Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

AGENȚIA NAȚIONALĂ A ZONEI MONTANE

GHID DE BUNE PRACTICI PENTRU APICULTORII MONTANI

Oficiul de Dezvoltare Montană Runcu, Dâmbovița

Consilier superior
Laurențiu ROȘU

Compartimentul de Formare Profesională în Specific Montan

Consilier principal
Maria CIOCAN-ALUPII

2020
CUPRINS

Capitolul pag.
INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. CARACTERIZAREA SPECIEI APIS MELLIFERA ȘI A RASEI APIS 4
MELLIFERA CARPATICA
CAPITOLUL II. NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE 5
2.1. Morfologia externă a albinei 5
2.2. Morfologia internă a albinei 8
2.3. Dezvoltarea albinelor 10
CAPITOLUL III. CICLUL BIOLOGIC AL FAMILIEI DE ALBINE – BAZA APLICĂRII 16
TEHNICILOR ȘI A TEHNOLOGIILOR
3.1. Pregătirea de iernare a familiilor 17
3.2. Iernarea familiilor de albine 21
3.3. Dezvoltarea de primăvară 23
3.4. Sezonul activ sau al culesurilor 25
CAPITOLUL IV. STUPI ȘI TIPURI DE STUPI FOLOSIȚI ÎN ZONA MONTANĂ 27
CAPITOLUL V. CREȘTEREA REPRODUCĂTORILOR 30
CAPITOLUL VI. BAZA MELIFERĂ 33
CAPITOLUL VII. PATOLOGIE APICOLĂ 38
CAPITOLUL VIII. OBSERVAŢII LA URDINIŞ 46
CAPITOLUL IX. PRODUSELE APICOLE 50
9.1. Mierea 50
9.2. Polenul 52
9.3. Propolisul 54
9.4. Lăptișorul de matcă 56
9.5. Veninul 57
9.6. Păstura 58
9.7. Ceara 59
CAPITOLUL X. COMPLETAREA CARNETULUI DE STUPINĂ 60
CAPITOLUL XI. CERTIFICAREA ECOLOGICĂ A PRODUSELOR APICOLE 68
CAPITOLUL XII. ACORDAREA MENŢIUNII DE CALITATE FACULTATIVE “PRODUS 71
MONTAN”, PRODUSELOR APICOLE
BIBLIOGRAFIE 73

2
INTRODUCERE

Apicultura, ramură a zootehniei, se ocupă cu creșterea și întreținerea familiilor de

albine, precum și obținerea de reproducători. În România, apicultura este o activitate
străveche, ușor empirică, având marele avantaj al unei baze melifere foarte dezvoltate,
precum și existența, pe acest areal, al unei rase de albine extrem de adaptată condițiilor
locale. Producțiile de miere marfă, obținute în țara noastră, se ridică la circa 15.000 –
20.000 tone anual, din care o mare parte este exportată. Numărul familiilor de albine se
ridică la circa 1.200.000 – 1.400.000, în condițiile în care baza meliferă poate suporta până
la 2.000.000 de familii. De departe, avantajul creșterii albinelor este legat de fenomenul
de polenizare, atât a culturilor entomofile (ceea ce se materializează în producții sporite),
cât și a florei spontane (se menține diversitatea genetică a florei).
Conștientizarea rolului polenizator al albinei, cât și creșterea interesului
consumatorilor pentru produsele stupului, au făcut, ca în ultimii ani, apicultura să
cunoască o revigorare, dar mai ales, o scădere a vârstei apicultorilor, materializată prin
faptul că din ce în ce mai mulți tineri încep să se intereseze de această meserie.
Pe teritoriul țării noastre, apicultura este atestată din cele mai vechi timpuri,
asigurând necesarul de substanțe dulci din alimentația omului, dar și ceară, necesară
iluminării locuințelor.
Până în secolul XX, creșterea albinelor a fost atestată prin documente de vânzare,
de plată a tributului către Imperiul Otoman, în acte de proprietate a unor boieri, etc.;
apicultura practicată era una de tip empiric, ce necesita, în multe cazuri, distrugerea
familiilor de albine, în vederea recoltării mierii și cerii.
De abia la mijlocul secolului XX, au apărut în țara noastră, tehnologii de întreținere
a stupilor și mai tehnologii de creștere a mătcilor.
Recunoașterea calității mierii românești, pe plan extern, a făcut ca la începutul
anilor ”60, apoi și în deceniile următoare, apicultura, ca ramură a zootehniei, să cunoască
o mare dezvoltare, în primul rând, prin mărirea șeptelului apicol (totalitatea familiilor de
albine din România), iar mai apoi, prin diversificarea producției apicole și procesarea
acesteia în unități specifice.
O dată cu aderarea României la spațiul comunitar, în anul 2007, rolul benefic al
apiculturii s-a materializat prin diverse tipuri de fonduri la care apicultorii au avut acces.
Programele PNDR (Program Național de Dezvoltare Rurală), dar și cele specifice apiculturii
(Program Apicol Național), au dus la o creștere semnificativă a numărului apicultorilor,
precum și a numărului de familii de albine. Producția principală este producția de miere,
valorificată din ce în ce mai mult pe piața internă, existând semne că și celelalte produse
ale stupului încep să fie recunoscute de consumatorul român.
Scopul acestui ghid este acela de îndrumare a celor ce doresc să devină apicultori,
dar și pentru cei care sunt deja apicultori, pentru practicarea unei apiculturi bazate pe
tehnici și tehnologii specifice.
Practicarea apiculturii în zona montană reprezintă o provocare pentru apicultori,
datorită condițiilor specifice din această zonă.

3
CAPITOLUL I. CARACTERIZAREA SPECIEI APIS MELLIFERA ȘI A RASEI APIS MELLIFERA
CARPATICA

Sistematica albinei melifere:

Albinele fac parte din:
 REGNUL - ANIMALIA
 SUBREGNUL - NEVERTEBRATA
 ÎNCRENGĂTURA - ARTROPODA
 CLASA - INSECTA
 ORDINUL - HYMENOPTERA
 SUBORDINUL - APOCRITA
 GRUPUL - ACULEATA
 SUPRAFAMILIA - APOIDEA
 FAMILIA - APIDAE
 TRIBUL - APINI
 GENUL - APIS

Din genul Apis fac parte patru specii de albine:

• Apis Cerana;
• Apis Florea;
• Apis Dorsata;
• Apis Mellifera sau Mellifica.
Dintre acestea, doar Apis Mellifera prezintă interes în apicultură, fiind specia cea
mai răspândită.

Apis Mellifera (după Linne,1758):

Apis Mellifera este una din cele mai apreciate specii, care a colonizat o vastă arie,
într-o perioadă relativ scurtă.
Aceasta include câteva trăsături esențiale, cum sunt: reacția la frig,
susceptibilitatea la boli, ritmul comunicării, învățarea, adaptarea.
Există mai multe rase, în cadrul speciei A. Mellifera, de fapt, populațiile de albine
adaptate mediului de influență, dintre care, cele mai cunoscute sunt:
• A.M. Caucasica (Gorbatschev 1916, Gerstacker 1862);
• A.M. Carnica;
• A.M. Ligustica (Spinola, 1806);
• A.M. Carpatica (Foti- 1966).
Pe teritoriul României, se exploatează rasa numită Apis Mellifera Carpatica (AMC),
strict adaptată condițiilor pedoclimatice specifice țării noastre.
La nivelul rasei AMC, au fost identificate 5 ecotipuri (subpopulații), ce ocupă un
areal pedoclimatic bine determinat, cum ar fi:
- Câmpia de Vest;
- Transilvania;
- de munte;
- Moldova;
- de stepă;
- Podișul Moldovei.

4
 Diferențele dintre aceste ecotipuri se referă la caractere morfologice (lungimea
trompei, suprafață oglinzi cerifere, lungime tars, etc) dar și comportamentale – modalitate
de iernare, aranjarea cuibului, suprafață de puiet.
Ecotipul de munte:
Acest ecotip se referă la zona colinară, submontană și montană. Familiile de albine
din aceste zone sunt caracterizate ca fiind de dimensiuni mai mici, putere mai mică, dar
un instinct de acumulare a nectarului mai mare.

CAPITOLUL II. NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

În scopul înțelegerii aplicării tehnologiilor de creștere a familiilor de albine în

diverse sisteme (extensiv sau intensiv), sunt necesare câteva noțiuni elementare de
anatomie a albinei, dar și a familiei de albine.

2.1. Morfologia externă a albinei:

Fig. 2.1. Albina

În timpul sezonului activ, în familia de albine există câteva zeci de mii de albine
lucrătoare, câteva sute de trântori și o singură matcă, indivizi care se deosebesc prin
dimensiune, formă și caractere morfologice esențiale.
Corpul albinei este alcătuit din trei segment: cap, torace și abdomen.
Corpul acesteia este protejat, la exterior, de un tegument de natură chitinoasă cu
rol de protecție.

5
 Tegumentul este alcătuit dintr-o substanță rezistentă, numită chitină (un
polizaharid azotat fără structură celulară), lipide și protide. Are, ca funcții, protecția
organismului și suport scheletic pentru părțile mai moi ale corpului.
Capul albinei:

Fig. 2.2. Capul albinei

a - capul albinei lucrătoare;

b - capul mătcii;
c - capul trântorului.
Privit din față, capul apare diferențiat, în funcție de castă (albină lucrătoare sau
matcă), la albina lucrătoare, capul are forma triunghiulară, cu vârful îndreptat spre
partea inferioară, la matcă, forma capului apare mai rotunjită, iar la trântor, apare
rotunjit.
Frontal, sunt dispuse cele două antene.
Antenele sunt două structuri filamentoase. Fiecare porțiune a antenei are organe
(plăci sau sensile), care îndeplinesc funcții variate, pentru miros, gust, pipăit, perceperea
vibrațiilor, a modificărilor de temperatură, a concentrației de acid carbonic.
Plăcile poroase sunt sensibile la mirosuri. Pe antena unei lucrătoare se găsesc 3.600
– 6.000 plăci, față de 3.000 la matcă și 30.000 la trântor.
Sensilele trichoide au rol tactil și par a fi sensibile la vibrații. O singură antenă
poate avea 8.500 de astfel de organe, care ar îndeplini rol de „urechi” ale albinelor, în
sensul că percep foarte bine vibrațiile transmise de un corp solid.
Ochii compuși reprezintă o parte mare a capului albinei și sunt legați de creier
direct prin nervii optici. Ei sunt situați pe părțile latero-superioare ale capului, fiind
formați din numeroase fațete hexagonale numite omatidii.
Culorile pe care le disting albinele sunt cuprinse în spectrul solar între 310 si 650
nanometri. Spre deosebire de om, albina nu percepe culoarea roșie, dar percepe
ultravioletul, care este inaccesibil omului. Albul, este sesizat, în funcție de modul în care
petalele florilor absorb sau reflectă razele ultraviolete.
Mandibulele sunt piese pare, scurte și relativ puternice, de formă concavă, care pot
să se îndepărteze, mai mult sau mai puțin, una de alta, pivotând în articulație. Atunci
când se închid, pot permite albinei, să apuce obiectele, servind la transportul impurităților
din stup, descoperirea anterelor florilor pentru a putea recolta polenul, desfacerea
membranei grăuncioarelor de polen, la modelarea cerii în timpul construirii fagurilor și la
formarea celulelor acestora, funcționând ca adevărate prese. Spre deosebire de viespi,
mandibulele albinelor sunt lipsite de dinți, ceea ce face imposibilă spargerea cojii
fructelor, așa cum, eronat, se crede uneori.

6
 Tot la nivelul capului, se mai găsesc glande hipofaringiene și mandibulare. Primele,
sunt prezente numai la lucrătoare și secretă lăptișorul destinat hrănirii larvelor, celelalte,
sunt prezente la matcă și lucrătoare și rudimentar, la trântor. La albinele lucrătoare,
secrecția glandelor mandibulare permite înmuierea și frământarea cerii și dizolvarea
învelișului uleios al polenului, în timp ce, la matcă, stă la baza producerii unor feromoni
(substanța de matcă).
Toracele albinei:
Toracele albinei este format din trei segmente: protorace, mezotorace și
metatorace, la care se adaugă un al patrulea segment, numit propodeum, care este, de
fapt, segmentul abdominal.
Pe torace sunt fixate trei perechi de picioare și două perechi de aripi. Protoracele
poartă prima pereche de picioare.
Mezotoracele poartă a doua pereche de picioare și prima pereche de aripi și
prezintă două orificii mici, numite stigme, care servesc la respirație.
Metatoracele poartă a treia pereche de picioare și a doua pereche de aripi și
prezintă, de asemenea, două stigme pentru respirație.
Toracele este acoperit cu peri mari și deși, mai lungi la trântor, decât la lucrătoare
și mătci. În interiorul toracelui, se găsesc organe respiratorii și nervi, fiind prevăzuți cu
musculatură foarte puternică pentru aripi și picioare.
Picioarele:

Fig. 2.3. Picioarele albinei

În afară de funcția de locomoție, picioarele sunt adaptate pentru recoltarea

polenului. Fiecare picior al albinei este alcătuit din cinci segmente: coxa, trochanterul,
femurul, tibia și tarsul.
Tibia, la picioarele anterioare și mediene, este mai subțire și mai scurtă decât
femurul, iar la picioarele posterioare, tibia este mai lungă, turtită și lățită, în partea

7
distală. La albinele lucrătoare, pe fața externă a tibiei piciorului posterior, se găsește
corbicula, ce servește la transportul polenului.
Aripile:

Fig. 2.4. Aripile albinei

Pe toracele albinei sunt prinse două perechi de aripi: una anterioară, prinsă de
mezotorace și alta posterioară, prinsă de metatorace.
Abdomenul albinei este format din șase segmente la lucrătoare și matcă și șapte
segmente la trântor, legate între ele printr-o membrană care îi asigură mobilitatea.

2.2. Morfologia internă a albinei

Aparatul digestiv:

Fig. 2.5. Aparatul digestiv al albinei

Aparatul digestiv al albinei lucrătoare, adulte, este compus dintr–o serie de organe,
care formează un tub continuu, de la gură la anus, în care alimentele sunt descompuse de
sucurile digestive.
Aparatul digestiv are trei regiuni distincte:
- anterioară, care cuprinde faringele, esofagul și gușa;
- mijlocie, reprezentată de proventricul și ventricul;
- posterioară, alcătuită din intestinul subțire, rectul și orificiul anal.

8
 Gușa reprezintă o dilatație a esofagului și se găsește situată în partea anterioară a
abdomenului. Este o pungă foarte subțire, extensibilă care servește la colectarea și
transportul nectarului și al apei sau la depozitarea mierii, care va fi consumată în timpul
zborului. La matcă și trântor, aceasta este mai puțin dezvoltată, iar la lucrătoare,
capacitatea maximă a gușii este de 75 mg. La nivelul gușii, are loc o primă etapă a
procesului de transformare a nectarului în miere, sub acțiunea enzimelor din nectar sau a
celor secretate de glandele salivare. Prin contractarea musculaturii gușii, mierea poate
reveni în cavitatea bucală sau să înainteze pe tractusul digestiv.
Glandele, la albinele lucrătoare, sunt utilizate pentru patru funcții de bază:
producție de ceară, comunicare, apărare și transformarea hranei.

Fig. 2.6. Glandele albinelor

Glandele cerifere sunt dispuse pereche, pe fața ventrală a ultimelor patru

segmente abdominale, sub oglinzile cerifere. Glanda ceriferă este alcătuită din 10.000–
20.000 celule epiteliale, de forme diferite, în raport cu stadiul lor funcțional. După vârsta
de 2–3 săptămâni, funcția glandelor cerifere se diminuează și în final, secretarea cerii
încetează. Matca și trântorii nu au glande cerifere.
Ceara este produsă de metabolizarea mierii, lucrătoarele neputând produce ceară,
dacă nu au o rezervă suficientă de miere în stup. Ele consumă circa 8,4 kg de miere pentru
a produce 991.000 solzișori de ceară, adică 1 kg (Whitcomb, 1946, citat de Winston, 1987).
Pentru a putea secreta mai târziu ceara, albinele au nevoie, în primele 5–6 zile de viață,
de o cantitate suficientă de polen, proteinele din acesta, fiind necesare pentru o
dezvoltare corespunzătoare a celulelor corpului gras.
Ceara de albine este întotdeauna albă, dar datorită pigmenților carotenoidici
liposolubili din polen, ea are o nuanță galbenă.
Spermateca are rolul de a depozita materialul seminal (spermă și lichidul
spermatic) după împerechere, timp de mai mulți ani. Pereții spermatici au glande ale
căror secreție servește drept hrană spermatozoizilor. Spermateca se deschide în vagin,
printr-un canal special, prevăzut cu mușchi puternici, cu rolul de a deschide, mai mult sau
mai puțin, canalul de comunicare, prin care sunt puși în libertate spermatozoizii, care se
depun pe ovule.

9
 2.3. Dezvoltarea albinelor

Din unirea spermatozoizilor cu ovulele, rezultă ouăle, care sunt depuse de matcă,
în celulele fagurilor, unde încep să se dezvolte.
Albinele sunt insecte cu ciclu de dezvoltare complet: ou → larvă → nimfă → adult.
Dezvoltarea albinelor se face în două perioade distincte:
▪ perioada embrionară (are loc în ou);
▪ perioada postembrionară.

Fig. 2.7. Stadiile de dezvoltare ale albinei lucrătoare

a. larvă proaspăt eclozionată;

b. larvă de o zi;
c. larvă de 2 zile;
d. de 3 zile;
e. de 4 zile;
f. larvă mare (înainte de căpăcire);
g. pupă în celulă căpăcită.

Fig. 2.8. Pupă de matcă

Oul, depus în celulă, în prima zi, are o poziție verticală, în a 2-a, este înclinat, iar
în a 3-a, culcat. Embrionul se dezvoltă, în ou, 3 zile, după care iese din ou, producându-se
ecloziunea.

