Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

AGENȚIA NAȚIONALĂ A ZONEI MONTANE

GHID DE BUNE PRACTICI PENTRU CREȘTEREA ȘI EXPLOATAREA

OVINELOR PENTRU PRODUCȚIA DE LAPTE ÎN ZONA MONTANĂ

Întocmit,
Compartimentul de Formare Profesională în Specific Montan
Consilier principal
Maria CIOCAN-ALUPII

2020

Str. Runc nr. 23, Vatra Dornei, cod poştal 725700, Judeţul Suceava, România
Tel: +4 0230 375 036 Fax: +4 0230 375 036 E-mail: secretariat@azm.gov.ro
www.azm.gov.ro
CUPRINS

Capitolul Pag.
INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. FACTORII CARE DETERMINĂ PRODUCŢIA CANTITATIVĂ ȘI 3
CALITATIVĂ DE LAPTE
1.1. Factorii genetici și fiziologici 4
1.2. Factorii de mediu 5
CAPITOLUL II. RASE DE OVINE EXPLOATATE PENTRU PRODUCȚIA DE LAPTE 6
ÎN ZONA MONTANĂ
2.1. Rasa Țurcană 6
2.2. Rasa Țigaie 7
CAPITOLUL III. TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII OVINELOR. ÎNTREŢINEREA 8
OVINELOR
3.1. Întreţinerea ovinelor în perioada de vară 8
3.2. Întreţinerea ovinelor în perioada de iarnă 12
3.3. Mulsul ovinelor 16
CAPITOLUL IV. MICROCLIMATUL DIN ADĂPOSTUL OVINELOR 16
4.1.Temperatura 16
4.2. Umiditatea relativă a aerului 17
4.3.Ventilaţia şi necesarul de aer proaspăt 17
4.4. Iluminatul şi intensitatea sunetelor 18
4.5. Spaţiul şi sistemele de furajare 19
CAPITOLUL V. REPRODUCŢIA OVINELOR 19
5.1. Maturitatea sexuală 19
5.2. Sezonul de montă 20
5.3. Intensivizarea reproducţiei 20
5.4. Tehnica efectuării montei şi a însămânţărilor artificiale 21
5.5. Gestaţia 22
5.6. Fătarea 23
CAPITOLUL VI. TEHNICA AJUSTÃRII UNGHIILOR LA OVINE 23
6.1. Modul de lucru 24
CAPITOLUL VII. ACORDAREA MENŢIUNII DE CALITATE FACULTATIVE 25
“PRODUS MONTAN”, PRODUSELOR DIN LAPTE DE OAIE
BIBLIOGRAFIE 27

2
INTRODUCERE

Cresterea ovinelor reprezintă o tradiție a poporului român, fiind activitatea de bază

a unui însemnat număr de fermieri montani. Această specie, oferă activități tradiționale,
cum ar fi: prelucrarea produselor din lapte, carne, lână, pielicele, cu un pronunțat
caracter specific local sau regional. Avantajele economice pe care le oferă această specie
de animale, a determinat, ca în ultimii 20 de ani, dinamica efectivelor totale și de oi
mame, existente în gospodăriile populației, să aibă o evoluție constantă, cu unele creșteri
naturale, prin menținerea în efectiv, a mieluțelor pentru înlocuirea reformelor sau a
animalelor vândute în viu, sacrificate, moarte, dispărute, etc., față de alte specii de
animale, care se cresc în țara noastră (bovine, cabaline, porcine).
Datorită condițiilor geo-climatice caracteristice țării noastre, efectivele de ovine
sunt crescute și exploatate, în mare parte a anului (cca 200 – 230 de zile, în funcție de
intemperii), pe pajiștile naturale montane, respectiv, pășuni și fânețe, fiind comasate în
turme (cârduri,) cu un efectiv de ovine pe turmă, diferențiat în funcție de suprafața de
teren pasunabil, categoria de animale, numărul de proprietari care participă la formarea
turmei, de distanța față de localități și alte criterii care sunt stabilite de crescătorii din
localitatea de origine a ovinelor.
În prezent, un procent însemnat de crescători de ovine, exploatează această specie
pentru producția de lapte, care este utilizat în exploatații sau în unități specializate, cu
precădere la obținerea brânzeturilor de tip telemea, caș, brânzeturi frământate, urdă, sau
cașcaval, produse la care se realizează un randament foarte bun.
Importanța producţiei de lapte de ovine:
Laptele de oaie are o dublă importanţă: biologică şi comercială. Din punct de
vedere biologic, laptele reprezintă alimentul indispensabil în primele săptămâni de viaţă
ale mielului, iar din punct de vedere comercial, laptele de oaie poate reprezenta o
importantă sursă de venituri, contribuind la rentabilizarea exploatării sectorului ovin.
Caracteristice laptelui de oaie sunt reprezentate de conținutul ridicat în substanțe
proteice - 5,7%, în cazeină - 4,6%, lactalbumină/lactoglobulina - 1,1%, lactoză - 4,5%.
Conținutul de calciu din laptele de oaie este între 162 și 259 mg/100g, este bogat în
grăsimi 6,7%, iar aportul de fosfor, sodium, magneziu, zinc, fier și grupul de vitamine B,
este însemnat.
Acest ghid este destinat crescătorilor de ovine din zona montană, dar și celor care
vor să devină fermieri montani, crescători de ovine, oferind acestora, informații și
recomandări referitoare la tehnologia de creștere și exploatare a ovinelor, dar și
posibilitatea valorificării produselor obținute din lapte de oaie, sub formă de produs
montan. Ovinele se adaptează foarte ușor zonei montane și oferă cele mai multe produse
(lapte, carne, lână, pielicele), comparativ cu alte specii de animale crescute în țara
noastră.

CAPITOLUL I. FACTORII CARE DETERMINĂ PRODUCŢIA CANTITATIVĂ ȘI CALITATIVĂ DE

LAPTE

Producţia cantitativă şi calitativă de lapte este determinată de o multitudine de

factori, a căror acţiune se îmbină de aşa manieră, încât este foarte dificil sau chiar
imposibil a determina cu certitudine aportul separat al fiecăruia din ei.

3
 Factorii care determină producţia de lapte pot fi grupaţi în factori genetici,
factori fiziologici şi factori de mediu, la care concură şi diferitele sisteme tehnologice de
creştere şi exploatare.
1.1. Factorii genetici și fiziologici

1.1.1. Rasa
Din punct de vedere al potenţialului lactogen, rasele pot fi grupate în patru
categorii:
 rase specializate pentru producţia de lapte, cu producţii de peste 200-250
litri/lactaţie;
 rase cu producţii bune, de 100-200 litri/lactație;
 rase cu producţii mijlocii, de 60-100 litri/lactație;
 rase cu producţii reduse, sub 60 litri/lactație.
După cum reiese din datele de mai jos, rasele de ovine crescute la noi, în ţară, se
grupează în rase cu producţie bună, mijlocie şi redusă. Redăm mai jos producțiile de lapte
obținute de la principalele rase de ovine crescute în țara noastră:
 rasa Ţurcană: 70-100 litri lapte/lactație;
 rasa Tigaie: 90-110 litri lapte/lactație;
 rasa Spanca: 70-90 litri lapte/lactație;
 rasa Merinos de Palas: 90-110 litri lapte/lactație;
 rasa Karakul: 50-80 litri lapte/lactatie.
Rasa influenţează, nu numai cantitatea, ci şi calitatea laptelui, componenţii
chimici ai laptelui de oaie, putând prezenta diferenţe în funcţie de rasă, de până la 20%. În
general, se poate afirma că rasele de oi cu producţii relativ mari de lapte prezintă un
procent mediu de grăsime mai mic. La rasele din țara noastră, cea mai mare cantitate de
grăsime în lapte, se înregistrează la rasa Karakul, la care este în medie cca. 8,5 %
/lactație.

