cu plante agroalimentare
Este un sistem de întreţinere a solului în plantaţiile pomicole, mai
ales în cele tinere care constă în cultivarea între rândurile de pomi a unor
plante agricole, care prin talia şi particularităţile lor biologice nu concurează
pomii în absorbţia elementelor nutritive şi a apei, în special în perioadele
critice ale ciclului anual. Mai mult, alegerea culturilor trebuie să se facă de
aşa manieră încât să nu stânjenească aplicarea la timp şi în bune condiţii a
lucrărilor de întreţinere şi a tratamentelor fitosanitare aplicate pomilor.
Avantajele culturilor intercalate sunt:
- valorificarea eficientă a terenului care contribuie la obţinerea de
venituri suplimentare;
- contribuie la reducerea eroziunii solului şi la atenuarea
amplitudinilor termice în perioada în care solul este acoperit, mai ales
toamna şi primăvara;
- pomii pot beneficia de pe urma lucrărilor şi îngrăşămintelor aplicate
culturilor intercalate;
- reduc umiditatea solului în perioadele cu exces.
Dezavantajele culturilor intercalate sunt:
- pot împiedica efectuarea la timp şi în bune condiţii a lucrărilor şi
tratamentelor aplicate în plantaţii;
- pot concura pomii în apă şi elemente minerale;
- necesită un volum suplimentar de muncă manuală.
Cele mai recomandate plante pentru culturile intercalate sunt cele cu
înrădăcinare slabă: cartoful, fasolea, mazărea, soia, ceapa, rădăcinoasele,
castraveţii, pepenii, trifoiul, unele dintre acestea îmbogăţind solul în azot şi
lăsând o mare cantitate de materie organică prin rădăcini, tulpini şi frunze.
Nu sunt recomandate cerealele păioase, porumbul, floarea-soarelui,
lucerna, care au o înrădăcinare profundă şi care concurează pomii în apă şi
elemente nutritive mai ales în perioada de creştere intensă a lăstarilor.
Culturile intercalate sunt recomandate în zone cu precipitaţii
abundente, în condiţii de irigare sau pe soluri cu fertilitate naturală ridicată,
oricum dacă acest sistem se practică se va ţine cont pe de o parte de
aplicarea corectă a tehnologiei de cultură proprii fiecărei plante alese, iar pe
de altă parte, la aplicarea îngrăşămintelor şi a apei în plantaţie, calcularea
dozelor va avea în vedere şi consumul pe care îl înregistrează plantele din
cultura intercalată.
Mulcirea solului
La acest sistem de întreţinere solul se acoperă cu diverse materiale
(muici): paie, pleavă, frunze, coceni, rumeguş, iarbă cosită, resturi lemnoase
de la prelucrarea acestuia (talaj), folie de plastic de culoare închisă etc.
Mulcirea se poate practica pe o lăţime de 1,5-2 m de-a lungul
rândurilor de pomi sau pe întreaga suprafaţă, când intervalul dintre rânduri
este întreţinut ca ogor negru sau înierbat şi cosit pentru a obţine mulciul
necesar pe rândul de pomi.
Dintre avantajele mulcirii se pot enumera:
- menţinerea structurii solului prin asigurarea unui raport optim
între apă şi aer, îmbogăţirea acestuia în materie organică şi elemente
nutritive, mai ales P, K, Ca, Mg şi B;
- combate eroziunea solului;
58
- reduce oscilaţiile de temperatură, la nivelul mulciului solul având
cu 3-6oC mai puţin vara şi cu 2-3oC mai mult iarna;
- împiedică îmburuienarea solului;
- menţine umiditatea solului evaporaţia fiind mult redusă.
Dezavantajele mulcirii solului sunt:
- costul ridicat al materialului în cazul utilizării foliei de PVC şi
manopera ridicată în cazul utilizării altor materiale vegetale;
- posibilitatea de incendiu în cazul utilizării mulciului uscat;
- condiţii de înmulţire şi dezvoltare a rozătoarelor şi insectelor;
- determină înrădăcinarea pomilor mai la suprafaţă determinând
sensibilitatea acestora la secetă şi ger;
- mulcirea cu rumeguş contribuie la creşterea acidităţii solului;
- mulcirea solului cu folie de polietilenă pe rând îngreunează sau
împiedică aplicarea îngrăşămintelor, motiv pentru care înainte de aplicarea
foliei se va face o îngrăşare cu gunoi de grajd şi NPK.
Mulcirea se recomandă în livezile tinere şi la căpşun, la acesta din
urmă mulcirea cu folie de polietilenă sau paie contribuind la obţinerea de
fructe curate şi cu valoare comercială ridicată.
1. Care sunt avantajele şi dezavantajele înierbării intervalelor ?
Dintre avantajele acestui sistem se pot enumera:
- opreşte eroziunea de suprafaţă;
- îmbunătăţeşte structura solului;
- reduce tasarea solului;
- reduce necesarul de îngrăşăminte minerale şi organice;
- îmbogăţeşte solul în substanţe organice, în fosfor, potasiu şi alte
microelemente;
- contribuie la o bună colorare a fructelor şi la mărirea duratei de
păstrare a acestora;
- facilitează accesul maşinilor şi utilajelor în plantaţie;
- este ieftin, uşor de realizat şi întreţinut.
Dintre dezavantaje se pot enumera:
- în perioadele secetoase sau în zonele mai aride apare
concurenţa pentru apă şi elemente nutritive dintre pomi şi speciile ierboase;
- în primii ani de aplicare creşte consumul de azot la unitatea de
suprafaţă;
- ierburile împiedică pătrunderea oxigenului în sol şi ca atare
rădăcinile pomilor se ridică la suprafaţă devenind astfel vulnerabile la ger şi
secetă iar mineralizarea substanţelor organice este mai lentă deoarece este
redusă activitatea microorganismelor aerobe din sol;
- înierbarea favorizează înmulţirea şoarecilor şi a unor boli sau
insecte dăunătoare pomilor.
2. Unde se practică sistemul de culturi intercalate cu plante
agroalimentare ?
Culturile intercalate sunt recomandate în zone cu precipitaţii
abundente, în condiţii de irigare sau pe soluri cu fertilitate naturală ridicată,
oricum dacă acest sistem se practică se va ţine cont pe de o parte de
aplicarea corectă a tehnologiei de cultură proprii fiecărei plante alese, iar pe
59
de altă parte, la aplicarea îngrăşămintelor şi a apei în plantaţie, calcularea
dozelor va avea în vedere şi consumul pe care îl înregistrează plantele din
cultura intercalată
1. Care sunt avantajele şi dezavantajele ogorului negru ?
2. Care sunt avantajele şi dezavantajele ogorului erbicidat ?
3. Care sunt avantajele şi dezavantajele înierbării intervalelor ?
4. Care sunt avantajele şi dezavantajele mulcirii ?
5. Care sunt avantajele şi dezavantajele sistemului cu plante pentru
îngrăşăminte verzi ?
6. Unde se practică sistemul de culturi intercalate cu plante
agroalimentare ?
60
FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE
Cuvinte cheie: fertilizare, testare, grad de fertilitate, diagnoză

foliară
Rezumat
Asigurarea şi menţinerea unei stări corespunzătoare de
aprovizionare în sol cu elemente nutritive uşor asimilabile prin fertilizare, face
parte integrantă din verigile de bază ale tehnologiilor aplicate.
Pentru aplicarea corectă a îngrăşămintelor trebuie cunoscute pe de
o parte însuşirile solului, iar pe de altă parte cerinţele specifice ale culturilor
în elemente nutritive, rolul fiecăruia în viaţa plantelor, specificul interacţiunii
fiecărui element la nivelul sol-plantă.
10.1. Noţiuni generale privind fertilitatea şi fertilizarea

Acţiunea simultană a mai multor factori de vegetaţie, respectiv
acţiunea mai multor elemente nutritive, influenţează creşterea şi dezvoltarea
plantelor. Necesitatea administrării îngrăşămintelor în cultura pomilor este
impusă de faptul că aceştia, fiind plante perene, extrag timp îndelungat
cantităţi mari de substanţe nutritive.
Fertilitatea este una din cele mai importante însuşiri ale solului.
Fertilitatea solului este însuşirea acestuia de a furniza plantelor substanţe
nutritive, apă şi alţi factori ai creşterii şi dezvoltării lor.
Îngrăşămintele (ingrassiare = a îngrăşa) sunt substanţe minerale sau
organice obţinute prin sinteză, prin prelucrarea unor roci naturale, sau rezultă
ca produse reziduale din diverse activităţi umane (zootehnie), utilizate în
agricultură în scopul creşterii nivelului şi calităţii recoltelor, prin sporirea
fertilităţii solului.
10.2. Testarea gradului de fertilitate a solurilor destinate