10
 Perioada postembrionară este perioada prin care trece albina în dezvoltarea ei, de
la ecloziunea din ou, până la ultima năpârlire. Larva înoată în lăptișorul depus de albinele
doici.
Larvele cresc foarte rapid datorită hrănirii cu lăptișor de matcă. După 6 zile de la
ieșirea din ou, albinele doici administrează o ultimă porție de hrană, după care căpăcesc
celulele cu ceară și polen. În capac, sunt lăsate mai multe orificii, pentru a fi asigurat
aerul necesar larvei.
După căpăcire, larva ia o poziție dreaptă în celulă și începe să secrete o substanță,
care în contact cu aerul, se întărește și se transformă în fire de mătase.
Metamorfoza:
După îngogoșare, larva rămâne în repaus 4 ore, după care năpârlește a 5-a oară și
trece în stadiul de prenimfă. În acest stadiu, se produc o serie de modificări anatomice,
după care se transformă în nimfă.
Nimfa este ultimul stadiu de dezvoltare al albinei. Ea începe, ușor, să semene cu
adultul.
Cu două zile înainte de ieșirea din celule, nimfele au culoarea albinelor adulte.
La 21 de zile de la depunerea oului, în celulă apare albina tânără, care roade
căpăcelul şi se eliberează din alveolă.
Dezvoltarea, de la ou, la adult, este diferită, pe caste și sex și anume:

Tabel nr. 1. Dezvoltarea albinelor

3 zile la mătci
Stadiul de ou 3 zile la albinele lucrătoare TOTAL
3 zile la trântori
5-7 zile la mătci Matca = 16 zile
Larvă în celulă necăpăcită 6 zile la albinele lucrătoare
6,5 zile la trântori Albina lucrătoare = 21 zile
7,3 zile la mătci
Larvă şi nimfă în celulă
12 zile la albinele lucrătoare Trântor = 24 zile
căpăcită
14,5 zile la trântori

Din ouăle fecundate, vor ecloziona albine lucrătoare și mătci, iar din ouăle
nefecundate, trântori, fenomen des întâlnit în lumea insectelor, denumit partenogeneză.
Cuibul familiei de albine:
Cuibul familiei de albine este compus din faguri de ceară, puietul, existent în
diferite stadii de dezvoltare, matca, trântorii și albinele lucrătoare.
În centrul cuibului se află, de obicei, faguri cu ouă, larve căpăcite și necăpăcite, iar
pe margine, faguri cu miere și păstură.
Fagurii cuibului sunt crescuți de familia de albine. Construcția începe de sus în jos
și se desfășoară cu o cheltuială redusă de material, rezultând faguri formați din celule, a
căror deschidere este laterală, având o ușoară înclinație în sus. Când fagurele este
terminat, un grup de albine se ocupă de aducerea în stup a propolisului, cu care
construiește, în partea de sus a fiecărei celule, o centură de rezistență. Aceasta întărește
fagurii, care la început sunt subțiri și fragezi și fără această centură s-ar deforma, datorită
circulației active a întregii populații de albine pe suprafața lor.

11
 Relațiile dintre indivizii familiei de albine:
Albinele lucrătoare reprezintă numărul cel mai mare de indivizi, din colonie.
Numărul este variabil, în cursul unui an, în funcție de anotimp și intensitatea culesului:
▪ primăvara - 15.000 - 20.000
▪ vara - 40.000 - 60.000 chiar 80.000
▪ toamna - numărul scade – 20.000 - 30.000

Fig. 2.9. Albină lucrătoare

În funcție de vârstă, albinele lucrătoare execută, în stup, munci diferite. În acest

fel, rezultă o structurare a familiei de albine. Dacă albinele tinere (2-6 zile) execută munci
ușoare în stup, albinele doici sunt cele responsabile de hrănirea puietului larvar, iar cele
culegătoare sunt responsabile de recoltarea nectarului și aducerea în stup. Divizarea, pe
categorii, a albinelor lucrătoare, este dată de evoluția fiziologică a glandelor
hipofaringiene.
După terminarea metamorfozei și ieșirea albinei de sub căpăcel (fenomen denumit
impropriu eclozionare sau eclozare), aceasta își începe finalizarea dezvoltării către un
organism funcțional.
În primele zile, albinele tinere se hrănesc cu miere și păstură (albinele nu se hrănesc cu
polen ci cu păstură care este un polen ușor fermentat sub influența enzimelor specifice
albinelor). După 2-3 zile, încep să execute munci ușoare în interiorul stupului-curățare
celule, transferul nectarului dintr-o celulă în alta, eliminarea reziduurilor din stup,
lustruirea celulelor, etc.
Odată cu creșterea consumului de proteină (păstură), începe și dezvoltarea
glandelor hipofaringiene, responsabile de secreția a peste 90% din componentele
lăptișorului de matcă (o secreție extrem de bogată în proteină specifică, folosită la
creșterea larvelor din stup). Astfel că, albinele cu vârste cuprinse între 7-8 zile și 15-16 zil
au un grad mare de dezvoltare a glandelor hipofaringiene și se vor ocupa, exclusiv, de
alimentarea cu hrană, a larvelor - albine doici. Hrana larvelor este diferită, pe categorii de
vârstă a larvelor, dar și tipul larvei (albină, matcă sau trântore), albina doică, fiind
capabilă să recunoască gradul de dezvoltare a larvei pe care o hrănește.
Activitatea de hrănire permanentă a larvelor se face pe baza consumului mare de
păstură, a albinelor doici. După 16-18 zile glandele hipofaringiene regresează, dar vor
secreta, în continuare, invertaza necesară transformării nectarului în miere.

12
 Astfel că, după vârsta de 20-22 de zile, albinele doici vor deveni albine
culegătoare, activitatea lor fiind în afara stupului.
În funcție de gradul de uzură, albinele culegătoare pot trăi încă 10-14 zile.
Albinele de iarnă, au o durată de viață mai mare (4-6 luni), datorită faptului că în
toamnă și în prima parte a iernii, lipsind activitatea de creștere a puietului larvar, uzura
este mai mică.
Albinele doici au un rol major în economia familiei de albine. Factorul determinant
este culesul de nectar: cu cât cantitatea de nectar, adusă în stup este mai mare, cu atât
albinele doici vor lua în creștere mai multe larve, vor supraalimenta matca cu lăptișor de
matcă, concentrat, iar aceasta va depune un număr mai mare de ouă. Un cules slab de
nectar din natură, implică o înfometare a mătcii, care își va diminua ponta (mecanism de
reglare a numărului de indivizi în populație).
Hrănirile de stimulare a pontei mătcii, pe care le efectuează apicultorul,
stimulează, de fapt, activitatea albinelor doici.
Albinele doici sunt și cele care secretă solzi de ceară, în perioadele când această
categorie de albine este excedentară în stup. De aceea, creșterea fagurilor noi în familia
de albine, trebuie dirijată de apicultor, în aceste perioade. Forțarea creșterii de faguri se
face în detrimentul creșterii de puiet, dar și a producției de miere.
Matca este singurul individ femel din stup, capabil de reproducere.
Mătcile se dezvoltă dintr-un tip special de celule, numite, uzual, botci, crescute
special, de către albine.

Fig. 2.10. Matca

În funcție de starea familiei de albine și tipurile de mătci obținute, botcile pot fi:
- botci de salvare, care apar în familiile care pierd matca și au valoare mai slabă decât a
celor de roire, prioritar pentru albine fiind obținerea unui reproducător, nu neapărat de
calitate. Sunt poziționate oriunde pe fagure și au baza botcilor unită (grupuri de câte 3-4
botci);

13
 Fig. 2.11. Botci de salvare

- botci de roire, care apar în număr mare (câteva zeci) la apogeul dezvoltării familiei
(pentru zona de munte-luna iunie). Este metoda de înmulțire naturală a familiilor de
albine. Calitatea acestora este discutabilă, fenomenul de roit fiind păgubitor pentru
apicultor. Sunt poziționate pe marginile laterale ale suprafeței de puiet căpăcit;

Fig. 2.12. Botci de roire

- botci de schimbare liniștită, care apar în familiile unde matca este uzată sau epuizată
(împerechere cu un număr mic de trântori = umplerea deficitară a spermatecii). De obicei,
sunt poziționate pe mijlocul fagurelui, în număr de 3-5-7 pe familie. Valoarea lor biologică
este mare, datorită hrănirii corespunzătoare.

Fig. 2.13. Botci de schimbare liniștită

14
- creșterea dirijată de mătci, impropriu, numită artificială, este realizată de apicultor.
Valoarea biologică este sub cea a mătcilor de schimbare liniștită, dar peste celelalte. Dacă
activitatea de creștere este bine realizată de către apicultor, reprezintă un succes în
apicultură.
Creșterea mătcilor, în familia de albine, este dirijată de către albinele doici.
Trântorii:

Fig. 2.14. Trântor

Reproducătorii masculi, într-o familie, pot exista, în număr de câteva sute, în

familiile puternice ajungând până la 2.000-3.000.
Trântorii iau naștere din ouă nefecundate (partenogeneză), pe care matca le
depune în celulele mari, clădite special de albinele lucrătoare, pe marginea fagurilor;
trântorii pot să apară și din familii „bezmetice” – familii care nu mai au matcă, iar albinele
lucrătoare depun ouă.
Considerați de mulți apicultori, consumatori inutili de miere, datorită numărului
mare, trântorii au un rol la fel de important ca și mătcile, în perpetuarea familiei de
albine.
Datorită faptului că mătcile se împerechează cu un număr mare de trântori (6-18
trântori), în scopul asigurării diversității genetice, este necesar un număr mare de trântori,
apți de zbor, dar și de împerechere, pentru ca selecția naturală să acționeze. Nu toți
trântorii apăruți în familia de albine ajung să împerecheze mătci.
Relațiile dintre diferitele categorii de indivizi în familia de albine, se realizează cu
ajutorul feromonilor emiși de aceștia. Un dezechilibru numeric între categorii, induce lipsă
de feromoni specifici și generează o contraacțiune în sensul reechilibrării.
Exemple:
- Eliminarea puietului de trântori, generează lipsă de feromoni, iar albinele doici
vor forța matca să depună mai multe ouă de trântore, în detrimentul ouălor de lucrătoare.
- Lipsa mătcii în familie, obligă albinele doici la luarea în creștere a cât mai multor
botci de salvare;

15
 - Lipsa prelungită a mirosului de matcă (feromon ce inhibă dezvoltarea ovarelor la
albinele lucrătoare), duce la dezvoltarea ovarelor la lucrătoare și depunerea de ouă
nefecundate; albinele lucrătoare nu au spermatecă și nu se pot împerechea.
- Creșterea excesivă a numărului de indivizi într-o familie, duce la scăderea
intensității mirosului de matcă (ce asigură coeziunea familiei) și apariția frigurilor roitului.

CAPITOLUL III. CICLUL BIOLOGIC AL FAMILIEI DE ALBINE – BAZA APLICĂRII TEHNICILOR ȘI

TEHNOLOGIILOR

Ciclul biologic al familiei de albine reprezintă evoluția familiei de albine de-a lungul
unui an, exprimat prin puterea acesteia sau, mai exact, prin numărul de intervale pe care
îl ocupă albinele.
Ciclul biologic al familiei de albine începe odată cu încetarea culesurilor din sezonul
activ și se termină în anul următor.
Practic, anul apicol începe odată cu toamna și nu se suprapune cu anul
calendaristic.
Grafic 1. Evoluția cantității de albină, în intervale

Măsurarea puterii unei familii de albine se face în gradul de acoperire al fagurilor

existenți în cuib.
În sezonul activ, familia de albine poate acoperi cu ușurință circa 10 faguri, dar în
timpul iernii, aceeași familie se restrânge pe circa 4-6 intervale, aceasta reprezentând o
adaptare a speciei pentru a traversa mai ușor sezonul rece.
Ciclul biologic al familiei are patru etape:
• pregătirea de iernare a familiilor;
• iernarea propriu-zisă;
• dezvoltarea de primăvară;
• sezonul activ – reprezentat de perioada culesurilor.

16
 Ciclul biologic al familiei de albine diferă, în funcție de ecotip. Pentru ecotipul de
munte vom prezenta evoluția familiei de albine și lucrările ce trebuie executate.

3.1. Pregătirea de iernare a familiilor

Grafic 2. Număr intervale în perioada pregătirii de iernare

Pentru familiile de albine din zona montană, lucrările se demarează la începutul

lunii august, când se termină culesurile principale, iar flora spontană oferă doar culesuri
de întreținere și se împart în trei mari categorii:
• lucrări de intensificare a creșterii puietului;
• pregătirea cuibului familiilor de albine, în vederea unei iernări de calitate;
• asigurarea rezervelor de hrană pentru iernare.

Acțiuni:
Intensificarea creșterii puietului:
În sfârșitul sezonului apicol, ponta mătcii diminuează de la cca 1.800-2.000 de ouă
pe zi, la 400-500 ouă pe zi. Stimularea mătcii, de a avea o pontă ridicată, în această
perioadă, având în vedere că în zona montană apar și nopți reci, iar perioada de cules din
timpul zilei este mai mică, comparativ cu alte zone, este realizată de cantitatea de nectar
adusă de albinele culegătoare. Cum în această perioadă, nectarul florilor este din ce în ce
mai puțin, familia de albine (albinele doici) va lua în creștere din ce în ce mai puține
larve.
Pentru stimularea pontei mătcii, este necesar să stimulăm albinele culegătoare prin
oferirea de hrană suplimentară, sub formă de sirop (amestec de zahăr și apă) sau izo-
siropuri (amestec lichid de glucoză și fructoză). Administrare acestora se face în hrănitoare

17
amplasate în afara cuibului (după diafragmă), în porții mici (cca 250 ml) și dese (zilnic)
pentru a simula o activitate de cules.
Astfel, activitatea de aducere a siropului în cuib și prelucrarea lui, va stimula
albinele doici (cele care hrănesc larvele) să ia în creștere mai multe larve.
Acțiunea se numește stimularea familiilor de albine și reprezintă prima etapă în
pregătirea de iernare.
Dacă în zonele de șes, cu toamne lungi, apicultorii pot elimina această etapă
(datorită existenței culesurilor din natură), pentru familiile de albine din zona montană
etapa este obligatorie. Practic, din a doua jumătate a lunii august, timp de două-trei
săptămâni, este necesară stimularea familiilor de albine.
De asemenea, este obligatoriu de a asigura spațiu de ouat pentru matcă, prin
amplasarea de faguri goi (fără miere) în care au fost crescute și alte generații de puiet.
Pregătirea cuibului familiilor de albine, în vederea unei iernări de calitate:
Tot pentru creșterea pontei mătcii, după acțiunea de stimulare, se începe
restrângerea cuibului familiilor. Această tehnică presupune eliminarea fagurilor goi (fără
miere sau puiet larvar) și reținerea, în cuib, a fagurilor cu puiet, în diverse stadii de
dezvoltare și a celor care au cea mai mare cantitate de miere căpăcită.
Restrângerea cuibului ține cont și de cantitatea de albine existentă, astfel încât, pe
fagurii rămași, albinele să acopere ambele fețe ale fagurelui. În acest fel, albinele pot
acoperii și încălzi bine, puietul larvar existent.
Astfel, cele două cerințe de bază – hrana și căldura sunt asigurate.
Fagurii eliminați din cuib, care mai au miere, se descăpăcesc și se trec după
diafragmă, dar nu mai mult de un fagure o dată.
După restrângerea cuibului începe acțiunea de completare a rezervelor de hrană.
Asigurarea rezervelor de hrană pentru iernare:
Completarea rezervelor de hrană este o acțiune ce diferă de stimulare.
Hrănirile de completare se fac ad libitum (la discreție).
Calculul necesarului de hrană pentru iernare:
Pentru zona montană, unde sezonul de iarnă este mai lung, va trebui să asigurăm
cantități mai mari de hrană.
Prin cercetări, s-a stabilit că 1 kg de albine (cca 10.000 albine) consumă 770-850 gr
miere/lună în absența puietului și 1.300-1.400 gr miere/lună în perioadele când cresc
puiet.
De asemenea, tot prin cercetări, s-a stabili o mărime optimă a familiei de albine ce
intră la iernat, 2,8-3 kg albină, ceea ce reprezintă 5-6 intervale de albină. Această mărime
este un minim pentru a asigura formarea unui ghem de iernare, capabil să traverseze
sezonul rece.
Pentru o iernare optimă, fără pierderi prea mari de albine, este necesar să
asigurăm cca 3 kg albine deci 5-6 intervale (faguri).
Aceste cantități se referă la albina de munte, pentru restul ecotipurilor fiind
suficientă o cantitate de 2,5 kg.
Astfel, putem calcula necesarul de hrană pentru iernarea, în bune condiții, a
familiilor din zona de munte.
Pentru o familie cu 3 kg albină, necesarul se calculează astfel:

18
 Tabel nr. 2. Calcul necesar
Septembrie 770 gr miere x 3 kg albină
Octombrie 770 gr miere x 3 kg albină
Noiembrie 770 gr miere x 3 kg albină Total 9,2 kg miere
Decembrie 770 gr miere x 3 kg albină
Ianuarie 1400 gr miere x 3 kg albină După 15 ianuarie începe
Februarie 1400 gr miere x 3 kg albină creșterea puietului
Martie 1400 gr miere x 3 kg albină Total 12,6 kg miere

Total kg miere/familie, pentru iernare = 9,2+12,6 = 21,8 (aproximativ 20 kg).

Dacă raportăm cantitatea de hrană, la numărul de faguri (6), vom obține o medie
de 3,3 kg miere pe fagure.
Se estimează cantitatea de hrană din fiecare stup și acolo unde este necesar, se
completează până la necesar. De exemplu: o familie pe 6 intervale poate avea 14 kg
hrană, se completează cu sirop de zahăr 1:1 până la 20 kg = 6 kg.

OBSERVAȚIE! Stupii sistematici pot avea 3 tipuri de rame (care dau și tipul stupului):
• rama de 1/1 sau rama Dadant- stupul vertical sau orizontal;
• rama de ¾ (trei sferturi sau rama de multietajat sau rama americană) – stup
vertical multietajat;
• rama de ½ – stup cu cuib de 1/1 și ramă de ½. RA 1001.

