Text Ampelografie I

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE VIEȚII “Regele Mihai I” din TIMIŞOARA
FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.
Şef lucrări dr. Aneta Anca DRĂGUNESCU
AMPELOGRAFIE I
Suport autoinstruire pentru studenţii IFR
Editura Agroprint Timişoara

2022
I
Referenţi ştiinţifici:
Prof.dr. Alin Dobrei

Prof.dr. Adriana Indreaş
II
Cuprins
Unitatea de învăţare 1. Obiectul, conţinutul şi evoluţia ampelografiei. 1

Metode de cercetare folosite în ampelografie
Unitatea de învăţare 2. Soiul, biotipul, clona la viţa de vie. Originea 7

soiurilor. Clasificarea soiurilor de viţă de vie.
2.1. Soiul, biotipul, clona la viţa de vie. 7
2.2. Originea soiurilor 8
2.3. Sistematica vitaceelor 9
2.4. Clasificarea soiurilor de viţă de vie 10
Unitatea de învăţare 3. Metodologia de descriere şi identificare a

soiurilor de viţă de vie 13
3.1. Metode de descriere şi identificare a soiurilor de viţă de vie 13
Unitatea de învăţare 4. Metodologia de descriere şi identificare a

soiurilor de viţă de vie 22
4.1. Metode de descriere şi identificare a soiurilor de viţă de vie 22
4.1.1. Metodele ampelometrice 22
4.1.2. Metodele chimice şi biochimice. 24
4.1.3. Metodele genetice 25
4.2. Scheme ampelografice de descriere a soiurilor de viţă de vie 26
4.3. Folosirea descriptorilor ampelografici 29
4.4. Utilizarea determinatoarelor ampelografice 30
Unitatea de învăţare 5. Zonarea viticolă a României-partea I 32

5.1. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei. 33
5.2. Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului 37
Unitatea de învăţare 6. Zonarea viticolă a României-partea a II-a 42

6.1. Regiunea Viticolă A Dealurilor Moldovei. 42
6.2. Regiunea Viticolă A Colinelor Dobrogei. 51
6.3. Regiunea Viticolă A Teraselor Dunării 53
Unitatea de învăţare 7. Zonarea viticolă a României-partea a III-a 55

7.1. Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei. 55
7.2. Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului. 60
7.3. Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul 62
tării
Unitatea de învăţare 8. Clasificarea viţelor portaltoi; însuşirile

agrobiologice. 66
8.1. Clasificarea viţelor portaltoi 66
8.2. Insuşirile agrobiologice ale portaltoilor viţei de vie 67
III
Unitatea de învăţare 9. Portaltoii americani. Portaltoii hibrizi europeo-
americani. 78
9.1. Portaltoii americani 78
9.1.1. Portaltoii obţinuţi din specia Vitis riparia 78
9.1.2. Portaltoii obţinuţi din specia Vitis rupestris 80
9.1.3. Portaltoii obţinuţi din specia Vitis berlandieri 83
9.2. Portaltoii hibrizi europeo-americani. 84
9.2.1. Portaltoii din grupa Vitis vinifera x Vitis berlandieri 84
9.2.2. Portaltoii din grupa Vitis vinifera x Vitis rupestris 86
9.2.3. Portaltoii din grupa Vitis vinifera x Vitis riparia 87
Unitatea de învăţare 10. Portaltoii hibrizi americo-americani 89

10.1. Portaltoii hibrizi americo-americani din grupele Riparia x Rupestris
şi Berlandieri x Rupestris 89
10.1.1. Portaltoii din grupa Riparia x Rupestris 89
10.1.2. Portaltoii din grupa Berlandieri x Rupestris 93
Unitatea de învăţare 11. Portaltoii hibrizi americo-americani 100

11.1. Portaltoii hibrizi americo-americani - grupa Berlandieri x Riparia 100
11.1.1. Portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia 100
Unitatea de învăţare 12. Portaltoii hibrizi complecşi. Soiuri de portaltoi

create în Romania. Zonarea portaltoilor. 113
12.1. Portaltoii hibrizi complecşi 113
12.2. Soiuri de portaltoi create în România 116
12.3. Zonarea portaltoilor 119
Unitatea de învăţare 13. Soiurile de struguri pentru masă: importanţă,

caracteristicile biologice şi tehnologice. Particularităţile de cultură ale
soiurilor de struguri pentru masă. Conveierul soiurilor de struguri pentru
masă 121
13.1. Importanţa şi consumul strugurilor de masă 121
13.2. Particularităţile biologice şi tehnologice ale soiurilor de struguri
pentru masă 123
13.3. Particularităţile de cultură ale soiurilor de struguri pentru masă 125
13.4. Conveierul soiurilor de struguri pentru masă 127
Unitatea de învăţare 14. Zonarea soiurilor de struguri pentru masã.

Principalele soiuri pentru struguri de masă cu coacere timpurie 130
14.1. Zonarea soiurilor pentru struguri de masã 130
14.2. Soiuri pentru struguri de masă cu maturare timpurie 132
14.3. Creaţiile romaneşti pentru struguri de masă cu coacere timpurie 137
Bibliografie selectivă 142

Anexa 1 145
IV
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
OBIECTUL, CONŢINUTUL ŞI EVOLUŢIA AMPELOGRAFIEI.

METODE DE CERCETARE FOLOSITE ÎN AMPELOGRAFIE
Cuvinte cheie: soiuri, descriere, recunoaştere, producţie de struguri
Rezumat
AMPELOGRAFIA studiază genurile, speciile şi soiurile de viţă de vie
şi portaltoi ale familiei Vitaceae, din punct de vedere al evoluţiei lor,
caracterelor morfologice şi însuşirilor agrobiologice şi tehnologice,
comportării acestora în cadrul ecosistemelor viticole, pentru determinarea
tehnologiilor de cultură care să asigure producţii mari şi de calitate
superioară.
Denumirea de ampelografie provine din limba greacă: ampelos - viţă
şi graphos - descriere. Ea a fost introdusă ca ştiinţă de către PHILLIP IACOB
SACHS în 1661.
Ampelografia are ca obiective principale: criteriile de clasificare a
soiurilor, cunoaşterea legilor care determină variabilitatea caracterelor la viţa
de vie, comportarea speciilor şi soiurilor în condiţii de mediu diferit, cu scopul
realizării sortimentelor de soiuri de viţă de vie pe podgorii şi direcţii de
producţie.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
1.1. Obiectul, conţinutul şi evoluţia ampelografiei

Sarcina de bază a viticulturii o reprezintă producţia de struguri, adică
materia primă necesară obţinerii vinului, distilatelor, sucurilor, stafidelor şi
altor subproduse viticole, precum şi necesarul de struguri pentru consum în
stare proaspătă. Aceasta producţie de struguri este determinată calitativ de
soiul de viţă de vie.
AMPELOGRAFIA studiază genurile, speciile şi soiurile de viţă de vie şi
portaltoi ale familiei Vitaceae, din punct de vedere al evoluţiei lor,
caracterelor morfologice şi însuşirilor agrobiologice şi tehnologice,
comportării acestora în cadrul ecosistemelor viticole, pentru determinarea
tehnologiilor de cultură care să asigure producţii mari şi de calitate
superioară.
Denumirea de ampelografie provine din limba greacă: ampelos - viţă şi
graphos - descriere. Ea a fost introdusă ca ştiinţă de către PHILLIP IACOB
SACHS în 1661.
Ampelografia la început, nu avea ca scop originea şi evoluţia soiurilor,
neavând caracter aplicativ, ci era mai mult de interes istoric, de ştiinţă pur
sistematică.
Ampelografia are ca obiective principale: criteriile de clasificare a
soiurilor, cunoaşterea legilor care determină variabilitatea caracterelor la viţa
1
de vie, comportarea speciilor şi soiurilor în condiţii de mediu diferit, cu scopul
realizării sortimentelor de soiuri de viţă de vie pe podgorii şi direcţii de
producţie.
Pentru rezolvarea acestor obiective sunt necesare colecţii
ampelografice, schimburi de specialişti şi material biologic între ţările cu
tradiţie vitivinicolă şi cu viticultură avansată și multe altele.
Cunoaşterea soiurilor de viţă de vie sau ampelografia, datează de pe
timpul când omul folosea fructul viţei pentru alimentaţie.
Evoluţia ampelografiei ca ştiinţă este strâns legată de evoluţia
societăţii omeneşti. Primele notări, din perioada antică referitoare la soiuri
apar în anul 375 î.Cr., în scrierile grecului Teofrast, apoi la romanii Cato, 234
î.Cr., Varo 116 î.Cr., Columella 2 î.Cr - 65 d.Cr. etc. Dintre toţi aceşti
deschizători de drumuri, Columella este considerat cel dintâi ampelograf.
De-a lungul vremii, datorită deplasării popoarelor, soiurile au suferit
diferite modificări, lărgindu-şi aria de răspândire.
De asemenea, denumirile soiurilor au suferit şi ele schimbări, de la o
generaţie la alta, de la o localitate la alta. Astfel, soiul Biturica ar fi sinonim cu
Cabernet Sauvignon, soiul Negru vârtos este cunoscut în Bulgaria sub
numele de Garvan etc.
Din perioada evului mediu primele preocupări ampelografice provin de
la începutul secolului al XIV-lea, când în Italia, Petrus De Crescentus descrie
40 de soiuri de viţă de vie cu denumiri italieneşti.
Preocupările privind descrierea soiurilor se intensifică în perioada
renaşterii, când apar mai multe lucrări în ţările din apusul Europei.
Termenul de ampelografie apare prima dată folosit de Philip Sachs,
1661, în perioada renaşterii.
Apoi, în secolul al XVIII-lea apar primele clasificări ale vitaceelor
(LINNE, 1753 şi altii).
Trebuie menţionat, că la un Congres al viticultorilor de la Viena, din
1873, s-a pus problema sinonimelor, constituindu-se o comisie ampelografică
internaţională care să înfiinţeze colecţii şi să facă ordine în denumirile
soiurilor din toate ţările viticole. Astfel, Goethe a întocmit un dicţionar cu
soiuri şi sinonime (1876). Comisia nu a reuşit să stabilească ceva definitiv.
Apariţia filoxerei, la sfârşitul secolului al XIX-lea a constituit o răscruce
epocală a viticulturii mondiale. În primele decenii de după invazia filoxerei a
avut loc o activitate intensă în obţinerea hibrizilor direct producători care erau
rezistenţi sau imuni la acest dăunător, motiv pentru care aceştia au invadat
majoritatea podgoriilor din Europa. După Congresul internaţional viticol de la
Santiago de Chile din 1956, cercetările au fost orientate în direcţia ameliorării
soiurilor nobile europene, luându-se hotărârea de renunţare treptată la hibrizii
producători direcţi, deoarece din punct de vedere tehnologic, valoarea HPD
este mai scăzută decât a viţelor nobile europene; producţiile sunt mai mic,
acumulează mai puţin zahăr, au gust neplăcut (foxat), iar vinurile rezultate
sunt inferioare calitativ.
Ampelografia începe să se consolideze şi apar primele colecţii
ampelografice în perioada modernă. Colecţiile ampelografice determină
apariţia multor cataloage, care vor fi folosite la elaborarea unor serii de
ampelografii. Cea mai valoroasă lucrare este socotită cea intocmită în
perioada 1901-1910 de francezii P. Viala şi V. Vermorel, la care au contribuit
2
numeroase personalităţi internaţionale. România a furnizat material pentru
descrierea soiurilor prin specialiştii, Gh. Nicoleanu şi Vasile Brezeanu,
personalităţi consacrate ale viticulturii şi ampelografiei româneşti.
A fost concepută ampelometria, de L. Ravaz, 1902 şi s-a trecut la
întocmirea schemelor ampelografice de descriere a soiurilor de viţă de vie.
În anul 1924 a luat fiinţă Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului (O.I.V.),
având sediul la Paris, organism la care au aderat ţările viticole şi care are
drept scop coordonarea activităţii tehnice, economice şi de legislaţie, precum
şi a activităţii de cercetare. Acest organism a întocmit Registrul ampelografic
internaţional, registru ce cuprindea 500 de soiuri de viţă de vie, s-a răspândit
schema de descriere ampelografică a OIV-ului, s-a publicat codul
caracterelor ampelografice în 4 limbi, pentru uniformizarea descrierii soiurilor
de viţă de vie.
În regiunea noastră s-au continuat cercetările şi s-au redactat
ampelografii naţionale: Ampelografia Greciei, de B. Krimbbas (1941-1943),
Ampelografia URSS elaborată la Institutul de Cercetări viticole şi oenologice
de la Magaraci (1946-1956), Ampelografia Cehoslovaciei de J. Blaha (1952),
Ampelografia soiurilor din Jerez şi Andaluzia occidentală - Spania, de G.
Fernandez (1956), Ampelografia Ungariei, de P. Csepregi şi J. Zilai (1955-
1960), Ampelografia Frantei, de P. Gallet (1956-1965), Ampelografia Turciei,
de N. Oraman (1963), Ampelografia RSR în 8 volume, de Gherasim
Cosntantinescu şi colab. (1958-1970) (citată de C. Ţârdea, Liliana Rotaru,
2003), Ampelologia soiurilor apirene, de Gherasim Constantinescu şi Adriana
Indreaş, 1976.
Pe lângă această activitate editorială intensă, s-au intensificat şi
activităţile de ameliorare a viţei de vie, având la bază cele mai valoroase
forme ale speciei Vitis vinifera şi ale altor specii, care au dus la apariţia în
urma hibridării controlate a unor soiuri foarte valoroase. În Italia, Pirovano a
creat soiurile de struguri pentru masă Muscat de Adda şi Italia, În California a
fost creat soiul Cardinal, soi extratimpuriu, foarte valoros şi unele soiuri fără
seminţe, cum sunt: Delight şi Perlette, în Ungaria M. Janoş în colaborare cu
A. Stark a obţinut soiul extratimpuriu Perla de Csaba, soi rămas încă fără
rival în privinţa timpurietăţii maturării strugurilor; în România Gherasim
Constantinescu a obţinut în 1970 soiul Timpuriu de Bucureşti.
În ultima perioadă, în preocupările cercetătorilor din viticultură, s-a pus
accent pe crearea soiurilor cu rezistenţă biologică la filoxeră, boli şi
dăunători, la ger. Prin introducerea acestor soiuri se urmăreşte raţionalizarea
tehnologiilor de cultură şi în acelaşi timp obţinerea de produse ecologice prin
reducerea la minimum posibil a cantităţilor de pesticide utilizate.
Metodologia de descriere şi recunoaştere a soiurilor de viţă de vie a
fost imbunătăţită pe baza îmbinării normelor acceptate pe plan internaţional
de Comitetul Internaţional pentru Resursele Genetice ale Plantelor (IBPGR),
OIV şi Uniunea Internaţională pentru Protecţia Creaţiilor Vegetale (UPOV), în
lucrări ca: Descriptors for grapes, 1983 şi Cods des caracteres descriptifs
des varieties et especes de Vitis, 1984.
Amelioratorii viţei de vie pun accent în prezent, pentru obţinerea
soiurilor noi, pe hibridarea genetică.
În România, începuturile preocupările ampelografice au fost marcate
de apariţia filoxerei. Până atunci, primele consemnări (scurte caracterizări)
3
asupra soiurilor se întâlnesc în monografiile lui Ion Ionescu de la Brad, 1868-
1869. Tot în această perioadă, în 1880, apare manualul de Viticultură, în
care sunt descrise sumar câteva din cele mai bune soiuri ale timpurilor de
atunci. În Transilvania aflată sub imperiul habsburgic, iau fiinţă primele
colecţii ampelografice la Mirăslău, 1840 şi la Cluj, 1868 cu soiuri locale şi
soiuri aduse din Franţa, Italia, Ungaria, Germania (C. Ţârdea, Liliana Rotaru,
2003). Aici filoxera este semnalată încă din 1880, în podgoria Aradului (Al.
Mihalca şi E. Lazea, 1990).
Filoxera pătrunde în România la 1877, în viile din Chiţorani-Prahova,
fiind însă consemnată oficial pentru prima dată în Regatul României, la 14
iunie 1884, în acelaş timp cu publicaţia despre soiurile româneşti cele mai
productive, lucrare semnată de N. Danielescu. Aici apar consemnate soiuri
precum: Coarnă neagră şi Coarnă albă, Gordin, Negru moale, Negru vârtos,
Tămâioasă etc.
La Miniş, în 1885, în cadrul Şcolii de viticultură, se înfiinţează o
colecţie experimentală ce cuprindea soiuri autohtone şi străine şi o colecţie
de viţe americane, cu speciile de portaltoi şi hibrizi direct producători.
Încep să apară studii privind soiurile locale de viţă de vie din diferite
podgorii: Odobeşti (Gh. Mântulescu, 1896), Huşi (V.D.Gheorghiu, 1896),
cele din judeţul Mehedinţi (D. Rădulescu, 1897) etc. În 1898, Gh. Nicoleanu
publică studiile asupra soiurilor cultivate pe nisipurile de la Ciuperceni-Dolj.
Tot atunci, D. Rădulescu (1898) şi V. Brezeanu (1899) publică observaţiile
asupra hibrizilor direct producători. Momentul marcant în ampelografia
românească îl aduce Gh. Nicoleanu prin publicarea primei ampelografii, la
1900, „Introduction a l'Ampelographie roumaine”.
După apariţia filoxerei se pun bazele ştiinţifice ale ampelografiei
româneşti. Astfel, în anul 1925, sub îndrumarea renumitului profesor I.C.
Teodorescu se înfiinţează prima colecţie ampelografică ce are 205 soiuri
vinifera, hibrizi direct producători şi viţe portaltoi, pe lângă catedra de
Viticultură de la Bucureşti; profesorul C. Hogaş înfiinţează o colecţie
ampelografică pe lângă Şcoala de Viticultură de la Huşi, iar profesorul A.
Bulencea la Valea Călugărească.
În perioada 1926-1928 încep să se extindă plantaţiile viticole
experimentale cu soiuri vinifera, apoi se înfiinţează colecţii ampelografice la
Drăgăşani şi Miniş. Tot în această perioadă, îşi începe activitatea primul
ameliorator şi creator de soiuri de viţă de vie din ţara noastră, Adalbert
Kaufmann, la Ghioroc, podgoria Miniş-Arad. Acesta a creat soiurile
Frumoasă de Ghioroc, (din încrucişarea soiurilor Regina Elisabeta cu
Chasselas Jaune de Bord) şi Carola (din încrucişarea soiurilor Mezesfeher
sau Alb mieros cu Perla de Csaba) (Al. Mihalca, E. Lazea, 1990).
În 1932, se întocmeşte prima hartă viticolă a României, de I.C.
Teodorescu şi I.H. Colţescu şi este promulgată “Legea pentru reglementarea
plantaţiilor de vii”. În 1936 iau fiinţă primele Staţiuni de cercetări viticole de la
Drăgăşani şi Odobeşti. Din 1937 apare revista România viticolă, în care sunt
publicate cercetările efectuate, dar şi îndrumări tehnice în viticultură.
După cel de-al doilea război mondial, cercetările au trebuit să fie
extinse pentru refacerea viticulturii şi extinderea patrimoniul viticol. Au apărut
publicaţii cu cercetări asupra soiurilor şi regiunilor viticole ale ţării, studii
4
efectuate sub îndrumarea renumiţilor specialişti: Gh. Constantinescu, C.
Ţârdea, Şt. Oprea, Gh. Popescu şi alţii.
T. Martin şi M. Neagu, în 1953, scriu cursul de „Ampelografie şi
selecţia viţei de vie”, curs litografiat în cadrul Institului Agronomic Bucureşti.
Delimitarea arealelor de cultură şi sortimentele de soiuri pe direcţii de
producţie apar în lucrarea „Raionarea viticulturii”, în anul 1955. Această
lucrare este completată în 1969 şi apărută ca ”Microraionarea viticulturii”.
Se extinde reţeaua de cercetare prin înfiinţare de noi Staţiuni viticole
experimentale la Blaj-1946, Murfatlar-1948, Miniş, Iaşi, Valea Călugărească,
Ştefăneşti-Argeş -1957.
Apare lucrarea „Studiul însuşirilor tehnologice ale soiurilor de viţă de
vie” a autorilor Gh. Cosntantinescu şi Elena Negreanu, în 1957. În 1958 se
editează cursul profesorului Gh. Constantinescu „Ampelografie”, pentru
învăţământul superior agronomic, iar în perioada 1958-1970 apar cele 8
volume „Ampelografia R.S. Române” sub îndrumarea aceluiaşi autor,
academicianul Gh. Constantinescu. La această lucrare au contribuit toţi
specialiştii viticulturii româneşti din acea perioadă.
În anul 1968, academicianul Gh. Constantinescu este ales
preşedintele Oficiului Internaţional al Viei şi Vinului.
Cercetările efectuate în continuare au avut la bază selecţia clonală şi
hibridarea sexuată controlată, în urma cărora s-au obţinut selecţii valoroase
de portaltoi şi soiuri noi pentru masă şi vin.
După anul 1980, cercetarea viticolă românească prin Staţiunile de
Cercetare s-a concentrat pe ameliorarea viţei de vie, prin obţinerea de soiuri
noi şi pe selecţia clonală a soiurilor tradiţionale care erau în cultură ca
populaţii heterogene, folosind şi mijloacele moderne ale ingineriei genetice.
De asemenea, un rol l-a avut şi obţinerea de soiuri rezistente la ger, filoxeră,
boli şi dăunători, soiuri ce au rezultat din încrucişarea soiurilor vinifera cu
hibrizii direct producători din selecţiile Seyve-Villard, soiuri care să
corespundă conceptului tot mai actual al viticulturii ecologice fără a se face
însă rabat în ce priveşte calitatea producţiei.
Au fost obţinute peste 60 de soiuri din Vitis vinifera cu diferite direcţii
de producţie, din care ponderea cea mai mare o deţin soiurile de struguri
pentru masă (28) şi soiurile de struguri pentru vinuri albe (19), soiurile de
struguri pentru vinuri roşii (13) şi soiuri apirene (3).
Ca rezultat al activităţii de cercetare în această direcţie, în România au
fost obţinute peste 90 de selecţii clonale ale principalelor soiuri cultivate,
indiferent de direcţia de producţie a acestora (clone din soiuri de struguri
pentru masă şi apireni- 11, clone din soiuri de struguri pentru vinuri -78, clone
din soiuri de portaltoi - 10).
După 1989 se aduc mai multe îmbunătăţiri la Legea viei şi vinului, prin
care se urmăreşte alinierea ei la legislaţia europeană şi mondială din
domeniu.
O preocupare a Staţiunii de Cercetare de la Ştefăneşti-Argeş, a
Institutului de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie de la Valea
Călugărească, a Institutului de Cercetări Biologice, a Universităţilor de la
Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova a fost producerea materialului săditor liber
de viroze şi de micoplasme, prin culturi de meristeme.
5
1.2. Metode de cercetare ampelografice
Metodele de cercetare folosite în ampelografie se bazează pe:
- descrierea şi recunoaşterea soiurilor pe baza caracterelor
morfologice ale strugurilor, frunzelor, lăstarilor, coardelor şi seminţelor;
- folosirea metodelor ampelografice, metodelor ampelometrice,
metodelor chimice, metodelor biochimice şi metodelor genetice pentru
descrierea şi recunoaşterea soiurilor de viţă de vie (A. Oprea, Adriana
Indreaş, 2000);
- studiul comparativ al soiurilor prin înfiinţarea de colecţii
ampelografice, care pot fi şi sursă de germoplasmă pentru lucrările de
ameliorare a viţei de vie;
- multiplicarea rapidă a soiurilor şi clonelor valoroase prin metoda
micropropagării „in vitro”;
- obţinerea de noi genotipuri valoroase cu ajutorul hibridării sexuate
controlate sau cu ajutorul biotehnologiilor moderne de inginerie genetică,
cum ar fi recombinarea genetică, mutageneza somatică, transferurul de gene
etc.);
- aplicarea selecţiei clonale în vederea reţinerii şi multiplicării doar a
indivizilor valoroşi;
Întrebări rezolvate
1. Cum se numeşte organizaţia internaţională care a asigurat şi

asigură coordonarea activităţilor tehnice, economice şi de legislaţie
în domeniul viti-vinicol?
Organizaţia care a asigurat şi asigură coordonarea activităţilor
tehnice, economice şi de legislaţie în domeniul vitivinicol se
numeşte Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului.
2. Denumirea ampelografiei de unde provine?
Denumirea de ampelografie provine din limba greacă: ampelos -
viţă şi graphos - descriere.
Întrebări de autoevaluare
1. Care este definiţia Ampelografiei?
2. Care este obiectul de studiu al Ampelografiei?
3. Descrieţi pe scurt etapele evoluţiei ampelografiei ca ştiinţă.
4. Precizaţi etapele dezvoltării ampelografiei şi rezultatele
cercetărilor ampelografice din ţara noastră.
5. Enumeraţi metodele de cercetare ampelografice.
6
SOIUL, BIOTIPUL, CLONA LA VIŢA DE VIE. ORIGINEA

SOIURILOR. CLASIFICAREA SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE.
Cuvinte cheie: soi, biotip, clona, origine, clasificare.
Rezumat
Soiul la viţa de vie are anumite însuşiri determinate pe de o parte de
influenţa speciei căreia aparţine şi pe de altă parte acţiunii modelatoare a
omului.
Însuşirile biologice şi economice pe care le posedă soiul, face ca
acesta să fie unul din cele mai importante mijloace de producţie în viticultură.
Marea majoritatea a soiurilor la viţa de vie sunt alcătuite din mai
multe biotipuri între acestea existând anumite diferenţe în ceea ce priveşte
rezistenţa la ger, boli, secetă, precum şi deosebiri agroproductive.
În sens practic, viticol, clona este descendenţa vegetativă de la o
singură viţă (plantă). Majoritatea soiurilor la viţa de vie au origine policlonală,
prin selecţie putând fi obţinute mai multe clone.
Soiurile la viţa de vie se împart în 2 mari categorii, după originea lor:
soiuri locale (populaţii locale) şi soiuri ameliorate.
Viţa de vie face parte din încrengătura Spermatofita (plante cu
sămânţă), subîncrengătura Angiosperme (sămânţă învelită în fruct), clasa
Dicotiledonate (sămânţă cu două cotiledoane), ordinul Ramnales, familia
Vitaceae.
Viţele sunt plante lemnoase arbustiforme, agăţătoare prin cârcei
ramificaţi, au frunze întregi sau palmat-lobate, inflorescenţa este racem-
compus, florile hermafrodite, rar unisexuate, boabele cărnoase sau
suculente, cu 2-4 seminţe piriforme sau rotunde
2.1. SOIUL, BIOTIPUL ŞI CLONA LA VIŢA DE VIE
Soiul (cultivarul) se utilizează pentru un grup de plante cultivate

care se deosebesc de alte grupuri din cadrul aceleiaşi specii prin unele
însuşiri cum ar fi:
- adaptabilitatea la condiţiile pedoclimatice;
- rezistenţa la boli şi dăunători;
- caracteristici de calitate.
omului.
Însuşirile biologice şi economice pe care le posedă soiul, face ca
acesta să fie unul din cele mai importante mijloace de producţie în viticultură.
7
➢ Din punct de vedere biologic - soiul este definit a fi un grup de
indivizi ce are o anumită constituţie genetică, este adaptat condiţiilor de
mediu şi posedă valoroase însuşiri fiziologice, biologice şi economice.
➢ Din punct de vedere genetic - soiul este un grup de indivizi
constituit din mai multe biotipuri cu un fond de gene valoroase, în cadrul
cărora se realizează un echilibru temporar.
Biotipul reprezintă un grup mai restrâns de indivizi din cadrul soiului,
caracterizat prin aceleaşi însuşiri morfologice şi biochimice.
Marea majoritatea a soiurilor la viţa de vie sunt alcătuite din mai
multe biotipuri între acestea existând anumite diferenţe în ceea ce priveşte
rezistenţa la ger, boli, secetă, precum şi deosebiri agroproductive.
Prin lucrări de selecţie se urmăreşte alegerea celor mai valoroase
biotipuri care să fie înmulţite şi extinse în cultură. Bogăţia soiului în biotipuri
indică caracterul de adaptare ecologică. Aceasta se realizează prin selecţia
clonală.
Clona reprezintă, din punct de vedere genetic, descendenţa
vegetativă provenită dintr-o singură celulă. În sens practic, viticol, clona este
descendenţa vegetativă de la o singură viţă (plantă). Majoritatea soiurilor la
viţa de vie au origine policlonală, prin selecţie putând fi obţinute mai multe
clone.
Ex. Cabernet Sauvignon - prezintă clona 4 Iş cu 13 t/ha, clona 7 Dg.
cu 10 t/ha, clona 33Vl. cu 17 t/ha şi 131 Şt cu 12 t/ha. Toate dau producţii
superioare soiul de bază care asigură doar 7 t/ha.
Cu toate că soiul este reprezentat de o populaţie neomogenă, el este
destul de stabil. Această stabilitate este reflectată prin posibilitatea
transmiterii caracterelor din generaţie în generaţie. Stabilitatea se menţine, în
general, la soiurile constituite din populaţii mari de indivizi.
2.2.ORIGINEA SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE
Soiurile la viţa de vie se împart în 2 mari categorii, după originea lor,

anume:
a) soiuri locale (populaţii locale)
b) soiuri ameliorate
a) SOIURILE LOCALE au rezultat printr-o conlucrare îndelungată
a selecţiei naturale cu selecţia primitivă realizată de viticultorii anonimi.
Aceste soiuri sunt foarte bine adaptate condiţiilor pedoclimatice din zona în
care s-au format. Pe această cale s-au format soiurile vechi, autohtone de
viţă de vie din podgoriile noastre: Grasă de Cotnari, Galbenă de Odobeşti,
Mustoasă de Măderat, Busuioacă de Bohotin etc. Cultivate în alte condiţii,
producţiile obţinute sunt inferioare cantitativ şi calitativ.
b) SOIURILE AMELIORATE au rezultat în urma procesului de
ameliorare, prin hibridare sexuată controlată. Din această grupă fac parte
marea majoritate a soiurilor de viţă de vie existând posibilitatea ca în cazul
utilizării aceloraşi genitori să poată fi obţinute diferite soiuri.
Ex. Bicane x Mt. Hamburg = Tamina, Xenia, Donaris la SCDVV
Greaca.
8
Apariţia formelor valoroase se poate realiza şi datorită unor mutaţii
genetice: Băbeasca gri (provenind din Băbească neagră); în cazul soiului
Băbească neagră sau în alte cazuri prin alegerea şi înmulţirea unor biotipuri
valoroase - Furmint de Miniş.
O influenţă asupra calităţii strugurilor o au şi portaltoii utilizaţi. Există
mai multe soiuri ce pot să se asemene între ele din punct de vedere
morfologic. Acestea se numesc ecotipuri şi în cadrul lor există un soi sintetic
de la care au provenit celelalte. Ex.: Galbenă de Odobeşti - din care se
presupune că au provenit Zghihară de Huşi, Bătută neagră, Alb românesc,
Cruciuliţă.
2.3. SISTEMATICA VITACEELOR
Viţa de vie face parte din încrengătura Spermatofita (plante cu

sămânţă), subîncrengătura Angiosperme (sămânţă învelită în fruct), clasa
Dicotiledonate (sămânţă cu două cotiledoane), ordinul Ramnales, familia
Vitaceae. După cei mai mulţi autori, familia Vitaceae cuprinde 18 genuri
(Acareosperma, Ampelocissus, Ampelopsis, Cayratia, Cissites, Cissus,
Cyphostemma, Clematicissus, Landukia, Nothocissus, Paleovitis,
Parthenocissus, Pterisanthes, Pterocissus, Puria, Rhoicissus, Tetrastigma,
Vitis) şi 1100 specii. Deosebirile dintre aceste genuri se bazează pe tipul florii
şi a discului floral.
Dintre aceste genuri, importanţă prezintă genul Vitis şi în măsură mai
mică specii ale genurilor Ampelopsis, Cissus şi Ampelocissus.
Din genul Ampelopsis, au fost folosite în lucrările de ameliorare specii
pentru rezistenţa lor foarte mare la mană, filoxeră şi la temperaturile scăzute
din timpul iernii. Acest gen este reprezentat prin arbuşti agăţători, cu frunze
simple sau lobate, compus penate cu număr mare de foliole, cu inflorescenţe
cime-corimbiforme mici, cu flori hermafrodte pentamere. Boabele sunt mici,
de culori diferite, cu 3-4 seminţe. Majoritatea sunt liane şi se cultivă ca plante
decorative (C. Ţârdea. L. Dejeu, 1995).
Genurile Cissus (este cel mai mare gen, răspândit în zona tropicală) şi
Ampelocissus au fost de asemenea folosite în lucrările de ameliorare, în
special în zona de origine (M. Neagu, 1968).
Genul Vitis Linne răspândit în zona tropicală, subtropicală şi temperată
din Asia, Africa, America şi Europa, are două subgenuri sau secţii:
Muscadinia (2n=40) şi Euvitis (2n=38). Cuprinde speciile de viţă de vie
roditoare şi cele folosite ca portaltoi.
Viţele sunt plante lemnoase arbustiforme, agăţătoare prin cârcei
ramificaţi, au frunze întregi sau palmat-lobate, inflorescenţa este racem-
compus, florile hermafrodite, rar unisexuate, boabele cărnoase sau
suculente, cu 2-4 seminţe piriforme sau rotunde (C. Ţârdea. L. Dejeu, 1995).
Subgenul Muscadinia cuprinde trei specii: Vitis rotundifolia, Vitis
munsoniana şi Vitis popenoei. Acestea prezintă rezistenţă sau chiar
imunitate la atacul de filoxeră, rezistenţă la mană şi făinare, fiind folosite în
lucrările de ameliorare pentru sporirea rezistenţei la boli criptogamice, însă
sunt deosebit de sensibile la temperaturile scăzute din timpul iernii. Acestea
9
nu se pot înmulţi prin butaşi, ci numai prin marcotaj, de asemenea, nu se pot
altoi cu viţele adevărate, Vitis vinifera, datorită diferenţelor cromozomiale.
Subgenul Euvitis, acum denumită Vitis, cuprinde un număr mare de
specii, însă sunt recunoscute de cei mai mulţi autori 28 de specii americane,
2 specii mexicane, 20 de specii asiatice şi 2 specii euroasiatice (Vitis
silvestris şi Vitis vinifera).
Aceste ultime două specii sunt adaptate climatului temperat şi
mediteranean. Specia Vitis vinifera este importantă pentru producţia de
struguri (aici fiind incluse soiurile de viţă roditoare), dar şi pentru lucrările de
ameliorare.
2.4. CLASIFICAREA SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE
Viţa de vie se împarte în: viţe roditoare şi viţe portaltoi. Viţele roditoare
fiind numeroase, au fost clasificate de mulţi autori după mai multe criterii (din
punct de vedere morfologic, fenologic, ecologo-geografic şi tehnologic).
a) Clasificarea morfologică. Încă din 1804 - Cristian Frege
realizează o clasificare a soiurilor în funcţie de forma bobului: soiuri cu boabe
rotunde şi soiuri cu boabe alungite, fiecare clasă fiind subdivizată după
culoarea boabelor: verzi, galbene, roşii şi negre.
În 1814 în Spania - Simon Clemente făcea o clasificare a soiurilor
funcţie de pufozitatea frunzelor: frunze glabre şi frunze pufoase.
În 1926, în Austria, E. Von Vest face clasificare soiurilor de viţă de vie
folosind atât caracterele morfologice ale boabelor formă şi culoare, cât şi ale
frunzelor (pufozitate, numărul lobilor).
Au urmat şi alte clasificări în funcţie de caracterele morfologice ale
frunzelor, lăstarilor, florilor, grăunciorilor de polen, ajungându-se la concluzia
că datorită unor criterii morfologice foarte asemănătoare uneori distingerea
dintre soiuri este dificilă.
Aceste clasificări nu au avut rezultate, deoarece multe soiuri au
caractere aproape identice, neexistând posibilitatea distingerii între ele.
b) Clasificarea fenologică. Criteriile fenologice cele mai uzitate au
fost: epoca de maturare a strugurilor; perioada dezmuguritului, perioada
înfloritului.
Avându-se în vedere epoca de maturare a soiurilor, având la bază
soiul Chasselas doré (Puillat 1879 - Franţa) soiurile au fost clasificate în 4
grupe. Pe acelaşi principiu în 1958 - Gh. Constantinescu, clasifica soiurile
cultivate la noi în 7 grupe:
1. Soiuri cu coacere foarte timpurie (maturare extratimpurie) - 30
zile înainte de Chasselas - 15-30 iulie
2. Soiuri cu coacere timpurie - 15 zile înainte de Chasselas - 1-15
august - Cardinal, Victoria
3. Soiuri cu coacere mijlocie - odată cu Chasselas - 15-30 august
4. Soiuri cu coacere prenormală - 15 zile după Chasselas - 1-15
septembrie
5. Soiuri cu coacere normală sau la 30 de zile după Chasselas -
15-30 septembrie
6. Soiuri cu coacere târzie - 45 de zile după Chasselas doré - 1-15
octombrie
10
7. Soiuri cu coacere foarte târzie - mai mult de 45 de zile după
Chasselas doré - 15-30 octombrie
În ultimii ani, datorită schimbării condiţiilor climatice, soiurile care se
maturează în epocile VI şi VII ating momentul coacerii mult mai devreme.
Gruparea soiurilor după dezmugurit şi după înflorit nu a avut criterii
certe, deoarece declanşarea acestor fenofaze este influenţată de numeroşi
factori. Azi, se foloseşte totuşi gruparea după dezmugurit, având la bază
suma de temperatură utilă, iar pentru gruparea soiurilor după înflorit se
foloseşte drept criteriu: necesarul de temperatură utilă de la dezmugurit şi
până la declanşarea înfloritului.
d) Clasificarea după criterii ecologice a fost făcută în 1958 de A.
Negrul care împărţea soiurile după zona geografică de origine, având la bază
caracterele fenotipice întâlnite la soiuri. Astfel, soiurile sunt grupate în 3
grupe ecologo-geografice:
1. Proles (ramificaţie) pontica cuprinde soiurile de viţă de vie
formate în bazinul Mării Negre, care prezintă caracterele: dezmugurire
pufoasă, rozeta de culoare albă sau cenuşie, frunze peroase pe faţa
inferioară, struguri mijlocii, compacţi, rar lacşi, boabe sferice, mici sau mijlocii
ca mărime, cu pulpa suculentă, zemoasă, seminţe mici, mijlocii sau mari.
Aceste soiuri au perioadă de vegetaţie mijlocie-lungă, sunt relativ
rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii, au fertilitate şi
productivitate mijlocie-mare.
Are 2 subprolesuri: - subprolesul georgica cu soiurile provenite din
Georgia şi o parte din Asia Mică (Saperavi, Rkaţiteli, Dodrelabi etc.)
- subprolesul balcanica, soiurile formate în peninsula
Balcanică (Plăvaie, Crâmpoşie, Cadarcă etc.).
2. Proles orientalis (soiuri orientale) - sunt incluse soiurile de viţă
de vie formate în Asia Mică şi Mijlocie, cu caracteristicile: dezmugurire
glabră, lucioasă, frunzele glabre sau acoperite cu perişori scurţi, strugurii
mari, lacşi adesea rămuroşi, boabe ovale, alungite, mari, pulpa cărnoasă,
crocante, seminţe mijlocii sau mari. Soiurile din acest proles au o perioadă
lungă de vegetaţie, sunt mai slab rezistente la temperaturile scăzute din
timpul iernii, au o fertilitate mai mică. Soiurile de struguri pentru masă sunt
rezistente la transport, însă au conţinut scăzut de zaharuri în bob şi mai
ridicat în aciditate.
Are 2 subprolesuri: - subprolesul antasiatica, cu soiuri aromate,
nearomate şi apirene pentru stafide: Ohanez, Sultanina, Muscat de
Alexandria etc.
- subprolesul caspica, cuprinde soiuri pentru vin:
Baian shirei, Muscat alb etc.
3. Proles occidentalis (soiuri occidentale) - care cuprinde soiurile
de viţă de vie formate în partea Centrală şi de vest a Europei, caracterizate
prin: dezmugurire uşor pufoasă, frunzele peroase sau pâsloase pe faţa
inferioară, struguri mijlocii, compacţi, boabe sferice, mai rar ovale, mici sau
mijlocii ca mărime, cu pulpa suculentă, zemoasă, seminţe mici (Riesling
italian, Traminer roz, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Oporto, Muscadelle
etc).
Din punct de vedere agrobiologic, au perioadă de vegetaţie mai
scurtă, rezistenţă sporită la temperaturile scăzute din iarnă, au fertilitate şi
11
productivitate mai ridicată decât cele din Proles orientalis. Au potenţial ridicat
de acumulare în zaharuri şi conţinut mai scăzut în aciditate.
e) Clasificarea după criteriile tehnologice este cea mai utilizată în
practica viticolă, în funcţie de acestea, soiurile roditoare de viţă de vie au fost
clasificate pe mai multe direcţii de producţie:
❑ Soiuri de struguri pentru masă
❑ Soiuri apirene (pentru stafide şi consum în stare proaspătă)
❑ Soiuri de struguri pentru vin (vinuri albe de consum curent,
vinuri albe de calitate, vinuri aromate, vinuri roze şi roşii de consum curent,
vinuri roşii de calitate, vinuri materie primă pentru distilate învechite din vin)
❑ Soiuri pentru suc de struguri.
Pentru studiul ampelografic se are în vedere gruparea lor după
criteriile ecologice şi tehnologice.
1. Definiţi soiul şi clona. Exemple.

omului. Însuşirile biologice şi economice pe care le posedă soiul, face ca
acesta să fie unul din cele mai importante mijloace de producţie în
viticultură (Feteasca neagra etc)
Clona reprezintă în sens practic, viticol, descendenţa vegetativă de la o
singură viţă (plantă). Majoritatea soiurilor la viţa de vie au origine
policlonală, prin selecţie putând fi obţinute mai multe clone. Ex. Cabernet
Sauvignon - prezintă clona 4 Iş cu 13 t/ha, clona 7 Dg.
2. Ce sunt soiurile ameliorate?
Obţinerea soiurilor noi ameliorate se realizează prin mai multe
metode, dintre care cele mai reprezentative sunt: hibridarea
sexuată controlată şi fixarea mutaţiilor valoroase;
1. Care sunt principalele grupe de specii ale subgenului Euvitis
(Vitis)?
2. Care sunt principalele criterii de clasificare ale soiurilor de viţă-de-
vie ?
3. Cum se clasifică soiurile după epoca de maturare?
4. Care soi este considerat soi de referinţă în gruparea soiurilor pe
epoci de maturare?
5. Prezentaţi pe scurt clasificarea după criteriile ecologice.
6. Cum clasificaţi soiurile după criteriile ecologice?
12
METODOLOGIA DE DESCRIERE ŞI IDENTIFICARE A

SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE
Cuvinte cheie: descriere, identificare, descriptori, determinatoare
Rezumat
Variabilitatea morfologică a soiurilor şi a selecţiilor lor clonale este
impresionantă şi face aproape imposibilă stabilirea unei metodologii ştiinţifice
unitare pentru clasificare, care să permită recunoaşterea acestora cu
uşurinţă.
În studiul soiurilor de viţă-de-vie, descrierea botanică ocupă un loc
important, atât pentru identificare, descriere, cât şi pentru stabilirea
caracterelor care să ajute la clasificarea acestora.
Metodologia de descriere şi recunoaştere a soiurilor de viţă de vie se
bazează pe metode de descriere şi identificare, pe scheme ampelografice,
pe descriptori ampelografici, pe determinatoare ampelografice şi pe metode
statistice.
3.1. Metode de descriere şi identificare a soiurilor de viţă de vie

Încercările de a caracteriza soiurile de viţă de vie şi apoi selecţiile
clonale ale acestora pentru a se ajunge la o definiţie obiectivă, amplă,
concretă de descriere a genului Vitis şi de a dezvolta sisteme care să permită
o optimă clasificare, fac parte din studiile în domeniul ampelografiei (Scienza
şi colab., 1989).
Criteriile pentru clasificarea şi identificarea soiurilor de viţă-de-vie
sunt diferite, şi anume: criterii morfologice, anatomice, fenologice, ecologice
şi fiziologice, tehnologice, ampelometrice, biochimice, genetice etc.,
ajungându-se în prezent ca în descrierea şi identificarea soiurilor şi a
selecţiilor lor clonale să se utilizeze asocierea dintre descrierile
ampelografice clasice cu cele moderne (biochimice, genetice, statistice).
3.1.1. Metodele ampelografice au la bază studiul caracterelor
fenotipice (morfologice) ale organelor vegetative şi lemnoase ale viţei de vie,
şi scara lor de expresie, anume:
- caracterele frunzelor (trebuie analizate frunzele adulte inserate pe
lăstarul principal între nodurile 9-12): mărimea limbului, forma limbului,
lungimea nervurilor principale, unghiurile formate între nervuri, distanţa dintre
punctul peţiolar şi sinusurile laterale, culoarea frunzei, perozitatea etc.;
- caracterele inflorescenţelor (inserţia inflorescenţelor pe lăstari,
numărul acestora, culoarea, forma, lungimea şi ramificaţia acestora),
caracterele florilor (se examinează alcătuirea şi tipul funcţional) şi caracterele
polenului;
13
- caracterele strugurilor: formă, mărime, compactitate, gradul de
ramificare, numărul de struguri pe lăstar, lungimea pedunculului şi gradul de
lemnificare a pedunculului;
- caracterele boabelor: formă, mărime, culoarea şi grosimea pieliţei,
consistenţa, gustul şi aroma miezului, culoarea miezului, gradul de acoperire
cu pruină;
- caracterele seminţelor: formă, culoare, mărime, număr;
- caracterele lăstarilor şi coardelor: forma secţiunii transversale,
culoarea, grosimea şi suprafaţa scoarţei, lungimea meritalelor, modul de
dispunere a cârceilor, poziţia lăstarilor şi coardelor pe butuc, culoarea
nodurilor, formarea ochiului de iarnă.
Examinarea caracterelor frunzei soiurilor de viţă-de-vie sub

aspectul caracterelor fenotipice
Frunza la viţa de vie (figura 3.1) reprezintă principalul organ de
descriere şi recunoaştere a soiurilor.
Fig.3.1. Frunza la viţa de vie
Mărimea limbului frunzei. Aceasta este dată de suprafaţa limbului

exprimată în cm² şi care reprezintă rezultatul produsului L × l = S sau este
calculată prin diferite alte metode: planimetrică, Kişkin, caroiaj etc. În funcţie
de suprafaţa limbului se apreciază mărimea frunzei şi se codifică gradul de
expresie a caracterului fenotipic, conform codurilor O.I.V. Mărimea frunzei
poate fi apreciată şi în raport de lungimea limbului, raportată la lungimea
nervurii principale N1. Trebuie menţionat faptul că, există variaţii mari la
nivelul frunzelor viţei de vie sub aspectul mărimii, pe de o parte, determinate
de vigoarea butucilor (expresie genetică) şi pe de altă parte, în funcţie de
condiţiile în care sunt cultivate acestea.
14
Forma limbului frunzei. Se determină prin măsurătorile ampelometrice
realizate la nervurile: N1, N2, N3, N4 şi unghiurile dintre acestea - α, β, γ
stabilindu-se tipurile principale de forme de Frunze (figura 3.2): cuneiformă,
reniformă, cordiformă, tronconică, orbiculară, pentagonală, precum şi tipurile
intermediare: orbicular-reniformă, cuneo-cordiformă, cuneo-tronconică,
orbicular-cuneiformă etc.
Fig. 3.2.Tipuri de frunze
Gradul de sectare a limbului reprezintă caracterul morfologic

fundamental al genului Vitis. Din acest punct de vedere frunza soiurilor de
viţă de vie poate fi întreagă sau sectată în mai mulţi lobi care sunt separaţi de
prezenţa sinusurilor laterale inferioare şi/sau superioare (după caz). Forma şi
mărimea sinusurilor laterale defineşte caracterul fenotipic specific de soi
(caracter distinctiv). Sinusurile laterale slab pronunţate au în general forma
literei V, iar cele adânci au forme particulare de U, liră, liră largă etc. În ceea
15
ce priveşte marginile sinusurilor laterale, acestea pot fi paralele sau
divergente caz , în care sinusurile sunt deschise (U deschis, liră deschisă),
iar când marginile sinusurilor sunt convergente şi lobii se suprapun,
sinusurile sunt închise (circular, elipsoidal, triunghiular, ovoidal). Profunzimea
sinusurilor laterale se stabileşte calculând valoarea rapoartelor dintre d1/N2
şi d2/N3.
Aspectul lobului terminal (median) al frunzei este dat de forma şi
adâncimea sinusurilor laterale superioare: în cazul sinusurilor slab
pronunţate, lobul terminal este lat şi scurt, fără să se detaşeze de restul
limbului, iar în cazul sinusurilor laterale adânci, profunde, lobul terminal este
îngust şi alungit, detaşându-se evident de restul limbului. Forma sinusului
peţiolar este dată de unghiul pe care îl formează nervurile principale cu
nervura N4 şi poate fi: deschis (în formă de acoladă, în formă de U, în formă
de V sau liră) şi închis (de formă ovală, eliptică sau circular). Ca forme
particulare, întâlnim sinusul delimitat direct de nervuri, denumit sinus lipsit de
mezofil, cazul soiului Chardonnay şi a soiului de portaltoi Chasselas x
Berlandieri 41 B şi sinus prevăzut în interior cu un dinte sau pinten, cazul
soiurilor Coarnă neagră, Băbească neagră, Cabernet franc, Pinot noir etc.
Liziera frunzei reprezintă un caracter fenotipic uşor de observat, însă
greu de codificat din cauza variabilităţii impresionante. Pentru aprecierea
acesteia, dinţii pot fi consideraţi nişte triunghiuri imaginare, cu baza
reprezentată de lăţime, iar înălţimea triunghiului este lungimea dintelui.
Numărul dinţilor este, în general, cuprins între 30 şi 60 în funcţie de lăţimea
lor, însă se poate ajunge până la 120 de dinţi în cazul soiurilor aromate
(aromă de muscat), care au dinţii înguşti şi lungi (ex: Muscat de Alexandria,
Muscat de Hamburg). Dinţii se examinează şi în ceea ce priveşte forma şi
lungimea. Se deosebesc: dinţi de formă triunghiulară (ascuţiţi) sau dinţi cu
marginile drepte, dinţi cu marginile convexe, dinţi încovoiaţi cu marginile
concav-convexe, precum şi dinţi cu marginile concave. Lungimea lor se
apreciază după valoarea raportului dintre înălţime şi lăţime. Din acest punct
de vedere se disting: dinţi foarte scurţi, când raportul este < 0,25 şi dinţi
foarte lungi când raportul este > 1,00. Dinţii pot fi simpli sau grupaţi câte doi
până la trei, alcătuind mici lobişori. La multe soiuri, liziera este neuniformă
(ex: Fetească albă, Muscat d’Adda, Berbecel).
Culoarea frunzei se apreciază, pe faţa superioară a limbului, având
diferite nuanţe de la verde deschis până la verde foarte închis. Devine
semnificativă şi distinctă colorarea cu antociani a nervurilor principale: la
soiul Galbenă de Odobeşti, la care nervurile sunt roşietice la bază. Toamna,
când frunza intră în faza de senescenţă, culoarea se degradează,
îngălbenindu-se, excepţie fac soiurile tinctoriale la care frunzele se colorează
în roşu-violaceu (soiul Alicante Bouschet).
Perozitatea (pufozitatea) frunzei reprezintă un caracter deosebit de
important în descrierea şi recunoaşterea soiurilor de viţă de vie. Se
examinează totodată şi perozitatea peţiolului frunzei. Pe partea inferioară a
frunzei apar peri lungi sau scurţi, care dau caracterul de pufozitate şi din
acest punct de vedere limbul poate fi: scămos, pufos, vătos. Uneori perii sunt
grupaţi numai la bifurcaţia nervurilor, sub formă de smocuri - limbul în acest
caz este glabru cu peri pe nervuri sau pot să lipsească în totalitate – limb
glabru. Prezenţa perilor sau a scamelor pe faţa superioară a frunzei este rar
16
întâlnită (peri- cazul soiului Muscat Ottonel, scame - soiul Plăvaie ş.a.).
Peţiolul frunzei, la majoritatea soiurilor Vitis vinifera, este acoperit cu peri
lungi orizontali, iar la soiurile de portaltoi cu peri scurţi, erecţi.
Aspectul general al limbului se referă la profilul limbului, ondularea lui
între nervuri şi prezenţa unor uşoare denivelări pe faţa superioară. În profil,
limbul frunzei poate fi: plan (drept), pliat în formă de jgheab (portaltoiul
Rupestris du Lot), involut, cu marginile răsfrânte în sus către faţa superioară
a limbului (soiul Furmint), revolut, cu marginile răsfrânte în sus către faţa
inferioară a limbului (soiul Alicant Bouschet), răsucit în formă de pâlnie (soiul
Sauvignon, Muscat Perla de Csaba), figura 3.3.
Faţa superioară a frunzei poate fi netedă sau poate prezenta umflături sub
formă de băşici, urme de ”lovituri de ciocan” sau ”amprente” (soiul Grasă de
Cotnari). Se observă la unele soiuri şi o ondulare a limbului care este
determinată de dezvoltarea mai puternică a mezofilului faţă de nervuri.
Fig. 3.3.Profilul frunzei
Examinarea caracterelor florilor şi inflorescenţelor soiurilor de