culturilor pomicole
Pentru o fertilizare raţională a plantaţiilor pomicole în prealabil trebuie
să se facă o testare a fertilităţii naturale a solului din respectiva plantaţie.
Această testare se face prin mai multe metode:
1. Analiza agrochimică a solului
Pentru această analiză se recoltează probe de sol conform normelor
tehnicii experimentale, în aşa fel încât rezultatele să fie cât mai concludente.
Orientativ, se poate spune că un sol este bine aprovizionat dacă conţine 70-
90 ppm N; 30-40 ppm P; 200-300 ppm K.
2. Diagnoza foliară
Această metodă este cea mai concludentă, în aprecierea stării de
nutriţie a pomilor. Ca mod de lucru, se recoltează probe de frunze de la
mijlocul lăstarului (20-30 frunze), de preferinţă primăvara, vara şi toamna. În
continuare, probele se usucă la temperaturi de peste 100°C, după care se
calcinează, iar cenuşa se analizează chimic.
61
10.3. Sisteme de fertilizare utilizate în pomicultură
Normele de îngrăşăminte sunt aplicate în funcţie de sistemul de
cultură, fertilitatea naturală a solului, regimul de precipitaţii, relief, producţii
estimate. De asemenea, aceste norme mai depind şi de posibilităţile
economice, posibilităţile de administrare etc.
De regulă, nu se pot recomanda anumite doze, valabile în toate
cazurile, aceste doze fiind dependente de factorii prezentaţi anterior.
În plantaţiile tinere se recomandă, pentru un pom, în fiecare an: 5 kg
gunoi de grajd + 16 g N, 12 g P2O5, 8 g K2O. Toamna se încorporează în
sol îngrăşămintele organice şi cele cu P şi K, plus 1/4 din doza de N, iar
primăvara (după începutul creşterii lăstarilor) se aplică restul de azot.
În plantaţiile pe rod, orientativ, în funcţie de înclinarea pantei, se pot
administra anual 10 t/ha gunoi de grajd, sau 30-40 t/ha, o dată la 3-4 ani.
Între două fertilizări cu gunoi de grajd se pot aplica la hectar doze de 80-120
kg N, 60-80 kg P2O5 şi 70-100 K2O ş.a. (există o tendinţă de reducere a
dozelor de P).
În plantaţiile amplasate pe terenurile în pantă, îngrăşămintele se
aplică astfel:
- în benzi paralele cu curbele de nivel, la distanţă de 50-70 cm pe
terenurile cu pantă de 15-20;
- pe proiecţia coroanei, la 50 cm distanţă de tulpina la pomii sub 3
ani, la 75 cm la pomii sub 5 ani şi 100 cm la pomii de 5-10 ani, pe terenurile
în pantă ce depăşesc 20 %.
10.4. Metode şi tehnici de aplicare a îngrăşămintelor
Îngrăşămintele pot fi aplicate radicular sau extraradicular, pe părţile
aeriene ale plantei. La rândul ei fertilizarea se poate face pe întreaga
suprafaţă sau doar în zona rădăcinilor.
Fertilizarea pe întreaga suprafaţă este utilizată în livezile pe rod unde
rădăcinile ocupă aproape tot spaţiul dintre rândurile de pomi. Îngrăşămintele
organice se administrează cu MIG iar cele chimice cu MA, după care se
încorporează prin arătură.
Fertilizarea locală se face în special la pomii tineri, cu sistemul
radicular mai puţin dezvoltat, şi constă în aplicarea îngrăşămintelor în zonele
unde acestea se găsesc în număr mare.
Fertilizarea extraradiculară se bazează pe proprietatea plantelor de a
absorbi substanţe nutritive şi cu ajutorul organelor verzi.
Această metodă de fertilizare este utilizată atunci când solul este
uscat şi absorbţia radiculară este slabă. De asemenea, este recomandată pe
solurile nisipoase şi pe solurile reci.
Fertilizarea extraradiculară este foarte eficientă la aplicarea
microelementelor, care nu poate fi eficientă, decât prin această metodă.
La această fertilizare se folosesc concentraţii slabe de îngrăşăminte
chimice cu micro- şi macroelemente.
Prima fertilizare se face după căderea petalelor. A doua fertilizare se
face la începutul creşterii fructelor, când sunt necesare cantităţi mari de
îngrăşăminte chimice. În continuare se mai fac fertilizări la 2-3 săptămâni,
până la intrarea fructelor în pârgă.
62
Aceste fertilizări se pot face concomitent cu aplicarea pesticidelor,
majoritatea elementelor chimice fiind compatibile cu acestea.
10.5. Tipuri de îngrăşăminte utilizate în pomicultură

Dintre îngrăşămintele organice se pot enumera: gunoiul de grajd,
gunoiul de păsări, dejecţiile lichide, îngrăşămintele verzi ş.a. Cu bune
rezultate s-au folosit îngrăşăminte verzi, pe terenurile în pantă, precum şi
nămolurile provenite de la staţiile de epurare a apelor menajere, compostate
cu turbă sau pleavă.
În condiţiile crizei energetice şi a amplasării plantaţiilor pomicole pe
terenurile în pantă slab fertile se acordă atenţie deosebită îngrăşămintelor
verzi. Rezultate bune a dat pământul turbos şi turbo-composturile (A. Lazăr,
1973). La fertilizarea arbuştilor fructiferi şi a pomilor s-au folosit cu succes
nămolurile (provenite de la staţiile de epurare a apelor menajere) compostate
cu turbă sau paie (M. Botez, 1977; Gh. Lixandru, 1987), ramurile tocate şi
căzute la aplicarea tăierilor: 3-4 t/ha în plantaţiile clasice şi intensive şi 23-50
t/ha în plantaţiile cu desime foarte mare a pomilor (M. Cotorobai, 1977,
1987).
Îngrăşămintele chimice sunt deosebit de variate:
Îngrăşăminte azotate: sulfatul de amoniu (20-21 % ş.a.); azotatul de
sodiu (15-16 % ş.a.); azotatul de amoniu (32-34 % ş.a.) ; ureea (46 % ş.a.).
Toate sunt energointensive.
Îngrăşăminte fosfatice: superfosfatul (16 % ş.a. azot şi 27-30 %
calciu - ce influenţează pozitiv păstrarea merelor); fosfatul diamoniacal (47 %
ş.a. P şi 16 % ş.a. N).
Îngrăşăminte potasice: sarea potasică (20-45 % ş.a.).
Îngrăşăminte chimice complexe, formate din 2-3 elemente nutritive.
Cenuşa constituie un îngrăşământ complex. Conţine 10-20 % K, calciu,
fosfor, cupru, zinc, mangan, cobalt.
Îngrăşămintele complexe încorporează diverse elemente dintre cele
enumerate mai sus.
Îngrăşămintele foliare complexe sunt fabricate la combinatul chimic
Craiova, şi sunt utilizate în special la culturile horticole.
În ultimul timp se fabrică îngrăşăminte pastilate, care se solubilizează
lent şi doar la anumite temperaturi ale solului, când rădăcinile intră în
activitate
1. Cum definiţi fertilitatea ?
Fertilitatea solului este însuşirea acestuia de a furniza plantelor
substanţe nutritive, apă şi alţi factori ai creşterii şi dezvoltării lor.
2. Enumeraţi câteva tipuri de îngrăşăminte organice utilizate în
pomicultură.
Dintre îngrăşămintele organice se pot enumera: gunoiul de grajd,
gunoiul de păsări, dejecţiile lichide, îngrăşămintele verzi ş.a. Cu bune
rezultate s-au folosit îngrăşăminte verzi, pe terenurile în pantă, precum şi
nămolurile provenite de la staţiile de epurare a apelor menajere, compostate
cu turbă sau pleavă.
63
1. Cum definiţi fertilitatea ?
2. Ce este diagnoza foliară şi cum se realizează?
3. Enumeraţi câteva tipuri de îngrăşăminte organice utilizate în
pomicultură.
4. Enumeraţi câteva tipuri de îngrăşăminte minerale utilizate în
pomicultură.
64
FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE: NORME DE

ADMINISTRARE
Cuvinte cheie: fertilizare, norme, epoci, efecte
Rezumat
În pomicultură, îngrășămintele pot fi aplicate radicular sau
extraradicular.
În funcţie de cunoaşterea acestor interacţiuni complexe şi de rolul
fiecărui element in parte, în baza analizelor sol-plantă se aleg formele,
dozele şi epocile de incorporare a îngrăşămintelor.
11.1. Normele de îngrăşăminte şi momentul aplicării acestora

Normele de îngrăşăminte sunt aplicate în funcţie de sistemul de
cultură, fertilitatea naturală a solului, regimul de precipitaţii, relief, producţii
estimate. De asemenea, aceste norme mai depind şi de posibilităţile
economice, posibilităţile de administrare etc.
De regulă, nu se pot recomanda anumite doze, valabile în toate
cazurile, aceste doze fiind dependente de factorii prezentaţi anterior.
gunoi de grajd + 16 g N, 12 g P2O5, 8 g K2O.
administra anual 10 t/ha gunoi de grajd sau 30-40 t/ha, o dată la 3-4 ani. Între
două fertilizări cu gunoi de grajd se pot aplica la hectar doze de 80-120 kg N,
60-80 kg P2O5 şi 70-100 K2O (există o tendinţă de reducere a dozelor de P).
Momentul aplicării îngrăşămintelor este diferit în funcţie de textura
solului, de panta terenului dar şi de alţi factori. De regulă, îngrăşămintele se
aplică astfel:
- îngrăşămintele organice se administrează toamna sau iarna şi se
încorporează prin arătură;
- amendamentele pe solurile acide se face o dată la 8-10 ani, sub
arătura de toamnă, de regulă înainte de înfiinţarea plantaţiei;
- îngrăşămintele minerale cu azot se aplică 1/4 – 1/3 toamna (în
anii când nu se aplică gunoi de grajd), 1/2 – 1/3 primăvara cu 15-20 de zile
înainte de înflorit şi 1/3 în luna iunie înainte de diferenţierea mugurilor de rod;
- îngrăşămintele minerale cu fosfor şi potasiu se administrează fie
toamna întreaga cantitate, fie 3/4 toamna o dată cu gunoiul de grajd şi restul
primăvara în luna iunie;
- îngrăşămintele verzi se încorporează atunci când biomasa a atins
valoarea maximă;
65
- îngrăşămintele faziale lichide se aplică în raport cu fazele de
vegetaţie. În plantaţiile tinere, prima îngrăşare fazială se aplică la
dezmugurire, a doua în momentul creşterii intense a lăstarilor (mai-iunie) iar
a treia la 2-3 săptămâni după a doua, fără a depăşi începutul lunii iulie. În
plantaţiile pe rod, prima îngrăşare se face înainte de înflorire şi legarea
fructelor, a doua în perioada de cădere fiziologică a fructelor iar a treia în
perioada de diferenţiere a mugurilor de rod (iulie-august la sămânţoase şi
sfârşit de iunie-început de iulie la sâmburoase);
- îngrăşămintele foliare complexe se aplică pe faze de vegetaţie în
funcţie de scopul urmărit; de ex., primul tratament se poate aplica la 5-6 zile
după căderea petalelor, următorul când se formează şi încep să crească
fructele, apoi tratamentele se repetă la 15 zile până cu o lună înainte de
recoltarea fructelor.
Metode de aplicare a îngrăşămintelor