Pentru familiile exploatate în zona de munte este indicată ca ramă de iernare

(ramă de cuib), rama de 1/1 (Dadant), care poate depozita cca 4 kg miere.
Celelalte tipuri de rame pot fi folosite numai în combinație de cel puțin două
corpuri, având în vedere că ghemul de iernare se deplasează, în timpul iernii, numai pe
vertical.
Unificarea familiilor de albine:
Unificarea familiilor de albine presupune unirea a două sau mai multor unități
biologice, ce nu îndeplinesc condițiile de iernare, în vederea unei iernări în bune condiții.
În practică, se pot întâlni situații în care familiile de albine dintr-o stupină, să nu aibă
aceeași valoare biologică, adică familii mai slabe și familii mai puternice. Acest fapt, se
datorează, în principal, valorii biologice a mătcilor, dar și a culesului slab din perioada
iulie-august (raportat la condițiile pedo-climatice din România). În aceste condiții, dacă ne
raportăm la o stupină de 100 familii albine (100 %), în practică, vom găsi următoarea
situație (conform determinismului genetic al sexelor):
- aproximativ 40 % familii de albine ce îndeplinesc condițiile de iernare;
- aproximativ 30 % familii ce sunt la limita condițiilor de iernare;
- aproximativ 30 % familii ce nu îndeplinesc condiții de iernare.
Acest fapt, se datorează determinismului genetic al sexelor la albină (tip abraxas),
fapt ce duce la peste 40 % mătci (regine) de slabă calitate, care pot asigura producții mari
în sezon, dar o viabilitate scăzută a puietului (și schimbarea sau eliminarea lor, în
toamnă), precum și fenomenului de heterozis (capacitate productivă crescută în generația
F1, apoi derivă genetică).
În aceste condiții, singura cale de urmat a apicultorului este aceea de a face
unificări în perioada august-septembrie (perioada de pregătire a familiilor de albine pentru

19
iernare), în speranța că, în primăvară, aceste familii (unificate) vor genera roii necesari
înmulțirii numărului de stupi din stupină.
Tehnica unificării:
După evaluarea de toamnă (septembrie-octombrie) a familiilor de albine, se vor
ierarhiza familiile, după numărul de intervale, apoi după cantitatea de hrană.
Se vor nota familiile de albine ce nu au matcă (regină), precum și familiile sub 5-6
intervale. Procentul acestor familii ar trebui să se încadreze între 25- 35 % din numărul de
stupi din stupină. Un procent mai mare poate indica un sezon calamitat, sau mătci (regine)
bătrâne.
În cazul mătcilor (reginelor) tinere (în speță, din anul apicol în curs) se va evita
producția proprie de regine (apariția consangvinizării) și se va opta pentru regine din alte
stupine, cunoscându-se că momentul optim pentru înlocuirea mătcilor (regine) este
toamna.
După identificarea familiilor fără matcă sau sub 5-6 intervale albine, se va proceda
la eliminarea mătcilor (reginelor) din familiile cele mai slabe și unirea cu familiile mai
puternice.
Exemplu: Într-o stupină cu 100 familii albine, după controlul de toamnă identificăm
30 familii cu probleme.
Familiile fără matcă și familiile sub 5-6 intervale vor fi propuse la unificare.
Se aleg, din celelalte familii, acelea care sunt mai slabe (3-4 intervale). Familiile
fără matcă sau mai slabe vor fi mutate lângă cele propuse a fi unificate.
Se vor îndepărta mătcile slabe (de la familiile cele mai slabe), apoi fiecare familie
fără matcă se va amplasa deasupra celei cu matcă. Între cele două corpuri se va introduce
o plasă despărțitoare, cu sârmă, cu ochiuri de 3,8 mm (gratie Hanneman), prin care
albinele nu pot trece. Familiile fără matcă vor fi adoptate de familiile cu matcă și se va
obține o unitate biologică capabilă să traverseze iarna.

ATENȚIE!!! Apicultorul va avea iluzia că va obține o familie normală. TOTAL GREȘIT!!!

Apicultorul va obține o unitate biologică CAPABILĂ să treacă peste iarnă. De fapt am
unificat o familie slabă, cu matcă, cu o altă familie slabă, fără matcă. Primăvara va da
măsura acelei mătci (în 90% din cazuri, de slabă calitate).

Deci, dacă vrem, ca apicultori, să refacem numărul de stupi de producție din

stupina noastră, fie refacem stocul de mătci (înlocuirea celor de la familiile slabe), fie
realizăm noi unități biologice (roi din producție proprie sau achiziție).
Perioada pregătirii de iernare este și perioada tratamentelor obligatorii antivarroa.
În principal, substanța de bază pentru tratament este amitraz, sub diverse forme de
comercializare. Este important de subliniat, ca tratamentele să fie realizate în momentul
când există cea mai mică suprafață de puiet necăpăcit, iar temperatura mediului să fie de
cel puțin 150C. Substanța amitraz nu acționează eficient sub căpăcel.

20
 3.2. Iernarea familiilor de albine

Grafic 3. Număr intervale în perioada de iernare

Odată cu scăderea temperaturilor diurne sub 70C, începe să se formeze ghemul de

iernare.
Ghemul de iernare este manifestarea unui comportament specific albinelor din
zonele temperate și nordice, de a putea traversa sezonul rece. Rasa A.M. ligustica,
specifică zonei calde (sudul Italiei) nu formează ghem de iernare.
Trebuie subliniate câteva caracteristici ale ghemului de iernare:
• ghemul de iernare se formează la temperaturi de sub 70 C;
• cu cât temperatura este mai scăzută, cu atât ghemul se strânge mai tare;
• ghemul de iernare este o formațiune biologică a familiei de albine cu activitate
în timpul iernii; albinele din „coaja” ghemului se strâng ca „țiglele pe casă”,
împiedicând pierderea de căldură; pe măsură ce se răcesc, se mută spre centrul
ghemului, unde consumă miere, se încălzesc, apoi revin în coajă;
• odată cu apariția puietului (a doua parte a lunii ianuarie), temperatura, în
interiorul ghemului, se ridică la 34-350 C, crescând și consumul de hrană;
• temperatura, în afara ghemului, este cu câteva grade mai mare decât în afara
stupului; concluzie - albinele încălzesc ghemul și nu interiorul stupului;
• familiile fără matcă NU formează ghem de iernare;
• familiile slabe (sub 4 intervale ) formează un ghem mic, iar în primăvară, când
mortalitatea de peste iarnă este de cca 0,6-0,8 kg albine, de obicei, mor.

21
 Fig. 3.1. Miezul ghemului
Acțiuni:
În zona montană, perioada de iernare este mai mare decât în zonele de șes. Ca
urmare, albinele au mai puține oportunități de a ieși din stup (zile cu peste 13 C).
În lipsa zborului de curățire, (pentru eliminarea fecalelor), albinele suferă o
dilatare a intestinul gros, acolo unde începe o fermentație anaerobă a grăunciorilor de
polen, rezultând un mediu acid, propice dezvoltării sporilor de Nosema Apis, ceea ce duce
la apariția bolii, numită diaree și eliminarea fecalelor în interiorul stupului.
Este indicat, ca sursa de hrană pentru iernarea familiilor de albine din zona de
munte, să fie izo-siropuri (amestecuri de glucoza si fructoza industriale) care nu conțin
polen (proteină).
În cazul ninsorilor abundente, specifice zonei montane, este necesar a se curăța
urdinișul, zăpada putând obtura ieșirea albinelor, în zilele cu soare.
Odată cu apariția puietului, în a doua jumătate a lunii ianuarie, crește consumul de
hrană a familiilor. Ghemul de iernare nu se mai deplasează după hrană, având o ușoară
mișcare de oscilație în jurul centrul său, unde se află puietul. Chiar dacă la distanță de un
fagure există miere din belșug, familia de albine va muri de foame.
Din această cauză, este necesar ca la sfârșitul lunii ianuarie să se efectueze un
control al familiilor de albine și la cele care deja au ajuns la podișor (albine care bâzâie
puternic și au abdomenul ridicat=semn de foame) se administrează turte energetice.
Consumul este de aproximativ 1 kg de hrană per lună, până la dez-primăvărare.

22
 3.3. Dezvoltarea de primăvară

Grafic 4. Număr intervale în perioada de dezvoltare de primăvară

Caracterizarea familiei de albine la sfârșitul iernării:

În literatura de specialitate, există o clasificare a tipurilor de albine, în funcție de
prezența sau absența puietului larvar:
• albine care hrănesc puiet larvar = uzură mare a glandelor hipofaringiene =
scurtarea speranței de viață (albinele de vară au o speranță de viață de cca 35-
45 zile);
• albine care nu hrănesc puiet larvar = uzură mică a glandelor hipofaringiene =
speranță mare de viață (albinele de iarnă au o speranță de viață de cca 4-5 luni).
Având în vedere că în timpul iernării, albinele din stup hrănesc un număr mic de
larve (puiet larvar), uzura lor este mai mică, comparativ cu sezonul activ.
Pe măsură ce iarna trece și temperatura mediului crește de la zi la zi, familia de
albine începe să ia în creștere un număr din ce în ce mai mare de larve – crește uzura
generației de albine care au iernat, iar albinele nou eclozionate vor înlocui albinele de
iarnă.
Dacă rata de înlocuire este mai mică decât rata mortalității, familia va avea un spor
negativ de creștere a puterii, în unele cazuri, până la dispariția acesteia.
Sporul negativ și dispariția familiei, este strâns corelată cu demararea luării în
creștere a larvelor, în luna ianuarie. Cu cât începe mai devreme creșterea puietului, în
ianuarie, rata de schimbare de generație cu albină tânără, va fi mai rapidă. Această albină
tânără va fi mai aptă să crească alte generații de albine. Bineînțeles, calitatea albinelor
nou eclozionate depinde de calitatea albinelor de iarnă, mai exact, dacă în toamnă,

23
albinele ce vor traversa iarna și-au format corpul gras, pe baza consumului de hrană
proteică.
De obicei, în timpul iernării, familia de albine va pierde, prin mortalitate naturală,
cca un interval de albină.
Începând cu primele controale de primăvară (în zona montană - mijlocul sau chiar
sfârșitul lunii martie), se vor verifica:
• starea mătcii - prezența sau absența puietului în diverse stadii de dezvoltare;
• prezența hranei în cantități suficiente;
• identificarea gradului de umezeală din stup și corectarea situației acolo unde
este cazul.
Acțiuni:
În zilele în care albinele au zbor, se execută strâmtorarea cuibului. Datorită
pierderii de albine, prin mortalitate naturală, familia va ocupa un spațiu mai mic pe faguri.
În vederea asigurării căldurii în stup, se vor elimina fagurii (ramele) fără puiet și cu ce mai
puțină cantitate de hrană.
Când este posibil (temperaturi de peste 130C și zbor al albinelor), se vor efectua
tratamentele contra varroa (suprafața ce mai mică de puiet căpăcit= eficiență maximă a
tratamentului).
În zilele cu temperaturi peste 18 °C, se pot începe hrăniri de stimulare a familiilor,
pentru creșterea puietului. Hrănirile se vor face în porții mici și dese (cca 250-300), timp
de 10-14 zile, cu sirop de zahăr. Siropul de zahăr se prepară în proporții de 1:1 apă cu
zahăr. Pentru prepararea unui sirop de calitate, apa trebuie să aibă 70-800 C, în care se
va adăuga zahărul, amestecând continuu, până când lichidul devine limpede, nu se fierbe;
se va administra după răcire. Este de preferat siropul neinvertit de zahăr, deoarece
invertirea lui stimulează secreția de invertază la albine și o secreție mai mare de lăptișor
de matcă.
Pe măsură ce suprafața de puiet căpăcit crește (în prima perioadă, puietul se
găsește doar în zona opusă urdinișului, unde este mai cald), nu se vor adăuga rame, cele
existente se vor roti cu 180 grade. În acest fel, se asigură spațiu de ouat, fără a mări
volumul cuibului, ceea ce ar duce la scăderea temperaturii.
În timpul înfloririi pomilor fructiferi, datorită cantității mari de polen și nectar,
familiile de albine vor începe dezvoltarea. În funcție de situație, se pot introduce faguri
goi, construiți, amplasați pe lateralul cuibului (extinderea cuibului). Doar în anii prielnici
(temperaturi ridicate în primăvară) se pot introduce faguri noi la clădit, dar cu mare
atenție la perioadele cu temperaturi scăzute, ce pot apărea în zona montană.

ATENȚIE! Creșterea fagurilor artificiali în primăvară, în zonele colinare și

munte, se justifică, în cazul în care se dorește creșterea numărului familiilor de albine.
Altfel, nu este indicat, deoarece creșterea unui fagure artificial = pierdere, exprimată
în suprafață de puiet căpăcit = reducerea puterii familiei, în momentul când se
urmărește o dezvoltare maximă.

Pe măsură ce cuibul familiei se dezvoltă, se vor adăuga faguri clădiți pe lateralul

cuibului, până la completarea numărului de rame în cuib.
Evitarea blocării cuibului cu polen se face prin adăugarea de faguri goi. Albinele vor
debloca singure cuibul.

24
 Se va asigura o sursă de apă proaspătă, curată, în stupină, albinele având nevoie în
activitatea de creștere a puietului.

3.4. Sezonul activ sau al culesurilor

Grafic 5. Număr intervale în sezonul activ

Pregătirea familiilor pentru culesuri:

Zonele colinare și montane sunt caracterizate de culesuri care nu oferă producții la
fel de mari, precum cele din zonele de șes.
Culesurile mai importante sunt cele la salcâm, zmeură, mur, fâneață, mană de
brad, în unele zone castan, etc.
Pe măsură ce familiile de albine ajung la dezvoltarea maximă, cuibul având acum 6-
7-8 faguri cu puiet în diverse stadii de dezvoltare, crește și cantitatea de miere depozitată
în faguri.
În cazul culesurilor cu intensitate mai mare (spor mediu zilnic de peste 2 kg) este
necesară asigurarea spațiului de depozitare. În funcție de tipul stupului, se vor adăuga
rame (sistem orizontal) sau corpuri cu câte 10 rame (sistem vertical).
Activități:
Premergător începerii unui cules, se vor concentra fagurii cu puiet în diverse stadii
la un loc.
Dacă este cazul, se va extrage surplusul de miere, asigurând în același timp,
necesarul de miere pentru întreținerea familie.
Este momentul în care se pot introduce faguri artificiali (foițe de ceară), cât mai
aproape de puietul necăpăcit (acolo sunt mai multe albine doici care secretă ceară).
În vederea estimării producției de miere, este necesară folosirea unui cântar de
control. Pe cântarul de control, se va amplasa o familie de putere medie, pentru

25
acuratețea citirilor. Citirea cântarului se va face în același moment al zilei, dimineața
devreme, cu toată albina în stup sau seara, când toată albina culegătoare a venit de la
cules.
Activitatea de recoltare a mierii se va efectua atunci când fagurii de miere sunt
căpăciți în proporție de cel puțin 75-85%.
În perioadele de cules intens (peste 3-4 kg), poate să apară fenomenul de blocaj al
cuibului cu miere, în special, în a doua jumătate a sezonului. La terminarea culesului, este
obligatorie deblocarea acestuia, prin recoltarea din cuib, a fagurilor plini cu miere, în
scopul asigurării de spațiu de depunere a pontei.
În această perioadă de dezvoltare maximă a familiilor de albine, apare și fenomenul
roirii.
Factorii principali ai roirii:
• predispoziția genetică a familiilor (folosirea cu preponderență a mătcilor
provenite din roire);
• lipsa spațiului de depozitare a mierii;
• lipsa spațiului de ouat al mătcii;
• încetarea bruscă a culesului.
Este destul de dificil de a corecta fenomenul roirii odată apărut (frigurile roitului).
De aceea, este indicată tehnica numită roit artificial, ce diminuează roitul natural, în
proporție destul de mare.
Obținerea roilor artificiali:
• se vor evalua familiile de albine și se va nota, pentru fiecare familie, numărul de
faguri cu puiet sau hrană pe care îl poate furniza;
• se va stabili numărul de faguri pe care se vor forma roii (numărul minim este de
4 faguri);
• se pregătesc stupii în care se vor amplasa roii;
• din familiile de bază, se vor recolta faguri cu puiet căpăcit, se va scutura albina
aferentă și se vor repartiza în stupii pregătiți pentru roi;
• fagurii cu puiet necăpăcit, ridicați din familiile de bază, se vor controla cu mare
atenție de existența mătcii. dacă matca este pe fagure, este bine să se
înlocuiască cu un alt fagure. fagurii cu puiet necăpăcit pot fi luați cu albina
aferentă (albină doică);
• se mai poate scutura albina și de pe alți faguri cu puiet necăpăcit de la același
stup, cu verificarea prezenței mătcii;
• fagurii cu puiet vor fi încadrați de faguri cu miere;
• odată formați, roii se vor închide și vor fi amplasați pe o altă vatră, pentru a
preîntâmpina reîntoarcerea albinelor la familiile de bază, dar și a furtișagului, în
perioadele fără cules;
• în roi se vor introduce botci sau, de preferat, mătci împerecheate, pentru
scurtarea timpului de formare a relațiilor din stup. mătcile se vor introduce în
cuști speciale și se vor elibera după 3-4 zile, când se efectuează controlul roiului
și eliminarea unor eventuale botci, noi. în acest caz, se poate amâna eliberarea
mătcilor 1-2 zile.
Experiențele au demonstrat că un roi format pe trei faguri, cu puiet în diverse
stadii de dezvoltare și doi faguri cu hrană, în perioada lunii mai-începutul lunii iunie poate
ierna în condiții foarte bune.

26
 Roii vor fi controlați și hrăniți periodic. În cazul neacceptării mătcilor, se vor
introduce altele.

OBSERVAȚIE! Activitatea de formare a roilor artificiali este necesară, anual, și în condițiile

în care nu se dorește mărirea stupinei. Roii obținuți pot fi unificați, în toamnă, cu familii
mai slabe. Se obține o înlocuire a mătcilor și refacerea stupinei.