1.1.2. Individualitatea
Există indivizi, chiar în cadrul aceleiaşi rase şi turme, care pot prezenta o
variabilitate mai mare decât mediile între rase. Această variabilitate, deosebit de mare,
poate fi explicată prin lipsa unei selecţii susţinute pentru ameliorarea acestei însuşiri,
ceea ce permite, la ovine, aplicarea unei selecţii direcţionale progresive pentru cantitatea
mare de lapte şi deplasarea în sens pozitiv, în timp relativ scurt, a mediei turmei,
coeficientul de heritabilitate a producţiei de lapte având valoarea h2=0,30.

1.1.3. Vârsta
Numărul de lactaţii influenţează, de asemenea, producţia de lapte. S-a constatat
ca potenţialul lactogen al animalelor este în creştere, până la lactatia a 4-a, rămâne în
platou, până la a 6-a sau a 7-a lactație, după care începe să scadă. În acest context, se
poate spune, că din punct de vedere economic, ovinele pot fi exploatate eficient, până la
a 7-a lactație. Vârsta oilor are influenţă şi asupra procentului de grăsime, valoarea lui cea
mai ridicată fiind între 2-4 ani, după care acesta scade pe măsura îmbătrânirii animalelor.

1.1.4. Faza lactației

În prima parte a lactației, în condiţii normale de creştere și exploatare, are loc o
creştere continuă a cantităţii zilnice de lapte, pe o perioadă de cca. 2-3 luni, când se

4
atinge maximul. La rasele din țara noastră, începând cu luna a 4-a de lactație, se
înregistrează un uşor declin cantitativ, care se accentuează spre sfârşitul lactației.
Cantitatea obţinută în prima jumătate a lactației este mai mare decât în a doua jumătate.
În condiţiile ţării noastre, luna a treia de lactaţie, la oi, corespunde, în general, cu luna
mai, când la potenţialul biologic ridicat de producere a laptelui, se adaugă influenţa
favorabilă a vegetaţiei bogate şi suculente de primăvară. Spre deosebire de taurine, la
ovine pot să apară patru tipuri de curbă de lactaţie:
 în cazul raselor cu producţii medii, producţia de lapte are o creştere în primele
2-3 luni, după care înregistrează o scădere lentă;
 rasele de ovine specializate pentru producţia de lapte au creştere accentuată în
prima parte a lactației, realizând un nivel productiv ridicat, după care, în partea
a doua a lactatiei, producţia scade uşor, până la înţărcare;
 al treilea tip de curbă de lactaţie se caracterizează printr-o creştere accentuată
a producţiei de lapte în prima parte a lactației, urmată de o prăbuşire a
producţiei în partea a doua a lactației. Este caracteristică animalelor cu
potenţial genetic ridicat, dar cu o sensibilitate deosebită la condiţiile de
întreţinere și exploatare;
 ultimul tip de curbă de lactaţie se întâlneşte la animalele neameliorate, cu un
nivel productiv redus și se caracterizează printr-o uşoară creştere în prima parte
a lactației, urmată de o scădere bruscă a cantităţii de lapte în partea a doua a
lactației.
Din punct de vedere calitativ, faza lactației are influența cea mai mare asupra
procentului de grăsime din lapte. Astfel, de la un procent de grăsime de cca. 4,5 % în
prima parte a lactației, se înregistrează o creştere constantă, pe măsura avansării în
lactaţie, ajungând la 9 % și chiar peste 10 %, aproape de înţărcare.

1.1.5. Durata lactației

Se găseşte într-o corelaţie pozitivă, atât cu producţia de lapte/lactatie, cât și pe
viața productivă. În condiţiile obişnuite de creştere din ţara noastră, este de 6-7 luni,
începând din luna martie şi încheindu-se în septembrie. S-a constatat că durată maximă a
lactației se înregistrează între vârsta de 4-6 ani (perioada în care se obţine și cea mai mare
producţie de lapte/lactație) după care urmează o scădere accentuată. Durata lactației
poate fi prelungită, în cazul unei alimentaţii mai bune sau prin practicarea fătărilor
timpurii, 8-9 luni pe an.

1.1.6. Prolificitatea
Producţia de lapte a oilor care au fătat gemeni este mai mare cu 30 % faţă de
acelea care au fătat un singur miel, iar la cele care au fătat trei miei, producţia de lapte
este cu 65 % mai mare, decât la acelea care au fătat un singur miel.

1.2. Factorii de mediu

1.2.1. Frecvenţa şi intervalul dintre mulsori

Frecvenţa mulsorilor influenţează, atât producţia zilnică, cât şi pe cea totală, pe
întreaga lactaţie. De regulă, la începutul perioadei de exploatare pentru lapte, oile se
mulg de trei ori pe zi, spre mijlocul lactației de două ori, iar la sfârşitul lactației numai o
singură dată pe zi. Secreţia laptelui are o evoluţie inconstantă, fiind mai activă în primele

5
8 ore, după care se diminuează. Frecvenţa şi intervalul dintre mulsori influenţează şi
calitatea laptelui. În general, dacă mulsorile se execută la acelaşi interval de timp, nu sunt
diferenţe semnificative în compoziţia chimică a laptelui. Pe măsură ce între cele două
mulsori intervalul de timp creşte, cantitatea de grăsime, ca şi cantitatea de substanţă
uscată, scad.

1.2.2. Sezonul fătării

Fătările extratimpurii conduc la prelungirea duratei lactației și la obţinerea unei
producţii mai mari de lapte pe întreaga lactație, plus producţie ce poate ajunge la cca. 30
%. Practic, creşterea producţiei se explică prin influența deosebită a furajului verde asupra
producţiei de lapte, datorită scoaterii animalelor la pășunat, tocmai la sfârşitul celei de-a
treia lună, atunci când nivelul productiv este ridicat. Această practică se utilizează cu
rezultate foarte bune la rasele specializate pentru producţia de lapte, obtinandu-se
creşteri însemnate de producţie.

1.2.3. Regimul de hrănire

Regimul de hrănire are cea mai mare influenţă asupra producţiei de lapte, la oi,
prin natura furajelor, structura raţiei si modul de administrare. Este foarte importantă,
introducerea în hrana animalelor, a unor furaje cu puternic efect lactogen: tărâțele, masa
verde, rădăcinoasele, etc., pentru ridicarea producţiei cantitative de lapte. În vederea
pregătirii unei bune lactaţii trebuie să se realizeze o hrănire optimizată a animalelor,
începând cu partea a doua a perioadei de gestaţie, până la fătare. Alimentaţia
influenţează şi compoziţia chimică a laptelui. Astfel, oile bine alimentate produc un lapte
mai bogat în grăsime, albumină şi lactoză.

1.2.4. Clima exercită, de asemenea, o puternică influenţă asupra producţiei

de lapte. Temperaturile prea ridicate sau prea scăzute, vânturile puternice, umiditatea în
exces diminuează producţia de lapte. Atunci când temperaturile sunt prea ridicate,
animalele își diminuează consumul de hrană, procesul de lactogeneză înregistrează valori
scăzute și apare o modificare a calităţii laptelui, în sensul diminuării lipidelor și creşterii
azotului neproteic. Temperaturile scăzute determină un consum mai mare de hrană,
necesară procesului de termoreglare și o producţie mai mică de lapte, dar cu un conţinut
mai mare de grăsime și substanţă uscată. Temperaturile cele mai favorabile pentru
procesul de secreţie normală a laptelui sunt cuprinse între 5 şi 21°C.