Îngrăşămintele pot fi aplicate radicular sau extraradicular, pe părţile
aeriene ale plantei. La rândul ei, fertilizarea se poate face pe întreaga
suprafaţă sau doar în zona rădăcinilor.
Fertilizarea pe întreaga suprafaţă este utilizată în livezile pe rod unde
rădăcinile ocupă aproape tot spaţiul dintre rândurile de pomi. Îngrăşămintele
organice se administrează cu MIG iar cele chimice cu MA, după care se
încorporează prin arătură.
Fertilizarea locală constă în aplicarea îngrăşămintelor în zonele unde
acestea se găsesc în numărul cel mai mare şi cuprinde mai multe variante:
- fertilizarea în benzi late de 1,0-2,0 m, de-a lungul rândurilor, prin
aplicarea îngrăşămintelor manual, cu cultivatorul sau prin alte procedee. Se
recomandă în livezile tinere, la gardurile fructifere şi pe terenurile cu pantă de
15-20%;
- fertilizarea sub proiecţia coroanei, la 50 cm distanţă de tulpină la
pomii sub 3 ani, la 75 cm la pomii sub 5 ani şi la 100 cm la pomii de peste 5-
10 ani. Se recomandă în sistem clasic, la pomii izolaţi sau pe terenuri cu
panta mai mare de 20%;
- fertilizarea pe brazde, deschise mecanizat cu corpuri de rariţă la
50-60 cm una de alta. Se recomandă în livezile intensive;
- fertilizarea în şanţuri circulare, realizate în jurul trunchiului la 60-
100 cm distanţă de trunchi la pomii tineri şi 150-200 cm distanţă de trunchi la
pomii bătrâni. Şanţurile vor fi săpate la o adâncime de 50 cm, apoi rădăcinile
întâlnite se vor tăia ras, iar ulterior şanţul va fi umplut cu un amestec realizat
din pământul scos din şanţ, mraniţă şi îngrăşăminte chimice. Această metodă
permite regenerarea rapidă a sistemului radicular şi este recomandată la
pomii bătrâni, din grădinile familiale sau din plantaţiile clasice;
- fertilizarea cu pal-injectorul, permite injectarea rapidă a
îngrăşămintelor chimice sau organice diluate direct în zona de maximă
concentrare a sistemului radicular;
- fertirigarea, cu ajutorul instalaţiei de irigare prin picurare,
presupune administrarea îngrăşămintelor lichide o dată cu irigarea
Indiferent de varianta aleasă, fertilizarea locală se poate realiza
manual pe suprafeţe mici şi mecanizat cu gama de maşini şi utilaje
recomandate pentru această lucrare pe suprafeţe mari.
66
absorbi substanţe nutritive şi cu ajutorul organelor verzi.
Această metodă de fertilizare este utilizată atunci când solul este
uscat şi absorbţia radiculară este slabă. De asemenea, este recomandată pe
solurile nisipoase şi pe solurile reci.
Fertilizarea extraradiculară este foarte eficientă deoarece
îngrăşămintele foliare reprezintă surse adecvate de macro- şi microelemente,
substanţe biologic şi fiziologic active cu funcţie de hormoni şi vitamine fiind o
metodă suplimentară de fertilizare folosită în pomicultură.
Aceste fertilizări se pot face concomitent cu aplicarea pesticidelor,
majoritatea elementelor chimice fiind compatibile cu acestea sau o dată cu
udarea (fertirigarea). Pentru fertilizarea extraradiculară se utilizează maşinile
şi utilajele de stropit din dotare sau aceasta se poate face concomitent cu
irigarea prin aspersiune.
1. Care sunt normele orientative de îngrăşăminte aplicate în
plantaţiile tinere şi în cele pe rod?
gunoi de grajd + 16 g N, 12 g P2O5, 8 g K2O.
administra anual 10 t/ha gunoi de grajd sau 30-40 t/ha, o dată la 3-4 ani. Între
două fertilizări cu gunoi de grajd se pot aplica la hectar doze de 80-120 kg N,
60-80 kg P2O5 şi 70-100 K2O
2. Ce este fertilizarea extraradiculară şi cum se realizează ?
absorbi substanţe nutritive şi cu ajutorul organelor verzi. Aceste fertilizări se
pot face concomitent cu aplicarea pesticidelor, majoritatea elementelor
chimice fiind compatibile cu acestea sau o dată cu udarea (fertirigarea).
Pentru fertilizarea extraradiculară se utilizează maşinile şi utilajele de stropit
din dotare sau aceasta se poate face concomitent cu irigarea prin
aspersiune.
1. Care sunt normele orientative de îngrăşăminte aplicate în plantaţiile
tinere şi în cele pe rod?
2. Care este momentul aplicării îngrăşămintelor ? Detaliaţi.
3. Enumeraţi variantele de fertilizare locală aplicate în pomicultură.
4. Ce este fertilizarea extraradiculară şi cum se realizează ?
67
IRIGAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE
Cuvinte cheie: coeficient de ofilire, normă de udare şi irigare,

moment de aplicare, aspersiune, brazde, picurare, conducte subterane
Rezumat
Pentru desfăşurarea în optim a tuturor proceselor de creştere şi
fructificare este necesar ca pomilor să li se asigure în permanenţă apă, în
cantitate suficientă, diferenţiat, în funcţie de cerinţele fiecărei specii, soi,
portaltoi şi a fazei de vegetaţie în care se găsesc. Aportul suplimentar de apă
trebuie realizat în strictă concordantă cu nevoile pomilor, excesul de udări
putând avea rezultate contrare celor urmărite, atât asupra proceselor de
creştere şi fructificare, dar mai ales asupra însuşirilor naturale ale solului.
12.1. Rolul apei

Cantitatea de apă reprezintă până la 75 % în frunze, ramuri, rădăcini
şi până la 85 % în fructe, din greutatea totală a biomasei proaspete a
organelor respective.
Consumul de apă al culturilor pomicole se produce pe două căi: prin
transpiraţie şi prin evaporaţie la suprafaţa solului.
Cantitatea de apă ce se consumă prin transpiraţie este în corelaţie
cu o serie de factori şi anume: suprafaţa aparatului foliar şi cât din acesta
cade direct sub incidenţa razelor solare; condiţiile climatice din zonă
(temperatură, durata de insolaţie, umiditatea relativă a aerului etc.);
cantitatea de apă din sol.
Consumul total de apă realizat de plantaţiile pomicole
(transpiraţia+evaporaţia) este condiţionat de o serie de factori în complex,
între care amintim: factorii climatici (temperatură, umiditatea aerului, regimul
eolian), biologici (specie, soi), portaltoi, vârsta pomilor, faza de vegetaţie
etc.), pedologiei şi agrotehnici (tipul de sol, sistemul de întreţinere a solului şi
de îngrăşare.
Asigurarea cu apă suplimentară prin irigaţii poate fi luată în
consideraţie chiar şi în plantaţiile de pomi şi în zonele în care se
înregistrează până la 700-750 mm.
Considerentele prezentate conduc la concluzia că satisfacerea
integrală a necesarului de apă a pomilor este o verigă cheie a producţiilor
mari şi de calitate dar că stabilirea necesităţii investiţiilor pentru irigaţii într-un
loc sau altul trebuie să se facă cu mult discernământ, luând în considerare
influenţa conjugată a unui complex de factori climatici, pedologiei, biologici,
economici, tehnologici etc.
68
Apa administrată peste nevoi transportă în profunzime, irecuperabil,
cantităţi însemnate de substanţe nutritive; contribuie la degradarea solurilor,
mai ales a celor cu pânza freatică apropiată de suprafaţă.
12.2. Noţiuni folosite în tehnica irigaţiei