CAPITOLUL IV. STUPI ȘI TIPURI DE STUPI FOLOSIȚI ÎN ZONA MONTANĂ

Stupul reprezintă adăpostul familiei de albine și poate fi confecționat din lemn sau
poliuretan.
Stupii pot fi:
- sistematici - au dimensiuni standard;
- atipici.
Stupii sistematici:
• stupul orizontal – cu o capacitate de 22 de rame de 1/1 (faguri);
• stupul vertical – cu cuibul organizat pe 10 rame de 1/1 și magazin cu rame de
1/3 sau ½;
• stupul multietajat – sau stupul american - cuibul și magazinul (magazinele)
organizat pe 10 rame 1/3;
• stupul RA 1001 – cu cuib organizat pe 12 rame 1/1 și magazin de 12 rame de ½,
mai puțin folosit.
Stupii sunt confecționați din scândură, de obicei, din lemn de brad, cu o grosime a
peretelui de 2,5 cm. Nu se justifică o grosime mai mare a peretelui stupului, pentru că
familia de albine nu încălzește interiorul stupului, ci ghemul de iernare (există dictonul -
albinele nu mor de frig ci de foame).
Stupii din poliuretan conferă o protecție mai bună, din punct de vedere termic a
familiei de albine (pentru zona montană - în special iarna), dar au costuri mai mari.
Diferențele în exploatare, între diversele categorii de stupi, nu sunt mari, alegerea unui
tip sau altul de stup, fiind o opțiune a apicultorului.
Stupii orizontali:

Fig. 4.1. Stupi orizontali

27
 Stupii orizontali se pretează bine la apicultura staționară, oferind o protecție bună
familiei de albine. De asemenea, în stupii orizontali se pot ierna două familii de albine,
prin împărțirea spațiului cu o diafragmă oarbă. Variante ale stupului orizontal (18 sau 20
rame) sunt folosite, în special, pe remorcile apicole (pavilioane apicole).
O tehnică des întâlnită printre apicultorii ce întrețin familii de albine în stupi
orizontali, este aceea a familiilor ajutătoare.
Practic, un stup orizontal este delimitat în două compartimente printr-o diafragmă
oarbă (diafragmă ce izolează complet un spațiu de celălalt). Într-un compartiment este
întreținută o familie (cu matcă) pentru producție, iar în al doilea compartiment, o familie
(cu matcă) întreținută pentru a oferii familiei de producție, puiet suplimentar. Tehnica,
oferă producții mai mari de miere pentru familia de producție, dar raportarea producției
totale pe stupină, ar trebui să țină cont și de familiile ce cresc puiet.
Toamna se pot unifica cele două familii, obținându-se o unitate biologică puternică
pentru iernare.
Stupii verticali:

Fig. 4.2. Stupi verticali

Sunt folosiți, în special, în zonele cu culesuri de mare intensitate, fiind mai ușor de
manipulat în pastoral (deplasarea familiilor de albine după culesuri).
Având în vedere că mulți apicultori din zona montană deplasează familiile de
albine, urmărind culesurile importante (pastoral), stupul vertical este folosit, din ce în ce
mai des, chiar și de apicultorii care practică stupărit staționar.
Întreținerea familiilor de albine în stupi verticali, nu pune probleme diferite față de
cele prezentate la ciclul biologic. Iernarea reprezintă o problemă, în special, la tipul de
stup multietajat (ME), datorită ramei cu dimensiuni mai mici.

28
 Fig. 4.3. Stup multietajat

Astfel, este indicată în zona montană, iernarea pe două corpuri de ME, cuibul fiind
amplasat în parte inferioară, iar depozitul de miere, deasupra cuibului. Distanța dintre
ramele de cuib și cele de magazin, să nu fie mai mare de 6-8 mm, având în vedere că
ghemul de iernare nu poate depăși spații mai mari decât cele indicate.
Pentru perioada culesurilor, este indicat un magazin cu rame de ¾ sau ½, având în
vedere cantitatea mai mică de nectar, ce poate fi culeasă de la plantele din zona
montană.
Stupul din poliuretan:

Fig. 4.4. Stup din poliuretan

Așa cum îi spune și numele, acesta are toate piesele confecționate din poliuretan.
Ramele sunt din lemn sau plastic. Oferă o izolare foarte bună în timpul iernii, dar poate
pune probleme, în ceea ce privește eliminarea umezelii (comparativ cu stupii din lemn).
Folosirea soclului cu orificii poate fi o soluție.

29
 Stupii atipici sunt întâlniți, din ce în ce mai puțin, câteodată fiind artizanali. Nu
prezintă interes, din punct de vedere productiv.

CAPITOLUL V. CREȘTEREA REPRODUCĂTORILOR

Reproducătorii familiei de albine sunt mătcile (regine) și trântorii. Deși apicultorii

consideră creșterea mătcilor ca fiind prioritară, creșterea trântorilor nu trebuie să fie
deficitară.
Noțiuni de selecție:
Selecția pe baze științifice a familiilor de albine, este o activitate ce se realizează
doar în ferme specializate, cu costuri mari. Selecția se bazează pe analiza caracterelor
calitative și cantitative, ce pot influența producția de miere. Producția de miere este un
caracter cantitativ, influențat la rândul lui, de o multitudine de caractere calitative,
caractere morfologice, caractere de comportament, ce pot fi măsurate și ierarhizate.
Producția de miere a familiei de albine ar trebui măsurată pe mai multe sezoane
apicole, inconvenientul fiind acela că matca se poate pierde din diverse cauze, rezultatul
măsurătorii nemaiputând fi valorificat. Un alt inconvenient este acela că împerecherea
mătcilor se realizează cu mai mulți trântori, în zbor, astfel că, factorul tată nu poate fi
controlat.
În aceste condiții, selecția practicată la nivelul stupinelor de producție, se bazează,
în principal, pe măsurarea unor caractere calitative, precizia fiind destul de mică. Pe lângă
producția de miere, se mai poate lua în calcul ponta mătcii - prin măsurarea suprafețelor
de fagure cu ouă, capacitatea de acumulare de nectar – prin cântărirea zilnică a stupului –
consumul de hrană în iarnă și evaluarea mortalității albinelor în iarnă – nu mai mult de un
interval.
Creșterea mătcilor:
În primăvară, după apariția trântorilor maturi în familiile de albine, se poate începe
activitatea de creștere a mătcilor.
Prima etapă, constă în alegerea familiei de albine, din care se vor preleva larve.
Aceasta va fi familia mamă.
Se va alege și familia crescătoare – familie care va crește larvele. Familia mamă
poate fi și crescătoare.
Aceste familii vor fi stimulate cu sirop de zahăr, cel puțin 7 zile înainte de
începerea creșterii. În funcție de numărul de mătci ce se dorește a se obține, pot fi
folosite 2 sau 3 familii crescătoare.
Se consideră că poate începe creșterea de mătci, în momentul în care, în familiile
crescătoare sunt foarte multe albine doici, existând o supra-aglomerare a fagurilor cu
aceștia.
Transvazarea larvelor cu cinci zile înainte de transvazare, se va introduce în familia
mamă, un fagure gol, cât mai aproape de puietul necăpăcit. Matca va depune ouă pe acest
fagure. După cinci zile, pe fagure vor exista ouă și larve de diverse vârste. Având în vedere
că starea de ou durează 3 zile, larvele de pe fagure nu vor avea mai mult de două zile.
Pentru a crește mătci, este important ca vârsta la care se tranzvazează larva, să nu
fie mai mare de două zile.
Transvazarea se realizează cu o lanțetă, prelevând larva de 2 zile de la baza celulei
și depunerea acesteia într-o botcă artificială (confecționată din ceară). Odată cu larva, se
preia și o parte din lăptișorul de matcă.

30
 Fig. 5.1. Lanțetă

Larvele, odată transvazate, se poziționează pe o ramă specială și se introduce în

familia crescătoare. După 4-4,5 zile botcile vor fi căpăcite. Pot fi mutate într-un incubator
cu temperatură controlată.

Fig. 5.2. Larve poziționate pe ramă

După ieșirea din botcă (16 zile de la depunerea oului, 11 zile de la tranzvazare),
mătcile virgine vor fi introduse în nucleii de împerechere (familie mică organizată pe 1-2
faguri).
După împerechere, matca poate fi introdusă în familii de producție. Procentul de
pierdere a mătcilor la împerechere este cel puțin 30%. Un crescător bun poate obține într-
o serie de creștere, cel puțin 15-20 de mătci virgine/familie crescătoare.
Există două metode de creștere:
1. În prezența mătcii – mătcile obținute sunt de calitate mai bună;
2. În absența mătcii.

1. Creșterea mătcilor în familii crescătoare în prezența mătcii – se poate realiza

numai cu protecția botcilor, ce previne atacarea acestora de către matca din stup.
Datorită prezenței mătcii în familia crescătoare, există, permanent, un număr mare
de albine doici, albine ce asigură creșterea unor mătci de calitate. Se pot crește maxim 2
rame port-botci, cu câte 25-28 botci. Gratia folosită este gratia tip Hanemman, cu
dimensiunea ochiului de 3,8 mm. Nu este necesară hrănirea suplimentară, familia
asigurându-și hrana. Nu orice familie poate fi transformată în crescătoare, de aceea,

31
primăvara se vor testa mai multe familii, prin introducerea de rame cu botci. Cele care vor
lua în creștere cele mai multe botci vor fi alese ca familii crescătoare.

Fig. 5.3. Rame cu botci

În absența mătcii – practic, se formează un roi puternic, cu multă albină doică și

faguri cu puiet căpăcit. Într-un stup, se vor introduce 7 faguri, locul ramelor goale, fiind
luat de 2 rame crescătoare și un hrănitor tip uluc. Este obligatorie hrănirea periodică, cel
puțin la 3 zile, acest roi, neavând albine culegătoare. În lipsa mătcii, albinele vor crește
mătci similare cu cele de salvare, cu un număr mai mic de ovariole.
Împerecherea mătcilor se realizează în timpul zborului nupțial, pe vreme cu soare
și temperaturi cuprinse între 23-260C. Matca se împerechează cu 6-18 trântori, până la
umplerea spermatecii.
Spermateca mătcii este un organ special, unde se depozitează materialul seminal
(spermă și mucus) după împerechere. Are formă sferică și este acoperită cu o rețea deasă
de capilare, ce asigură supraviețuirea materialului seminal o perioadă lungă de timp, până
la 3-5 ani. Odată împerecheată, matca nu mai execută niciodată în viață, alte zboruri de
împerechere.
Dacă în timpul zborului de împerechere intervin condiții nefavorabile (ploi sau
înnorări bruște), matca nu își va umple spermateca, decât într-o proporție mică. Aceste
mătci, de obicei, sunt eliminate în toamnă sau în primăvara următoare, de către familii.
Mătcile împerecheate în aceste condiții, ar trebui eliminate de către crescător.
Mătcile împerecheate, introduse în familii de producție se vor controla după 3-4
zile. Se va observa ponta și dispunerea acesteia, ouăle trebuie să fie grupate pe o
suprafață compactă. La unele mătci, primele ouă pot fi nefecundate, rezultând puiet de
trântor sau mai multe ouă într-o celulă. Este un fenomen normal, dacă se estompează
după câteva zile.
Stimularea familiilor pentru creșterea de trântori:
Având în vedere necesarul mare de trântori, pentru împerechere, este indicat ca în
stupină să se întrețină 1-3 familii cu înclinație către creștere de reproducători masculi.
Se vor introduce, în aceste familii, faguri cu cât mai multe celule de trântor.
O altă metodă folosită de apicultorii cu stupine, specializate pentru creșterea
mătcilor, este bezmeticirea unor familii. Operațiunea constă în îndepărtarea mătcii și
eliminarea botcilor apărute. După aproximativ 2 săptămâni, la albinele din familie începe
dezvoltarea ovarelor (inhibată până atunci de feromonul mătcii) și depunerea de ouă
nefecundate – partenogeneză- din care vor rezulta trântori.
Metoda este mai bună, din punct de vedere genetic, asigurând variabilitatea
genetică mare, în consecință, evitarea consangvinizării.

32
CAPITOLUL VI. BAZA MELIFERA

În zona montană, suprafețele cu plante și arbori meliferi sunt mai variate decât în
zona de stepă, dar suprafețele ocupate sunt mult mai mici. De aceea, există puține sorturi
de miere monofloră (salcâm, tei, mană), ponderea cea mai mare fiind cea a mierii
poliflore.
Plante și arbori meliferi, mai importanți, din zona montană:

Salcâmul alb (robinia pseudacacia):

Este un arbore rezistent la secetă, dar iubitor de lumină,
nu suportă inundația, suferă la polei. Înflorește începând
cu a doua jumătate a lunii mai și se prelungește, în
funcție de condițiile pedoclimatice, până în sfârșitul lunii
iunie. Eșalonarea înfloririi este în funcție de altitudine și
microclimat. Durata înfloririi unui masiv este de 8-12 zile;
în condiții favorabile se poate obține o producția de
nectar de 10-14 kg / zi /familie. Producția de miere, în
medie, este de 1000 kg /ha.

Fig. 6.1. Salcâmul alb

Teiul:
Teiul argintiu (tilia tomentosa):
Teii înfloresc în cursul lunilor iunie-iulie (de obicei la 20-
25 de zile după înflorirea salcâmului). De obicei,
înflorește, primul, teiul cu frunza mare, apoi teiul pucios,
la 20-22 zile față de prima specie). Durata de înflorire,
luată împreună, este aproximativ 30 de zile. Producția
este de 800 kg/ha la teiul cu frunza mare, 1000 kg/ha la
teiul cu frunza mică și 1200 kg /ha la teiul argintiu
(producția variază foarte mult, se pot realiza zilnic
producții între 1-8 kg de miere/familia de albine).

Fig. 6.2. Teiul argintiu

Castanul sălbatic (aesculus hippocastanum):

Este un arbore ornamental, foarte răspândit în grădini,

parcuri, alei, bulevarde. Înflorește în lunile aprilie – mai,
este bine cercetat de albine, mierea este de culoare închisă
și de bună calitate. Producția de miere este variabilă, în
medie 30 – 100 kg/ha.

Fig. 6.3. Castanul sălbatic

33
 Agrișul (ribes uva-crispa):

Agrișul este un arbust ce crește prin păduri sau cultivat,

înflorește în lunile aprilie-mai, este vizitat pentru polen și
nectar. Producția de miere este variabilă, în medie 25 – 75
kg/ha.

Fig. 6.4. Agrișul

Măceșul:
Măceșul crește în păduri de foioase, poieni și
fânețe, în toată țara, înflorește în perioada mai-
iunie și oferă cules de întreținere.

Fig. 6.5. Măceșul

Zmeurul (rubus idaeus):

Zmeurul crește în păduri, tufișuri și tăieturi de
pădure, în toată țara, înflorește în lunile iunie-iulie
(înflorirea durează 20-30 zile), florile secretă nectar
abundent pe întreaga perioadă de înflorire, albinele
vizitându-le intens toată ziua. Este cel mai valoros
arbust forestier pentru apicultură. Producția de
miere, în medie, la masivele de zmeuriș, este de
200 kg/ha. Mierea este de culoare deschisă,
aromată, cu gust plăcut, cristalizează ușor, ca un
șerbet fin (de obicei se obține în amestec cu miere
de mană și fâneață de munte). Masivele de zmeuriș
sunt în județele: Argeș, Bacău, Brașov, Cluj, Gorj,
Harghita, Mureș, Sibiu.

Fig. 6.6. Zmeurul

34
 Porumbarul (prunus spinosa):
Este un arbust melifer, răspândit la margini de păduri, în
pășuni, fânețe de la câmpie și de munte. Înflorește
abundent în lunile aprilie-mai, este puternic cercetat de
albine, oferă cules de întreținere și stimulare. În ani
buni, se poate obține producție de miere de 25-40 kg/ha.

Fig. 6.7. Porumbarul

Mălinul (prunus padus):

Acesta crește prin păduri umede. Este și
cultivat pentru ornament. Înflorește în
aprilie-mai și oferă culesuri de întreținere.

Fig. 6.8. Mălinul

Cornul (cornus mas):

Este o specie timpurie de primăvară
(februarie-martie). Crește în păduri,
la câmpie și dealuri. La fel ca alunul,
are importanță deosebită pentru că
declanșează instinctul de cules la
albine și furnizează o cantitate
sporită de polen, necesar dezvoltării
familiei de albine.

Fig. 6.9. Cornul

35
 Alunul (corylus avellana):
Este un arbust forestier, răspândit de la
câmpie, până în etajul montan superior.
Alunul înflorește în februarie-martie. Există
diverse varietăți care înfloresc, mai
timpuriu sau mai târziu, astfel, culesul este
eșalonat pe o perioadă mai lungă. Foarte
important este faptul că oferă cules
abundent de polen, de foarte bună calitate
(conținut de proteine 28% și zaharuri 21%).

Fig. 6.10. Alunul

Aninul negru (alnus glutinosa):

Este o specie forestieră care crește prin văi și
lunci umede, pe malul apelor, din câmpie și
coline, până la munte și înflorește abundent
în februarie-martie. Este o specie foarte
valoroasă pentru polen, furnizând și propolis
(de culoare galbenă).

Fig. 6.11. Aninul negru

Iarba neagră (calluna vulgaris):

Acest arbust mic, crește spontan, în locurile nisipoase
și pietroase (în special în zona montană). Înflorește în
luna iulie și durează până în octombrie, fiind foarte
vizitat de albine. Producția de miere variază între
150-200 kg/ha (mierea este cu o aromă pronunțată,
gust ușor amărui și de culoare galben-cafenie).

Fig. 6.12. Iarba neagră

36
 Specificul bazei melifere din zona montană:
În condițiile pedo-climatice ale zonei montane, plantele melifere din flora spontană
oferă culesuri bune pe o perioadă mai lungă de timp. Specifice zonei montane sunt
fânețele și pajiștile, care, dacă nu sunt cosite pentru fân, pot asigura sporuri de cca 1-1,5-
2 kg nectar pe zi (0,5-0,8 kg miere), pe perioade lungi de timp.
Producția de polen este, categoric, superioară celei din zona de șes, fiind un polen
de calitate, consumat cu plăcere de om.
Încărcătura de stupi la hectar, în zona montană, este în medie de 4-6 familii de
albine, cu un plus (1-2 familii) pentru zonele cu densitate mare de plante entomofile și
mai puține familii pentru masive de arbori meliferi (ex: salcâm).
Determinarea capacității bazei melifere pentru o stupină:
Hartă-schiță privind modul de folosință a terenului în raza economică de zbor a
albinelor:
raza = 2 km
suprafața = 1256 ha

Tabel 3. Calculul producției de miere

Nr. Specia meliferă Suprafața Producția de Producția Producția de

crt. (modul de folosinţă) (ha) miere totală de miere
(kg/ha) miere recoltabilă
(kg) (1/3 din
prod.
totală, în
kg)
1 Livezi 325 20 6.500 2.167
2 Vii 50 5 250 83
3 Bostănoase 75 50 3.750 1.250
4 Floarea-soarelui 85 60 5.100 1.700
5 Rapiţă 30 50 150 500
6 Muştar 90 50 4.500 1.500
7 Vatra localităţii 301 10 3.010 1.003

TOTAL 956 - 24.610 8.203

Calculul numărului de familii de albine:

M 8203
F= = = 66
m 125

În care:
F = numărul familiilor de albine;
M = cantitatea de miere recoltabilă, în kg;
m = cantitatea de miere pe care o poate recolta o familie de albine într-un an şi
care este de aproximativ 125 kg.