CAPITOLUL II. RASE DE OVINE EXPLOATATE PENTRU PRODUCȚIA DE LAPTE ÎN ZONA

MONTANĂ

2.1. Rasa Țurcană

6
 Fig.1. Rasa Țurcană
Rasa Ţurcană este adaptată la condiţii vitrege de exploatare și se caracterizează
prin rusticitate, rezistență mare la boli și la condiţiile de mediu, mobilitate pronunţată și
pretabilitate la exploatarea prin transhumanță pe distante mari. În general, lâna are o
cusătură descheiată, o extindere mediocră pe corp, fiind mai rară, în mod deosebit, în
regiunea abdominală, iar la nivelul membrelor coboară până la jumătatea antebraţului și
până aproape de jaret.
Producția de lapte - potenţial de peste 100 kg cu un procent mediu de 7 % grăsime
într-o perioadă de lactație de 180-200 de zile. După înţărcare, ovinele mai pot fi mulse
cca. 4-5 luni, obtinându-se o cantitate de 50-65 kg lapte marfă.
Varietăţile rasei Ţurcană:
Rasa Ţurcană prezintă patru varietăţi, deosebite între ele prin culoarea lânii și a
jarului de pe extremităţile corpului: albă, neagră, brumărie și ratcă.
 Varietatea albă - are atât culoarea cojocului, cât și a extremităţilor alb-uniform.
Este cea mai numeroasă varietate și este exploatată, în mod deosebit, pentru
producţiile de lână și lapte.
 Varietatea neagră - are lâna de pe corp și jarul de pe extremităţi de culoare
neagră. Este exploatată, în mod deosebit, pentru producţia de pielicele obţinute
în urma încrucişării cu rasa Karakul.
 Varietatea brumărie - animalele adulte au lâna de culoare alb-murdar, iar jarul
de pe extremităţi de culoare brumărie. La fel ca și varietatea neagră este
exploatată, în mod deosebit, pentru valoarea comercială ridicată a pielicelelor
pe care le produce.

2.2. Rasa Țigaie

7
 Fig. 2. Rasa Țigaie

Rasa Țigaie are o constituţie robustă, rusticitate și rezistentă mare la boli și un grad
mare de adaptabilitate la condiţiile diferite de exploatare. Extinderea lânii mai puţin
bună, formează un moț la nivelul frunţii, acoperă relativ bine abdomenul (în mod deosebit
la exemplarele din turmele selecţionate), iar la nivelul membrelor coboară până aproape
de genunchi și jaret.
Producția de lapte - în medie 80-90 kg de lapte, cu un procent mediu de grăsime
de 6,4 % în cca. 180 zile de lactație, consumul intern reprezentând cca. 65 %, iar producţia
marfă cca. 30-35 kg.
Varietăţile rasei Tigaie:
În cadrul rasei Tigaie s-au diferenţiat patru varietăţi distincte, deosebite între ele
prin culoarea lânii și a jarului de pe extremităţile corpului: albă (belă), bucălaie, ruginie și
neagră.
 Varietatea albă - are atât culoarea cojocului cât și a extremităţilor alb uniform;
 Varietatea bucălaie - are lâna de pe corp de culoare albă și jarul de pe
extremităţi de culoare castanie de diferite nuanţe (de la brun cenuşiu până
aproape de negru);
 Varietatea ruginie - are lâna de culoare albă, iar jarul de pe extremităţi de
culoare ruginie cu nuanţe mai închise sau mai deschise;
 Varietatea neagră - are atât lâna de pe corp, cât și jarul de pe extremităţi, de
culoare neagră.

CAPITOLUL III. TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII OVINELOR. ÎNTREŢINEREA OVINELOR

În exploatarea ovinelor pentru producţia de lapte, în funcţie de suprafeţele de

păşune, posibilităţile de hrănire şi condiţiile de adăpostire existente în unităţile
crescătoare, pot fi întâlnite trei sisteme de întreţinere: pe păşune, în semistabulaţie şi în
stabulaţie permanentă.
Aspectele specifice privind întreţinerea ovinelor sunt determinate, atât de
caracteristicile biologice ale speciei, particularităţile raselor şi categoriilor de vârstă şi
exploatare, cât şi de condiţiile de creştere (climă, sol, adăpostire, bază furajeră, stare de
sănătate, etc).

8
 În acest context, în creşterea ovinelor se disting următoarele modalităţi distincte
de întreţinere: la păşune, mixtă şi în stabulaţie. În accepţiunea obişnuită, diferenţierea
acestor variante se referă, în principal, la specificul unităţii de creştere şi la deosebirile
zonale privind adăpostirea, alimentaţia şi îngrijirea ovinelor.

3.1. Întreţinerea ovinelor în perioada de vară

3.1.1. Întreţinerea ovinelor la pășune - această variantă a fost favorizată,
atât de specificul exploatării ovinelor în țara noastră, cât și de particularităţile biologice
ale speciei și de caracteristicile structurale şi fiziologice ale aparatului digestiv ce au
determinat de-a lungul timpului şi până astăzi, în majoritatea cazurilor, utilizarea acestei
tehnologii specifice de întreţinere în perioada de vegetaţie, prin păşunatul pe pajişti
naturale montane. În ţara noastră există o suprafaţă mare de păşuni şi fâneţe, din care
cca. 74 % sunt situate în zonele de deal şi de munte, reprezentând o mare bogăţie
naturală, încă insuficient valorificată.
Întreţinerea oilor pe păşune este cel mai vechi sistem de întreţinere, folosit
la ovine, fiind încă în actualitate în zonele de munte cu pajişti permanente, care pot fi
valorificate, în mod eficient, prin păşunat. Esenţa sistemului constă în împărţirea ovinelor
în turme, în funcţie de condiţia fiziologică, astfel:
 oi mulgătoare (400-500 cap.);
 tineretul an curent (300 cap.);
 tineretul an precedent (200-300 cap.);
 berbeci de reproducţie (60-80 cap.).
În vederea utilizării, în mod cât mai eficient, păşunea se împarte în tarlale care vor
fi păşunate succesiv, stabilindu-se un program de păşunat ce va ţine cont de condiţiile
atmosferice şi de orarul de exploatare al animalelor. Adăpostirea animalelor pe timpul
nopţii se realizează în construcţii improvizate, denumite „târle", care sunt mutate
succesiv, (la câteva zile), utilizându-se astfel dejecţiile obţinute pe perioada de odihnă, ca
îngrăşământ pentru ridicarea producţiei de masă verde obţinută de pe păşunea respectivă
(operaţiune cunoscută sub denumirea de „târlire"). Mutarea ocoalelor în care sunt ținute
ovinele pe perioada verii, se face la fiecare 6 zile în locuri diferite, pentru a împiedica
supratârlirea terenului, care determină degradarea terenului și apariția plantelor iubitoare
de azot, respectiv urzici, ștevie, etc.
Adăparea animalelor, în această variantă, se realizează, de obicei, utilizând sursele
naturale de apă (izvoare, pâraie).