Norma de udare. Prin norma de udare se înţelege cantitatea de apă
exprimată în m3/ha, folosită la o singură udare, care umezeşte stratul de sol
pe întreaga adâncime de răspândire a masei principale de rădăcini active.
Norma de irigaţie. Constituie suma normelor de udare, exprimată în
m3/ha, care se aplică într-o plantaţie în cursul unui an agricol.
Coeficientul „economic" al transpiraţiei reprezintă cantitatea de apă
eliminată prin transpiraţie pentru producerea unei unităţi de biomasă uscată.
Valorile coeficientului economic de transpiraţie variază de la o specie la alta
şi de la soi la soi. Se citează valori de 170-229 unităţi de apă la măr, dar care
pot să ajungă la unele specii până la 800 unităţi de apă.
Evapotranspiraţia potenţială sau consumul total de apă reprezintă
cantitatea de apă ce se pierde din sol prin evaporare de la suprafaţa solului
(pierdere neproductivă) cât şi prin transpiraţie (consum productiv) de pe o
suprafaţă ocupată cu o anumită cultură, în cantităţile umezirii optime a
solului, în vederea obţinerii unei producţii maxime. Urmărirea în dinamică a
evapotranspiraţiei este necesară pentru a stabili momentele optime de
suplimentare a cantităţilor de apă prin udări.
Nevoia de apă este diferită în cursul perioadei de vegetaţie,
deoarece trecerea plantelor prin diferite stadii de dezvoltare cere condiţii de
viaţă diferite, astfel că şi nevoia de apă nu poate fi aceiaşi în tot cursul
perioadei de vegetaţie.
În viaţa plantelor, în funcţie de fazele de vegetaţie şi stadiile de
dezvoltare, apar perioade (relativ scurte), în decursul cărora deficitul de apă
se repercutează asupra producţiei. Perioadele respective sunt cunoscute sub
denumirea de „faze critice pentru umiditate”.
Faza critică pentru umiditate coincide cu epoca de creştere cea mai
intensă ce se suprapune în general cu faza formării organelor de
reproducere.
Formarea organelor de reproducere are loc în mai multe etape şi
anume: diferenţierea, formarea organelor reproductive, fecundarea şi
formarea fructului.
Tabelul 12.1.
NORME ORIENTATIVE PENTRU UDATUL POMILOR SI ARBUSTILOR
FRUCTIFERI IN DIFERITE ZONE DE CULTURA
(DUPA GHENA N., BRANISTE N., STANICA F., 2004)
Norme de
Nr.
Specia Epocile de udat apă Observaţii
udări
(m3/h)
În zona dealurilor mijlocii
dacă solul nu este umed
până la 0,80 m pentru
5-15 martie 300-400
prun şi 1,20 m pentru măr
Meri, şi păr
peri, 2-5
1-15 mai (după legatul fructelor) 300-400 dacă persistă seceta
pruni
15-25 iulie 600-700
10-15 septembrie 400-500
1-15 noiembrie, de aprovizionare 500-600 dacă solul este uscat
69
dacă solul nu este umed
1-10 martie 300-400
până la 1,0-1,5 m
Cireş şi
1-4 20-30 aprilie (după legatul fructelor) 400-500
vişin
1-10 iulie 500-600 dacă persistă seceta
1-10 martie 300-400
5-15 aprilie 400-500
Căpşun 10-15 mai 400-500 dacă solul nu este bine
şi frag 1-10 iulie 500-600 aprovizionat cu apă
10-15 august 600-700
20 septembrie-1 octombrie 500-600
10-15 martie 400-500
Zmeur, 25-30 aprilie 400-500 dacă solul nu este
coacăz 3-5 25 mai-5 iunie 500-600 suficient aprovizionat cu
şi agriş 10-15 iulie 600-700 apă
În zona secetoasă
dacă solul nu este
20 februarie-10 martie (înainte de
300-500 suficient aprovizionat cu
dezmugurit)
Cais, apă până la 1,50 m
cireş, 10-20 aprilie (după înflorire) 400-500
4-5
prun, 15 mai-15 iunie (înainte de coacerea
400-500
vişin fructelor) dacă este nevoie
5-15 iulie 500-600
12.3. Metode de udare în livezi

Udarea pe brazde este folosită pe terenurile cu textură mijlocie,
cele cu pante reduse şi uniforme, dar şi pe terenurile cu pante mai mari (15-
20 %), orientând brazdele pe curbele de nivel cu o înclinare de 1-1,5 %. Apa
circulă prin gravitaţie. Brazdele se deschid la 1-1,5 m de pomi şi 0,8-1 m între
ele. Lungimea brazdei este variabilă în funcţie de natura terenului: 50-60 m
pe solurile uşoare şi 120-200 m pe solurile grele. Irigarea pe brazde lungi nu
se recomandă pe solurile din zona colinară datorită substratului argilos la
mică adâncime, ceea ce produce alunecări de terenuri; pe solurile subţiri, pe
terenuri supuse alunecărilor; pe nisipuri de dune.
Fig. 12.1 Irigarea prin brazde (după N. Constantinescu, 1967)
Irigarea prin aspersiune realizează o economie de apă de 25-30 %

prin evitarea scurgerilor din brazde. Se poate folosi atât pe solurile cu textură
uşoară, cât şi pe cele cu textură mijlocie spre grea. Se recomandă şi pe
terenurile uşoare, unde nu poate fi aplicată udarea prin brazde.
70
Aspersoarele se montează de regulă pe înălţătoare pentru a realiza
udarea deasupra coroanei pomilor (în cazul pomilor cu trunchi scurt) sau sub
coroana acestora (în cazul pomilor cu trunchi mai înalt).
Acest sistem de irigare nu stânjeneşte efectuarea lucrărilor între
rânduri, nu strică structura solului, poate fi practicat şi pe terenurile cu relief
mai frământat, ridică umiditatea atmosferică şi înviorează procesele
fiziologice dar creşte riscul atacului de boli (monilioză, antracnoză, rapăn).
Irigarea prin bazine individuale sau colective se recomandă pe
solurile uşoare, nisipoase, deoarece asigură o uniformitate bună de udare.
Poate fi adoptată pe terenuri cu pante de 1-2 %. Apa adusa prin canale
deschise sau conducte îngropate este distribuită la baza pomului în „bazine"
delimitate de diguleţe de pământ cu înălţimea de 15-25 cm . Dintre
dezavantajele acestei metode se pot menţiona: deteriorarea însuşirilor fizice
ale solului cu consecinţe negative asupra creşterii sistemului radicular;
determină asfixierea rădăcinilor; necesită forţă de muncă pentru ridicarea
diguleţelor.
Fig. 12.2. Irigarea prin bazine colective (după N. Constantinescu, 1967)
Irigarea prin picurare asigură o uniformitate bună de distribuire a

apei în sol, o eficienţă ridicată de folosire a apei, un regim optim de apă, aer
şi nutritiv. Poate fi practicată pe teren denivelat, pe sol uşor sau greu.
Apa este adusă la rândul de pomi prin conducte de material plastic
cu diametre reduse şi distribuită prin duze de picurare (4 la fiecare pom, debit
1-10 l/oră, presiunea apei în conducte 0,6 - l atm.). Irigarea prin picurare este
singura metodă eficientă de irigare uniformă pe terenuri denivelate şi în
pantă.
Metoda de irigare prin picurare utilizează pe reţea presiuni reduse
(doar 0,3- 1,05 atmosfere), comparativ cu metoda de irigare prin aspersiune,
ceea ce conduce în afara unui consum de energie mai redus pentru
pomparea apei şi la o siguranţă în exploatare a reţelei de alimentare,
evitându-se astfel defecţiunile cauzate de utilizarea apei la presiuni ridicate
de lucru.
Dintre avantajele acestei metode se pot aminti:
- economie de apă mai mare cu cel puţin 50% comparativ cu
celelalte metode de irigare, deoarece sunt evitate pierderile prin evaporare,
scurgere în profunzime, apa fiind distribuită direct în zona rizosferei;
- se realizează un consum redus de energie la pompare;
71
- poate fi programată pe calculator, astfel irigarea este posibilă 24
de ore, indiferent de situaţiile extrem;
- temperatura solului se menţine mai ridicată în timpul udării,
comparativ cu metoda de irigare prin aspersiune sau brazde.
Ca dezavantaje ale sistemului de irigare prin picurare se pot
aminti:
- costul ceva mai mare al investiţiei specifice, dar destul de repede
amortizabil (1-2 ani), prin reducerea cheltuielilor de producţie, sporul de
producţie şi calitatea produselor.
- posibilitatea deteriorării echipamentului în teren (robinete, filtre,
tub picurare).
Fig. 12.3. Irigarea prin picurare:

a)- amplasarea instalaţiei de irigare (l-conductă de aducţiune, 2-conductă de udare,
3-duze de picurare, 4-rând de pomi); b)- conturul umectării prin picurare
Irigarea prin conducte perforate Este o variantă a sistemului de

irigare prin picurare, realizat prin simpla perforare a conductelor de material
plastic, ce conduc apa la pom.
Rampele perforate sunt conducte de polietilenă cu diametrul de 20-
32 mm, care se amplasează fie suspendate la 30-40 cm de la suprafaţa
solului şi fixate de-a lungul rândului prin mijloace de susţinere, fie într-o
brazdă de infiltraţie în sol. Lungimea maximă a rampei perforate este de 200
m, iar diametrul orificiilor de la 1,6 mm în amonte la 2,1 mm în aval, realizând
debite uniforme.
Această metodă de udare asigură economisirea apei de irigaţie, prin
distribuirea ei uniformă în lungul rigolelor; evitarea executării lucrărilor de
nivelare şi modelare, deci economisirea de carburanţi şi forţă de muncă.
La acest sistem se menţine, însă, consumul mare de materiale (ţevi
de polietilenă, în special) şi investiţia ridicată.
Fig. 12.4. Rampe perforate în rigole:

a – amplasarea rampei perforate; b – repartiţia umidităţii
72
1. Cum definiţi norma de udare ?
Prin norma de udare se înţelege cantitatea de apă exprimată în
m3/ha, folosită la o singură udare, care umezeşte stratul de sol pe întreaga
adâncime de răspândire a masei principale de rădăcini active.
2. Enumeraţi metodele de udare folosite în pomicultură.
Metodele de udare utilizate în pomicultură sunt : udarea pe brazde,
udarea prin aspersiune, udare prin bazine individuale sau colective, udarea
prin picurare, udarea prin conducte perforate
1. Cum definiţi norma de udare ?
2. Cum definiţi norma de irigare ?
3. Care sunt normele orientative pentru udarea livezilor de măr, păr şi
prun?
4. Care sunt normele orientative pentru udarea livezilor de cireş şi
vişin?
5. Care este momentul optim de aplicare a udărilor ? Detaliaţi.
6. Enumeraţi metodele de udare folosite în pomicultură.
73
PROTEJAREA POMILOR ȘI A PRODUCȚIEI DE FRUCTE