37
CAPITOLUL VII. PATOLOGIE APICOLĂ

7.1. Loca americană (boală infectocontagioasă a puietului)

Agentul patogen - Bacteria BACILLUS LARVAE

Semne de recunoaștere:

Căpăcelele celulelor
înfundate sau perforate
constituie un indiciu al
îmbolnăvirii cu loca
americană.

Suprafața de puiet
este de multe ori
pestriță.

Fig. 7.1. Loca americană Fig. 7.2. Loca americană

PROBA CHIBRITULUI
Pentru diagnostic, sigur se verifică starea
puietului de sub căpăcele celulelor: un chibrit
se împinge în masa cleioasă galben-cafenie,
până la culoarea cafelei cu lapte de sub
căpăcele.
Dacă atunci când este scos, cu grijă, se
formează un fir lung, cu siguranță este vorba
despre loca americană.

Fig. 7.3. Loca americană

7.2. Loca europeană (boală infectocontagioasă a puietului)

Agentul patogen - bacteria MELLISSOCOCCUS PLUTON

Fagurele cu puiet este pestriț.

Puietul a murit în stadiu căpăcit sau
necăpăcit.
Mirosul este acru.

Fig. 7.4. Loca europeană

38
 Căpăcelele celulelor sunt înfundate şi
adesea găurite.

Fig. 7.5. Loca europeană

Moare și puietul necăpăcit.

Larvele descompuse zac, răsucite în
sus, în interiorul celulei.
Masa moartă, cleioasă este cafeniu
închisă și de regulă, nu se întinde.
Solzii uscați, zac pe fundul celulelor
fără să adere.

Fig. 7.6. Loca europeană

7.3. Puietul văros (boală infectocontagioasă a puietului) - ASCOFEROZA - PUIET

RIGID.
Agentul Patogen - ciuperca ASCOSPHERA APIS

Imaginea puietului apare pestriță la o

infestare puternică, cu puiet văros; izolat, se
văd celule cu un conținut alb, mai târziu
devine gri sau negricios.

Fig. 7.7. Puietul văros

Puietul mumificat, alb și închis la

culoare, zace în fața stupului.
Numărul mare de larve uscate,
mumificate, din fața urdinișului, dovedește
o infestare serioasă cu puiet văros.

Fig. 7.8. Puietul văros

39
 Puietul moare în stadiul de larvă sau
prenimfă.
Miceliul ciupercii puietului văros,
străbate pielea larvei și îi conferă un
aspect pufos.

Fig. 7.9. Puietul văros

Mumiile devin din ce în ce mai rigide.

Ele nu sunt fixate în celule, ceea ce
face ca la scuturarea fagurelui, să sune.
Mulți specialiști o evaluează ca boală
secundară a varroozei.

Fig. 7.10. Puietul văros

7.4. Varrooza (Boală ectoparazitară a puietului)

Agentul patogen - acarianul parazit VARROA JACOBSONI

VARROA JACOBSONI – acarian parazit

- răspândit astăzi în toată lumea,
constituind una din cele mai mari
probleme ale apiculturii (imagine
ventrală a unui acarian, se pot vedea,
clar, cele 8 picioare).
Femela, de culoare cafenie, până la
brun închis, are 8 picioare, corpul oval,
aplatizat cu diametru de 1,3- 1,6 mm
(destul de mare față de albine).

Fig. 7.11. Varrooza

Cu puțin timp înainte de căpăcire,

acarianul pătrunde în celula cu puiet, spre
fundul celulei, între peretele celulei și larvă.
Suprafața puietului atacat de acarian este
asemănătoare cu cea a puietului atacat de
loca europeană.
Suprafața este pestriță și multe căpăcele
sunt înfundate.

Fig. 7.12. Varrooza

40
 După căpăcirea celulei, consumarea
lăptișorului și a sângelui puietului, începe
reproducerea, din primul ou apare un mascul, din
celelalte, femele (6-7 zile; după 60 de ore se
depune primul ou, următoarele la interval de 30
de ore).
Puietul de trântor, având perioada cea mai
lungă de căpăcire, oferă condiții de formare a 4-5
femele de varroa (puietul de lucrătoare numai
pentru 3 femele).
În celulele descăpăcite se poate recunoaște
Fig. 7.13. Varrooza acarianul cu descendenții săi, de culoare
deschisă.

Albină infestată cu acarieni varroa,

scoasă din celulă cu o pensetă.
Numai femelele adulte și fecundate sunt
capabile să supraviețuiască în afara
celulelor puietului.
Albinele adulte sunt mijloc de transport,
parazitarea propriu-zisă, având loc în
puiet, acolo unde acarianul se și
reproduce.

Fig. 7.14. Varrooza

Cu cât mai puțin puiet există într-o colonie,

cu atât acarianul va sta mai mult pe albine.
Nimfele din celulele parazitate de mulți
acarieni, prezintă numeroase malformații.

Fig. 7.15. Varrooza

41
 Pe albina adultă, acarienii se fixează în
apropierea glandelor cerifere, între
segmentele abdominale, acolo, albinele
reușesc, foarte rar, să ajungă, să le
înlăture.
Acarianul (vezi săgeata) s-a introdus
între segmentele abdominale pentru a
consuma hemolimfă; în acest loc ferit, el
poate fi văzut greu și poate fi îndepărtat de
albină, foarte rar.

Fig. 7.16. Varrooza

Dacă se îndepărtează larva din

celulă, devine vizibil acarianul Varroa,
care înoată în lăptişor de matcă.

Fig. 7.17. Varrooza

Pe lângă albine sănătoase (stânga jos), în

familiile infestate apar albine cu malformații.
Malformațiile sunt foarte clare: albinele
au eclozionat din celule parazitate de mulți
acarieni Varroa.

Fig. 7.18. Varrooza

În celule sau pe puiet se observă, pe

lângă paraziți, urme albe ale excrementelor
acestora (la săgeată).

Fig. 7.19. Varrooza

42
 În timpul întregului an, acarienii mor, natural,
cea mai mare parte se pierd cu albinele care nu se
mai întorc în colonie, iar cei care mor în colonie, cad
pe fundul stupului.
Cercetarea deșeurilor stupului este metoda cea
mai simplă și cea mai răspândită (mulți apicultori
folosesc așternutul pentru o examinare ce
furnizează informații importante despre starea
coloniei la ieșirea din iarnă).

Fig. 7.20. Varrooza

7.5. Nosemoza (Boală endoparazitară a albinelor adulte)

Agentul patogen protozoarul - NOSEMA APIS

Sporii de Nosema se găsesc aproape în

orice colonie.
Se observă, pe părțile exterioare ale
stupului, în special, la urdiniș, pete mari,
cafenii de excremente.
Şi interiorul stupului poate fi acoperit de
excremente (se pot observa excremente
sub formă de lanțuri punctiforme, petele
de excremente pe ramele fagurilor,
dovedesc o infestare puternică cu
nosemoză).
Multe albine au abdomenul umflat,
unele sar la urdiniș și adesea se adună în
grămezi.
De multe ori, semnele clinice lipsesc (se
observă doar o slăbire a familiei, puietul
fiind înconjurat de mai puțină albină.

Fig. 7.21. Nosemoza

Diagnosticul se pune, cu certitudine,

prin examen de laborator.
Agentul patogen pătruns în celulele
intestinale formează, în caz de nosemoză,
în scurt timp, spori noi; concomitent,
mucoasa intestinală este puternic distrusă,
în secțiune histologică a mucoasei, sporii
sunt vizibili ca puncte întunecate.

Fig. 7.22. Nosemoza

43
 O dovadă certă a nosemozei este
proba intestinului.
Se adună albinele moarte din fața
urdinișului, se separă capul de corp,
albina rămasă este ținută strâns cu o
mână, iar cu cealaltă, cu vârful
degetelor sau cu o pensă, se apucă de
ultimul inel abdominal, trăgând astfel
intestinul afară.
În stadiile târzii ale infecției,
intestinul este alb-lăptos și umflat, din
cauza numeroșilor spori (imagine jos)
față de intestinul unei albine
sănătoase (imagine sus).

Fig. 7.23. Nosemoza

Într-un preparat microscopic,

pot fi ușor recunoscuți, sporii de
nosema (mărit de 250 ori).

Fig. 7.24. Nosemoza

7.6. Paralizia cronică (Boală infectocontagioasă a albinelor adulte)

Agentul patogen - VIRUSUL PARALIZIEI CRONICE

În fața urdinișului, mișună albine ce nu mai

pot zbura; din când în când tremură.
Abdomenul este balonat.
Albinele, indiferent de vârstă, par negre -
le lipsesc perișorii de pe partea dorsală a
toracelui și a abdomenului (imagine).
Se observă o mortalitate ridicată, până la
masivă.
Boala apare mai ales vara și toamna.
Virusul este foarte des întâlnit în coloniile
cu varroză.
Fig. 7.25. Paralizia cronică

44
 Pe timpul culesului de pădure, se găsesc
adesea, pe pământ, în fața urdinișului, albine
închise la culoare; ele au pierdut o parte a
perișorilor.
Albinele care și-au pierdut perișorii există
numai în cazul paraliziei cronice sau a bolii
negre de pădure (boală contagioasă, virotică,
a albinelor adulte).

Fig. 7.26. Paralizia cronică

7.7. Molia de ceară - Dăunător din grupa insecte

Larvele moliilor mari de ceară

pot distruge toată structura de
fagure, dacă nu sunt evacuate la
timp, coloniile atacate.

Fig. 7.27. Molia de ceară

Larvele moliilor mici de ceară

își croiesc galerii pe fundul
celulelor de puiet, ele împing
astfel puietul peste marginea
celulei. Albinele prelungesc
marginile celulei și rezultă
“puietul tubulos”.

Fig. 7.28. Molia de ceară

În stup sau în dulapul

pentru faguri se găsesc
multe gogoși alungite; în
coconul deschis se află,
adesea, larve ale moliei
mari de ceară, pregătite
pentru îngogoșare.

Fig. 7.29. Molia de ceară Fig. 7.30. Molia de ceară

45
 7.8. Dăunători naturali ai familiei de albine

Viespea (viespea comună, etc.):

Cea mai eficientă metodă de combatere a lor este depistarea și distrugerea
cuiburilor. Distrugerea cuiburilor se face prin pulverizarea cu un spray insecticid,
operațiune care, dacă este făcută primăvara, are o eficiență mărită. O altă metodă de
combatere, destul de eficientă, este instalarea în stupine sau pavilioanele apicole, a unor
capcane. Construiți aceste capcane, folosind sticle de plastic, în care se introduce un sirop
aromatizat. Acest sirop se prepară din apă, miere sau zahăr 5-8% și 1% oțet pentru
aromatizare. Se umplu 20% sticlele cu acest sirop și fără capac, se agață în stupină.
Viespile atrase de aroma siropului, intră în capcană și se îneacă. Pentru a spori eficiența
capcanei, sticla se agită de 2-3 ori pe zi, astfel ca, pereții interiori să fie umezi.
Furnicile:
Sunt situații în care și furnicile pot cauza mari prejudicii în stupină. Când atacul lor
devine supărător si păgubos, apicultorul începe combaterea. Se desfac mușuroaiele de
furnici, se prăfuiesc cu substanțe insecticide și apoi se acoperă. Ideal este, să avem fiecare
stup așezat pe un suport, astfel încât, picioarele să poată fi unse la nevoie. Ca substanțe
de ungere putem folosi fenolul, naftalina, floarea de sulf. Pentru o mai bună fixare, în
prealabil, se aplică un strat subțire de ulei ars sau orice substanță lipicioasă.
Prigoria:
Prigoria este o mare consumatoare de albine. Încercarea distrugerii acestor păsări,
prin amplasarea de diferite capcane, este o măsura fantezistă și fără eficiență.
Singura metodă pentru a scăpa de atacul păsărilor este amplasarea de sperietori.
Șoarecii:
Atacul șoarecilor este periculos, mai ales iarna, când familia de albine este strânsă
în ghemul de iernare și nu se poate apăra. O măsură de precauție pentru a opri
pătrunderea în stup a șoarecilor este instalarea banalei gratii anti-șoareci la urdiniș.
Pentru o bună eficiență, se are în vedere ca instalarea să se facă la timp. Dacă atacul este
puternic, se trece la stârpirea sistematică a rozătoarelor, prin instalarea de capcane cu
momeli otrăvite.
Ursul:
Ursul, specific zonei montane, atacă familiile de albine, în special, cele deplasate
la culesul de mană în zona bradului. Pagubele pot fi însemnate. Ca prevenție, se pot
amplasa garduri electrice în jurul stupinei.

CAPITOLUL VIII. OBSERVAŢII LA URDINIŞ

Intervenția, în familia de albine, înseamnă un deranj al coloniei, de aceea,

apicultorul începător trebuie să învețe să “citească” starea coloniei după comportamentul
albinelor și manifestările de la urdiniș.

!!! Dacă deschizi colonia trebuie să știi ce să faci, deoarece, în următoarele două
săptămâni ea trebuie lăsată în liniște.

Colonie intactă:
- Albinele se comportă normal, zboară când temperatura a ajuns la 12ºC la umbră;

46
- La începutul zilei, părăsesc în zbor urdinișul, de la cules se întorc cu nectar, apă și polen,
aterizând pe scândurica de zbor;
- Albinele paznic, le lasă să treacă, ele își ridică abdomenul, dau din aripi și împrăștie
mirosul, familiei;
- La amiază, apare un zbor viguros de albine, care efectuează mult timp mișcări circulare
în fața stupului, cercuri care devin din ce în ce mai mari și este vorba despre albinele
tinere care fac primul zbor de orientare.
Colonie fără matcă:
- Poate fi remarcată la urdiniș, la numai o jumătate de oră de la dispariție (o manevră
greșită). Albinele din apropierea urdinișului, se învârt fără rost, într-o permanentă
căutare și se lovesc de pereții stupului. Activitatea de zbor devine mai intensă, la aceasta
participând și albinele paznic;
- Albinele căutătoare scot sunete plângătoare;
- După 1-2 zile situația se normalizează prin construirea de botci.
Colonie înfometată:
- Deși sunt zile bune de cules, albinele culegătoare nu sunt deloc active, ele fiind foarte
economicoase cu hrana rămasă sub formă de miere sau de hrană pentru iarnă;
- Mortalitate crescută pe scândura de zbor, dovedește sfârșitul coloniei.
Colonii jefuite:
- Albinele zboară intens, par a realiza un zbor de cules, dar privite mai atent, se poate
observa că nu aparțin coloniei;
- Albinele hoațe intră pe la capacul stupului, când acesta nu a fost bine fixat și nici
podișorul;
- La urdiniș se dau lupte, coloniile jefuite apărându-se, la urdiniș și în jurul stupului,
observându-se multe albine moarte;
- Albinele prădătoare își pierd părul, ele atrăgând atenția prin corpul neted, aproape
negru;
- Albinele hoațe distrug deseori fagurii și îndepărtează căpăcelele de pe celulele cu polen
sau miere, resturile sunt scoase printr-un zbor intens și lăsate la urdiniș sau în apropierea
stupului;
- Coloniile atacate sunt active până la orele nopții.
Furtișagul este un instinct pe care albinele îl au, el devenind activ în anumite
situații, cel mai adesea, în condițiile lipsei de cules.
Colonii prădătoare:
- Se remarcă, prin zbor intens, care durează până noaptea, chiar dacă, în natură nu este
cules;
- Albinele cu polen sunt puține sau lipsesc;
- Când alte colonii încetează zborul, coloniile prădătoare continuă să exploateze “sursa de
cules” până la epuizare;
- Coloniile prădătoare încep primele, zborul de dimineață.
- De multe ori, alte colonii sunt influențate de cele prădătoare și adoptă același
comportament.

Atenție! Fenomenul poate fi scăpat de sub control!