viţă-de-vie sub aspectul caracterelor fenotipice
In principal se examinează: inserţia primelor inflorescenţe pe lăstar,
numărul de inflorescenţe, lungimea inflorescenţelor, tipul florilor din punct de
vedere morfologic şi funcţional, precum şi anomaliile florale care apar.
Inserţia primelor inflorescenţe pe lăstar poate începe de la nodurile 4-
5, în funcţie de fertilitatea soiului. Numărul de inflorescenţe pe lăstar variază
de la 1-4, cel mai des fiind întâlnită 1-2 inflorescenţe pe lăstar. Lungimea
inflorescenţelor este variabilă: de la 4-5 cm la specia Vitis silvestris şi poate
ajunge până la peste 50 cm la soiul Raisin de Palestina.
În ceea ce priveşte floarea la soiurile de viţă roditoare aceasta este pe
tipul 5, dar în realitate poate varia de la tipul 4 până la 7.
Majoritatea soiurilor vinifera au florile hermafrodite, la care se
întâlnesc uneori modificări morfologice şi fiziologice, încât se pot deosebi din
punct de vedere morfologic şi funcţional 5 tipuri de flori: flori hermafrodite
funcţional normale, flori hermafrodite funcţional femele, flori hermafrodite
funcţional mascule, flori unisexuat mascule şi flori unisexuat femele.
17
În principiu, anomaliile florale sunt cauzate în principal de bolile
virotice. Ca anomalii florale la viţa de vie, pot apărea: policarpia, proliferarea
axului floral, florile virescente etc.
Examinarea caracterelor strugurilor soiurilor de viţă-de-vie sub
aspectul caracterelor fenotipice
Strugurii şi boabele prezintă un număr deosebit de caractere
morfologice, care ajută foarte mult în recunoaşterea soiurilor de viţă de vie.
Ele sunt puternic influenţate de condiţiile ecopedoclimatice, de dozele de
îngrăşăminte, de încărcătura de ochi lăsată pe butuc în urma tăierilor, de
lucrările şi operaţiile în verde etc.
In lucrările de recunoaştere, strugurii sunt examinaţi la maturarea
deplină, notându-se: forma, mărimea şi compactitatea strugurilor, gradul de
aripare, numărul de struguri pe lăstar, lungimea şi gradul de lignificarea a
pedunculului etc.
Forma strugurelui depinde în general de lungimea ramificaţiilor laterale
ale rahisului şi putem întâlni: struguri cilindrici, când ramificaţiile secundare
sunt de aceeaşi mărime pe toată lungimea rahisului; struguri conici, când
lungimea ramificaţiilor descreşte de la bază către vârful rahisului; struguri
tronconici sau cilindro-conici, ca formă intermediară (ex: soiul Fetească
regală, soiul Chasselas doré). În ceea ce priveşte gradul de ramificare şi de
aripare, se deosebesc: struguri uniaxiali, care pot fi cilindrici, conici sau
cilindro-conici, struguri biaxiali sau multiaxiali, când rahisul se bifurcă de la
început şi formează două sau mai multe axe de lungimi aproximativ egale,
struguri aripaţi (uniaripaţi, biaripaţi sau triaripaţi), la care primele ramificaţii
secundare se dezvoltă mai puternic şi se detaşează de strugure sub formă
de aripioare, struguri rămuroşi, la care rahisul este ramificat, iar pe acesta se
formează ramificaţii secundare de lungimi diferite (soiul Muscat de
Hamburg).
Mărimea strugurilor este apreciată după lungimea şi lăţimea lor,
exprimată în centimetri (fără peduncul), dar şi după greutate, exprimată în
grame. Se întâlnesc: struguri mici, cu lungimea sub 10 cm, greutatea sub
150 g (ex: Cabernet Sauvignon, Chardonnay), struguri mijlocii cu lungimea
cuprinsă între 10 şi 20 cm, greutatea între 150 şi 300 g (ex: Chasselas doré,
Berbecel), struguri mari cu lungimea cuprinsă între 20 şi 40 cm, iar greutatea
între 300 şi 600 g (ex: Bicane, Afuz Ali, etc), struguri foarte mari – cu
lungimea mai mare de 40 cm, iar greutatea peste 600 g (ex: Italia, Cardinal).
Acest caracter este condiţionat de soi (genetic), dar este influentat de
cele mai multe ori şi de condiţiile climatice şi de tehnologia de cultură
aplicată.
Compactitatea strugurilor depinde în general de modul de aşezare a
boabelor, de mărimea şi numărul boabelor, de ramificaţiile ciorchinelui şi
lungimea pedicelelor, precum şi de posibilitatea de mişcare a boabelor.
Soiurile pentru vin au strugurii compacţi (bătuţi), iar soiurile de masă au
strugurii lacşi, dar şi în acest caz, acest caracter este influenţat atât de soi,
cât şi de condiţiile climatice, tratamente hormonale aplicate etc.
Lungimea şi gradul de lignificare a pedunculului la struguri este un
caracter genetic cu importanţă mai mare în cazul soiurilor de struguri pentru
masă, fiind considerat un indicator tehnologic important. La majoritatea
18
soiurilor de viţă de vie pedunculul este semilignificat, de lungime medie (4-5
cm).
Examinarea caracterelor boabelor şi seminţelor soiurilor de viţă
de vie sub aspectul caracterelor fenotipice
În cazul boabelor se examinează: mărimea, forma şi culoarea,
consistenţa, gustul şi aroma miezului (pulpei), grosimea pieliţei şi gradul de
acoperire cu pruină.
Mărimea bobului se stabileşte în raport de diametrul acestuia, volum şi
greutatea medie a 100 de boabe. Pentru multe soiuri, cu seminţe sau
apirene, este întâlnită frecvent problema apariţiei boabelor mici, datorită
lipsei sau a incompletei dezvoltări a embrionului, însă rămânerea boabelor
mici se poate manifesta într-o manieră asemănătoare atunci când condiţiile
climatice (frig, ploaie, vânt, etc.) survin în timpul înfloritului. Alte cauze care
determină variaţii ale mărimii boabelor sunt carenţele nutriţionale (bor şi
zinc), pe de o parte şi infecţiile cu anumiţi viruşi, pe de altă parte.
Forma bobului rămâne în descrierea soiurilor de viţă-de-vie, un
caracter fenotipic destul de important. Cea mai răspândită este forma sferică
(soiul Chasselas doré), apoi forma discoidală, aplatizată uniform la cel doi
poli (soiul Băbească neagră), ovoidă (soiurile Muscat d’Adda, Bicane), când
aplatizarea se reduce numai la polul inferior al bobului, forma elipsoidală,
când bobul are formă de elipsă, forma troncovoidală, când bobul căpătă
forma unui trunchi de con, cilindrică, când bobul este alungit ca un cilindru
(soiul Afuz ali).
Forma boabelor depinde întotdeauna de forma ovarului florii, condiţia
fiind ca fiecare carpelă să adăpostească câte două ovule viabile şi bobul să
conţină ulterior 2-4 seminţe. Dacă ovulele nu sunt viabile (cazul soiurilor
apirene), boabele rămân mici şi sunt de obicei sferice, existând o corelaţie
directă între prezenţa seminţelor în bob şi mărimea acestuia. Modificarea
formei bobului la această categorie de soiuri se poate observa adesea, în
cazul aplicării giberelinelor - în acest caz, un bob eliptic poate deveni
cilindric.
În ceea ce priveşte culoarea pieliţei boabelor, aceasta este verde până
la pârgă, după această fenofază boabele îşi schimbă culoarea, încât la
maturarea lor deplină prezintă nuanţe diferite, începând de la alb-gălbui,
galben, galben-verzui, până la negru-violaceu. Culoarea pieliţei boabelor
este dată de un număr mare de antocianidine, nuanţa culorii depinzând de
natura chimică a antocianilor şi proporţiile acestora. În cazul soiurilor
tinctoriale, antocianii care dau culoare sucului pulpei sunt de natură chimică
diferită în comparaţie cu cei existenţi în pieliţa bobului.
Expoziţia directă la lumina soarelui, îngrăşămintele aplicate şi/sau
carenţele înregistrate pot influenţa uniformitatea coloraţiei boabelor, fiind
posibil chiar ca unele părţi să fie mai pigmentate decât altele. În cazul
soiurilor de struguri pentru masă, lipsa uniformităţii culorii este percepută de
cele mai multe ori ca fiind un defect, determinând încadrarea unor astfel de
soiuri într-o clasă de calitate inferioară.
Consistenţa boabelor la maturitatea deplină poate fi: foarte moale -
Pinot gris; moale - zemoasă - la soiurile Riesling italian, Frâncuşă; mijlocie-
semizemoasă - la soiurile Muscat Ottonel, Chasselas doré; tare -
19
semicrocantă – soiul Italia; foarte tare – crocantă-cărnoasă – la soiul
Ohanez, Augusta etc.
Gustul boabelor este foarte important, în special pentru soiurile de
struguri pentru masă. La majoritatea soiurilor gustul este neutru (franc); la
hibrizii direct producători apare gustul foxat şi alte nuanţe gustative.
În ceea ce priveşte aroma, ea poate să lipsească sau să fie de muscat, de
tămâios, de flori de portocal, flori de tei, flori de lămâi etc. Compuşii chimici
implicaţi în aromele primare la struguri sunt terpenele, iar ponderea acestora
este strict legată de latura genetică a soiurilor.
În ceea ce priveşte pieliţa bobului, ea este subţire şi elastică la soiurile
pentru struguri de vin, groasă şi acoperită cu un strat de pruină la soiurile
pentru struguri de masă şi la majoritatea hibrizilor direct producători.
La seminţe se examinează: prezenţa sau absenţa lor în bob, numărul
de seminţe, mărimea şi proeminenţa hilului (rostrului). Toate aceste elemente
sunt evidenţiate, în măsura în care ele reprezintă particularităţi de soi
(caracter tare, distinct).
Examinarea caracterelor lăstarilor şi a coardelor soiurilor de viţă-
de-vie sub aspectul caracterelor fenotipice
Dimensiunile lăstarilor şi coardelor sunt variabile, în primul rând cu
specia apartenentă. Speciile de viţe portaltoi au, în general, lăstarii şi
coardele mai lungi şi mai subţiri, comparativ cu speciile de viţe roditoare
(Vitis vinifera, Vitis labrusca).
Caracterele morfologice care se examinează la lăstari sunt: culoarea,
distribuţia antocianilor pe vârful lăstarilor, pufozitatea, poziţia lăstarilor pe
butuci.
Culoarea lăstarilor pe partea expusă la soare este verde, ea devine cu
timpul roşiatică sau cafenie, iar aspectul general al scoarţei poate fi neted
sau cu striuri longitudinale, de culoare maronie. Vârful lăstarilor este acoperit
cu peri de cele mai multe ori şi cu o slabă coloraţie antocianică. Intensitatea
antocianilor şi perişorilor, fiind caractere specifice fiecărui soi. În ceea ce
priveşte poziţia lăstarilor, ea poate fi caducă (portaltoiul 3309 C), semierectă
(la majoritatea soiurilor) sau erectă (ex: soiurile Columna, Rkaţiteli).
Caracterele morfologice care se examinează la coarde sunt: culoarea
scoarţei, pufozitatea, lungimea internodiilor, grosimea nodurilor, prezenţa
lenticelelor, secţiunea transversală, distribuţia cârceilor. Aceste caractere
morfologice sunt importante pentru recunoaşterea soiurilor, tinând cont de
faptul că la altoire se lucrează numai cu coardele soiurilor altoi şi portaltoi.
Culoarea coardelor poate fi: galbenă, galbenă-brună, galbenă-roşcată,
brună-roşcată, maronie şi uneori violacee (Vitis aestivalis). Culoarea este mai
închisă spre baza coardei şi este determinată de gradul de maturare a
lemnului (depunerea hidraţilor de carbon). În timpul păstrării coardelor peste
iarnă prin însilozare, culoarea scoarţei se modifică sub influenţa umidităţii,
temperaturii şi a proceselor biochimice care au loc în coarde. Lungimea
internodurilor şi grosimea nodurilor sunt caractere morfologice asemănătoare
cu cele de la lăstar.
În secţiune transversală, coardele au formă uşor eliptică sau eliptic
alungită. Lenticelele sunt absente la specia Vitis vinifera şi foarte numeroase
la specia Vitis rotundifolia.
20
1. Care este principalul organ de descriere şi recunoaştere a soiurilor.

Frunza la viţa de vie reprezintă principalul organ de descriere şi
recunoaştere a soiurilor.
2. Care sunt caracterele morfologice (fenotipice) examinate la lăstari?
Caracterele morfologice care se examinează la lăstari sunt:
culoarea, distribuţia antocianilor pe vârful lăstarilor, pufozitatea,
poziţia lăstarilor pe butuci.
1. Pe ce se bazează metodele ampelografice?

2. Enumeraţi care sunt caracterele morfologice (fenotipice)
examinate la frunza viţei de vie în vederea descrierii şi
recunoaşterii soiurilor?
3. Care sunt caracterele morfologice (fenotipice) examinate la
strugure şi bob în vederea descrierii şi recunoaşterii soiurilor?
21
METODOLOGIA DE DESCRIERE ŞI IDENTIFICARE A

SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE
Cuvinte cheie: descriere, identificare, descriptori, determinatoare
Rezumat
Variabilitatea morfologică a soiurilor şi a selecţiilor lor clonale este
impresionantă şi face aproape imposibilă stabilirea unei metodologii ştiinţifice
unitare pentru clasificare, care să permită recunoaşterea acestora cu
uşurinţă.
În studiul soiurilor de viţă-de-vie, descrierea botanică ocupă un loc
important, atât pentru identificare, descriere, cât şi pentru stabilirea
caracterelor care să ajute la clasificarea acestora.
Metodologia de descriere şi recunoaştere a soiurilor de viţă de vie se
bazează pe metode de descriere şi identificare, pe scheme ampelografice,
pe descriptori ampelografici, pe determinatoare ampelografice şi pe metode
statistice.
4.1. Metode de descriere şi identificare a soiurilor de viţă de vie

După cum am amintit în unitatea de învăţare 3 criteriile pentru
clasificarea şi identificarea soiurilor de viţă-de-vie sunt diferite. Vom continua
descrierea altor metode de descriere şi identificare a soiurilor de viţă de vie.
4.1.1. Metodele ampelometrice

Metodele ampelometrice constau în măsurători ale diferitelor organe
ale viţei de vie (frunză, strugure, bob) şi exprimarea lor numerică. Pentru ca
valorile ampelometrice să poate fi interpretate se codifică. R. Carraro a
întocmit două programe de analiză matematică, cu care a creat o arhivă de
date pe soiuri şi condiţii de cultură. Cercetătorii de la Staţiunea Conegliano-
Italia, au analizat măsurători pe frunzele aceluiaşi soi, în ani şi locuri diferite,
alcătuind un „model” al frunzei.
Herman Goethe (1876) de la Şcoala Superioară de Agricultură din
Viena (folosind caracterele morfologice ale frunzei, ca principal organ
ampelografic), a atras atenţia asupra legăturii existente între forma limbului
frunzei şi unghiurile pe care le formează cu nervurile principale; astfel Louis
Ravaz a preluat ideea şi a pus bazele ampelometriei ca metodă folosită în
descrierea speciilor de viţe portaltoi. Pierre Galet, în Franţa, stabileşte
limitele valorilor ce exprimă o serie de caractere ampelografice ale frunzei,
introducând codificarea acestora.
22
În ţara noastră metoda ampelometrică a fost folosită pentru prima dată
în anul 1937 de către Billeau A ., care a întocmit diagrama ampelometrică a
frunzei de Vitis vinifera pentru 33 de soiuri, precizând că această metodă
poate completa descrierea botanică a soiurilor cu ajutorul valorilor numerice,
specifice fiecărui soi.
Mai târziu, profesorii Martin T. şi Neagu M. (1940), au infirmat această
metodă, considerând-o inutilă în descrierea şi identificarea soiurilor de viţă de
vie, deoarece caracterele morfologice ale organelor vegetative sunt
influenţate de soi, portaltoi, arealul viticol, condiţiile de mediu şi în plus,
metoda nu făcea referire la gradul de sectare al frunzei.
Frunza, alături de struguri şi boabe oferă cele mai pronunţate însuşiri
pentru recunoaşterea soiurilor de viţă de vie.
Redată pe scurt metoda ampelometrică constă în: se aleg cel puţin 10
frunze adulte, se măsoară nervurile principale (N1, N2, N3, N4) (figura 3.1
din unitatea de învăţare 3), unghiurile pe care le formează nervurile
principale între ele (α – între N1 şi N2, , β – între N2 şi N3, γ – între N3 şi
N4), se stabilesc valorile rapoartelor N2/N1=A, N3/N1=B, N4/N1=C; se
măsoară distanţele dintre punctul peţiolar şi baza sinusurilor laterale (d1 şi
d2) şi se raportează la nervurile pe care acestea se sprijină d1 / N2 şi d2 /
N3, se determină raportul dintre lungimea şi lăţimea limbului (L/l) care se
notează cu “r” şi apoi se determină suma unghiurilor dintre nervuri pentru a
putea fi interpretate.
Toate aceste valori ampelometrice se codifică, astfel:
- cu cifre de la 0 la 9 pentru rapoartele A, B, C dintre nervuri;
- cu cifre de la 0-6 pentru codificarea raportului “r” ;
- cu cifre de la 0-6 pentru suma unghiurilor dintre nervuri;
- cu cifre de la 0 la 9 pentru profunzimea sinusurilor laterale superioare
şi inferioare.
Pe baza valorilor rapoartelor A, B, C şi a codurilor, se determină tipul
de frunză, rezultând astfel 5 tipuri de forme, cele mai întâlnite:
❑ Cordiformă: A = 0,51-0,70; B = 0,31-0,50; C = 0,11-0,30;
❑ Cuneiformă: A = 0,71-0,80; B = 0,51-0,70; C = 0,21-0,50;
❑ Orbiculară: A = 0,81-1,00; B = 0,61-0,90; C = 0,31-0,50;
❑ Reniformă: A = 0,81-1,00; B = 0,61-0,90; C = 0,31-0,40;
❑ Tronconică: A =0,81-1,00; B = 0,51-0,60; C = 0,31-0,50.
Pentru raportul dintre lungimea şi lăţimea limbului, acesta se notează
cu “r”, iar în urma codificării valorilor obţinute se observă că: frunza rotundă
are r = 1, frunza reniformă <1, iar celelalte trei forme r>1, (cuneiformă,
cordiformă, tronconică, cuneo-tronconică).
Un alt element care se determină este suma unghiurilor α + β şi a
unghiurilor α + β + γ. Se indică mai întâi suma unghiurilor Σ α + β, apoi suma
Σ α + β + γ şi se stabileşte codul corespunzător unghiurilor dintre nervuri.
Cunoscând unghiurile dintre nervurile principale se poate reconstitui
forma generală a frunzei: orbiculară - când unghiurile sunt aproximativ egale,
circa 60º, reniformă - când suma unghiurilor nu depăşeşte 130º; cuneiformă -
când suma unghiurilor depăşeşte 150º.
Într-o analiză finală, caracterizarea ampelometrică a frunzei se va
rezuma la doar trei coduri: - primul cod (XXX) se referă la valoarea raporturile
dintre nervuri; al doilea cod (X) se referă la raportul dintre lungimea şi lăţimea
23
limbului, iar al treilea cod (XX) se referă la suma unghiurilor dintre nervuri Σ α
+ β, Σ α + β + γ.
Exemplu: conform acestui sistem de codificare XXX-X-XX, soiul
Cabernet sauvignon, are codul ampelografic reunit 135-3-58, ceea ce ne
indică o frunză de tip orbicular.
Ampelograful Nemeth Marton (1967) introduce al patrulea element în
codificare şi anume, raportul stabilit între distanţele măsurate de la baza
sinusurilor laterale superioare şi inferioare şi punctul peţiolar şi lungimea
nervurilor principale pe care se sprijină (d1 /N2 şi d2 /N3).
În funcţie de valoarea rapoartelor d1 / N2 şi d2 / N3, codificate, se
scoate în evidenţă faptul că, pentru frunzele întregi, lipsite de sinusuri, codul
este 1 0, pentru frunze cu sinusurile slab schiţate codul este 3 2, pentru
frunze cu sinusuri pronunţate, codul este 5 4, iar pentru frunzele cu sinusuri
foarte adânci, puternic lobate, codul este 7 6-9 8.
Apariţia calculatoarelor electronice şi dezvoltarea sistemului informatic
a permis achiziţionarea de date şi efectuarea de calcule ce au avut ca
rezultat reducerea timpului pentru efectuarea măsurătorilor dorite, dar şi o
uşurinţă şi o precizie mai mare în ceea ce priveşte gestionarea şi
interpretarea datelor, precum şi realizarea unei metode statistice aplicată de
Lance şi Williams (1967), denumită analiza cluster („cluster” vine de la verbul
englez „to cluster” care înseamnă a forma un grup.). Analiza cluster permitea
identificarea unor soiuri de viţă de vie, din cadrul unui grup, care era mai mult
sau mai puţin omogen. În cadrul grupului format, cazurile (soiurile) care îl
alcătuiesc sunt legate între ele prin afinitate (înrudire) obiectivă, iar
aglomerarea (aşezarea) în cadrul acestuia se face din punct de vedere
ierarhic.
Cercetările din ultima vreme, realizate în mai multe ţări viticole, au
stabilit că metoda ampelometrică, trebuie reconsiderată, dezvoltarea
informaticii, prin avantajele pe care le aduce (concentrarea informaţiei,
prelucrarea rapidă a datelor, uşurinţa calculului acestora), permiţând
elaborarea de noi metode matematice de investigare în cadrul ampelografiei.
Astfel, pot fi amintite: analiza statistică prin indicatori unidimensionali, analiza
statistică prin indicatori multidimensionali, analiza statistică în componenţi
principali (ACP), gruparea/clasarea numerică ierarhică (cluster analysis) etc.
În prezent, ca rezultat al activităţii şi preocupărilor O.I.V., au fost constituite
bănci de date pentru consultaţii în domeniul informaţiilor privitoare la
principalii parametri măsurabili utilizaţi în descrierea soiurilor de viţă de vie.
4.1.2. Metodele chimice şi biochimice. Metodele chimice se

bazează pe studiul metaboliţilor secundari: compuşi aromatici, fenolici,
antociani etc., după care se stabilesc diferenţele dintre soiuri, iar metodele
biochimice se bazează pe analiza compuşilor cu greutate moleculară mare,
cum sunt proteinele, enzimele, acizii nucleici, care ulterior se codifică
genetic.
Studiul compuşilor polifenolici, pot aduce o contribuţie valoroasă la
identificarea şi caracterizarea soiurilor, însă fără a neglija importanţa pe care
o au aceşti compuşi în caracterizarea organoleptică a vinurilor. Pigmenţii
antocianici conţinuţi în pieliţa bobului au fost poate primii compuşi din
această categorie care au fost separaţi şi studiaţi. La început prin intermediul
24
cromatografiei pe hârtie, ajungând până la utilizarea cromatografiei în fază
lichidă, astăzi foarte mult folosită şi care evidenţiază rolul pigmenţilor fenolici
ca markeri genetici, aceştia fiind legaţi de constituţia genetică a soiurilor.
Analiza compuşilor primari esenţiali de tip monoterpenic prezenţi în
bacă constituie o importantă contribuţie în identificarea, caracterizarea şi
recunoaşterea soiurilor şi a produşilor derivaţi din struguri (must şi vin).
Pentru compuşii aromatici prima individualizare în viticultură s-a
realizat în anii '50-60 când Rapp, în Germania a făcut printre primii
propunerea ipotezei de "amprentă digitabilă" bazată pe arome.
Dintre compuşii cu greutate moleculară mare, izoenzimelor le revin o
mare importanţă în lucrările de descriere şi identificare a soiurilor de viţă de
vie.
Primele studii privind analiza electroforetică în cadrul speciei Vitis au
fost făcute în anul 1959. In ultimii ani, au fost aduse numeroase contribuţii în
încercarea de a asocia clasificarea tradiţională ampelografică cu metodele
biochimice, însă rezultatele obţinute au fost contradictorii de foarte multe ori,
şi nu au reuşit să dea un rezultat precis în urma eforturilor depuse. Se poate
remarca faptul că:
analiza enzimatică reprezintă un mijloc determinant pentru
caracterizarea soiurilor şi clonelor şi aduce o contribuţie evidentă pentru
identificarea soiurilor din genul Vitis;
izoenzimele sunt într-adevăr markeri genetici pentru propriile gene
şi pot fi considerate amprentele digitale ale soiurilor;
nu toate sistemele enzimatice pot fi utilizate pentru caracterizarea
soiurilor din genului Vitis; doar sistemele enzimatice GPI (glucozo fosfat
izomeraza) şi GPM (fosfoglucomutaza) au demonstrat un grad ridicat de
polimorfism, stabilitatea şi repetitivitatea rezultatelor, interpretarea clară a
benzilor electroforetice şi o discriminare la nivel varietal aşa cum termenul
este înţeles în sectorul viticol;
utilizarea standardizată a sistemelor enzimatice GPI şi GPM, nu
permite caracterizarea unui singur soi, ci şi descrierea mai multor grupuri de
soiuri, aducând astfel o contribuţie elaborată şi detaliată;
atunci când există incertitudini în identificarea ampelografică a
soiurilor de viţă de vie, analiza electroforetică a celor două sisteme (GPI şi
GPM), poate contribui la clarificarea determinărilor.
4.1.3. Metodele genetice folosesc markerii moleculari şi au la bază

studiul ADN-ului la viţa de vie.
Studiul ADN-ului viţei de vie, de la sfârşitul anilor '80, a constituit un
prim pas în caracterizarea genotipurilor, acest lucru fiind posibil datorită
evoluţiei tehnicilor biologiei moleculare, care oferă o bună alegere a
metodelor de analiză.
Markerii moleculari ajută la identificarea unui individ, ca apartenent la
o specie sau la un soi şi evidenţiază şi relevă prezenţa caracterelor de
interes agronomic, precum şi expresiile fenotipice. De asemenea, markerii
moleculari reprezintă o resursă importantă pentru realizarea mapelor
genetice şi pentru studiul gradelor de rudenie între soiuri şi de organizare a
genomului.
25
În realizarea analizelor genetice, organul cel mai utilizat pentru
extracţie este frunza tânară, însă pot fi utilizate cu succes şi alte organe:
rădăcinile, mugurii dorminzi, apexul lăstarului etc. Ţesuturile desprinse din
plantă sunt conservate pentru un timp nelimitat la temperaturi scăzute (-200-
800), acest aspect constituind un avantaj faţă de studiul izoenzimelor
deoarece oferă posibilitatea de a avea material disponibil în fiecare moment
al anului. ADN-ul extras poate să fie conservat pentru câţiva ani.
Sunt utilizate foarte multe tehnici de extracţie a ADN-ului. Pentru
extracţia propriu-zisă este nevoie de respectarea unor etape de purificare,
pentru a fi eliminaţi polifenolii, clorofila, proteine, ARN-ul, polizaharidele etc.
Se urmăreşte ca prin asocierea acestor metode (codificare –
descriptori ampelografici, ampelometrie, biometrie), cu metodele
izoenzimatice şi de biologie moleculară, să se obţină rezultate importante şi
concludente în clasificarea şi caracterizarea soiurilor şi clonelor aparţinând
speciei Vitis vinifera şi să poată rezolva probleme de recunoaştere la nivel de
soi şi chiar la nivel de selecţie.
4.2. SCHEME AMPELOGRAFICE DE DESCRIERE A SOIURILOR

DE VIŢĂ DE VIE
Descrierea şi recunoaşterea unui soi de viţă de vie are un rol

important, dar şi dificil în acelaş timp în prezentarea lui, datorită variabilităţii
mari a caracterelor morfologice la viţa de vie şi a existenţei unui număr mare
de soiuri (aproximativ 10 000).
OIV (Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului) a elaborat o schemă
ampelografică pentru descrierea soiurilor care cuprinde 8 capitole:
denumirea soiului, origine şi istoric, descriere botanică, fenologie,
caracteristici şi însuşiri culturale, utilizare, importanţa economică şi
răspândire geografică şi diverse.
Pe baza acestei scheme ampelografice de descriere, soiurile de viţă
de vie au putut fi incluse în "Registrul ampelografic internaţional".
Denumirile soiurilor sunt foarte diverse şi provin de la diferite
caracteristici ale soiului respectiv, cum ar fi:
- aspectul strugurilor la maturitatea deplină- Grasă de Cotnari,
Galbenă de Odobeşti, Frumoasă de Ghioroc
- precocitatea soiului: Timpuriu de Cluj, Timpuriu de Pietroasa;
- forma şi coloritul boabelor: Coarnă neagră, Coarnă albă;
- consistenţa sau suculenţa boabelor: Negru moale, Negru vârtos,
Mustoasă de Măderat
- aroma strugurilor: Tămâioasă românească, Muscat de Hamburg,
Muscat de Adda;
- caracteristicile morfologice ale frunzelor: Creaţă de Banat;
- aspectul general al viţei (butucului): Columna şi Rkaţiteli au
lăstarii cu creştere erectă;
- denumirea locului de origine, care poate fi ţara, regiune, zonă:
Italia, Greaca;
- numele cercetătorilor (hibridatori sau selecţionatori): Muller
Thurgau;
26
- numele unor personalităţi politice, militare sau culturale:
Chasselas Napoleon, Queen Victoria, Alphonse Lavallée;
- prenume feminine (autorii au dedicat soiurile create anumitor
persoane): Luminiţa, Otilia, Viorica, Isabelle;
- denumiri care să amintească de genitori: ALIDOR, are ca genitori:
Aligoté şi Ch. doré
- nume care să atragă atenţia asupra soiurilor create: Cardinal,
Select, Haiduc;
Sinonimele soiurilor. Acelaşi soi în cele mai multe cazuri, prezintă
mai multe denumiri (sinonime), rezultate din provincionalisme, subdialecte
sau asimilarea denumirilor în limba etnică a comunităţilor (C. Ţârdea şi
Liliana Rotaru, 2003).
Ex.: Feteasca albă: în Moldova i se spune PĂSĂREASCĂ; în Ardeal
- LEANCĂ; populaţia maghiară din Transilvania foloseşte denumirea de
LEONYKA
În cazul soiurilor cosmopolite (răspândite în toată lumea), denumirile
au fost asimilate în limbile naţionale respective sau schimbate. Ex.: soiul
"ALEPPO" (originar din Siria) este cunoscut sub sinonimele: Regina în Italia,
Dattier de Beyrouth în Franţa, Razaki în Turcia; Sultanî Razaki în Serbia,
Afuz Ali în România; Bolgar în Bulgaria etc.
Multe din soiurile europene sunt cultivate în alte zone ale globului,
sub alte denumiri: soiul RIESLING, care se cultivă în Africa de Sud sub
denumirea de JOHANNIESBURG; soiul GAMAY care se cultivă în California
sub denumirea de NAPA GAMAY etc.
În România, Gherasim Constantinescu, în 1958, luând ca bază
schema elaborată de OIV, a elaborat o nouă schemă pentru descrierea
soiurilor de viţă roditoare, mult mai amplă.
Schema cuprinde 12 capitole:
1. Denumirea soiului- denumirea sub care circulă soiul în ţara
noastră;
2. Sinonime – denumirile sub care soiul este cunoscut în alte
regiuni viticole, dar şi în alte ţări;
3. Originea- se arată regiunea geografică de provenienţă, se
prezintă genitorii, dacă se cunosc şi autorii şi chiar anul omologării;
4. Arealul de cultură - se indică podgoriile şi ţările viticole unde se
găseşte în cultură soiul;
5. Descrierea botanică – se face pe fenofaze de vegetaţie,
pornind de la dezmugurirea soiului şi până la căderea frunzelor:
a. În faza de dezmugurit se analizează culoarea şi pufozitatea rozetei.
b. În faza de înfrunzire se notează:
- lobia, culoarea şi pufozitatea frunzelor 1-2 din vârful lăstarului;
- forma, lobia caracterele dinţilor la frunzele 3-5;
- culoarea şi pubescenţa lăstarului ;
- modul de inserţie al inflorescentelor; forma şi mărimea lor.
c. În faza de înflorire se descrie:

- constituţia florii, forma corolei si modul de desprindere;
- forma ovarului, stilului şi pistilului;
- numãrul, lungimea şi modul de înclinare al staminelor;
27
- forma şi dimensiunile polenului;
- culoarea glandelor nectarifere.
d. În faza de creştere a bobului se notează:
- pufozitatea şi culoarea vârfului lăstarului şi a lăstarului;
- caracterele cârceilor;
- forma, mărimea, culoarea şi lobia frunzei adulte sau normale,
numărul şi forma sinusurilor laterale, forma sinusului petiolar, pufozitatea,
culoarea şi pubescenţa nervurilor, mărimea şi forma dinţilor, culoarea lizierei;
- culoarea, pubescenţa şi mărimea peţiolului.
e. În faza de maturare a strugurilor se analizează:
- forma şi mărimea strugurelui, compactitatea lui;
- mărimea şi gradul de lemnificare a pedunculului;
- forma şi mărimea bobului, grosimea şi culoarea pieliţei,
intensitatea şi persistenţa pruinei;
- consistenţa, culoarea, gustul si aroma miezului;
- numărul, forma, mărimea, culoarea seminţelor, consistenţa lor,
forma, mărimea şi amplasarea şalazei.
f. În faza de maturare şi cădere a frunzelor se analizează:
- culoarea, grosimea şi aspectul scoarţei, dimensiunile
internodurilor, forma secţiunii transversale, grosimea măduvei, pufozitatea
coardei, culoarea şi dezvoltarea nodurilor, forma ochiului de iarnă;
- modul de dispunere a cârceilor;
- culoarea frunzelor toamna.
6. Caracterizarea agrobiologică – se precizează perioada activă
de vegetaţie, creşterea şi vigoarea, modul de legare al florilor, fertilitatea şi
productivitatea, rezistenţa la boli şi dăunători, afinitatea la altoire, cerinţele
faţă de condiţiile pedoclimatice;
7. Caracterizarea agrofitotehnică – vizează aspecte tehnologice ale
culturii (distanţe de plantare, sistem de conducere, tip de tăiere, lucrări şi
operaţii în verde, lucrările solului, fertilizare etc.). De asemenea, se
precizează încărcătura de ochi care se lasă la mp, dar şi lungimea
elementelor de rod.
8. Caracterizarea tehnologică - se prezintă epoca de maturare a
strugurilor, compoziţia mecanică a strugurilor şi compoziţia chimică a
mustului, însuşirile tehnologice apreciate prin indicele de structură, de
compoziţie a bobului, indicele de randament ;
9. Productia soiului- se determină limitele de producţie ale soiului,
producţia la butuc şi pe hectar;
10. Variaţiuni şi clone – se menţionează biotipurile existente în cadrul
soiului şi se descriu clonele;
11. Caracterizarea economică a soiului - se precizează direcţia de
producţie pe baza informaţiilor obţinute din studiul caracterelor biologice şi
tehnologice;
12. Zonarea sau repartizarea teritorială – se indică podgoriile şi
centrele viticole în care soiul îşi pune în valoare potenţialul genetic.
Pentru descrierea viţelor portaltoi, schema ampelografică se
aseamănă cu cea de la viţele roditoare, cu unele simplificări determinate de
specificul viţelor portaltoi, care nu produc struguri şi la care interesul se
îndreaptă către producţia de butaşi.
28
Schema pentru descrierea viţelor portaltoi cuprinde 9 capitole:
1. Denumirea soiului
2. Sinonimele
3. Originea
4. Arealul de răspândire
5. Descrierea botanică-dezmugurit, înfruzire şi creştere a lăstarului,
înflorit, maturarea lemnului, căderea frunzelor.
6. Caracterizarea agrobiologică a soiului, precizând comportarea
portaltoiului în plantaţiile mamă, în plantaţiile de vii roditoare şi în şcoala de
viţe.
7. Caracterizarea agrofitotehnică vizează în principal comportarea
portaltoiului în plantaţiile mamă, în plantaţiile de vii roditoare şi în şcoala de
viţe (nr. de lăstari, lucrări şi operaţii în verde, etc.);
8. Variaţiuni şi clone se descriu clonele obtinute şi omologate.
9. Zonarea portaltoiului
Alte scheme ampelografice

În 1972, ţările viticole din UE au adoptat o nouă schemă
ampelografică care cuprinde două părţi:
- prima parte se referă la descrierea botanică a soiului (dezmugurit,
înflorit, tipul florii, frunză, strugure, boabe, seminţe şi coarde);
- a doua parte se referă la caracterizarea agrobiologică a soiului
(vigoare de creştere, sistem de conducere în plantaţii, rezistenţă
biologică la boli şi dăunători, producţia de struguri şi calitatea
acesteia).
Conform schemei este necesară compararea soiul prezentat cu unul
sau două soiuri de referinţă, stabilite după direcţii de producţie pentru fiecare
ţară în parte.
Există şi câteva condiţii obligatorii pentru caracterizarea
agrobiologică:
- altoirea pe mai mulţi portaltoi (24 de butuci pe combinaţia altoi-
portaltoi);
- examinarea prinderii la altoire, pe minim 3 portaltoi;
- prezentarea producţiei pe minim 3 ani.
În România a fost adoptată o schemă asemănătoare, obligatorie
pentru omologarea şi încercarea soiurilor noi, prezentarea lor făcându-se
comparativ cu soiurile de aceeaşi epoca de maturare, în cazul soiurilor de
masă sau care au aceeaşi direcţie de producţie, în cazul soiurilor de vin.
4.3. FOLOSIREA DESCRIPTORILOR AMPELOGRAFICI

Conform metodologiei de descriere ampelograficã a soiurilor au fost
stabilite norme unitare de lucru, elaborate în 1984 de OIV (Oficiul
Internaţional al Viei şi Vinului), UPOV (Uniunea Internaţională pentru
Protecţia Organismelor Vegetale) şi IBPGR (Comitetul Internaţional pentru
Resursele Genetice ale Plantelor), care se bazează pe descriptorii
ampelografici. Această schemă metodologică unificată se foloseşte şi în
present.
Descriptorii ampelografici au fost grupaţi în :
29
1. Descriptori pentru caracterele ampelografice sunt cei mai
numeroşi: 96 propuşi de OIV plus 7 propuşi de ICVV şi se referă la
caracterele fenotipice întâlnite la organele verzi şi lemnoase ale viţei.
Ex. : rozeta la dezmugurire, lăstarul tânăr, adult etc.
2. Descriptori pentru însuşirile agrobiologice în număr de 32,
se referă la fenologie, vigoare de creştere, procentul de lăstari fertili,
coeficienţii de fertilitate şi indicii de productivitate, rezistenţa la boli şi
dăunători, la ger, secetă, carbonatul de calciu în sol.
3. Descriptori pentru însuşirile tehnologice în număr de 16 se
referă la greutatea strugurelui, producţia de struguri pe butuc şi la ha;
conţinutul mustului în zaharuri şi aciditate, randamentul în must etc.
Pentru fiecare descriptor s-a stabilit un anumit cod, aceşti descriptori
cu codurile lor au fost incluşi în unele baze de date putând fi utilizate atât
pentru descrierea cât şi pentru recunoaşterea soiurilor.
4.4.UTILIZAREA DETERMINATOARELOR AMPELOGRAFICE
Plecându-se de la determinatoarele folosite la alte plante s-au întocmit

determinatoare pentru soiurile de viţă de vie, bazate pe caracterele fenotipice
ale soiurilor.
În 1910, S. KORJINSKI întocmeşte un determinator pe principiul
cheilor dichotomice, frunza putând fi: întreagă sau lobată. Cea lobată: tri,
penta sau septa-lobată; strugurii fie necoloraţi, fie coloraţi, iar dacă sunt
coloraţi pot fi: roz, roşii, negri etc.
În 1952, M. LAZAREVSCHI, întocmeşte un determinator pentru 257
soiuri roditoare.
Mult mai bune rezultate s-au obţinut prin determinatoarele ce utilizau
principiul politomic la fiecare organ al viţei de vie fiind utilizate mai multe
caracteristici morfologice „tari”.
În 1977 – P. KISKIN - propune un determinator pe principiul politomic
la peste 2800 de soiuri roditoare şi portaltoi. Metodologia folosită: pentru
fiecare soi se întocmeşte fişa cu mai multe coloane, numerotate cu cifre
romane de la I la XXI, astfel, coloanele I-VIII corespund caracterelor frunzei,
coloanele IX-XIII caracterelor morfologice ale bobului; XIV-XVIII caracterelor
morfologice ale strugurelui, XIX-XXI informaţii asupra soiului (origine,
răspândire, utilizare economică).
În 1974 – J. BRANAS - propune un determinator pe principiul
politomic ce utiliza cartele perforate. În fişă sunt înscrise principalele
caracterele morfologice ale frunzei, lăstarului, strugurilor, boabelor, cu
codurile respective. În dreptul valorii codului ce corespunde caracterului
morfologic al soiului, fişa este perforată. Fişele astfel perforate pentru un nr.
suficient de caractere morfologice care să caracterizeze soiul, pot fi selectate
prin intermediul unor maşini automate.
În România, în 1975 -Gh. BĂLŢATU - propune un determinator pe
acelaşi principiu sub forma a 2 discuri cu perforaţii. Determinatorul prezintă 2
feţe: discul superior, pe care sunt caracterele morfologice ale soiurilor
întâlnite la lăstarii tineri, frunzele adulte, struguri şi boabe (80 de caractere
morfolologice.); discul inferior, pe care sunt înscrise denumirile soiurilor
30
introduse în determinator. Determinatorul prezintă 4 rânduri de perforaţii: 2
rânduri exterioare, cu perforaţii mari şi 2 rânduri interioare, cu perforaţii mici,
ce corespund caracterelor morfologice. Determinatoarele permit descrierea
sau determinarea unui soi, comparaţia între soiuri şi clasificări (grupări de
soiuri cu caractere morfologice comune).
1. Definiţi metodele ampelometrice.

Metodele ampelometrice constau în măsurători ale diferitelor
organe ale viţei de vie (frunză, strugure, bob) şi exprimarea lor
numerică.
1. Pe ce se bazează metodele chimice și biochimice utilizate în
clasificarea viţei-de-vie?
Metodele chimice se bazează pe studiul metaboliţilor secundari:
compuşi aromatici, fenolici, antociani etc., după care se stabilesc
diferenţele dintre soiuri, iar metodele biochimice se bazează pe
analiza compuşilor cu greutate moleculară mare, cum sunt
proteinele, enzimele, acizii nucleici, care ulterior se codifică
genetic.
2. Ce ne indică valorile codificate ale rapoartelor d1/N2 şi d2/N3?

3. Prezentaţi schema de descriere ampelografică a soiurilor de viţă
de vie roditoare şi descrieţi în detaliu principalele capitol.
4. Prezentaţi schema de descriere ampelografică a soiurilor de
portaltoi în detaliu.
5. Precizaţi care sunt categoriile de descriptori ampelografici utilizaţi
în descrierea şi recunoaşterea soiurilor de viţă de vie?
6. Specificaţi este scopul utilizării descriptorilor ampelografici?
31
ZONAREA VITICOLĂ A ROMÂNIEI-partea I

5.1. REGIUNEA VITICOLĂ A PODIŞULUI TRANSILVANIEI.
5. 2. REGIUNEA VITICOLĂ A DEALURILOR CRIŞANEI ŞI
MARAMUREŞULUI.
Cuvinte cheie: zonare, regiune viticolă, podgorie, centru viticol, soiuri

cultivate
Rezumat
Zonarea a fost efectuata in tara noastra pe criterii stiintifice inca din
1960 si a avut drept scop valorificarea la cote inalte a insusirilor calitative si
cantitative ale productiei soiurilor si speciilor. Zonarea se referă la
repartizarea teritorială a soiurilor in cele mai potrivite areale de cultura, in
functie de cerintele lor fata de factorii de vegetatie, de conditiile ecologice,
pedologice si social-economice.
Ţara noastră prezintă deosebiri sub raport ecoclimatic şi ecopedologic,
ceea ce a determinat împărţirea în 8 regiuni viticole, 37 podgorii şi 171
centre viticole. Conform Institutului Naţional de Statistică numărul de
exploataţii agricole care au utilizat suprafeţe cultivate cu viţă de vie a fost de
894 000, o exploataţie agricolă utilizând în medie 0,20 ha cultivate cu viţă de
vie.
Regiunea viticolă este un habitat ce prezintă unele particularităţi
privind condiţiile ecologice, soiurile cultivate, tehnologiile aplicate, nivelul
producţiilor obţinute şi însuşirile calitative ale produselor vitivinicole rezultate.
În cadrul fiecărei regiuni viticole se exercită influenţa diferită a unor
factori ecologici, dând naştere acelor areale denumite podgorii şi centre
viticole.
Podgoria reprezintă unitatea viticolă naturală şi tradiţională, cu condiţii
relativ asemănătoare privind factorii ecologici, direcţiile de producţie, soiurile
cultivate şi tehnologiile vitivinicole aplicate, care împreună duc la obţinerea
unor producţii cantitative şi calitative cu caracteristici asemănătoare.
Centrul viticol - cuprinde un areal viticol mai mic, inclus într-o
podgorie sau în afara acesteia (centrul viticol independent), concentrat în
jurul unei localităţi cu importanţă economico-socială.
Patrimoniul viticol naţional cuprinde totalitatea plantaţiilor de viţă de
vie existente în ţara noastră (vii roditoare altoite şi pe rădăcini proprii, hibrizi
producători direcţi, pepiniere viticole, terenuri în pregătire, centrele de
vinificaţie şi depozitele de vinuri.)
În ceea ce priveşte suprafaţa ocupată cu viţă de vie, aceasta a oscilat
de la o perioadă la alta. Suprafaţa maximă a fost atinsă în 1972, de 300.400
ha, după care aceasta a scăzut continuu, astfel că statisticile ne arată că
suprafaţa ocupată la nivelul anului 2010 era de aproximativ 191693 ha.

32
5.1. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei
Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei cuprinde plantaţiile viticole

începând de la Apold (SB) până la Bistriţa-Năsăud şi Dej. Se caracterizează
prin resurse heliotermice moderate (temperatura medie anuală 9 0C), resurse
hidrice bogate, durata medie a perioadei de vegetaţie este de 173 zile. Toate
celelalte valori ale temperaturilor (temperatura din timpul înfloritului, media
multianuală a lunii iulie, media temperaturilor maxime din august) şi media
precipitaţiilor, indică prezenţa unui climat răcoros.
Temperatura din timpul infloritului (17,0-17,8°C), temperatura medie
multianuala a lunii iulie (19,6°C), media temperaturilor maxime din luna
august (25,7°C), media umiditatii atmosferice de la ora 13 a aceleiasi luni
(54%) etc., indica prezenta unui climat răcoros. Această caracteristică se
conjugă cu numărul relativ scăzut al zilelor fără îngheţ (- 2°C), a celor privind
intervalul cu temperaturi medii diurne active (> 10°C), lungimea perioadei de
vegetatie şi numărul zilelor cu temperaturi maxime >30°C. Iernile sunt cele
mai aspre (cu media extremelor minime de -32,6°C), ajungînd la Dej pîna la -
35,2°C.
În ansamblul lor, conditiile ecoclimatice satisfac cerintele obtinerii unor
produse vinicole de calitate superioara, date fiind toamnele lungi si însorite
precum si frecventa mare a putregaiului nobil în timpul maturarii boabelor la
unele soiuri.
Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe de calitate
superioară, vinurilor aromate de tip „muscat" şi vinurilor materie primă pentru
spumante. Cele mai importante soiuri de struguri cultivate sunt: Feteasca
Alba, Feteasca Regala, Muscat Ottonel, Pinot Gris, Sauvignon, Traminer roz,
Riesling Italian, Neuburger, Riesling de Rhin, Furmint.
33
Alături de aceste vinuri obţinute din soiuri recunoscute pe plan naţional
şi internaţional, sunt şi vinurile spumante de tip Jidvei şi Alba obţinute din
soiurile Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian şi Iordană, precum şi
vinurile aromate de tip „muscat” din soiul Muscat Ottonel.
Vinurile roşii se produc în cantităţi foarte mici, zona fiind neprielnică
cultivării soiurilor roşii, din punct de vedere climatic.
Relieful este alcatuit din dealuri si terase cu altitudinea medie de 411
m. Cuprinde 5 podgorii (Aiud, Alba Iulia, Sebeş-Apold, Lechinţa şi Târnave )
cu 17 centre viticole şi 2 centre viticole independente.
Mai jos sunt redate podgoriile şi centrele viticole.
Podgoria Târnave cu centrele viticole:
➢Blaj
➢Jidvei
➢Mediaş
➢Târnăveni
➢Valea Nirajului
➢Zagăr
Tărnave este cea mai mare podgorie a regiunii viticole Transilvania,
care şi-a construit de-a lungul vremii o istorie bogată, cu un prestigiu hrănit în
permanenţă de calitatea vinurilor produse aici.
Prin intermediul arheologiei, au fost găsite obiecte folosite în
viticultura, ce datează din secolul VI i.Hr. Prin intermediul românilor, au fost
introduse noi sortimente de viţă de vie, aşadar dezvoltarea înregistrată de
această cultura de pe valea Târnavelor a luat o amploare şi mai mare,
devenind renumită şi pe alte meleaguri.
Relieful întâlnit aici are o altitudine cuprinsă între 300-600 m, este
deluros şi face parte din Podişul Târnavelor. Regiunea este străbătută de
râurile Târnava Mică şi Târnava Mare, de unde provine şi denumirea
podgoriei. Clima este temperat-continentală. Fiind situată în interiorul arcului
carpatic, temperaturile podgoriei sunt deseori foarte scăzute în timpul iernii,
ceea ce presupune îngrijire atentă şi protecţie a viţei de vie.
Printre soiurile cultivate se numără în mod deosebit cele pentru vinuri albe:
Fetească Albă, Fetească Regală, Furmint, Muscat Ottonel, Pinot gris,
Riesling Italian, Sauvignon Blanc, Traminer roz, s.a.
În această podgorie se practică sistemul de tăiere mixt, cu formele de
conducere joasă şi semiînaltă.
În anul 1945 s-a înfiinţat Staţiunea experimentală viticolă Blaj care a
funcţionat la început la Crăciunelul de Jos şi unde s-au obţinut numeroase
soiuri de portaltoi, soiuri de struguri de vin, precum şi soiuri cu rezistenţă
biologică.
Podgoria Alba Iulia cu centrele viticole:
➢Alba Iulia
➢Ighiu
Podgoria Alba Iulia numită şi “Ţara Vinului“ de către saşi
(Weinland), se află în centrul Transilvaniei, unde viticultura are tradiţii mai
îndelungate, adică începuturile viticulturii şi ale întrebuinţării mustului şi apoi
ale vinului, coincid în inima Daciei, cu dezvoltarea agriculturii şi trecerea
definitivă a populaţiei la modul de viaţă sedentar. Această podgorie se
întinde de-a lungul Mureşului având în dreapta acestui râu, pe dealurile
34
domoale localităţile ce se înşiruie de la Vinţul de Jos în sud spre Pâclişa,
Bărăbanţ, Şard, Ighiu, Ighiel, Ţelna, Bucerdea Vinoasǎ, Cricǎu, Galda de
Jos, Craiva, Tibru, pentru ca să se sfârşească la Stremţ, în nord, de-a lungul
şoselei naţionale Sebeş-Alba Iulia.
Intensificarea viticulturii a fost stimulată o dată cu stabilirea sediului
episcopiei catolice a Transilvaniei, şi a capitalei acesteia la Alba Iulia.
Este posibil ca saşii să fi îmbunătăţit viticultura, introducând metode
de lucru mai avansate şi plantând vii noi alături de cele vechi, faptul că ei au
găsit vii aici reiese şi din textele documentelor unde se menţionează scutirea
de dări pentru viile plantate de ei, de unde rezultă existenţa viilor mai vechi.
Climatul general este moderat continental şi asigură condiţii
ecoclimatice care nu se regăsesc în alte părţi ale Podişului Transilvaniei,
astfel podgoria se află la adăpost de curenţii reci şi de brume, clima fiind
lipsită de căldurile toride din timpul verii, ceea ce permite strugurilor în
toamnele lungi şi însorite să acumuleze cantităţi mari de zaharuri. La Alba
Iulia temperatura globală este de 2900º-3000ºC, suma orelor de strălucire a
soarelui 2400 ore, iar precipitaţiile sunt în jur de 500 mm. Aceste condiţii de
climă se îmbină ideal cu solurile brune argiloiluviale, brune eumezobazice,
pseudorendzine, marne, gresii şi diferite conglomerate, care în general sunt
foarte bune pentru viticultură.
Viticultura tradiţională s-a bazat pe soiurile Fetească albă şi Furmint.
În prezent în această podgorie soiurile cultivate sunt: Fetească albă,
Fetească regală, Neuburger, Muscat Ottonel, Pinot gris şi Traminer roz, iar
vinurile de calitate superioară obţinute sunt seci, demiseci, rareori dulci.
Profesorul I.C. Teodorescu vorbind despre nobleţea acestor vinuri
arăta că: „Nicăieri în Ţara românească nu se obţin vinuri mai buchetoase şi
mai plăcute ca aici”.
Soiurile de struguri de masă întâlnite aici sunt: Chasselas doré şi
Muscat Perla de Csaba, care ocupă suprafeţe foarte mici.
Podgoria Sebeş-Apold cu centrele viticole:
➢Apold
➢Sebeş
Podgoria Sebeş-Apold se întinde în triunghiul sudic al judeţului Alba,
după regiunea muntoasă a comunelor Cucur şi Serpag, se află pe ultimele
braţe deluroase ale munţilor, concentrându-se în comunele Şibot, Sălişte,
Pianu, Săsciori, Cîlnic, Gîrbova şi apoi în judeţul Sibiu ocupând aici
comunele Ludoş, Miercurea Sibiului, Apoldu de Sus şi Sălişte.
Clima este de tip temperat, moderat continental cu direnţe mari pe
culoarele Mureşului, Sebeşului şi Secaşului.
Perioada de vegetaţie activă este de 176-180 de zile, cu un bilanţ
termic activ de 2785 - 2893º C, suma orelor de strălucire a soarelui nu
depăşeşte 2050 ore, iar precipitaţiile atmosferice anuale au valori medii de
500 mm. Iernile sunt geroase, (cu minime extreme -31º ... -33º C şi cu o
frecvenţă destul de mare), iar verile sunt călduroase. Temperaturile scăzute
frecvente din timpul iernii impun obligatoriu cultura protejată şi semiprotejată
a viţei de vie (sistemul de tăiere mixt, forma de conducere joasă).
Solurile sunt formate din pseudorendzinele, regosoluri sau
cernoziomuri.
35
În podgoria Sebeş-Apold se cultivă un număr mare de soiuri
destinate producerii de vinuri, atât de masă cât şi de calitate superioară, dar
şi pentru producerea spumantelor, aici a devenit direcţia de producţie
principală. Soiurile cultivate în această „Ţară a vinului” sunt: Fetească albă,
Fetească regală, Riesling italian, Pinot gris, Iordană, Traminer roz şi Muscat
Ottonel.
Vinurile au o tărie alcolică de 11-12° şi cu aciditate ce se resimte la
gust, aceasta se datoreşte mai ales soiurilor dintre care dominant este
Iordană, deşi acide sunt fructuase şi formează o excelentă materie primă
pentru producerea vinurilor spumante naturale, sortimentul este compus din
soiurile Iordană şi Riesling italian.
Podgoria Aiud cu centrele viticole:
➢Aiud
➢Triteni
➢Turda
Podgoria Aiudului (judetele Alba si Cluj) se intinde de o parte si de alta
a Culoarului Muresului mijlociu si a Culoarului Ariesului inferior, fiind
pozitionata in vestul Podisului Transilvaniei.
În podgoria Aiud, în anul 1880, s-a înfiinţat o Scoala de vieri care a
influenţat favorabil dezvoltarea şi mai ales refacerea patrimoniului viticol din
podgorie după dezastrul filoxeric. Apoi, în plaiul Ciumbrud, în anul 1938 a
luat fiinţă o şcoală de viticultură transformată în anul 1966 în liceu horticol.
Solurile reprezentative pentru aceasta podgorie sunt: cernoziomurile
cambice, cernoziomurile argiloiluviale, pseudirendzinele, regosolurile si
solurile antropice.
Relieful se impune prin: dealurile cu coamele şi versanţii lor şi
culoarele depresionare ale Mureşului şi Arieşului. Dealurile şi colinele
constituie forma predominantă în aria podgoriei şi pe versanţii lor sunt
răspandite majoritatea trupurilor viticole.
Aportul de ape curgatoare şi-l aduc Mureşul si Arieşul, iar apele
freatice cele mai valoroase ca volum si potabilitate sunt cele de la baza
aluviunilor şi luncilor Mureşului şi Arieşului, ape slab mineralizate.
Clima este de tip moderat continental. Singurul incovenient il constituie
iernile temporar geroase, cand rezistenta coardelor viţei de vie este pusă în
pericol dacă nu sunt cel puţin semiprotejate.
Dintre soiurile pentru vin cultivate în această podgorie, amintim:
Traminer roz, Feteasca albă, Fetească regală, Pinot gris, Sauvignon, Muscat
Ottonel, Riesling italian. Foarte rar se întâlnesc şi soiuri pentru vinuri roşii, ca:
Oporto şi Pinot noir.
Trebuie specificat că în această podgorie nu se cultivă soiuri pentru
vinuri spumante, însă datorită fertilităţii mai mari a solurilor din centrele Turda
şi Triteni, alături de vinuri superioare se obţin şi vinuri de consum curent (de
masă) din soiul Fetească regală. În centrul viticol Aiud se produc vinuri
aromate din soiul Muscat Ottonel.
Podgoria Lechinţa cu centrele viticole:
➢Batoş
➢Bistriţa
➢Lechinţa
➢Teaca
36
Cultura vitei de vie in aceasta podgorie este foarte veche. Localitatea
viticola din aceasta podgorie, atestata din vechi timpuri, este Teaca, in anul
1546 aici se infiinteaza breasla dogarilor.
Podgoria Lechinţa, s-a conturat la actualele dimensiuni in perioada
feudalismului.
Podgoria Lechinţa este situata in regiunea deluroasa a Somesului
Mare si Muresului din nord-estul Podisului Transilvaniei, cu o altitudine in jur
de 400 m. Podgoria inglobeaza orasele Bistrita, Beclean si Reghin si este
localizata in judetele Bistrita Nasaud si Mures.
Soluri specific sunt cele brune argilo-iluviale, brune luvice (podzolite),
brune eu-mezobazice, regosolurile şi solurile antropice.
Relieful este exclusiv deluros, în partea estică Dealurile Bistritei si
Dealurile Muresului, iar în partea vestică colinele înalte ale Campiei
Transilvaniei de est (Dealurile Jimborului, Dealurile Lechintei, Colinele
Comlodului, Colinele Madarasului).
Beneficiaza de cele două importante râuri: Someşul Mare şi Mureşul.
Intreaga regiune este bine aprovizionata cu apa.
Clima este tipic temperat, moderat continental, cu ierni aspre si veri
relativ calde şi umede, dar continuate cu toamne calde până în octombrie
inclusiv.
Datorită microclimatului favorabil cultivării viţei de vie, aici se găsesc
un număr destul de mare de soiuri de struguri pentru vin: Fetească albă, care
aici dă cele mai bune rezultate din ţară, Fetească regală, Pinot gris, Riesling
italian, Muscat Ottonel, Neuburger, Traminer roz, Syilvaner, Sauvignon,
Steinschiller roz şi un număr redus de soiuri pentru struguri de masă:
Chasselas doré, Muscat Perla de Csaba şi pe suprafeţe restrânse, soiul
Muscat de Hamburg.
Centre viticole independente:
➢ Dej
➢ Geoagiu
Centrul viticol independent Dej este amplasat în zona de confluenţă a
Someşului Mare cu Someşul Mic şi a contactului Câmpiei Transilvaniei cu
Podişul Someşan, ocupând o poziţie intermediară între podgoria Lechinţa şi
podgoria Silvaniei. Principalele sale plaiuri ocupă suprafeţe mici sunt
dispersate pe versanţii şi terasele văii Someşului din acest sector. În acest
centru viticol, condiţiile ecologice au o favorabilitate mijlocie pentru viticultură,
obţinându-se vinuri de masă din soiul Fetească regală şi într-o mică măsură
vinuri de calitate superioară din soiurile: Fetească albă şi Muscat Ottonel.
Centrul viticol independent Geoagiu - situat în judeţul Hunedoara are
ca principală direcţie de producţie obţinerea vinurilor albe de masă
5.2. Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului.
Această regiune este amplasată în zona deluros-colinară şi de câmpie