Cuvinte cheie: normarea încărcăturii, rărire manuală, rărire
chimică, cădere prematură, dezbinarea şi ruperea ramurilor, combaterea
bolilor și dăunătorilor
Rezumat
Normarea încărcăturii de fructe reprezintă o opraţiune importantă în
plantaţiile aflate în perioada de maximă rodire, mai ales la speciile cu un grad
ridicat de legare a fructelor, dar şi la speciile cu fructe mari, la care problema
reglării încărcăturii nu se poate realiza prin căderea fiziologică sau cu ocazia
tăierilor de rodire. În aceste cazuri se vor aplica metode de rărire a florilor şi
fructelor, dar şi metode care să prevină dezbinarea şi ruperea ramurilor.De
asemenea, tratamentele de combatere a bolilor și dăunătorilor din plantațiile
pomicole reprezintă o verigă importantă a tehnologiei de cultură, pagubele
produse de dăunători afectând cantitativ și calitativ producția de fructe
13.1. Normarea încărcăturii de fructe

Încărcătura de rod se apreciază prin raportul dintre numărul de
frunze şi numărul de fructe pe pom, de pildă, cei mai mulţi cercetători
consideră, că la măr şi păr raportul optim dintre numărul de frunze şi cel de
fructe pe pom este de 30-50 frunze pentru un fruct, în timp ce la piersic sunt
necesare 80-85 de frunze pentru asigurarea unei încărcături de rod optime.
La pomii cu diferenţiere slabă se urmăreşte diferenţierea unui număr
de muguri care să asigure un număr cât mai mare de fructe, în acest scop,
înainte de pornirea în vegetaţie se face o îngrăşare cu 1/3 din doza de azot,
ulterior se aplică tăieri de rodire de intensitate slabă sau se renunţă la tăieri,
urmând ca în perioada înfloririi să se încerce stimularea polenizării prin
introducerea în plantaţie a 2-4 colonii de albine la hectar. Pentru stimularea
legării fructelor, în primăverile reci şi umede şi la anumite specii pomicole
(păr, măr, unele specii sâmburoase) se practică metode pentru stimularea
germinării polenului. Aceste tratamente presupun aplicarea unor substanţe
hormonale (gibereline de tip GA3, GA4, GA7 singure sau în amestec cu
citochinine şi auxine) aplicate în faza de 15-20% flori deschise până la
căderea petalelor, în cazul părului şi la unele soiuri de măr (Golden delicious,
Starkrimson) şi aplicarea stropirilor cu borax sau acid boric care stimulează
germinarea polenului, la speciile sâmburoase.
La pomii cu diferenţiere normală nu se aplică lucrări speciale de
normare a încărcăturii de rod, cu excepţia anilor în care apar accidente
climatice care afectează producţia de fructe.
La pomii cu diferenţiere excesivă este necesară normarea
încărcăturii de rod, care se aplică atât în timpul înfloritului, cât şi ulterior în
diferite faze de dezvoltare ale fructului. Normarea încărcăturii se practică
numai la anumite specii pomicole, cel mai adesea la măr, păr şi piersic şi
mai rar la prunele şi caisele destinate consumului în stare proaspătă sau
utilizate pentru deshidratare.
74
Tăierile de rodire sunt verigi importante în reglarea încărcăturii de
rod, deoarece prin reducerea numerică a ramurilor fructifere este stimulat
procentul de fructe legate, dar această operaţiune nu rezolvă în totalitate
problema, motiv pentru care în anii cu condiţii climatice optime se impune
efectuarea răririi florilor sau fructelor.
Rărirea florilor prezintă avantajul că din pom se elimină cele mai mici
cantităţi de substanţe plastice şi bioactive dar are şi dezavantajul că la
înflorire nu se poate stabili cu certitudine procentul de flori fecundate, drept
urmare nu se poate stabili intensitatea răririi pentru a realiza o normare
optimă a încărcăturii de rod.
Rărirea fructelor reprezintă cea mai eficientă metodă de normare a
încărcăturii de rod, această operaţiune putându-se realiza în diferite stadii de
dezvoltare ale fructelor şi prin diverse procedee (chimică, mecanizată şi
manuală).
Rărirea chimică se aplică atât la flori, cât şi la fructe şi constă în
stropirea pomilor cu diferite substanţe chimice, care după modul lor de
acţiune se pot grupa în substanţe cu efect caustic sau general şi substanţe
cu efect hormonal sau selective.
Pentru rărirea chimică a florilor la piersic s-au obţinut rezultate bune
folosind Ethrel 350 ppm aplicat în faza de înflorire; DNOC 400, 1000 ppm
când 40% din flori sunt deschise şi hidrazidă maleică (NH) 1000-2000 ppm.
La prun, rărirea florilor se practică la soiurile cu fruct mare destinate
consumului în stare proaspătă folosind Ethrel 50-500 ppm sau zeamă
bordeleză 1-1,2 % slab neutralizată aplicată în plină floare.
Rărirea chimică a fructelor la măr se poate face cu următoarele
produse:
- Rodofix 2 kg/ha, când fructul central are 10-12 mm diametru,
pentru merele verzi, tip Golden;
- Sevin 1,5 l/ha când fructul central are 15-18 mm diametru, pentru
merele roşii, tip Red Delicious şi mutantele sale;
- ANA 5-20 ppm;
- NAD 15-75 ppm;
- ANA 5-10 ppm + Carbaryl 600 ppm.
Rărirea mecanică a fructelor se practică în diferite faze de dezvoltare
ale acestora (fructele au între 18-25 mm în diametru) şi se poate realiza prin
următoarele procedee:
- rărirea cu ajutorul prăjinilor protejate cu cauciuc, cu mături din
nuiele sau cu ajutorul unui jet de apă sub presiune;
- rărirea cu ajutorul scuturătoarelor, de pildă scuturătorul cu aer
comprimat Stormans sau vibratorul Homelite acţionat de un motor de 50 c.p.
care imprimă 1000-1500 vibraţii /minut şi realizează o rărire apropiată ca
intensitate de cea manuală.
Rărirea manuală a fructelor se practică la măr, păr, piersic, mai rar la
prun şi cais, realizându-se după căderea fiziologică şi are ca scop finisarea
încărcăturii şi ameliorarea caracteristicilor fructelor, adică: mărime, culoare,
gust, aromă.
75
La măr, rărirea manuală se practică după căderea fiziologică din
iunie, lăsând de regulă un singur fruct în inflorescenţă, cei mai mulţi autori
considerând, că între fructe trebuie să existe un spaţiu de 12-15 cm, cel mult
20 cm pentru a se asigura spaţiul de nutriţie necesar.
La piersic, pe buchetele de mai se lasă un singur fruct, pe salbe 1-2
fructe iar pe ramurile mixte un fruct la fiecare nod, distanţa dintre fructe fiind
de 10-12 cm la soiurile timpurii, 12-15 cm la cele cu maturare mijlocie şi 15-
20 cm la cele cu maturare târzie.
La prun şi cais, rărirea se face mai rar, lăsând între fructe spaţii
cuprinse între 3-7 cm, cel mai adesea însă se răreşte la 2-3 cm (Drăgănescu
E., 1998).
Rărirea manuală se face cu atenţie, pe fiecare şarpantă şi pe fiecare
ramură în parte, eliminându-se mai întâi fructele gemene, cele diforme, cele
afectate de boli şi apoi continuând cu cele sănătoase după regulile enunţate
mai sus.
13.2. Combaterea căderii premature

La unele specii şi soiuri, cu precădere la măr (Parmen auriu,
Jonathan etc.) şi păr (Curé, Passe Crassane etc.), cu 2-3 săptămâni înainte
de recoltare se înregistrează o intensă cădere a fructelor, denumită cădere
prematură. Fructele căzute prematur sunt calitativ inferioare deoarece nu
sunt ajunse la maturitate având un conţinut redus de substanţe nutritive iar
durata de păstrare este foarte mică majoritatea fiind lovite de la cădere.
Pentru combaterea acestei căderi se utilizează tratamente cu ANA
10-20 ppm, NAD 2,4,5 T şi 2,4,5 TP în concentraţie de 20-40 ppm. S-a
constatat, că tratamentele de vară cu SADH (1000-2000 ppm) la măr şi păr,
aplicate cu 70-80 de zile înainte de recoltare au contribuit eficient la
reducerea căderii premature a fructelor (Milică I., Stan Sabina, 1983).
De regulă, tratamentele pentru prevenirea căderii premature se
execută cu 10-14 zile înainte de recoltare, după care se va recolta la
momentul stabilit, în caz contrar efectul tratamentului se anulează iar
căderea devine şi mai accentuată.
13.3. Prevenirea ruperii şi dezbinării ramurilor