47
 Otrăviri cauzate de pesticide:
- Cantități mari de albine moarte, apărute brusc la urdiniș, indică faptul că ele nu au murit
din cauze naturale;
- Coloniile puternice care prezintă otrăviri, printr-o substanță de contact, nu vor avea
albine moarte doar în apropierea urdinișului, ci și împrăștiate pe o rază de 10 - până la 20
m de la stupi;
- Când substanțele nu au efect imediat, se pot găsi și albine muribunde: stau pe spate și
încearcă, prin mișcări necontrolate, să zboare;
- Semnele unei intoxicații pot fi și albinele incapabile de zbor, care se târăsc pe sol sau pe
firele de iarbă, această imagine poate să apară mai multe zile la rând.
Colonii care suferă de lipsă de aer:
- Albinele sunt în număr foarte mare la urdiniș, uneori acoperă tot peretele stupului,
numai după câteva ore se poate observa o normalizare a comportamentului;
- Lipsa aerului și supraîncălzirea, pot duce la încetarea activității coloniei, la urdiniș pot fi
văzuți faguri topiți, amestecați cu miere și albine moarte.
Zborul albinelor:
Simpla observație a zborului albinelor, ne poate oferi informații utile, apicultorul
avizat trăgând concluziile necesare:
• La zborul de curățire, albinele nu ies din stup. Verificăm dacă urdinișul este
liber, curățam cu o sârmă resturile dacă este obturat. În cel mai rău caz, familia
este moartă.
• Albinele ezită să intre în stup și se plimbă dezorientate pe peretele frontal,
căutând parcă ceva, trebuie să ne așteptăm ca acestea să-și fi pierdut matca.
• Albinele intră fără ezitare în stup, înseamnă că familia de albine are matcă, deci
nu trebuie să ne facem griji în această privință.
• Albinele ies din stup și pe vreme rece, indică o lipsă acută de apă, datorată
creșterii puternice de puiet. Este un semn că lucrurile merg bine în dezvoltarea
generală. La fel, frecventarea masivă a adăpătorului, în aceleași condiții meteo
dificile, este legată de creșterea accelerată a puietului.
• Albinele aduc mult polen, înseamnă creșterea masivă de puiet de toate
categoriile și vârstele. Este un semn de normalitate.
• Albinele frecventează grămezi de rumeguș umed, scurgeri de bălegar de lângă
grajduri, ne indică o lipsă acută de substanțe proteice (polen). Polenul fiind
insuficient, ele caută să suplinească cumva această lipsă.
• Albine multe pe scândura de zbor, care își balansează abdomenul și au capul
orientat spre câmp, indică un cules bun. Dacă albinele au capul orientat înspre
urdiniș, culesul este la final, sau nu există cules.
• Albinele care zboară dansând în fața urdinișului (aparent fără un motiv
anume),sunt albine tinere care fac zborul de recunoaștere.
• Albinele moarte în fața stupului, situație dublată de lupta dintre albine pe
scândura de zbor, ne indică un furtișag puternic.
• Albinele care intră sau ies sunt fără strânsură, cele de pe scândura de zbor stau
neliniștite, trântorii își intensifică activitatea, înseamnă că familia se pregătește
de roire.
• Albinele încep să alunge trântorii din stup, aceștia încercând să intre, dar fără a
fi lăsați, înseamnă că familia se pregătește de iernare.

48
 Resturi eliminate din stup:
O altă sursă de documentare și de apreciere a situației este examinarea resturilor
scoase, de albine, în fața stupului sau scoase de apicultor, de pe fundul stupului.
Puietul mort, scos primăvara devreme, de către albine, în fața stupului, indică
existența așa numitului "puiet răcit". Vina pentru prezența acestui puiet mort, aparține de
multe ori, apicultorului, care nu a știut să extindă cuibul, în raport cu puterea familiei.
Cristale de miere pe fundul sau în fața stupului, indică prezența mierii cristalizate,
care nu poate fi valorificată de albine, în lipsa apei. Situația se întâlnește mai ales iarna.
Albine moarte și mucegăite, ne indică prezența bolii numită aspergiloză, care
apare, în principal, din cauza umidității crescute în stup. Umiditatea excesivă este
provocată de ventilația ineficientă.
Albine moarte cu aripile detașate de corp, cu malformații, indică o acarioză în
stadiu avansat, datorată lipsei tratamentelor sau a tratamentelor făcute incorect.
Puiet pietrificat scos de albine pe scândura de zbor, indică prezența bolii numită
popular "puiet varos". La apariția acestor simptome, stuparul trebuie să ia măsuri sanitare
urgente.
Grămezi de ceară și/sau albine fără cap, indică prezența unui șoarece în stup.
Fenomenul se întâmplă în perioada rece, când nu s-au pus gratii de protecție la urdiniș.
Examinarea acustică a familiilor de albine:
Examinarea acustică a familiilor de albine se înscrie în seria de metode folosite de
apicultor, pentru a depista situațiile nedorite, apărute iarna, în familiile de albine. Iată
câteva situații:
Familia de albine nu răspunde la nici un stimul extern aplicat de apicultor (cicăniri
în cutia stupului). Dacă nu se obține nici o reacție, cel mai probabil, familia de albine este
moartă.
Un zumzet slab și prelungit, de parcă am răvăși niște frunze uscate, ne arată că
familia de albine a rămas fără provizii și că este în pericol să moară de foame dacă nu
intervenim la timp.
Un zumzet slab și plângător, indică că familia de albine a rămas fără matcă.
Stuparii au denumit acest sunet caracteristic, "bocetul albinelor".
Dacă familia de albine răspunde cu un zumzet uniform, care crește rapid în
intensitate și scade la fel de rapid, indică faptul că familia iernează în condiții normale,
fără probleme deosebite.
Examinarea olfactivă a familiilor de albine:
La simpla ridicare a capacului, apicultorul poate să depisteze unele boli apărute,
folosindu-și simțul olfactiv, asta, mai cu seamă, în perioadele calde ale anului.
Mirosul neplăcut de oțet, indică îmbolnăvirea familiei de albine, de loca europeană.
Acest miros este dat de descompunerea puietului necăpăcit.
Mirosul caracteristic de clei de oase, indică prezența locii americane. Mirosul este
dat de puietul căpăcit, descompus.
Mirosul acru, care de multe ori îl simțim și prin urdiniș, ne indică faptul că albinele
suferă de diaree sau de nosemoză. Ambele boli au cauze bine știute și se vor aplica
măsurile adecvate.
Mirosul plăcut, întâlnit mai ales vara și primăvara, pe care îl emană familia de
albine, indică faptul că totul merge perfect și că ne-am făcut treaba, așa cum trebuie,
spre avantajul nostru și al albinelor.

49
CAPITOLUL IX. PRODUSELE APICOLE

9.1. Mierea

Fig. 9.1. Mierea

Importanță:
Mierea este substanța dulce, produsă de albine melifere, din nectarul florilor sau
din secrețiile care provin din părți vii ale plantelor sau care se găsesc pe acestea, pe care
le culeg, le transformă și le combină cu substanțe specifice și le înmagazinează în fagurii
din stup, conform definiției preluate din Codex alimentarius, însușită în documentele
oficiale FAO și OMS.
În funcție de origine, se disting: mierea de nectar și mierea de mană.
După cum mierea se află în faguri sau extrasă, este desemnată ca: miere în faguri,
miere centrifugată, miere stoarsă, miere scursă.
Proprietăți fizice:
Masa volumetrică, pentru miere, este în medie de 1422,5 la 20 C. În raport cu apa
pură, densitatea mierii este 1,4225, fiind considerată un produs dens.
Vâscozitatea este normală, cu mici variații datorate prezenței dextrinelor, la
temperatură normală și scade rapid, între 30 C și 40 C, fără variații mari, la temperaturi
mai mari. Excepție face mierea de iarbă neagră (Calluna – plantă prezentă mai mult în
zona montană a județului Zalău), cu o vâscozitate mai mare.
Conductivitatea termică este similară cu cea a apei, cu variații în funcție de
procentul de apă.
Culoarea mierii este variabilă, cele deschise fiind aproape incolore, iar cele închise
fiind, practic, negre (mierea de mană). Între cele două extreme, se găsește toată gama de
galben și roșu, în special, datorită carotenului.
Turbiditatea – mierea conține întotdeauna particule solide sau materii coloidale, în
suspensie, chiar dacă este epurată.
Fluorescența – în lumină fluorescentă, prezintă o ușoară fluorescență.
Indicele de refracție este strict legat de conținutul în apă și variază de la 13 la 26%.
Conductibilitatea electrică este mai ridicată, cu cât mierea este mai bogată în
substanțe ionizabile (minerale). Tipurile de miere închise la culoare au conductibilitate
mai mare.

50
 Compoziție:
În miere se găsesc substanțele conținute de nectar sau mană secretată de leccanide
(insecte ce secretă mana). Dar acțiunea albinelor asupra acestor materii nu este numai
mecanică; ea se exercită, în profunzime, aducând transformări importante și în același
timp, îmbogățirea cu substanțe noi, provenind chiar de la albine (J. Louveaux).
Pentru a rezulta miere, nectarul sau mana trebuie să fie regurgitate, preluate de
altă albină, depusă într-o celulă, preluată din nou de altă albină, regurgitată, până când își
pierde excesul de apă, ajungând la o compoziție standard. Există diferențe mai mari între
diversele nectaruri de plante, decât în mierea provenită de la acestea.
Nectarul, cu conținut mare de zaharoză, este supus acțiunii unei invertaze salivare
a albinei, rezultând un amestec de glucoză și fructoză (levuloză). Nu este vorba doar de o
scindare hidrolitică a dizaharidelor, ci și de un proces biochimic, de formare a unor
zaharuri superioare noi ce nu există în nectar. În acest fel, albinele reglează conținutul în
apă, prin evaporare, se nivelează spectrul zaharurilor și crește conținutul în enzime.
Reducerea conținutului de apă se face până la 17-18%. Evaporarea apei se face de către
albine, prin expunerea unei pelicule de nectar (regurgitată) la aer, dar și prin ridicarea
temperaturii și ventilare, a celulelor cu miere.
Zaharurile reprezintă 95-99% din substanța uscată a mierii. Procentul cel mai mare
îl au glucoza (cca 31%) și fructoza (cca 38%). Alte tipuri de zaharide simple și superioare:
izomaltoza, turanoza, maltuloza, rafinoza, dextrantrioza, etc. S-au descoperit cca. 15
tipuri de zaharuri, dar nu toate în același tip de miere.
Aminoacizii și proteinele reprezintă o mică parte din miere - cca. 0,04%. Provin din
nectar, secrețiile albinelor sau grăunciori de polen. Mierea de munte – cea de iarbă
neagră, în special- au o cantitate mai mare de proteină, până la 2 %.
Sărurile minerale provin din elementele minerale, cel mai important, fiind potasiul.
Sarea de potasiu reprezintă cca 50% din săruri. În miere, sărurile nu depășesc 0,1%.
Oligoelementele (elemente rare) se găsesc sub formă de urme, dar au mare importanță,
pentru că prin metode specifice, se poate face corelația cu originea florală și geografică.
Enzimele – au origine dublă din nectar și din secrețiile salivare ale albinelor. Cele
mai importante enzime sunt: invertază, amilaza, catalază, fosfatază, etc., iar datorită
instabilității la căldură a acestora, pot fi folosite ca indicatori de supraîncălzire a mierii.
Vitaminele – mierea este săracă în vitamine, (cele liposolubile lipsesc). Cantități mici pot fi
din grupa B și uneori C. Proveniența este din polen.
Diversele tipuri de miere pot avea și alte tipuri de substanțe, în cantități foarte
mici. Mai conține și factori imperfect determinați (prin metode de laborator) sau deloc
determinați, cum ar fi activitatea antibacteriană dovedită a mierii.
Cristalizarea mierii se produce datorită suprasaturării în zaharuri. În anumite
condiții de temperatură și umiditate, acestea cristalizează în jurul unor germeni de
cristalizare, aflați în suspensie (de exemplu polen). Deci, cristalizarea este un fenomen
natural.
Procesul de fermentare a mierii:
Toate tipurile de miere, conțin în mod natural: levuri, ciuperci microscopice, ce
produc fermentații alcoolice. Înmulțirea acestora se face doar când procentul de apă este
suficient de ridicat. Tipurile de miere care conțin mai mult de 18 % apă sunt supuse
fermentației, mai repede sau mai încet. Pe lângă acestea, mierea conține și alte
microorganisme ce pot produce și alte tipuri de fermentații (lactică, butirică, acetică, etc)

51
și deteriorează mierea. Fermentații, se observă, prin formarea unui strat de spumă, la
contactul cu aerul.
Proprietățile biologice:
Mierea este un aliment energetic. Nu trebuie redusă problema, doar la sănătate, ci
și gastronomic. Are o valoare calorică de 3000 cal per kg. Nu este un aliment complet (cum
este carnea sau laptele), dar este un aliment pentru mușchi, foarte bun pentru sportivii
care trebuie să susțină un efort pe timp îndelungat, iar datorită glucozei ce intră direct în
circulația sangvină se realizează o eliminare rapidă a metaboliților rezultați în efort fizic.
Cele mai importante proprietăți biologice și medicinale dovedite, sunt: proprietățile
antibacteriene, acțiunea benefică asupra ficatului, inimii și aparatului digestiv și
respirator, acțiune de fixare a calciului la copii, precum și în creștere.
Extracția mierii se realizează cu un utilaj special – centrifuga- fiind foarte
importantă, respectarea regulilor de igienă, în timpul operațiunii. Se vor extrage numai
fagurii căpăciți, indicator că mierea este maturată (în echilibru cu atmosfera
înconjurătoare). Temperatura mediului nu trebuie să depășească valorile normale, iar
umiditatea optimă este de cca 60%. Mierea extrasă se lasă câteva zile la purificat. Datorită
centrifugării, picăturile de miere se amestecă cu aerul și resturi de ceară din faguri.
Mierea, având o densitate mare față de aer și ceară, acestea se vor ridica la suprafață și
vor forma o peliculă albă, care se va îndepărta. Se pot folosi maturatoare cu temperatură
reglabilă, dar încălzirea continuă, poate duce la creșterea HMF (hidrometilfurfural).
Filtrarea mierii se poate realiza cu utilaje speciale, ce ridică temperatura rapid și
apoi răcesc rapid, precum și filtre speciale (sub 0,1 granulație).

9.2. Polenul

Fig. 9.2. Polenul

Importanță:
Polenul este recoltat de albine, de pe florile melifere. Adus în stup, el este
transformat în păstură - hrana proteică a familiei de albine. Transformarea se realizează
de albinele care prelucrează și depozitează acest polen, adăugându-i importante secreții
glandulare, faringiene și toracice, precum și nectar cules de la flori. În compoziția sa,
polenul are tot ce-i trebuie organismului albinei, pentru a-și asigura funcțiile vitale și
pentru a se dezvolta: proteine, aminoacizi esențiali, zaharuri, săruri minerale, vitamine,
hormoni, grăsimi, arome și apă.

52
 Polenul pentru albine reprezintă singura sursă naturală de hrană proteică. El asigură
substanțele plastice, necesare formării țesuturilor și organelor în procesul de creștere,
precum și formarea corpului gras la albinele care vor ierna. Pentru familia de albine, hrana
proteică este cea care asigură dezvoltarea glandelor producătoare de lăptișor de matcă,
de fermenți și a glandelor cerifere.
Se știe că, după sursa de hrană ce o furnizează albinelor (clasificarea apicolă),
plantele se pot grupa în:
• plante polenifere: alunul, ulmul, plopul, mesteacănul, porumbul, macul, hameiul
etc;
• plantele nectarifere: măzărichea, bumbacul, pălămida;
• plantele nectaro-polenifere: salcâmul, teiul, salcia, pomii fructiferi, zmeurul,
afinul, rapița, floarea-soarelui, muștarul, coriandrul, sparceta, sulfina, trifoiul,
mixandrele, levănțica, bostănoasele, facelia, zburătoarea, păpădia, limba
mielului, mierea ursului, urzicuța, izma–broaștei, crăițele, cârciumăresele,
dălioarele etc.
Recoltarea polenului de către albine, se face de către întreaga suprafață a corpului,
prin intermediul perișorilor care ajută la prinderea grăuncioarelor de polen. Cu ajutorul
picioarelor, prevăzute cu o serie de formațiuni speciale, care sunt specifice doar albinelor
lucrătoare, grăuncioarele de polen, de pe diferite părți ale corpului, sunt strânse în
coșulețele de pe perechea a treia de picioare, sub forma de ghemotoace. Albinele, le fac,
cu ajutorul regurgitării unei picături de miere, pe care o regurgitează din gușă și cu care
umectează polenul, pe care apoi îl frământă cu mandibulele și îl așează în coșulețe.
Transportate și aduse în stup, ghemotoacele sunt predate albinelor „ gospodine” care îl
pregătesc, în vederea prelucrării și conservării. Polenul este amestecat cu secreții
glandulare, în special, secreții ale glandelor toracice și salivare, precum și cu un pic de
miere. Astfel prelucrat, polenul este îndesat în celule, cu capul, pentru a elimina tot
aerul. Sub acțiunea bacteriilor anaerobe, acido-lactice, precum și a diastazelor proprii,
polenul suferă o fermentație lactică. După acest proces, albinele umplu golul rămas cu
miere și căpăcesc celulele, procesul de transformare continuând, până la desăvârșirea sa.
O albină poate transporta, în cele două corbicule, până la 15 mg.de polen. Astfel, pentru 1
kg de polen sunt necesare 70.000 de zboruri.
Polenul are diverse culori, în funcție de specia plantei de la care provine: maro,
galbenă, albă, etc. De regulă, albinele adună polen de la un singur fel de plante, dar pot
aduna și de la mai multe specii de plante, în același timp, dacă în natură lipsește o floră
omogenă.
Din punct de vedere alimentar și medicamentos, polenul este un produs foarte
complex, a cărui compoziție diferă de la o specie la alta. În compoziția polenului intră:
substanțe proteice (13-42%), zaharuri (18,5%), grăsimi (33%), săruri minerale reprezentate,
în special, de Si, S, Cu, Co, Na, Fe, Al, Ca, Mg, Mn, P, Ba, Ag, Zn, Cr, etc., vitamine, în
special, vitamina C, complexul B, D, PP, E, A, apă și celuloză.
Cantitatea de vitamine din polen depinde de specia botanică din care provine.
Polenul proaspăt este bogat în caroten. Polenul provenit de la salcâmul galben are
conținutul în provitamina A, de 20 de ori mai mare decât morcovii.
Polenul conține un complex important de enzime pe care albinele le folosesc la
invertirea mierii, precum și la alte activități metabolice. Cele mai importante enzime,
fiind: amilaza, invertaza, proteaza, lipaza, fosfataza, catalaza și lactaza.

53
 În polen au fost identificați o serie de acizii organici, cum ar fi: acidul citric,
tartic, malic, malonic, succinic, aconitic, iberelic, adipic, indoli acetic și alfa
cetoglutamic. Unele tipuri de polen conțin alcaloizi și glicozizi, ceea ce le face să fie
toxice, afectând, în primul rând, albinele doici.
Recoltarea polenului:
Recoltarea polenului presupune determinarea albinelor să treacă printr-un
dispozitiv, numit colector de polen. Acesta are o serie de orificii, de formă și dimensiuni
determinate, care să le permită albinelor intrarea în stup, dar să le rețină încărcătura de
polen din coșulețe, în principal, se folosesc gratii active, din material plastic, cu orificii
rotunde, cu diametrul de 5 mm.
Colectoarele de polen se compun dintr-o placă activă - gratia prin care trec albinele
și care le reține încărcăturile de polen și un sertar în care se strânge polenul recoltat. În
principal, se folosesc gratii active din material plastic, cu orificii rotunde, cu diametrul de
5 mm.
După tipul stupilor folosiți, au fost fabricate o serie de modele de colectoare, de
polen, care pot fi grupate în trei tipuri principale şi anume:
- colectoare de urdiniș;
- colectoare de fund;
- colectoare sub capac.
Colectoarele de urdiniș se folosesc la toate tipurile de stupi și există, într-o mare
varietate de forme și dimensiuni.
Colectoarele pentru fund și cele sub capac sunt adaptate pentru stupii de tip
vertical și pentru stupul multietajat și se folosesc prin amplasare, primul - în locul fundului
și al doilea - deasupra cuibului, sub capac, urdinișul principal fiind închis, albinele circulă
doar prin colector.