3.1.1.1. Întreţinerea ovinelor în cadrul sistemului extensiv, folosită mai mult de către
crescătorii particulari, cu efective relativ reduse, practicată pe scară largă în trecut şi care
se mai practică astăzi într-o pondere foarte redusă în ţara noastră şi în
alte ţări, o constituie transhumanța. Transhumanța este practicată îndeosebi de
crescătorii din zonele submontane de pe versanţii nordici ai Carpaţilor, al căror domiciliu
stabil este în localităţile Poiana Sibiului, Tilişca, Jina (judeţul Sibiu), Şugag (judeţul Alba)
şi altele, precum şi cei de pe versanţii sudici, din localităţile Vaideeni (judeţul Vâlcea şi
Novaci (judeţul Gorj). Aceştia "pendulează" cu turmele între păşunile subalpine şi alpine
din munţii din vecinătatea Sibiului sau de pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, unde
oile păşunează de la 10-25 mai, până la 10-12 septembrie.
Această formă de întreţinere a ovinelor este din ce în ce mai rară, după anul
1989, datorită, pe de o parte fragmentării suprafeţelor de teren prin punerea în posesie a

9
proprietarilor de drept a terenurilor agricole, iar pe de altă parte datorită unor măsuri
adoptate de către Regia Naţionala a Pădurilor, prin care interzice pășunatul oilor în liziere
și păduri.

3.1.1.2. Întreţinerea ovinelor în cadrul sistemul semiintensiv în perioada de vegetaţie,

are la bază folosirea păşunilor naturale de bună calitate, la care se adaugă, prin
alternanţă, păşunile cultivate cu specii valoroase de graminee şi leguminoase
anuale sau perene. Acest sistem este caracteristic pentru zonele de deal şi cele de câmpie,
în care un rol important revine conveierului verde şi asolamentului furajer prin care se
asigură, atât continuitatea păşunatului în perioada de vegetaţie, cât şi producerea
furajelor pentru perioada de stabulaţie.

3.1.1.3. Întreţinerea ovinelor în cadrul sistemul intensiv presupune întreţinerea ovinelor

în perioada de păşunat pe păşuni cultivate şi este practicată în majoritatea fermelor
situate în zonele de câmpie. În vederea practicării lui cu rezultate foarte bune, se impune
utilizarea cu maximum de eficiență a păşunilor și pajiştilor cultivate, respectiv adoptarea
unei tehnologii optimizate de pășunat. În condiţiile zonei montane din ţara noastră, durata
perioadei de păşunat este, în general, de 5-6 luni. Ridicarea eficienţei păşunatului impune
trecerea de la păşunatul liber, la păşunatul sistematic, prin organizarea în parcele, a
suprafeţelor de păşunat. Cele mai importante avantaje ale pășunatului raţional sunt:
 sporirea productivităţii păşunii cu peste 20-30 % și a gradului de utilizare a masei
verzi de către animale, datorită reducerii la maximum a pășunatului selectiv;
 posibilitatea îngrijirii superioare a păşunii și limitarea degradării acesteia de
către animale;
 sporirea cantitativă a producţiilor obţinute de la animale și limitarea utilizării
hranei suplimentare;
 sporirea productivităţii muncii, reducerea efortului muncitorilor și creşterea
eficientei economice a creşterii ovinelor.
În acţiunea de organizare a păşunii, trebuie luate în calcul următoarele aspecte:
suprafeţele păşunilor, productivitatea şi însuşirile de bază ale speciilor din covorul vegetal,
caracteristicile de relief şi de sol, încărcarea pe ha în funcţie de productivitatea păşunilor,
durata posibilă a păşunatului fiecărei parcele, ţinându-se seama de destinaţie, energia de
creştere a plantelor, necesarul zilnic de consum masă verde (considerându-se 8-10 kg
pentru oaia adultă şi 4-8 kg pentru tineret), mijloacele de adăpare existente în
perimetrele de păşunat sau în vecinătatea imediată a acestora, etc.
În cazul tuturor sistemelor de păşunat, trecerea de la regimul de stabulaţie la
regimul de păşune se va face treptat, în decurs de 1-2 săptămâni, prin majorarea
progresivă a timpului de păşunat pe măsura reducerii duratei de întreţinere la grajd.
În această perioadă, oile vor fi scoase la păşunat numai după ce, în prealabil, li s-a
administrat un tain de fibroase. Păşunatul la lucernă şi trifoi trebuie făcut cu precauţie,
prin obişnuirea treptată a oilor cu consumul acestor plante, pentru a se evita
mateorizaţiile. Pe aceste păşuni este contraindicat păşunatul pe rouă şi pe timp de ploaie.
Adăparea, în perioada de păşunat, se va asigura de trei ori pe zi, fiind cunoscute
cerinţele pentru necesarul zilnic de apă (5 litri la animalele adulte şi 3-4 litri la tineret) şi
pentru asigurarea mijloacelor de adăpare sub aspectul igienei, potabilităţii şi a frontului
de adăpare.

10
 Îngrijirea ovinelor în perioada de păşunat - începe prin examinarea stării de
sănătate a animalelor, a stării generale şi a condiţiei, în strânsa corelaţie cu fiecare
categorie fiziologică.
Cu 1-2 săptămâni înaintea deschiderii sezonului de păşunat, turmele sunt trecute
succesiv prin "răscol", în vederea examinării individuale, urmărindu-se următoarele
aspecte:
- corectitudinea sistemului de individualizare a animalelor, prin înlocuirea
crotaliilor căzute sau deteriorate;
- urmărirea si realizarea programului de vaccinări și tratamente contra bolilor
parazitare și infecto-contagioase.
O preocupare permanentă a îngrijitorilor, în perioada de pășunat, trebuie să fie
reprezentată de: prevenirea și tratarea scabiei, tratarea şchiopului, curăţirea periodică a
copitelor și "fasonarea" lor, având în vedere faptul că păşunatul pe păşuni cultivate sau pe
păşuni naturale cu teren moale sau afânat, precum şi mişcarea limitată, nu determină
tocirea copitelor pe măsura creşterii lor.

3.1.2. Întreţinerea ovinelor în stabulație - este o variantă care se

utilizează, fie atunci când ovinele sunt exploatate în sistem intensiv industrial, fie atunci
când unitatea nu dispune de suprafeţe de pășuni sau acestea nu pot fi utilizate în varianta
de exploatare „tabere de vară"". Ovinele pot fi menţinute, în timpul verii, în diferite tipuri
de adăposturi, organizate pe tronsoane, pe pardoseală tip grătar sau în adăposturi (pe
pardoseală plană și aşternut permanent) și padocuri. Întreţinerea ovinelor în stabulație
permanentă implică și aăaptarea și corelarea tuturor verigilor fluxului tehnologic.
Hrănirea se poate realiza în două variante, funcţie de gradul de dotare și
modernizare a unităţii.

3.1.2.1. Animalele pot fi hrănite pe toata durata anului cu un „amestec unic", format
din cca. 50-60 % fibroase (din care, în funcţie de posibilităţile unităţii, până la 50 % pot fi
înlocuite cu grosiere de bună calitate), 25-35 % suculente (cel mai frecvent se utilizează
porumbul siloz) si cca. 15-25 % nutreţuri concentrate, totul administrat sub formă
măcinată. Utilizarea acestui amestec furajer în hrana ovinelor, reduce pierderile de furaje
cu cca. 15 -20 %, permite mecanizarea și automatizarea preparării și administrării
furajelor, măreşte productivitatea muncii și sporeşte cantitatea de furaje consumată de
animale. În scopul ridicării palatabilitatii și a îmbunătățirii calităţilor gustative a furajului
se pot utiliza diverse soluţii de melasă sau saramură, în concentraţii variate.