În anii cu producţii mari, la unele specii pomicole, cum ar fi: mărul,
părul, prunul, mai rar piersicul şi caisul, ramurile se apleacă sub greutatea
rodului provocând ruperea sau dezbinarea ramurilor.
În plantaţiile intensive şi superintensive, prevenirea acestui fenomen
se face prin legarea ramurilor de sârmele spalierului.
În plantaţiile clasice, ramurile pot fi susţinute cu ajutorul proptelelor
de diferite dimensiuni, confecţionate din lemn rotund sau din scândură sau
prin ancorarea cu sârmă a ramurilor.
13.4. Combaterea bolilor și dăunătorilor

În sectorul pomicol, ca de altfel şi în celelalte sectoare agricole, se
înregistrează anual pierderi datorate pe de o parte atacului de boli şi
dăunători şi pe de altă parte a accidentelor climatice (geruri de revenire,
brume, grindină etc.).
76
Măsurile de combatere chimică sunt cele mai eficiente mijloace de
luptă împotriva bolilor şi dăunătorilor, bineînţeles cu condiţia aplicării la timp,
în dozele stabilite şi cu substanţa activă recomandată pentru tratamentul
respectiv. După momentul aplicării, tratamentele se împart în tratamente de
iarnă efectuate în perioada de repaus a pomilor şi tratamente aplicate în
perioada de vegetaţie.
Tratamentele de iarnă sunt definitorii şi contribuie la distrugerea
insectelor şi larvelor care iernează sub scoarţa pomilor, a ouălor
depuse pe ramuri, a hifelor ciupercilor din scoarţă şi muguri, a muşchilor şi
lichenilor în care se adăpostesc dăunătorii.
Tratamentele de vară necesită o atenţie deosebită, atât din punct de
vedere al tehnicii de aplicare, cât şi a concentraţiilor deoarece o aplicare
necorespunzătoare provoacă neajunsuri asupra pomilor, cum ar fi: arsuri pe
frunze şi fructe, remanenţă în organele vegetative dar mai ales în cele
generative etc.
Momentul de aplicare al tratamentelor se stabileşte în concordanţă cu
graficele de combatere enunţate de staţiile de prognoză şi avertizare, în
tabelele următoare fiind prezentate momentele optime de aplicare a
tratamentelor pentru principalele boli şi dăunători, în funcţie de perioadele de
vegetaţie la speciile pomicole seminţoase şi sâmburoase.
1. Care sunt cele mai utilizate produse chimice utilizate pentru
normarea încărcăturii la măr?
Rărirea chimică a fructelor la măr se poate face cu următoarele
produse:
- Rodofix 2 kg/ha, când fructul central are 10-12 mm diametru,
pentru merele verzi, tip Golden;
- Sevin 1,5 l/ha când fructul central are 15-18 mm diametru, pentru
merele roşii, tip Red Delicious şi mutantele sale;
- ANA 5-20 ppm;
- NAD 15-75 ppm;
- ANA 5-10 ppm + Carbaryl 600 ppm.
2. Când se efectueaza tratamentele de combatere a bolilor și
dăunătorilor în pomicultură? Detaliați.
După momentul aplicării, tratamentele se împart în tratamente de
iarnă efectuate în perioada de repaus a pomilor şi tratamente aplicate în
perioada de vegetaţie.
Tratamentele de iarnă sunt definitorii şi contribuie la distrugerea
insectelor şi larvelor care iernează sub scoarţa pomilor, a ouălor depuse pe
ramuri, a hifelor ciupercilor din scoarţă şi muguri, a muşchilor şi lichenilor în
care se adăpostesc dăunătorii.
Tratamentele de vară necesită o atenţie deosebită, atât din punct de
vedere al tehnicii de aplicare, cât şi a concentraţiilor deoarece o aplicare
necorespunzătoare provoacă neajunsuri asupra pomilor, cum ar fi: arsuri pe
frunze şi fructe, remanenţă în organele vegetative dar mai ales în cele
generative etc.
77
Momentul de aplicare al tratamentelor se stabileşte în concordanţă cu
graficele de combatere enunţate de staţiile de prognoză şi avertizare, în
tabelele următoare fiind prezentate momentele optime de aplicare a
tratamentelor pentru principalele boli şi dăunători, în funcţie de perioadele de
vegetaţie la speciile pomicole seminţoase şi sâmburoase.
1. Cum definiţi normarea încărcăturii de rodire?
2. Cum se poate realiza normarea fructelor ?
normarea încărcăturii la piersic?
normarea încărcăturii la măr?
5. Cum se face rărirea manuală a fructelor la măr?
6. Cum se face rărirea manuală a fructelor la piersic?
7.Cum se realizează combaterea căderii premature a fructelor la măr
și păr?
8. Când se efectueaza tratamentele de combatere a bolilor și
dăunătorilor în pomicultură?
78
RECOLTAREA ŞI CONDIŢIONAREA FRUCTELOR
Cuvinte cheie: recoltă, estimarea producţiei, moment optim de

recoltare, sortare, ambalare
Rezumat
Recoltarea şi valorificarea producţiei de fructe reprezintă un lanţ de
operaţiuni tehnologice care finalizează activitatea depusă într-un an de
muncă, conduce la recuperarea cheltuielilor şi obţinerea unui profit care să
permită dezvoltarea societăţii comerciale, reluarea procesului de producţie şi
capitalizarea societăţii.
14.1. Estimarea producţiei de fructe

Se face în mai multe etape pentru a cunoaşte din timp oportunitatea
diferitelor lucrări tehnologice, începând primăvara după trecerea gerurilor,
când producţia se estimează după bogăţia de muguri floriferi, continuând cu
momentul de după căderea fiziologică, când se numără fructele rămase pe
ramuri şi în funcţie de desimea acestora se apreciază numărul mediu pe
pom, care apoi se înmulţeşte cu greutatea medie a unui fruct, luată din
literatura de specialitate şi terminând cu momentul intrării fructelor în pârgă,
când rezultatele sunt cele mai concludente.
14.2. Stabilirea momentului optim de recoltare

Momentul optim de cules se stabileşte în funcţie de destinaţia
producţiei: consum în stare proaspătă, industrializare etc. Pentru fructele
destinate consumului proaspăt, maturitatea de recoltare se stabileşte diferit
în funcţie de specie, soi, condiţii de păstrare, depărtarea de consumator etc.
În toate cazurile, maturitatea de recoltare precede maturitatea de
consum cu 1-2 zile pentru cireşe, vişine, căpşuni, cu 2-3 zile pentru caise,
prune; cu 5-7 zile pentru piersici, cu 4-6 zile pentru merele şi perele de vară;
cu 15-30 zile pentru merele şi perele de toamnă, cu 30-90 zile pentru gutui,
merele şi perele de iarnă.
Prunele, zmeura, murele, agrişele, afinele, avansează foarte puţin în
coacere după recoltare. Nucile, alunele, migdalele, castanele se recoltează
când învelişul verde crapă şi se desprinde uşor.
Recoltarea fructelor la momentul optim le influenţează în mod direct
calitatea, gustul, aroma, rezistenţa la transport şi la păstrarea în depozite
Fructele recoltate prea devreme se zbârcesc, nu capătă culoare
caracteristică, gustul rămâne fad, ierbos, taninos, nu au aromă caracteristică,
în timp ce fructele recoltate prea târziu, la supracoacere, avansează bine la
gust şi aromă, dar sunt uşor perisabile şi au durată redusă de păstrare.
Testele de apreciere ale momentului optim de cules sunt:
- atingerea mărimii, formei, culorii, greutăţii, caracteristice;
- desprinderea cu uşurinţă a fructului de ramura de rod;
- brunificarea parţială a seminţelor;
79
- începutul înmuierii pulpei, care se determină cu mâna sau mai
exact cu penetrometrul ;
- numărul de zile scurse de la înflorirea deplină până la recoltare,
acest test fiind foarte recomandat, literatura de specialitate stabilind pentru
diferite specii şi soiuri s-a numărul de zile necesare de la înflorire până la
recoltare (tabelul 28.1.).
Tabelul 14.1.
Numărul de zile de la înflorirea deplină până la cules, la măr
(după Staţiunea Vernon en Sologne-Franţa)
Soiul Numărul de zile Soiul Numărul de zile
Clar alb 70-80 Starking Delicious 140-150
Mc Intosh 125-130 Golden Delicious 145-150
Parmen 125-130 Frumos de 150-160
auriu
Renet 140-145 Boskoop
Renet de Canada 150-160
Baumann
Jonathan 140-145 Granny Smith 180-190
- suma gradelor de temperatură de la înflorit până la începutul

recoltării, reprezintă testul cel mai edificator (mai sigur). Acest test este însă
mai greu de calculat, necesită colaborarea cu staţiunile meteorologice şi
trebuie diferenţiat pe bazine şi centre pomicole;
- prezenţa amidonului în pulpa fructului este specifică pentru mere şi
pere. Fructele se secţionează ecuatorial şi apoi secţiunile se tratează cu iod
în iodură de potasiu în concentraţie de 0,5-1 %. În funcţie de suprafaţa
secţiunii colorate se apreciază gradul de coacere.
14.3. Tehnica recoltării