9.3. Propolisul

Fig. 9.3. Propolisul

Importanță :
Propolisul este o substanță cu o compoziție complexă, care are la bază unele
secreții ale mugurilor de plop, mesteacăn, cireș, vișin, prun, piersic, brad, arin și alte
plante, la care albinele adaugă ceară, resturi de la ingerarea polenului etc.

54
 Propolisul este folosit, de albine, pentru limitarea deschiderii urdinișului, spoirea
celulelor și a pereților stupilor, astuparea și nivelarea crăpăturilor, asperităților din stup
etc.
Multă vreme, propolisul a fost privit, de apicultori, ca un produs nedorit în stup,
pentru că îngreunează manipularea ramelor și a pieselor stupului, pentru acest lucru, în
selecția albinelor, urmărindu-se diminuarea și chiar reducerea totală a însușirii de
propolizare.
În prezent, albina autohtonă (Apis mellifica carpatica), cunoscută, în general, ca
rasa cu însușiri slabe de propolizare, produce cantități foarte mici de propolis, în principal,
pentru fixarea ramelor și a pieselor componente ale stupilor, fără a mai limita urdinișului
sau a acumula propolisul în anume locuri din stup, cum fac rasele puternic propolizatoare,
cum sunt: albina europeana (Apis mellifica mellifica) sau albina caucaziana (Apis mellifica
caucazia).
Propolisul se prezintă ca o materie amorfă, lipicioasă, de culoare galben-verzuie
sau brună, cu diferite nuanțe, cu aromă caracteristică, plăcută, asemănătoare melasei. La
temperaturi scăzute, propolisul se întărește și devine sfărâmicios, iar la temperaturi peste
350C se înmoaie și devine lipicios. Se topește la 650C și se dizolvă bine în eter și în
cloroform, iar în alcool și terebentină se dizolvă mai greu.
Pentru culesul propolisului, în familie se formează o grupă anume de culegătoare.
Natura propolisului, cât și compoziția și proprietățile sale, nu sunt suficient de bine
cunoscute. Diversitatea mare de surse de materii prime din care albinele formează
propolisul, ii dau o compoziție foarte heterogenă. S-a constatat că în compoziția
propolisului intră 50-55% rășini vegetale și 8-10% uleiuri eterice. De asemenea, se mai
adaugă o cantitate, relativ mare de ceară, pe care albinele o adaugă în propolis. Din
substanțele identificate, în compoziția propolisului amintim: rășinile, criseina, flavonele,
glucozida, diferiți acizi organici, minerale, cum sunt: fosforul, potasiul, calciul, siliciul,
manganul etc.
În stup, propolisul, pe lângă rolul de material de etanșare și blocare a crăpăturilor,
aduce foloase familiei de albine, prin proprietățile sale antibiotice, prezența sa anihilează
acțiunea diferiților microbi și bacterii introduse sau dezvoltate în stup. În acest scop,
albinele propolizează pereții celulelor, cu un strat de propolis, creând condiții propice de
dezvoltare a puietului. De asemenea, în cazul pătrunderii în stup, a unor dăunători
(fluturi, șoareci etc.), după ce aceștia sunt omorâți, sunt înveliți de albine, cu un strat de
ceară și propolis, pentru a nu vicia aerul din stup, în urma descompunerii lor.
Recoltarea și păstrarea propolisului:
Descriem principalele metode de recoltare a propolisului:
a) Recoltarea de pe piesele stupului, de la urdiniș, de pe pereții stupilor, de pe
distanțatoarele stupilor, de pe scândurile de podișor etc., se face prin răzuirea atentă a
pieselor respective, astfel încât, să se obțină, cât mai curat posibil, fără amestec de
impurități. Se va evita înglobarea în propolis, a excrescențelor de ceară ce se pot întâlni în
zonele de depunere a propolisului.
b) Folosirea unor dispozitive special amenajate, cum ar fi: plase din fir de plastic
sau metalice cu ochiuri de 1- 2mm, gratii și șipci de lemn, plastic sau sârme metalice cu
secțiune rotundă sau dreptunghiulară, plăci de lemn cu suprafața aspră, plăci de plastic cu
secțiunea de 2-3 mm etc.
La stabilirea și aplicarea, în stup, a dispozitivelor de recoltare a propolisului, se va
avea în vedere ca acestea să prezinte, pe cât posibil, suprafețe neregulate (neșlefuite),

55
spațiile (orificiile, crăpăturile, distanțele) dintre piesele componente a dispozitivelor,
precum și între acestea și ramele sau piesele stupilor să nu se depășească 3 mm.
Producția de propolis realizată anual, pe familie de albine, folosind tehnologiile
descrise, este în medie 300 g echivalând valoric cu 3,9 kg miere. Păstrarea propolisului se
face prin compactizarea în bulgări de anumite dimensiuni (10-20 cm diametru), în locuri
uscate, bine aerisite, la temperatura camerei, în pungi de plastic, astfel încât, să-și
mențină timp cât mai îndelungat aspectul proaspăt și să evite pierderea substanțelor
volatile.
Prin compoziția sa, deosebit de valoroasă, din punct de vedere apiterapeutic, este
foarte căutat și utilizat în medicina umană, având un preț de 15-20 ori mai mare decât
mierea.

9.4. Lăptișorul de matcă

Fig. 9.4. Lăptișorul de matcă

Lăptișorul de matcă a fost recomandat, în terapeutica umană, de peste 40 de ani.

În anul 1962, profesorul francez R. Chauvin, a arătat că acesta influențează unele procese
biologice de bază, la plante și animale.
Conținutul mare de aminoacizi, lipide, glucide, vitamine, hormoni, enzime,
substanțe minerale, factori vitali specifici, substanțe cu rol biocatalizator în procesele de
regenerare a celulelor, face ca lăptișorul de matcă să se poată utiliza într-o gamă largă de
afecțiuni:
• revigorează bolnavii hipotrofici;
• administrat în hrană, ameliorează starea generală a copiilor bolnavi sau
convalescenți;
• la bătrâni, înlătură astenia fizică și psihică, reduce tulburările neuro-circulatorii
și pe cele de memorie, îmbunătățește vederea și starea generală;
• este calmant pentru persoanele emotive și tranchilizant pentru cei ce suferă de
insomnie;
• este dinamizant pentru cei cu depresii nervoase;
• intervine în normalizarea sistemului neurovegetativ și a dispoziției;
• crește randamentul muncii fizice și intelectuale;

56
 • este protector al organismului și regulator al metabolismului;
• efect pozitiv în tratarea unor tulburări patologice, ca ateroscleroza și steatoza
hepatică;
• reduce nivelul colesterolului în sânge;
• intervine în regenerarea celulară și combaterea unor urticarii, eczeme,
degerături, psoriazis, hipercheratoze, seboree și altele;
• îmbunătățește funcțiile miocardului și ale vaselor coronare, micșorează crizele
de angină;
• are însușiri antimicrobiene, acționând bacteriostatic și bactericid.

!!! Tratamentul cu lăptișor de matcă este indicat a se face, numai la recomandarea

medicului.

9.5. Veninul de albine

Fig. 9.5. Veninul de albine

Importanță:
Veninul de albine este un produs secretat de glandele cu venin, care sunt parte
componentă a organului de apărare a albinelor lucrătoare, produs de acestea, ca substanță
de autoapărare.
Veninul de albine este produs de 2 glande, respectiv, o glandă mai mare cu conținut
acid și o glandă mai mică cu conținut alcalin. Glanda acidă conține acid formic, apitoxină
și histamină. Glanda alcalină lubrifiază acul și diminuează din aciditatea veninului.
Compoziția chimică a veninului de albine:
Veninul de albine conține 46,36% carbon, 7,56% hidrogen și 13,30% azot și este
compus din proteine, enzime, hormoni, săruri minerale, uleiuri și alte substanțe volatile.
Histamina din veninul de albine are rol de a provoca, în organism, senzația de mâncărime,
durere și umflarea locului înțepat, acționează cu intensitate asupra musculaturii netede,
aparatului și a glandelor exocrine. În compoziția veninului s-au mai identificat și o serie de
aminoacizi liberi, acizi nucleici, grăsimi, acizi volatili, care se pierd, în cea mai mare
parte, prin uscare (acidul formic, acidul clorhidric și acidul otofosforic), substanțe
minerale (calciu 0,26%, magneziu 0,49%, fosfor 0,42%, aceasta din urmă, sub formă de
componenți organici ai acidului fosforic).
Recoltarea veninului de albine:

57
 Secreția veninului este determinată de vârsta albinelor, de cantitatea și calitatea
hranei și de sezon.
Cantitatea de venin pe care o poate elibera o albină, în momentul înțepării, este de
0,3 mg venin lichid, adică 0,1 mg substanță uscată.
Obținerea veninului se poate face prin mai multe metode. Fiecare din metodele
folosite are eficiență mai mare sau mai mică. Recoltarea se poate face prin:
- narcotizarea albinelor;
- înțeparea unor membrane;
- cu ajutorul unor dispozitive electrice, speciale, instalate la urdiniș.

9.6. Păstura

Importanță:
Păstura, numită și pâinea albinei, este un produs apicol derivat din polen, ce
constituie una din rezervele de hrană ale albinelor. Polenul este colectat de albinele
lucrătoare de pe plante și depozitat în celulele fagurelui. Ulterior, este presat și îmbogățit
cu enzime și acoperit cu un strat subțire de miere. În decurs de trei luni, au loc numeroase
transformări biochimice, prin fermentare, care asigură conservarea și mai buna
digestibilitate a păsturii.
Păstura are culoare cafenie, închisă, cu gust dulce-amar-acrișor, datorită procesului
de fermentare. Păstura este un aliment bogat în carbohidrați, proteine, vitamine,
aminoacizi și acid lactic, pentru hrana albinei.

Fig. 9.6. Păstura

Forme de prezentare:
Păstura în fagure – în forma ei naturală, constă din bucăți de fagure ale căror celule
sunt umplute la 1/3 sau 1/2 din volumul lor. Se păstrează la loc uscat și răcoros, putând fi
ușor atacată de viermele de păstură.
Pasta de păstură - păstură amestecată cu ceară, de obicei, se dă prin mașina de
tocat și se amestecată cu miere. Se păstrează bine datorită mierii.
Păstura granulată - granule de păstură, în formă de hexagon alungit, curățate de
ceară și boștină. Se păstrează în congelator, ferite de lumină, în vase închise ermetic.
Datorită faptului că, anterior, a fost curățată, se consumă cu plăcere.
Beneficiile păsturii:
Deși, nedemonstrată științific, este un produs apicol cu proprietăți terapeutice la
fel de notabile, precum cele ale polenului crud sau ale lăptișorului de matcă. Utilizată, în
special, în curele de detoxifiere, este un remediu natural foarte eficient, care stimulează

58
metabolismul și ajută în eliminarea toxinelor, reglarea digestiei și menținerea sănătății
organismului nostru. Datorită compoziției foarte complexe, păstura are foarte multe
beneficii pentru sănătate. O cură completă cu păstură ajută organismul să elimine
toxinele, contribuind totodată la regenerarea ficatului, stimularea digestiei și refacerea
florei intestinale. Păstura este recomandată și persoanelor care suferă de anemie,
imunitate scăzută sau probleme ale circulației sanguine. Iată care sunt cele mai
importante beneficii:
• Adjuvant excelent în detoxifiere;
• Susține buna funcționare a ficatului;
• Este un foarte bun antianemic;
• Stimulează buna funcționare a întregului aparat digestiv;
• Are efect antioxidant, imunizant și energizant;
• Reduce nivelul colesterolului din sânge.

9.7. Ceara

Fig.9.7. Ceara

Ceara de albine (Cera alba) este o ceară de origine naturală, produsă de către
albinele din genul Apis, este un produs al activității biologice a albinelor. Ceara este
produsă de glandele cerifere, situate pe partea ventrală a abdomenului, pe ultimele 4
segmente și provine din modificarea celulelor hipodermale. La exterior, glandele formează
un înveliș chitinos, transparent - oglinzile cerifere de formă pentagonală, prevăzute cu
pori prin care ceara lichidă iese la exterior.
În contact cu aerul se solidifică, formându-se solzișorii de ceară; aceștia sunt
desprinși de lucrătoare, cu ajutorul picioarelor posterioare, apoi preluați de picioarele
anterioare, spre a fi trecuți mandibulelor, care îi modelează în formă de alveolă. Ceara,
proaspăt secretată de glandele cerifere, este perfect albă și curată. Utilizată ca material
de construcție în stup, ea se încarcă, progresiv, cu substanțe care-i schimbă compoziția și
culoarea, trecând prin toate nuanțele de galben, pe urmă de brun și ajungând aproape
neagră, după câțiva ani. Albinele tinere (de 12-18 zile) produc cea mai mare cantitate de
ceară, secreția acesteia constituind o funcție biologică inevitabilă; albinele produc ceara,
chiar dacă nu este nevoie și în astfel de condiții, ceara cade pe fundul stupului și se
pierde.
Dezvoltarea glandelor cerifere este legată de aportul de nectar și polen proaspăt.

59
 Albinele secretă ceară fără voia lor, cu atât mai mult, cu cât aduc mai multe
provizii în cuib și sunt mai multe larve de hrănit. Când cuibul este plin, albinele nu mai
produc ceară, nu cresc larve și ca urmare, recolta scade.
De asemenea, secreția cerii încetează în lipsa mătcii, la albinele care se pregătesc
de roire (Volcinschi 1988: 98). Producția de ceară este un criteriu important, urmărit în
selecția familiilor de albine; aceasta diferă cantitativ și calitativ, în funcție de rasele de
albine și chiar în funcție de particularitățile individuale ale unei familii și de asemenea,
producția este influențată de mărimea oglinzilor cerifere.
Utilizările cerii de albine sunt multe, acestea includ fabricarea de lumânări,
creioane, lustruirea mobilei și pentru impermeabilizare. Ceara de albine este, însă, un
ingredient folosit și în multe produse și tratamente cosmetice. Balsamurile pentru buze,
cremele de față și corp, ceara pentru epilare, unele proceduri dentare și unele operații
reconstructive, folosesc ceara de albine. Prelucrarea cerii de albine depinde de fiecare
produs, în parte. Ea se topește la aproximativ 800C, dar este moale și flexibilă și la
temperaturi mai scăzute.

CAPITOLUL X.COMPLETAREA CARNETULUI DE STUPINĂ

Carnetul de stupină este un document de bază, indispensabil oricărui apicultor.

Completarea carnetului este obligatorie oricărui apicultor care dorește să obțină subvenții,
pentru tratamente antivarroa sau achiziție de material biologic prin Planul National Apicol.
De asemenea, este anexă la actul de înregistrare/autorizare sanitar-veterinară, care se
păstrează de către apicultorul/persoana care gestionează și răspunde de efectivul
stupinei; Carnetul de stupină conține informații cu privire la mișcarea efectivului, starea
de sănătate și întreținere a fiecărei familii de albine, tratamentele efectuate, precum si
alte operațiuni din domeniul apicol. Carnetul de stupină trebuie prezentat, de către
apicultor, autorităților competente, care efectuează controlul oficial, la cererea acestora.
Carnetul de stupină se completează pentru fiecare vatră permanentă.
Pentru acordarea ajutorului financiar pentru apicultori, prin Programul Național
Apicol (plăți desfășurate prin Apia), apicultorii trebuie să dețină și să completeze un
document elaborat de forma asociativă din care face parte, aprobat de ANSVSA, conform
legislației în vigoare, din care să rezulte că familiile de albine sunt supuse controalelor
veterinare oficiale. Stupina trebuie autorizată sanitar-veterinar, apicultorii trebuie să
dovedească că țin sub control bolile, înregistrează utilizarea medicamentelor și se evită
riscul contaminării cu reziduuri, a produselor stupului. În deplasarea, în pastoral,
apicultorii trebuie să prezinte autorizație și documente de identitate.
Apicultorii care se ocupă cu producerea materialului biologic, apicol, selecționat
(mătci, roiuri, colonii de albine), trebuie să întocmească documente privind activitatea de
selecție și ameliorare. Cu ajutorul carnetului de stupină, se ține evidența numărului și
evoluția coloniilor de albine, constituind o componentă a sistemului de control, pentru
apicultorii care beneficiază de sprijin financiar, se înregistrează administrarea de
medicamente veterinare, inclusiv hrană medicamentoasă, se consemnează și se
înregistrează rezultatele de laborator, obținute în vederea stabilirii unui diagnostic, se
prescriu rețete, se înregistrează rapoartele vizitelor și evaluările sanitare efectuate,
precum și recomandările agenților specializați în patologie apicolă. Stupăritul pastoral
poate fi controlat foarte ușor, prin mențiunile făcute de medicul veterinar, zonal, în
caietul stupinei.

60
 Redăm, în continuare, un model al carnetului de stupină.

Sigla (formei asociative legal constituită)

Nume (date de identificare a formei asociative legal constituite)
Filiala .....................................
Localitatea .............................

CARNET DE STUPINĂ Nr......din........

Stupina (denumirea stupinei): .....................

Adresa exploatației (stupinei):.....................
Cod unic al exploatației, după caz.................................
Nr. înregistrare/ autorizare DSVSA jud. ...............................
Proprietar stupina:................................
Adresa/tel: ................................
C.N.P.(C.U.I./C.I.F.): ...............................