din nord-vestul României, la o altitudine între 100 m şi 550 m. Este una dintre
cele mai întinse regiuni viticole (aproximativ 8000 ha) atingând totodată
punctele cele mai nordice de cultură a viţei de vie - centrul viticol Halmeu -
judeţul Satu Mare, iar la sud – Centrul viticol Miniş – judeţul Arad, precum şi
cotele cele mai înalte de pe cuprinsul ţării (Cotea V.D. şi colab., 2000).
37
Climatul este moderat continental, cu valori heliotermice ridicate
comparativ cu Transilvania, dar cu resursele hidrice cele mai ridicate
comparativ cu celelalte 7 regiuni. Se caracterizeaza printr-un numar redus de
zile fara inghet (213 zile), al celor cu temperaturi medii diurne active (187), al
lungimii perioadei de vegetatie (175) si al numarului zilelor cu temperaturi
maxime > 300C (8-31); cat si al iernilor cu valori extreme de -27,20..-30,10C
(adesea la Maderat).
Precipitaţiile, ce ating valoarea anuală de 650 mm, acoperă în general
evapotranspiraţia globală. În timpul perioadei de vegetaţie volumul
precipitaţiilor este de aproximativ 400 mm.
Solurile întîlnite în această regiune sunt formate pe anumite sedimente
de solificare şi se înscriu în clasa argiluvisolurilor şi molisolurilor.
Regiunea are 4 podgorii cu 11 centre viticole si 2 centre viticole
independente- Halmeu şi Seini.
Podgorii:
1.Miniş-Măderat,
2.Diosig,
3.Valea lui Mihai,
4. Silvaniei
Condiţiile ecoclimatice din această regiune permit producerea unei
game largi de vinuri albe şi roşii începând de la cele de masă până la cele de
calitate superioară, iar dintre soiurile de struguri pentru masă se întâlnesc:
Muscat Perla de Csaba şi Chasselas.
Dintre soiurile pentru vinuri albe întâlnim în cultură Fetească albă,
Riesling italian, Fetească regală, Furmint, Pinot gris, Mustoasă de Măderat şi
Iordană. O favorabilitate bună pentru producerea vinurilor roşii se întâlneşte
îndeosebi în sudul regiunii, în podgoria Miniş-Măderat, unde se cultivă
soiurile Cadarcă, Merlot, Oporto şi Burgund mare. În podgoria Silvaniei (în
centrele Şimleul Silvaniei şi Zalău) se produc şi vinuri spumante.
Podgoria Miniş Măderat cu centrele viticole:
➢ Miniş (aici se găsesc – Staţiunea de cercetare şi dezvoltare viti-
vinicolă şi liceul de profil)
➢ Măderat
Podgoria este una din cele mai vechi podgorii de pe teritoriul
României, iar în prezent, cea mai importantă şi mai modernă din extremitatea
vestică a ţării. Plantaţiile sunt situate, în cea mai mare parte, în zona de
contact a Munţilor Zarandului cu Câmpia Aradului, urmată de zona
piemontană de coline şi câmpie din golful Depresiunii Crişului alb, formând
un masiv ce se întinde pe o lungime de peste 40 km şi o lăţime de la câteva
sute de metri la peste 4 km. Această poziţie geografică se reflectă în ierni
scurte şi predominant blânde, primăveri timpurii, suficient de calde şi umede
pentru declanşarea şi întreţinerea ciclului vegetativ, veri calde şi moderat
umede, toamne lungi şi destul de călduroase.
În 1880 se înfiinţează Şcoala de Viticultura de la Miniş, urmând ca,
după eforturi susţinute, în 1957, să ia naştere Staţiunea de cercetare-
dezvoltare pentru viticultură.
Clima este moderată, temperat continental, datorită deschiderii largi
spre masele de aer mai umede şi mai răcoroase dinspre vest, ce cunoaşte
diferenţe între cele 2 centre viticole, în sensul că la Miniş se resimte influenţa
38
climatului adriatic. Perioada de vegetaţie durează 180-200 zile, suma
gradelor de temperatură globală din timpul perioadei de vegetaţie este de
3500ºC, iar precipitaţiile sunt în medie de 580 mm, din care 350mm cad în
perioada de vegetaţie.
În centrul viticol Miniş predomină soiurile pentru vinuri roşii de calitate
superioară din soiurile: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Cadarcă, Merlot,
Burgund mare, Oporto şi Sangiovese, urmate apoi de soiurile pentru vinuri
albe de calitate superioară Riesling italian, Fetească albă, Sauvignon şi
Muscat Ottonel. La Măderat, pe primul plan sunt soiurile pentru vinuri albe de
masă, reprezentate în principal de Mustoasă de Măderat şi Fetească regală.
Pe suprafeţe mici se întâlnesc şi o serie de soiuri de struguri pentru masă din
grupa Chasselas şi Muscat de Hamburg, dar în general se cultivă soiuri de
masă cu epoca de maturare mijlocie.
Podgoria Diosig cu centrele viticole:
➢ Diosig,
➢ Săcuieni
➢ Sâniob.
Această podgorie este situată în partea de NV a ţării şi grupează
plantaţiile viticole dispersate pe o largă arie la nord şi nord-est de Oradea,
corespondentă câmpiei şi dealurilor piemontane Oradea-Barcău, de o parte
şi de alta a paralelei de 47°10’ latitudine nordică. În cadrul podgoriei se
disting trei centre viticole: Diosig, Oradea şi Sîniob-Marghita.
Clima este de tip european, moderat continental, cu ierni moderat de
reci, verile moderat călduroase, cu unele episoade toride-până la secetoase.
Suma temperaturii globale este de 3300ºC, suma orelor de strălucire a
soarelui este de 1500ºC, cu o sumă a precipitaţiilor medii anuale ce nu
depăseşte 500 mm, cu doar 300 în cursul perioadei de vegetaţie. Condiţiile
climatice, ar fi în linii generale, prielnice obţinerii vinurilor de calitatea
superioară, dar datorită culesului mai de timpuriu şi a acidităţii ridicate, se
obţin în general vinuri albe de masă.
Soluri predominante sunt brune argilo iluviale, cernoziomuri, soluri
cenuşii şi regosoluri.
Vechiul sortiment de la Diosig se baza pe soiul autohton local
Ardeleancă, iar în prezent întâlnim un sortiment restrâns, constituit în
principal din Fetească albă, Riesling italian, Muscat Ottonel, Furmint din care
se obţin vinuri de calitate superioară, iar din soiurile Fetească regală şi
Mustoasă de Măderat se obţin vinuri de masă, iar dintre soiurile de struguri
de masă cultivate aici întâlnim grupa Chasselas şi Muscat de Hamburg, care
asigură consumul local.
Podgoria Valea lui Mihai cu centrele viticole:
➢ Valea lui Mihai şi
➢ Sanislău.
Aria podgoriei se întinde în condiţiile specifice ale nisipurilor (dunele
de nisip sunt orientate pe direcţia est-vest şi nord-sud şi au o înălţime de 15
m) din Câmpia Carei-Valea lui Mihai de la extremitatea nord-vestică a
României. Poziţia sa mai nordică, climatul de tip central-european cu largă
deschidere spre masele de aer oceanic şi substratul predominant nisipos,
stabilizat prin împăduriri cu salcâm, pin negru şi plopi, sunt principalele
coordonate ale mediului de vegetaţie al viţei de vie.
39
Climatul este temperat, moderat continental, specific Câmpiei de Vest.
Datorită poziţiei mai nordice verile sunt moderat calde şi fără secete
prelungite, iernile mai lungi şi mai reci cu rare geruri aspre şi persistente, iar
anotimpurile de tranziţie sunt încă suficient de calde, deci condiţii
convenabile culturii viţei de vie, mai ales dacă se preîntâmpină riscul
supraîncălzirii şi suprarăcirii nisipurilor, a rapidităţii infiltrării şi evaporării apei
pe astfel de substrate.
Perioada de vegetaţie este de circa 170 zile, suma gradelor de
temperatură este în jur de 3000ºC, iar precipitaţiile în cursul perioadei de
vegetaţie sunt de 350 mm. În arealele viticole ale podgoriei Valea lui Mihai în
mulţi ani, temperatura minimă din timpul iernii coboară cu mult sub limita de
cultură a viţei de vie, fiind necesară cultura protejată.
Solurile cele mai răspândite sunt cernoziomurile gleizate şi argilo-
iluviale. O caracteristică importantă pentru înfiinţarea noilor plantaţii este
aceea că periodic trebuie să se execute desfundatul terenului la o adâncime
de circa 60-70 cm, deoarece solurile prezintă în diferitele lor orizonturi,
stratificaţii de oxizi de fier, orizonturi impenetrabile pentru apă.
Sortimentul vechi al acestei podgorii este alcătuit din soiurile
Ardeleancă, Bacator, Lampău, iar actuala direcţie de producţie este orientată
spre obţinerea vinurilor albe de masă din soiurile Ardeleancă, Fetească
regală şi Mustoasă de Măderat, dar se pot obţine, din aceleaşi soiuri şi vinuri
materie primă pentru distilate. Pe lângă aceste soiuri autohtone, se mai
întâlnesc şi soiuri din sortimentul mondial, cum sunt: Riesling italian, Muscat
Ottonel, Traminer roz şi Sauvignon.
Podgoria Silvaniei cu centrele viticole:
➢ Şimleul Silvaniei,
➢ Zalău,
➢ Şamşud,
➢ Răteşti,
➢ Halmeu şi Seini, fiind centre viticole independente.
Podgoria Silvaniei este situată în marea regiune a Dealurilor Silvaniei
din nord-vestul ţării, desfăşurată între Munţii Apuseni la S, Podişul Someşan
la E şi Câmpia Someşului la NV (la vest de Zalău, în judeţul Sălaj). Este
printre cele mai nordice podgorii din România.
Climatul este tipic moderat continental, cu veri moderat calde şi ierni
moderat reci, ambele relativ umede. Un bilanţ al raportului factori pozitivi-
factori restrictivi, conduce la aprecierea unui mediu ecologic de ansamblu cu
calităţi mijlocii pentru cultura viţei de vie în regiune, dar cu prezenţa unor
zone (enclave) topogeografice ce oferă condiţii deosebit de favorabile acestei
culturi. Aşadar, resurse heliotermice sunt modeste, iar regimul pluviometric
este mai bogat.
Solurile predominante sunt solurile brune de pădure, pseudorendzine,
regosoluri, iar textura acestora este o textură argiloasă.
Direcţia de producţie principală este obţinerea vinurilor spumante din
soiurile Iordană şi Mustoasă de Măderat. Se produc aici pe terenurile mai
fertile, vinuri de masă din soiurile Fetească albă, Fetească regală şi Muscat
Ottonel, iar la Şimleul Silvaniei şi Şamşud se obţin şi vinuri albe superioare
din Fetească albă, Pinot gris, Traminer roz şi Muscat Ottonel.
40
1. Câte podgorii şi centre viticole se află în Regiunea viticolă a

Dealurilor Crişanei şi Maramureşului.
Regiunea are 4 podgorii (Miniș-Măderat, Diosig, Valea lui Mihai
și Silvaniei) cu 11 centre viticole și 2 centre viticole independente
(Halmeu şi Seini).
2. Ce tipuri de vin se obţin în podgoria Silvaniei?
Direcţia de producţie principală este obţinerea vinurilor spumante
din soiurile Iordană şi Mustoasă de Măderat. Se produc aici pe
terenurile mai fertile, vinuri de masă din soiurile Fetească albă,
Fetească regală şi Muscat Ottonel, iar la Şimleul Silvaniei şi
Şamşud se obţin şi vinuri albe superioare din Fetească albă,
Pinot gris, Traminer roz şi Muscat Ottonel.
1. Câte podgorii şi centre viticole se află în Regiunea viticolă a

Podişului Transilvaniei?
2. Prezentaţi pe scurt podgoriile Regiunii Viticole a Podişului
Transilvaniei.
3. Care este direcţia de producţie principală şi sortimentul de
soiuri cultivate în Regiunea Viticolă a Dealurilor Crişanei şi
Maramureşului?
4. Specificaţi care este sortimentul vechi şi cel nou al podgoriei
Valea lui Mihai.
41
ZONAREA VITICOLĂ A ROMÂNIEI-partea a II-a
6.1. REGIUNEA VITICOLĂ A DEALURILOR MOLDOVEI.

6.2. REGIUNEA VITICOLĂ A COLINELOR DOBROGEI.
6.3. REGIUNEA VITICOLĂ A TERASELOR DUNĂRII
Cuvinte cheie: podgorii, centre viticole, dealurile Moldovei, colinele

Dobrogei, terasele Dunării
Rezumat
Renumele Regiunii viticole a Dealurilor Moldovei derivă atât din
suprafeţele cultivate cu viţă de vie, cât şi din sortimentul preponderent
autohton şi calitatea vinurilor obţinute aici, vinuri cu nuanţe de originalitate,
tipicitate şi nobleţe, din binecunoscutele soiuri: Grasă de Cotnari, Fetească
albă, Fetească regală, Aligoté, Frîncuşă, Merlot, Tămâioasă românească,
Busuioacă de Bohotin, etc.
Renumele Regiunii viticole a Colinelor Dobrogei este dat de vinurile
obţinute aici, care prezintă însuşiri calitative distincte, purtând blazoane de
mare nobleţe. Vinurile sunt, fie dulci, naturale, obţinute din struguri culeşi la
stafidirea boabelor, fie roşii, de mare marcă, bogate şi intens colorate, fie
vinuri albe, seci, care se disting prin puternica lor personalitate.
Regiunea viticolă a Teraselor Dunării este recunoscută în primul rând
pentru producţia de struguri pentru masă din întreg conveierul varietal, de la
soiurile cu maturare timpurie pînă la cele cu maturarea tardivă.
6.1. Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei
Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei este una dintre cele mai mari
şi mai renumite regiuni viticole din România, situată în sud-estul ţării,
incluzând plantaţiile de pe numeroase plaiuri moldave unde se cultivă peste
76.000 ha, începând de la localitatea Hlipiceni (judeţul Botoşani) până la
Tîmboieşti (judeţul Vrancea) şi Smârdan (judeţul Galaţi). Datorită suprafeţei
mari pe care se întinde, între ecoclimatul din partea de nord al acestei regiuni
viticole şi ecoclimatul din partea de sud există diferenţe apreciabile care se
reflectă deseori în cantitatea şi calitatea producţiei viti-vinicole obţinute,
precum şi în alegerea sortimentelor de soiuri.
Plantaţiile viticole ocupă dealurile subcarpatice aflate langă Câmpia de
sud a Moldovei, nisipurile din sudul Moldovei, terasele Siretului, dealurile
Prutului, Tutovei, Bârladului, precum şi colinele din interiorul Moldovei.
Altitudinea medie a versantilor ocupaţi de către plantaţiile viticole este 179 m.
Ecoclimatul regiunii are puternice influenţe est-europene fiind
caracterizat prin ierni aspre şi relativ uscate, verile calde până la toride şi
42
adesea secetoase, primăverile moderate termic şi hidric, iar toamnele sunt
blânde.
Resursele heliotermice sunt relativ ridicate, net superioare celor din
Transilvania, înregistrând cu valori minime în partea de nord-vest a regiunii şi
maxime în sud-estul acestei regiuni viticole, toate acestea pe fondul unor
resursele hidrice mai mici, comparativ cu regiunea viticolă a Podişului
Transilvaniei (Oşlobeanu M. şi colab., 1991). Precipitaţiile atmosferice
prezintă o medie de 500 mm/an, cu variaţii cuprinse între 400 şi 500 mm în
extremitatea sud-estică şi 550-600 mm în cea nord-vestică. Media
precipitaţiilor, în perioada de vegetaţie, nu depăşeşte valoarea de 340 mm.
Solurile cele mai reprezentative pentru această regiune sunt în
principal molisolurile reprezentate de: cernoziomuri, cernoziomuri levigate şi
soluri cenuşii. Se întâlnesc şi soluri neevoluate (regosoluri şi erodisoluri), dar
şi soluri antropice carbonatate secundar (podgoria Cotnari) şi soluri nisipoase
(în podgoria Iveşti).
Această mare regiune viticolă este profilată pe producerea vinurilor
albe şi roşii de masă, a vinurilor albe de calitate superioară, a vinurilor dulci
naturale (podgoria Cotnari) şi a vinurilor materie primă pentru spumante (în
podgoriile Panciu şi Iveşti). Producerea vinurilor roşii are un caracter insular,
şi anume în podgoriile Dealul Bujorului, Nicoreşti, Iveşti, Uricani şi Iana.
Sortimentul acestei regiuni este alcătuit dintr-un număr impresionant
de soiuri, printre care unele sunt specifice anumitor podgorii, cum ar fi: Grasă
de Cotnari, Fetească albă, Frâncuşă şi Busuioacă de Bohotin (la Cotnari);
Zghihară de Huşi, Băbească neagră (la Nicoreşti); Fetească neagră (la
Uricani) etc. Se cultivă cu succes: Aligoté, Fetească regală, Riesling italian,
Sauvignon, Pinot gris, Galbenă de Odobeşti şi Şarba, iar dintre soiurile
pentru vinuri roşii: Cabernet Sauvignon, Merlot, Băbească neagră şi Oporto.
Sortimentul soiurilor de struguri de masă este reprezentat de soiurile:
Chasselas doré, Muscat Perla de Csaba, Muscat de Hamburg şi Coarnă
neagră.
Podgoriile regiunii: Cotnari, Iaşi, Huşi, Colinele Tutovei, Dealurile
Bujorului, Nicoreşti, Iveşti, Panciu, Odobeşti, Coteşti, Covurlui, Zeletin
Centrele viticole independente : Hlipiceni, Plugari, Probota (în nord),
Vaslui (în centru), Griviţa şi Hanu Conachi (în sud), Bozieni şi Răcăciuni în
vestul regiunii.
Podgoria Cotnari
Despre podgoria Cotnari, se spune că nu există o altă podgorie
românescă despre care să se fi scris aşa de mult.
Centrele viticole ale podgoriei sunt patru, şi anume:
➢ Cotnari,
➢ Hârlău,
➢ Cucuteni (judeţul Iaşi) şi
➢ Frumuşica (judeţul Botoşani).
Podgoria Cotnari (localizată atât în judeţul Iaşi, cât şi în Botoşani) este
situată pe Coasta Cotnari-Hârlău, un important segment din marea „Coastă
Moldavă” care face tranziţia între Podişul Sucevei de la vest şi Câmpia
Moldovei de la est.
Unicitatea Cotnariului vine şi din clima, întâlnind aici vânturile de tip
fohn, ce dau încălzire atmosferică, iar depresiunile care înconjoară podgoria
43
sunt un scut de protecţie. Aici primăverile se instalează devreme, iar toamna
este destul de călduroasă.
Climatul prezintă caractere de tranziţie între cel pronunţat continental
est-european şi cel moderat continental central-european, un oenoclimat
excepţional prin poziţia geografică pe care o ocupă limita nordică a arealului
favorabil culturii viţei de vie. Din acest punct de vedere poate sta alături de
mari podgorii europene cu tradiţie, precum: Champagne, Tokay etc.
Perioada de vegetaţie este de 160-190 de zile, suma orelor de
strălucire a soarelui 2100 ore, iar precipitaţiile atmosferice anuale au valori
medii de 471 mm, din care peste 350 mm în cursul perioadei de vegetaţie,
coeficientul hidrotermic înregistrează valori de 1,14, iar indicele aptitudinii
oenoclimatice este de 4,36. Verile sunt călduroase, cu temperaturi ce pot
atinge până la +38,40C, iar în timpul iernii, se înregistrează frecvent -290C.
Din întreaga suprafaţă aproape jumătate (45%) o deţin versanţii cu
expoziţie sudică şi sud-vestică (foarte favorabili viţei-de-vie), cu o altitudine
de 350 m, pe dealurile Cătălina, Paraclis, Dealul lui Vodă, Dumbrava,
Cotnari, Cârjoaia.
Podgoria Cotnari este unică în ţara noastră, nu numai prin calitatea
excepţională şi constant a vinurilor, dar şi datorită sortimentului constituit din
soiuri autohtone, din cele mai vechi timpuri, fiind singura podgorie care nu şi-
a modificat sortimentul după invazia filoxerei (soiuri: Grasă de Cotnari,
Fetească albă, Frâncuşă şi Tămâioasă românească). Pentru calitatea
excepţională a acestor vinuri este nevoie de toamne lungi şi însorite pentru
ca strugurii să acumuleze o cantitate mare de zaharuri, astfel soiul Grasă de
Cotari acumulează în jur de 250-300 g/l în mod frecvent, iar cu ajutorul
mucegaiului nobil (Botrytis fukeliana) acumulările pot înregistra şi valori mai
mari. Despre celelalte soiuri din sortiment se spune că, soiul Grasă de
Cotnari - imprimă vinurilor dulceaţa, Fetească albă - fineţea şi grăbeşte
totodată procesul de învechire, Frâncuşă - asigură producţia şi de
asemenea, învechirea, iar soiul Tămâioasă românească conferă vinului
aroma specifică.
În centrele viticole Hârlău şi Cucuteni se cultivă soiul Muscat Ottonel,
din care se obţin vinuri aromate de calitate suprioară, iar în centrul viticol
Plugari, pe suprafeţe mai restrânse, soiurile: Fetească regală, Aligoté şi
Muscat Ottonel.
Sistemul de tăiere practicat este cel mixt, forma de conducere joasă,
uneori semiînaltă şi cultura este protejată.
Podgoria Iaşi
Podgoria Iaşi cuprinde viile de pe colinele ce aparţin municipiului Iaşi,
fiind situată în partea de sud-est a depresiunii Jijia - Bahlui, caracterizată de
un relief deluros fragmentat de multe văi.
Centrele viticole ale podgoriei sunt:
➢ Copou,
➢ Bucium,
➢ Uricani şi
➢ Comarna.
Climatul podgoriei este temperat continental cu nuanţe excesive,
datorită poziţiei de interferenţă între climatul moderat continental al Podişului
Central Moldovenesc şi cel excesiv continental al Câmpiei Moldovei, cu veri
44
excesiv de călduroase (+40ºC) şi ierni geroase (-30ºC). Podgoria
beneficiază de peste 537 mm precipitaţiile atmosferice anuale, din care peste
350 mm în cursul perioadei de vegetaţie
În podgoria Iaşi se cultivă soiuri pentru vin şi soiuri pentru struguri de
masă (dominante sunt soiurile Muscat de Hamburg, Coarnă albă şi Coarnă
neagră în centrele viticole Comarna, Cucuteni, Cozia şi Răducăneni, precum
şi cele din grupa Chasselas).
Centrul viticol Uricani, caracterizat printr-un regim heliotermic special,
prezintă condiţii pentru obţinerea vinurilor roşii din soiurile: Fetească neagră,
Merlot, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, iar pe suprafeţe mici se cultivă şi
soiul Alicante Bouschet.
Celelalte 3 centre viticole sunt specializate în producerea de vinuri
albe din soiurile: Aligoté, Fetească albă, Fetească regală, Sauvignon; aici se
produce şi un foarte bun vin spumant aromat obţinut din soiul Muscat
Ottonel.
Sistem de tăiere practicat este cel mixt, cu formă de conducere joasă
şi semiînaltă şi cultură protejată.
Podgoria Huşi
Renumele acestei podgorii derivă din calitatea vinurilor obţinute aici,
pe locul II după cele de Cotnari şi din vocaţia naturală a zonei pentru
producerea vinului aromat din soiul Busuioacă de Bohotin.
Podgoria este situată în partea sud-estică a Podişului Central
Moldovenesc, între Valea Crasnei la vest şi Valea Prutului la est, respectiv în
judeţele Vaslui şi Iaşi.
Centrele viticole ale podgoriei:
➢ Huşi,
➢ Avereşti,
➢ Vutcani ( judeţul Vaslui ) şi
➢ Bohotin (judeţul Iaşi).
Climatul este de tip temperat-continental, cu nuanţă moderat-
continentală la nivelul dealurilor înalte şi excesiv-continentală la nivelul
Depresiunii Huşilor. Perioada de vegetaţie este de 212 zile, bilanţul termic util
3300ºC, Σ orelor de insolaţie nu depăşeşte 1708 ore, iarna apar frecvent
temperaturi minime de -29 ºC. În cursul perioadei de vegetaţie precipitaţiile
cad în cantităţi mici (300-350 mm).
În podgoria Huşi, condiţiile ecopedoclimatice permit cultivarea cu
succes a unui număr mare de soiuri pentru masă, dar şi pentru vin. Dintre
soiurile pentru struguri de masă o suprafaţă mai mare este ocupată de
soiurile din grupa Chasselas şi din grupa Coarnă, la care se mai adaugă
soiurile: Muscat de Hamburg şi Cinsaut.
Vocaţia acestei podgoriei este dată de cultura soiurilor pentru vinurile
albe de masă din soiurile Zghihară de Huşi, Aligoté şi Fetească regală. Dintre
soiurile pentru vinuri de calitate superioară, în podgoria Huşi cele mai
cunoscute şi cultivate sunt soiurile: Fetească albă şi Riesling italian, iar
pentru producerea vinurilor aromate, soiurile Busuioacă de Bohotin, Muscat
Ottonel şi Tâmaioasă românească.
Pe suprafeţe mici se cultivă şi soiuri pentru vinuri roşii, dintre care
amintim: Oporto şi Băbească neagră, cultivate la Avereşti şi din care se obţin
vinuri de masă; Pinot noir, Merlot, Cabernet Sauvignon şi Fetească neagră,
45
cultivate la Vutcani şi Murgeni, din care se obţin vinuri de calitate.
Podgoria Huşi, este renumită şi prin centrul viticol Bohotin, care
prezintă vocaţia naturală pentru producerea vinurilor aromate din Busuioacă
de Bohotin, Tămânioasă românească, Muscat Ottonel.
In această podgorie se practică forma de conducere semiînaltă, cu
cordoane bilateral, fără particularităţi tehnologice specifice.
Podgoria Colinele Tutovei
Podgoria este situată în sudul Podişului Moldovei, respectiv în sud-
estul Colinelor Tutovei şi în nord-vestul colinelor Covurluiului, separate de
culoarul văii Bârladului, iar din punct de vedere administrativ se găseşte
amplasată în judeţele Vaslui şi Galaţi.
➢ Iana,
➢ Tutova şi
➢ Bălăbăneşti.
Climatul este temperat continental, cu un pronunţat caracter de
excesivitate est-europeană. Beneficiază de resurse heliotermice superioare,
iar cele hidrice reduse. Temperatura medie anuală este de circa 9,5ºC, iar
precipitatiile de 500 mm. Verile toride şi foarte secetoase au o frecvenţă
destul de mare, iar iernile sunt destul de aspre.
Cele mai mari suprafeţe viticole, în cadrul podgoriei Colinele Tutovei,
sunt ocupate cu soiuri pentru vin şi suprafaţe mici se cultivă cu soiuri de
struguri pentru masă (Chasselas doré şi Chasselas roz, Muscat de Hamburg
şi Coarnă neagră) (Tutova şi Bălăbăneşti).
Principala directie de productie a podgoriei o constituie obţinerea
vinurilor albe de masă din soiurile: Fetească regală şi Aligoté. Dintre soiurile
pentru vin din care se obţin vinuri de calitate superioară, în cultură predomină
soiurile: Fetească albă şi Riesling Italian.
Această podgorie şi-a dobândit renume şi prin vinurile roşii de calitate
superioară pe care le produce, din soiurile: Fetească neagră, Cabernet
Sauvignon, Merlot şi Băbească neagră.
Se practică cultura protejată a viţei de vie.
Podgoria Dealul Bujorului
Plantaţiile acestei podgorii corespund aproape în totalitate subunităţii
geografice cunoscută sub numele de Colinele Covurluiului, în spaţiul cărora
se găseşte şi Dealul Bujorului (judeţului Galaţi).
➢ Bujoru,
➢ Smulţi,
➢ Oancea şi
➢ Bereşti.
Climatul este predominant de tip est-european, cu mari contraste între
verile toride-secetoase şi iernile aspre până la geroase, cu toate acestea
prezintă însă, resurse heliotermice superioare celorlalte podgorii.
Perioada de vegetaţie este de 170-180 de zile, suma gradelor de
temperatură globală este de 2900º-3400º C, suma orelor de strălucire a
soarelui 1450 ore, iar precipitaţiile atmosferice anuale au valori medii de 500
mm, din care în cursul perioadei de vegetaţie cad 400 mm.
46
În această podgorie se cultivă (pe solurile mai fertile), soiuri pentru
vinuri albe de masă, Fetească regală, Aligoté, Rkaţiteli, iar pe terenurile mai
puţin fertile de la Bujoru, Bereşti şi Smulţi se cultivă soiuri pentru vinuri albe
de calitate superioară: Fetească albă, Riesling italian şi Muscat Ottonel.
Dintre soiurile pentru vinuri roşii de calitate superioară predomină
Fetească neagră, Cabernet Sauvignon, Merlot şi Băbească neagră, fiind
practic principala direcţie de producţie a podgoriei. Se cultivă şi soiuri pentru
masă: din grupa Chasselas şi Coarnă, alături de Muscat de Hamburg,
Muscat d’Adda, Coarnă neagră selecţionată şi Cinsaut.
Forma de conducere practicată este cea semiînaltă, cu cordon
bilateral, în sistem semiprotejat.
Podgoria Nicoreşti
Podgoria Nicoreşti (judeţul Galaţi) se află în partea de est a României,
între râurile Siret şi Bârlad. Centrele viticole ale podgoriei sunt:
➢ Nicoreşti şi
➢ Buciumeni.
Climatul este de tip temperat continental, cu nuanţe excesive, care se
aseamănă cu climatul podgoriei Nicoreşti, însă cu resurse hidrice superioare.
Frecvenţa temperaturilor extreme iarna, (-29ºC) este ridicată, ceea ce obligă
la protejarea peste iarnă a viţelor.
Perioada de vegetaţie este de 183 zile, suma temperaturilor eficace
1300ºC, suma orelor de strălucire a soarelui - 2580 ore, iar precipitaţiile
anuale în jur de 440 mm, din care în cursul perioadei de vegetaţie cca 310
mm.
În această podgorie, soiurile predominante sunt cele pentru vinuri roşii
de calitate superioară: Fetească neagră, Merlot, Cabernet Sauvignon,
Burgund mare, precum şi soiuri pentru vinuri roşii de masă, cum sunt:
Băbească neagră, Oporto. Reprezentativ pentru această podgorie sunt
vinurile obţinute din soiul Băbească neagră.
Se cultivă pe suprafeţe mici şi soiuri pentru vinuri albe: Fetească albă,
Fetească regală, Riesling italian, Aligoté, Muscat Ottonel şi Rkaţiteli. Cultura
soiurilor de struguri pentru masă este suprafeţe foarte mici, iar soiurile
întâlnite sunt cele din grupele Chasselas şi Coarnă, rar Muscat Perla de
Csaba, Muscat de Hamburg şi Cinsaut.
În această podgorie se practică sistemul de cultură protejat şi
semiprotejat.
Podgoria Iveşti
Podgoria Iveşti (judeţului Galaţi) este amplasată în Câmpia Tecuciului.
➢ Iveşti,
➢ Tecuci şi
➢ Corod, există şi
➢ Griviţa şi Hanu Conachi- două centre viticole independente
Climatul este temperat-continental, adesea arid, cu resurse hidrice şi
heliotermice apropiate de cele din podgoria Dealul Bujorului. Suma
temperaturilor utile -1350ºC, suma orelor de strălucire a soarelui 1700 ore,
iar precipitaţiile mediile anuale înregistrate sunt în limitele de 400-450 mm,
din care pe parcursul perioadei de vegetaţie 300 mm.
47
În podgoria Iveşti ponderea principală revine soiurilor pentru vinuri
roşii de calitate superioară şi a celor roşii de masă obţinute din soiurile:
Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Merlot, Băbească neagră, Oporto,
apoi de vinurile albe de masă din soiurile: Fetească albă, Aligoté, Rkaţiteli,
Riesling italian. Podgoria Iveşti este recunoscută şi prin sortimentul realizat
alcătuit din soiurile Oporto (50%), Merlot (25%), Cabernet Sauvignon (25%).
În sortimentul acestei podgorii se întâlnesc şi soiurile de struguri
pentru masă din grupele Chasselas şi Coarnă, dar şi soiurile Muscat de
Hamburg, Muscat d’Adda şi Cinsaut.
Se practică sistemul de cultură protejat şi semiprotejat.
Podgoria Covurlui
Podgoria Covurlui este cea mai sudică dintre podgoriile Podişului
Moldovenesc, amplasată pe „Câmpia înaltă a Covurluiului” (judeţul Galaţi).
➢ Băleni,
➢ Scânteieşti,
➢ Pechea,
➢ Smârdan şi
➢ Răcăciuni - centru viticol independent.
Climatul este continental excesiv de tip est-european, suma
temperaturilor globale este de 3900ºC, iar precipitaţiile anuale nu depăşesc
426 mm.
În această podgorie se obţin prioritar vinuri roşii de calitate superioară
şi de masă din soiurile: Fetească neagră, Merlot, Cabernet Sauvignon,
Băbească neagră şi Oporto, dar şi vinuri albe de masă din soiurile: Fetească
regală şi Aligoté. Pentru vinuri albe de calitate superioară se cultivă soiurile:
Fetească albă, Riesling italian şi Muscat Ottonel.
Soiurile de struguri pentru masă cultivate în podgorie: grupa
Chasselas şi grupa Coarnă, Muscat de Hamburg, Cinsaut şi Muscat d’Adda.
Podgoria Zeletin
Podgoria Zeletin cuprinde plantaţii răspândite pe aria vestică a
Colinelor Tutovei.
➢ Zeletin,
➢ Dealu Morii,
➢ Parîncea (jud. Bacău),
➢ Tănăsoaia (jud, Vrancea) şi
➢ Gohor (jud. Galaţi).
Climatul în partea nordică a podgoriei are o nuanţă moderat
continentală şi accentuat continentală spre extremitatea sudică, iar resursele
heliotermice şi altitudinea scad pe lungimea podgoriei. Precipitaţiile
atmosferice anuale sunt bogate în general, peste 530 mm, din care în cursul
perioadei de vegetaţie peste 350 mm.
Podgoria Zeletin şi centrele viticole independente Răcăciuni şi Bozieni,
au ca direcţie principală de producţie producerea vinurilor albe de masă din
soiurile: Fetească regală şi Aligoté şi producerea vinurilor albe de calitate
superioară, din soiurile: Fetească albă, Riesling italian, Muscat Ottonel şi
Pinot gris.
48
Vinurile roşii de calitate superioară şi de masă, se obţin în proporţii
mai mici din soiurile Merlot, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră,
Băbească neagră şi Oporto, iar dintre soiurile pentru struguri masă se cultivă
Chasselas doré şi roz, Muscat de Hamburg şi Coarnă neagră.
Podgoria Panciu
Este cea mai mare podgorie din judeţul Vrancea, fiind plasată în
totalitate în partea nordică a judeţului şi ocupă o suprafaţă de aproximativ
10% din suprafaţa regiunii viticole din care face parte. Plantaţiile sunt situate
la altitudini cuprinse între 125-375 m.
➢ Panciu,
➢ Ţifeşti şi
➢ Păuneşti.
Climatul este temperat continental de câmpie, cu o frecvenţă destul de
mare de accidente climatice (ierni foarte aspre).
Perioada de vegetaţie este în jur de 180 zile, precipitaţiile medii anuale
sunt în jur de 650 mm, din care 400 mm în cursul perioadei de vegetaţie.
Podgoria Panciu este renumită şi rămâne o permanentă atracţie,
datorită strugurilor de masă din soiurile Chasselas doré şi Chasselas roz, la
care se adaugă Muscat de Hamburg şi Coarnă neagră şi pe de altă parte,
prin calitatea şi diversitaea gamei de vinuri obţinute.
Sortimentul vechi al podgoriei cuprindea soiurile: Galbenă de
Odobeşti, Plăvaie, Băbească neagră etc. În prezent, se produc vinuri albe de
masă, din soiurile Fetească regală, Aligoté dar şi din soiul autohton Plăvaie,
precum şi vinuri albe de calitate superioară din soiurile, Fetească albă,
Riesling italian şi Muscat Ottonel, iar în unii ani din cauza condiţiilor climatice
vinurile au un excedent de aciditate. Se cultivă şi soiuri pentru vinuri roşii de
calitate superioară (Cabernet sauvignon, Merlot, Băbească neagră).
Prestigiul podgoriei este dat de renumitele spumante din Fetească
albă, Fetească regală, Băbească neagră şi Pinot noir.
În această podgorie se practică sistemul de tăiere mixt, cu forma de
conducere semiînaltă.
Podgoria Odobeşti
Podgoria Odobeşti (judeţul Vrancea) este una dintre cele mai vechi
podgorii din ţară, aflată în partea de est a Subcarpaţilor de curbură, deţine
tronsonul mijlociu dintre valea Putnei în N şi Valea Milcovului la S.
Specificitatea acestei podgorii constă în “Beciul domnesc” zidit între
anii 1834-1849, pentru domnitorul Mihail Sturdza, beci boltit cu piatră ponce,
pentru păstrarea şi învechirea vinurilor, beci care există şi astăzi.
➢ Odobeşti,
➢ Jariştea şi
➢ Boloteşti.
Climatul este de tip temperat continental şi datorită prezenţei
îndelungate a maselor de aer est-european prezintă nuanţe excesive.
Precipitaţiile din cursul perioadei de vegetaţie 379 mm, suma orelor de
strălucire a soarelui de 1508 ore, bilantul temperaturilor globale 3390ºC, iar
perioada de vegetaţie are 184 zile.
49
Podgoria actuală este profilată pe producerea de vinuri, în special al
celor albe, iar dintre soiurile existente în cultură amintim: Feteasca regală şi
Aligoté, din care se obţin vinuri albe de masă, iar pentru obţinerea vinurilor
albe de calitate superioară soiurile: Fetească albă, Riesling italian,
Sauvignon, Muscat Ottonel. Se spune că vinurile acestei podgorii ocupă un
loc fruntaş după vinurile de Cotnari şi Huşi, datorită prospeţimii şi nobleţei.
Se obţin şi vinuri roşii de masă, din soiul Băbească neagră, dar şi vinuri de
calitate superioară din soiurile: Merlot, Fetească neagră, Cabernet
Sauvignon, Pinot noir. În centrul viticol Boloteşti se obţin distilate învechite de
vin, din soiurile Mustoasă de Măderat, Fetească regală, Plăvaie şi Galbenă
de Odobeşti.
Din grupa soiurilor de struguri pentru masă se cultivă soiurile
Chasselas doré şi Chasselas roze, Coarnă neagră, Coarnă albă, precum şi
soiurile Muscat de Hamburg şi Cinsaut.
Sortimentul vechi era alcătuit din soiurile Galbenă de Odobeşti,
Plăvaie, Negru vârtos, Vulpe, iar din grupa soiurilor de masă: Razachie,
Coarnă albă, Coarnă neagră.
În această podgorie se practică sistemul de tăiere mixt, cu coarde
lungi, pe forme de conducere semiînaltă.
Podgoria Coteşti
Podgoria Coteşti (judeţul Vrancea) este situată pe partea sudică a
piemontului vrâncean din estul Carpaţilor şi Subcarpaţilor Vrânceni, în
continuarea podgoriilor Odobeşti şi Panciu. Plantaţiile se găsesc pe pante cu
o expunere predominant sudică şi sud-estică şi o altitudine de circa 80 m.
➢ Coteşti,
➢ Tâmboieşti,
➢ Cârligele şi
➢ Vârteşcoiu.
Climatul este specific silvostepei cu accente de tranziţie de la cel
moderat umed şi răcoros al pădurilor subcarpatice, la cel semiarid şi cald al
câmpiei stepice din est. resursele heliotermice sunt mai mari decât în
podgoria Odobeşti, iar cele hidrice sunt asemănătoare.
Direcţia de producţie a centrelor viticole, cu excepţia centrului viticol
Tâmboieşti, a cărui principală direcţie de producţie este producerea
strugurilor de masă, o reprezintă obţinerea de vinuri albe şi roşii de masă, din
soiurile Fetească regală, Aligoté şi Băbească neagră, iar la centrul viticol
Vârteşcoiu se adaugă vinul obţinut din soiul Galbenă de Odobeşti. Se obţin
de asemenea şi vinuri albe de calitate superioară (Fetească albă, Riesling
italian, Sauvignon şi Muscat Ottonel), dar şi vinuri roşii de calitate superioară
(Cabernet Sauvignon, Fetească neagră şi Merlot). Dintre soiurile de masă
aici se cultivă cele din grupa Chasselas şi Coarnă, Muscat de Hamburg,
Muscat d’Adda, Cinsaut, Bicane şi Afuz ali.
6.2. Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei
Regiunea viticola a colinelor Dobrogei este situată în sud-estul

României şi corespunde Podişului Dobrogean, delimitat între Dunăre, Marea
Neagră şi graniţa cu Bulgaria. Predomină aici relieful de platou, cu altitudine
50
slab-moderată şi o anumită fragmentare, iar bioclimatul net continental al
stepei şi silvostepei pontice, este parţial atenuat de vecinătatea Mării Negre
şi de masele acvatice din Bălţi şi Delta Dunării. Deţine resurse heliotermice
mari, dar cu resurse hidrice foarte scăzute.
Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei cuprinde 3 podgorii:
➢ Murfatlar,
➢ Istria-Babadag şi
➢ Sarica-Niculiţel.
Calitatea deosebită a vinurilor obţinute aici este datorată şi factorilor
ecologici. Se spune că aici se întâlnesc cele mai bogate resurse heliotermice
(cu cele mai ridicate medii anuale), cu efecte benefice asupra maturării şi
supramaturării strugurilor, iar prezenţa Mării Negre face ca durata efectivă de
strălucire a soarelui să fie cea mai mare din ţară, însă nivelul de precipitaţii
este scăzut cu valori medii anuale de 420 mm, din care 250 mm fiind
înregistrate în perioada de vegetaţie, în partea central-sudică a podişului
dobrogean, iar pe înălţimile de peste 200-250 m din partea nordică pot atinge
500 mm. Precipitaţiile sunt insuficiente în lunile de vară, când se manifestă
secete frecvente şi adesea prelungite, de unde şi nevoia acoperirii deficitului
prin irigare (Şerdinescu A. şi colab., 2003).
Solurile dominante sunt molisolurile de stepă (cernoziomuri, soluri
bălane) şi silvostepă (cernoziomuri cambice), solurile cenuşii şi rendzinele
calcaroase.
În Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei sunt distincte două direcţii de
producţie principale, cultura soiurilor pentru struguri de vin, dar şi de masă.
Dintre soiurile de struguri pentru masă se cultivă: Cardinal, Regina viilor,
Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Afuz Ali şi Italia, iar pe
suprafeţe restrânse se cultivă şi soiurile pentru stafide (apirene).
Regiunea viticolă este însă specializată în producerea vinurilor albe şi
roşii de calitate superioară (de la vinuri seci până la cele dulci natural).
Sortimentul pentru vinuri albe este alcătuit din soiurile: Aligoté, Riesling
italian, Fetească albă, Fetească regală, Sauvignon, Pinot gris, Chardonnay,
Muscat Ottonel, iar dintre cele roşii: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot şi
Burgund mare.
Podgoria Murfatlar
Această renumită podgorie dobrogeană, este situată în sud-estul
României, respectiv în podişul Dobrogei de Sud, de o parte şi de alta a
canalului Dunărea – Marea Neagră, fosta vale Carasu, întinsă de la Basarab
până la Cernavodă şi care acoperă o suprafaţă de 7000 ha.
Centrele viticole mari din această podgorie sunt: Murfatlar, Medgidia
şi Cernavodă, dar mai la sud sunt localizate câteva centre viticole
independente: Adamclisi, Mangalia, Chirnogeni, Hîrşova şi Dăeni.
Climatul este de tip continental, cu veri călduroase şi secetoase, ierni
moderate, primăveri timpurii şi toamne târzii, încât perioada de vegetaţie este
cea mai lungă din ţară. Asupra centrului viticol Murfatlar şi-a pus amprenta
vecinătatea Mării Negre, care determină deplasarea temperaturilor ridicate
până toamna târziu şi a celor scăzute spre primăvară. Prin urmare, luna
martie este destul de rece, ceea ce face ca ultimul îngheţ să se producă în a
doua jumătate a lunii aprilie, iar lunile octombrie şi noiembrie să fie suficient
51
de calde, creând astfel, posibilităţi pentru maturarea strugurilor şi producerea
vinurilor licoroase dulci naturale.
Precipitaţiile se află la limita inferioară a cerinţelor, media multianuală
fiind de 439,5 mm, iar în cursul perioadei de vegetaţie media nu depăşeşte
200 mm, ceea ce impune irigarea în perioadele mai secetoase.
Sortimentul podgoriei Murfatlar este alcătuit din soiurile pentru vinuri
albe de calitate superioară: Pinot gris, Chardonnay (ambele obţin cele mai
bune rezultate din ţară), Riesling italian, Sauvignon şi Muscat Ottonel. Pentru
vinurile roşii de calitate superioară se cultivă soiurile: Cabernet Sauvignon,
Pinot noir, Merlot şi Fetească neagră, dar şi soiurile noi obţinute, Mamaia şi
Cristina. Soiurile pentru struguri de masă ocupă suprafeţe cu mult mai
reduse decât cele pentru vin. În afară de soiurile din grupa Chasselas, care
nu realizează struguri de calitatea (datorită secetei), se cultivă aici întreg
conveierul varietal cu soiuri de masă, la care se adaugă şi soiurile romaneşti:
Victoria, Augusta şi Xenia.
Podgoria Istria-Babadag
Podgoria Istria-Babadag este situată în partea estică a Dobrogei, la
sud de Delta Dunării, cu plantaţiile de vii situate în marea depresiune dintre
dealurile Tulcei şi Dealurile Niculiţelului la N şi NV, Podişul Babadagului la S
şi SV.
Centrele viticole ale podgoriei sunt: Istria, Babadag şi Valea
Nucarilor.
Climatul temperat continental excesiv, este atenuat de vecinătatea
Mării Negre, a Razelmului şi a Deltei Dunării, are resurse heliotermice mai
scăzute decât cele înregistrate la Murfatlar, datorită celor trei lacuri: Razelm,
Babadag, Sinoe.
Sortimentul acestei podgorii, include atât soiuri pentru struguri de
masă cât şi soiuri de vin, însă cele de masă sunt mai puţin extinse
cultivându-se preponderent soiuri cu maturare în epocile III-IV: Chasselas
doré şi Chasselas roz, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Afuz Ali.
Sortimentul de soiuri cuprinde soiuri în vederea producerii vinurilor roşii de
calitate superioară: Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Burgund mare şi
Băbească neagră, iar pentru vinuri albe de calitate superioară: Riesling
italian, Sauvignon, Pinot gris, Fetească albă, Fetească regală şi Aligoté.
Podgoria Sarica-Niculiţel
Este situată în partea nordică şi nord-vestică a Dobrogei. Ea ocupă
areale dispersate pe versanţii Munţilor Măcinului, Dealurilor Niculiţelului şi
Tulcei, ca şi depresiunile şi treptele marginale ale acestora (Cotea V.D. şi
colab., 2000).
Podgoria are trei centre viticole: Niculiţel, Tulcea şi Măcin.
Climatul este temperat continental, de tip arid-semiarid până la
altitudini de circa 200 m şi de tip semiumed pe culmile şi masivele mai înalte.
Bilanţul termic este de doar 1300-1400ºC, suma orelor de insolaţie 1300-
1400 ore, iar suma precipitaţiilor este de 380 mm. Frecvenţa anilor secetoşi
este destul de mare, dar iernile sunt moderate.
Podgoria Sarica Niculiţel prin centrele viticole, Niculiţel şi Tulcea, este
cunoscută pentru vinurile roşii de calitate superioară obţinute din soiurile:
Cabernet Sauvignon, Merlot, Băbească neagră şi Burgund mare, iar în
centrul viticol Măcin se produc vinuri roşii de masă din soiurile: Băbească
52
neagră, Burgund mare şi Sangiovese. Pentru obţinerea vinurilor albe de
masă se cultivă soiurile: Aligoté, Rkaţiteli, Fetească regală, iar pentru cele de
albe de calitate superioară soiurile: Muscat Ottonel, Riesling italian.
Plasarea geografică a podgoriei în sudul ţării oferă condiţii prielnice de
cultivare a soiurilor pentru struguri de masă de la cele timpurii până la cele cu
maturare târzie, ca Afuz Ali, Italia, Xenia, excepţie centrul viticol Măcin, unde
dau rezultate doar soiurile la care maturarea strugurilor nu depăşeşte epoca
a IV-a (Muscat de Hamburg).
6.3. Regiunea viticolă a Teraselor Dunării
Regiunea viticolă a Teraselor Dunării este situată în cea mai mare

parte pe Terasele Dunării din sud-estul Câmpiei Române.
Podgoriile regiunii sunt:
➢ Ostrov şi
➢ Greaca.
Climatul este temperat continental, stepic şi silvostepic, cu precipitaţii
insuficiente şi temperaturi termice extreme, temperaturi ce pun în pericol
normala desfăşurare a fenofazelor de vegetaţie, motiv pentru care trebuie
asigurate măsuri de protecţie (cultură protejată, irigare) îndeosebi contra
îngheţurilor hibernale şi a deficitului de umiditate înregistrat în perioada vară-
toamnă. Această regiune viticolă deţine cele mai mari resurse heliotermice,
în condiţiile unor resurse hidrice modeste, ameliorate însă de prezenţa
benefică a Dunării.
Precipitaţiile anuale înregistrează o medie de 500 mm anual, iar în
perioada de vegetaţie se înregistrează în medie 300 mm, o medie mai
ridicată în centrul viticol Greaca şi mai scăzută în centrul viticol Feteşti.
Solurile sunt reprezentate prin cernoziomuri cambice, cernoziomuri
argilo-iluviale, soluri bălane şi psamosoluri. Pe versanţi predomină
regosolurile şi solurile antropice, iar în Lunca Dunării şi Balta Ialomiţei se
regăsesc soluri hidromorfe şi soluri aluviale, variat gleizate.
Regiunea viticolă a Teraselor Dunării este specializată în primul rând
în producţia pentru struguri de masă, de la soiurile timpurii la cele târzii.
Producţia vinicolă este constituită în cea mai mare parte din vinuri albe de
masă.
Sortimentul de soiuri cultivate este reprezentat preponderent de
soiurile pentru struguri de masă, de la cele cu coacere extratimpurie până la
cele cu maturare târzie, cum sunt: Muscat Perla de Csaba, Cardinal, Victoria,
Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Italia, Afuz Ali,
Tamina, Xenia şi Greaca. Dintre soiurile pentru vinuri albe se cultivă:
Feteasca regală, Riesling italian, Sauvignon, Crâmpoşie selecţionată,
Donaris, iar dintre soiurile roşii, soiurile: Cabernet sauvignon, Merlot şi
Burgund mare.
Podgoria Ostrov
Podgoria Ostrov se află între Dunăre şi graniţa cu Bulgaria, pe partea
dunăreană a Podişului Oltinei din sud-vestul Dobrogei.
Centre viticole ale podgoriei: Ostrov, Băneasa, Oltina, Aliman şi
centru viticol independent, Feteşti.
53
Climatul se manifestă printr-un accentuat climat continental fără a
atinge excesivitatea climatului din Dobrogea Centrală. Asprimea iernilor şi
căldura verilor sunt moderate datorită prezenţei Bălţii Ialomiţei şi brizelor de
vară ce vin dinspre ea.
În podgoria Ostrov se cultivă un bogat şi variat sortiment de soiuri
pentru struguri de masă, Muscat Perlă de Csaba, Cardinal, Muscat de
Hamburg, Muscat d'Adda, Afuz Ali, Italia, Chasselas doré, Chasselas roz şi
Alphonse Lavallée. Se cultivă pe suprafeţe mici şi soiuri apirene pentru
producerea de stafide (soiul Sultanină).
Principala direcţie de producţie a acestei podgorii este producerea
strugurilor pentru masă, însă condiţiile ecoclimatice favorabile permit şi
cultura soiurilor pentru vinuri albe de calitate superioară, seci sau demiseci,
din soiurile: Pinot gris, Riesling italian, Fetească regală, Sauvignon şi
Rkaţiteli.
Podgoria Greaca
Podgoria este situată în vecinătatea Dunării, din sudul Câmpiei
Române, pe marginea sudică a Câmpiei Burnazului estic, la o altitudine de
aproximativ 70 m.
Centrele viticole ale podgoriei: Greaca, Giurgiu şi Zimnicea, ultimele
două fiind centre viticole independente.
Climatul este de tip temperat continental de tranziţie, cu ierni aspre şi
umiditate redusă, veri toride şi secetoase, primăveri timpurii şi umede, iar
toamnele sunt lungi şi uscate, extremele hidrotermice fiind atenuate de
Lunca Dunării.
Direcţia principală de producţie în podgoria Greaca, o constituie
strugurii pentru masă din soiurile Muscat Perlă de Csaba, Muscat de
Hamburg, Muscat d'Adda, Afuz Ali, Italia, Cardinal, Chasselas doré şi roz,
Alphonse Lavallée şi Victoria. S-au mai extins în cultură în ultima vreme şi
soiurile româneşti: Tamina, Xenia şi Greaca. Dintre soiurile de struguri pentru
vinuri albe, se cultivă: Fetească regală, Riesling italian, Crâmpoşie şi
Donaris, iar dintre soiurile pentru vinuri roşii de calitate superioară: Cabernet
Sauvignon, Merlot şi Burgund mare.
1. Prin ce se remarcă centrul viticol Bohotin?