3.1.2.2. Hrănirea poate fi diferenţiată sezonier - pe timpul iernii, animalele sunt hrănite
cu nutreţuri conservate în baza unor raţii optimizate, iar în perioada de vară, hrana este
constituită din masă verde cosită și administrată la iesle. În această variantă, crește
coeficientul de utilizare a masei verzi de către animale, comparativ cu hrănirea prin
pășunat, se evită consumul selectiv și poate crește încărcătura de oi/ha.
Adăparea se realizează la discreţie, animalele utilizând sursa de alimentare cu apă
de la nivelul adăpostului. De regulă, în această variantă, sunt utilizate adăpători colective
cu nivel constant, asigurându-se un front de adăpare de 0,25-0,30 m pentru un animal
adult.
Evacuarea dejecţiilor este în corelaţie directă cu tipul de adăpost și cu varianta de
întreţinere a animalelor. În varianta întreţinerii pe grătare, dejecţiile sunt evacuate cu

11
ajutorul unui plug, iar în cazul întreținerii „la sol", pe aşternut permanent, dejecţiile sunt
evacuate, sezonier, cu ajutorul unui tractor echipat cu lamă de buldozer.
Îngrijirea animalelor are în vedere realizarea unor activităţi menite să atenueze
efectele nefavorabile ale întreținerii în stabulație. Cele mai importante măsuri ce trebuie
avute în vedere sunt:
 asigurarea unui regim adecvat de scoatere a animalelor în padocuri, atunci când
există această posibilitate și asigurarea unei densităţi corespunzătoare a
acestora, în cazul întreținerii pe grătare;
 supravegherea atentă a stării de sănătate și a condiţiilor de întreţinere a
animalelor;
 verificarea stării aşternutului, astfel încât să fie, în permanență, curat și uscat,
pentru a asigura un confort sporit animalelor și pentru a evita deprecierea
calităţii lânii;
 verificare permanentă a individualizării animalelor, completarea crotaliilor lipsă
și înlocuirea celor deteriorate;
 curăţirea și ajustarea permanentă a ongloanelor, izolarea animalelor bolnave și
tratarea afecţiunii denumită „şchiopul oilor";
 urmărirea și realizarea programului de vaccinări și tratamente contra bolilor
parazitare și infecto-contagioase si a scabiei.

3.1.2.3. Întreţinerea mixtă a ovinelor (semistabulație) - reprezintă o variantă mixtă,

prezintă caracteristici intermediare față de cele două sisteme principale de întreţinere și
constă în folosirea combinată a pașunatului și a stabulației. Se utilizează mai puțin în zona
de munte.
În acest caz, pășunatul este limitat numai la o anumită parte din zi, iar în restul
zilei, animalele sunt hrănite, suplimentar, cu masa verde administrată la adăpost. Hrana
administrată trebuie să acopere necesarul de substanţe nutritive, specific fiecărei
categorii fiziologice. Avantajul major al acestei variante este reprezentat de efectul
benefic al mişcării animalelor, în timpul deplasării lor pe pășune. În acest fel, se îmbină
efectele favorabile, datorate pașunatului, cu posibilitatea valorificării mai eficiente a
furajelor. Restul verigilor tehnologice (adăpare, evacuare a dejecţiilor, îngrijire) sunt
similare cu cele menţionate la varianta anterioară de întreţinere.

3.2. Întreţinerea ovinelor în perioada de iarnă

Având în vedere caracteristicile biologice ale speciei, particularităţile de rasă şi
condiţiile de climă din ţara noastră, diferitele categorii de ovine trebuie să fie adăpostite,
temporar, pe timp de iarnă, pentru a le feri de vânturi şi ploile reci, de zăpadă, de viscol
şi de umezeală. Acest fapt influenţează, în mod hotărâtor, hrănirea şi îngrijirile care se
acordă ovinelor în perioada de stabulaţie.
În perioada de stabulaţie, diferitele categorii de ovine vor fi întreţinute, pe cât
posibil, în aer liber, în padocurile aferente saivanelor, cu accesul liber la saivan. Pe timp
frumos şi nu prea rece, ovinele pot rămâne în padoc şi peste noapte. Pentru a se evita
reacţiile "afrigore" şi deprecierea lânii, rasele cu lană fină şi semifină trebuie neapărat
adăpostite pe vreme de viscol, ninsori abundente şi ploi.
În cazul raselor rustice şi rezistente, în primul rând Ţurcana, parţial şi Tigaia, oile
sunt adăpostite în adăposturi simple, de tip şopron sau copertină. În exploatarea în
stabulaţie, animalele se întrețin pe aşternut permanent, care trebuie împrospătat

12
periodic, pentru a fi mereu uscat și în acest fel, grosimea lui sporeşte odată cu perioada
de stabulaţie, fiind necesară evacuarea periodică, cel puţin la sfârşitul stabulației.
Pentru menţinerea însuşirilor lânii, se va evita utilizarea ca aşternut, a cojilor de
floarea-soarelui şi a rumeguşului de lemn, care pot pătrunde în lână, ducând la declasarea
acesteia.

3.2.1. Hrănirea se realizează folosind un sortiment bogat de furaje, care

poate fi adminsitrat ovinelor, în perioada de iernat: fânuri de munte, grosiere, nutreţ
însilozat, rădăcinoase, concentrate, diferite resturi vegetale, etc., furaje ce se
diferenţiază foarte mult, atât prin caracteristicile lor generale, cât şi prin modul de
depozitare şi conservare.
O atenţie deosebită trebuie acordată, în această perioadă, calităţii şi modului de
administrare a furajelor, deoarece abaterea de la starea normală a furajelor (degradări
prin alterare, mucegăire, îngheţare, etc.) pot determina îmbolnăviri grave, mortalităţi şi
avorturi.
În întreaga perioadă de stabulaţie se va urmări cu atenţie respectarea raţiilor
stabilite în baza normelor, care exprimă cerinţele diferitelor categorii de ovine și
respectarea structurii generale a acestora. În zilele însorite, furajarea se realizează în
padoc, excepţie făcând mieii, oile gestante la apropierea fătării şi în prima fază de
alăptare. Fibroasele se administrează în iesle-grătar, dispuse în padoc. Acestea sunt
prevăzute, la bază, cu jgheaburi, pentru colectarea florii de fân (inflorescenţele), frunze şi
alte părţi valoroase detaşate din masa furajului. În astfel de iesle se pot administra şi
furajele suculente şi concentrate sau acestea pot fi administrate în jgheaburi speciale. Tot
în iesle, se pun şi bulgării de sare, care trebuie să fie tot timpul la dispoziţia animalelor.

3.2.2. Adăparea. Apa trebuie să fie asigurată la discreţie sau dacă acest lucru
nu este posibil, ovinele trebuie adăpate de cel puţin două ori pe zi. În scopul asigurării
apei în mod continuu, în stare proaspătă, curată şi controlată, sub aspect chimic şi
bacteriologic, adăpatul se face la adăpători automate, cu nivel constant sau cu supapă,
racordate la reţeaua de apă curentă sau la rezervoare speciale.

3.2.3. Evacuarea gunoiului din adăposturi şi padocuri, în exploatările

intensive, se asigură prin mijloace mecanice (încărcătoarele hidraulice frontale - în
adăposturile mari, iar în adăposturile joase - tractorul cu lamă tip „buldozer", montată în
faţă sau în spatele tractorului).
În exploatările de tip industrial, dejecţiile sunt evacuate în prima fază, printre
grilele pardoselei tip grătar, iar din fosa de colectare, acestea sunt evacuate cu plugul
raclor, acţionat de cablu.