Recoltarea presupune totalitatea operaţiunilor realizate din momentul
desprinderii fructului de pe pom şi până la ajungerea acestuia la consumator,
succesiunea acestora fiind: culegerea fructelor, încărcarea în găleţi, saci sau
alţi recipienţi, golirea în ambalaje, transportul lăzilor în sala de sortare,
sortarea efectivă, ambalarea şi transportul la beneficiar.
Culegerea fructelor se poate realiza manual la mere, pere, caise,
piersici, prune, cireşe, vişine destinate consumului în stare proaspătă şi la
unii arbuşti fructiferi (zmeur, mur, coacăz, agriş) sau prin scuturare la nuci,
alune, migdale, castane şi la unele specii pomicole ale căror fructe sunt
destinate industrializării.
În cazul recoltării manuale, culegătorii trebuie să evite lovirea,
presarea, zgârierea sau alte deprecieri, aduse fructelor, mai mult la unele
specii pomicole cum ar fi: merele, perele, prunele, piersicile şi caisele,
concomitent cu desprinderea fructului de pe pom se face şi sortarea pentru
a evita manipulările succesive, deprecierile, inclusiv consumul exagerat de
manoperă.
Pentru accesul culegătorilor la fructe se utilizează scări, banchete,
remorci special amenajate, ridicătoare hidraulice etc. (fig.28.1.). În livezile
superintensive, culesul se face direct de pe sol uşurând astfel operaţiunea
respectivă şi crescând randamentul muncii.
80
Fig. 14.1. Banchete şi scări utilizate la recoltarea fructelor
(după Drăgănescu E., 1998)
Pentru recoltarea mecanizată se utilizează diferite tipuri de

scuturătoare cu sau fără dispozitive de colectare a fructelor. Scuturătoarele
sau bătătoarele pot fi de diferite tipuri, unele sunt prevăzute pentru a scutura
pomul întreg, în timp ce altele scutură şarpante sau numai anumite ramuri.
La nuci, alune, castane, migdale în cazul în care dispozitivele de
colectare lipsesc, solul se coseşte, se adună bine iarba, se tăvălugeşte şi
apoi sub coroane se întinde folie de plastic sau mai bine plase de material
plastic cu ochiuri mici care permit apoi prin ridicare să se adune fructele.
Acest lucru se recomandă şi la prunele, caisele şi piersicile pentru
industrializare (distilare).
Recipientele de cules sunt saci speciali de cules, găleţile de material
plastic, lădiţe sau coşuleţe speciale etc. Pentru zmeură, căpşuni, mure, afine
se utilizează caserole din material plastic de 0,5 kg. În livezile superintensive
unde se utilizează platforme de recoltare, fructele sunt încărcate direct în
lăzi, în acest caz realizându-se concomitent culesul, sortarea, calibrarea şi
ambalarea fructelor.
Culesul la fiecare specie şi soi se face în 2-3 reprize şi foarte rar într-
o singură repriză, fructele se culeg numai pe timp frumos, după ce s-au uscat
de rouă sau ploaie.
Transportul fructelor din livadă la halele de sortare-ambalare se face
cu remorci monoax, remorci obişnuite sau remorca PAS 10 (platforme
autodescărcătoare de 10 palete).
14.4. Sortarea şi ambalarea fructelor
Sortarea presupune separarea fructelor după aspectul exterior (lipsa
atacului de boli, de dăunători, a leziunilor mecanice) şi după mărime
(calibrarea).
81
Sortarea după aspectul exterior se realizează de cele mai multe
ori manual, în ţările cu pomicultură avansată existând maşini cu celulă
fotoelectrică (fig. 28.2.) care realizează sortarea fructelor după culoarea
şi aspectul exterior al pieliţei. Sortarea manuală se poate realiza fie
concomitent cu operaţiunea de cules, fie ulterior în sălile de sortare şi
ambalare. În ambele cazuri, fructele trebuie să corespundă anumitor
standarde cerute pe piaţa internă sau externă, profitabilitatea unei
exploataţii pomicole depinzând de măsura în care fructele obţinute se
vor încadra în categoriile extra şi I, care ar trebui să depăşească 75%
din totalul producţiei.
Fig. 14.2. Sortarea fructelor după culoare:

a)- maşina de sortat cu celulă fotoelectrică b)- imagine individuală
scanată (The Belgian Fruit Auction -2007)
Sortarea după mărime (calibrarea) se face manual cu calibroare

simple sau cu diferite maşini, care separă fructele fie după dimensiuni,
fie după greutate.
Calibrarea manuală (fig. 14.3.) se combină şi cu sortarea pe calităţi.
Pentru creşterea productivităţii se confecţionează mese speciale unde
fiecare muncitor are banc de lucru propriu cu loc de depozitare a lăzilor cu
fructe calibrate şi sortate şi de alimentare cu fructe nealese.
Fig. 14.3. Tehnica sortării merelor după mărime:

a - cu inele metalice b - cu şabloane prevăzute cu orificii
Calibrarea mecanizată (fig. 14.4.) se realizează cu maşini care
sunt prevăzute cu orificii de diferite mărimi (la intrare mai mici, apoi din
ce în ce mai mari) prin care fructele trec în funcţie de dimensiunile lor,
jgheaburile colectoare dirijând fructele care nu se încadrează în
categoria de mărime cerută, în timp ce fructele standard ajung pe liniile
de ambalare. Maşinile de calibrat fac parte dintr-un flux tehnologic
complex, în care fructele sunt sortate, calibrate, spălate, ceruite şi
ştanţate, după care sunt ambalate şi dirijate, fie spre păstrare, fie spre
unităţile distribuitoare.
82
a b
Fig. 14.4. Calibrarea mecanizată a fructelor a)- calibrarea pe apă;

b)- ştergerea şi ceruirea fructelor; c)- ştanţarea fructelor
(The Belgian Fruit Auction -2007)
Ambalarea fructelor
Reprezintă o operaţiunea prin care fructele sortate şi calibrate sunt
aşezate în diferiţi recipienţi în funcţie de specificul şi destinaţia acestora. Un
bun ambalaj trebuie să fie practic, rezistent, uşor, să permită fructelor să-şi
păstreze integritatea şi calitatea, să permită o manipulare uşoară şi nu în
ultimul rând să aibă un aspect plăcut care să atragă consumatorul.
În ultimele decenii, pentru ambalarea fructelor se utilizează cele mai
diverse recipiente realizate în forme, mărimi şi din materiale diferite, cu o
grafică diversă, cu specificaţii multiple care să convingă consumatorul de
calitatea fructelor expuse.
1. Enumeraţi testele de apreciere ale momentului optim de cules.
Testele de apreciere ale momentului optim de cules sunt:
- atingerea mărimii, formei, culorii, greutăţii, caracteristice;
- desprinderea cu uşurinţă a fructului de ramura de rod;
- brunificarea parţială a seminţelor;
- începutul înmuierii pulpei, care se determină cu mâna sau mai
exact cu penetrometrul ;
-numărul de zile scurse de la înflorirea deplină până la recoltare,
acest test fiind foarte recomandat, literatura de specialitate stabilind pentru
diferite specii şi soiuri s-a numărul de zile necesare de la înflorire până la
recoltare.
2. Ce este calibrarea şi cum se realizează.
Sortarea după mărime (calibrarea) se face manual cu calibroare
simple sau cu diferite maşini, care separă fructele fie după dimensiuni,
fie după greutate.
83
Calibrarea manuală se combină şi cu sortarea pe calităţi. Pentru
creşterea productivităţii se confecţionează mese speciale unde fiecare
muncitor are banc de lucru propriu cu loc de depozitare a lăzilor cu fructe
calibrate şi sortate şi de alimentare cu fructe nealese.
Calibrarea mecanizată se realizează cu maşini care sunt
prevăzute cu orificii de diferite mărimi (la intrare mai mici, apoi din ce în
ce mai mari) prin care fructele trec în funcţie de dimensiunile lor,
jgheaburile colectoare dirijând fructele care nu se încadrează în
categoria de mărime cerută, în timp ce fructele standard ajung pe liniile
de ambalare. Maşinile de calibrat fac parte dintr-un flux tehnologic
complex, în care fructele sunt sortate, calibrate, spălate, ceruite şi
ştanţate, după care sunt ambalate şi dirijate, fie spre păstrare, fie spre
unităţile distribuitoare.
1. Când se realizează estimarea producţiei de fructe?
2. Care sunt factorii ce contribuie la stabilirea momentului optim de
cules?
3. Enumeraţi testele de apreciere ale momentului optim de cules
4. Enumeraţi câteva fructe care se recoltează mecanizat.
5. Ce reprezintă sortarea fructelor?
6. Ce este calibrarea şi cum se realizează.
7. Care sunt caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească un
ambalaj?
84
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală, Editura Universitaria, Craiova