Se remarcă prin producerea vinurilor aromate din Busuioacă de Bohotin,
Tămânioasă românească, Muscat Ottonel.
2. Care este direcția principală de producție în prodgoria Greaca?
Direcţia principală de producţie în podgoria Greaca, o constituie
strugurii pentru masă.
1. Prezentaţi podgoriile Regiunii Viticole a Dealurilor Moldovei?
2. Care este specificul podgoriei Cotnari?
3. Care este sortimentul podgoriei Panciu?
4. Care sunt podgoriile Regiunii Viticole a Colinelor Dobrogei?
5. Care sunt podgoriile şi centrele viticole din Regiunea Viticolă a
Teraselor Dunării?
54
ZONAREA VITICOLĂ A ROMÂNIEI-partea a III-a
7.1. REGIUNEA VITICOLĂ A DEALURILOR MUNTENIEI ŞI

OLTENIEI.
7.2. REGIUNEA VITICOLĂ A DEALURILOR BANATULUI.
7.3. REGIUNEA VITICOLĂ A NISIPURILOR ŞI ALTOR
TERENURI FAVORABILE DIN SUDUL TĂRII
Cuvinte cheie: podgorii, centre viticole, dealurile Munteniei, dealurile

Banatului, nisipuri, terenuri favorabile
Rezumat
Regiunii viticole a Dealurilor Munteniei şi Olteniei este renumită prin
calitatea deosebită a vinurilor roşii obţinute din strugurii soiurilor: Cabernet
sauvignon, Pinot noir, Merlot, Fetească neagră şi a vinurilor albe din strugurii
soiurilor: Fetească albă, Riesling italian, Fetească regală, Sauvignon,
Tămâioasă românească etc.
Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului este specializată şi renumită
în producerea de vinuri albe şi roze de masă şi în măsură mai mică a
vinurilor albe şi roşii de calitate superioară. Soiurile albe cultivate în această
regiune sunt: Creaţă, Majarcă albă, Steinschiller roz, Riesling italian,
Sauvignon, iar soiurile pentru vinuri roşii: Cadarcă, Burgund mare, Merlot şi
Pinot noir.
Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul tării
este specializată în producerea vinurilor de masă (albe, roze şi roşii) şi
producerea strugurilor pentru masă, datorită terenurilor nisipoase şi luto-
nisipoase.
7.1. Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei.
Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei este a doua ca

mărime (peste 54000 hectare), cuprinzând plantaţiile viticole din sudul ţării,
de la Rîmnicu Sărat, până la Halînga, judeţul Mehedinţi şi Segarcea, judeţul
Dolj. Altitudinea medie a plantaţiilor viticole este de 242 m.
Climatul este de tip temperat continental, cu influenţe continentale est-
europene. Arealul climatic este favorabil pentru cultura viţei de vie, înzestrat
cu primăveri timpurii, veri calde până la toride, toamne lungi şi blânde, ierni
friguroase până la geroase. Resursele heliotermice sunt ridicate, dar cu
resurse hidrice mai scăzute.
Precipitaţiile atmosferice se încadrează între 500 şi 700 mm/an, iar
media precipitaţiilor în cursul perioadei de vegetaţie este de 360 mm.
Datorită diversităţii de relief, aici se întâlneşte o gamă largă de soluri:
cernoziomuri, soluri brune, brun-roşcate, brune-eumezobazice şi soluri
55
cenuşii prezente în zona colinară mijlocie, iar argiluvisolurile brune podzolite
şi solurile podzolice se regăsesc pe coamele interfluviale largi şi pe versanţii
slab înclinaţi.
Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei are ca principală
direcţie de producţie obţinerea vinurilor roşii, albe şi aromate de calitate
superioară şi mai puţin producerea vinurilor albe şi roşii de masă (podgoria
Drăgăşani). Pe suprafeţe destul de mari se cultivă şi soiuri de struguri pentru
masă, destinaţi fie pieţei interne, fie exportului.
Sortimentul cuprinde soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară:
Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon, Pinot gris şi
Muscat Ottonel (după Olteanu I. şi colab., 2002), dar şi soiuri pentru vinuri
roşii de calitate superioară: Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Fetească
neagră şi Burgund mare. În centrele viticole Breaza şi Pietroasa există
condiţii deosebite pentru cultura soiurilor renumite din sortimentul autohton:
Tămâioasă românească, Grasă de Cotnari şi Busuioacă de Bohotin,
destinate obţinerii vinurilor aromate albe şi roze.
Vinurile albe şi roşii de masă se produc în podgoria Drăgăşani din
soiurile Crâmpoşie selecţionată şi Novac. Din grupa soiurilor de masă
cultivate în podgoriile Dealurile Buzăului, Dealu Mare şi Drăgăşani se pot
aminti soiurile: Victoria, Cardinal, Augusta, Chasselas doré, Afuz Ali, Muscat
de Hamburg şi Muscat d’Adda, sortogrupul Coarnă, precum şi celelalte soiuri
noi de struguri pentru masă obţinute în diferitele staţiuni de cercetare viticolă.
Regiunea cuprinde 8 podgorii viticole şi 5 centre viticole independente:
1. Dealurile Buzăului,
2. Dealu Mare,
3. Ştefăneşti-Argeş,
4. Sîmbureşti,
5. Drăgăşani,
6. Dealurile Craiovei,
7. Severinului,
8. Plaiurile Drâncei
Podgoria Dealurile Buzăului

Podgoria este inclusă în zona de la periferie a Carpaţilor de Curbură,
făcând legătura între podgoriile Coteşti-Odobeşti-Panciu la N şi podgoria
Dealu Mare la S-V.
➢ Râmnicu-Sărat, situat în stanga şi dreapta râului Râmnic;
➢ Zărneşti, situat în dreapta şi stanga văii Cinlăului;
➢ Cernăteşti, situat de o parte şi de alta a văii Slănic.
Climatul este de tip temperat continental, cu veri calde până la toride
şi ierni friguroase până la geroase. Valorile coeficienţilor climatici sunt
ridicate, asigurând condiţii foarte favorabile pentru cultivarea soiurilor roşii de
calitate şi a soiurilor de struguri pentru masă cu maturare mijlocie.
Sortimentul tradiţional cuprinde soiurile de struguri pentru vinuri roşii:
Negru vârtos, Negru moale, iar sortimentul actual al acestei podgorii este
alcătuit dintr-o varietate mare de soiuri (soiurile pentru vinuri roşii de calitate
superioară: Cabernet sauvignon, Fetească neagră, Merlot, Pinot noir şi
56
Burgund mare, în centrele Zărneşti şi Cernăteşti). Dintre soiurile pentru vinuri
albe amintim: Fetească albă, Riesling italian, Aligoté şi Fetească regală.
Din grupa soiurilor de struguri pentru masă se cultivă cele din
sortogrupul Chasselas şi sortogrupul Coarnă, la care se adaugă soiurile
Victoria, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Afuz Ali.
Podgoria Dealul Mare
Podgoria Dealul Mare este podgoria cea mai întinsă din România, cu
o bogată şi veche tradiţie, cu cea mai întinsă arie din regiunea Dealurilor
Munteniei şi Olteniei, avand o lungime de aproximativ 70 km, între râurile
Buzău (la est) şi Prahova, fiind unul dintre cele mai incheiate masive viticole
ale ţării.
Centrele viticole (9) ale podgoriei Dealul Mare: Boldeşti, Valea
Călugărească, Urlaţi-Ceptura, Tohani, Cricov, Breaza, Pietroasa, Merei şi
Zoreşti. Ca centre viticole independente se găsesc aici centrul viticol Bucşani
şi Costeşti.
Climatul este temperat continental, deosebit de favorabil cultivării
soiurilor de struguri pentru vinuri roşii. Resursele heliotermice cresc către
centrul viticol Pietroasa-Buzău, în timp ce resursele hidrice descresc în
acelaşi sens. Solul este alcătuit din cernoziomuri cambice, cernozoimuri
argiloiluviale, cenuşii, brune luvice, regosoluri, dar şi soluri antropice. Nu
trebuie să uităm de cernoziomurile degradate şi rendzinele carbonatate tipice
din centrul viticol Pietroasa care exercită o influenţă favorabilă asupra calităţii
vinurilor.
Sortimentul vechi al podgoriei era format numai din soiuri româneşti:
Gordin, Crâmpoşie şi Băşicată de Dealul Mare, din care se obţineau vinuri
albe de masă şi de calitate superioară, seci. Cu timpul, sortimentul s-a
îmbogăţit, în prezent producându-se o gamă largă de vinuri.
Dintre soiurile de struguri pentru vin, în această podgorie se cultivă
soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară: Cabernet Sauvignon,
Fetească neagră, Pinot noir, Merlot şi Burgund mare, dar şi soiuri pentru
vinuri albe superioare, ca: Fetească albă, Sauvignon, Pinot gris, Riesling
italian, Fetească regală şi Muscat Ottonel. În centrele viticole Breaza şi
Pietroasa-Buzău, se cultivă soiurile pentru vinuri aromate de calitate
superioară: Tămâioasă românească, Busuioacă de Bohotin, Grasă de
Cotnari şi Muscat Ottonel.
Cu bune rezultate se cultivă şi soiuri de struguri pentru masă din grupa
Chasselas, dar şi soiuri cu maturare mijlocie şi tardivă, ca : Muscat de
Hamburg, Muscat d'Adda şi Coarnă neagră. Soiul Bicane întâlneşte condiţii
favorabile în centrul viticol Cricov, iar soiul Afuz Ali atinge o calitate deosebită
în centrele Valea Călugărească, Urlaţi, Ceptura şi Tohani.
Podgoria Stefăneşti
Podgoria Stefăneşti este situată în zona sud-carpatică, pe dealurile de
pe stanga Argeşului, între Podişul Cândeşti şi Câmpia Română (în judeţele
Argeş şi Dâmboviţa, respectiv oraşele Piteşti, Topoloveni şi Găieşti).
Centrele viticole ale podgoriei sunt: Ştefăneşti, Topoloveni şi Valea
Mare.
Climatul este de tip temperat continental. Lungimea perioadei de
vegetaţie este între 186 zile (la Piteşti) şi 192 de zile (la Găieşti).
57
În toate centrele viticole ale podgoriei predomină soiurile pentru vinuri
albe: Fetească albă, Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon şi
Pinot gris. Aici întalnim şi soiurile pentru vinuri aromate: Muscat Ottonel şi
Tămâioasă românească, iar la Topoloveni şi Valea Mare se obţin şi vinuri
roşii de calitate superioară din soiurile Fetească neagră, Cabernet
Sauvignon, Merlot şi Burgund mare (datorită resurselor heliotermice mai
bogate).
Din grupa soiurilor de struguri pentru masă se cultivă soiurile cu
maturare mijlocie (din epocile de maturare III – IV): Perlette, Victoria,
Chasselas doré şi Chasselas roz, Augusta, Muscat de Hamburg).
Podgoria se "mîndreşte" cu vinul obţinut din soiul Tămâioasă
românescă, vin care a obţinut locul I în 1974 la concursul internaţional de la
Montpellier.
Podgoria Sîmbureşti
Podgoria Sâmbureşti este situată în stănga Oltului, în marea unitate
geografică a Podişului Getic, respectiv în subunitatea cunoscută sub numele
de „Podişul Cotmeana”, constituie o unitate naturală, extinsă pe o suprafaţă
de aproximativ 2.000 ha, cu un renume vechi în viticultură, ca producătoare
de vinuri roşii de mare marcă.
➢ Sâmbureşti şi
➢ Dobroteasa.
Climatul este de tip moderat continental, cu ierni friguroase şi veri
calde, fără extreme prea accentuate. Temperatura medie multianuală este de
10,7ºC, valoarea medie a precipitaţiilor anuale este de 636,9 mm.
În podgorie întâlnim soluri eumezobazice, vertisoluri, brune podzolite,
brune argiloase care au un conţinut mare de oxizi de fier, ceea ce contribuie
la creşterea acumulărilor pigmenţilor antocianici şi la obţinerea unor vinuri cu
însuşiri organoleptice deosebite.
Direcţia de producţie este reprezentată de cultura soiurilor pentru
vinuri albe şi roşii, iar suprafeţele cu soiuri pentru struguri de masă sunt mici,
fiind reprezentate de: Chasselas doré, Chasselas roz şi Muscat de Hamburg.
Renumele podgoriei este dat de vinurile roşii de calitate superioară
obţinute din soiurile Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot şi Burgund mare.
O mare valoare oenologică de marcă prezintă şi vinurile albe de calitate
superioară care au la bază soiurile Riesling italian, Sauvignon, Fetească
albă, Fetească regală.
Podgoria Drăgăşani
Podgoria Drăgăşani, cea mai veche şi renumită din spaţiul carpato-
danubian al Olteniei, cuprinde plaiurile ce se întind între Subcarpaţii Getici la
nord şi Câmpia Română la sud şi sud-est.
Centrele viticole ale podgoriei (4):
➢ Drăgăşani,
➢ Amărăşti,
➢ Cerna şi
➢ Iancu Jianu.
Climatul este de tip temperat moderat continental. Suma orelor de
insolaţie în perioada activă de vegetaţie este de 1660 ore, bilanţul termic
global este de 3400 ºC, iar precipitaţiile anuale de 480 mm, cu o repartizare
58
neuniformă. Excesul de precipitaţii din toamnă favorizează atacul de putregai
care în unii ani duce la diminuarea producţiei.
Sortimentul vechi al acestei podgorii care i-a adus o faimă deosebită
era constituit din soiurile: Crâmpoşie (30%), Braghină (30%), Gordan (30%),
Tămâioasă românească (10%), pentru vinuri albe, iar pentru vinuri roşii:
Negru moale, Negru vârtos, precum şi nişte soiuri locale: Balaban, Roşioară,
Slaviţă.
Datorită diversităţii şi variabilităţii condiţiilor ecologice, direcţiile de
producţie sunt diferite, sortimentul fiind alcătuit din soiuri pentru vin (pentru
producerea vinurilor albe de calitate superioară: Riesling italian, Sauvignon şi
Pinot gris, apoi a vinurilor aromate de calitate superioară: Tămâioasă
românească şi Muscat Ottonel şi a vinurilor roşii superioare: Cabernet
Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Burgund, Negru de Drăgăşani şi Novac) şi în
mică măsură din soiuri de struguri pentru masă (Chasselas doré şi
Chasselas roze, Victoria, Călina, Azur, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda).
Podgoria Dealurile Craiovei
Podgoria Dealurile Craiovei (judeţul Dolj) este o podgorie relativ nouă,
pentru care sortimentul de soiuri a fost stabilit pe baza zonării lor în centrul
viticol Segarcea aflat în apropiere şi unde viţa de vie se cultivă de multă
vreme. Podgoria se întinde pe dealurile mai joase, din partea sud-vestică a
Podişului Getic, respectiv pe Colinele Amaradiei şi Colinele Brabovei,
coborând şi la nivelul Câmpiei Olteniei din vecinătatea acestui oraş..
Centrele viticole ale podgoriei:
➢ Banu Mărăcine,
➢ Brădeşti,
➢ Brabova şi
➢ Segarcea, centru viticol independent.
Climatul este de tip continental, cu primăveri mai timpurii, veri calde,
toamne lungi şi ierni mai blânde. Temperatura medie anuală este de circa
11ºC, bilanţul termic activ are valoarea medie de 3499ºC, precipitaţiile sunt
moderate, lungimea perioadei de vegetaţie este de 192 zile.
Principală direcţie de producţie a podgoriei este producerea vinurilor
roşii de calitate superioară din soiurile Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot
şi Burgund mare. Dintre soiurile pentru vinuri albe, Fetească albă, Fetească
regală, Sauvignon, Riesling italian, Tămâioasă românească şi Muscat
Ottonel, iar pentru strugurii de masă sunt frecvent întâlnite soiurile din grupa
Chasselas, dar şi Muscat de Hamburg şi Muscat d'Adda.
Podgoria Severinului
Podgoria Severinului (judeţul Mehedinţi) este situată în extremitatea
sud-vestică a Podişului Getic, respectiv pe Dealurile Motrului în apropiata
vecinătate a Podişului Mehedinţi.
➢ Severin,
➢ Dealul Viilor,
➢ Halânga şi
➢ Corcova.
Climatul general este de tip temperat moderat continental, cu influenţe
vestice (atlantice) şi sud-vestice (mediterano-adriatice). Resursele
heliotermice înregistrate aici asigură condiţii pentru cultivarea soiurilor de
59
struguri pentru masă din diferite epoci de maturare (I-VI). Suma gradelor de
temperatură activă este de 3700ºC, iar suma orelor de strălucire a soarelui
de 1600 ore, cu o lungime a perioadei de vegetaţie activă ce ajunge până la
209 zile, precipitaţiile medii anuale în jur de 431 mm.
Sortimentul vechi al podgoriei era reprezentat de soiurile: Negru vârtos
şi Negru moale, iar în prezent acesta este alcătuit din soiuri de struguri
pentru vinuri albe: Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian,
Sauvignon, Muscat Ottonel şi Tămâioasă românească, aceasta fiind practic
şi principala direcţie de producţie a podgoriei; dintre soiurile pentru vinuri roşii
de calitate superioară menţionăm Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir şi
Burgund mare.
Din grupa soiurilor de struguri pentru masă se cultivă pe suprafeţe
mici, soiurile Cardinal, grupa Chasselas, Muscat de Hamburg, Muscat
d'Adda, Afuz Ali, Italia.
Podgoria Plaiurile Drâncei
Podgoria este amplasată la sud-vest de podgoria Severinului, fiind una
dintre podgoriile cele mai sudice ale ţării.
➢ Golul Drâncei,
➢ Oreviţa-Vânju Mare,
➢ Pleniţa, şi
➢ Târgu Jiu şi Poiana Cruşeţu, două centre viticole independente.
Climatul este temperat continental moderat, în ierni mai blânde şi mai
umede, verile fiind calde şi relativ secetoase. Temperatura medie anuală
este de 10,8ºC, bilanţul termic util este de 1592ºC, suma orelor de insolaţie
înregistrată în perioada de vegetaţie este de 1674; suma precipitaţiilor în
aceeaşi perioadă este în medie de 364 mm.
Principala direcţie de producţie o constituie obţinerea vinurilor roşii de
calitate superioară din soiurile: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot şi
Burgund mare. Sortimentul podgoriei cuprinde şi soiuri pentru vinurile albe:
Fetească albă, Riesling italian, Fetească regală, Sauvignon, precum şi soiuri
pentru vinuri albe aromate: Tămâioasă românească.
În podgoria Plaiurile Drâncei se cultivă soiuri de struguri pentru masă
din epocile III-V: Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda şi
Afuz Ali.
7.2. Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului
Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului este amplasată în sud-vestul

României. Ea întruneşte, într-o oarecare măsură, condiţiile unei singure
podgorii. Plantaţiile de vii, au un caracter insular, constituindu-se în mai multe
centre viticole.
Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului se aseamănă cu regiunea
viticolă crişano-maramureşană de la nord de Mureş, dar de care se
deosebeşte prin resurse termice mult mai bogate, datorită poziţiei latitudinale
mai sudice şi a climatului submediteranean mult mai pregnant.
Climatul este moderat continental cu nuanţă submediteraneană, cu
ierni blânde, veri calde şi toamne lungi. Resursele heliotermice sunt ridicate
60
şi relativ omogene pe cuprinsul regiunii, conducând la o bună maturare şi
chiar supramaturare a strugurilor, iar resursele hidrice sunt superioare celor
din Moldova. Precipitaţiile atmosferice prezintă o medie anuală de 650 mm
(550 mm în câmpia joasă şi 750 mm în dealurile piemontane), din care în
perioada de vegetaţie se apropie de 395 mm, fapt care conduce la un regim
hidric echilibrat pentru cea mai mare parte a regiunii, excepţie făcând câmpia
vestică (centrul viticol Teremia).
Solurile predominante în această regiune sunt cele de tip terra rossa
(pe solurile calcaroase), solurile brune-eumezobazice (pe versanţi), brune-
argiloiluviale şi regosolurile. Se întâlnesc şi cernoziomuri şi chiar
cernoziomuri levigate, puţin favorabile culturii viţei de vie, în centrul viticol
Teremia (Şerdinescu A. şi colab., 2003).
Centrele viticole ale acestei regiuni sunt: Moldova Nouă, Tirol,
Silagiu, Recaş şi Teremia.
Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului este specializată în
producerea de vinuri albe şi roze de masă şi în mai mică măsură a vinurilor
albe şi roşii de calitate superioară. Soiurile reprezentative sunt : Creaţă de
Banat, Majarcă albă, Steinschiller, Riesling italian, Sauvignon, dar şi soiuri
pentru vinuri roşii: Cadarcă, Burgund mare, Merlot şi Pinot noir.
Centrul viticol Moldova Nouă (judeţul Caraş Severin) cuprinde
plantaţiile viticole dispuse pe colinele din bazinele depresionare, avand pe
stânga Defileul Dunării şi la N fiind la adăpostul Munţilor Banatului..
Climatul este specific, vecinătatea cu Dunărea, expunerea
predominant sudică a reliefului şi frecventele influenţe mediteraneene,
explică de ce iernile sunt blânde şi umede, verile lungi şi calde. Toate aceste
calităţi ale climatului şi, cu deosebire, componenta heliotermică, cea mai
ridicată din tot Banatul şi printre cele mai ridicate din ţară, se constituie într-o
excelentă favorabilitate pentru cultura viţei-de-vie.
Sortimentul este foarte variat, principala direcţie de producţie o
constituie producerea vinurilor roşii de calitate superioară, din soiurile
Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Cadarcă şi Burgund mare. O
importanţă la fel de mare o are şi obţinerea vinurilor albe de calitate
superioară şi de masă, din soiurile Riesling italian, Fetească regală, Muscat
Ottonel şi Creaţă.
Pe suprafeţe mici sunt cultivate şi soiuri de struguri pentru masă, din
epocile de maturare III-IV (Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat
d'Adda).
Centrul viticol Tirol (aparţine municipiul Reşiţa) cuprinde plaiurile
Doclin, Tirol şi Fizeş, situate pe versanţii Fizeşului din prelungirile vestice ale
Dealurilor Tirolului.
Climatul zonei nu se deosebeşte mult de cel al Câmpiei Banatului, în
linii generale resursele heliotermice sunt inferioare, iar cele hidrice sunt
superioare comparativ cu Moldova Nouă. Prezintă influenţe atlantice şi
mediteraneene, resimţindu-se din plin protecţia oferită de prezenţa Munţilor
Banatului de est.
Sortimentul şi direcţiile de producţie sunt asemănătoare celor din
central viticol Moldova Nouă.
Centrul viticol Silagiu se găseşte situat în Câmpia înaltă a
Buziaşului din nord-estul Câmpiei Bârzavei şi are o suprafaţă de aproximativ
61
700 ha. Plaiurile viticole mai importante sunt Silagiu şi Bacova din apropierea
oraşului Buziaş.
Climatul este moderat continental, asemănător celui de la Tirol, cu
ierni relativ blânde şi veri calde.
În acest centru viticol se produc cu preponderenţă vinuri albe de masă
şi aromate de calitate superioară, din soiurile: Riesling italian, Creaţă,
Majarcă, Steinchiller roz, Sauvignon şi Muscat Ottonel. Se produc aici şi
vinuri roşii de calitate din soiurile: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot şi
Burgund mare.
Sortimentul soiurilor pentru masă este limitat la cele cu epocile de
maturare III-IV: Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda.
Centrul viticol Recaş grupează plantaţiile situate în partea sud-estică
a Câmpiei înalte Vinga, în triunghiul format de Bega, Beregsău şi Dealurile
Lipovei. Planţatiile ocupă o suprafaţă de aproximativ 1500 ha.
Climatul este temperat, moderat continental cu nuanţă
submediteraneană, cu resurse heliotermice asemănătoare celor de la Silagiu
şi Tirol, în timp ce resursele hidrice înregistrează o valoare mai mică. Aici s-a
înregistrat cea mai scăzută temperatură extremă minimă din zonă (-33 ºC).
Centrul Recaş are ca principala direcţie de producţie vinurile roşii de
calitate superioară, obţinute din soiurile: Cabernet Sauvignon, Pinot noir,
Cadarcă, Merlot şi Burgund mare. De asemenea, vinurile albe obţinute aici
sunt de calitate, din soiurile: Creaţă, Riesling italian, Fetească regală,
Fetească albă şi Muscat Ottonel. Soiurile pentru masă cultivate fac parte din
epocile de maturare III-IV, care pe lângă Chasselas doré şi roz, Muscat de
Hamburg include şi Muscat d'Adda.
Centrul viticol Teremia este amplasat în Câmpia Torontalului din
vestul Câmpiei Banatului, la nord vest de municipiul Timişoara, reprezentând
cea mai vestică arie viticolă a ţării (la intersecţia cu paralela 45°57’ latitudine
nordică) şi are o suprafaţă de aproximativ 1600 ha. Relieful de câmpie este
alcătuit din dune vechi solificate şi din zone largi, depresionare.
Climatul temperat continental, este moderat de prezenţa frecventă a
maselor atlantice şi mediterano-adriatice, cu veri calde până la foarte calde,
dar cu iernile blânde.
Producerea vinurilor albe de masă constituie principala direcţia de
producţie în centrul viticol Teremia, iar soiurile aflate în cultură sunt: Creaţă,
Majarcă albă şi Steinschiller, la care s-a adăugat în ultimul timp, Fetească
regală şi Muscat Ottonel.
7.3. Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din

sudul ţării
Această regiune înglobează plantaţiile viticole, uneori cu caracter

insular, înfiinţate pe nisipurile şi solurile nisipoase de pe Terasele Dunării,
Terasele Jiului şi bazinele râurilor Călmăţui şi Buzău din Câmpia Bărăganului
(circa 13 000 hectare plantaţii viticole). Cea mai întinsă şi reprezentativă
zonă viticolă a aceastei regiune o reprezintă nisipurile din stânga Jiului din
sudul Olteniei.
62
Climatul este un climat de tranziţie, între cel moderat continental
central-european şi cel tipic continental est-european, peste care se
suprapun certe influenţe mediteraneene, ce se reflectă în iernile relativ
blânde, primăverile timpurii, verile călduroase şi toamnele lungi. Regiunea
beneficieză de un bogat potenţial heliotermic, datorat poziţiei geografice mai
sudice şi reliefului de câmpie întins. Precipitaţiile anuale ating o valoare
medie de 528 mm, din care în perioada de vegetaţie, 306 mm.
Majoritatea solurilor prezintă o textură nisipoasă sau luto-nisipoasă
precum şi o bună permeabilitate pentru apă. Regiunea se remarcă prin
prezenţa nisipurilor eoliene şi a depozitelor loessoide pe care în dercursul
evoluţiei s-au format psamosoluri, dar şi cernoziomuri cambice şi soluri
antropice, mai mult sau mai puţin favorabile viţei de vie. Pe terasele Oltului
sunt predominante solurile brune-roşcate şi regosolurile, iar în zona de
câmpie înaltă sunt prezente cernoziomurile argiloiluviale vertice şi
vertisolurile.
Podgoriile regiunii (3):
➢ Podgoria Dacilor,
➢ Podgoria Calafat,
➢ Podgoria Sadova-Corabia,
Centre viticole independente (11):
➢ Drăgăneşti-Olt,
➢ Furculeşti,
➢ Mavrodin,
➢ Urziceni,
➢ Sudiţi,
➢ Ulmu,
➢ Însurăţei,
➢ Ruşeţu,
➢ Cireşu,
➢ Jirlău şi
➢ Râmnicelu.
Terenurile nisipoase, prezente pe arii destul de mari în cadrul regiunii,
limitează potenţialul cantitativ şi calitativ de producţie al soiurilor, de aceea
regiunea este specializată în producerea vinurilor de masă (albe, roze şi
roşii) şi în producerea strugurilor pentru masă.
Pentru producerea vinurilor albe cele mai cultivate soiuri sunt : Aligoté,
Fetească regală, Riesling italian, Saint Emilion şi Rkaţiteli, iar pentru vinuri
roze şi roşii soiurile: Roşioară, Băbească neagră, Sangiovese, Burgund
mare, Cabernet Sauvignon şi Merlot. Pentru strugurii de masă sunt cultivate
soiurile din epocile I-V de maturare: Muscat Perla de Csaba, Cardinal,
Chasselas doré, Muscat d'Adda, Coarnă neagră şi Italia.
Podgoria Dacilor este situată în Câmpia Blahniţei din extremitatea
vestică a Câmpiei Olteniei.
Solurile predominante sunt nisipurile şi parţial depozitele loessoide ce
acoperă sistemul de terase dunărene din acest sector. Plantaţiile viticole sunt
dispersate în trupuri de diferite mărimi şi prezintă un grad mai mare de
concentrare în sudul şi sud-vestul Câmpiei Blahniţei.
63
Centre viticole:
➢ Vrata,
➢ Izvoare şi
➢ Jiana.
Climatul prezintă caractere de tranziţie între cel temperat continental
est-european şi cel moderat continental central-european, pe fondul cărora
se suprapun influenţe mediteraneene (sudice şi sud-vestice), cu ierni blânde
şi mai umede, veri călduroase şi cu ariditate moderată, primăveri timpurii şi
toamne prelungi, foarte benefice culturii viţei de vie.
Podgoria Dacilor este profilată pe producerea de vinuri şi struguri de
masă. Cele mai cultivate soiuri de struguri pentru masă sunt: Muscat Perla
de Csaba, Chasselas doré şi Chasselas roz, Muscat de Hamburg, Muscat
d'Adda şi Afuz Ali. Pentru obţinerea vinurilor albe, roze şi roşii, frecvente în
cultură sunt soiurile Saint Emilion, Rkaţiteli, Roşioară, Băbească neagră,
Sangiovese, din care se realizează vinuri de masă şi de calitate superioară.
Podgoria Calafat este amplasată în Câmpia Olteniei, respectiv pe
terasele dunărene, acoperite majoritar de nisipurile eoliene dunificate din
partea vestică a Câmpiei Băileştilor.
Centrele viticole (2) ale podgoriei reuneşte plantaţiile viticole din:
➢ Poiana Mare şi
➢ Cetate.
Climatul este de tip temperat continental de tranziţie, cu verile calde
până la toride şi nu excesiv de sărace în precipitaţii, iar iernile sunt îmblânzite
de influenţa aerului adriatic-mediteranean.
Dintre soiurile de struguri pentru vin se cultivă: Fetească regală,
Riesling italian, Saint Emilion, Rkaţiteli, Roşioară, Sauvignon, Băbească
neagră şi Cabernet Sauvignon, din care se obţin vinuri albe şi roze de masă,
dar şi vinuri roşii de calitate superioară, iar din grupa soiurilor de struguri de
masă, se cultivă: Muscat Perla de Csaba, Muscat de Hamburg, Afuz Ali şi
soiurile din grupa Chasselas.
Podgoria Sadova-Corabia este situată în sud-estul Câmpiei Olteniei
şi valorifică foarte bine nisipurile şi dunele nisipoase din sudul şi vestul
câmpiei Caracalului, respectiv de pe stânga Jiului şi Dunării.
Podgoria are trei centre viticole:
➢ Dăbuleni,
➢ Tîmbureşti şi
➢ Potelu.
Climatul este specific podgoriilor din sudul ţării, un climat generos sub
aspect heliotermic, dar avand carenţe ale substratului. Tipul climatului este
cel temperat continental, cu menţiunea că excesele climatului temperat
continental est-european sunt moderate. Se întâlnesc ierni ceva mai umede
şi mai blânde, iar verile sunt calde până la foarte calde.
În podgoria Sadova-Corabia se obţin vinuri roze şi roşii de masă din
soiurile Roşioară, Sangiovese şi Băbească neagră, iar în centrele viticole
Dăbuleni şi Tîmbureşti se produc vinuri roşii de calitate superioară din soiul
Cabernet Sauvignon. La Dăbuleni şi Potelu nu lipsesc nici vinurile albe de
masă, din soiurile Saint Emilion şi Rkaţiteli. Soiurile de struguri de masă
cultivate aparţin epocilor de maturare III-IV (grupa Chasselas, Muscat de
Hamburg, Afuz Ali).
64
1. Care este sortimentul din podgoria Dealurile Buzăului?

Sortimentul tradiţional cuprinde soiurile de struguri pentru vinuri
roşii: Negru vârtos, Negru moale, iar sortimentul actual al acestei
podgorii este alcătuit dintr-o varietate mare de soiuri (soiurile
pentru vinuri roşii de calitate superioară: Cabernet sauvignon,
Fetească neagră, Merlot, Pinot noir şi Burgund mare, în centrele
Zărneşti şi Cernăteşti).
2. Care este profilul podgoriei Dacilor?
Podgoria Dacilor este profilată pe producerea de vinuri de masă şi
de calitate superioară dar şi pe struguri de masă
1. Care sunt podgoriile Regiunii viticole a Dealurilor Munteniei şi

Olteniei?
2. Care este direcţia de producţie-sortimentul Regiunii viticole a
Dealurilor Munteniei şi Olteniei?
3. Descrieţi pe scurt podgoria Dealul Mare.
4. Care este specificul podgoriei Sîmbureşti?
5. Descrieţi pe scurt Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului.
6. Care sunt podgoriile si centrele viticole ce aparţin Regiunii
viticole a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării?
65
CLASIFICAREA VIŢELOR PORTALTOI.

ÎNSUŞIRILE AGROBIOLOGICE.
Cuvinte cheie: viţe, portaltoi, însuşiri agrobiologice, zonare
Rezumat
Portaltoii (viţele americane) au fost introduşi în viticultură şi au
prezentat o deosebită importanţă, după invazia filoxerei în Europa (1863), în
urma căreia majoritatea plantaţiilor viticole au fost distruse. Uscarea viilor a
fost semnalată pentru prima dată în departamentul Gard din sudul Franţei,
dar explicarea cauzelor acestor uscări şi identificarea insectei filoxera ca fiind
responsabilă pentru acest fenomen a fost făcută în anul 1868 de renumitul
profesor francez Jules-Emile Planchon.
Contribuţii hotărâtoare au adus oamenii de ştiinţă şi viticultorii
francezi: Ravaz L., Millardet A., Couderc C., Castel P. etc; italieni: Ruggeri
A., Paulsen F. etc.; austrieci: Kober F.; maghiari: Teleky S.
În ţara noastră, viţele portaltoi au fost introduse în Transilvania,
începând cu anii 1888-1889. Tot aici, au început ceva mai târziu şi primele
lucrări de selecţie a viţelor portaltoi la pepinierele de la Aiud (1918-1920) şi
Crăciunel-Blaj (1935), au continuat în cadrul ICAR, de către I.C. Teodorescu
în pepinierele de la Buftea Bucureşti (1928-1939). Apoi, s-au extins în toată
ţara prin reţeaua Şcolilor de Viticultură şi a Staţiunilor de Cercetări Viticole
înfiinţate.
Numărul mare de portaltoi cu care operează în prezent viticultura, ca
şi diversitatea însuşirilor acestora, a impus clasificarea lor după anumite
criterii, precum şi cunoaşterea principalelor însuşiri biologice şi productive ale
acestora.
Viticultura mondială este caracterizată prin utilizarea aproape
generalizată a portaltoilor, ca mijloc de combatere a filoxerei şi de adaptare a
soiurilor vinifera la condiţiile de mediu. În funcţie de interacţiunea altoi-
portaltoi, condiţiile ecopedologice, fiecare ţară viticolă utilizează un anumit
sortiment de portaltoi
8.1. Clasificarea viţelor portaltoi
Clasificarea soiurilor de viţe portaltoi se face după mai multe criterii şi

anume: originea lor genetică (criteriu de bază); caractere botanice; însuşirile
biologice; rezistenţa la filoxeră; rezistenţa la carbonat de calciu din sol,
rezistenţa la nematozi,rezistenţa la sărurile nocive.
După originea lor genetică portaltoii se împart în cinci grupe
(tabelul 8.1): portaltoi americani, portaltoi americo-americani, portaltoi
europeo-americani, portaltoi hibrizi complecşi si portaltoi proveniţi din Vitis
vinifera.
66
1. Portaltoii americani - din această grupă fac parte portaltoii
rezultaţi prin selecţie clonală, direct din specii americane: Vitis riparia, Vitis
rupestris, V. berlandieri. Aceştia sunt cei cu ajutorul cărora s-a refăcut
viticultura.
2. Portaltoii americo-americani sunt portaltoii rezultaţi prin
încrucişarea speciilor de viţe americane între ele, pentru a obţine portaltoi
mai valoroşi. Fac parte portaltoii obţinuţi din încrucişările următoarelor specii:
Vitis riparia x Vitis rupestris; Vitis berlandieri x Vitis riparia; Vitis
berlandieri x Vitis rupestris.
Portaltoii americo-americani reprezintă pentru România grupa cea
mai valoroasă şi numeroasă în podgoriile noastre, deoarece înrădăcinează
uşor şi adânc în sol, au afinitate bună la altoire cu soiurile roditoare, dau
producţii mari de butaşi şi rezistă la calcarul activ din sol.
3. Portaltoii europeo-americani sunt rezultaţi din încrucişarea
soiurilor de viţe roditoare europene cu speciile de viţe americane (Chasselas
x Vitis berlandieri; Aramon x Vitis rupestris; Mourvedre x Vitis rupestris;
Cabernet Sauvignon x Vitis berlandieri).
Au fost creaţi în Franţa pentru a obţine soiuri de portaltoi cu
rezistenţă mare la calcar cu scopul refacerii plantaţiilor de vii din regiunea
Champagne.
4. Portaltoi hibrizi complecşi - au rezultat prin încrucişarea şi
reîncrucişarea speciilor şi soiurilor de viţe portaltoi, pe de o parte sau a
speciilor de viţe portaltoi cu soiurile de viţe europene, pe de altă parte.
Ex.: Fercal - (Vitis Berlandieri x Colombard nr. 1) x (Cabernet
Sauvignon x Berlandieri 333 EM).
Portaltoii complecşi reprezintă forme genetice valoroase din punct de
vedere agrobiologic, având rezistenţe biologice sporite la calcar, săruri,
viroze şi nematozi.
5. Portaltoi proveniţi din specia Vitis vinifera. Această grupă este
reprezentată de soiul Precoce, fiind rezultatul iradierii seminţelor de Coarnă
neagră.
8.2. Insuşirile agrobiologice ale portaltoilor viţei de vie
Principalele caractere morfoanatomice şi biologice ale soiurilor şi

selecţiilor de portaltoi sunt: caracteristicile sistemului radicular, vigoarea,
capacitatea de înrădăcinare, afinitatea la altoire cu soiurile nobile (europene),
rezistenţa la filoxeră, rezistenţa la nematozi, rezistenţa la boli, rezistenţa la
calcarul din sol, rezistenţa la sărurile nocive din sol, rezistenţa la secetă şi
rezistenţa la excesul de umiditate (tabelul 8.2).
1. Caracteristicile sistemului radicular
Portaltoii utilizaţi în viticultură, prezintă, în funcţie de provenienţa
genetică, caracteristici specifice ale sistemului radicular. Rădăcinile se
dezvoltă etajat, unele dintre ele având creştere orizontală, altele verticală,
ajungând la distanţe şi adâncimi mari, de 5-10 m, explorând un volum mare
de sol (Constantinescu şi colab., 1967).
Analizând arhitectonica sistemului radicular la cei mai importanţi
portaltoi utilizaţi în California (St. George, 110 R, 101-14 Mgt, 3309 C, 5C,
67
420 A şi Freedom) Smart şi colab., (2001) constată că portaltoiul St. George
prezintă cea mai mare capacitate de înrădăcinare (M. Ion şi colab., 2004).
Tabelul 8.1
Clasificarea viţelor portaltoi după originea genetică
Riparia gloire
a. Obţinuţi prin selecţie din specia Riparia Portalis rouge
Vitis riparia Riparia grand glabre
Riparia pubescens rouge
Rupestris du Lot
b. Obţinuţi prin selecţie din specia Rupestris Viala
I.GRUPA Vitis rupestris Rupestris Martin
PORTALTOILOR Rupestris metalica
AMERICANI Berlandieri Resseguier nr.1
c. Obţinuţi prin selecţie din specia
Berlandieri Resseguier nr.2
Vitis Berlandieri
Berlandieri Lafon nr.9
Salt creek
d.Obţinuţi prin selecţie din specia
Dog ridg
Vitis Champini
Ramsey
a. Hibrizii 3306 şi 3309 Couderc
Riparia x Rupestris 101-14 Millardet
420 A, 125 AA
Kober 5 B, 8 B, 5 BB
II.GRUPA
SO4 (selecţia Openheim 4)
PORTALTOILOR
b. Hibrizii Berlandieri x Riparia Selecţiile româneşti: Crăciunel 2, 25, 26, 71,
AMERICO-
Drăgăşani 57, Buftea, Miniş 54, Drăgăşani 70
AMERICANI
(polenizare liberă a soiului 5 BB), SO4 clona
4
8, 31, 41, 57, 99, 110 Richter, 1103, 1447,
c. Hibrizii Berlandieri x Rupestris
1045 Paulsen,140 Ruggeri
Aramon x Rupestris Ganzin 1, 2, 9.
Hibrizii
Mourvedre x Rupestris 1202 Couderc
III. GRUPA Vinifera x Rupestris
Ruvis (Băbească neagră x Rupestris du Lot)
PORTALTOILOR
Chasselas x Berlandieri 41 B
EUROPEO-
Hibrizii 34, 45, 33 EM (Ecole de Montpellier)
AMERICANI
Vinifera x Berlandieri Cabernet Sauvignon x Berlandieri 333EM
Pinot x Berlandieri 422 A
IV. GRUPA Solonis x Riparia 1616C (Couderc)
Hibrizi complecşi americani
PORTALTOILOR Solonis x Rupestris du Lot 216-3 (Castel)
HIBRIZI Hibrizi complecşi europeo-
Fercal, Golia, Gravesac
COMPLECŞI americani
V. GRUPA
PORTALTOILOR Obţinuţi prin iradiere din specia
Precoce
proveniţi din Vitisvinifera
VITIS VINIFERA
68
Tabelul 8.2
Principalele însuşiri agrobiologice ale portaltoilor admişi în cultură în România
(după C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003, modificat)
Vigoarea Rezitenţa la Filoxera: Rezistenţa la factorii abiotici:
Capacita-
Afinitate Săruri
Nr. indusă tea de Calcarul Excesul de
Portaltoiul la altoire nocive
crt proprie soiurilor înrădăcina- radicicolă galicolă activ din Secetă umiditate din
( %) %o
roditoare re în % sol % sol, u%
max.
1 Kober 5 BB F. mare F. mare 60-80 >50 Bună Slabă 20 0,4 Mijlocie Mijlocie
2 Berl.x Rip. 125 AA F. mare Mare 60-80 >50 F.bună Mijlocie 13 0,4 Mijlocie Mijlocie
3 Sel.Oppenheim 4 Mare Mare 60-80 >50 Bună Slabă 17 0,4 Mijlocie Mijlocie
4 Sel. Crăciunel 2 F.mare F.mare 60-80 >50 Bună Mijlocie 20 0,4 Mijlocie Mijlocie
5 Sel Crăciunel 26 F.mare F.mare 60-80 >50 Bună Mijlocie 20 0,4 Mijlocie Mijlocie
6 Sel Crăciunel 71 Mare Mare 60-80 >50 Bună Mijlocie 20 0,4 Mare Mijlocie
7 Sel Drăgăşani 70M F. mare Mare 60-80 >50 Bună Mijlocie 20 0,4 Mare Mijlocie
8 Sel. Oppenheim 4-4 Mare Mare 60-80 >50 Bună Mijlocie 17 0,4 Mijlocie Mijlocie
9 Ruggeri 140 Mijlocie F. mare 60-80 >60 F.bună Slabă 20 0,4 Mare Slabă
10 140 Ru- clona 59 Mijlocie F. mare 60-80 >60 F.bună Slabă 20 0,4 Mare Slabă
11 ChasselasxBerl. 41 B Mijlocie Mare 20-40 30-40 Bună Slabă 40 0,5-0,6 Mare Slabă
12 Ruvis Mare Mare 60-70 >50 Bună Bună 40 0,5 Mijlocie Mijlocie
13 Precoce Mijlocie Mijlocie 80-100 >50 F.bună Mijlocie 20 0,4 Mare Mijlocie
14 Sel Miniş 54 Mare Mijlocie 60-80 >50 Bună Slabă 30 0,4 Mijlocie Mijlocie
69
Capacitatea de înrădăcinare presupune formarea cu uşurinţă a
rădăcinilor adventive şi dezvoltarea în sol a unui sistem radicular cât mai
puternic. Este o însuşire fundamentală care se cere portaltoilor.
Prezintă o bună înrădăcinare, ajungând până la 100%, speciile V.
riparia şi V. rupestris ca şi V. labrusca şi V. vinifera. În schimb, înrădăcinarea
speciei V. berlandieri este redusă, ceea ce a exclus folosirea selecţiilor
obţinute din acestă specie, cu toate că ea prezintă o bună rezistenţă la
filoxeră şi la calcarul activ din sol.
Capacitatea de înrădăcinare se exprimă în %, adică câţi butaşi
portaltoi înrădăcinează din 100. Între 80-100% capacitate de înrădăcinare
are portaltoiul Riparia gloire şi între 20-40% Chasselas x Berlandieri 41 B,
majoritatea dintre ei având capacitatea de înrădăcinare cuprinsă între 60 şi
80% (tabelul 8.3).
Tabelul 8.3
Capacitatea de înrădăcinare a soiurilor de portaltoi cultivate în România
(după Oşlobeanu şi colab, 1980 )
Portaltoiul Capacitatea de
înrădăcinare
Riparia Gloire 80-100%
Rupestris du Lot 80-100%
Berl. x Rip. 8 B 60-80%
K 5 BB 60-80%
Crăciunel 2 60-80%
SO4 60-80%
Chasselas x Berlandieri 41B 20-40%
Solonis – Rip. 1616 C 60-80%
Berl. x Rup. 1103 P 20-40%
Berl. x Rup 140 Ru 60-80%
2. Vigoarea de creştere
La viţele portaltoi deosebim: vigoarea proprie de creştere
(intrinsecă) şi vigoare conferită pe care o imprimă soiurilor de viţă roditoare
(vigoare indusă sau imprimată).
Viţele portaltoi se caracterizează prin vigoare mare de creştere,
lungimea lăstarilor (coardelor) fiind de peste 5-6 m. Aceasta (vigoarea) este
determinată de factori genetici, biologici, ecologici şi tehnologici. Astfel,
portaltoii proveniţi din Vitis berlandieri şi Vitis riparia se caracterizează prin
creşteri viguroase, iar Vitis rupestris prin creşteri mai slabe.
Dintre factorii biologici au importanţă: adaptarea portaltoilor la
condiţiile de mediu, având în vedere sensibilitatea lor mai mare decât cea a
soiurilor roditoare la calciul activ din sol, la sărurile nocive, boli virotice,
seceta pedologică etc.
Dintre factorii ecologici cei mai importanţi sunt cei climatici: viţele
portaltoi având o perioadă lungă de vegetaţie, au nevoie de multă căldură,
care să asigure ritmul de creştere şi maturarea lemnului lăstarilor.
În cazul plantaţiilor de portaltoi există diferenţe între soiuri şi în ceea
ce priveşte parcurgerea perioadei de tinereţe. Spre exemplu Rupestris du Lot
intră relativ târziu în producţie şi asigură randamente scăzute de butaşi
portaltoi la unitatea de suprafaţă. În acelaşi timp există portaltoi, care
70
imprimă grăbirea fructificării în plantaţiile de vii roditoare (Berlandieri x
Riparia, Riparia x Rupestris), comparativ cu alţii (Berlandieri x Rupestris).
Longevitatea viţelor altoite este mai mică comparativ cu cea a viţelor
pe rădăcini proprii, putându-se afirma că la viţa altoită longevitatea este
determinată atât de gradul de adaptabilitate a portaltoiului la condiţiile de
mediu dintr-o anumită zonă viticolă cât şi de afinitatea acestuia cu soiul altoit
Vigoarea de creştere a portaltoilor este imprimată şi soiurilor de viţă
roditoare, iar din acest punct de vedere portaltoii se grupează astfel:
- foarte viguroşi - Kober 5BB, Teleky 8 B, Selecţia Crăciunel 2,
Sel. Crăciunel 26, 140 Ruggeri.
- cu vigoare mare -125 AA, Sel. Oppenheim 4, Sel. Crăciunel 71,
selecţia Crăciunel 25, Drăgăşani 57, 41 B
- cu vigoare mijlocie - Riparia gloire, Precoce
Factorii tehnologici care influenţează creşterile portaltoilor în cea mai
mare măsură sunt: încărcăturile de ochi lăsate la tăiere, sistemul de
conducere al coardelor, lucrările şi operaţiile în verde, fertilizarea şi
tratamentele fitosanitare.
3. Afinitatea este o însuşire complexă, generată de diferenţele
anatomice, histologice, fiziologice şi biochimice care există între viţele
portaltoi şi soiurile de viţă roditoare.
Această însuşire se manifestă în şcoala de viţe prin procentul (%) de
viţe cu sudură complet formată la punctul de altoire (afinitate la altoire) şi prin
procentul de goluri care apar în primii 10-15 ani după plantarea viţelor
(afinitate în plantaţii).
Afinitate la altoire slabă, de ~ 30-40% prezintă portaltoii 41 B şi 1616
C, în timp ce majoritatea portaltoilor prezintă o afinitate la altoire de cca 50%.
Afinitatea în plantaţii: portaltoii proveniţi din Vitis riparia au afinitate
slabă, iar cei din Vitis berlandieri au afinitatea cea mai bună.
Mărimea "gâlmei" de la punctul de altoire indică lipsa de afinitate
dintre altoi şi portaltoi şi este invers proporţională cu afinitatea dintre altoi şi
portaltoi.
Un număr de 23 soiuri de struguri pentru vin, creaţii indigene şi soiuri
recent introduse în cultură din sortimentul mondial, au fost altoite pe portaltoi
din grupa: Berlandieri x Riparia (Kober 5 BB, selecţia Crăciunel 2, selecţia
Oppenheim 4, selecţia Oppenheim 4 clona 4); Berlandieri x Rupestris
(Ruggeri 140), Chasselas x Berlandieri 41 B; Fercal şi Precoce.
Deşi cercetările au fost efectuate în condiţii de sol, climă şi de cultură
diferite, a rezultat că 73,9% dintre soiurile studiate au înregistrat
randamentele cele mai ridicate în cazul altoirii pe portaltoiul 140 Ru; 8,7% din
soiuri pe portaltoiul 41 B; 8,7% pe SO4; 8,7% pe Kober 5BB şi 4,3% pe
Crăciunel 2.
Pe plan mondial cercetări privind afinitatea de altoire au fost efectuate
şi de: Schaefer (1982, 1986), Zembery şi Klabaska (1987).
Hidalgo şi Candela (1970), Hidalgo (1981, 1983, 1989,1991) au
realizat în Spania un studiu amplu privind “Afinitatea şi adaptarea portaltoilor
şi a soiurilor vinifera în reţeaua viticolă naţională şi în condiţii diferite”.
Afinitatea de producţie apreciată prin prisma procentului de goluri
după 10-15 ani de la înfiinţarea plantaţiilor şi regularitatea de rodire a
butucilor au fost abordate în ţara noastră de B.Baltagi (1956), M.Oşlobeanu
71
(1966), C. Ţârdea şi L. Dejeu (1995), Simion Cristina (1996), M. Stoian
(1999). Majoritatea soiurilor altoite pe 125 AA au avut un număr mic de goluri
În România cercetările efectuate privind afinitatea intrinsecă a permis
stabilirea portaltoilor prioritari pentru principalele soiuri vinifera (tabelul 8.4 ).
Tabelul 8.4
Portaltoii prioritari la principalele soiuri vinifera în diferite podgorii şi centre viticole din
România (după M. Ion şi colab., 2014)
Soiul Podgoria, centrul Tipul de sol Portaltoii prioritari