3.2.4. Îngrijirea animalelor are în vedere realizarea următoarelor acţiuni:

 supravegherea atentă a stării de sănătate și a condiţiilor de întreţinere a
animalelor;
 verificarea stării aşternutului, astfel încât să fie, în permanență, curat și uscat,
pentru a asigura un confort sporit animalelor și pentru a evita deprecierea
calităţii lânii;
 curăţirea si ajustarea permanenta a ongloanelor, izolarea animalelor bolnave si
tratarea afecţiunii denumita „şchiopul oilor";

13
  urmărirea și realizarea programului de vaccinări și tratamente contra bolilor
parazitare și infecto-contagioase și a scabiei.

3.2.5. Adăpostirea ovinelor

Adăpostul ovinelor are, atât rolul de a crea un microclimat corespunzător fiecărei
categorii fiziologice, cât şi rolul de suport şi structură de rezistenţă pentru instalaţiile de
administrare mecanizată sau automată a furajelor, de asigurare a apei, precum şi pentru
lucrările de tuns, de muls, de evacuare a dejecţiilor, etc.
Pentru a se asigura condiţii optime de viaţă, ovinelor şi procesului de producţie, în
general, adăposturile trebuie să îndeplinească cerinţele esenţiale privind spaţiul,
temperatura, lumina, aerisirea, odihna, alimentaţia, adăparea, precum şi mişcarea
animalelor, toate acestea determinând condiţiile de cazare a animalelor.
În adăposturile de tip industrial, se preconizează densităţi mai mari: pentru oi şi
mioare de reproducţie 0,7 m2; pentru oi cu miei sugari, 0,8-1,0 m 2; pentru miei la îngrăşat
(12-25 kg), 0,33 m2. Adăposturile pentru ovine sunt, în general, construcţii mai puţin
pretenţioase, la construirea lor se folosesc materiale locale: lemn, chirpici, piatră,
cărămidă pentru pereţi, eventual fier şi ciment, iar pentru acoperiş se foloseşte şindrilă,
eventual ţiglă şi azbociment şi necesită cheltuieli mai reduse, în comparaţie cu
adăposturile pentru alte specii.
Tipurile de saivane diferă, funcţie de o serie de criterii:
 formă - se întâlnesc trei tipuri de saivane: în formă de semicerc, în formă de "U"
sau de "L" şi în formă liniară;
 categoria de ovine pe care o deservesc: adăposturi pentru ovine adulte, pentru
tineret, pentru berbeci, mixte, etc;
 felul construcţiei: adăposturi închise, deschise și semideschise.
În vederea amplasării unei ferme, într-o anumită zonă, trebuie să se respecte
următoarele cerinţe:
să se utilizeze, pe cât posibil, pentru constucții, suprafeţele de teren care au
avut această destinaţie, iar acolo unde nu există, să se utilizeze terenuri slab
productive;
 să se respecte normele privind protecţia mediului înconjurător, astfel încât
direcţia vântului dominant să fie dinspre localitate spre fermă, distanța de la
perimetrul fermei la centrul populat să fie de 300 m pentru fermele de până la
500 capete și 500 m la cele cu peste 500 capete, iar distanța dintre adăposturi
trebuie să fie de minimum 50 m;
distanțele față de sursele de furaje, alimentare cu apă, energie, să fie cât mai
reduse;
incinta fermelor să nu fie străbătută de conducte de gaze, reţele electrice,
drumuri de acces.
Saivanele în formă de "U" sunt tipice pentru tipul gospodăresc, fiind construite
izolat și au avantajul că asigură adăpost pentru perioada de iarnă, în padocul interior,
împotriva vânturilor și a intemperiilor. Dezavantajul major al acestui tip de adăpost este
că nu poate fi amplasat grupat si îngreuiază procesele de mecanizare şi automatizare a
lucrărilor de distribuire a furajelor, de evacuare a gunoiului, etc.
În ultimul timp, sunt tot mai preferate saivanele liniare, deoarece permit, atât
efectuarea mecanizată şi automatizată a lucrărilor, în interiorul lor, dar şi a ocoalelor, cât
şi dispunerea în grup - condiţie de bază pentru ridicarea gradului de automatizare a

14
unităţilor. În privinţa caracteristicilor constructive şi de exploatare, se disting, în
principal, trei tipuri de saivane: deschis, semideschis şi închis.

3.2.5.1. Saivanele deschise prezintă trei pereţi, faţada principală fiind deschisă. Se
folosesc uneori în zonele de deal, pentru adăpostirea raselor rustice şi rezistente la
intemperii. Peretele din faţă poate fi improvizat, pe timp de iarnă, din baloţi de paie,
prelate sau alte materiale ieftine.

3.2.5.2. Saivanele semideschise sunt compartimentate în părţi distincte: un

compartiment deschis, în care sunt adăpostite oile gestante până în preajma fătării,
tineretul şi berbecii, iar altă parte, închisă complet, constituie compartimentul de
reforme. Acesta reprezintă în jur de 30 % din suprafaţa totală a adăpostului şi este
prevăzut cu tavan cu înălţimea de 2,5-3 m, uşi şi ferestre etanşe. Compartimentul de
fătări poate fi dispus, fie la mijlocul saivanului, fie la una sau la ambele extremităţi, în
funcţie de cerinţe.

3.2.5.3. Saivanele închise au toţi pereţii construiţi. În unităţile cu efective mici, un

saivan închis poate adăposti toate categoriile de ovine. În acest scop, se delimitează
compartimentele separate, fie prin pereţi interiori zidiţi - compartimente pentru fătare,
fie prin panouri din plasă de sârmă - cele pentru tineret şi berbeci.
Saivanele de acest tip, au, de regulă, dimensiuni mai mari şi uşile mai largi, pentru
a permite, atât organizarea interioară corespunzătoare, cât şi accesul mijloacelor
mecanizate şi circulaţia comodă a îngrijitorilor, pentru deservirea animalelor. În ultimul
timp, în multe unităţi se construiesc adăposturi liniare închise prevăzute cu led sau cu
deflector pentru iluminare şi aerisire. O variantă a acestui tip de adăpost prevede şi padoc
acoperit, total sau parţial, cu o copertină, sub care sunt amplasate ieslele sau automatele
de furaje. Padocurile au o suprafaţa mai mare de aprox. 2-2,5 ori mai mare decât a
adăposturilor. Adăposturile pentru creşterea intensivă, de tip industrial, prezintă
caracteristici constructive şi de exploatare specifice.
Înălţimea lor este de cca. 3,0 m la streaşină, 5-5,5 m la coamă, lărgimea de cca. 10
m, lungimea de cca. 70 m și sunt prevăzute cu porţi largi, pentru accesul animalelor de
3,0-3,5 m (prevăzându-se o poartă pentru 200-250 de oi). Adăposturile construite în acest
scop, permit efectuarea mecanizată şi automatizată a lucrărilor, asigurând, prin proiectul
tehnic, o productivitate foarte ridicată.
Dintre neajunsurile acestor adăposturi se menţionează: limitarea severă a mişcării
animalelor, datorită densităţii mari şi a lipsei padocurilor, condiţii improprii de
microclimat pentru unele categorii de ovine, investiţie specifică ridicată. Unele
adăposturi, de tip industrial, sunt considerate polivalente, putând fi destinate unor faze
diferite ale fluxului tehnologic: gestaţie, fătare, maternitate şi creşă, iar după scoaterea
ovinelor de reproducţie la păşune, pot fi folosite pentru îngrăşarea tineretului şi
recondiţionarea ovinelor adulte.