DATE PRIVIND SCHIMBAREA (DECLARAREA) VETREI/VETRELOR PERMANENTE A STUPINEI

Nr. Vatra/vetrele Data schimbării vetrei Vatra/vetrele Observații

crt. permanente inițială permanente finală
(adresa) (adresa)

DEPLASĂRI ÎN PASTORAL*

Plecarea Destinația Tipul de cules

Nr. Data Localitatea/ Data Localitatea/ (flora meliferă) Observații
crt. plecării județul sosirii județul
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
*Mișcările interne de animale se efectuează pe baza notificării transportului, prin
INTRANET, între direcțiile sanitar- veterinare și pentru siguranța alimentelor de la origine
și de la destinație. Notificarea către direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța
alimentelor de destinație, se efectuează de către medicul veterinar oficial, al direcției
sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor de la origine, la solicitarea medicului
veterinar care a eliberat certificatul și documentele de mișcare.

61
MISCAREA EFECTIVULUI FAMILIILOR DE ALBINE*

Nr Data Efectiv INTRĂRI TOTAL IEȘIRI TOTAL Nr familii Nume si

crt inițial INTRĂRI IESIRI de albine semnătura
familie la apicultorului

Cumpărări

Transfer

Roire

Vânzări

Transfer

Unificări

Pierderi
albine sfârșitul
perioadei
stabilite

*În rubricile menționate, se vor înscrie, după caz, numărul corespunzător al familiilor
cumpărate, roite, transferate, etc.

MIȘCAREA ANUALĂ A MĂTCILOR*

Existente la Intrări in timpul anului Ieșiri in timpul anului Stoc la

Nr începutul anului sfârșitul
Crt anului
In nuclee de rezerva
iernat
In familii intrate la
începutul anului
TOTAL existente la

Prin cumpărare

înlocuire
Producție proprie pentru

formare roi
Producție proprie pentru

rezerva
Producție proprie pentru

anului
TOTAL intrări in timpul

Prin vânzări

nu corespund
Înlocuirea mătcilor care

Destinate familiilor noi

Pierderi

TOTAL

În familii

In nuclee

*Se completează obligatoriu pentru fermele de multiplicare și selecție.

TRATAMENTE

Nume
prenume,
Nr. Data Tratament Produsul Nr de Doze/ Cantitatea semnătura și
crt. pentru folosit si Familii familie administrată calitatea
forma de tratate persoanei
administrare care
efectuează
tratamentul

62
VIZITE ȘI OBSERVAȚII PERIODICE, RECOLTĂRI DE PROBE ȘI DETERMINĂRI ÎN STUPINA
SUPUSĂ CONTROALELOR VETERINARE OFICIALE*

Familii de albine Starea Probe Concluzii și Nume prenume,

Data examinate/miere generală recoltate recomandări semnătură și
si alte produse sanitară- (albine, ștampilă medic
apicole veterinară a material veterinar oficial
stupinei biologic,
miere etc.)

*Conform prevederilor Programului național al acțiunilor strategice anuale în domeniul

sanitar-veterinar

Alte observații și măsuri întreprinse în stupină (vizite și observații periodice, recoltări de

probe, după caz, pe program autocontrol, etc):
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________________________

FIŞA FAMILIEI DE ALBINE Nr. _______________

Anul: _______________
Nr. stupului_______________________
Sistemul stupului _________________________
Anul eclozionării mătcii_________________________
Originea mătcii (proveniența)______________________
Nr. de familii de albine,
La începutul sezonului: ___________
La sfârșitul sezonului: ____________

Menționați, în continuare, modificările intervenite pe durata sezonului, precum şi datele:

______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______________________________
Model ce se va completa pentru fiecare familie de albine, fișele completate se păstrează
separat de carnetul stupinei.

63
Vom reda, în continuare, un carnet de stupină, completat, pentru ghidarea apicultorilor
începători.

64
65
66
67
CAPITOLUL XI. CERTIFICAREA ECOLOGICĂ A PRODUSELOR APICOLE

Apicultura se încadrează, conform Regulamentelor (CE) 834/2007 privind producția

ecologică și etichetarea produselor ecologice, precum și de abrogare a Regulamentului
(CEE) nr. 2092/91 și 889/2008 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE)
nr. 834/2007 al Consiliului privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice
în ceea ce privește producția ecologică, etichetarea și controlul, în categoria „producția
animalieră”.
Produsele apicole (miere, propolis, polen) vor putea fi certificate ecologic.
Ceara de albine nu va putea fi certificată ecologic, deoarece nu este considerată un
produs alimentar de origine agricolă. Totuși, se poate emite un ”Atestat pentru ceara
provenită din apicultura ecologică”, în vederea confirmării originii acestui produs.
Pentru înființarea și reînnoirea stupilor, trebuie achiziționate albine din agricultura
ecologică. În cazul în care, nu sunt disponibile pe piață, albine ecologice pentru reînnoirea
stupinelor, 10 % pe an din regine și din roiuri, pot fi înlocuite, cu regine și roiuri
neecologice, cu condiția ca reginele și roiurile să fie amplasate în stupi cu faguri sau
fundații de faguri care provin din unități de producție ecologică. În acest caz, noile roiuri
sau regine nu vor trebui să parcurgă perioada de conversie.
Reguli excepționale de producție:
• în cazul unei mortalități ridicate a albinelor, cauzată de boli sau catastrofe, este
permisă printr-o derogare de la MADR reînnoirea sau reconstituirea stupinelor cu
albine neecologice;
• în cazul în care, nu sunt disponibili stupi ecologici, este obligatoriu pentru
asigurarea trasabilității stupilor, amplasamentului stupilor și a produselor apicole
și se face conform Ordinului nr. 119/2011 pentru aprobarea Sistemului unitar de
identificare a stupinelor și stupilor. Zona în care este situată stupina, se
înregistrează împreună cu identificarea stupilor.
Apicultura, practicată în sistem ecologic și convențional, în același timp, este
interzisă. Toți stupii vor intra în conversie în același timp și vor fi gestionați după regulile
de producție ecologică.
Excepție: practicarea apiculturii ecologice și convenționale, simultan, este permisă
numai cu scopul acțiunilor de polenizare, cu respectarea următoarelor condiții:
 Toate cerințele regulilor de producție ecologică trebuie să fie îndeplinite, cu
excepția dispozițiilor privind amplasarea stupinelor;
 Produsul nu poate fi vândut ca produs ecologic;
 Trebuie să fie obținută o autorizație de la MADR.
Operatorul păstrează documente justificative cu privire la aplicarea acestei
derogări.
Perioada de conversie începe:
Când se respectă condițiile Regulamentul (CE) 834/2007 privind producția
ecologică și etichetarea produselor ecologice, precum și de abrogare a
Regulamentului (CEE) nr. 2092/91;
Când operatorul își înregistrează activitatea de creștere a albinelor la DAJ (data
fișei DAJ).
Durata perioadei de conversie pentru albine este de un an.
• NU poate fi recunoscută retroactiv perioada de conversie a albinelor;

68
 • Pe parcursul perioadei de conversie, ceara se înlocuiește cu ceară din apicultura
ecologică;
• Produsele apicole (miere, polen, propolis), obținute în perioada de conversie,
sunt valorificate ca produse convenționale.
Materiale folosite pentru stupi:
Stupii și materialele folosite în apicultură se confecționează, în principal, din
materiale naturale, ce nu reprezintă un risc de contaminare pentru produsele apicole
(stupi din lemn natural, vopseaua folosită să fie pe bază de apă).
Materiale/substanțe folosite în stupi:
Ceara de albine pentru noile fundații de faguri, trebuie să provină din unități de
producție ecologică.
În cazul indisponibilității cerii ecologice, se poate folosi ceară convențională:
− Propolisul, ceara și uleiurile vegetale (uleiurile minerale nu sunt permise);
− Rodenticidele (utilizate doar în capcane) și pesticidele din Anexa II a
Regulamentului (CE) 889/2008 de stabilire a normelor de aplicare a
Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind producția ecologică și
etichetarea produselor ecologice în ceea ce privește producția ecologică,
etichetarea și controlul: pentru protecția cadrelor, a stupilor şi a fagurilor
împotriva dăunătorilor;
− Tratamentele fizice pentru dezinfecția stupinelor, prin aburi sau flacără directă.
Profilaxia și tratamentele veterinare:
Prevenirea bolilor în apicultura ecologică, se bazează pe: selecția raselor, practici
de gestionare a creșterii, hrană de cea mai bună calitate, adăpostirea adecvată şi
corespunzătoare, menținută în condiții de igienă. Este interzisă utilizarea medicamentelor
alopatice veterinare, obținute prin sinteză chimică.
Tratarea bolilor:
Dacă în ciuda tuturor măsurilor preventive, coloniile se îmbolnăvesc sau sunt
infestate, acestea trebuie tratate imediat. În cazul infestării cu Varroa destructor se pot
folosi produse veterinare autorizate în România, pe bază de acid formic, acid lactic, acid
acetic și acid oxalic, precum și mentol, timol, eucaliptol sau camfor. Dacă tratamentele
autorizate nu sunt suficiente pentru salvarea coloniilor, atunci se aplică un tratament cu
produse medicamentoase veterinare alopatice chimice de sinteză.
În acest caz:
➢ coloniile tratate vor fi amplasate în stupine izolate;
➢ toată ceara va fi înlocuită cu ceară care provine din apicultura ecologică;
➢ perioada de conversie de un an se aplică, din nou, coloniilor în cauză.
În vederea limitării contaminării cu Varroa destructor, este permisă distrugerea
masculilor tineri, iar tăierea aripilor la albinele regine este interzisă.
De fiecare dată când se utilizează produse medicamentoase veterinare, se
înregistrează clar tipul produsului, inclusiv indicația substanței farmacologice active,
detalii privind diagnosticul, posologia, metoda de administrare, durata tratamentului și
perioada legală de retragere.
Hrănirea albinelor:
Pe parcursul perioadei de producție, stupii trebuie să fie situați în zone în care
albinele au surse adecvate de apă, nectar și polen. La sfârșitul sezonului de producție,
stupii trebuie lăsați cu rezerve suficiente de miere și polen, pentru a supraviețui peste
iarnă.

69
 Excepție: în caz de condiții meteorologice excepționale, de lungă durată sau de
catastrofe naturale, care împiedică producția de nectar sau de secreții zaharoase, este
permisă hrănirea artificială a coloniilor de albine: printr-o autorizație de la autoritatea
competentă (MADR); hrana trebuie să conțină miere ecologică, siropuri de zahăr ecologic
sau zahăr ecologic.
În registrul stupinei, se introduc următoarele date, cu privire la utilizarea hranei:
▪ tipul produsului;
▪ datele administrării;
▪ cantitățile;
▪ stupii în care hrana a fost administrată.
Extracția mierii:
Se acordă o atenție deosebită, asigurării unor operațiuni adecvate de extragere,
prelucrare și depozitare a produselor apicole. Îndepărtarea capacelor și operațiunile de
extracție a mierii, se notează în registrul stupinei.
Se interzice:
- Distrugerea albinelor în faguri, ca metodă asociată recoltării produselor apicole;
- Utilizarea insectifugilor sintetici chimici, pe parcursul operațiilor de extragere a
mierii;
- Utilizarea fagurilor cu larve pentru extragerea mierii.

Documentele necesare, în timpul inspecției, sunt următoarele:

Fișa de înregistrare la DAJ pentru anul în curs;
Registrul stupinei;
Garanții primite de la furnizori, pentru cumpărarea produselor fitosanitare
(facturi, certificate de conformitate sau calitate, etc) și a altor intrări în
exploatație;
Hărțile zonei unde este amplasată stupina și a zonelor unde se face pastoral;
Înregistrările și documentele contabile;
Evidențe ale stocurilor;
Derogări și autorizații obținute;
Etichete (Fig.15.1).

Fig. 11.1. Etichetă produs ecologic

70
CAPITOLUL XII. ACORDAREA MENŢIUNII DE CALITATE FACULTATIVĂ “PRODUS MONTAN”,
PRODUSELOR APICOLE

Pentru produsele apicole, mențiunea „produs montan” poate fi aplicată acestora,

dacă albinele au colectat nectarul și polenul doar în zone montane. Prin derogare de la
articolul 31 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 1151/2012 privind sistemele
din domeniul calității produselor agricole și alimentare, nu este obligatoriu ca zahărul
utilizat la hrănirea albinelor să provină din zone montane. Conform Ordinului Nr. 52/2017
privind aprobarea Procedurii de verificare a conformității datelor cuprinse în caietul de
sarcini în vederea acordării dreptului de utilizare a mențiunii de calitate facultative
"produs montan" și de verificare a respectării legislației europene și naționale de către
operatorii economici care au obținut dreptul de utilizare a respectivei mențiuni,
solicitantul este:
➢ persoană fizică ce deține atestat de producător eliberat în conformitate cu
prevederile Legii nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a
pieței produselor din sectorul agricol, sau
➢ societăți comerciale înmatriculate conform prevederilor Legii societăților nr.
31/1990, sau
➢ persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale
înregistrate în conformitate cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008
privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, sau
➢ cooperative agricole înregistrate în conformitate cu Legea cooperației agricole
nr. 566/2004, sau grupuri de producători recunoscute în conformitate
cu Ordonanța Guvernului nr. 37/2005, sau
➢ societăți cooperative înființate în baza Legii nr.1/2005 privind organizarea și
funcționarea cooperației, republicată;
➢ Obștile și composesoratele înființate în baza dispozițiilor Legii nr.1/2000;
➢ Asociații, fundații, federații ce desfășoară activități agricole, constituite în baza
Ordonanței Guvernului nr. 26/2000.

Cum se poate obține dreptul de utilizare a mențiunii de calitate facultative

”produs montan?
Etapele pe care trebuie să le parcurgă solicitantul sunt următoarele:
➢ Solicitantul depune o cerere, conform modelului din Anexa 1 la Ordinul
nr.52/2017 al Ministrului MADR, la sediul Oficiului de Dezvoltare Montană de care
aparține, însoțită de caietul de sarcini (model Anexa 2 la Ordinul nr.52);
➢ În cadrul Oficiului de Dezvoltare Montană (ODM) se deschide Registrul special de
autocontrol;
➢ La nivelul ODM, se înregistrează cererile în Registrul de control al produselor
montane și se verifică documentația;
➢ Reprezentantul ODM verifică dacă unitatea (U) se află în zona montană;
➢ Dacă unitatea se află în zona montană, reprezentantul ODM verifică caietul de
sarcini;
➢ Dacă unitatea nu se află în zona montană, reprezentantul ODM respinge cererea
și caietul de sarcini;

71
 ➢ În termen de 10 zile lucrătoare, reprezentantul ODM oferă clarificări
solicitantului;
➢ Dacă documentele sunt conforme, se verifică la fața locului, prevederile din
caietul de sarcini și din Registrul Special de Autocontrol și se consemnează într-o
notă de constatare;
➢ Dacă documentele nu sunt conforme, se comunică, în scris, solicitantului, în
termen de 3 zile lucrătoare;
➢ Oficiul de Dezvoltare Montană transmite compartimentului de promovare a
produselor montane, din cadrul Agenției Naționale a Zonei Montane, din Vatra
Dornei, un exemplar al notei de constatare + o copie a caietului de sarcini, în
termen de 5 zile lucrătoare;
➢ Agenția Națională a Zonei Montane (ANZM) transmite DECIZIA de acordare a
dreptului de utilizare a mențiunii de calitate facultative, solicitantului.

Ordinul nr. 49 din ianuarie 2019 modifică Ordinul nr. 52/2017 privind aprobarea
Procedurii de verificare a conformității datelor cuprinse în caietul de sarcini în vederea
acordării dreptului de utilizare a mențiunii de calitate facultative "produs montan" și de
verificare a respectării legislației europene și naționale de către operatorii economici care
au obținut dreptul de utilizare a respectivei mențiuni, care prevede la art. 9 alin. (2),
următoarele:
Pe eticheta produselor agroalimentare, înregistrate în Registrul Național al
Produselor Montane, se inscripționează, central, sub denumirea produsului, mențiunea de
calitate facultativă "produs montan" și poziția în registru;
Produsele care sunt înregistrate cu mențiunea de calitate facultativă "produs
montan" se marchează cu un logo național (Fig. 16.1.)

Fig. 12.1. Logo produs montan

72
BIBLIOGRAFIE

1. Ghid - A.P.I.A.- Programul Național Apicol

2. Hotărâre nr. 506/2016 privind stabilirea cadrului instituțional și a unor măsuri pentru
punerea în aplicare a Regulamentului delegat (UE) nr.665/2014 al Comisiei din 11
martie 2014 de completare a Regulamentului (UE) nr 1151/2012 al Parlamentului
European și al Consiliului în ceea ce privește condițiile de utilizare a mențiunii de
calitate facultative “produs montan”
3. LAZĂR Ștefan, DOLIȘ Marius - Apicultură practică, Editura Alfa, 2004
4. LOUVEAUX J - Institutul Internațional de Tehnologie și Economie Apicolă - I.I.T.E.A,
Albine și apicultură” Editura Apimondia, 1984
5. Manualul apicultorului – ediția a V-a, ACA România 1983
6. MÂRZA Eugen și NICOLAIDE Nicolae- Inițiere și practică în apicultură, București, 1990
7. Ordinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 49 din ianuarie 2019 pentru
modificarea și completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării
rurale nr. 52/2017 privind aprobarea Procedurii de verificare a conformității datelor
cuprinse în caietul de sarcini în vederea acordării dreptului de utilizare a mențiunii de
calitate facultative "produs montan" și de verificare a respectării legislației europene
și naționale de către operatorii economici care au obținut dreptul de utilizare a
respectivei mențiuni
8. Ordinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 52/2017 privind aprobarea
Procedurii de verificare a conformității datelor cuprinse în caietul de sarcini în
vederea acordării dreptului de utilizare a mențiunii de calitate facultative ”produs
montan” și de verificare a respectării legislației europene și naționale de către
operatorii economici care au obținut dreptul de utilizare a respectivei mențiuni
9. PĂUNESCU Tamara, HOSSU Traian, MAFTEI Ion, MOȘTEANU Tatiana -
Apifitoterapia,1988
10. Produsele stupului – hrană, sănătate, frumusețe, Editura Apimondia,1989

73