viticol
Chasselas doré Drăgăşani brun argiloiluvial molic-vertic 44-53 M, SO 4-4, 140 Ru
Bujoru cernoziom mediu levigat 71 C, 125 AA10, 140 Ru
Huşi cernoziom cambic 125 AA10, 41 B, 8 B
Fetească regală Drăgăşani brun argiloiluvial molic-vertic 5 BB, 1103 P, 44-53 M
Bujoru cernoziom mediu levigat 44-53 M, 125 AA10, SO 4-4
Huşi cernoziom cambic 125 AA10, 71 C, 140 Ru, 26 C
Fetească albă Huşi cernoziom cambic 140 Ru, 125 AA10, 26C
Murfatlar cernoziom castaniu SO4, Sel. Buftea
Aligoté Huşi cernoziom cambic SO 4-4, 8 B
Murfatlar cernoziom castaniu SO 4
Blaj Brun SO 4
Muscat Ottonel Huşi cernoziom cambic 71 C, SO 4-4
Murfatlar cernoziom castaniu SO 4
Blaj Brun SO 4
Riesling italian Murfatlar cernoziom castaniu SO 4, 41 B, 3309C, 5BB, 2C
Blaj Brun SO 4
Sauvignon Murfatlar cernoziom castaniu SO 4, 1616C, 3309C
Blaj Brun 2C
Pinot gris Murfatlar cernoziom castaniu SO 4, 1616C, 3309C
Blaj Brun 5 BB
Traminer roz Blaj Brun 2C, SO 4
Tămâioasă Drăgăşani brun argiloiluvial molic-vertic SO 4-4, 125 AA10, 71 C
românească
Crâmpoşie Drăgăşani Brun argiloiluvial molic-vertic 5BB, SO 4-4
selecţionată
Neuburger Murfatlar cernoziom castaniu SO 4-4
Fetească neagră V. Calugărească brun roşcat molic vertic SO 4-4, 71C
Odobeşti cernoziom degradat SO 4-4, RG
Merlot V. Calugărească brun roşcat molic vertic 26 C, 125 AA10, 5BB
Odobeşti cernoziom degradat 41 B, 101-14
Bujoru cernoziom mediu levigat 125 AA10, 140 Ru, 2C
Cabernet V. Calugărească brun roşcat molic vertic SO 4-4
Sauvignon
Burgund mare V. Calugărească brun roşcat molic vertic SO 4-4, 57 D, 2C, 5BB, 41B
Băbească neagră Bujoru cernoziom mediu levigat SO 4-4, 57 D, 71 C
Combinaţiile de altoire dintre unii portaltoi şi soiurile altoi mai puţin

viguroase, generează adesea (în cazul biosistemului creat de către om)
creşterea viguroasă a sistemului aerian, o fertilitate sporită, o longevitate mai
mare etc. Aceasta demonstrează că în afară de adaptarea portaltoilor şi a
soiurilor (considerate separat) la condiţiile ecologice, în afară de
simultaneitatea ritmului de creştere a celor doi simbioţi, a intervenit
adaptarea unuia faţă de celălalt. Această adaptare se manifestă în schimbul
72
de substanţe dintre altoi şi portaltoi, precum şi în calitatea substanţelor
schimbate, adaptare definită prin însuşirea de ,,afinitate’’.
5. Rezistenţa la filoxera radicicolă şi la filoxera galicolă
După rezistenţa la filoxera radicicola, portaltoii sunt grupaţi astfel:
- portaltoi cu rezistenţă mare la Filoxeră - cei proveniţi din speciile
Vitis riparia şi Vitis rupestris şi hibrizii dintre speciile Vitis riparia x Vitis
rupestris; Vitis berlandieri x Vitis riparia;
- portaltoi cu rezistenţă slabă la filoxeră - hibrizii dintre Vitis vinifera
x Vitis riparia şi Vitis vinifera x Vitis rupestris.
Rezistenţa se apreciază cu note de la 0 la 20, unde Vitis rotundifolia
imună la filoxeră s-a notat cu 20, iar Vitis vinifera cu rezistenţa cea mai slabă
cu nota 0. Apoi, Vitis riparia şi rupestris cu 18, Vitis berlandieri cu 17 etc.
R. Pouget, în 1975, stabileşte în funcţie de intensitatea atacului de
filoxeră cinci clase de rezistenţă (tabelul 8.5).
Rezistenţa la filoxera galicola este în general mijlocie la viţele
portaltoi; rezistenţă slabă prezintă portaltoii din Vitis rupestris (Rupestris du
Lot, 3309 C, 140 Ru).
Tabelul 8.5
Rezistenţa la filoxera radicicolă a viţelor portaltoi
(clasificarea lui R. Pouget, 1975)
Intensitatea şi forma de Speciile şi soiurile de
Clasa de rezistenţă
manifestare a atacului viţă de vie
I (imune la filoxeră) - Vitis rotundifolia
Pe rădăcinile subţiri apar Riparia gloire, Rupestris
II (foarte rezistente)
nodozităţi mici, foarte rare du Lot, 140 Ruggeri.
Pe rădăcinile de un an apar Rip. X Rup. 3309 şi 101-
III (rezistente) nodozităţi cu diametrul de 14; Berl. X Rip. SO4;
1-2 mm Chasselas x Berl. 41 –B
Pe rădăcini apar nodozităţi Hibrizii dintre V.Vinifera
IV (sensibile) foarte multe, de diferite x V. riparia; V.vinifera x
mărimi V.rup.
Hipertrofia rădăcinilor şi Soiurile de viţă roditoare
V (foarte sensibile)
necrozarea ţesuturilor (Vitis vinifera)
6. Rezistenţa la nematozi. Nematozii sunt vectorii transmiterii

virozelor. În funcţie de rezistenţa la nematozi, după P. Galet (1956), portaltoii
pot fi:
- foarte rezistenţi: SO4, Kober 5 BB, 1616 C
- rezistenţi: Rupestris du Lot, Riparia gloire
- sensibili: 41 B şi 3309 C.
După M.Oşlobeanu (1980) 41B este sensibil, RG şi Rupestris du Lot
prezintă toleranţă, iar 8B, 5BB, 2C, SO4 şi 1616C sunt rezistenţi la atacul
nematozilor.
7. Rezistenţa la boli a portaltoilor este mai mare decât cea a
soiurilor nobile.
O anumită diferenţiere se înregistrează în cazul rezistenţei la mană
în sistemul de notare 0-5 (Boubals, 1958), V. rotundifolia este creditat cu
nota 0, celelalte specii care stau la baza portaltoilor din cultură, înscriindu-se
în următoarea ordine: V.riparia (nota 1); V. labrusca (nota 2); V. rupestris, V.
73
berlandieri (nota 3); V. amurensis (nota 4) şi V. vinifera (nota 5). Speciile
clasate 0-4 prezintă o rezistenţă practic suficientă, fără a reclama aplicarea
unor tratamente de combatere. Importantă este însă trecerea de la clasele 4-
5, în care se includ o serie de portaltoi europeo x americani şi care în condiţii
foarte favorabile de infectie reclamă protectia împotriva manei (ex: 41B).
Bolile criptogamice cele mai frecvente ale portaltoilor sunt putregaiul
cenuşiu (produs de ciuperca Sclerotinia fuckeliana) şi necroza pătată
(produsă de ciuperca Rhaeodiella vitis).
Infecţiile apar pe coarde, în silozuri şi la forţarea viţelor altoite. Rar
apar manifestări ale manei (la Chasselas x Berlandieri 41 B).
Frecvenţa bolii este corelată pozitiv şi cu rezistenţa slabă la îngheţ a
soiurilor roditoare.
În privinta rezistenţei la cancerul bacterian, produs de Agrobacterium
tumefaciens, s-a constatat că frecventa acestei boli se corelează pozitiv cu
sensibilitatea la îngheţ (Branas , 1978, citat de Oşlobeanu şi colab., 1980).
Pentru combaterea cancerului se folosesc biopreparate de tulpini
avirulente de Agrobacter radiobacter.
În ultima vreme, păgubitoare sunt şi virozele (alături de cancerul
bacterian). În cazul rezistenţei la virusuri s-a constatat că portaltoii sensibili la
atacul de filoxeră sunt sensibili şi la atacul de scurt nodare. Aceasta se
datorează faptului că rădăcinile atacate de către filoxeră atrag cu precădere
nematodul Xiphinema index, care este şi vectorul principal al răspândirii
virozelor ce se transmit prin intermediul solului. Sprijinindu-ne pe acestă
corelaţie pozitivă, rezultă că scara de rezistenţă la filoxeră poate fi folosită, în
mod orientativ şi pentru aprecierea rezistenţei portaltoilor la scurt nodare.
Unii portaltoi manifestă o sensibilitate sporită la una sau mai multe
boli virotice puse în evidenţă cu ajutorul indexării (testării prin altoire). Astfel,
portaltoiul Rupestris du Lot poate servi ca soi indicator pentru următoarele
trei viroze: scurt nodarea, mozaicul galben şi cloroza nervurilor. Tot astfel,
Riparia gloire serveşte ca indicator pentru mozaicul nervurian, în timp ce 110
R pune în evidenţă necrozarea nervurilor.
8. Rezistenţa la calcarul din sol este o altă însuşire foarte
importantă deoarece speciile de viţe americane sunt nerezistente la calcar
(calcifuge). Se calculează indicele puterii clorozante (IPC) şi se urmăreşte
rezistenţa faţă de calcarul activ din sol (% de CaCO3 activ).
În cadrul genului Vitis unele specii sunt omogene în privinta
rezistenţei la cloroză, ca de exemplu Vitis riparia, dar cele mai multe au
varietăţi cu rezistenţă inegală. În privinţa lui Vitis vinifera autorul arată că
aceasta împreună cu Vitis berlandieri posedă gene de rezistenţă la cloroză,
Vitis vinifera fiind considerată în cadrul genului Vitis cea mai rezistentă
specie la cloroza fero-calcică.
M. Fregoni (1980) prezintă o clasificare a portaltoilor privind
rezistenţa acestora la conţinutul de calcar din sol, cuantificat prin intermediul
parametrilor: calcarul total, calcarul activ şi indicele puterii clorozante a
solului (IPC).
Cei mai rezistenţi la calcar sunt portaltoii europeo-americani (41 B) şi
cei hibrizi complecşi (Fercal), iar cei mai sensibili sunt cei proveniţi din Vitis
Riparia şi din combinaţiile Riparia x Rupestris.
74
Rezistenţa slabă la calcar se manifestă prin clorozarea frunzelor
soiurilor roditoare altoite pe portaltoii respectivi.
Studiind rezistenţa la cloroza fero-calcică a unor soiuri şi clone de
portaltoi (5BB, 41 B, 140 Ru-59 Vl, Fercal, C-26, 1616 C, Precoce, SO 4-4),
în funcţie de soiurile vinifera din combinaţia de altoire pentru diferite niveluri
de CaCO3 activ în sol, Şerdinesu (1999), a constatat că nu lipsa Fe la nivelul
frunzelor este responsabilă de apariţia simptomelor de cloroză el fiind
prezent chiar în cantităţi excedentare (>160 ppm), ci inactivarea lui fiziologică
indusă de dereglările fiziologice din plantă printre care şi cele referitoare la
nutriţia minerală.
In general portaltoii cu rezistenţă la cloroză precum Fercal şi 140 Ru-
59 Vl au indus o nutriţie mai echilibrată îndeosebi sub aspectul rapoartelor
nutriţionale în care Fe s-a aflat cu celelalte elemente nutritive.
Rezultatele cu caracter tehnic şi practic obţinute au confirmat
rezistenţa bună şi constantă la cloroză a portaltoiului Fercal şi au scos în
evidenţă rezistenţa inegală la cloroză a portaltoiului Ruggeri 140, în strânsă
dependenţă de regimul hidric al solului, fapt care nu îl recomandă a fi utilizat
în arealele viticole cu soluri calcaroase şi cu exces de umiditate.
Portaltoiul 41 B, considerat pe baza unor studii anterioare ca fiind un
portaltoi cu rezistenţă sporită la cloroză, a confirmat această rezistenţă
numai în combinatia cu soiul Afuz Ali. În cazul în care partenerii de altoire au
fost soiurile Cabernet Sauvignon şi Fetească regală rezistenţa acestuia la
cloroză a scăzut.
Dintre soiurile şi clonele de portaltoi luate în studiu, portaltoiul
Precoce, recent introdus în sortimentul din ţara noastră, a manifestat cea mai
scăzută rezistenţă la cloroză, însă inferioară rezistenţei portaltoiului Kober 5
BB, fapt care conduce la recomandarea lui numai pe solurile calcaroase cu
un continut în CaCO3 activ mai mic de 13,5%.
9. Rezistenţa la sărurile nocive din sol (NaCl, Na2CO3) - portaltoii
nu rezistă la concentraţii mai mari de 0,04‰ săruri totale, exprimate în NaCl.
Unii au rezistenţă sporită faţă de sărurile nocive din sol: 1616 C, 41 B.
În condiţiile din România rezistenţa la sărurile nocive din sol nu
prezintă o importanţă deosebită, deoarece solurile din arealele viticole
delimitate au, cu mici excepţii, concentraţii mult mai scăzute în săruri decât
limitele de rezistenţă a portaltoilor.
10. Rezistenţa la secetă - însuşire foarte valoroasă determinată de
arhitectonica sistemului radicular.
După rezistenţa la secetă, portaltoii se grupează astfel:
➢ sensibili la secetă - Riparia gloire şi 1616C (sistem radicular
fasciculat şi de suprafaţă)
➢ rezistenţă mijlocie la secetă - Berlandieri x Riparia
➢ rezistenţă mare la secetă - Berlandieri x Rupestris (sistem
radicular profund), (41B, 1103 P, 140 Ru).
Interacţiunea altoi x portaltoi poate induce unele deosebiri care
schimbă ordinea de mai sus. Astfel, după criteriul intensitătii defolierii
cauzată de seceta excesivă (sistemul de notare: 0-5) cel mai rezistent
portaltoi s-a dovedit a fi 110 R (nota 2.7), apoi în ordine descrescândă: SO4
(3.1), 41B (3.4), 3309 (3.6) şi Rupestris du Lot (3.7). În tabelul 8.6 este
redată rezistenţa principalilor portaltoi europeni la secetă.
75
Tabelul 8.6
Rezistenţa portaltoilor la secetă
(după Fregoni, 1980)
Sporită Bună sau medie Scăzută Foarte scăzută
140 Ru 41 B K 5 BB 3309
1103 P 333 EM 161-49 3306
779 P 99 R SO4 Schwarzmann
110 R 31 R 101-14
44-53 1045 P Riparia
17-37 216-3 34 EM
775 P 1616 A x RG 1
1447 P Rup. du Lot 8B
420 A 1202 C
Cercetările efectuate au scos în evidenţă faptul că la baza

sensibilităţii portaltoilor la secetă se află mecanisme fiziologice complexe
care controlează echilibrul hidric al butucilor.
Cordeau (1993), arată că vigoarea şi producţiile ridicate
sensibilizează viţele la secetă. Astfel, în anii secetoşi anumiţi portaltoi care
imprimă productivitate ridicată precum, SO4 şi 5 BB, induc simptome de
stres hidric (uscarea frunzelor), mai grave decât portaltoii: RG şi 3309 ale
căror cerinţe faţă de apă sunt mai reduse, ţinând cont de vigoarea şi
producţiile mult mai mici pe care le realizează.
În condiţiile pedoclimatice de la Murfatlar, RG s-a situat printre
portaltoii cei mai sensibili la secetă, în Algeria, RG a primit cea mai mică notă
privind rezistenţa la secetă (Raport naţional OIV, 1957).
Pongracz (1983) a alcătuit următoarea clasificare a portaltoilor din
punct de vedere al rezistenţei la secetă:
➢ rezistenţă mare: 140 Ru, 1103 P
➢ rezistenţă medie: 5 BB, 41 B, 1616 C
➢ rezistenţă mică: RG, SO 4
➢ rezistenţă foarte mică: R du Lot, Fercal
11. Rezistenţa la excesul de umiditate. Viţele portaltoi nu suportă
excesul de umiditate din sol (soluri umede, gleizate).
Soiurile de portaltoi Riparia gloire, 3309, 1616 C rezistă mai bine şi
mai mult timp la excesul de umiditate decât 41B, SO4 (Oşlobeanu şi
colab.,1980). După Fregoni (1980), portaltoii RG, 3306, 225R şi 1616C
prezintă rezistenţă sporită la excesul de umiditate.
Portaltoii cu sistem radicular superficial, care dezvoltă o masă mare
de rădăcini suportă mai uşor excesul de umiditate din sol (RG, 3309 C).
Rezistenţa slabă la excesul de umiditate o au portaltoii 41 B şi 140 Ru.
12. Rezistenţa portaltoilor la carenţa în potasiu şi magneziu
Carenţa în potasiu provoacă în fază avansată căderea frunzelor şi o
slabă maturare a strugurilor. După aptitudinea cu care pot prelua potasiul din
sol, soiurile de portaltoi se împart în:
➢ cu absorbţie bună – SO4
➢ cu absorbţie mijlocie – Rupestris du Lot
➢ cu absorbţie slabă – 140Ru, 41B
Carenţa de magneziu se manifestă prin îngălbenirea mezofilului
frunzelor şi diminuarea volumului recoltei. Unele soiuri precum, Cardinal şi
76
Cabernet Sauvignon trebuie altoite pe portaltoi rezistenţi la carenţa în
magneziu deoarece manifestă simptome specifice şi anume uscarea
rahisului.
O clasificare a portaltoilor în funcţie de rezistenţa acestora la carenţa
în magneziu este redată în tabelul 8.7.
Tabelul 8.7
Rezistenţa portaltoilor la carenţa în Mg
Foarte Sensibilitate
Rezistenţi
sensibili medie
SO4 125 AA Rupestris du Lot
44-53 Kober 5BB 1103 P
Fercal 3309 140 Rug
110 R 41 B
1. Precizaţi grupele de portaltoi după originea lor genetică.

După originea lor genetică portaltoii se împart în cinci grupe:
portaltoi americani, portaltoi americo-americani, portaltoi europeo-
americani, portaltoi hibrizi complecşi si portaltoi proveniţi din Vitis
vinifera.
2. Care sunt cei mai rezistenţi portaltoi la calcar şi cum se manifestă slaba
rezistenţă la calcar?
Cei mai rezistenţi la calcar sunt portaltoii europeo-americani (41 B)
şi cei hibrizi complecşi (Fercal). Rezistenţa slabă la calcar se
manifestă prin clorozarea frunzelor soiurilor roditoare altoite pe
portaltoii respectivi.
1. Enumeraţi principalele caractere morfoanatomice şi biologice ale

portaltoilor.
2. Cum se manifestă afinitatea la portaltoi?
3. Tipurile de vigoare de creştere ale portaltoilor.
4. Care sunt portaltoii cei mai rezistenţi la secetă?
5. Cum se manifestă carenţa în potasiu şi magneziu la portaltoi?
77
PORTALTOII AMERICANI.
PORTALTOII HIBRIZI EUROPEO-AMERICANI
Cuvinte cheie: portaltoi, hibrizi, americani, europeo-americani
Rezumat
Cultura viţelor portaltoi are drept scop producţia de coarde din care
să rezulte butaşi bine maturaţi utilizaţi la altoirea soiurilor producătoare sau la
înrădăcinare în vederea înfiinţării de plantaţii portaltoi
Portaltoii americani au fost obţinuţi în Franţa, prin selecţie clonală,
direct din speciile americane: Vitis riparia, Vitis rupestris şi Vitis berlandieri.
Aceştia sunt cei cu ajutorul cărora s-a refăcut viticultura.
Portaltoii hibrizi europeo-americani, rezultaţi din încrucişarea viţelor
roditoare europene (Vitis vinifera) cu speciile de viţe portaltoi americane (Vitis
riparia, Vitis rupestris, Vitis berlandieri), au fost creaţi în scopul obţinerii unor
forme mai rezitente la cloroză şi secetă comparativ cu cele obţinute din
încrucişarea speciilor de viţe americane între ele.
Au fost creaţi la sfârşitul secolului al XIX-lea începutul secolului XX, în
Franţa, Italia, Spania, Austria, Israel.
9.1. Portaltoii americani
Portaltoii americani au fost obţinuţi în Franţa, prin selecţie clonală,

direct din speciile americane: Vitis riparia, Vitis rupestris şi Vitis berlandieri.
9.1.1. Portaltoii obţinuţi din specia Vitis riparia

Specia Vitis riparia (sinonime: River grape; June grape; Vigne de
rivieres etc.) este răspândită în zona temperată din nordul SUA, unde creşte
ca liană viguroasă cu port agăţător, pe terenuri aluvionare fertile şi cu
conţinut redus de calcar. Este o specie care are înrădăcinare uşoară, iar
sistemul radicular este superficial; manifestă rezistenţă la filoxeră şi la bolile
criptogamice.
Specia Vitis riparia a fost folosită ca portaltoi prima dată în Franţa,
1874, manifestând o foarte bună prindere la altoire şi o înrădăcinare uşoară
în şcoala de viţe. Prezintă însă o slabă rezistenţă faţă de calcarul activ din
sol şi la secetă.
Specia Vitis riparia are vârful lăstarului slab striat, glabru, verde-
deschis, iar pe partea însorită brun.
Primele trei frunzuliţe sunt lucioase, gelbene-verzui pe ambele părţi,
glabre pe partea superioară şi cu peri deşi pe cea inferioară a nervurilor.
Frunzele adulte sunt mijlocii, alungite, cu suprafaţa netedă, plane,
trilobate şi cu sinusul peţiolar în formă de liră deschisă. Pe partea superioară
sunt glabre, verde închis, slab lucioase, iar pe cea inferioară glabre,
78
lucioase, verde deschis. Dinţii terminali sunt foarte mari, alungiţi, concavi şi
cu mucronii de culoare brună. Cei marginali sunt mari, triunghiulari, cu
margini convexe şi mucronii galbeni. Peţiolul este mai scurt decât nervura
mediană. Lăstarii sunt glabri, striaţi, bruni-verzui. Coarda este netedă, cu
internodurile cafenii, lungi, iar nodurile de culoare cafeniu intens. Produc
struguri cu bobul sferic, albi sau negri.
Din această specie au fost obţinute circa 60 de selecţii, dintre care
18 sunt mai cunoscute, iar dintre ele 4 se folosesc ca portaltoi: Riparia gloire
(cea mai valoroasă), Riparia grand glabre, Riparia Portalis rouge şi Riparia
pubescens.
RIPARIA GLOIRE
Sinonime: RG; Riparia gloire de Montpellier; Riparia Portalis.
Origine: a fost remarcat în Franţa - Montpellier, în 1874 de către
Michel, fiind primul portaltoi utilizat în refacerea viticulturii europene. A fost
denumit şi „portaltoiul pionier care a învins filoxera” (Gh. Constantinescu,
1958). El este larg răspândit în majoritatea ţărilor viticole la începutul
secolului XX, în prezent ocupă o suprafaţă foarte mică.
Caractere ampelografice. Frunza adultă (fig. 9.1) este mare, glabră,
verde-închis, cu grupuri de formaţiuni pubescente pe nervuri, cuneiformă, cu
dinţi mari, ascuţiţi, iar mucronul şi dinţii din dreptul nervurilor principale sunt
recurbaţi. Mucronul caracteristic alungit, constituie caracter „tare” pentru
Riparia. Sinusul peţiolar este în formă de liră, cu baza rotunjită. Peţiolul este
roşietic, peros. Floarea este hermafrodită, funcţional masculă. Coarda este
netedă, de culoare cafenie-roşcată. Scoarţa se detaşează în fâşii (periderm
aţos) care se rup greu, acest caracter al portaltoiului Riparia gloire
deosebindu-l de ceilalţi portaltoi.
Fig. 9.1. Frunza la portaltoiul RIPARIA GLOIRE
Caractere agrobiologice. RG are perioadă de vegetaţie medie de

180-200 de zile; dezmugureşte timpuriu şi începe maturarea lemnului
lăstarilor devreme (august), rădăcinile au un unghi geotropic mare si aspect
trasant.
În şcoala de viţe înrădăcinează uşor (80-100% capacitatea de
înrădăcinare a butaşilor).
Afinitatea cu soiurile roditoare la altoire este mijlocie, iar afinitatea în
plantaţii este slabă; viţele formează o "gâlmă" la punctul de altoire a cărui
mărime depinde de soiul altoit. Astfel, procentul de goluri în plantaţiile de vii
altoite pe RG este ridicat, 10-15% (C. Ţârdea, Liliana Rotaru, 2003).
79
Sistemul radicular al portaltoiului Riparia Gloire este bine dezvoltat,
în solurile uşoare, unde pătrunde până la adâncimi de 2,80 m, în solurile
grele dezvoltându-se însă trasant, explorând numai straturile superficiale ale
solului.
Rezistenţe biologice. RG prezintă rezistenţă slabă la carbonatul de
calciu activ din sol (max. 6%) şi la secetă (îndelungată şi excesivă), însă are
o foarte bună rezistenţă la Filoxera radicicolă, bună la Filoxera galicolă,
frunzele tinere fiind atacate numai în anii cu precipitaţii abundente. Are
rezistenţă foarte slabă la putregaiul alb al rădăcinilor (Roselinia necatrix);
este rezistent la nematozi, la excesul de umiditate din sol (datorită rădăcinilor
trasante).
Însuşirile agrotehnice. RG maturează lemnul foarte bine, pe o
lungime mare a lăstarilor (cca 4 m), asigurând producţii mari de butaşi (150-
180 de mii butaşi/ha);
Randamentele în şcoala de viţe sunt mari, de 40-50% viţe altoite
STAS.
Imprimă precocitate soiurilor roditoare altoite pe el, de circa 10-15
zile, fiind indicat ca portaltoi pentru soiurile de masă; stimulează creşterea
fertilităţii şi acumularea unor cantităţi mari de zaharuri în must.
Vigoarea imprimată soiurilor altoite pe RG este mijlocie.
Particularităţi de cultură. Pentru RG înfiinţarea plantaţiilor necesită
zone în care nu se semnalează îngheţuri târzii de primăvară deoarece el
intră devreme în vegetaţie (prima decadă a lui aprilie) şi poate fi afectat.
Plantaţiile de RG au nevoie de soluri cu textură uşoară, profunde,
permeabile, fertile.
Riparia gloire necesită tăierea în cepi scurţi de 1,0-1,5 cm, iar sarcina
care se lasă pe butuc, după plivit, este în medie de 10 lăstari. Mijloacele de
susţinere recomandate sunt spalierul vertical cu sârme oblice şi orizontale.
Recoltarea coardelor se face obligatoriu din toamnă, apoi butucii se
muşuroiesc.
Variaţiuni şi clone. Fiind foarte vechi se prezintă ca o populaţie
heterogenă. La SCVV Blaj, în 1989, s-a obţinut clona 93 RG. În Franţa au
fost selecţionate şi certificate 4 clone cu numerele 1,117,142 şi 196; cea mai
valoroasă fiind clona nr. 1.
Zonare. RG a ocupat suprafeţe mari până când a intrat în competiţie
cu alţi portaltoi, în special cu hibrizii din grupa Berlandieri x Riparia.
În România se întâlneşte în plantaţiile vechi de soiuri de masă, în
podgoriile din Moldova şi cele din prima terasă a Dunării, pe terenurile cu
putere de clorozare slabă (IPC<10) şi cu umiditate asigurată. În prezent nu
mai este prevăzut la înmulţire.
RG se foloseşte încă în multe ţări viticole: Franţa, Portugalia, Elveţia,
Austria, Ungaria, Rusia etc. În Franţa este portaltoiul de bază pentru soiurile
de calitate în departamentele Gironde şi Dordogne.
9.1.2. Portaltoii obţinuţi din specia Vitis rupestris
Specia Vitis rupestris Scheele (sinonime: Sand grape, Mountain

grape, Rock grape, Raisin de montagne etc) este răspândită în zonele aride
din bazinul Missisipi - Missouri, unde creşte ca arbust pe platourile stâncoase
80
ale munţilor, platouri lipsite de vegetaţie. Manifestă rezistenţă foarte bună la
filoxeră, la bolile criptogamice şi la secetă. Înrădăcinează uşor şi suportă mai
bine calcarul din sol decât specia Vitis riparia.
A fost folosită ca portaltoi în Franţa, începând cu 1885. La noi s-a
introdus în 1888-1890. Au fost extrase mai multe selecţii: Rupestris du Lot,
Rupestris Ganzin, Rupestris Viala, Rupestris Martin, Rupestris metalica şi
altele. Ca portaltoi s-a impus doar selecţia Rupestris du Lot.
Caracterele ampelografice. Vitis rupestris Scheele prezintă vârful
lăstarului slab striat, glabru, iar pe partea însorită de culoare roşie-
aprinsă.Primele 4-5 frunze sunt galbene-verzui, slab lucioase şi glabre pe
partea superioară şi mate pe partea inferioară.Florile sunt dioice, mascule şi
funcţional femele.Frunzele mature sunt mici, mai mult late decât lungi, întregi
sau trilobate şi cu sinusul peţiolar în formă de liră foarte larg deschisă. Limbul
este plat sau în formă de jgheab. Dinţii terminali sunt foarte mari, alungiţi, cu
marginile concave şi cu vârfurile brune, iar cei marginali sunt mijlocii, laţi la
bază, convecşi şi cu mucroni galbeni. Peţiolurile sunt mai scurte decât
nervura mediană, acoperite cu peri scurţi şi de culoare roşie-aprinsă. Lăstarii
sunt glabri, verzi-roşcaţi. Coardele sunt striate, acoperite cu pruină, cu
internodii scurte, de culoare cafenie-închis la noduri şi cafenie pe internoduri.
Produce struguri mici, cu boabe mici, sferice, negre–violete şi cu must
colorat. Sistemul radicular este pivotant, profund, cu putere mare de a
străbate adânc solul, din care cauză se pretează foarte bine pe solurile
pietroase, însorite sau pe nisipuri.
Este foarte rezistentă la ger şi secetă şi relativ rezistentă la filoxeră şi
boli criptogamice. Sensibilă la excesul de umiditate şi la ger. Rezistenţa la
cloroză este destul de redusă.
Are o perioadă lungă de vegetaţie, ceea ce imprimă plantaţiilor
viticole o întârziere în coacerea strugurilor şi lemnului.
Asigură o prindere bună la altoire cu soiuri vinifera, dar în plantaţiile
pe rod, cu timpul apar goluri multe.
RUPESTRIS DU LOT
Sinonime: Monticola, Rupestris Monticola
Origine. După unii autori a fost obţinut dintr-o populaţie de Vitis
rupestris, de către Ch. De Grasset, 1888, în departamentul Lot din sudul
Franţei; după alţii este un hibrid natural dintre speciile Riparia, Rupestris şi V.
monticola.
Caractere ampelografice. Frunza adultă este mijlocie, întreagă,
reniformă (mai lată decât lungă), asimetrică, verde cu luciu metalic pe faţă,
cu sinusul peţiolar în formă de acoladă (caracater tare). Dinţii au baza largă,
cu vârful ascuţit (caracater tare). Peţiolul este mai scurt decât nervura
mediană şi colorat în roşu-lucios (figura 9.2.). Floarea este hermafrodită,
funcţional masculă, dar se pot întâlni şi indivizi cu flori unisexuat mascule.
Coarda este netedă, cenuşie, groasă şi cu meritale scurte (caracter specific).
81
Fig.9.2. Frunza la portaltoiul RUPESTRIS DU LOT
Însuşiri agrobiologice: are perioadă lungă de vegetaţie, de peste 200

zile, dezmugureşte devreme, la sfârşitul lui martie-inceput de aprilie, iar
maturarea lemnului întârzie mult, încât în anumiţi ani brumele timpurii de
toamnă îi surprind cu lemnul copt insuficient. Lăstăreşte puternic, copilii au o
capacitate mare de creştere, ceea ce afectează în sens negativ atât
lungimea lăstarului principal, cât şi calitatea lemnului.
În plantaţia de portaltoi şi în combinaţiile de altoire cu soiurile vinifera,
portaltoiul Rupestris du Lot dezvoltă un sistem radicular foarte puternic, sub
un unghi geotropic de 20°.
Preferă solurile scheletoase şi grele; suportă doze mari de calcar, nu
rezistă la secetă, manifestându-se prin căderea prematură a frunzelor, iar pe
solurile cu exces de umiditate este foarte repede atacat de scurt-nodare.
Rupestris du Lot prezintă rezistenţă foarte bună la filoxeră - forma
radicicolă, însă este puternic atacat de cea galicolă, fiind necesare
tratamente cu insecto-fungicide în perioada de vegetaţie; este foarte sensibil
la viroze (clorozarea nervurilor, scurt-nodarea, mozaicul galben), fiind folosit
ca planta test pentru aceste viroze, dar şi la nematozi. Este, de asemenea
sensibil la antracnoză şi la atacul de Roselinia necatrix, care atacă rădăcinile
în solurile umede şi constituie un bun vector pentru degenerescenţa
infecţioasă.
În şcoala de viţe, procentul de viţe înrădăcinate variază mult (dar
poate ajunge la peste 80%), fiind determinat şi de gradul de maturare al
lemnului.
În plantaţiile pe rod, Rupestris du Lot imprimă viţelor altoite o vigoare
mare, ce poate avea efect negativ asupra fructificării, determinând
scuturarea florilor şi meierea.
Însuşirile agrotehnice. Rupestris du Lot nu reuşeste să matureze
lemnul lăstarilor, lungimea utilă a coardelor fiind în medie de 2,5 m,
asigurând astfel producţii de butaşi de 50-70 de mii la ha.
Imprimă tardivitate soiurilor roditoare altoite şi favorizează meierea şi
mărgeluirea strugurilor în cazul soiurilor cu vigoare mare.
Particularităţi de cultură. Rupestris du Lot formează foarte mulţi lăstari
pe butuc, astfel că plivitul trebuie să se facă de multe ori; formează foarte
mulţi copili ceea ce determină ca lucrarea de copilit să se efectueze des, 10-
14 ori/an. Mijlocul de susţinere cel mai indicat este spalierul vertical, cu
sârme oblice. Sarcina de lăstari pe butuc este de 6-7 lăstari.
Recoltarea coardelor se face toamna mai târziu, după ce apar
îngheţurile puternice din noiembrie, pentru a se îndepărta lemnul nematurat
suficient.
Variaţii şi clone. Datorită virozării, în Franţa s-a trecut la selecţia
sanitară, fiind astfel obţinute prin termoterapie 6 clone.
82
Zonare. RL este folosit ca portaltoi în toate ţările din bazinul Mării
Mediterane, pe terenurile scheletice, pietroase, uscate şi calcaroase.
În Franta se foloseşte în departamentele meridionale la altoirea
soiurilor pentru struguri de vin de mare producţie (Carignan, Grenache, Ugni
blanc, Syrah). În Algeria peste 50% din plantaţiile de vie sunt altoite pe acest
portaltoi. A fost introdus în California, Peru şi Uruguay. În România, a fost
folosit multă vreme ca portaltoi în podgoriile din regiunile colinare ale
Moldovei, Munteniei şi Olteniei şi în podgoriile din Dobrogea.
Datorită unor inconveniente (producţii foarte mici de butaşi şi
tardivitate imprimată soiurilor vinifera), în prezent este scos de la înmulţire.
Este păstrat în colecţiile ampelografice ca genitor pentru obţinerea soiurilor
noi de portaltoi sau a hibrizilor înnobilaţi (soiuri rezistente).
9.1.3. Portaltoii obţinuţi din specia Vitis berlandieri
Specia Vitis berlandieri (Mountain grape, Sugar grape, Winter grape

etc.) este răspândită în sudul SUA (Texas) şi în Mexic, unde creşte în stare
sălbatică. În Europa a fost introdusă în 1834-1836.
Vitis berlandieri (figura 9.3.) are vârful lăstarului puternic striat, verde,
acoperit cu puf rar. Primele trei frunzuliţe sunt lucioase, galbene-verzui
acoperite cu puf rar pe partea superioară şi slab lucioase şi glabre pe partea
inferioară. Frunzele a patra şi a cincea sunt verzi, slab lucioase şi glabre pe
ambele părţi. Florile sunt dioice, mascule şi funcţional femele. Frunzele
adulte sunt mari sau mijlocii, cu sinusul peţiolar în formă de liră, cu limbul
mat, verde închis, glabru pe partea superioară, iar pe cea inferioară slab
lucios, verde deschis şi glabru. Dinţii terminali sunt mari, alungiţi, cu marginile
concave şi mucronii galbeni. Peţiolul este mai scurt decât nervura mediană,
brun-verzui şi cu peri deşi. Lăstarii sunt puternic striaţi, bruni-verzui, cu puf
rar. Coardele sunt viguroase, colorate la noduri în cafeniu, iar pe internoduri
sunt brune cafenii.
Fig. 9.3. Specia Vitis berlandieri
Are o serie de însuşiri valoroase: rezistenţa bună la filoxeră şi secetă,

rezistenţă mare la calcarul activ din sol.
Au fost făcute lucrări de selecţie din specia Vitis berlandieri obţinându-
se portaltoi Berlandieri Resseguier nr.1, Berlandieri Resseguier nr.2,
Berlandieri Lafon nr.9, dar care nu s-au impus ca portaltoi, deoarece
butaşii au o capacitate de înrădăcinare foarte slabă (15-20%), iar
randamentele obţinute în şcoala de viţe sunt mici. De asemenea, este
sensibil la mană.
83
9.2. PORTALTOII EUROPEO-AMERICANI
Portaltoii hibrizi europeoamericani, rezultaţi din încrucişarea viţelor

roditoare europene (Vitis vinifera) cu speciile de viţe portaltoi americane (Vitis
riparia, Vitis rupestris, Vitis berlandieri), au fost creaţi în scopul obţinerii unor
forme mai rezitente la cloroză şi secetă comparativ cu cele obţinute din
încrucişarea speciilor de viţe americane între ele.
Au fost creaţi la sfârşitul secolului al XIX-lea începutul secolului XX, în
Franţa, Italia, Spania, Austria, Israel.
9.2.1. PORTALTOII din grupa Vitis vinifera x Vitis berlandieri
Din acest grup de portaltoi s-a dovedit a fi cel mai valoros

CHASSELAS x BERLANDIERI 41B; alături de el este însă şi Cabernet
sauvignon x Berlandieri 333 EM ale cărui inflorescenţe funcţional mascule
sunt deosebit de ramificate, fiind bun partener pentru reîncrucişarea şi
ameliorarea unor soiuri din punct de vedere al măririi productivităţii.
CHASSELAS x BERLANDIERI 41B

Sinonime: 41 B
Origine: rezultă din încrucişarea soiului de viţă roditoare Chasselas
cu specia americană Vitis berlandieri. A fost obţinut în anul 1882, de
Milardet, în Franţa.
Caractere ampelografice: Rozeta este roz-carmin, caracter de
recunoaştere.Frunza adultă este de mărime mijlocie, scămoasă, întreagă
sau uşor trilobată, cu lobul terminal triunghiular, cu sinusul peţiolar deschis în
formă de liră, la care marginile nervurilor sunt parţial lipsite de mezofil în
apropierea punctului peţiolar (figura 9.4.). Floarea este hermafrodită
funcţional femelă.Coarda este muchiată, striată (caracter de Berlandieri), de
culoare cafenie-cenuşie.
Fig.9.4. Frunza la portaltoiul 41B
Însuşiri agrobiologice: are cea mai scurtă perioadă de vegetaţie la

noi în ţară, 165-175 de zile. Are vigoare şi creştere mijlocie, maturarea
lemnului se realizează bine în condiţiile tării noastre (sfârşitul lui septembrie).
Soiurilor altoite le imprimă vigoare mare.
Sistemul radicular al portaltoiului Chasselas x Berlandieri 41B este
format din rădăcini puţin numeroase şi puţin ramificate. Rădăcinile de schelet
sunt puternice, groase şi cărnoase şi pătrund în profunzime sub un unghi
geotropic de 45°. În centrul viticol Murfatlar în condiţiile unui sol cernoziom
84
carbonatic (castaniu) rădăcinile de schelet au ajuns până la 5.80 m lungime,
explorând întregul volum de sol rezervat butucului.
Prezintă înrădăcinare slabă a butaşilor, 20-40% capacitate de
înrădăcinare; afinitatea la altoire este la fel slabă (30-40% prindere la altoire).
Rezistenţe biologice: tolerant la filoxera radicicola, foarte slabă la
filoxera galicola; este sensibil la atacul de mană, caracter dobândit de la
genitorul matern; sensibil la sărurile nocive din sol, max 0,5-0,6‰ clorură de
sodiu); foarte rezistent la cloroză, max 40% calciu activ în sol; are rezistenţă
bună la secetă, dar nu suportă excesul de umiditate din sol.
Însuşiri agrotehnice: lungimea utilă a coardei 4-5 m, producţia fiind
de 100-130 mii butaşi STAS/ha;
Chiar dacă are înrădăcinare slabă şi afinitate redusă cu soiurile
roditoare, în plantaţii afinitatea de producţie este bună şi asigură longevitate
mare viţelor.
Se adaptează bine pe solurile calcaroase, scheletice datorită
rezistenţei la secetă.
Acest portaltoi este indicat soiurilor de struguri pentru masă (ideal
pentru Chasselas dore) şi soiurilor de struguri pentru vinuri albe de calitate.
În podgoria Cotnari, portaltoiul 41B alături de portaltoiul SO4 s-au dovedit a fi
cele mai bune (C. Ţârdea, 1991 citat de C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003).
Particularităţi de cultură. Având vigoare mijlocie, sarcina de producţie
pe butuc în medie este de 6-8 lăstari; mijlocul de susţinere recomandat este
spalierul cu sârme oblice.
Datorită slabei rezistenţe la mană si la filoxera galicola se recomandă
tratamente în timpul perioadei de vegetaţie.
Variaţii şi clone. În Franţa, din populaţia acestui portaltoi au fost
obţinute mai multe clone, dintre care mai valoroase sunt clonele: 80; 87; 88;
153; 195 şi 212. În România a fost obţinută clona Chasselas x Berlandieri
41B-6Vl,la ICDVV Valea Călugărească, de M. Petrescu, M. Stoian şi D.
Hoza, omologată în anul 2003.
Zonare. Chasselas x Berlandieri 41 B este răspândit în ţări precum:
Franţa, Germania, Elveţia, Siria, Liban, Israel, Grecia, Spania, Portugalia s.a.
În Franţa ocupă locul 2 ca pondere în cultură, cea mai mare răspândire o are
în regiunea Champagne, reprezentând 92% din viţele altoite (C.Ţârdea şi
Liliana Rotaru, 2003). La noi în ţară este folosit în podgoriile din Dobrogea,
pe prima terasă a Dunării, în centrele viticole specializate în struguri de
masă, în toate arealele viticole cu soluri calcaroase, fără exces de umiditate.
CABERNET SAUVIGNON X BERLANDIERI 333 EM

Sinonime: 333 EM (École de Montpellier)
Origine: A fost obţinut în 1883, la Şcoala Naţională de Viticultură de la
Montpellier, de către profesorul G. Föex, în urma încrucişării dintre Cabernet
Sauvignon şi Vitis berlandieri.
Caractere ampelografice. Rozeta este pâsloasă, verde-albicioasă, cu
marginile carminate. Frunza adultă este mică, rotundă, verde-intens, cu
sinusul peţiolar sub formă de liră, fără mezofil la bază. Floarea este
hermafrodită funcţional masculă. Coarda are meritale mijlocii, de culoare
cenuşie.
85
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice. Portaltoiul 333 EM are o
perioadă mai lungă de vegetaţie comparativ cu 41 B, îşi maturează
insuficient lemnul şi dă producţii mici de butaşi. Este sensibil la filoxeră
radicicola, mană şi erinoză. La calcarul activ din sol este rezistent, suportând
concentraţii de până la 35%, la fel şi la secetă.
Zonare. În România nu a fost introdus în cultură. Pe plan mondial se
întâlneşte pe suprafeţe reduse doar în Franţa.
9.2.2. PORTALTOII din grupa Vitis vinifera x Vitis rupestris
Au fost obţinuţi în Franţa de către Couderc, Millardet, Ganzin şi alţi

amelioratori, la sfârşitul secolului IX, în urma încrucişării între Vitis vinifera şi
Vitis rupestris.
Însuşirile lor s-au dovedit a nu fi însă corespunzătoare cerinţelor care
condiţionează producţia viticolă. Portaltoii creaţi prezentau sensibilitate la
filoxeră şi mană, necesitând tratamente de combatere, perioadă lungă de
vegetaţie, o maturare întârziată a lemnului, sensibilitate la secetă datorită
unui sistem radicular superficial, vigoare foarte mare a butucilor care
favorizează fenomenul de meiere. Din cauza acestor neajunsuri, portaltoii din
această grupă nu au avut succes în practica viticolă.
În România au fost folosiţi mai mulţi hibrizi, însă ca portaltoi la
refacerea plantaţiilor distruse de filoxeră a fost folosit Mourvedre x Rupestris
1202C şi Aramon x Rupestris Ganzin nr.1
MOURVEDRE X RUPESTRIS 1202 C

Sinonime: 1202 C, Couderc 1202
Origine: Este un hibrid franco-american, obţinut în anul 1883, de către
G. Couderc, în urma încrucişării soiului Mourvedre, cu specia Vitis rupestris.
Deoarece produce şi struguri, în primii ani a fost folosit ca hibrid producător
direct (nu a avut însă succes datorită calităţii scăzute a strugurilor), apoi ca
portaltoi.
Caractere ampelografice. Rozeta este pufoasă, verde-albicioasă.
Funza adultă este verde, întreagă, foarte rar trilobată, caracteristic dantelată
pe margini, gofrată, cu sinusul peţiolar în formă de liră. Floarea este
hermafrodită normală, cu polen fertil. Lăstarul este gros, cu meritale scurte
şi noduri proeminente, de culoare verde-cafenie, cu nuanţe roşietice pe
partea însorită. Strugurele este mic, de 40-50g, rar în boabe, cu boabe mici
şi negre. Coarda are meritale mijlocii, de culoare închisă.
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice. Are o perioadă lungă de
vegetaţie de 190-210 zile. Prezintă o capacitate bună de înrădăcinare, în
şcoala de viţe (70%) şi o prindere foarte bună la altoire. Are o vigoare proprie
foarte mare cu toate acestea nu imprimă o vigoare mare soiurilor altoite.
Este atacat puternic de filoxera radicicolă şi de mană, dar dacă se
cultivă pe terenuri fertile şi umede este rezistent la filoxeră.
Este tolerant la excesul de umiditate din sol, la calcarul total din sol
rezistă până la 30%.
În vegetaţie are nevoie de un volum mare de operaţii în verde,
deoarece formează mulţi copili. Maturează insuficient lemnul, în condiţiile din
86
România, lungimea utilă este scăzută (2,5 m2) de aceea dă producţii mici de
butaşi (50.000 butaşi STAS/ha).
Asigură o longevitate mare în plantaţiile de producţie.
Zonare. În România se mai întâlneşte în colecţiile ampelografice. Nici
pe plan mondial nu este foarte utilizat, întâlnindu-se pe suprafeţe reduse în
Franţa, Turcia, Algeria, Portugalia etc.
ARAMON X RUPESTRIS GANZIN NR.1

Sinonime: Ganzin nr.1; Aramon
Origine: a rezultat din încrucişarea soiului Aramon cu Vitis rupestris. A
fost obţinut în Franţa, în 1879, de către V. Ganzin.
Caractere ampelografice
Rozeta este scămoasă, de culoare verde-roşietică. Frunza adultă
este mică, orbicular-reniformă, întreagă sau cu tendinţe de trilobie, verde, cu
sinusul peţiolar în formă de „U” deschis, cu limbul gros, lucios, cu dinţi
ascuţiţi şi mucron lung şi încovoiat, cu nervuri violacee la bază (figura 9.5.).
Fig. 9.5. Portaltoiul Ganzin nr. 1
Floarea este hermafrodită funcţional masculă, cu polen fertil şi

abundent. Coarda are meritale scurte, de culoare galbuie, striată (caracter
de soi), cu noduri proeminente.
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice. Portaltoiul Aramon are o
perioadă de vegetaţie de 190-200 zile şi îşi maturează lemnul toamna târziu.
Capacitatea de înrădăcinare este foarte bună (peste 80%).
Este un portaltoi rezistent la filoxeră, preferă solurile fertile, însă este
atacat de filoxeră dacă se cultivă pe terenuri sărace şi lipsite de umezeală;
rezistă bine la calcar, însă este atacat de mană în condiţii neprielnice.
Vigoarea proprie este foarte mare, aceasta imprimându-se soiurilor
roditoare, astfel se prelungeşte perioada de vegetaţie a acestora.
Datorită maturării necorespunzătoare a lemnului, producţiile de butaşi
care se obţin sunt mici şi mijlocii (100.000 butaşi/ha, în anii foarte favorabili).
Zonare. În România a fost utilizat ca şi portaltoi până prin 1950-1955,
după care a fost înlocuit de alţi portaltoi mai valoroşi. Pe plan mondial are o
răspândire restrânsă (este întâlnit pe suprafeţe restrânse în Italia, Franţa).
9.2.3. PORTALTOII din grupa Vitis vinifera x Vitis riparia
Nu s-au impus în viticultură fiind atacaţi de mană şi filoxeră, datorită

sensibilităţii la cloroză şi slabei prinderii la altoire slabe.
87
1. Care portaltoi american are caracter tare mucronul alungit al frunzei?

Mucronul caracteristic alungit, constituie caracter „tare” pentru Riparia.
2. Care este portaltoiul cu cea mai scurtă perioadă de vegetaţie din
Romania?
CHASSELAS x BERLANDIERI 41B este portaltoiul cu cea mai
scurtă peroadă de vegtație din țara noastră, 165-175 de zile.
1. Enumeraţi portaltoii americani.