3.2.6. Amenajarea interioară a saivanelor se realizează, de regulă, cu

panouri confecţionate din scânduri, astfel încât să se respecte necesităţile optime de
spaţiu reclamate de fiecare categorie fiziologică. Pentru ca întreaga activitate să se
desfăşoare normal, saivanele, atât cele izolate, cât şi cele grupate în cadrul unei ferme,
trebuie să fie prevăzute cu utilaje şi mobilier specific pentru cazarea oilor, pentru

15
furajare, adăpat, muls, tuns şi alte lucrări. Pentru administrarea furajelor fibroase şi
suculente, adăposturile şi ocoalele sunt dotate cu iesle-grătar de diferite dimensiuni şi
forme. Numărul ieslelor, al jgheaburilor, se stabileşte, astfel încât, fiecărui animal să-i
revină un front de furaje corespunzător, în funcţie de categoria de animal şi de modul de
administrare al furajelor (30-40 cm oi adulte, 40-50 cm berbeci adulţi, 20-30 cm tineret
ovin si 15-20 cm miei). Grătarele sunt de formă lineară, au o lungime de cca. 4 m, sunt
confecţionate din lemn cu grilele cu diametrul de cca. 3 cm, dispuse la o distanță de 10-12
cm., înălţimea lor de la nivelul solului este de 0,8-1,0 m, iar lărgimea superioară este de
70-80 cm). În unele ferme, de tip gospodăresc, cu tehnologii semiintensive şi intensive, se
folosesc alimentatoare semiautomate. Aceste tipuri de alimentatoare se pot folosi, cu
precădere şi fără restricţii, în îngrăşătorii, iar pe scară largă în crescătoriile semiintensive
şi intensive, cu condiţia ca la stabilirea structurii furajelor, astfel administrate, să se ţină
seama, atât de cerinţele de substanţă uscată, unităţi nutritive şi albumină digestibilă, cât
şi de capacitatea de ingerare a diferitelor categorii de animale. Administrarea apei se
realizează în adăpători tip “jgheaburi", confecţionate din lemn sau din tablă sau construite
din ciment. În unităţile cu tehnologii intensive se instalează adăpători automate, cu nivel
constat sau supapă.
Jgheaburile pentru administrarea concentratelor, sunt confecţionate din scândură,
au lungimea de 4 m, lărgimea inferioară de 10-15 cm, lărgimea superioară de 25-30 cm și
adâncimea de 20 cm.

3.2.7. Construcţii anexe: Pentru buna funcţionare a fluxului tehnologic

fermele de ovine sunt prevăzute cu mai multe construcţii, care servesc în procesul de
producţie: camere pentru îngrijitori, farmacia şi infirmeria, punctul de însămânţări
artificiale, magazia de furaje concentrate, bucătăria furajeră, birou de lucru, remiza de
maşini şi utilaje, etc.

3.3. Mulsul ovinelor începe, în general, primăvara devreme, după înţărcarea

mieilor şi se termină la începutul toamnei (luna septembrie), atunci când ovinele îşi
încheie perioada de lactaţie. Pe perioada lactaţiei, numărul mulsorilor este variabil, în
funcţie de producţia de lapte, realizându-se trei mulsori/zi la începutul lactaţiei, două
mulsori/zi la mijlocul lactaţiei şi numai o singură mulsoare/zi în ultima lună de lactaţie.

3.3.1. Mulsul manual este cel mai frecvent sistem de muls întâlnit la ovine,
la noi, în ţară, se realizează într-un ţarc special, numit „strungă", în două variante: mulsul
„dinapoi" şi mulsul „lateral". În această variantă de muls, un mulgător poate mulge cca.
100-120 de oi/mulsoare.

3.3.2. Mulsul mecanic se întâlneşte în ţările cu tradiţie în creşterea

ovinelor pentru producţia de lapte (Franţa, Israel), care cresc rase specializate în
producţia de lapte (Friză, Awassi), cu sfârcuri mari, utilizându-se diferite tipuri de
instalaţii de muls (instalaţii de muls la bidon, instalaţii de muls cu transportul laptelui pe
conductă, platforme de muls rotative, etc).
Mulsul mecanic are avantajul că reduce foarte mult efortul mulgătorilor, măreşte
productivitatea muncii (cca. 240 oi/oră/mulgător), dar necesită investiţii iniţiale mari.

CAPITOLUL IV. MICROCLIMATUL DIN ADĂPOSTUL OVINELOR

16
 Proiectarea şi construcţia adăpostului sunt foarte importante în mod special în
condiţiile variate de climă din România. În funcţie de rasă, zonă, categorie si sistem de
exploatare, ovinele pot fi întreţinute aproape exclusiv, afară (rasele rustice) sau aproape
exclusiv, în adăpost, pe durata întregului an (rasele specializate). Adăposturile pentru
ovine trebuie să fie uscate, ferite de curenţii de aer, bine iluminate şi ventilate
corespunzător.

4.1.Temperatura
Majoritatea raselor de ovine din România, fată toamna, iarna sau primăvara
devreme. Oile fătate şi mieii de câteva zile pot fi afectaţi de temperaturile scăzute. Pe
durata fătării, alăptării mieilor, tunderii şi timp de două săptămâni după aceasta,
temperatura nu trebuie să fie mai mică de 6-8°C. Nevoile oilor adulte, legate de
temperatură, sunt considerabil mai reduse, cu condiţia ca adăpostul să fie uscat, ferit de
curenţi de aer, să existe o bună furajare, să nu fie tunse recent şi să aibă acces la
suplimente de furaje. Recomandările specifice privind temperatura, sunt prezentate în
tabelul următor:

Tabelul 4.1. Parametri de microclimat din adăpostul ovinelor, pe categorii de vârstă

Specificare Temperatura Temperatura Viteza Umiditatea

minimă recomandată maximă a relativă a
aerului(m/s) aerului(%)
Oi cu miei sub 3,5 luni 6 17 0,2 75-80
Oi după tuns 8 17 0,2 75-80
Berbeci 4 10 0,3 75-80
Tineret femel în unităţi de
creştere 5 12 0,3 75-80
Miei la îngrăşat (cârlani) 8 12 0,3 75-80
Se recomandă protejarea oilor de expunerea directă la soare sau asigurarea
accesului acestora, la umbrare.

4.2. Umiditatea relativă a aerului

Ovinele sunt extrem de sensibile la umiditatea excesivă a aerului. În adăposturile
uscate, fără curenţi de aer, oile pot suporta destul de bine temperaturile sub 0°C. Pentru
toate grupurile dintr-o turmă, umiditatea relativă a aerului din adăpost nu ar trebui să fie
mai mare de 75-80% (“furajare în regim cantină”),timpul necesar consumului de furaje
pentru ovine este de circa 1,5 ore pe raţie. Proiectarea şi construcţia adăpostului sunt
foarte importante, în mod special, în condiţiile variate de climă din România. În funcţie de
rasă, zonă, categorie si sistem de exploatare, ovinele pot fi întreţinute aproape exclusiv,
afară (rasele rustice) sau aproape exclusiv, în adăpost, pe durata întregului an (rasele
specializate).