2. Baciu A., Godeanu I., 2000 – Producerea materialului săditor pomicol,
Editura Universitaria, Craiova
3. Botu I., Botu M., 2003 – Pomicultura modernă şi durabilă, Editura
Conphys, Râmnicu Vâlcea
4. Branişte N., Drăgoi D., 1999 – Ghidul pomicultorului, Ed. Agroprint, Piteşti
5. Branişte N. şi col., 2003 – Tehnologia obţinerii soiurilor de pomi cu
rezistenţă genetică la boli şi dăunători, Editura Medra, Bucureşti
6. Bretaudeau J., Faure Y., 1992 – Atlas d’Arboriculture Fuitiere, vol. I,
Tec&Doc Lavoisier, Paris
7. Chira A., Chira Lenuţa, Mateescu F., 2005 – Pomii fructiferi. Lucrările de
înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, Ed. M.A.S.T., Bucureşti
8. Constantinescu N., Negrilă A., Ghena N., Mihăescu G., 1967 –
Pomicultură, vol. I, Editura Agrosilvică, Bucureşti
9. Constantinescu N., Negrilă A., Ghena N., Mihăescu G., 1967 –
Pomicultură, vol. II, Editura Agrosilvică, Bucureşti
10. Cosmulescu Sina, 2005 – Protejarea mediului în ecosisteme pomicole,
Editura Sitech, Craiova
11. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimie, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
12. Drăgănescu E., 1996 – Pomologie, Editura Mirton, Timişoara
13. Drăgănescu E., 1998 – Pomicultură, Editura Mirton, Timişoara
14. Drăgănescu E., Mihuţ E. – 2003, Pomicultura. Biologie, ecologie şi
înmulţire, Ed. Agroprint, Timişoara
15. Ghena N., Branişte N., 2003 – Cultura specială a pomilor, Editura Matrix
Rom, Bucureşti
16. Ghena N., Branişte N., Stănică Fl., 2004 – Pomicultură generală, Editura
Matrix Rom, Bucureşti
17. Godeanu I., 1981 – Pomicultură generală, Îndrumător lucrări practice,
Retrografia Universităţii din Craiova
18. Grădinaru G. şi col., 1998 – Pomicultură, Editura Moldova, Iaşi
19. Iordănescu Olimpia, Mihuţ Casiana, Rusu I. Blidariu Aurelia, 2006 – The
Influence of Mineral and Organic Manure upon the Content in
Phosphorus and Potasium about Cambic Cernosiom in Apple Tree
Orchard to Didactic Station Timişoara in Intenssive System –
Analele Universităţii din Craiova X-XI, pag. 105
20. Iordănescu Olimpia şi col., 2007 – Management of Apple Scab (Venturia
inaequalis) in Romania based on Electronic Warnings, 59th
International Symposium on Crop Protection, Universitatea Ghent,
Belgia
21. Iordănescu Olimpia şi col., 2007 – Controlling Cydia pomonella (L) in the
Romanian Banat’s Region, 59th International Symposium on Crop
Protection, Universitatea Ghent, Belgia
22. Iordănescu Olimpia Alina, 2008 – The Influence of the Climatic
Conditions in Timişoara Area upon Fruits’ Quality of Some Apricot
85
Varieties, Perspective ale Agriculturii Mileniului III, Simpozion
Ştiinţific, U.S.A.M.V. Cluj-Napoca
23. Iordănescu Olimpia, Micu Roxana, Mihuţ casiana, Blidariu Aurelia, 2008
– The behavior of some apple tree varieties concerning the fruit
bending degree and productivity in conditions of Didactic Station
Timisoara, Cercetări ştiinţifice seria a XII-a, Facultatea de
Horticultură Timişoara, pag. 148-151
24. Iordănescu Olimpia, Micu Roxana, Drăgunescu Anca, Ghiţă Alina, 2008 –
The influence of the late frosts in spring upon the fruit binding degree
of some apricot varieties in Banat plain conditions, Analele
Universităţii din Craiova, vol. XIII, Craiova, pag. 213-216
25. Iordănescu Olimpia Alina, Micu Roxana, Blidariu Aurelia, Drăgunescu
Anca, 2008 – Researches concerning the influence of late frosts
upon the apricot production of some varieties cultivated in conditions
of the Didactic Station Timisoara, „115 ani de Cercetare, Învăţământ
şi Producţie Vitivinicolă şi Pomicolă la Pietroasa şi Istriţa, Bucureşti,
pag. 37-43
26. Iordănescu Olimpia Alina, Micu Roxana, 2011, Pomicultură generală și
specială, Ed. Eurobit, Timișoara
27. Lăzureanu A., 1994 – Agrotehnica, Editura Helicon, Timişoara
28. Lixandru Gh. şi col., 1990 – Agrochimie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
29. Mihăescu Gr., 2007 – Pomicultura de la A la Z (Enciclopedie), Ed. ASAB,
Bucureşti
30. Mihuţ E., 1996 – Lucrări practice de pomicultură, Lito U.S.A.B., Timişoara
31. Murvai Monica, 1995 – Pomologie – curs, U.S.A.M.V. Bucureşti
32. Negrilă A., 1971 – Pomicultură, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
33. Parnia P. şi col., 1992 – Producerea, păstrarea şi valorificarea
materialului săditor pomicol şi dendrologic, Editura Ceres, Bucureşti
34. Popescu M. şi col., 1992 – Pomicultură generală şi specială, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
35. Ropan G., 2000 – Pomicultură generală, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca
36. Ropan G., 2001 – Pomicultură şi viticultură (Partea I Pomicultură), Ed.
AcademicPress, Cluj-Napoca
37. Ropan G., Ardelean M., Sestras R., Mitre V., Mitre Ioana, Romani Ioana,
2002 - Fruit Growing in Romania in the 20th Century (Pomicultura
României în secolul XX), Journal of Central European Agriculture,
vol. 3, no. 2, Croaţia, pp. 83-88
38. Schmid H., 1999 – Pomii fructiferi. Metode de altoire, Ed. M.A.S.T.,
Bucureşti
39.Simeria Gh. şi col., 2006 – Protecţia integrată a plantelor pomicole,
Editura Eurobit, Timişoara
40. Simeria Gh., Borcean A., Mihuţ E., 2004 – Tehnologii de cultură şi
protecţie integrată în pomicultură, Editura Eurobit, Timişoara
41. Stănică Fl., 1996 – Cercetări experimentale privind experimentarea în
livezi, Teză de doctorat, U.S.A.M.V. Bucureşti
42. Teaci D. şi col., 1985 – Influenţa condiţiilor de mediu asupra creşterii
pomilor în România, Editura Ceres, Bucureşti
86
43. Ver Berne A. şi col., 2007 – The influence of pruning upon vegetative
growth to Jonathan apple tree variety in conditions of fruit tree
plantation of the Didactic Station Timişoara, Cercetări ştiinţifice seria
a XI-a, Facultatea de Horticultură Timişoara, pag. 327-329
www.faostat.org
www.sciencedirect.com
87

Text Pomicultura 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Text Pomicultura 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢELE VIEȚII „Regele Mihai I ” din TIMIŞOARA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Prof. dr. Olimpia Alina IORDĂNESCU

S.l. univ.dr. Daniela Nicoleta SCEDEI

Suport autoinstruire pentru studenţii IFR

Editura Agroprint Timișoara

PRODUCEREA PORTALTOILOR VEGETATIVI MARCOTAJUL

Cuvinte cheie: marcotaj, vertical, orizontal, şerpuit, butășire în uscat,

Rezumat: Avantajele portaltoilor vegetativi au determinat extinderea

1.1. Înmulțirea prin marcotaj. Înfiinţarea şi întreţinerea

Înmulţirea prin butaşi în uscat

Înmulţirea prin butaşi în verde

ALTOIREA - METODĂ DE BAZĂ LA ÎNMULŢIREA

Cuvinte cheie: altoi, portaltoi, ochi dormind, ochi crescând, altoire în

2.1.Bazele biologice ale altoirii

2.2. Metode de altoire utilizate în pomicultură

2.2.1.Altoirea cu mugure detaşat

2.2.2. Metode de altoire cu ramură detaşată

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

Cuvinte cheie: sistem de cultură, intensiv, superintensiv, plantaţie

SISTEME DE CULTURI POMICOLE ŞI TIPURI DE PLANTAŢII

Sistemul de cultură a pomilor şi arbuştilor fructiferi este caracterizat

3.1.Sisteme de culturi pomicole

Sistemul intensiv este recomandat pentru sâmburoase (prun, vişin,

Măr standard M9, M27, M26, 3,0-3,3 /1,25 2283-2666

Piersic dwarf, semidwarf franc 3,0-3,5 /1,0-1,5 1904-3333

Distanţele de plantare, respectiv densităţile diferite de pomi la unitatea

3.2. Tipuri de plantaţii pomicole

1. Prin ce se caracterizează sistemul de cultură superintensiv ?

ALEGEREA LOCULUI PENTRU LUVADĂ, ALEGEREA

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

4.1. Alegerea locului pentru înfiinţarea plantaţiilor

ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TERENULUI

Cuvinte cheie: parcelare, drumuri principale, terasare, desfundare,

Rezumat: Înainte de înfiinţarea oricărei plantaţii pomicole se impune

5.1. ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TERENULUI PENTRU

Lucrări de organizare interioară a terenului

5.2. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor

5.3. Stabilirea distanţelor de plantare ş pichetarea terenului

Spur 4,0-4,5 2,5-3,0 740 1000

Spur 3,5-4,0 2,0-2,5 1000 1428

Spur 2,5-3,0 0,8-1,2 2770 5000

Standard 4,0-4,5 4,0-4,5 444 555

Franc Standard 5,0-6,0 3,5-4,0 417 571

Oteşani Standard 4,5-5,0 4,0-4,5 444 555

Mirobolan Standard 4,5-5,0 3,0-3,5 571 740

Franc Standard 4,0-4,5 2,5-3,0 740 1000

Migdal Franc Standard 4,5-5,0 4,0-5,0

Pichetarea terenului reprezintă lucrarea de marcare cu ajutorul

5.4. Plantarea pomilor

TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR POMICOLE

Cuvinte cheie: tăieri, scurtări, suprimări, reducţii, ciupiri, arcuire,

Rezumat: Tăierile sunt cele care contribuie la formarea coroanelor,

DIRIJAREA CREŞTERII ŞI RODIRII PRIN TĂIERI

6.1. Operaţiuni tehnice principale utilizate pentru dirijarea

Tăierile de formare a coroanei

SISTEME DE COROANĂ PENTRU LIVEZI CLASICE ȘI

Cuvinte cheie: clasic, piramidă etajat rărită, Leader modificat,

7.1. Sisteme de coroană pentru livezi clasice cu volum mare

Piramida etajat rărită Piramida neetajată, modificată

Piramida mixtă Vasul întârziat aplatizat