2. Specificaţi caracterele de recunoaştere ale portaltoiului Rupestris
du Lot?
3. Care este scopul creării portaltoilor europeoamericani?
4. Enumeraţi portaltoii europeoamericani.
88
PORTALTOII AMERICO-AMERICANI –
GRUPELE RIPARIA x RUPESTRIS ŞI BERLANDIERI x
RUPESTRIS.
Cuvinte cheie: portaltoi, americo-americani
Rezumat
Portaltoii americo-americani sunt portaltoii rezultaţi prin încrucişarea
speciilor de viţe americane între ele, pentru a obţine portaltoi mai valoroşi.
Fac parte portaltoii obţinuţi din încrucişările următoarelor specii: Vitis riparia x
Vitis rupestris; Vitis berlandieri x Vitis riparia; Vitis berlandieri x Vitis
rupestris.
Portaltoii americo-americani reprezintă pentru România grupa cea
mai valoroasă şi numeroasă în podgoriile noastre, deoarece înrădăcinează
uşor şi adânc în sol, au afinitate bună la altoire cu soiurile roditoare, dau
producţii mari de butaşi şi rezistă la calcarul activ din sol.
10.1. Portaltoii hibrizi americo-americani din grupele Riparia x

Rupestris şi Berlandieri x Rupestris
Este grupa cea mai numeroasă şi mai valoroasă de portaltoi. Portaltoii

americo-americani au rezultat în urma încrucişării speciilor americane între
ele (V. riparia x V. rupestris; V. Berlandieri x V. rupestris; V. Berlandieri x V.
riparia)
10.1.1. Portaltoii din grupa Riparia x Rupestris

Portaltoii din această grupă sunt primii portaltoi hibrizi folosiţi în
viticultură. Ei au fost obţinuţi în Franţa între anii 1881-1899 de către G.
Couderc, A. Millardet şi Gh. Grasset şi în Italia de către V. Prosperi.
De la Vitis riparia ei au preluat o serie de însuşiri valoroase precum:
perioada mai scurtă de vegetaţie, vigoarea de creştere mijlocie, maturarea
bună a lemnului şi producţia mare de butaşi, iar de la Vitis rupestris au
preluat rezistenţa mai mare la calcarul activ din sol (circa 8-10% calciu activ),
afinitatea bună la altoire cu soiurile roditoare şi înrădăcinarea adâncă.
În scolile de viţe asigură randamente mari şi înrădăcinează uşor, iar în
plantaţii conferă vigoare sporită viţelor altoite.
Din această grupă, în practica viticolă, s-au impus: Riparia x
Rupestris 3306 şi 3309; Riparia x Rupestris 101-14; Riparia x Rupestris 16-
108 şi 16-113 Prosperi.
89
În prezent ei sunt puţin folosiţi deoarece, locul lor a fost luat treptat, pe
lângă portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia, de cei din grupa Berlandieri x
Rupestris şi de portaltoii hibrizi complecşi.
RIPARIA X RUPESTRIS 3309 COUDERC

Sinonime: 3309 C
Origine: a fost obţinut în Franţa de către Couderc în 1881-1882,
odată cu 3306 şi 101-14. Este rezultat din hibridarea efectuată între Riparia
tomentosa şi Rupestris Martin. În primii ani de la crearea sa, a cunoscut o
răspândire destul de mare, mai ales în ţările viticole din bazinul Mării
Mediterane.
Caractere ampelografice. Frunza adultă (figura 10.1.) este de
mărime mijlocie spre mică, întreagă, cu limbul gros, de culoare verde-intens,
lucioasă şi cu nervuri uşor pubescente pe partea inferioară. Sinusul peţiolar
este deschis în formă de „V” sau „U”, iar dinţii sunt mijlocii şi ascuţiţi.
Fig.10.1. Frunza la portaltoiul 3309C
Floarea este în general funcţional masculă. Coarda este glabră,

striată, de culoare castanie-roşcată, cu scoarţa exfoliată în plăci.
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice. Portaltoiul 3309 C are o
perioadă lungă de vegetaţie, de aproximativ 200 zile, care se prelungeşte
până toamna târziu. Vigoarea proprie de creştere la fel ca şi cea indusă
soiurilor altoite este mijlocie.
La portaltoiul Riparia x Rupestris 3309, sistemul radicular este
puternic, format din rădăcini groase şi subţiri în proporţie aproximativ egală
care cresc atât în plan vertical cât şi orizontal.
Capacitatea de înrădăcinare în şcoala de viţe este de 70-80%, iar
afinitatea la altoire cu soiurile nobile este foarte bună. În plantaţii dezvoltă un
sistem radicular puternic, cu rădăcini groase şi cărnoase, care regenerează
uşor şi pătrund în sol până la 3-4 m (P.Pituc, 1965, C. Ţârdea, 1992).
Rezistenţa la filoxera radicicolă este foarte bună, iar la cea galicolă
este slabă. Manisfestă sensibilitate la scurt-nodare şi la antracnoză; la
calcarul activ din sol are o rezistenţă mijlocie, de până la 11%, iar la sărurile
nocive rezistă până la 0,3g/l NaCl. Datorită sistemului radicular profund şi
bine dezvoltat, este rezistent la secetă.
Îşi maturează lemnul pe o lungime medie de 3 m, ceea ce-i permite
să dea producţii mijlocii de butaşi, de 60-70 mii buc./ha.
90
Emite cu uşurinţă rădăcini adventive şi calus. În plantaţii se comportă
bine când este altoit cu soiurile Cabernet Sauvignon, Merlot, Chardonnay şi
Pinot gris. Este considerat în general, un portaltoi de calitate (influenţa
asupra soiurilor vinifera constă în diminuarea fenomenului de meiere şi
mărgeluire şi stimularea calităţii producţiei), nefiind însă de cantitate.
Particularităţi de cultură. Lăstăreşte şi emite numeroşi copili, de
aceea în vegetaţie necesită multe lucrări de plivit şi copilit. Sarcina optimă pe
butuc este de 6-8 lăstari. Necesită, în unii ani, 1-2 tratamente împotriva
filoxerei galicole. Recoltarea coardelor se face toamna târziu, după apariţia
primelor geruri, pentru a avea loc o triere a materialului maturat de cel
nematurat, după care este obligatoriu de efectuat muşuroirea butucilor.
Variaţii şi clone. În urma selecţiei sanitare au fost obţinute în Franţa
14 clone dintre care 3 sunt mai valoroase: clonele 111, 143 şi 144.
Zonare. Portaltoiul Riparia x Rupestris 3309 Couderc este utilizat pe
scară largă în multe ţări viticole: Franţa, Portugalia, Spania, Algeria, Turcia,
Croaţia, Ungaria, Rusia, Ucraina. În Franţa ocupă locul al V-lea în sortimentul
viţelor portaltoi, fiind utilizat în regiunile mediteraneene (Gard, Hérault, Aude,
Var, Vaucluse) şi în regiunea viticolă Côtes du Rhône pe soluri granitice (C.
Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003).
Aflat în cultură în ţara noastră până prin anul 1970, a fost scos din
sortiment şi înlocuit cu selecţiile de portaltoi Crăciunel (26 C şi 71 C), care
sunt mai valoroase şi mai bine adaptate condiţiilor ecopedologice din
podgoriile noastre.
RIPARIA X RUPESTRIS 3306 C

A fost obţinut de Couderc în 1882. Din punct de vedere al
caracterelor ampelografice este foarte asemănător portaltoiului 3309 C.
Este însă mai puţin valoros decât 3309 C, deoarece dă producţii mici
de butaşi (30-40 mii / ha), este sensibil la cloroză, la filoxera galicolă şi foarte
sensibil la sărurile nocive din sol. În schimb este mai rezistent la secetă. Nu
s-a impus ca portaltoi în practica viticolă.
RIPARIA X RUPESTRIS 101-14 MG

Sinonime: 101-14 MG
Origine: a fost obţinut pe domeniul Laval din sudul Franţei, de către
A. Millardet şi Gh. Grasset, în 1882, în urma unei hibridări între Vitis riparia şi
Vitis rupestris.
Caractere ampelografice. Frunza adultă este mare, verde, groasă,
cuneiformă, întreagă sau uşor trilobată, cu dinţii din vârful lobilor lungi şi
încovoiaţi (caracter de riparia) (figura 10.2). Nervurile inferioare sunt lipsite
de la bază de mezofil, caracter tare de soi, deosebindu-se prin aceasta de
restul hibrizilor Riparia x Rupestris. Floarea este hermafrodită funcţional
femelă. Coardele au culoare roşietică şi noduri proeminente.
91
Fig.10.2. Frunza la portaltoiul 101-14MG
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice. Riparia x Rupestris 101-14 MG

are o perioadă de vegetaţie de 170-190 zile şi îşi maturează lemnul pe o
lungime mai mare decât soiurile descrise anterior. Vigoarea proprie şi cea
indusă soiurilor nobile este mijlocie. Capacitatea de înrădăcinare a butaşilor
în şcoala de viţe este bună (70-80%). Sistemul radicular din plantaţii este
profund, foarte ramificat, cu un unghi geotropic mai mare de 45 0. Are o
afinitate foarte bună la altoire, rezultând o sudură durabilă.
Rezistenţa la filoxera - forma radicicolă este mediocră, iar la cea
galicolă este slabă. La nematozi are o rezistenţă mijlocie, la calcarul activ din
sol prezintă rezistenţă slabă (maxim 9%). Este foarte sensibil la sărurile
nocive şi la carenţele de magneziu, bor şi fier.
Datorită maturării bune a lemnului asigură producţii destul de
ridicate, de aproximativ 85.000 butaşi/ha.
În şcoala de viţe asigură randamente de viţe STAS destul de mari,
de peste 60%. Afinitatea în producţii este bună, portaltoiul fiind recomandat
mai ales soiurilor de struguri pentru masă şi pentru vinuri roşii superioare,
deoarece grăbeşte maturarea strugurilor şi are influenţe pozitive asupra
calităţii producţiei (A. Dobrei şi colab., 2008).
Nu se adaptează pe solurile umede, unde rădăcinile sunt atacate de
putregaiul alb, Roselinia necatrix şi nici pe cele scheletice, bogate în calcar şi
nisipuri.
Particularităţi de cultură. Nu lăstăreşte puternic din butuc şi nu emite
mulţi copili, de aceea în vegetaţie are nevoie de puţine lucrări de plivit şi
copilit, comparativ cu ceilalţi portaltoi. Cu ocazia plivitului, pe butuc se lasă o
sarcină medie de 8-9 lăstari. Sistemul de susţinere recomandat este spalierul
vertical cu sârme oblice şi orizontale. Tăierea recomandată este în cepi scurţi
de 1,5-2 cm. Recoltarea coardelor are loc toamna devreme, după căderea
frunzelor (sfârşit de octombrie).
Variaţii şi clone. În Franţa au fost obţinute două clone certificate
(clonele 3 şi 3T1), care se presupune că vor înlocui în cultură vechea
populaţie de 101-14 MG.
Zonare. 101-14 MG şi-a restrâns arealul de cultură la nivel european,
în Franţa ocupând locul 10 în sortimentul viţelor portaltoi, iar în Italia este
puţin folosit. În Republica Moldova a rămas portaltoiul de bază pentru
viticultură. În Africa de sud s-a extins în cultură, fiind al doilea portaltoi ca
pondere. În USA a fost foarte răspândit, însă în ultimii ani, constatându-se
insuficienţa sa rezistenţă la filoxeră- forma radicicolă, aproape nu mai este
92
olosit la altoiri. La noi în ţară a fost utilizat până prin anul 1970 fiind scos din
sortiment alături de 3309 C.
10.1.2. Portaltoii din grupa Berlandieri x Rupestris
Portaltoii hibrizi Berlandieri x Rupestris, obţinuţi încă din 1880 de către

amelioratorii italieni P. Paulsen şi A. Ruggeri şi de către francezul M. Richter
sunt destinaţi în primul rând pentru podgoriile din zonele secetoase cu soluri
bogate în calcar.
Această grupă include un număr mare de portaltoi care îmbină
rezistenţa mare la calcarul activ din sol a speciei Vitis berlandieri cu afinitatea
bună la altoire şi rezistenţa la secetă a speciei Vitis rupestris.
Portaltoii din această grupă au o perioadă lungă de vegetaţie (până la
210 zile), îşi maturează lemnul cu întârziere, sunt rezistenţi la filoxeră,
calcarul activ, secetă şi manifestă cerinţe mari faţă de temperatură.
În practica viticolă din numeroasele creaţii s-au impus ca şi portaltoi
puţini dintre aceştia, cei mai valoroşi fiind: Richter 99 şi 110, Paulsen 1103,
Ruggeri 140.
BERLANDIERI X RUPESTRIS 99 RICHTER

Sinonime: Richter 99, 99R.
Origine: A fost obţinut în Franţa, în anul 1889, de către Richter, prin
încrucişarea unei selecţii rezultată din portaltoiului Berlandieri Resseguier 2,
anume Berlandieri de Las Sorres cu Rupestris du Lot. Acest portaltoi s-a
evidenţiat printr-o rezistenţă bună la secetă şi cloroză.
Caractere ampelografice. Rozeta este scămoasă, verde-albicioasă, cu
nuanţe roşietice. Vârful de creştere are coloraţie roşietică-arămie intensă.
Frunza adultă este mică, întreagă, reniformă, cu margini ondulate, de
culoare verde intens, dinţi mici ogivali şi cu mucronul terminal uşor alungit şi
încovoiat. Sinusul peţiolar este deschis în formă de „V” foarte deschis (figura
10.3).
Fig. 10.3. Frunza la portaltoiul 99R
Floarea este hermafrodită funcţional masculă. Lăstarul este muchiat,

lucios, roşietic spre vârf. Coarda are meritale lungi, cu noduri colorate în
violet.
Însuşiri agrobiologice. Dezmugureşte timpuriu, între 1 şi 10 ale lunii
aprilie, are o perioadă de vegetaţie lungă, de circa 200 zile şi îşi maturează
lemnul toamna târziu (sfârşit de octombrie început de noiembrie).
Portaltoiul Berlandieri x Rupestris Richter 99 are sistemul radicular
extrem de puternic (foarte asemănător cu cel al speciei Vitis Berlandieri),
93
cărnos, compus dintr-un număr mic de rădăcini, puţin ramificate. În plantaţii
dezvoltă însă un sistem radicular destul de puternic, care se dezvoltă însă
încet.
Capacitatea de înrădăcinare a butaşilor în şcoala de viţe este slabă,
de 20-40 %. Afinitatea la altoire cu soiurile roditoare este bună, însă
prinderea la altoire este de doar 30-40%.
Vigoarea proprie a portaltoiului şi cea indusă soiurilor altoite este mare
şi foarte mare.
99 R este un portaltoi foarte rezistent la filoxera radicicolă, la secetă şi
la nematozi, dar sensibil la filoxera galicolă şi la mană. La calcarul activ din
sol rezistă până la 17%, iar la sărurile nocive până la 0,4 %0 NaCl.
Particularităţi de cultură. Datorită vigorii mari, în timpul vegetaţiei are
nevoie de multe lucrări de copilit, deoarece formează numeroşi copili
viguroşi. În medie, pe butuc se lasă o încărcătură de 10 lăstari.
Din cauza slabei rezistenţe la atacul de mană, necesită în timpul
vegetaţiei 1-3 tratamente.
Datorită maturării deficitare a lemnului, fiind surprins de îngheţurile
timpurii de toamnă, producţiile care se obţin sunt mici şi mijlocii, în jur de
75.000 - 80.000 butaşi/ha.
Tot din cauza maturării insuficiente a lemnului, pot să apară probleme
privind calusarea butaşilor altoiţi în timpul forţării şi apariţiei de rădăcini
adventive într-un număr redus.
99 R este un portaltoi recomandat pentru soiurile de viţă de vie de
struguri de masă, favorizând producţia.
Se adaptează pe solurile uscate, scheletice, nisipoase sărace în
substanţe nutritive.
Variaţii şi clone. Din cadrul populaţiei acestui portaltoi au fost obţinute
în Franţa 11 clone (prin selecţie clonală şi termoterapie), dintre care mai
valoroase sunt clonele: 96; 178;179; 222 şi 223.
Zonare. Berlandieri x Rupestris 99 Richter (99) este răspândit în ţările
viticole din bazinul Marii Mediterane. În Franţa se află pe locul 4, în Algeria
pe primul loc, iar în Maroc şi Tunisia ocupă cca 25% din plantaţiile de
portaltoi. În ţara noastră este întâlnit doar în colecţiile ampelografice.
BERLANDIERI X RUPESTRIS 110 RICHTER

Sinonime: Richter 110; 110 R
Origine: A fost obţinut în Franţa, 1189, de către F. Richter prin
încrucişarea portaltoilor Berlandieri Resseguier nr.2 cu Rupestris Martin. Este
considerat portaltoiul terenurilor secetoase şi calcaroase, motiv pentru care
este mai valoros decât 99R.
Caractere ampelografice. Odată cu primele frunzuliţe apar şi
inflorescenţele de culoare roşie violacee. Vârful de creştere are o coloraţie
roşiatică-arămie intensă. Frunza adultă este mică, întreagă, reniformă, cu
luciu strălucitor, cu sinusul peţiolar în formă de „U” deschis (figura 10.4.).
Floarea este hermafrodită funcţional masculă, cu polen fertil şi abundent.
Lăstarul este glabru, cu nuanţă roşietică spre vârf. Coarda are meritale
lungi, de culoare cafenie-roşcată.
94
Fig. 10.4. Frunza la portaltoiul 110R
Însuşiri agrobiologice. Dezmugureşte în a doua jumătate a lunii

aprilie, are o perioadă lungă de vegetaţie, de 200-210 zile şi îşi maturează
lemnul până toamna târziu, în noiembrie.
Capacitatea de înrădăcinare a butaşilor în şcoala de viţe este
redusă, de 20-40%, iar prinderea la altoire este slabă din cauza maturării
insuficiente a lemnului, 25-30% viţe altoite STAS.
Portaltoiul Berlandieri x Rupestris Richter 110 prezintă cel mai
puternic sistem radicular din grupa portaltoilor Berladieri x Riparia. Deşi are
un număr redus de rădăcini, acestea sunt foarte puternice, groase, cărnoase
şi pătrund în adâncime în solurile profunde, fapt ce determină o rezistenţă
foarte bună la secetă.
Portaltoiul 110R este foarte rezistent la filoxera radicicolă şi secetă,
este rezistent la nematozi şi sensibil la filoxera galicolă, la viroze, fiind foarte
atacat de mană.
În regiunile aride are o rezistenţă bună la calcar, dar în regiunile cu
umiditate mare în sol nu rezistă mai mult de 17% calcar activ. La sărurile
nocive rezistă până la 0,4‰.
Particularităţi de cultură. Butucul are un aspect stufos, datorită
faptului că emite cu uşurinţă copili din mugurii de vară, iar lăstării sunt
puternici. Necesită multe lucrări şi operaţii în verde.
Maturează lemnul pe lungimi mici şi dă producţii mici de butaşi, sub
80.000/ha.
Afinitatea de producţie cu soiurile roditoare este foarte bună, astfel
încât longevitatea butucilor este ridicată.
Portaltoiul 110R se adaptează cu uşurinţă pe solurile argiloase,
compacte, pe cele nisipoase din regiunile secetoase, pe cele carbonatice.
Variaţii şi clone. În Franţa au fost obţinute mai multe clone, dintre
care cele mai valoroase sunt clonele: 6; 7; 118; 140 şi 206. Acestea se
folosesc la altoirea soiurilor de vin destinate plantării din regiunile secetoase,
cu soluri scheletice, calcaroase ale Franţei.
Zonare. Berlandieri x Rupestris 110 Richter este folosit ca portaltoi în
toate regiunile viticole din bazinul mediteranean. Cea mai mare răspândire o
are în Franţa şi Spania, urmate de Turcia, Maroc, Algeria, Israel s.a. În
Spania este recomandat pentru solurile calcaroase, care au un conţinut de
25-50% carbonat de calciu (Truebo şi Hidalgo, 1957). Ca şi 99 R în România
nu se foloseşte datorită tardivităţii, producţiilor mici de butaşi şi
randamentelor scăzute în şcoala de viţe.
95
BERLANDIERI x RUPESTRIS PAULSEN 1103
Sinonime: Paulsen 1103; 1103 P.
Origine: A fost obţinut în urma încrucişării portaltoilor Berlandieri
Resseguies nr.2 cu Rupestris du Lot, la Palermo în Sicilia de către
pepinieristul Paulsen, în 1896, fiind remarcat datorită rezistenţei la cloroză şi
secetă.
Caractere ampelografice. Vârful de creştere are coloraţie verde, cu
nuanţă roşietică. Frunza adultă este de mărime mijlocie, reniformă, întreagă,
de culoare verde intens, lucioasă, cu sinusul peţiolar în formă de „U”, fără
mezofil la bază (figura 10.5.). Lăstarul este subţire comparativ cu ceilalţi
portaltoi din grupă, arămii, scămoşi, cu noduri violacee. Floarea este
hermafrodită funcţional masculă. Coarda este subţire cu meritale mijlocii de
culoare brună-maronie.
Fig.10.5. Frunza la portaltoiul 1103
Însuşiri agrobiologice. 1103 Paulsen are o perioadă lungă de

vegetaţie, (200-220 zile), îşi maturează lemnul foarte târziu în toamnă, are
vigoare mijlocie.
Berlandieri x Rupestris 1103 Paulsen, dezvoltă un sistem radicular
foarte puternic, care pătrunde adânc în sol, sub un unghi geotropic de 35-
45°.
Prezintă capacitatea de înrădăcinare a butaşilor de 40-60%, iar
afinitatea la altoire este asemănătoare.
În plantaţiile de portaltoi cât şi în plantaţiile roditoare dezvoltă un
sistem radicular puternic.
Vigoarea proprie de creştere este mijlocie, iar cea indusă soiurilor
altoite este mare.
Prezintă o rezistenţă foarte bună la secetă; din sol, rezistenţă bună la
excesul de umiditate, la filoxera radicicolă şi la nematozi, dar este atacat
puternic de filoxera galicolă. Este un portaltoi sensibil la viroze.
La calcarul activ din sol are o rezistenţă foarte bună, până la 35%. De
asemenea la sărurile nocive din sol are toleranţă bună rezistând până la
concentraţii de 0,6-0,8%0 NaCl.
Însuşiri agrotehnice. În timpul vegetaţiei datorită faptului că emite
lăstari şi copili mulţi are nevoie de multe operaţii în verde. Încărcătura pe
butuc este de 6-8 lăstari.
Dă producţii mijlocii de butaşi (sub 100.000/ha), datorită lungimii
scăzute de maturare a lăstarilor, lungime de aproximativ 3 m.
Se adaptează uşor pe solurile scheletice, compacte, bogate în
carbonat de calciu.
96
Imprimă soiurilor altoite vigoare mare de creştere şi le prelungeşte
perioada de vegetaţie.
Variaţii şi clone. Din populaţia acestui portaltoi în Franţa au fost
obţinute 12 clone, dintre care cele mai valoroase sunt clonele: 112, 113 şi
201.
Zonare. Berlandieri x Rupestris 1103 Paulsen este răspândit în ţările
viticole din bazinul Mării Mediterane (Italia, Franţa, Grecia, Tunisia, Algeria)
pe terenurile bogate în carbonaţi de calciu şi săruri (Ţârdea şi Rotaru, 2003).
La noi în ţară a fost introdus după 1960 şi încercat în podgoriile din
Dobrogea şi pe nisipurile din sudul Olteniei dar nu a fost generalizat în
cultură.
RUGGERI 140
Sinonime: 140 Ru
Origine: a fost obţinut în Sicilia, în anul 1894, de către A. Ruggeri, din
hibridarea sexuată între Berlandieri Resseguier nr.2 şi Rupestris du Lot.
Caractere ampelografice.Rozeta este uşor scămoasă, de culoare
verde roşietică. Frunzele tinere sunt lucioase, de culoare verde cu nuanţe
arămii. Frunza adultă este întreagă, cu tendinţe de trilobie uneori, mijlocie ca
mărime, reniformă, de culoare verde intens, cu aspect metalic, cu sinusul
peţiolar în formă de „U” larg deschis sau acoladă. Nervurile principale sunt
roşietice spre punctul peţiolar (figura 10.6.). Floarea este hermafrodită
funcţional masculă. Lăstarii au meritale mijlocii, uşor pubescenţi, de culoare
roşie-violacee. Coarda este striată, de culoare cafenie, noduri necolorate.
Fig. 10.6. Frunza la portaltoiul 140Ru
Însuşiri agrobiologice. 140 Ru este un portaltoi viguros (A. Oprea,

Adriana Indreaş, 2000).Dezmugurirea este târzie, o perioadă lungă de
vegetaţie, de peste 220 zile. În condiţiile climatice din ţara noastră, maturarea
lemnului se realizează numai în regiunile sudice.
Capacitatea de înrădăcinare în şcoala de viţe este foarte bună, fiind
cuprinsă între 60% şi 80%. Afinitatea la altoire de asemenea este foarte
bună, procentul de prindere fiind în medie de 60%.
În plantaţiile de viţă roditoare, portaltoiul Berlandieri x Rupestris
(Ruggeri 140) prezintă un sistem radicular foarte puternic care explorează un
volum foarte mare de sol, în care rădăcinile inferioare predomină asupra
celor superioare.
Rezistenţa la filoxera radicicolă este foarte bună, la fel şi la mană,
datorită faptului că este un portaltoi rustic. Prezintă însă rezistenţă slabă la
filoxera galicolă. Are rezistenţă mare la secetă şi la cloroza fero-calcică, până
97
la 35-40% carbonat de calciu activ. Este sensibil la excesul de umiditatea de
lungă durată din sol şi la sărurile nocive din sol (nu suportă mai mult de 0,4‰
Na Cl).
Însuşiri agrotehnice. Îşi maturează lemnul pe o lungime utilă de 3,5
m şi dă producţii mijlocii de butaşi, în medie 100-115.000 butaşi STAS/ha. Se
adaptează uşor pe solurile calcaroase, scheletice din zonele secetoase şi are
o longevitate ridicată.
Imprimă vigoare foarte mare soiurilor altoite şi prelungeşte perioada
de vegetaţie a acestora. Este un portaltoi care influenţează producţia de
struguri şi nu de calitate acesteia.
Variaţii şi clone. În Franţa s-au obţinut 10 clone, dintre care mai
valoroase sunt clonele 101, 216 şi 217, clone ce sunt folosite pentru altoirea
viţelor destinate plantării pe terenurile calcaroase din regiunile secetoase.
În România, la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură şi
Vinificaţie Valea Călugărească, V. Grecu a obţinut în anul 1985, o clona, 140
Ruggeri –59 Vl.
Zonare. Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri este admis la cultură în
România.
140 Ru este portaltoiul utilizat cu precădere în Italia (Sicilia), unde
ocupă locul 2 în sortimentul viţelor portaltoi, în Spania, Portugalia, Franţa
precum şi în ţarile viticole din nordul Africii (Maroc, Tunisia, Algeria). În ţara
noastră este recomandată selecţia 140 Ru-59 Vl pentru podgoriile din
Dobrogea şi cele din regiunea Teraselor Dunării (Ţârdea şi Rotaru, 2003).
140 RUGGERI 59Vl.

Origine: A fost obţinut prin selecţie individuală din 140 Ruggeri, în
anul 1985, la Valea Călugărească, de către cercetătorul Virgil Grecu.
Caractere agrobiologice: butucul prezintă vigoare de creştere
mijlocie; pornirea în vegetaţie este târzie, ceea ce determină avantajul evitării
îngheţurilor târzii de primăvară. Are maturare bună a lemnului coardelor.
Preferă solurile scheletice, cu conţinut de până la 40% carbonat de
calciu activ.
Prezintă afinitate bună la altoire cu soiurile roditoare.
Realizează o producţie de butaşi mai mare decât populaţia din care
provine, 125 000-140 000 butasi STAS/hectar.
1. Enumeraţi portaltoii americo-americani din grupele Riparia x Rupestris
şi Berlandieri x Rupestris.
Riparia x Rupestris: Riparia x Rupestris 3306 şi 3309; Riparia x
Rupestris 101-14; Riparia x Rupestris 16-108 şi 16-113 Prosperi;
Berlandieri x Rupestris : Richter 99 şi 110, Paulsen 1103, Ruggeri 140.
2. Prin ce se deosebeşte 101-14 MG de restul hibrizilor Riparia x
Rupestris?
Nervurile inferioare sunt lipsite la bază de mezofil, caracter tare de soi,
deosebindu-se prin aceasta de restul hibrizilor Riparia x Rupestris.
98
1. Precizaţi caracterul de riparia la frunză?
2. Prin ce se caracterizează portaltoiul 3309 Couderc din punct de
vedere al însuşirilor?
3. Care este grupa de portaltoi ce are ca destinaţie podgoriile sin
zonele secetoase cu soluri calcaroase?
4. Care este portaltoiul terenuriloe secetoase şi calcaroase?
99
PORTALTOII AMERICO-AMERICANI-
GRUPA BERLANDIERI x RIPARIA
Cuvinte cheie: portaltoi, americo-americani, Berlandieri, Riparia
Rezumat
Portaltoii americo-americani sunt portaltoii rezultaţi prin încrucişarea
speciilor de viţe americane între ele, pentru a obţine portaltoi mai valoroşi.
Fac parte portaltoii obţinuţi din încrucişarea speciilor: Vitis berlandieri x Vitis
riparia.
Portaltoii americo-americani, grupa Berlandieri x Riparia reprezintă
grupa cea mai valoroasă şi numeroasă în podgoriile noastre, deoarece
înrădăcinează uşor şi adânc în sol, au afinitate bună la altoire cu soiurile
roditoare, dau producţii mari de butaşi şi rezistă la calcarul activ din sol.
11.1. Portaltoii hibrizi americo-americani - grupa Berlandieri x Riparia
11.1.1. Portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia
Portaltoii din această grupă au apărut mai târziu, la începutul

secolului XX, însă au avut o răspândire foarte rapidă în toate ţările viticole.
Dintre cercetătorii care au lucrat la aceaste combinaţii îi amintim pe
G. Couderc, P. Viala, G. Foex, A. Millardet, Ch. de Grasset - în Franţa; S.
Teleky - în Ungaria; F. Kober în Austria; M. Toader, B. Baltagi, P. Baniţă în
România.
În viticultura românească s-a pus accent pe lucrările de selecţie
asupra acestor portaltoi, în scopul obţinerii unor forme biologice adaptate
condiţiilor ecoclimatice şi pedologice din ţara noastră.
Portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia sunt viguroşi, au o perioadă
mijlocie de vegetaţie, îşi maturează bine lemnul şi asigură producţii mari de
butaşi.
Sunt portaltoi rezistenţi la filoxeră, în special la cea radicicolă, la
mană, făinare şi sunt mai puţin atacaţi de viroze.
Butaşii au înrădăcinare bună în şcoala de viţe (60-80%), însă uneori
mai slabă in cazul in care caracterele hibridului se apropie mai mult de
specia Vitis berlandieri. Afinitatea cu soiurile roditoare este bună.
O însuşire foarte valoroasă a acestor portaltoi, preluată de la Vitis
berlandieri, este rezistenţa mai ridicată la calcarul activ din sol, care le
permite să fie cultivaţi pe terenuri cu un conţinut de calcar activ de până la
20%.
100
Aceşti portaltoi dezvoltă un sistem radicular profund, care pătrunde
în sol până la adâncimea de 4-5 m, cu toate acestea sunt sensibile la secetă,
motiv pentru care folosirea lor ca portaltoi în zonele secetoase este limitată.
În ceea ce priveşte caracterele ampelografice, acestea au fost
preluate de la ambii genitori. De la Vitis berlandieri au moştenit dezmugurirea
târzie cu rozeta scămoasă, de culoare verde albicioasă, iar de la Vitis riparia
au moştenit frunza mare, cuneiformă, cu dinţii terminali (mucronii) lungi şi
încovoiaţi. Frunza este întreagă, mai rar trilobată, cu limb gros, gofrat, verde-
închis, pufos-scămos pe faţa inferioară.
Kober a grupat şi notat portaltoii din această combinaţie, în funcţie de
caracterele morfologice, în patru grupe:
A- plante cu lăstari roşietici, pubescenţi şi dezmgurire bronzată;
B- plante cu lăstari roşietici, glabri şi dezmugurire bronzată;
C- plante cu lăstari verzi, pubescenţi şi dezmugurire verde-albicioasă;
D- plante cu lăstari verzi glabri şi dezmugurire verde-albicioasă.
Plantele cele mai viguroase au fost notate cu litere duble AA, BB,
CC, DD însoţite de numerele de selecţie.
Din această grupă s-au impus o serie de portaltoi valoroşi ca: 420 A,
Teleki 8 B, Kober 5 BB, selecţiile Crăciunel, SO4,etc.
În România, în urma lucrărilor de selecţie ce au fost efectuate pe
portaltoii Teleky 8B şi Kober 5BB, s-au obţinut selecţiile: Buftea, Crăciunel
(2,25,26,71) şi Drăgăşani (37 şi 57).
BERLANDIERI X RIPARIA –420 A

Sinonime: 420 A
Origine: A fost obţinut în Franţa în anul 1887, de către Millardet şi
Grasset, din încrucişarea unei forme viguroase de Vitis Berlandieri cu Vitis
Riparia. În urma acestei încrucişări au fost obţinute mai multe clone notate cu
420 A, 420 B, 420 C, dintre care cea mai valoroasă a fost 420 A. Este
recomandat pentru solurile calcaroase, însuşire preluată de la Vitis
Berlandieri, încât acest portaltoi a fost supranumit “Riparia terenurilor
calcaroase”.
Caractere ampelografice. Frunza adultă este întreagă sau
caracteristic trilobată (frunzele trilobate se găsesc în partea de jos a
butucului), de culoare verde-închis, mijlocie ca mărime, cuneiformă, cu
nervuri cafenii roşietice spre punctul peţiolar, iar sinusul peţiolar în formă de
liră sau “U” deschis (figura 11.1). Floarea este hermofrodită funcţional
masculă. Coarda are meritale mijlocii, este striată şi canelată cu scoarţa de
culoare cafenie-roşcată, vânătă la noduri.
Însuşiri agrobiologice. Portaltoiul 420A are o perioadă lungă de
vegetaţie de peste 180 zile, dezmugureşte în a doua jumătate a lunii aprilie şi
îşi maturează lemnul în lunile septembrie-octombrie. Vigoarea proprie şi cea
indusă soiurilor altoite este mijlocie, totuşi mai mare decât în cazul
portaltoiului Riparia gloire.
101
Fig.11.1. Frunza la portaltoiul 420A
Capacitatea de înrădăcinare în şcoala de viţe este redusă, 30-40%,

la fel ca şi afinitatea la altoire. Prinderea la altoire este foarte mică, sub 30%,
datorită înrădăcinării şi calusării deficitare. În plantaţii dezvoltă un sistem
radicular puternic, cu rădăcini principale groase, dar puţine, care pătrund
adânc în sol. Ramificaţiile rădăcinilor principale rămân în straturile
superficiale ale solului. Sistemul radicular are o capacitate de regenerare
redusă.
Rezistenţa la calcarul activ din sol este bună, suportând concentraţii
de până la 20%. Rezistă bine la filoxeră-forma radicicolă şi la nematozi. La
sărurile nocive din sol este foarte sensibil, iar la secetă prezintă o rezistenţă
mijlocie.
Maturarea lăstarilor, deşi începe devreme, are o evoluţie lentă, astfel
că lungimea utilă a coardelor este de aproximativ 3 m. Producţiile sunt în
medie de 80.000 butaşi/ha.
Însuşiri agrotehnice. Emite puţini copili şi nu lăstăreşte puternic,
motiv pentru care necesită puţine lucrări în verde. Sarcina de rod
recomandată este de 8-10 lăstari/butuc.
Sistemul de susţinere recomandat este spalierul vertical monoplan
cu sârme oblice şi orizontale. Nu este recomandat pe terenurile acide şi
compacte.
Variaţii şi clone. Prin lucrările de ameliorare s-a urmărit
îmbunătăţirea însuşirilor deficitare ale acestui portaltoi. În Franţa au fost
obţinute şi certificate 5 clone (10, 11, 169, 241 şi 241T1), dintre acestea două
sunt mai valoroase (clonele 10 şi 11), care înlocuiesc în cultură populaţia de
420A.
Zonare. Berlandieri x Riparia 420 A are pondere mică în cultură. Se
cultivă mai mult în Italia unde ocupă locul 3 în sortimentul viţelor portaltoi. În
Franţa ocupă doar locul 13, fiind folosit în zonele viticole: Gironde, Dordogne
şi Herault (C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003). 420 A se mai cultivă în ţări
precum: Spania, Grecia, Turcia şi Rusia. La noi în ţară nu şi-a găsit vocaţia
ca portaltoi. În urma experimentărilor efectuate la Pietroasa s-a constatat că
prezintă o slabă adaptabilitate la solurile scheletice – calcaroase pentru care
era creditat (Constantinescu şi colab., 1965 citat de M. Ion şi colab., 2004).
BERLANDIERI X RIPARIA TELEKY 8 B

Sinonime: Teleky 8 B, 8 B
Origine. A fost obţinut în Ungaria de către selecţionatorul Andor
Teleky din seminţe cumpărate din Franţa de la pepinieristul E. Resseguier,
iar pe puieţii rezultaţi a făcut observaţii timp de 3 ani. Puieţii au fost grupaţi în
zece serii notate cu cifre de la 1 la 10, iar în cadrul seriilor au fost notate cu
102
A, seriile cu lăstari glabri şi cu B, cele cu lăstari pubescenţi. În urma selecţiei
din puieţii seriei 10A a ales acest portaltoi.
Caractere ampelografice. Din punct de vedere al fenotipului Teleki 8
B se aseamănă mult cu specia Vitis Berlandieri. Frunza adultă este foarte
mare, întreagă sau cu o uşoară tendinţă de trilobie, verde-închis, aproape
lucioasă, netedă, cuneiformă, groasă, cu marginile revolute. Sinusul peţiolar
este deschis în formă de „V” sau liră (figura 11.2.). Floarea este hermafrodită
- funcţional masculă. Lăstarul este viguros, cu meritale lungi, de culoare
verde-cafenie, acoperit cu peri scurţi. Coarda este groasă, cu secţiune
eliptică, de culoare cafenie-cenuşie, semn că lemnul de Teleki 8B este bine
copt.
Fig. 11.2. Frunza la portaltoiul Teleky 8B
Insusiri agrobiologice. Teleki 8B are o perioadă de vegetaţie mijlocie,

de 180 de zile, dezmugureşte la la o săptămână după R.G., iar maturarea
lemnului începe devreme (a doua decadă a lui august).
Are vigoare mare de creştere pe care o imprimă si soiurilor roditoare.
Sistemul radicular al portaltoiului Berlandieri x Riparia Teleki 8B este
viguros, ramificat puternic, cu creştere mai mult pivotantă, cu unghi geotropic
de 60-75°.
Teleki 8B are o prindere bună la altoire şi înrădăcinează uşor în
şcoala de viţe, avâmd 60-80% capacitatea de înrădăcinare. Are o afinitate
bună la altoire cu multe dintre soiurile de viţă roditoare.
Rezistenţe biologice. Teleki 8B are o rezistenţă bună la Filoxera –
forma radicicolă şi slabă la cea galicolă.
Rezistă bine la ger, la mană, la nematozi şi la secetă. Prezintă o
rezistenţă mijlocie la cloroză, (max. 17% calciu activ din sol) şi nu rezistă la
săruri (max 0,4‰).
Însuşirile agrotehnice. Îşi maturează bine lemnul, pe o lungime utilă
de aproximativ 4 m, încât asigură producţii mari, de 150-180.000 butaşi/ha.
Datorită toleranţei atât la secetă, cât şi la umiditate, se poate adapta pe o
gamă diversă de soluri, comportându-se bine în plantaţiile de pe terase şi în
zonele secetoase.
Este recomandat ca portaltoi pentru soiurile roditoare având o
vigoare mijlocie: Chasselas doré, Traminer, Furmint şi Riesling italian.
Particularităţi de cultură. Sunt necesare doar 8-9 lucrări de copilit şi
legat a lăstarilor (la plivit se lasă pe butuc 10-12 lăstari) deoarece nu
formează mulţi copili.
Sistemul de susţinere, cel mai adecvat, este spalierul vertical cu
sârme oblice şi orizontale.
103
Teleki 8B necesită, în a doua parte a vegetaţiei, 1-2 tratamente
împotriva filoxerei - forma galicolă;
Recoltarea coardelor se face obligatoriu din toamnă, după care
butucii se muşuroiesc.
Variaţiuni şi clone. Datorită heterogenităţii foarte mari a acestui
portaltoi a fost posibilă obţinerea prin selecţii clonale a unui număr mare de
clone.
În ţara noastră, lucrările de selecţie au început la Aiud, de Ambrosi în
1920, apoi continuate la Buftea, unde s-a realizat selecţia Buftea; apoi la
SCVV Drăgăşani s-au realizat selecţiile Drăgăşani 37 şi 57; s-a impus ca
portaltoi selecţia 57 a cercetătorului P. Baniţă, care a fost omologat ca
portaltoi în 1983.
Zonare. Berlandieri x Riparia Teleky 8B a fost utilizat la început în
România şi anume în Transilvania, iar mai târziu şi în restul tării. Teleki 8 B
este din ce în ce mai puţin folosit, fiind înlocuit de Kober 5BB şi Selecţia
Crăciunel 2. Aria de răspândire s-a restrâns şi în celelalte ţări viticole
europene. Este folosit în Ungaria, Franţa, Italia (selecţiile Cosmo 2 şi 10),
Germania (selecţiile Durlach) şi Elveţia (C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003).
BERLANDIERI X RIPARIA KOBER 5 BB

Sinonime: KOBER 5 BB; 5 BB
Origine: În 1902, în Austria, Franzs Kober a primit de la Teleki, 10
clone hibride Berlandieri x Riparia, obţinute în Ungaria. Pornind de la aceste
clone, prin selecţia clonală, Kober a obţinut în 1920, portaltoiul Kober 5 BB.
Cifra 5 desemnează seria fenotipică apropiată de Riparia, primul B
corespunde notaţiei caracterelor lăstarilor (culoare roşietică, glabri), iar cel
de-al doilea B arată vigoarea foarte mare a portaltoiului.
Caractere ampelografice: Frunza adultă (figura 11.3.) este întreagă,
cuneiformă, cu tendinţe de trilobie. Limbul este gros, gofrat. Sinusul peţiolar
este deschis în formă de V. Se deosebeşte de ceilalţi portaltoi din grupa
Berlandieri x Riparia prin aceea că nervura mediană (N1) formează adesea în
treimea superioară a limbului o cocoaşă (flexiune), care reprezintă caracterul
tare de recunoaştere a portaltoiului. Floarea este hermafrodită - funcţional
femelă, cu polen steril şi abundent. Strugurii sunt foarte mici, cu boabe mici,
rotunde de culoare neagră. Lăstarul este viguros, cu meritale lungi de
culoare verde cafenie şi cu noduri de culoare roşie-vineţie. Coarda este fin
striată, de culoare cafenie-cenuşie.
Fig.11.3. Frunza la portaltoiul Kober 5BB
104
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice. Dezmugureşte în prima decadă
a lunii aprilie, are o perioadă de vegetaţie de 170-190 zile, iar maturarea
lemnului începe toamna devreme.
Este un portaltoi cu o vigoare mare, pe care o transmite şi soiurilor
altoite. Capacitatea de înrădăcinare, în şcoala de viţe, este de 60-80%;
afinitatea cu soiurile de viţă roditoare este bună (50% prindere la altoire).
Portaltoiului Berlandieri x Riparia Kober 5BB, prezintă un sistem
radicular foarte ramificat şi cu o capacitate de regenerare foarte mare. În
combinaţiile de altoire portaltoiul Kober 5BB are tendinţa de a ocupa un
volum de sol aproape dublu faţă de volumul pe care îl ocupă când este
nealtoit. În plan orizontal, rădăcinile portaltoiului se întind pe o rază de 4-4,5
m, iar în plan vertical ajung la 6-6,2 m.
Rezistenţe biologice: la filoxera - forma radicicolă este bună, dar
slabă la cea galicolă. La calcarul activ din sol are o rezistenţă mare, până la
20%, iar la sărurile nocive rezistă până la 0,4 ‰. La secetă şi la excesul de
umiditate din sol rezistenţa este mijlocie.
Îşi maturează foarte bine lemnul, pe o lungime de 4-5 m, dând
producţii mari, de 180 000 – 200 000 butaşi/ha.
Se adaptează pe toate tipurile de sol, cu excepţia celor compacte şi
acide.
Datorită vigorii foarte mari transmise soiurilor nobile, favorizează
procesele de meiere şi mărgeluire, prelungeşte perioada de vegetaţie,
întârzie maturarea strugurilor şi slăbeşte rezistenţa la iernare (Ţârdea C.,
1991). Nu se recomandă pentru soiurile de struguri foarte viguroase. Se
comportă bine pe Kober 5BB soiurile: Merlot, Chardonnay, Pinot gris,
Riesling italian etc.
Particularităţi de cultură: sarcina pe butuc este de circa 12 lăstari;
acest portaltoi formează mulţi copili, deci necesită multe lucrări de copilit.
Mijloacele de susţinere recomandate sunt spalierul vertical cu sârme oblice şi
orizontale. În timpul perioadei de vegetaţie sunt necesare 1-2 tratamente
împotriva filoxerei - forma galicolă; maturarea lemnului se termină toamna
devreme, iar recoltarea coardelor se face la circa două săptămâni după
căderea frunzelor.
Variaţii şi clone. Datorită heterogenităţii ridicate a acestei populaţii,
atât în România cât şi pe plan mondial au existat preocupări intense privind
obţinerea de selecţii valoroase. La Crăciunel-Blaj, M. Toader şi B. Baltagi au
obţinut şi înmulţit o clonă foarte valoroasă, selecţia Crăciunel 2, care îşi
maturează lemnul cu aproximativ două săptămâni înainte de Kober 5 BB şi
dă producţii mai mari de butaşi. Tot la Crăciunel au fost omologate şi alte
clone valoroase, aşa cum sunt Selecţiile 25 şi 26. Pe plan mondial au fost
reaşizate multe clone valoroase. În Franţa au fost obţinute 25 de clone, cele
mai valoroase fiind: 114, 76, 77, 78. În Germania au fost obţinute 3 clone: 13
Geisenheim, 148 Fribourg şi 48 Weinsberg.
Zonare. Acest portaltoi ocupă cca 60 % din suprafaţa totală în
majoritatea podgoriilor din România. Tendinţa actuală este de restrângere a
suprafeţelor în favoarea Selecţiei Oppenheim 4 şi a Selecţiilor Crăciunel 2,
26, 71.Se cultivă pe suprafeţe mari în multe ţări viticole: Italia, Luxemburg,
Germania, Austria, Elveţia etc. Se cultiva şi în Ungaria, Franţa, Rusia, dar pe
suprafeţe mai restrânse.
105
BERLANDIERI X RIPARIA selecţia OPPENHEIM 4
Sinonime: SO 4 sau SO4
Origine: este o selecţie clonală obţinută în Germania, la şcoala de
Viticultură din Oppenheim, de Rodrian A., în jurul anului 1940, din portaltoiul
Berlandieri x Riparia Teleky 4 A
Caractere ampelografice: La dezmugurire rozeta este scămoasă,
albă verzuie cu marginile rozii. Frunza adultă (figura 11.4.) este mare, dar
mai mică decât la Teleki 8 B şi Kober 5 BB, întreagă sau cu uşoare tendinţe
de trilobie, cuneiformă, cu mezofil neted, iar pe partea inferioară a nervurilor
prezintă scame şi peri scurţi. Limbul este verde-gălbui, ondulat, cu marginile
involute. Dinţii sunt mici şi ascuţiţi. Sinusul peţiolar este deschis în formă de
U. Floarea este hermafrodită - funcţional masculă, cu polen fertil şi
abundent. Coada are o culoare brună-roşietică, cu noduri proeminente
acoperite cu peri scurţi.
Fig.11.4. Frunza la portaltoiul SO4
Insuşiri agrobiologice. Acestea sunt apropiate de Riparia:

precocitate, maturare bună a lemnului, înrădăcinare uşoară în şcoala de viţe,
afinitate bună la altoire şi în producţie; vigoare mare de creştere.
Berlandieri x Riparia selecţia Oppeheim 4 are sistemul radicular
foarte puternic, răspândit în sol până la peste 4 m adâncime.
Fiind portaltoiul cu perioada de vegetaţie cea mai scurtă comparativ
cu celelalte soiuri, 165-170 de zile, este considerat portaltoiul cu cea mai
bună maturare a lemnului. SO4 dezmugureşte cu 4-5 zile mai târziu decât
RG, maturarea lemnului lăstarilor începe devreme, sfârşit de iulie, iar până la
sfârşitul lui septembrie este terminată.
Capacitatea de înrădăcinare este de 60-80%, afinitatea la altoire cu
soiurile roditoare este bună, cca 40%.
Rezistenţe biologice: bună la Filoxera - forma radicicolă şi slabă la
cea galicolă; este rezistent la nematozi; prezintă rezistenţă mijlocie la
cloroză, asimilând max 17% calciu activ în sol; este sensibil la săruri, max
0,4 ‰ NaCl; este de asemenea sensibil la secetă şi excesul de umiditate, la
carenţele de magneziu şi cupru; este sensibil la antracnoză.
Însuşirile agrotehnice: având dezmugurire timpurie poate fi afectat de
brumele târzii de primăvară.Lungimea utilă a coardelor depăşeşte 4 m,
producţia de butaşi fiind de 180-190 mii/ha. Afinitatea cu soiurile roditoare
este cea mai bună, golurile fiind între 3-12%. Imprimă soiurilor altoite
precocitate, favorizând calitatea strugurilor. Se adaptează cu uşurinţă pe o
gamă diversă de soluri, însă nu suportă terenurile acide, cu exces de
umiditate şi de săruri.
106
Particularităţi de cultură: se lasă sarcini mari de lăstari, 10-12
lăstari/butuc; mijlocul de susţinere cel mai adecvat este spalierul vertical cu
sârme oblice; din cauza creşterilor mari din primii ani, trebuie să se efectueze
cu deosebită atenţie tăierile de formare; se execută săptămânal copilitul şi
legatul lăstarilor; recoltarea coardelor se face în prima parte a lui octombrie,
apoi butucii de muşuroiesc.
Variaţii şi clone: La SCDVV Blaj a fost obţinută clona 4 (SO 4-4), de
M. Toader, în 1974, în urma lucrărilor de supraselecţie din perioada 1955-
1974, care este mai productivă şi asigură randamente superioare la altoire.
În Franţa au fost obţinute 78 de clone, din care 4 sunt mai valoroase.
Zonare. Portaltoiul SO4 este considerat cel mai valoros portaltoi din
grupa Berlandieri x Riparia. În Franţa şi Germania este pe locul I, în Italia pe
locul V. În ţara noastră se recomandă ca portaltoi în majoritatea podgoriile şi
centrelor viticole.
BERLANDIERI X RIPARIA 125 AA

Sinonime: Kober 125 AA; 125 AA
Origine: A fost obţinut în 1920, în Austria de către Fransz Kober din
hibrizii Berlandieri x Riparia, primiţi de la pepinieristul Teleki, din Ungaria.
Inişialele AA indică intensitatea caracterelor botanice de recunoaştere (vârf
de creştere arămiu, lăstar roşiatic şi pubescent).
Caractere ampelografice. Rozeta este scămoasă, verde albicioasă
cu marginile carminate. Frunza tânără este verde cu nuanţe arămii. Frunza
adultă este foarte mare, cu scame fine pe partea inferioară, întreagă sau
trilobată, cuneiformă cu limbul plan, de culoare verde intensă. Sinusul
peţiolar este adânc, deschis în formă de liră (figura 11.5). Floarea este
hermafrodită funcţional femelă. Coarda are meritale lungi, de culoare
cenuşie.
Fig.11.5. Frunza la portaltoiul 125AA
Berlandieri x Riparia 125 AA are un sistem radicular foarte puternic,

format dintr-o reţea densă de rădăcini de schelet, care se orientează pe
verticală. Acestea sunt încărcate cu o reţea bogată de rădăcini subţiri de
suprafaţă, îndeplinind rol de nutriţie.
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice.Dezmugureşte cu 10 zile după
Riparia gloire, are o perioadă lungă de vegetaţie, de peste 200 zile şi vigoare
deosebită, caractere care influenţează negativ asupra maturării lemnul,
maturarea ce se desăvârşeşte toamna târziu, la sfârşitul lunii octombrie.
Capacitatea de înrădăcinare în şcoala de viţe este bună, de 60-70%,
iar în plantaţii formează un sistem radicular foarte puternic, care pătrunde
adânc în sol. Nu imprimă vigoare soiurilor altoite.
107
Rezistă foarte bine la filoxera radicicolă şi galicolă, bine la mană şi
făinare. La carbonatul de calciu activ rezistă până la maxim 13%. Este slab
rezistent la secetă şi la excesul de umiditate din sol.
Are o afinitate bună cu soiurile nobile şi se adaptează uşor pe toate
tipurile de sol.
Realizează producţii de 120.000-130.000 butaşi STAS/ha.
Particularităţi de cultură. Emite cu uşurinţă lăstari şi copili, care dau
butucului un aspect de tufă, de aceea necesită multe operaţii în verde.
Maturează lemnul coardelor pe o lungime utilă de 3,8-4 m. Prin plivit se lasă
pe butuc o încărcătură de 10-12 lăstari. Mijlocul de susţinere recomandat
este spalierul vertical cu sârme oblice şi orizontale (C. Ţârdea şi Liliana
Rotaru, 2003).
Variaţii şi clone. Pe plan mondial au fost selecţionate şi certificate o
serie de clone valoroase cum sunt: clonele 136, 181, 182 în Franţa şi clona
26 Friburg în Germania. Şi în România au fost obţinute mai multe clone (la
Staţiunea Viticolă Crăciunel Blaj) care însă nu s-au impus în practica viticolă.
Zonare. Berlandieri x Riparia 125 AA se cultivă pe suprafeţe mici,
în majoritatea ţărilor viticole. În Italia ocupă locul 6 în sortimentul viţelor
portaltoi, în Germania locul 5, iar în Franţa locul 17 (C. Ţârdea şi Liliana
Rotaru, 2003). În România 125 AA este zonat numai în zonele viticole din
sudul ţării.
SELECŢIA BUFTEA
Sinonime: Selecţia Ambrosie
Origine: Este prima selecţe de portaltoi obţinută în pepinierele din
ţara noastră, din Berlandieri x Riparia Teleky 8 B. Selecţiile pentru obţinerea
acestui portaltoi au început la pepiniera viticolă de la Aiud în 1920 şi au fost
finalizate în 1939 la pepiniera Buftea (Bucureşti).
Caractere ampelografice. Din punct de vedere al caracterelor
ampelografice, portaltoiul se aseamănă foarte mult cu Teleky 8 B. Din punct
de vedere agrobiologic prezintă unele însuşiri valoroase: adaptabilitate bună
pe solurile umede şi o capacitate foarte bună de înrădăcinare a butaşilor.
Această selecţie se întâlneşte numai în colecţiile ampelografice, nu
prezintă interes practic.
BERLANDIERI X RIPARIA SELECŢIA CRĂCIUNEL 71

Sinonime: SC-71; Cr.71
Origine: Portaltoiul a fost obţinut la Crăciunel Blaj, de către M. Toader
în 1949, din populaţia de Berlandieri x Riparia Teleki 8 B- Selecţia Buftea. A
fost omologat în 1970.
Caractere ampelografice. Rozeta este pufoasă, verde-albicioasă, cu
marginile carminate. Frunza adultă este mare, cuneiformă, întreagă sau
uşor trilobată, cu limbul gros, gofrat, de culoare verde intens acoperit cu
scame rare pe ambele feţe, cu sinusul peţiolar deschis în formă de “U” sau
liră. Floarea este hermafrodită, funcţional masculă, cu polen fertil şi
abundent. Coarda este de culoare cenuşie-cafenie, prezintă meritale lungi,
cu nuanţe vineţii în dreptul nodurilor.
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice. Are o perioadă lungă de
vegetaţie de peste 180 zile, dezmugureşte devreme, iar maturarea lemnului
108
începe târziu, după 1 septembrie. Capacitatea de înrădăcinare a butaşilor
este de 60-80%, iar afinitatea la altoire este de peste 60%, randamentul în
şcolile de viţe fiind de 60% viţe STAS, caracter prin care se remarcă acest
portaltoi. Rezistenţa la filoxera radicicola este bună, iar la cea galicolă este
mijlocie. Are o rezistenţă bună la mană şi antracnoză, de asemenea rezistă
bine la secetă şi la excesul de umiditate. La calcarul activ din sol rezistă până
la maxim 20%, iar la sărurile nocive până la 4 ‰ NaCl.
Datorită vigorii mari, pe butuc se vor lăsa circa 8-12 lăstari. Lungimea
utile a coardelor este de 4-5 m, realizând producţii mari de peste 200.000
butaşi/ha.
În plantaţii are afinitate bună cu soiurile de masă Chasselas doré şi
Muscat de Hamburg, iar dintre soiurile pentru vin: Fetească regală, Muscat
Ottonel, Riesling italian, Traminer etc.
Zonare. SC 71 este recomandat în toate podgoriile din centrul
Transilvaniei (Târnave, Alba Iulia), sudul Moldovei, fiind indicat, în special,
pentru soiurile de masă (C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003)
BERLANDIERI X RIPARIA SELECŢIA CRĂCIUNEL 2

Sinonime SC-2; Cr.2
Origine: lucrările de selecţie a acestui portaltoi au început la
Crăciunel-Blaj, în 1935, din populaţia soiului Berlandieri x Riparia Kober 5BB,
sub coordonarea pepinieristului Ungar şi au fost continuate în cadrul SCVV
Blaj, de către M. Toader şi B. Baltagi, până în 1956, când au fost finalizate.
Caractere ampelografice. Frunza adultă este mare, cuneiformă,
întreagă, cu aspect rugos, cu sinusul peţiolar în formă de “U”, deschis.
Limbul este slab gofrat, de culoare verde deschis. Dinţii sunt mici şi laţi.
Floarea este hermafrodită funcţional femelă. Strugurii sunt mici cu boabe
sferice, de culoare negre-violacee. Lăstarul este muchiat verde, cu nuanţe
violacee, pubescent la noduri. Coarda prezintă meritale lungi de culoare
cenuşie.
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice. Portaltoiului Crăciunel 2
prezintă caracteristici agrobiologice asemănătoare cu cele ale portaltoiului
Kober 5 BB, din care provine. Insă are şi unele deosebiri cum ar fi: perioada
mai mică de vegetaţie cu circa 15 zile, ceea ce asigură o calitate mai bună a
materialului pentru altoit.
Capacitatea de înrădăcinare a butaşilor în şcolile de viţe este bună,
de peste 80%, iar sudura este completă şi trainică, afinitatea la altoire este
de aproximativ 50%, iar vigoarea proprie şi cea indusă soiurilor nobile este
foarte mare.
În cazul portaltoiul Berlandieri x Riparia Selecţia Crăciunel 2 sistemul
radicular este foarte bogat. În condiţiile unui sol cernoziom carbonatic
(castaniu) în centrul viticol Murfatlar, creşterile în lungime a rădăcinilor de
schelet au ajuns până la 5,50 m, iar arhitectonica lor a arătat că portaltoiul
explorează întreg volumul de sol din spaţiul ce i-a fost repartizat (M.
Oşlobeanu, I. Babeş, 1996 citat de A. Oprea şi Adriana Indreaş, 2000)..
Rezistenţa la filoxera radicicolă este bună, iar la cea galicolă este
mijlocie. La calcarul activ din sol rezistă până la maxim 20%, iar la sărurile
nocive până la 0,4%0.
109
Din cauza sensibilităţii la temperaturile scăzute din timpul iernii este
atacat de cancerul bacterian, astfel este obligatorie recoltarea de toamnă.
Rezistenţa la secetă şi la excesul de umiditate este mijlocie.
Îşi maturează mai bine lemnul decât soiurile din care provine,
lungimea utilă a coardelor fiind de 4-5 m, de aceea dă producţii mari, de
150.000- 180.000 butaşi STAS/ha.
Necesită multe operaţii în verde datorită creşterii intense a copililor,
încărcătura recomandată este de 10-12 lăstari/butuc.
Este recomandat pentru soiurile de struguri pentru vin de mare
producţie, deoarece stimulează mai mult creşterea în detrimentul fructificării.
Nu este recomandat pentru soiurile de viţă de vie pentru struguri pentru
masă şi nici pentru cele de vinuri de calitate.
Recoltarea coardelor se face obligatoriu din toamnă, după care butucii
se muşuroiesc.
Zonare. 2C este recomandat cu precădere în podgoriile din
Transilvania. S-a raspândit şi în Slovacia, unde şi-a confirmat precocitatea
faţă de 5 BB (Ţârdea şi Rotaru, 2003).
SELECŢIA OPPENHEIM 4 CLONA CRĂCIUNEL 4

Sinonime SO4-4
Origine: A fost obţinut prin selecţie clonală, la Crăciunel-Blaj, de către
M. Toader în 1955, din portaltoiul Berlandieri x Riparia Selecţia Oppenheim
4. A fost omologat în 1974. Este mai productivă şi asigură randamente
superioare la altoire comparativ cu portaltoiul din care provine.
Caractere ampelografice. Rozeta este scămoasă, de culoare verde-
arămie. Frunza adultă este mare, pentagonală, gofrată, întreagă sau cu
tendinţe de trilobie. Sinusul peţiolar deschis în formă de V sau liră. Floarea
este hermafrodită funcţional masculă. Coarda este uşor striată, cu nodurile
pubescente, de culoare maronie-deschisă.
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice. Are o perioadă de vegetaţie de
circa 180-190 zile, îşi maturează bine lemnul şi dă producţii cu 12% mai mari
decât soiul din care provine. Are o rezistenţă bună la filoxeră radicicolă, la
secetă şi la ger.Preferă solurile uşoare cu conţinut mijlociu în carbonat de
calciu activ de până la 17%. Asigură randamente de viţe altoite STAS, de
50%.
Zonare. Este recomandat pentru majoritatea podgoriilor şi centrelor
viticole din România.
SELECŢIILE CRĂCIUNEL 25 ŞI CRĂCIUNEL 26

Sinonime: SC-25; Cr.25; C-25
SC-26; Cr.26; C-26
Origine: Au fost obţinute prin selecţie clonală din portaltoiul Kober 5
BB. Lucrările au fost efectuate între 1949 şi 1964, de către M. Toader, N.
Alexandrescu şi B. Baltagi la Crăciunel- Blaj, iar omologarea ca portaltoi a
avut loc în 1970 pentru Crăciunel 26 şi 1978 pentru Crăciunel 25.
Caractere ampelografice. Cele două selecţii au caracterele
ampelografice asemănătoare.
Rozeta este scămoasă, verde-albicioasă cu marginile de culoare
roz-roşietică. Frunza adultă este de mărime mijlocie, cuneiformă, întreagă
110
sau uşor trilobată, cu limbul uşor gofrat, de culoare verde aprins, cu peri
scurţi şi erecţi pe faţa inferioară şi cu scame pe partea inferioară. Sinusul
peţiolar este deschis în formă de “V” sau liră. Floarea este hermafrodită,
funcţional femelă. Lăstarii prezintă meritale lungi de culoare verde cu nuanţe
cafenii. Coarda are culoare cenuşie-cafenie, acoperită de peri scurţi şi deşi,
cu nuanţe violacee la noduri.
Însuşiri agrobiologice. Selecţia Crăciunel 25 are o perioadă de
vegetaţie de 190 zile, prezintă vigoare mijlocie. Îşi maturează lemnul
începând cu a doua jumatate a lunii august. Lungimea utilă a coardelor este
de 4-5 m, iar producţia obţinută este în medie de 170.000-175.000 butaşi/ha..
Selecţia Crăciunel 26 are o perioadă de vegetaţie de 180-185 zile, iar
maturarea lemnului începe mai târziu, după 1 septembrie. Vigoarea proprie şi
cea indusă soiurilor roditoare este mai mare decât la Crăciunel 25. Lungimea
utilă a coardelor este de circa 4m (mai mică decât la Crăciunel 25),
producţiile obţinute fiind mai mici.
La ambele selecţii rezistenţa la filoxeră radicicolă este bună, iar la
filoxera galicolă este mijlocie. La calcarul activ din sol rezistă până la 20%,
iar la sărurile nocive, până la maxim 4%.
Capacitate de înrădăcinare a butaşilor în şcoala de viţe este bună, de
60-80% şi o afinitate la altoire cu soiurile roditoare de aproximativ 50%.
Dezvoltă un sistem radicular puternic, care pătrunde adânc în sol.
Necesită lucrări şi operaţii în verde mai puţine, datorită faptului că nu
emit mulţi copili.
C-25 şi C-26 sunt recomandate în special la soiurilor pentru struguri
de vin.
Zonare. Aceste două selecţii sunt recomandate pentru majoritatea
podgoriilor din ţara noastră. La înmulţire este prevăzută SC-26.
SELECŢIA DRĂGĂŞANI 57
Sinonime: Drăgăşani 57; 57-Dg.
Origine: a fost obţinut la SCDVV Drăgăşani, în 1964, de către P.
Baniţă din portaltoiul Berlandieri x Riparia Teleki 8 B, în urma lucrărilor de
selecţie din perioada 1950-1964. A fost omologat în 1983.
Se remarcă prin maturarea foarte bună a lemnului şi producţii mari de
butaşi.
Caractere ampelografice. Rozeta este scămoasă, verde-deschis, cu
marginile de nuanţe roşietice. Frunza adultă este mare, cuneiformă, întreagă
sau uşor trilobată spre baza lăstarului, netedă, cu margini ondulate şi dinţi
mici neregulaţi. Sinusul peţiolar este deschis în formă de “U” sau liră.
Floarea este hermafrodită funcţional femelă, androsterilă. Lăstarul este de
culoare verde-roşietic pe partea însorită, striat, acoperit cu scame rare.
Coarda prezintă meritale mijlocii, de culoare cafenie-deschisă şi măduva
groasă, caracter care o aseamană cu Vitis riparia.
Însuşiri agrobiologice. Vigoarea proprie şi cea indusă soiurilor altoite
de vişă roditoare este mare. Are o perioadă mai scurtă de vegetaţie (în
medie 175 zile). Maturarea lemnului începe la jumătatea lunii august.
Capacitatea de înrădăcinare este bună, de 60-80%, iar prinderea la
altoire este de peste 50%.
111
Dg-57 este rezistent la filoxera radicicolă, filoxera galicolă şi la mană.
La calcarul activ din sol rezistă până la 20%, iar la sărurile nocive până la
0,4%0. Prezintă rezistenţă mare la secetă şi mijlocie la excesul de umiditate
din sol.
Însuşiri agrotehnice. Îşi maturează bine lemnul, lungimea utilă a
coardelor este de 4-5 m, iar producţiile obţinute sunt mari, până la 200.000
butaşi/ha. Nu este pretenţios la tipul de sol, adaptându-se cu uşurinţă pe o
gamă diversă de soluri.
Nu este recomandat ca şi portaltoi pentru soiurile pentru masă,
deoarece s-a constatat că imprimă tardivitate.
Zonare. Este recomandat pentru podgoriile din sudul ţării, însă nu este
prevăzut la înmulţire.
1. Enumeraţi portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia.

Din această grupă s-au impus o serie de portaltoi valoroşi ca: 420
A, Teleki 8 B, Kober 5 BB, selecţiile Crăciunel, SO4, la care se
adauga selecțiile romanești.
2. Ce semnifica 5 BB la portaltoiul Kober 5 BB?
Cifra 5 desemnează seria fenotipică apropiată de Riparia, primul B
corespunde notaţiei caracterelor lăstarilor (culoare roşietică, glabri),
iar cel de-al doilea B arată vigoarea foarte mare a portaltoiului.
1. Specificaţi grupele de portaltoi din combinaţia Berlandieri x
Riparia după caracterele morfologice.
2. Care este caracterul de recunoaştere al portaltoiului Kober 5
BB?
3. Precizaţi însuşirile deosebite ale portaltoiului SO 4.
4. Prin ce se remarcă selecţia Drăgăşani 57; pentru ce soiuri de
struguri nu se recomandă la altoire şi de ce?
112
PORTALTOII HIBRIZI COMPLECŞI. SOIURI DE PORTALTOI

CREATE ÎN ROMÂNIA. ZONAREA PORTALTOILOR.
Cuvinte cheie: portaltoi, hibrizi, complecşi, zonare
Rezumat
Portaltoii hibrizi complecşi sunt obţinuţi în marea lor majoritate prin
încrucişări şi reîncrucişări repetate între soiuri de viţe portaltoi şi specii
americane; reîncrucişări cu hibrizi direct producători şi soiuri roditoare
europene.
Aceste încrucişări au fost realizate în scopul îmbunătăţirii însuşirilor
agrobiologice a portaltoilor (rezistenţă sporită la secetă, la excesul de
umiditate, la sărurile nocive din sol, la nematozi, afinitate sporită la altoire
etc).
Lucrările de selecţie la viţele portaltoi în ţara noastră se desfăşoară
în cadrul Institului de cercetare-dezvoltare pentru viticultură şi vinficaţie
(ICDVV) şi în reţeaua de staţiuni de cercetare.
O contribuţie deosebită în această activitate au avut-o: Hogaş la Huşi
(1930), Toader, Baltagi şi Alexandrescu la Crăciunel – Blaj (1946), Baniţă la
Drăgăşani (1950), Popescu, Calistru, Grecu, Ştefănescu, Mihalache, Juncu
s.a.
Zonarea culturii viţelor portaltoi are ca scop creşterea eficienţei
culturii de viţe portaltoi în condiţiile de climă şi sol din ţara noastră. Nu în
toate regiunile ţării cultura viţelor portaltoi este rentabilă, deoarece condiţiile
climatice nu asigură maturarea lemnului lăstarilor, lungimea utilă a coardelor
este redusă şi deci cultura devine nerentabilă (sub 50-60 mii butaşi).
12.1. Portaltoii hibrizi complecşi
În urma încrucişării speciei Vitis candicans cu diverse soiuri de

portaltoi sau specii de viţe portaltoi a rezultat unul dintre cei mai valoroşi
descendenţi, SOLONIS (figura 12.1.). El a constituit unul dintre genitori
folosiţi pentru crearea de noi portaltoi. In ampelografie, acesta a fost descris
ca un hibrid natural între Riparia-Rupestris-Candicans, care se
caracterizează prin rezistenţă sporită la sărurile din sol.
Astfel de hibrizi au fost obţinuţi în Franţa de Couderc şi Castel, dintre
ei s-a impus doar Solonis x Riparia gloire 1616 C (Couderc).
Alţi hibrizi complecşi au fost creaţi după 1900, prin reîncrucişarea
diferiţilor portaltoi şi hibrizi direct producători.
Dintre aceştia amintim: Golia, Gravesac, Fercal
113
Fig. 12.1. Portaltoiul Solonis
.
SOLONIS x RIPARIA 1616 COUDERC
Sinonime: 1616 C
Origine. Asupra originii portaltoiului există discuţii. După unii autori
(C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003) este creat în Franţa, la 1882, de Couderc
prin încrucişarea dintre Solonis cu Riparia gloire, după alţii (Gh.
Constantinescu, 1958) ar fi descoperit în grădina botanică din Berlin, fie că
este specie sau hibrid compus (fie face parte din grupa Riparia-Rupestris-
Candicans, fie din Riparia x Rupestris-Candicans-Cordifolia).
Însuşirile ampelografice. Frunza adultă glabră cu smocuri de peri
rigizi pe nervuri. Dinţii cu laturile concav-convexe, reprezintă caractere de
recunoaştere neîntâlnite la alt portaltoi (caracter de soi) (figura 12.2.).
Fig. 12.2. Frunza la portaltoiul 1616C
Însuşirile agrobiologice: este un portaltoi cu perioada lungă de

vegetaţie, de peste 200 zile, dezmugureşte timpuriu şi termină maturarea
lemnului lăstarilor în a doua decadă a lui octombrie; are capacitate de
înrădăcinare bună (60-80%) şi afinitate la altoire cu soiurile roditoare
deficitară (30-40%).
La portaltoiul Solonis x Riparia 1616 C, sistemul radicular este
asemănător cu cel al speciei Riparia. Rădăcinile cresc atât în straturile
profunde ale solului cât şi în cele superficiale.
Din punct de vedere al rezistenţelor biologice, prezintă rezistenţă
slabă la filoxera radicicola, mijlocie la filoxera galicola, este tolerant la
calcarul activ din sol (11%) şi rezistă bine la sărurile nocive din sol
Însuşirile agrotehnice.Maturează lemnul destul de bine, producţia
este de 120 000 - 150 000 butaşi STAS/hectar. Este un portaltoi care
favorizează producţia cantitativă, acumularea de zaharuri şi grăbeşte
maturarea strugurilor. Se recomandă a fi pentru altoirea cu soiurile: Fetească
albă, Fetească regală, Riesling italian, Aligoté, Neuburger.
114
Zonare. 1616C este folosit ca portaltoi în Franţa, Portugalia, pe
solurile bogate în săruri, situate de-a lungul Mării Mediterane. La noi nu este
admis în cultură, cu toate că ar fi indicat pentru solurile din Câmpia de Vest,
Dobrogea, Terasele Dunării C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003).
GOLIA
Sinonime: 1-37 Pirovano
Origine: a fost obţinut de către Luigi şi Alberto Pirovano (Italia), din
(Carignan x Vitis Riparia) x Rupestris du Lot
Nu s-a răspândit în cultură, având valoare agrobiologică
scăzută.
GRAVESAC
Origine: A fost obţinut în anul 1962, la Staţiunea Pont de la Maye, de
lîngă Bordeaux, prin încrucişarea dintre 161-49 Couderc (Riparia x
Berlandieri) cu 3309 C (Riparia x Rupestris).
Caractere ampelografice.
Frunza adultă este mare, cuneiformă, întreagă, cu sinusul peţiolar în
formă de „U” puţin deschis, cu limb glabru, cu nervurile pubescente şi dinţii
mijlocii (figura 12.3.). Floare hermafrodită, funcţional masculă. Lăstarul este
glabru, verde, cu striuri longitudinale de culoare roşietice.Coarda are scoarţa
brun roşcată, lipsită de lenticele.
Fig.12.3. Portaltoiul Gravesac
Insuşiri agrobiologice. Este un portaltoi viguros, care maturează

foarte bine lemnul lăstarilor.
Capacitatea de înrădăcinare a butaşilor (80%), calusarea la punctul
de altoire şi afinitatea cu soiurile roditoare sunt foarte bune.
Este un portaltoi foarte rezistent la filoxera radicicola, la bolile
criptogamice (mană, antracnoza); rezistent la cloroză, max. 20% calciu activ
în sol; mijlociu de rezistent la filoxera galicola; tolerează excesul de umiditate
temporară şi este sensibil la nematozi.
Zonare. Este folosit în ţările viticole din Uniunea Europeană.
În ţara noastră s-a introdus pentru testare în colecţiile ampelografice.
FERCAL
Origine: este un hibrid complex obţinut prin embriogeneză somatică,
rezultat în urma încrucişării dintre (Berlandieri x Colombard 1A) şi (Cabernet
sauvignon x Berlandieri 333EM), la Bordeaux, de către Pouget (1958-1978).
115
S-a impus ca portaltoi valoros, prin rezistenţă mare la cloroză şi
secetă.
Caractere ampelografice. Frunza adultă este mare, întreagă,
cuneiformă, cu marginile limbului involute, cu sinusul peţiolar în formă de „U”
deschis (fig.12.4.). Floare hermafrodită, funcţional femelă. Lăstarul este
costat, cu meritale mijlocii, 12-15 cm, uşor pubescente şi de culoare roşie pe
partea însorită.
Fig.12.4. Portaltoiul Fercal
Însuşirile agrobiologice. Maturare timpurie a lemnului lăstarului

imprimă precocitate soiurilor de viţă roditoare.
Producţia de butaşi, capacitatea de înrădăcinare în şcolile de viţe,
prinderea la altoire şi vigoare de creştere mijlocie sunt superioare lui 41B.
În ceea ce priveşte rezistenţele biologice, Fercal are rezistenţă bună
la filoxera radicicola, dar slabă la cea galicola, este rezistent la nematozi,
sensibil la carenţa de magneziu şi este foarte sensibil la excorioză şi
eutipoză. Este foarte rezistent la cloroză, dar slab rezistent la secetă.
Zonare. Fercal este cultivat în Franţa pe suprafeţe mici, ocupând
locul 12 în sortimentul viţelor portaltoi. Se foloseşte în regiunile viticole cu
soluri calcaroase: Champagne şi Charantes, cea mai mare răspândire o are
în regiunea Charantes, în sud-estul Franţei şi pe Valea Loirei. Dintre soiurile
vinifera altoite pe Fercal, cele mai bune rezultate se obţin la soiurile pentru
vinuri roşii. Fiind un portaltoi valoros a fost introdus şi în ţara noastră, pentru
a fi experimentat (C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003).
12.2. Soiuri de portaltoi create în România
PRECOCE
Sinonime: Precoce de Miniş
Origine: a fost creat la SCVV Miniş, de un colectiv de cercetători
condus de dr. ing. Calistru Gheorghe, prin polenizare liberă şi iradierea cu
raze X a seminţelor soiului Coarnă neagră, fiind omologat în 1991.
Caractere ampelografice. Rozeta este alb-verzuie cu nuanţe
violacee şi cu scame albicioase. Vârful lăstarului este semideschis, iar
frunzele tinere arămii galbui, cu nervuri verzi. Frunza adultă este mijlocie
spre mare, pentagonală, întreagă, deseori trilobată şi chiar pentalobată, cu
sinusul peţiolar deschis în formă de U sau V, parţial lipsit de mezofil la
punctul de inserţie al peţiolului. Limbul frunzei este gofrat, profilul drept, uşor
scămos pe faţa inferioară, verde închis. Dinţii drepţi, mijlocii, triunghiulari, laţi
116
la bază. Floarea hermafrodită, normală. Strugurii mici, conici, compacţi, cu
boabe mărunte, de culoare neagră-albastruie intensă. Cârceii lungi, bi şi
trifurcaţi. Coarda prezintă meritale mijlocii, de culoare brun-roşcată, fără
lenticele şi perişori, cu suprafaţa canelată (figura 12.5.).
Insuşiri agrobiologice. Soiul Precoce are o perioadă de vegetaţie
mijlocie (175 zile), dezmugureşte târziu, sfârşitul lui aprilie, iar maturarea
lemnului se realizează la sfârşit de septembrie început de octombrie.
Prezintă o afinitate de altoire şi de producţie bună cu toate soiurile
roditoare datorită asemănărilor biochimice şi structurale din cadrul speciei
Vitis vinifera.
Sistemul radicular al portaltoiului Precoce este format din rădăcini
viguroase, groase, multiramificate, cu o poziţie de creştere semipivotantă,
prezentând un unghi geotropic mediu de 67° (Gh. Calistru şi colab., 1994).
Capacitatea de înrădăcinare este de 93% butaşi înrădăcinaţi,
calusarea la punctul de altoire fiind de 86%, iar afinitate la altoire cu soiurile
roditoare ajunge la 50-60% viţe altoite STAS.
Rezistenţe biologice. Datorită originii soiului este net superior din
punct de vedere al rezistenţei la sărurile nocive (A. Oprea, Adriana Indreaş,
2000). Este un soi foarte rezistent la Filoxera radiciola, la cloroză şi la secetă.
Manifestă sensibilitate la mană.
Vigoare de creştere este mijlocie, la fel şi cea indusă viţelor altoite.
Insuşirile agrotehnice. Portaltoiul suportă o încărcătură de 6-8
lăstari/butuc. Necesită 8-10 lucrări de plivit în perioada de vegetaţie.
Producţia de butaşi care se poate realize este în medie de 70-120 mii/ha.
Se recomandă soiurilor de viţă de vie pentru struguri de masă şi de vin
de vigoare mare deoarece le temperează vigoarea de creştere.
Zonare. Este recomandat în podgoriile Miniş şi Iaşi.
Fig. 12.5. Portaltoiul Precoce
RUVIS
Origine: a fost obţinut la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru
Viticultură şi Vinificaţie Valea Călugărească, de Gh. Popescu, M. Stoian, M.
Petrescu, D. Hoza, prin selecţie individuală dintr-o populaţie rezultată din
117
hibridarea sexuată dintre soiurile Băbească neagră cu Rupestris du Lot. A
fost omologat în anul 2003.
Caractere ampelografice: frunza adultă este relativ mică, reniformă,
întreagă sau trilobată, de culoare verde-închis pe partea superioară şi verde
mai deschis pe partea inferioară. Are peţiol de culoare verde-vineţiu, roşietic
spre bază (figura 12.6.).
Fig. 12.6. Portaltoiul Ruvis
Floarea hermafrodită, funcţional femelă. Coarda este fin şi uniform

striată, de culoare cafenie, mai închisă la noduri, cu meritale mijlocii, 14-16
cm, ochii de iarnă de mărime mijlocie şi formă conică.
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice. Perioada de vegetaţie este
mijlocie, 175-185 zile. Dezmuguritul se declanşează frecvent în prima
jumătate a lunii aprilie, în condiţiile podgoriei Dealu Mare. Maturarea lemnului
lăstarilor începe toamna devreme, dar se prelungeşte până în octombrie.
Maturarea coardelor se realizează pe 70-80% din creşterile totale.
Ruvis prezintă butuci cu vigoare mijlocie; lungimea medie utilă a
coardelor pe butuc fiind de 3,8-4,0 m, astfel că la 5-6 coarde pe butuc
realizează o producţie de 105-115 mii butaşi/ha.
Capacitatea de înrădăcinare este bună, 70-75%, randamentul de
altoire de până la 30-35%.
În ceea ce priveşte rezistenţele, Ruvis manifestă rezistenţă foarte
bună la filoxeră, mijlociu rezistentă la calcarul activ din sol şi la seceta din
vară (Şt. Oprea, S.D. Moldovan, 2007).
Manifestă afinitate şi compatibilitate bună cu soiurile de struguri pentru
vin.
Zonare. Se recomandă cu rezultate bune pe terenuri în pantă, în
podgoriile din sudul ţării şi din Moldova.
DRĂGĂŞANI M70
Origine: a fost obţinut la Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru
Viticultură şi Vinificaţie Drăgăşani, de M. Mărculescu, prin selecţie individuală
dintr-o populaţie rezultată din polenizare liberă a soiului de portaltoi
Berlandieri x Riparia Kober 5BB. A fost omologat în anul 2003.
118
Caractere ampelografice: frunza adultă este mică, reniformă, întreagă
sau trilobată, de culoare verde-închis pe partea superioară, sinusul peţiolar
este în formă de „U” cu tendinţă spre acoladă. Are peţiol de mărimea nervurii
mediane. Floarea hermafrodită, funcţional femelă. Coarda este uşor striată,
de culoare brun-roşcată, cu meritale mijlocii, 12-13 cm, ochii de iarnă de
mărime mijlocie şi formă conică.
Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice. Perioada de vegetaţie este
mijlocie, 180-185 zile.
Dezmuguritul se declanşează frecvent în prima jumătate a lunii aprilie,
în condiţiile podgoriei Drăgăşani. Maturarea lemnului lăstarilor se prelungeşte
până la jumătatea lui octombrie.
M70 prezintă butuci cu vigoare mare, astfel că la o medie de 6-7
coarde pe butuc asigură o producţie de 200-220 mii de butaşi la hectar.
Capacitatea de înrădăcinare în pepinieră este bună, 60-70%, iar
randamentul de altoire este de până la 40% viţe altoite STAS.
M70 manifestă în plantaţiile de portaltoi pentru producţie rezistenţă
foarte bună la filoxera galicolă, iar în plantaţiile de vii pe rod imprimă soiurilor
roditoare rezistenţă sporită la conţinutul de calcar activ din sol şi la seceta de
vară. Prezintă rezistenţă sporită la boli şi dăunători, afinitate şi compatibilitate
bună faţă de soiurile vinifera (Şt. Oprea, S.D. Moldovan, 2007).
Zonare. Se recomandă cu rezultate bune în podgoriile şi centrele
viticole de pe dealurile Subcarpaţilor Meridionali.
12.3. Zonarea viţelor portaltoi
Zonarea viţelor portaltoi este privită sub două aspecte:

a. zonarea culturii viţelor portaltoi
b. zonarea soiurilor de portaltoi pe podgorii şi centre viticole.
Zonarea culturii viţelor portaltoi are ca scop creşterea eficienţei
culturii de viţe portaltoi în condiţiile de climă şi sol din ţara noastră. Nu în
toate regiunile ţării cultura viţelor portaltoi este rentabilă, deoarece condiţiile
climatice nu asigură maturarea lemnului lăstarilor, lungimea utilă a coardelor
este redusă şi deci cultura devine nerentabilă (sub 50-60 mii butaşi).
În funcţie de resursele termice au fost stabilite zonele de favorabilitate
(C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003):
I. Zona foarte favorabilă - situată în sudul ţării, de la Severin la
Cernavodă. Se caracterizează prin perioada de vegetaţie de peste 200 zile,
bilanţul termic util peste 1650 grade, insolaţia reală peste 1600 ore,
precipitaţiile 350 mm (majoritatea plantaţiilor se găsesc în zonele irigabile,
pentru a nu fi afectate de secetă).
Aici se cultiva cu precădere soiurile cu perioadă lungă de vegetaţie:
140 Ru, SC 71, 125 AA, dar şi ceilalţi portaltoi. Producţiile de butaşi sunt
foarte mari, iar maturarea lemnului foarte bună.
II. Zona favorabilă - corespunde regiunii Dobrogei, dar şi podgoriilor
Dealu Mare şi Dealurile Buzăului. Se caracterizează prin: perioada de
vegetaţie de 180-200 zile, bilanţul termic util 1500-16000 C, insolaţia reală
1500-1600 ore, precipitaţiile 300-400 mm.
119
Se cultivă viţe portaltoi cu perioada mijlocie de vegetaţie şi cu cerinţe
mai moderate faţă de căldură (41 B, 5 BB, SO4, 140 Ru 59 Vl.). Producţiile
de butaşi sunt mari, iar maturarea lemnului bună.
III. Zona de favorabilitate mijlocie - din zona Banatului şi
Transilvaniei, sudul Moldovei. Condiţiile din aceste zone satisfac la minim
cerinţele viţelor. Sunt cultivaţi portaltoi cu perioada scurtă de vegetaţie, cu
cerinţe reduse faţă de căldură (bilanţ termic util 1300-15000C, insolaţie reală-
1300-1500 ore, precipitaţii 400-500 mm) (SC 2, SO 4-4, 5 BB, Precoce).
Producţiile de butaşi sunt mijlocii 80-100 mii/ha, gradul de maturare a
lemnului este mijlociu.
Zonarea portaltoilor pe podgorii şi centre viticole are în vedere
repartizarea corectă a soiurilor şi selecţiilor de portaltoi, după caracteristicile
lor agrobiologice şi factorii ecopedologici.
Ţinând cont la alegerea portaltoilor de afinitatea lor cu viţele roditoare
şi influenţa acestora asupra cantităţii şi calităţii producţiei de struguri, de
factorii biotici ai solului- reacţia solului, conţinutul în calcar activ, în argilă,
excesul de umiditate, se impune următoarea zonare:
1. Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi MM: SC 71, SC 26, SO 4-4
2. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei: SC 2, SO 4, SO 4-4, 5 BB
3. Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei: SO 4-4, 41 B, 5 BB, Precoce,
Ruvis
4. Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei: SO 4, 5 BB, 140
Ru 59 Vl., Ruvis, Drăgăşani M70
5. Regiunea viticola a Dealurilor Banatului: SO 4-4, 5 BB, SC 71,
Precoce
6. Regiunea viticolă Dealurile Dobrogei: 41 B, 140 Ru, 140 Ru 59 Vl., SO
4-4
7. Regiunea viticolă a Teraselor Dunării: 140 Ru, 140 Ru-59 Vl., SO 4,
125AA
1. Precizaţi caraterul de soi al portaltoiului 1616C.

Dinţii cu laturile concav-convexe, reprezintă caractere de
recunoaştere neîntâlnite la alt portaltoi
2. Enumeraţi portaltoii creaţi în Romania.
Precoce, Ruvis, Dragașani M70
.
1. Enumeraţi portaltoii hibrizi complecşi.
2. Prin ce se caracterizează portaltoiul Solonis?
3. Cu ce soiuri de struguri este compatibil la altoire portaltoiul Precoce şi
de ce?
4. Descrieţi pe scurt zonele de favorabilitate ale portaltoilor.
120
SOIURILE DE STRUGURI PENTRU MASĂ: IMPORTANŢĂ,

CARACTERISTICILE BIOLOGICE ŞI TEHNOLOGICE.
PARTICULARITĂŢILE DE CULTURĂ. CONVEIERUL
SOIURILOR DE STRUGURI PENTRU MASĂ
Cuvinte cheie: soiuri, caracteristici, biologice, tehnologice,

particularităţi, conveier
Rezumat
Tendinţa spre o alimentaţie mai bogată în produse vegetale a făcut
să crească consumul de struguri în stare proaspătă.
Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Viei şi Vinului, aproximativ 30%
din totalul de struguri produşi sunt struguri de masă, restul fiind destinaţi
producţiei de stafide şi vin.
Soiurile de struguri pentru masă se impun prin unele caracteristici
biologice şi ecologice a căror cunoaştere condiţionează adoptarea unor
decizii adecvate privind zonarea acestor soiuri şi obţinerea unei eficienţe
economice cât mai ridicate prin cultura lor. Valoarea economică a fiecărui soi
pentru struguri de masă este determinată în primul rând de nivelul producţiei
marfă din cea totală.
La alcătuirea sortimentelor de soiuri pentru struguri de masă se
deosebeşte un conveier varietal şi unul geografic, după epoca de maturare a
soiurilor şi după condiţiile ecologo-geografice
13.1. Importanţa şi consumul strugurilor de masă
Ceea ce face ca viticultura sã fie importantã se referã la

valoarea alimentarã, terapeuticã, de agrement si economicã a strugurilor,
mustului şi vinului, a produselor derivate din vin şi a reziduurilor de la
vinificaţie, la întinderea mare a suprafeţei ocupatã cu vii, la condiţiile naturale
(pedoclimatice) favorabile existente în ţara noastrã şi la valoarea esteticã a
terenurilor plantate cu viţe.
Dintre ţările producătoare de struguri pentru masă se remarcă China,
Iran, Turcia, India, Egipt, Italia, SUA, Chile, Brazilia etc. majoritatea
prezentand cresteri in ultimii ani, cu exceptia Iranului si a Africii de Sud care
sunt in descrestere evidenta la acest capitol.
Principalii producători de struguri de masă sunt şi cei mai mari
consumatori.
Importanţa economică. Cultura viţei de vie pentru struguri pentru
masă este mult mai rentabilă decât cea a soiurilor de struguri pentru vin.
Aceasta deoarece soiurile de viţă de vie pentru struguri de masă dau
121
producţii mari, iar valoarea producţiei marfă este superioară celei obţinute din
soiurile pentru struguri de vin. Dependenţa cantitate-calitate se manifestă mai
slab în cazul soiurilor pentru struguri de masă, producţia putând fi mărită fără
teama de a fi afectată calitatea. Valorificarea strugurilor de masă se face
imediat, în stare proaspătă, fără cheltuieli suplimentare.
Cheltuielile de producţie la soiurile de viţă de vie pentru struguri de
masă se recuperează în timp mai scurt, asigurându-se o rotaţie rapidă a
mijloacelor financiare în cadrul unităţilor de producţie.
Cultura viţei de vie pentru struguri de masã asigurã veniturile cele
mai ridicate necesare pentru o mare parte a populaţiei ce locuieşte în
regiunile de deal subcarpatice, în arealele viticole fiind unul din factorii de
stabilitate a populaţiei din aceste zone, ţinând cont de rata şomajului care
este în continuă creştere.
Importanţa socială. Strugurii intrã în categoria produselor alimentare
indispensabile vieţii. Dintre fructele care se obţin la noi, strugurii conţin cel
mai ridicat procent de zahăr, care se asimileazã deosebit de repede şi
contribuie la refacerea capacitãţii de efort a omului; când strugurii sunt copţi
conţin 145 - 280 g/l zahãr şi chiar mai mult la litrul de must.
Alãturi de zaharuri, strugurii conţin acizi, sãruri acide şi vitamine, care
completeazã valoarea lor alimentarã.
Strugurii reprezintă materia primă exclusivă pentru obţinerea vinurilor
şi distilatelor din vin, de asemenea pentru obţinerea sucurilor de struguri,
mustului concentrat, gemurilor, compoturilor, dulceţurilor, stafidelor etc.
Strugurii sunt fructele - medicament, deoarece ei au virtuţi terapeutice
de calibru greu, dar şi via şi vinul au talente de medicamente naturale
(Maurice Messegue, 1998; E. Petrescu, 2002).
Prin compoziţia lor chimicã, strugurii constituie un aliment valoros,
alãturi de celelalte fructe care se consumã în stare proaspatã. Ei conţin o
serie de substanţe nutritive necesare organismului uman, cum ar fi: zaharuri
ca glucoză şi fructoză 12-25 %; acizi organici (acid tartric, citric, malic) 1-2 %;
săruri minerale (potasiu, mangan, zinc, brom, calciu, sodiu, oxid de fier şi de
magneziu, clor, siliciu etc.) aproximativ 1 %; compuşi azotaţi 0,15-0,2 %;
vitamine (A, B1, B2, B6, C, PP, E); enzime, polifenoli etc., substanţe
reconfortante pentru organism, cu rol energetic, mineralizant şi terapeutic. Un
kilogram de struguri consumaţi în stare proaspătă furnizează 800-1200
calorii, ceea ce echivalează cu valoarea energetică a : 500-700 g carne vită,
300 g pâine, 1,1 l lapte, 1,2 kg cartofi, 3,5 kg tomate, 2 kg mere etc.
Cura de struguri sau de suc de struguri, are efecte dietetice şi
terapeutice fiind indicată în afecţiunile hepatice renale, cardiovasculare,
anemii, boli de piele, pentru copii şi femei însărcinate. Prin acţiunea
combinată diuretică şi laxativă, strugurii contribuie la dezintoxicarea
organismului.
Strugurele este cel mai complet aliment din lumea vegetală, fiind
comparat de cele mai multe ori cu laptele de mamă. Strugurii uscaţi -
stafidele - sunt energizante, având în plus calităţi de îndulcire, fiind bune de
dat copiilor în loc de bomboane şi indicate în tratarea afecţiunilor
pulmonare(astm, bronşite).
122
13.2. Particularităţile biologice şi tehnologice ale soiurilor de
struguri pentru masă
Principalele caracteristici biologice. Soiurile de struguri pentru masă

au cerinţe superioare faţă de temperatură şi lumină în perioada de vegetaţie,
ceea ce impune cultura lor în sudul ţării, mai ales a celor cu maturare
timpuriu şi târzie. În Moldova, unde regimul termic şi de iluminare sunt
inferioare celor din sudul ţării, se întrunesc condiţii favorabile numai pentru
cultura soiurilor cu maturare mijlocie (grupa Chasselas), fiind contraindicată
cultura soiurilor târzii. În Transilvania, condiţiile climatice nu convin culturii
soiurilor pentru struguri de masă.
Soiurile de struguri pentru masă sunt mai viguroase (Cardinal, Italia,
Afuz-Ali etc.), prezintă creşteri anuale puternice şi producţii de struguri mai
mari (de 2-3 ori) faţă de cele pentru vin, ceea ce reclamă soluri cu fertilitate
ridicată şi permite utilizarea cu eficienţă sporită a îngrăşării şi irigării.
Se pretează mai bine la conducerea pe tulpini semiînalte şi înalte,
asigurată de vigoarea ridicată şi este condiţionată de rezistenţa soiurilor la
temperaturile scăzute din timpul iernii.
Prinderea la altoire a soiurilor pentru struguri de masă este mai
scăzută de cât a celor pentru vin cu aproximativ 10 %.
Maturarea strugurilor la soiurile de struguri pentru masă se
eşalonează de la 15 iulie la 30 octombrie, în şapte epoci, începând cu Perla
de Csaba, soi extratimpuriu şi sfârşind cu Italia, Bicane, soiuri de ultimă
epocă, succesiune denumită conveier varietal (Constantinescu Gh., 1959).
Rezistenţele biologice se referă la rezistenţa la ger, la secetă, la boli
(păienjeni, molii etc.). Producţiile mari, fertilizarea, irigaţiile, condiţiile
ecologice nefavorabile pot influenţa aceste rezistenţe. Pe baza cunoaşterii lor
se iau măsuri de protejare a plantei, se limitează cultura unor soiuri
(Cardinal) numai în anumite ecosisteme (Oşlobeanu M. şi colab.,1980,
1991). Astfel, toleranţa la ger mai mică cu circa -20 C obligă la unele restricţii
mai mari privind arealele de cultură ale soiurilor pentru masă; toleranţa la ger
mai mică prezintă dezavantajul că favorizează instalarea cancerului
bacterian. Vigoarea mare a soiurilor pentru masă crează un fitoclimat
favorabil pentru bolile specifice excesului de umiditate (mana, putregaiul
cenuşiu, făinarea etc.). De asemenea, consumul strugurilor în stare
proaspătă face să crească exigenţa faţă de gradul de sănătate al boabelor,
care trebuie să fie libere de principalii dăunătorii (eudemis, cochilis)
(Oşlobeanu M. şi colab., 1991). De aceea, tratamentele se aplică cu
regularitate de la sfârşitul înfloritului şi se sistează cu circa 2 săptămâni
înainte de recoltarea strugurilor.
Principalele caracteristici tehnologice. Pentru satisfacerea exigenţelor
consumatorilor, soiurile de struguri pentru masă prezintă unele caractere şi
însuşiri proprii, cum sunt: mărimea, forma şi compactitatea strugurilor,
dimensiunea şi forma boabelor, culoarea, calităţile gustative, rezistenţa la
transport, păstrare etc.
Strugurii pentru consum în stare proaspătă, impresionează
consumatorul în primul rând prin aspectul, frumuseţea şi prospeţimea lor şi
apoi prin calităţile gustative.
123
Mărimea strugurilor. Pentru consumul în stare proaspătă se preferă
struguri de mărime mijlocie spre mare (de 15-30 cm lungime) în greutate de
200-250 g la soiurile cu boabe mari şi de 150-200 g la cele cu boabe mijlocii.
Forma strugurilor nu are importanţă pentru comerţ, deoarece ea poate
fi modificată prin unele operaţii în verde aplicate strugurilor (scurtarea
inflorescenţelor sau a strugurilor, rărirea lor etc). majoritatea soiurilor de
struguri pentru masă prezintă formă cilindro-conică, fiind însă mai bine
valorificate soiurile cu struguri rămuroşi şi lacşi (Muscat de Hamburg, Afuz Ali
etc.), care se pretează bine şi la ambalare.
Compactitatea strugurilor. Sunt preferate soiurile care prezintă struguri
rari în boabe (lacşi), cu pedicelul lung.
Dimensiunile boabelor. Sunt foarte apreciate de consumatori soiurile
cu boabe mari şi foarte mari (Afuz Ali, Italia, Greaca etc), decât cele cu
boabe mijlocii sau mici, care nu prezintă interes comercial decât dacă se
disting prin timpurietate (Perla de Csaba) (Oşlobeanu M. şi colab., 1991).
Uniformitatea mărimii boabelor în strugure asigură aspectul plăcut şi
atrăgător al strugurelui. Prezenţa boabelor neuniforme ca mărime şi a celor
meiate şi mărgeluite, strică aspectul comercial al strugurilor.
Forma boabelor. Ca şi forma strugurilor, forma boabelor determină
aspectul strugurilor, fiind bine apreciate boabele sferice (Chasselas) sau
alungit-cilindrice (Afuz Ali).
Culoarea boabelor. Strugurii cu boabele bine colorate în galben auriu
(Italia, Chasselas doré etc.) sau roşie-închisă aproape negru (Muscat d'Adda
şi Muscat de Hamburg) sunt bine apreciate şi atrăgătoare pentru
consumatori. Pe piaţa externă sunt apreciaţi strugurii albi.
Prezenţa pruinei este un caracter de soi (tabelul 13.1.).
Tabelul 13.1.
Cantitatea de pruină pe boabe la unele soiuri de struguri pentru masă,
exprimată în mg/cm2 (după Mihalca Gh., 1978)
Soiul Media Variaţia

Chasselas doré 9,1 8,8-10,3
Coarnă albă 15,0 14,6-15,7
Muscat de Hamburg 15,1 13,5-16,2
Afuz Ali 15,1 14,4-16,2
Coarnă neagră 17,4 16,8-18,3
Strugurii destinaţi consumului în stare proaspătă trebuie să ajungă la

consumatori cu pruina intactă, deoarece ea asigură prospeţimea şi starea de
sănătate a strugurilor.
Calităţile gustative sunt determinate de mai multe caracteristici legate
de pieliţă, miez, sămânţă precum şi de raportul dintre dintre ele, conţinutul în
glucide, aciditate şi substanţe aromate.
Pieliţa trebuie să fie subţire, elastică, uşor de sfărâmat la consum, dar
ea trebuie să confere rezistenţă la transport şi păstrare.
124
Miezul sau pulpa este caracterizată de consistenţă, fiind preferată
pentru consum înstare proaspătă o consistenţă cărnos-crocantă (Cardinal,
Afuz Ali), semicrocantă sau cărnos-moale (Perla de Csaba).
Seminţele la soiurile de struguri pentru masă sunt în număr de 1-3. În
prezent, se tinde spre consumul soiurilor fără seminţe (apirene).
Gustul este dat de conţinutul în zaharuri şi aciditate. Conţinutul în
zaharuri la soiurile de struguri pentru masă este moderat (140-180 g/l), iar
aciditatea este mai scăzută, de 3-4,5 g/l must exprimat în H2SO4, fiind cea
care imprimă gustul dulce - acrişor, plăcut. Gustul, este apreciat prin indicele
glucoacidimetric (zaharuri / aciditate ), indice ce ne arată momentul optim de
recoltare, el fiind optim pentru strugurii de masă la valoarea de circa 40. În
funcţie de cele două componente (zahăr, aciditate) gustul poate fi: franc (fad)
la Chasselas, muscat ca la Muscat de Alexandria, foxat ca la Isabelle,
ierbaceu şi special.(Buletin ICVV nr.7/1988).
Aroma esta determinată de substanţele aromate din pieliţă, dar
modificabilă cu condiţiile de mediu; la noi, consumatorii preferă soiurile cu
aromă de tămâios ca la soiul Muscat de Hamburg, Muscat Perla de Csaba,
Azur, Istriţa, Tamina, Xenia, Regina viilor etc. Aroma soiului Regina viilor se
degradează dacă se menţin strugurii o perioadă mai mare pe butuc,
transformându-se într-un gust foxat.
Rezistenţele tehnologice ale soiurilor pentru struguri de masă sunt
interesante din punct de vedere al valorificării lor şi se exprimă prin durata de
păstrare a strugurilor pe butuc, rezistenţa la desprindere de pedicel, la
fisurare, la transport, păstrare etc. În funcţie şi de aceste rezistenţe se
stabileşte pentru fiecare soi termenul de recoltare, distanţa de transport,
posibilitatea şi durata păstrării (Oşlobeanu M. şi colab., 1991)
13.3. Particulărităţile de cultură ale soiurilor de struguri pentru masă
Producţia de struguri (totală şi marfă) este mai ridicată, fiind asigurată

de amplasarea corectă a soiurilor în condiţii de ecosistem favorabile şi de
tehnologia aplicată.
Nivelul calitativ şi calitatea recoltei depind în mare măsură şi de felul
expunerii la lumină a frunzelor. Pentru practica viticolă se impune
îmbunătăţirea condiţiilor de microclimat în care se desfăşoară activitatea
fotosintetică a frunzelor şi reglarea prin operaţii în verde a surplusului de
creştere.
Principalii factori de influenţă asupra producţiei totale şi marfă sunt:
condiţiile (particularităţile) ecologice, biologice şi tehnologia.
o Particularităţile ecologice
Amplasarea plantaţiilor viticole cu soiuri de viţă de vie pentru struguri
de masă în condiţii ecologice cu grad ridicat de favorabilitate conduce la
obţinerea de producţie de foarte bună calitate, cu un procent redus de
bracuri.
Condiţiile meteorologice anuale constituie un factor de influenţă
asupra producţiei-marfă. Chiar dacă suma gradelor de temperatură utilă şi a
orelor de strălucire a soarelui se încadrează între limite normale, precipitaţiile
125
în special cele din timpul înfloritului şi a maturării strugurilor constituie un
factor negativ.
o Particulărităţile biologice
Condiţiile biologice se referă la soi şi portaltoi.
Soiul. Soiurile de viţă de vie pentru struguri de masă se disting prin
producţii mari şi chiar foarte mari. Au potenţial productiv ridicat soiurile: Afuz
Ali, Italia, Alphonse Lavalleé, mijlociu: Chasselas doré, Muscat de Hamburg
şi scăzut: Perla de Csaba etc.
Nivelul producţiei marfă din totalul producţiei variază în funcţie de soi,
între 55-80%, putând ajunge la 65-90% prin diferite măsuri agrofitotehnice.
Portaltoiul. Producţia totală şi nivelul producţiei marfă sunt influenţate
de portaltoiul folosit la altoire. Prin alegerea corectă a portaltoiul pentru
fiecare soi se poate asigura o creştere substanţială a producţiei de struguri,
fără cheltuieli suplimentare.
o Tehnologia. Distanţele de plantare, respectiv desimea,
influenţează producţia-marfă din totalul producţiei totale, cu o eficienţă
economică sporită. La soiurile de struguri pentru masă, desimea optimă
variază între 3700-4000 butuci/ha în cazul soiurilor cu vigoare mijlocie (Perla
de Csaba, Chasselas etc.), iar la cele viguroase (Mt. Hamburg etc.) între
2500-3000 butuci/ha.
Conducerea butucilor în forme semiînalte şi înalte asigură producţii de
struguri mai mari, cu o proporţie mai mare de struguri-marfă.
Încărcătura de rod trebuie să fie echilibrată, în concordanţă cu
potenţialul productiv al plantaţiei şi a soiului şi se stabileşte nu numai în
funcţie de nivelul producţiei marfă şi a eficienţei economice, dar şi în funcţie
de reacţia biologică a butucului.
Repartizarea încărcăturii de rod se face pe elemente de rod potrivite
soiului şi formei de conducere. Mărirea încărcăturii de rod şi repartizarea ei
pe elemente de rod prea lungi duc nu numai la scăderea producţiei totale şi
marfă, dar şi la întârzierea maturării strugurilor.
Lucrările şi operaţiile în verde, atât cele obişnuite, cât şi cele speciale
se execută cu regularitate, deoarece au ca efect creşterea producţiei marfă
de struguri cu 28-30 %. Există câteva lucrări şi operaţii în verde care se
aplică numai soiurilor de struguri pentru masă cum ar fi :
a) normarea inflorescenţelor, care are ca scop obţinerea unor struguri
de calitate şi se execută imediat după legatul florilor.
Numãrul de inflorescenţe / butuc variază de la 14-16 la soiurile cu
fertilitate scăzută şi struguri mari şi foarte mari (Italia); 24-26 la soiurile cu cu
struguri mijlocii (Muscat de Hamburg) şi până la 30-32 la soiurile timpurii şi
extratimpurii (Perla de Csaba, Timpuriu de Cluj).
b) Scurtarea inflorescenţelor se aplică în cazul soiurilor cu struguri
mari şi deficienţe la coacere (Muscat de Hamburg, Afuz Ali, Italia).
La unele soiuri se aplică lucrări aplicate ocazionale cum ar fi: ciupitul
lăstarilor la Muscat de Hamburg, deoarece favorizează fecundarea şi legarea
inflorescenţelor având în vedere gradul mare de scuturare al florilor (I.
Nămoloşanu şi colab.,1990).
Plivitul lăstarilor sterili se face diferenţiat în funcţie de procentul de
lăstari fertili pe butuc, astfel: la soiurile cu peste 70% lăstari fertili se înlătură
126
toţi lăstarii sterili, la celelalte soiuri doar 25-50% din ei. Efectul acestei lucrări
creşte dacă se corelează cu normarea inflorescenţelor.
Desfrunzitul parţial se execută în special în anii reci sau ploioşi, înainte
de cules cu 2-3 săptămâni la anumite soiuri.
Incizia inelară are efecte deosebit de spectaculoase asupra calităţii
strugurilor, dar ea se foloseşte numai în cazuri excepţionale deoarece are
efecte negative asupra plantei.
Fertilizarea. Soiurile de struguri pentru masă răspund foarte bine la o
fertilizare raţională prin creşterea producţiei totale şi marfă. În ceea ce
priveşte consumul specific de elemente nutritive, exprimat în kg/tona de
struguri, acesta este de 4,9 kg N, 0,5 kg P, 2,6 kg K (Em. Ionescu, Ariana
Ionescu, 1985). Soiurile de struguri pentru masă consumă cantităţi diferite de
elemente nutritive, cuprinse între 179-234 kg NPK/ha, cel mai mic consum
avându-l soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie. Din consumul global
de elemente nutritive, N reprezintă 50-54 % , P 15 % şi K 30-36 %.
Irigarea determină creşterea însemnată a producţiei marfă când este
combinată cu fertilizarea minerală.
Protecţia fitosanitară este foarte importantă pentru soiurile de
struguri pentru masă, nefiind acceptaţi spre valorificare în stare proaspătă
sau pentru păstrare decât struguri perfect sănătoşi. Cu aproximativ 2
săptămâni înainte de recoltare se întrerup tratamentele cu produse
antibotritice.
13.4. Conveierul soiurilor de struguri pentru masă
Conveierul varietal se referă la cultivarea, după epoca de maturare,

a unor soiuri pentru masă adaptate la condiţiile ecologice ale unui centru
viticol, în scopul asigurării aprovizionării cu struguri pentru masă într-un
interval de timp cât mai mare. În structura lor pe soiuri, toate conveierele
varietale întâlnite în România, se încadrează în unul din următoarele 3 tipuri:
a) pentru zona foarte favorabilă; b) pentru zona favorabilă; c) pentru zona cu
favorabilitate mijlocie.
Conveierul varietal pentru zona foarte favorabilă (această zonă
este situată pe terasele Dunării, de la Zimnicea până la Cernavodă, respectiv
de la Ostrov până la Cernavodă şi Medgidia; sunt cuprinse podgoriile şi
centrele viticole Greaca, Zimnicea, Feteşti, Ostrov, Cernavodă etc.). Acest
conveier este alcătuit din soiuri cu struguri pentru masă, de la cele mai
timpurii la cele mai târzii, cum sunt: Muscat perla de Csaba, Cardinal,
Chasselas doré-roz, Muscat Hamburg, Muscat de Adda, Alphonse Lavallé,
Afuz Ali, Italia.
Conveierul varietal pentru zona favorabilă cuprinde podgoriile şi
centrele viticole din Dobrogea (Mangalia, Chirnogeni, Istria, Babadag,
Niculiţel), cele din zona Dealurilor Munteniei şi Olteniei (Dealu Mare,
Dealurile Buzaului, Severinului, Craiovei etc.), unele areale din zona
nisipurilor şi altor terenuri din sudul ţării. Acest conveier cuprinde soiuri
precum: Cardinal, Chasselas doré-roz, Muscat Hamburg, Muscat de Adda,
Afuz Ali, Italia. În judeţul Buzau şi în centrul viticol Cricov se adaugă ca o
excepţie soiul Coarnă neagră. In perimetrele cu pericol de îngheţ mare s-a
127
renunţat la Cardinal şi Afuz Ali, iar acolo unde resursele heliotermice sunt
mai scăzute există restricţii pentru cultura soiului Italia. Aceste soiuri ajung la
maturitatea de consum cu 10-14 de zile mai târziu comparativ cu aceleaşi
soiuri cultivate în zona foarte favorabilă.
Conveierul varietal pentru zona cu favorabilitate mijlocie (cu
podgoriile şi centrele viticole din regiunea viticola a Dealurilor Moldovei:
Odobeşti, Panciu, Nicoreşti, Huşi, Iaşi; a Dealurilor Munteniei şi Olteniei:
Ştefăneşti, Drăgăşani, Târgu-Jiu; a Dealurilor Banatului: Recaş, Silagiu,
Moldova Nouă, Tirol; centrele viticole din zona nisipurilor: Ruşeţu, Însurăţei,
Jirlău, Cireşu, Rimnicelu) este format în principal, din soiuri cu maturarea
strugurilor în epoca III şi IV (Ch. Dore+roz, Muscat Hamburg, Coarnă
neagră). Aceste soiuri ajung la maturitatea de consum cu 14-21 de zile mai
târziu comparativ cu aceleaşi soiuri cultivate în zona foarte favorabilă.
În condiţiile ţării noastre, soiurile de struguri pentru masă se
eşalonează în 7 epoci de maturare, începând cu 15 iulie - soiul Perla de
Csaba (15 VII), urmat de soiurile Muscat Timpuriu de Bucureşti, Cardinal,
Regina viilor, Augusta, Timpuriu de Pietroasa, Victoria etc, iar cel mai târziu
15-30 X - soiurile Regina Nera, Black roz, Greaca, Roz românesc (tabelul
13.2.).
Tabelul 13.2.
Conveierul varietal al soiurilor de struguri pentru masă
Epoca de Soiurile
maturare
I, 15-31 iulie Perla de Csaba, Muscat timpuriu de Bucureşti
II, 1-15 august Cardinal, Augusta, Timpuriu de Pietroasa, Timpuriu
de Cluj, Napoca, Victoria, Gelu
III, 16-31 august Milcov, Chasselas doré, Chasselas roz, Chasselas
de Băneasa, Cetăţuia, Paula, Istriţa,
IV, 1-15 Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Azur,
septembrie Splendid, Someşan, Silvania, Alphonse Lavalleé,
Transilvania, Tamina,
V, 16-30 Afuz-Ali, Xenia, Coarnă neagră
septembrie
VI, 1-15 octombrie Bicane, Italia, Coarnă neagră selecţionată
VII, 16-30 Select, Greaca
octombrie
Conveierul varietal se stabileşte pentru fiecare podgorie în parte,

incluzând în sortiment numai acele soiuri care işi valorifică la cel mai inalt
grad potenţialul de producţie în condiţiile ecologice existente. În scopul
îmbunătăţirii sortimentului au fost introduse o serie de soiuri valoroase din
sortimentul mondial (Cardinal, Muscat de Adda, Perlette, Italia etc şi soiuri
noi create în ţara noastră, ca: Victoria, Augusta, Select, Timpuriu de Cluj,
Azur, Timpuriu de Pietroasa etc.
128
Prin amplasarea unui soi din conveierul varietal în diferite zone de
favorabilitate, corespunzătoare diferitelor areale geografice rezultă
conveierul geografic al soiului respectiv. Cu alte cuvinte, conveierul
geografic vizează urmărirea maturării strugurilor aceluiaşi soi în diferite
areale viticole, caracterizate printr-un terroir diferit (însumarea tuturor
factorilor care concură la realizarea producţiei).
În cadrul arealelor viticole din ţara noastră, soiul Chasselas doré, cunoscut a
fi unul dintre cele mai cultivate soiuri de struguri pentru masă cu maturare
mijlocie, atinge (cunoaşte) 4 epoci de maturare, astfel: în sudul ţării la
Dăbuleni, în podgoria Greaca se maturează în epoca III-a, în centrul viticol
Pietroasa-Buzău - epoca a IV-a, la Odobeşti, la Iaşi – epoca IV-V, iar la Blaj,
Cluj Napoca, epocile V-VI.
Conveierul geografic poate fi urmărit şi pe areale mai largi (ţări,
continente), stabilindu-se în acest sens, zonele în care cultura soiurilor
pentru struguri de masă este mai rentabilă.
1. Precizaţi importanţa economică a soiurilor de struguri pentru masă.
Soiurile de viţă de vie pentru struguri de masă dau producţii mari, iar
valoarea producţiei marfă este superioară. Dependenţa cantitate-
calitate se manifestă mai slab în cazul soiurilor pentru struguri de
masă, producţia putând fi mărită fără teama de a fi afectată calitatea.
Valorificarea strugurilor de masă se face imediat, în stare proaspătă,
fără cheltuieli suplimentare. Cheltuielile de producţie la soiurile de viţă
de vie pentru struguri de masă se recuperează în timp mai scurt,
asigurându-se o rotaţie rapidă a mijloacelor financiare în cadrul
unităţilor de producţie.
2. Care sunt caracterele şi însuşirile proprii ale soiurile de struguri pentru
masă?
Soiurile de struguri pentru masă prezintă unele caractere şi însuşiri
proprii, cum sunt: mărimea, forma şi compactitatea strugurilor,
dimensiunea şi forma boabelor, culoarea, calităţile gustative,
rezistenţa la transport, păstrare.
1. Enumeraţi principalele caracteristici biologice ale soiurilor de
struguri pentru masă.
2. Care sunt principalele caracteristici tehnologice ale soiurilor de
struguri pentru masă?
3. Ce factor influenţează producţia marfă?
4. Enumeraţi lucrările şi operaţiile în verde cu caracter special
aplicate soiurilor de struguri pentru masă.
5. Definiţi conveierul varietal şi geografic al soiurilor de struguri pentru
masă.
129
ZONAREA SOIURILOR DE STRUGURI PENTRU MASÃ.

PRINCIPALELE SOIURI PENTRU STRUGURI DE MASĂ CU
COACERE TIMPURIE
Cuvinte cheie: zonare, soiuri, coacere, timpurie
Rezumat
O problemă importantă a soiurilor de struguri pentru masă o
constituie asigurarea unui consum în stare proaspătă o perioadă cât mai
mare de timp din an, cu cerinţe la nivelul exigenţelor consumatorilor, prin
cultivarea unor soiuri cu potenţial ridicat de producţie.
În ţara noastră, în funcţie de resursele heliotermice au fost delimitate 4
zone de cultură.
Soiurile de struguri pentru masă îşi maturează strugurii eşalonat
începând de la 15 iulie şi până la 30 octombrie, în şapte epoci, fiecare epocă
de maturare durează 2 saptămâni. După schema celor 7 epoci de maturare,
soiurile au fost asociate în 3 grupe: grupa soiurilor cu maturare extratimpurie
şi timpurie (soiurile din epocile I şi II); grupa soiurilor cu maturare mijlocie
(soiurile din epocile III şi IV) şi grupa soiurilor cu maturare târzie (V, VI şi VII).
Cultura soiurile extratimpurii este apreciată pentru timpurietate si mai
puţin pentru randamentele de producţie, limitându-se pentru acoperirea
consumului local de struguri. Datorită acestui fapt ele ocupă suprafeţe relativ
mici.
Soiurile cu maturare timpurie, epoca a II-a, se impun din ce în ce mai
mult datorită însuşirilor care lipsesc celor cu maturare extratimpurie.
14.1. Zonarea soiurilor pentru struguri de masã
Ţara noastră prezintă deosebiri sub raport ecoclimatic şi

ecopedologic, ceea ce a determinat împărţirea în 8 regiuni viticole :
I. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei
II. Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei - deţine aproximativ 30%
din suprafaţa cultivată cu soiuri de struguri pentru masă.
III. Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei
IV. Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului
V. Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului
130
VI. Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei este destinată producerii
vinurilor albe şi roşii de calitate superioară, dar şi specializată în producerea
soiurilor de struguri pentru masă.
VII. Regiunea viticolă a Teraselor Dunãrii este specializată în
producerea soiurilor de struguri pentru masă şi a vinurilor albe şi roşii de
consum curent.
VIII. Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul
ţării.
În cadrul fiecărei regiuni viticole se exercită influenţa diferită a unor
factori ecologici, dând naştere acelor areale denumite podgorii şi centre
viticole
Zonarea este rezultatul unor îndelungate cercetări şi observaţii privind
valorificarea condiţiilor ecopedoclimatice ale spaţiului viticol românesc de
către potenţialul bioproductiv al soiurilor de struguri de masă, în condiţii de
eficienţă economică sporită, (M. Oşlobeanu şi colab., 1980; 1991). Sub acest
aspect, la nivelul ţării noastre au fost determinate 4 zone de favorabilitate
pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă. Elementele climatice
caracteristici fiecarei zone sunt redate în tabelul 14.1.
Zonarea soiurilor de struguri pentru masă:
I. Zona foarte favorabilă - terasele Dunării, de la Zimnicea până la
Cernavodă (Bechet-Dăbuleni, Zimnicea, Greaca, Giurgiu, Feteşti), respectiv
de la Ostrov până la Cernavodă şi Medgidia (Ostrov, Cernavodă). Această
zonă prezintă cele mai bune resurse heliotermice din perioada de vegetaţie a
viţei de vie din ţara noastră, aici ajungând la maturitate toate soiurile de
struguri pentru masă, de la cele mai timpurii la cele foarte târzii. De
asemenea, în această zonă se obţine o timpurietate în maturarea strugurilor,
putând fi valorificaţi ca trufandale.
II. Zona favorabilă de cultură cuprinde podgoriile şi centrele viticole
din Dobrogea (Mangalia, Chirnogeni, Istria-Babadag, Niculiţel, din regiunea
viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei (podgoria Dealu Mare, Dealurile
Buzăului, Severinului, Craiovei), precum şi unele areale din Regiunea viticolă
a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării (podgoria Dacilor,
Calafat, Sadova-Corabia, centrul viticol Drăgăneşti Olt).
În această zonă soiurile de masă constituie o direcţie secundară de
producţie (20%). Maturarea strugurilor se face cu 1-2 săptămâni mai târziu
decât în zona precedentă, excepţie fac C.V. situate pe terenurile nisipoase
care dobândesc un plus de precocitate de 4-5 zile, faţă chiar şi de prima
zonă.
III. Zona de favorabilitate mijlocie cuprinde numeroase centre
viticole şi podgorii din Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei (Odobeşti,
Panciu, Nicoreşti, Huşi, Iaşi), a Dealurilor Munteniei şi Olteniei (Ştefăneşti,
Drăgăşani, Tg. Jiu), a Dealurilor Banatului (Recaş, Silagiu, Moldova Nouă) şi
a nisipurilor din Brăila şi Buzău. În această zonă se asigură maturarea
soiurilor mijlocii, dar cu o întârziere de 2-3 săptămâni faţă de zona foarte
favorabilă. Soiurile târzii nu ajung la maturitate, iar cele timpurii şi
extratimpurii asigură o eficienţă economică redusă.
IV. Zona tolerată - cuprinde podgorii şi centre viticole din Moldova,
Transilvania, Crişana, Maramureş, cu resurse climatice insuficiente pentru
cultura economică a soiurilor de struguri pentru masă. Se cultivă soiuri de
131
struguri pentru masă cu maturare mijlocie, pentru consum local, care ajung la
maturitate cu o întârziere de 3-5 săptămâni faţă de zona foarte favorabilă.
Tabelul 14.1.
Elementele climatice în funcţie de zona de favorabilitate
pentru cultura soiurilor pentru struguri de masă
Lungimea Valorile indicilor climatici din perioada de
Zona de perioadei vegetaţie
cultură de Bilanţul Bilanţul
Bilanţul Insolaţia Precipitaţii
vegetaţie termic termic
termicutill reală (mm)
(mm
(nr. zile) global ºC) utill
(0C)(ºC) (nr. ore)
Foarte ≥ 180 ≥ 4000 ≥1600 ≥1600 300

favorabilă
Favorabilă 170-190 4000 1500 1400-1500 350
favorabilitate 165-170 3800 1300 1300-1400 400
mijlocie
Tolerantă 168-170 3000-3300 1260 1450 ≥ 300
14.2. Soiuri pentru struguri de masă cu maturare timpurie
MUSCAT PERLĂ DE CSABA

Sinonime - Csaba Gyöngye, Jemciug Csaba. În România este
denumit şi „Rândunica strugurilor de masă”.
Soiul este redat în figura 14.1.
Origine – a fost creat de selecţionatorul maghiar A. Stark, în 1904,
din seminţele hibridele rezultate din încrucişarea soiurilor Bronnerstraube cu
Muscat Ottonel, hibridare efectuată de Ianos Mathiasz.
Caractere ampelografice. Rozeta este scămoasă, verde cu nuanţă
cafenie. Floarea este hermafrodită normală, cu polen fertil.
Frunza adultă este aproape rotundă, de mărime mijlocie, cu limbul
întreg sau cu 3 lobi slab schiţaţi, mat sau uşor gofrat, de culoare verde
închis, glabru, doar cu smocuri de peri pe nervuri. Sinusurile laterale sunt în
formă de V sau eliptice. Sinusul peţiolar este închis sau în formă de liră.
Caracteristic este faptul că frunzele au marginile limbului îndreptate spre
partea superioară, formând o pâlnie în jurul punctului peţiolar (caracter
moştenit de la genitorul Muscat Ottonel). Nervurile au culoare verde, uşor
roşietice spre bază. Dinţii sunt scurţi, uşor ascuţiţi şi înclinaţi. Peţiolul este
roşietic, glabru, aproape egal cu nervura mediană.
Strugurele este de mărime mijlocie, de formă cilindro-conică, adesea
aripat. Boabele au mărime mijlocie, formă uşor discoidală, cu pieliţa galbenă-
verzuie, cu pete cafenii pe partea însorită şi acoperită cu pruină. Miezul este
semizemos, cu aromă uşoară de muscat. Sămânţa este mică. Coarda are
meritale mijlocii, este glabră, de culoare roşietică.
132
Fig. 14.1. Soiul MUSCAT PERLĂ DE CSABA
Însuşirile agrobiologice: soiul Muscat Perlă de Csaba are perioadă

scurtă de vegetaţie, 150-160 de zile, necesitând 1200-13000C temperatură
utilă. Este un soi de vigoare mijlocie-mică, fapt care determină folosirea unui
portaltoi ce imprimă creştere mai viguroasă (41B); lăstarii fertili reprezintă
doar 50-60%, iar copilii sunt purtători de rod.
Dezmugureşte devreme (prima decadă a lui aprilie), înfloritul se
declanşează timpuriu (sfârşit de mai-început de iunie). Pârga strugurilor se
declanşează devreme, sfârşitul lui iunie, iar maturarea de consum începe din
15-20 iulie în podgoriile din sudul ţării (Greaca), în restul ţării din 1-5 august.
Este primul soi care se maturează în condiţiile ţării noastre.
Rezistenţe biologice: prezintă rezistenţă mijlocie la ger (-180C ); este
sensibil la secetă şi mană, are toleranţă mijlocie la putregaiul cenuşiu al
strugurilor şi la oidium; strugurii ajunşi la maturitate sunt atacaţi de viespi.
Este rezistent la fisurarea boabelor, dar sensibil la manipulări şi la transport.
Particularităţi agrotehnice. Muscat Perla de Csaba necesită soluri
cu expoziţie sudică, însorite, fertile şi cu umiditate asigurată. Se comportă
bine pe portaltoii 41 B, Riparia gloire şi SO4-4.
În plantaţii este condus pe cordon bilateral, pe tulpini semiînalte;
tăierea de rod se poate face în cepi scurţi de 2-3 ochi sau verigi de rod, cu
coarde scurte de 8-10 ochi, încărcătura de rod la tăiere fiind de 12-13
ochi/mp. Soiul formează copili fertili, cu importanţă atât în cazul afectării
producţiei principale, cât şi în anii normali ajutând la creşterea producţiei
totale.
Îngrăşămintele nu sunt valorificate economic, însă faţă de apă are
cerinţe ridicate.
Insuşirile tehnologice. În ţara noastră, pe nisipurile de la Dăbuleni
realizează cea mai timpurie producţie, între 15-20 iulie, în zonele
subcarpatice colinare soiul ajunge la maturitate mai târziu, în primele zile ale
lui august. Producţiile de struguri sunt mici: 6-10 t/ha, media de 7-8 t/ha,
producţie marfă 70-80% (Adriana Indreaş, Luminiţa Vişan, 2000). La
maturitate acumulează 130-150 g/l zahăr, iar aciditatea totală variază între
3,8-4,5 g/l H2SO4 .
Variaţii şi clone. A fost obţinută clona Muscat Perla de Csaba 115
Gr, omologată în 1983, la SCDVV Greaca; prezintă o producţie de struguri
de 16 t/ha (date furnizate de I.S.T.I.S.).
133
Zonare. Se cultivă în zone unde favorabilitatea este maximă şi ii este
pusă în evidenţă timpurietatea.
Soiul Muscat Perla de Csaba se cultivă mai mult în ţările viticole din
centrul Europei: Ungaria, Germania, România, Slovenia, Bulgaria.
În ţara noastră se cultivă în 20 centre viticole. Pe suprafeţe mici, se
cultivă în toate podgoriile (C. Ţârdea, Liliana Rotaru, 2003).
CARDINAL
Origine. A fost obţinut în anul 1939, de F. Snyder şi F. Harmon, la
Staţiunea Fresno, din California, din încrucişarea soiurilor Ahmeur bou
Ahmeur cu Alphonse Lavalleé.
În România a fost introdus în cultură în anii 1962-1964.
Soiul este redat în figura 14.2.
Caractere ampelografice. Rozeta este verde, cu nuanţe arămii, cu
scame rare.
Lăstarul este glabru, lucios. Frunzele tinere au limbul subţire,
asimetric, culoare verde cafenie şi sinusul peţiolar în formă de liră.
Inflorescenţa este mare, conică sau rămuroasă.
Floarea este hermafrodită normală. Polenul este fertil.
Frunza adultă este mare, trilobată sau pentalobată cu limbul uşor
gofrat, glabru, de culoare verde metalic. Sinusurile laterale sunt eliptice sau
în formă de V, iar cel peţiolar este deschis în formă de liră largă. Dinţii au
baza lăţită, marginile convexe şi vârful uşor teşit. Nervurile sunt roşietice spre
bază. Peţiolul este roşietic şi prezintă urme de scame, este egal cu nervura
mediană.
Strugurele este mare-foarte mare, cilindro-conic sau rămuros, cu
boabele aşezate rar în ciorchine. Boabele sunt mari, dar neuniformeca
mărime, uşor sferice, de culoare roşie-violacee. Pieliţa este groasă,
acoperită cu pruină. Miezul este cărnos, crocant, cu gust ierbos. Sămânţa
este mare.
Coarda are meritale mijlocii, de culoare maronie, gălbuie, este glabră,
iar scoarţa se exfoliază în plăci şi aşchii.
Fig. 14.2. Soiul CARDINAL

Însuşirile agrobiologice: este un soi viguros, cu perioadă lungă de
vegetaţie, necesitând 1800-19000C temperatură utilă, care nu-şi maturează
lemnul suficient şi cu toleranţa cea mai mică la ger, temperaturile de -16...-
140C duc la pieirea în masă a ochilor. Are însă o mare capacitate de refacere
a butucilor, datorită ochilor dorminzi şi a mugurilor secundari. Din totalul
134
lăstarilor, 75-80% sunt lăstari fertili, cu copili purtători de rod, ceea ce
permite folosirea acestora la tăiere în scopul recuperării producţiei de struguri
în iernile în care pierderile de ochi sunt mari.
Prezintă rezistenţă foarte slabă şi la secetă, este sensibil la mană şi
scurt-nodare; are toleranţă mijlocie la oidium şi la putregaiul cenuşiu al
strugurilor; este predispus la meiere şi mărgeluire, fenomene accentuate de
temperaturile scăzute şi ploile din timpul înfloritului, diminuându-se astfel
procentul de struguri marfă.
Particularităţile agrotehnice. Necesită soluri cu expoziţie sudică,
însorite, fertile şi cu umiditate asigurată. Se comportă bine pe portaltoii 41 B
şi SO4-4, care imprimă precocitate şi însuşiri calitative strugurilor, în ce
priveşte culoare şi consistenţa miezului.
În plantaţii forma de conducere poate fi joasă, cu protejarea peste
iarnă a elementelor lemnoase (acolo unde temperatura din timpul iernii scade
sub -150C), sau semiînaltă în zonele favorabile. Tăierea de rod se face în
coarde lungi de rod, de 10-12 ochi, dar se poate tăia şi în cordiţe sau în cepi
scurţi de 2-3 ochi, întrucât ochii de la baza coardelor sunt fertili. În urma
cercetărilor efectuate la Pietroasa pe soiul Cardinal, cele mai bune reultate s-
au obţinut la forrma de conducere în formă clasică cu 12 ochi/m 2, iar la
Staţiunea Ştefăneşti la tăierea cu o încărcătura de rod de 10-12 ochi/m2. In
condiţiile de cultură din zona cea mai sudică a ţării, la soiul Cardinal, se
recomandă o încărcătura optimă este de 16-17 ochi/m2 dispusă pe coarde de
12 ochi (Oprea A., 1985).
Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu în doze mari ajută la
maturarea coardelor. Irigarea pe fond bogat de fertilizare determină producţii
superioare. Răspunde foarte bine la lucrările şi operaţiile în verde, normarea
inflorescenţelor pe butuc (16-18 pe butuc) şi scurtarea inflorescenţelor cu 1/3
din lungime.
Producţia totală este variabilă, de la 9 t/ha la 15 t/ha, iar producţia
marfă reprezintă 80% din producţia totală. În California, datorită potenţialului
mare de producţie, se pot obţine şi 60 t/ha.
Caractere tehnologice. Cardinal este un soi de epoca a II-a, în
sudul ţării noastre, soiul ajunge la maturitatea de consum între 1 şi 10
august, în zonele colinare, pe la jumătatea lunii. Strugurii rezistă pe butuc 15-
20 de zile, dar fără să plouă, datorită consistenţei ridicate a miezului şi
rezistenţei pieliţei.
La maturitate acumulează 100-125 g/l zahăr, iar aciditatea totală
variază între 2,5-3,2 g/l H2SO4 .
Zonare. Datorită valorii sale ridicate, soiul Cardinal este răspândit în
majoritatea ţărilor viticole, unde temperaturile minime din cursul iernii permit
cultivarea acestuia.
În România se cultivă cu bune rezultate în zona foarte favorabilă
(terasele Dunării, Dobrogea, Pietroasa-Buzău şi Halânga-Mehedinţi).
REGINA VIILOR
Sinonime: Reine des vignes – în Franţa; Regina dei vignetti – în Italia;
Konigen der Weingarten - în Germania; Ranîi karaburum Koraleva
vinogradnikov – în Rusia, Ucraina, Bulgaria; Razaki de Ungheria – în Turcia;
135
Szölöketek Kiralynoje – în Ungaria, Timpurie de aur, Aleasa viilor- în
România. Soiul este redat în figura 14.3.
Origine. Soiul a fost obţinut în Ungaria, în anul 1916, de către
Mathiasz Janos, în urma hibridării dintre Queen Elisabeth şi Muscat Perlă de
Csaba.
Caractere ampelografice.
Rozeta este uşor scămoasă de culoare cafenie roşcată. Lăstarul are
culoare verde, cu vârful verde- gălbui şi prezintă striuri. Inflorescenţa este
uniaxială, uneori aripată, cilindro-conică, de mărime mijlocie.
Floarea este hermafrodită normală. Polenul este fertil, dar puţin
abundent.
Frunza adultă este mică-mijlocie, uşor alungită sau rotundă, subţire,
trilobată cu tendinţă către forma pentalobată, glabră pe ambele feţe, de
culoare verde deschis. Sinusurile laterale sunt variabile ca formă şi mărime,
putând avea formă de V, liră sau elipsă. Sinusul peţiolar este în formă de liră
sau U deschis. Nervurile sunt subţiri, de culoare verde deschis. Peţiolul este
glabru, verde roşcat, mai lung decât nervura mediană.
Strugurele este mijlociu spre mare, de formă cilindrică, aripaţi uneori.
Pedunculul este verde, lung şi gros, ierbos sau semilemnificat. Boabele sunt
mari, uşor ovoidale de culoare galbenă-aurie, ceea ce cosntituie caracter
tare. Pieliţa este de grosime mijlocie, acoperită cu pruină fină. Miezul este
cărnos, uşor crocant, cu aromă discretă de muscat.
Coarda are meritale mijlocii, este glabră şi are culoare cafeniu-
cenuşie.
Fig. 14.3. Soiul REGINA VIILOR
Însuşirile agrobiologice. Regina viilor este un soi de vigoare mijlocie,

şi fertilitate slabă (lăstari fertili doar 25-30%), rodeşte şi pe copili, aceştia fiind
folosiţi la tăierea de primăvară pentru compensarea sarcinilor de rod.
Perioada de vegetaţie este scurtă, 160-165 zile, necesitând 1500-
1600 C temperatură utilă. În anii cu condiţii climatice nefavorabile în timpul
0
înfloritului, Regina viilor manifestă puternic fenomenele de meiere şi

mărgeluire.
Rezistenţe biologice. Soiul Regina viilor prezintă rezistenţă mijlocie la
ger (-180C . . . -200C ); bună la secetă şi la moliile strugurilor; este foarte
sensibil la mană, oidium şi putregaiul cenuşiu al strugurilor.
Însuşirile agrotehnice. Dezmugureşte timpuriu, prima decadă a lui
aprilie, pîrga strugurilor începe devreme, iar maturitatea deplină are loc cu o
săptămână înaintea soiului Chasselas. Portaltoii recomandaţi pentru altoire
136
sunt: Riparia gloire (pe soluri fără carbonaţi), SO4-4, 140 Ru şi 41 B (pe
terenurile bogate în carbonaţi).
Încărcătura de ochi recomandată la tăiere este de 14-16 ochi/mp,
repartizată pe elemente lungi de rod (coarde de 10-12 ochi).
La fertilizare se folosesc doze moderate de îngrăşăminte cu azot,
dozele recomandate fiind de N60, P90, K100 kg/ha. Lipsa apei determină
deprecierea calităţii strugurilor.
Soiul necesită lucrări şi operatii în verde pentru ridicare procentului
de producţie marfă, precum: normarea inflorescenţelor pe butuc (10-12
inflorescenţe) şi scurtarea inflorescenţelor cu 1/3 din lungime.
Insuşirile tehnologice. Regina viilor maturează strugurii neuniform,
motiv pentru care recoltarea se face în mod eşalonat. Strugurii nu rezistă
mult pe butuc, între 6-10 zile, după care boabele se înmoaie şi capătă un
gust aparte, foxat. Rezistenţa la transport a strugurilor este slabă, boabele se
desprind uşor de pedicel.
Producţia de struguri este mijlocie, 8-12 t/ha, iar producţia marfă 50-
52%.
Zonare. Soiul Regina viilor se cultivă pe suprafeţe mari în Italia,
Iugoslavia, Ungaria, Austria, Grecia, Rusia etc. În ţara noastră este cultivat
mai ales în podgoriile din sudul ţării. Se urmăreşte înlocuirea lui cu soiuri noi,
mult mai valoroase.
14.3. Creaţiile romaneşti pentru struguri de masă cu coacere

timpurie
MUSCAT TIMPURIU DE BUCUREŞTI

Sinonime: Timpuriu de Bucureşti
Origine: a fost obţinut prin hibridare sexuată controlată, între Coarnă
albă şi Regina viilor, de Gherasim Constantinescu şi Elena Negreanu, fiind
omologat în 1970, la Institutul de Cercetări Horti-Viticole Bucureşti. Este
cunoscut datorită timpurietăţii, (epoca a II-a de maturare) şi aromei discrete
de muscat.
Caractere ampelografice. Rozeta este glabră, de culoare verde-
cafenie. Floarea este hermafrodită normală. Frunza adultă de mărime
mijlocie, pentalobată, verde-închis, glabră pe partea superioară şi cu perişori
erecţi pe cea inferioară. Sinusurile laterale sunt profunde şi ovoide, sinusul
peţiolar deschis, în formă de „U”. Strugurii sunt de mărime mijlocie (170-280
g), de formă cilindro-conică, cu boabe inserate mijlociu de des, cu o aripioară
sau cârcel. Bobul de formă ovoidă şi culoare alb-verzuie, cu pieliţa subţire,
intens pruinată, prevazută cu mici pustule cafenii; pulpa crocantă, aromă fină
de muscat. Coardele, toamna au culoare cafenie deschisă cu reflexe cenuşii,
iar nodurile culoare vineţie-roşcată.
Însuşiri agrobiologice. Este un soi de vigoare mijlocie spre mare,
care îşi maturează bine lemnul, are fertilitate scăzută (40% lăstari fertili).
Prezintă toleranţă slabă la ger (-16 . . . -180C), mijlocie la secetă şi putregaiul
cenuşiu, bună la mană, făinare şi la moliile strugurilor; este atacat puternic de
viespi.
137
Particularităţi agrotehnice. Se cultivă pe terenurile fertile şi cu
umiditate asigurată. Portaltoii recomandaţi: Fercal, Precoce, SO4-4, care
imprimă perioadă scurtă de vegetaţie şi vigoare mijlocie. Se pretează la
conducerea pe tulpini semiînalte, sarcina de rod la tăiere este de 12-15
ochi/mp, repartizată pe cordiţe sau coarde de 8-12 ochi. Rodeşte abundent
pe copili.
Însuşirile tehnologice. Maturarea strugurilor se realizează în epocile
I-II, uneori concomitent cu Perla de Csaba. La supracoacere gustul devine
fad, caracter moştenit de la genitorul Regina viilor. Acumulează 120-160 g
zahăr/l, iar conţinutul în aciditate între 2,8-3,5 g/l acid sulfuric, ceea ce
conduce la un indice glucoacidimetric echilibrat. Producţiile de struguri sunt
în medie de 10,0-12,0 t/ha, din care producţie marfă 80-85%.
Zonare. Soiul Muscat timpuriu de Bucureşti a fost autorizat pentru
plantare în Dobrogea-podgoria Ostrov şi centrul viticol Ovidiu-Mangalia.
AUGUSTA
Origine: a fost obţinut prin hibridare sexuată controlată, între Italia şi
Regina viilor, de M. Neagu şi M. Georgescu, la IANB Bucureşti, fiind
omologat în 1984. Este cunoscut datorită timpurietăţii, epoca a II a, a
boabelor mari şi aspectului strugurilor (struguri lacşi).
Caractere ampelografice. Rozeta este glabră, verde cu nuanţe
cafenii, frunzele tinere sunt gofrate şi bronzate. Floarea este hermafrodită
normală, de tipul 5, soiul autofertil. Frunza adultă este glabră, de mărime
mijlocie, cuneiformă, trilobată, cu limb subţire şi uşor gofrat. Sinusurile
laterale superioare sunt slab schiţate, în formă de „V”, sinusul peţiolar
deschis, în formă de liră. Lăstarii au meritale mijlocii, cu striuri fine, iar
coardele toamna au culoare cafenie brună. Strugurii sunt de mărime mijlocie
spre mare (media 325 g), conici, lacşi în boabe. Bobul este mare, de formă
ovoidă şi culoare verde- gălbuie, cu miez cărnos, crocant, cu gust plăcut.
Însuşiri agrobiologice. Augusta este un soi de vigoare mijlocie, cu
fertilitate mijlocie (61% lăstari fertili) şi o productivitate ridicată.
Dezmugureşte târziu (a doua parte a lunii aprilie); pârga are loc devreme, la
mijlocul lui iunie, maturarea în a doua decadă a lui august, cu 5-6 zile după
Cardinal. Maturează strugurii eşalonat, ceea ce reprezintă un neajuns la
recoltare. Are rezistenţă mijlocie la ger (-22...-200C), oidium şi putregaiul
cenuşiu al strugurilor, rezistenţă bună la mană. Meiază şi mărgeluieşte în
procent destul de ridicat.
Particularităţi agrotehnice şi tehnologice. Augusta dă rezultate
bune pe solurile cu expoziţie sudică, bine însorite şi cu soluri fertile. Portaltoii
recomandaţi: 140 Ru, Fercal, SO4-4. Se pretează la conducerea pe
semitulpini, cu încărcătura la tăiere de 25 ochi/mp. Acumulează la maturitate
120-150 g zahăr/l, conţinutul în aciditate este de 4,0-5,5 g/l H2SO4, iar
indicele glucoacidimetric 28,3.Producţia de struguri este de 15-16 t/ha, din
care producţie marfă cca 85%.
Zonare. Se cultivă cu rezultate bune în podgoriile de pe terasele
Dunării (Greaca, Ostrov, Zimnicea, Cernavodă) şi în cele de pe dealurile
subcarpaţilor meridionali.
138
TIMPURIU DE PIETROASA
Origine: a fost obţinut prin hibridare sexuată controlată, între
Alphonse Lavallée şi Regina viilor, de Otilia Toma, la SCDVV Pietroasa, fiind
omologat în 1989. Este cunoscut datorită timpurietăţii, epoca a II-a,
producţiei cantitative ridicată şi calitative (struguri cu gust plăcut, boabe
uniforme ca mărime şi culoare) şi rezistenţei bune la ger.
Caractere ampelografice: Rozeta este glabră, de culoare verde, cu
margine cafenie. Frunza adultă este mare, cuneiformă, tri- sau pentalobată,
glabră, cu limb uşor gofrat, de culoare verde-închis. Sinusurile laterale sunt
slab schiţate, elipsoidale şi închise, sinusul peţiolar deschis, în formă de liră.
Peţiolul este roşu-verzui, foarte lung.Floarea este hermafrodită normală, de
tipul 5, soiul autofertil. Strugurele este uniaxial, cilindro-conic, de mărime
mare (300- 350 g în medie), biaripat, lax, cu boabe sferice, mai, culoare
neagru-violaceu, acoperit cu pruină abundentă şi persistentă; miez
semicrocant, cu gust plăcut.
Însuşiri agrobiologice. Timpuriu de Pietroasa este un soi foarte
viguros, cu creşteri vegetative puternice, fertilitate mijlocie (48-54% lăstari
fertili) şi productivitate ridicată. Dezmugureşte devreme (în prima decadă a
lunii aprilie); pârga are loc la începutul lui iulie, iar maturarea în perioada 1-15
august.Rezistenţe biologice. Prezintă rezistenţă mijlocie la ger (-18...-200C) şi
secetă şi bună la boli şi dăunători.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Dă rezultate bune pe
terenurile însorite şi cu fertilitate ridicată. Are nevoie de portaltoii cu vigoare
mijlocie (SO4-4) şi SC26; se pretează la conducerea în sistem Guyot pe
semitulpină, cu 4-5 verigi de rod, încărcătura fiind în medie de 40
ochi/butuc.Concentraţia în zaharuri este de 145-165 g zahăr/l, iar conţinutul
în aciditate este de 5,1-5,8 g/l H2SO4. Producţia de struguri este în medie
20,2 t/ha, din care producţie marfă cca 92%.
Zonare. Soiul Timpuriu de Pietroasa se cultivă cu rezultate bune în
podgoriile din sudul ţării, unde işi valorifică timpurietatea. Soiul completează
conveierul varietal cu soiuri timpurii în centrul viticol Pietroasa din podgoria
Dealu Mare.
VICTORIA
Origine: este un hibrid complex, obţinut prin încrucişarea soiurilor:
Cardinal cu Afuz Ali. Hibridările s-au efectuat la ICHV Bucureşti, de Victoria
Lepădatu. Lucrările de selecţie au fost continuat de Gh. Condei, la SCDVV
Drăgăşani, fiind omologat în 1978.
Soiul Victoria, reprezintă una din cele mai valoroase creaţii de soiuri
româneşti pentru struguri de masă, fiind recunoscut datorită timpurietăţii şi
aspectului strugurilor (boabe mari, aspectuoase) .
Caractere ampelografice. Rozeta şi frunzuliţele tinere sunt glabre,
lucioase şi de culoare verde-cafeniu. Floarea este hermafrodită normală, de
tipul 5, soiul autofertil. Frunza adultă de mărime mijlocie, întreagă, mai rar
trilobată, glabră, cu limb neted. Sinusurile laterale superioare sunt ovoidal
închise, iar sinusul peţiolar în formă de „V” deschis.Lăstarii de vigoare
mijlocie, culoare verde şi scoarţa uşor striată. Coardele toamna au culoare
brună cafenie. Strugurii de mărime mare şi foarte mare (media 350-580 g),
conici sau cilindro-conici, cu boabele aşezate lax pe ciorchine. Bobul mare şi
139
foarte mare, ovoidal, de culoare galbenă-chihilimbarie; pulpa semicrocantă,
miez cărnos, cu gust franc.
Însuşiri agrobiologice. Este un soi de vigoare mijlocie spre mare,
se manifestă fenomenul heterozis în ceea ce priveşte mărimea strugurilor şi
a boabelor. Fertilitatea este bună (63%-73% lăstari fertili) şi productivitate
ridicată. Soiul Victoria are rezistenţă mijlocie la ger (-18 . . . -200C) şi bună la
secetă, se comportă bine la brumele şi îngheţurile de primăvară, datorită
dezmuguririi târzii. Are rezistenţă mijlocie la boli şi dăunători. Are rezistenţă
bună la transport şi păstrare.
Particularităţi agrotehnice. Soiul Victoria dă rezultate bune pe
terenurile fertile de la baza versanţilor, cu soluri bine drenate. Are afinitate
bună la altoire pe portaltoii: 140 Ru, SO4-4, SC26. Se pretează la tăierea
Guyot pe semitulpină, cu o încărcătură de rod la tăiere de 40 ochi/butuc,
respectiv 12-15 ochi/mp. Rezultatele cercetărilor efectuate de Ionescu
Emilian şi Cazacu Silvia în perioada 1984-1993, la laboratorul de la
S.C.Ostrovit S.A., demonstrează că soiul Victoria a prezentat un potenţial de
producţie ridicat, la o încărcătură de 48 ochi/butuc, repartizată pe 4 verigi de
rod cu coarde de câte 12 ochi. Forma de conducere la care s-a făcut
verificarea comportării soiului a fost cordon dublu genevez. Sporurile de
recoltă, în raport cu Guyot multiplu au fost între 23 şi 99%, iar calitatea
comercială a crescut cu 32 până la 108 %. Soiul Victoria reacţionează bine la
lucrările şi operaţiile în verde, normarea inflorescenţelor (12
inflorescenţe/butuc), ce se efectuează cu 2-3 zile înainte de declanşarea
infloritului în masă a soiului.
Inşuşirile tehnologice. Maturarea strugurilor în sudul ţării are loc în
epoca a II a. Durata de conservabilitate a strugurilor este mare, cca 30 de
zile. Acumulează 140-155 g zahăr/l, iar conţinutul în aciditate este de 3,0-3,8
g/l H2SO4. Producţia de struguri este mare, peste 16 t/ha, din care producţie
marfă 75- 85% (date ISTIS).
Zonare. Soiul Victoria este recomandat în toate podgoriile şi centrele
viticole specializate în producţia strugurilor de masă, înlocuind în mare parte
Cardinal şi Regina viilor. Dă rezultate bune în podgoriile Greaca, Ostrov,
Drăgăşani şi în centrele viticole de pe Tersasele Dunării. A fost luat în cultură
şi în Italia, Franţa, Portugalia.
1. Care este caracterul ampelografic de soi al soiului Perla de Csaba?
Caracteristic este faptul că frunzele au marginile limbului îndreptate spre
partea superioară, formând o pâlnie în jurul punctului peţiolar (caracter
moştenit de la genitorul Muscat Ottonel).
2. Cum sunt grupate soiurile de struguri pentru masă în funcție de epoca
de maturare?
Soiurile de struguri pentru masă sunt eșalonate în 7 epoci de maturare, iar
soiurile au fost asociate în 3 grupe: grupa soiurilor cu maturare
extratimpurie şi timpurie (soiurile din epocile I şi II); grupa soiurilor cu
maturare mijlocie (soiurile din epocile III şi IV) şi grupa soiurilor cu
maturare târzie (V, VI şi VII).
140
1. Care sunt zonele de favorabilitate pentru struguri de masă?
2. Enumeraţi soiurile pentru struguri de masă cu coacere timpurie?
3. Care dintre aceste soiuri are toleranţa ceai mai mică la ger?
4. Enumeraţi creaţiile romaneşti de soiuri pentru struguri de masă cu
coacere şi mijlocie?
5. Descrieţi conform schemei ampelografice soiul romanesc cel mai
valoros.
141
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. Alleweldt G.,1987 - The Genetic Resources of Vitis Bundesforschung-

sanstalt for benzuchtung Geilweilerhof, Sielbeldingen
2. Baniţă P.M., 1983 – Viticultura pe nisipuri. Editura Ceres, Bucureşti
3. Bernaz Gh., 2001 – Alegerea soiurilor de struguri pentru masă. Revista
Hortimform, nr.4
4. Calistru Gh. şi colab., 1982 - Soi nou pentru struguri de masă cu
coacere mijlocie: Silvania. Cercetarea în sprijinul producţiei. Viticultură
şi vinificaţie
5. Calistru Gh., Damian Doina, 1989 – Clona de viţă de vie Chasselas
doré 20 Iş. Revista Horticultura nr. 10
6. Calistru GH., Ciutina S., Oana Maria, 1994 – PRECOCE – Soi nou de
portaltoi. Recomandări ale cercetării ştiinţifice în domeniul viticulturii,
37-39
7. Calistru Gh., Damian Doina, 1999 – Gelu - soi valoros pentru struguri de
masă. Lucrări ştiinţifice, vol.1 Iaşi
8. Cazacu M., 1982 – Din experienţa Fermei nr. 4 a IAS Ostrov în
obţinerea de producţii ridicate de struguri pentru masă la hectar.
Revista Horticultura, nr. 9
9. Constantinescu Gh. şi Indreaş Adriana, 1976 - Ampelologia soiurilor
apirene, Editura Academiei RSR, Bucureşti
10. Cotea Victoria, Cotea V.V., 1996 - Viticultură, ampelografie şi oenologie.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
11. Damian Doina, 1996 - Ameliorarea prin selecţie clonală a soiului de viţă
de vie Chasselas rose. Teză de doctorat, USAMV Iaşi.
12. Damian Doina, Calistru Gh., Stoica Carmen, Savin C., 2004 –
Comportarea unor soiuri de struguri de masă, cu rezistentă genetică
sporită, în condiţiile Podgoriei Iaşi. Anale ICVV Valea Călugărească,
vol. XVII
13. Dobrei A. şi colab., 1997 - Cercetări privind comportarea soiurilor de
struguri pentru masă în condiţiile centrului viticol Recaş. Cercetări
Ştiinţifice -Horticultură. Editura Agroprint, Timişoara
14. Dobrei A., Iova Gh., Dobrei Carmen, Dărăbuş Rodica, 2001 –
Comparative research regarding the behavoir of grapes for current
consumption and vine in the conditions of S.D. Timişoara. Cercetări
Ştiinţifice -Horticultură.Editura Agroprint, Timişoara
15. Dobrei A., Iova Gh., Iancu Gabriela, Drăgunescu Anca, 2002 –
Cercetări privind comportarea unor soiuri noi de struguri pentru masă
în condiţiile S.D. Timişoara Cercetări ştiinţifice, seria VI-a, Editura
Agroprint, Timişoara
16. Dobrei A., 2003 – Soiurile de struguri pentru masă. Editura Agroprint,
Timişoara
17. Dobrei A., Rotaru Liliana, Morelli S., 2008 – Ampelografie, Editura
Solness, Timişoara
18. Drăgunescu Anca, Lăzureanu A., 2006 – Influenţa lucrărilor şi operaţiilor
în verde asupra producţiei de struguri de masă la Statiunea Didactică
Timişoara, Cercetări ştiinţifice, Editura Agroprint, Timişoara
142
19. Drăgunescu Aneta Anca, 2007 – Comportarea unor soiuri de struguri
pentru masă la Staţiunea Didactică Timişoara, în condiţii de
agrotehnică diferenţiată, Teză de doctorat, USAMVB Timişoara
20. Drăgunescu Aneta Anca, 2010- Ampelografie-viţele portaltoi, soiurile de
struguri pentru masă- Editura Eurobit, Timişoara
21. Drăgunescu Aneta Anca, 2022- Tehnologii horticole- Editura Agroprint,
Timişoara
22. Drăgunescu Aneta Anca, 2022- Ampelografie-notițe de curs IFR
23. Galet P., 1988 - Precis d′ampelographie practique. Imprimerie DEHAN,
Montpellier
24. Gheorghe Glaman, Liviu Dejeu, Elena Brinduse, Adrian Serdinescu,
Marian Ion, 2018 – Ampelografia Romaniei IX- Editura Ceres
25. Gorodea Gr., Toma Otilia, 1974 - Cloni valoroşi din soiul Muscat
Hamburg obţinuţi la Staţiunile Greaca şi Pietroasa. Anale ICVV Valea
Călugărească, vol.V
26. Grecu V. şi colab., 1994- Soiuri de viţă de vie rezistente admise în
cultură, Revista Hortinform, nr.2, Bucureşti
27. Grecu V., Drăgunescu Anca, Grecu C., Ioniţă Ioana, Culcea Valeria,
1997 – Situaţia actuală şi de perspectivă a sortimentului de struguri
din România. Revista Hortus, 02
28. Grecu, V., 1998 - Soiurile noi de viţă de vie. MAA, ASAS, ICVV Valea
Călugărească
29. Grecu V., Boian I., Băicoianu Floarea, 1998 – Soiurile noi de viţă de vie.
Editura Genuine, Bucureşti
30. Grecu V., Drăgunescu Anca, Grecu C., Băicoianu Floarea, 1998 –
Chemical pollution in viticulture and diferent means of reducing
it.Lucrări ştiinţifice – sesiunea omagială de 50 de ani de la înfiinţarea
Facultăţii de Horticultură din Bucureşti
31. Hidalgo L., 1991, Resultantes vegetativas de la afinidad intrinseca de
portainjertos y vinifera en la red nacional de campos comercales de
contraste de patrones.
32. Indreaş Adriana, Georgescu Magdalena, 1980 - Studiul agrobiologic al
unor soiuri pentru struguri de masă din sortimentul mondial. Lucrări
ştiinţifice - Horticultura XXIII, IANB Bucureşti
33. Indreaş Adriana, 1994 - Curs de ampelografie. USAMV Bucureşti
34. Indreaş Adriana, Vişan Luminiţa, 2000 – Principalele soiuri de struguri
pentru masă cultivate în Romania, Editura Ceres, Bucureşti
35. Ion M., Varga N., Şerdinescu A., Pîrcălabu Liliana, 2004- Portaltoiul -
factor de optimizare a cantităţii şi calităţii recoltei de struguri , Editura
Ceres, Bucureşti
36. Manzo P., Tamponi G., 1979 - Monografia di cultivar di uva da Tavola,
Roma
37. Martin T., Oşlobeanu M., Gorodea Gr., Martin Dorina, 1974 - Strugurii
de masă. Editura Ceres, Bucureşti
38. Messegue M., 1998 - Strugurii. Editura Venus, Bucureşti
39. Oana Maria, 1980 – Silvania - un soi nou recent omologat. Cercetare în
sprijinul producţiei, vol.II, Arad
40. Oprea A., Indreaş Adriana, 2000 - Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti
143
41. Oprea Şt., 1980 - Soiuri noi pentru struguri de masă. Cercetarea în
sprijinul producţiei
42. Oprea Şt., Moldovan S.D., 2007 – Ameliorarea viţei de vie în România,
Editura Poliam, Cluj Napoca
43. Oşlobeanu M., Macici M., Georgescu Magdalena, Stoian V., 1991 -
Zonarea soiurilor de viţă de vie în România. Editura Ceres, Bucureşti
44. Petrescu M., 1983 – Caracteristicile principalilor portaltoi ai vitei de
vie cultivati în România, Prod. Veget. Hortic., 7, 40-46
45. Petrescu E., 2002 – Terapia cu struguri şi vinuri naturale. Editura
Polirom, Iaşi
46. Rotaru Liliana, 2009 – Soiuri de viţă de vie pentru struguri de vin,
Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
47. Teodorescu I.C., Teodorescu Şt., Mihalca Gh., 1967 -Viţa de vie şi vinul
de-a lungul veacurilor, Editura Agrosilvică, Bucureşti
48. Ţărdea C., Rotaru Liliana, 2003 – Ampelografie, volumul I , II, Editura
Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
49. Vişan Luminiţa, Oprea A., Indreaş Adriana, 2000 – L‫׳‬amelioration du
conveyeur pour la creation de nouvelle varietes a raisin de table
roumaines. Al XXV Congres Mondial de la Vigne et du Vin din 19-23
iunie
50. Vişan Luminiţa, 2000 – Studiul unor soiuri de viţă de vie cu rezistenţă
biologică şi posibilităţi de valorificare, Teză de doctorat, USAMV
Bucureşti
51. *** Catalogul Oficial al Soiurilor de Plante de Cultură din România.,
2022 ISTIS.MAPDR Bucureşti
52. www.agriculture.md/invv/
53. www.mapam.ro
54. www.faostat
144
Anexa 1
Explicarea simbolurilor utilizate
- Rezumate. Simbolul indică prezentarea în rezumat a conţinutului

unităţii de învăţare
- atenţie. Acest simbol vă indică mărirea atenţiei asupra paragrafului

sau imaginii unde este întâlnit.
- observă. Acest simbol indică observarea cu atenţie a imaginii.
- concepte şi noţiuni de reţinut. Simbolul indică prezentarea unor

elemente de bază ce trebuie studiate cu atenţie şi reţinute.
- test rezolvat. Simbolul indică întrebări la care este dat şi răspunsul.
- întrebări. Încercaţi să daţi răspuns la aceste întrebări.
Bibliografie
145

Text Ampelografie I

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Text Ampelografie I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE VIEȚII “Regele Mihai I” din TIMIŞOARA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Şef lucrări dr. Aneta Anca DRĂGUNESCU

Suport autoinstruire pentru studenţii IFR

Editura Agroprint Timişoara

Prof.dr. Alin Dobrei

Unitatea de învăţare 1. Obiectul, conţinutul şi evoluţia ampelografiei. 1

Unitatea de învăţare 2. Soiul, biotipul, clona la viţa de vie. Originea 7

Unitatea de învăţare 3. Metodologia de descriere şi identificare a

Unitatea de învăţare 4. Metodologia de descriere şi identificare a

Unitatea de învăţare 5. Zonarea viticolă a României-partea I 32

Unitatea de învăţare 6. Zonarea viticolă a României-partea a II-a 42

Unitatea de învăţare 7. Zonarea viticolă a României-partea a III-a 55

Unitatea de învăţare 8. Clasificarea viţelor portaltoi; însuşirile

Unitatea de învăţare 10. Portaltoii hibrizi americo-americani 89

Unitatea de învăţare 11. Portaltoii hibrizi americo-americani 100

Unitatea de învăţare 12. Portaltoii hibrizi complecşi. Soiuri de portaltoi

Unitatea de învăţare 13. Soiurile de struguri pentru masă: importanţă,

Unitatea de învăţare 14. Zonarea soiurilor de struguri pentru masã.

Bibliografie selectivă 142

OBIECTUL, CONŢINUTUL ŞI EVOLUŢIA AMPELOGRAFIEI.

Cuvinte cheie: soiuri, descriere, recunoaştere, producţie de struguri

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

1.1. Obiectul, conţinutul şi evoluţia ampelografiei

1. Cum se numeşte organizaţia internaţională care a asigurat şi

SOIUL, BIOTIPUL, CLONA LA VIŢA DE VIE. ORIGINEA

Cuvinte cheie: soi, biotip, clona, origine, clasificare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

2.1. SOIUL, BIOTIPUL ŞI CLONA LA VIŢA DE VIE

Soiul (cultivarul) se utilizează pentru un grup de plante cultivate

2.2.ORIGINEA SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE

Soiurile la viţa de vie se împart în 2 mari categorii, după originea lor,

2.3. SISTEMATICA VITACEELOR

Viţa de vie face parte din încrengătura Spermatofita (plante cu

2.4. CLASIFICAREA SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE

1. Definiţi soiul şi clona. Exemple.

METODOLOGIA DE DESCRIERE ŞI IDENTIFICARE A

Cuvinte cheie: descriere, identificare, descriptori, determinatoare

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

3.1. Metode de descriere şi identificare a soiurilor de viţă de vie

Examinarea caracterelor frunzei soiurilor de viţă-de-vie sub

Fig.3.1. Frunza la viţa de vie

Mărimea limbului frunzei. Aceasta este dată de suprafaţa limbului

Fig. 3.2.Tipuri de frunze

Gradul de sectare a limbului reprezintă caracterul morfologic

Fig. 3.3.Profilul frunzei

Examinarea caracterelor florilor şi inflorescenţelor soiurilor de

1. Care este principalul organ de descriere şi recunoaştere a soiurilor.

1. Pe ce se bazează metodele ampelografice?

METODOLOGIA DE DESCRIERE ŞI IDENTIFICARE A

Cuvinte cheie: descriere, identificare, descriptori, determinatoare

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

4.1. Metode de descriere şi identificare a soiurilor de viţă de vie

4.1.1. Metodele ampelometrice

4.1.2. Metodele chimice şi biochimice. Metodele chimice se

4.1.3. Metodele genetice folosesc markerii moleculari şi au la bază

4.2. SCHEME AMPELOGRAFICE DE DESCRIERE A SOIURILOR

Descrierea şi recunoaşterea unui soi de viţă de vie are un rol

c. În faza de înflorire se descrie:

Alte scheme ampelografice

4.3. FOLOSIREA DESCRIPTORILOR AMPELOGRAFICI

4.4.UTILIZAREA DETERMINATOARELOR AMPELOGRAFICE