4.3.Ventilaţia şi necesarul de aer proaspăt

Un nivel ridicat al umidităţii este, de obicei, consecinţa ventilaţiei
necorespunzătoare a adăpostului. În consecinţă, animalele întreţinute în astfel de
adăposturi, suferă de afecţiuni ale aparatului respirator. Capacitatea minimă de ventilaţie

17
necesară în adăposturile pentru oi în perioadele de vară şi de iarnă este indicată în tabelul
4.2. Viteza aerului în adăpost nu trebuie să depăşească 0,3 m/s la nivelul pardoselii. Viteza
poate fi odepăşită doar în perioadele foarte calde, când temperatura din adăpost trece de
200C. Viteza maximă admisă a aerului în adăpost este dată în tabelul 4.1. Dacă adăpostul
este dotat cu ventilatoare, este de preferat ca sistemul de ventilaţie să fie conectat la o
alarmă care să semnaleze orice defecţiune.

Tabelul 4.2. Capacitatea minimă de ventilaţie într-un adăpost pentru ovine

Specificare Schimburi de aer în m3/h per animal

Iarna Vara
Oi mame cu miei de până la 3,5 luni 15 70
Mioare şi batali (de 3,5-12 luni) 12 56
Oi sterpe şi batali (de cel puţin 1 an) 13 63
Berbeci (de peste 1 an) 12 100

Poluarea aerului din adăpostul pentru ovine poate fi cauzată de factori chimici sau
mecanici (praful provenit din furaje sau aşternut). Deoarece resturile de furaje şi aşternut
(de exemplu în adăposturile vechi cu fânar în pod care au deschiderea în vecinătatea
animalelor) pot încurca lâna oilor, se recomandă ca spațiile de depozitare a furajelor și
așternutului, să fie separate de adăposturi.
Aerul din adăpostul pentru ovine trebuie să fie cât mai curat, cu o compoziţie
similară atmosferei exterioare. O concentraţie ridicată de dioxid de carbon (CO 2), amoniac
(NH3) şi hidrogen sulfurat (H2S) este foarte dăunătoare pentru animale. Concentraţia
maximă admisă pentru aceste gaze este indicată în tabelul 4.3

Tabelul 4.3. Cantitatea maximă admisă de aer poluat cu gaze nocive.

Gazul Nivelul maxim admis (ppm)

Amoniac (NH3) 20
Dioxid de carbon (CO2) 3000
Hidrogen sulfurat (H2S 0,5

4.4. Iluminatul şi intensitatea sunetelor

Potrivit legislaţiei referitoare la bunăstarea animalelor, în adăposturile pentru
ovine trebuie să existe un sistem de iluminat adecvat (fix sau mobil), care să permită
inspectarea atentă a animalelor, în orice moment. Într-un adăpost tradiţional românesc,
unde lăţimea acestuia este sub 12 metri, se foloseşte lumina naturală şi surse suplimentare
de iluminat artificial - lumină de noapte pentru orientarea în adăpost şi lămpi portabile
pentru inspectare. În cazul unui adăpost pentru ovine, nou construit, se recomandă
instalarea unui sistem de iluminat, respectând recomandările privind lumina artificială,
prezentate în tabelul 4.4.
În general, gradul de iluminare naturală din adăpost este dat de raportul dintre
suprafaţa efectivă de ferestre cu geamuri şi suprafaţa pardoselii. Pentru ca adăpostul să

18
fie mai bine luminat natural, se pot folosi ferestrele de acoperiş. Lumina naturală oferită
de ferestrele din adăpostul pentru animale trebuie completată cu surse de iluminat
artificial, pentru orientarea şi asigurarea luminii pe timpul nopţii. În plus, trebuie să existe
cel puţin o sursă de iluminat, portabilă, utilizată în perioadele cu lumină naturală
insuficientă. Dacă lăţimea unui adăpost depăşeşte 12-15 m, nu este indicat să se
folosească raportul dintre ferestre şi suprafaţa pardoselii pentru a determina suprafaţa
maximă a ferestrelor. Lumina care vine de la ferestrele laterale poate fi suplimentată cu
lumină naturală adiţională, provenită de la luminatoarele sau ferestrele instalate în
acoperiş şi cu surse de lumină artificială. Condiţiile necesare pentru sistemul de iluminat
sunt date în tabelul 4.4. Se recomandă, ca nivelul zgomotului permanent din adăpost, să
fie cât mai scăzut posibil şi intensitatea sunetului în zona de odihnă să nu depăşească 70
dB. Un nivel mai ridicat al zgomotului este admis doar pentru intervale scurte de timp, de
exemplu, în timpul furajării.

Tabel 4.4. Recomandări privind sistemul de iluminat pentru adăstul ovinelor și anexele
aferente

Zona din adăpost Iluminat natural Iluminat Iluminat

Suprafaţa ferestrelor(mp)/ artificial artificial
raportată la suprafaţa (lx) (lx)
pardoselii (m2) ziua noaptea
Adăposturi pentru ovine 1:15-1:18 100 3-5
Boxă de fătare și spațiu de
creștere a mieilor 1:15 200 5
Sala de muls 1:15 200 -
Cameră de depozitare a laptelui 1:20 200 -
Depozit de furaje 1:10 50 -
Camera de serviciu 1:8 100-200 -

4.5. Spaţiul şi sistemele de furajare

În tabelul 4.5 sunt prezentate informaţii referitoare la suprafaţa minimă
recomandată pe cap de animal şi dimensiunea frontului de furajare, în conformitate cu
condiţiile privind bunăstarea animalelor. Standardele referitoare la spaţiu, cresc, pentru
turmele cu efective reduse. Pentru ovinele întreţinute în sisteme deschise, trebuie să li se
asigure protecţie, faţă de condiţiile meteorologice şi faţă de prădători.

Tabel 4.5. Suprafaţa de odihnă recomandată şi dimensiunea frontului de furajare pe cap

de animal

Suprafața de Suprafața de Front de Front de

odihnă odihnă furajare furajare
Specificare (m2/animal) (m2/animal) (metri liniari) (metri
Greutate până Greutate Furajare liniari)
în 50 kg peste 50 kg restrictivă Furajare la
discreție
Berbeci de reproducţie 2 3,0 0,5 0,18
Oi adulte 1 1,2 0,4 0,14

19
 Oi, mame cu miei, cu 1,8 2,0 0,6 - 0,22
vârsta sub 6 săptămâni
Miei sub 3 luni 0,5 0,6 0,2 0,07
Miei și mioare cu 0,8 0,9 0,3 0,11
vârsta între 3-12 luni
Tineret femel de 0,8 0,9 0,3 0,11
înlocuire (mioare)

!Notă: Animalele cu coarne au nevoie de spaţiu mai mare cu 20% pentru accesul la
iesle.

Pentru ovinele întreţinute în padocuri (ţarcuri), în aer liber, trebuie să li se asigure

un spaţiu adecvat. Suprafaţa unui padoc (m²/animal) ar trebui să fie de cel puţin dublul
suprafeţei pe cap de animal dintr-o boxă utilizată într-un anumit sistem de adăpost.
În sistemele ecologice de creştere a ovinelor, suprafaţa minimă de acomodare în
adăpost (spaţiul interior net disponibil pentru animale) este de 1,5 m² pe cap de animal şi
0,35 m² pe miel. Suprafaţa minimă a unui ţarc în aer liber (fără suprafaţa de păşune) este
de 2,5 m² pe cap de adult şi de 0,5 m² pe miel.

CAPITOLUL V. REPRODUCŢIA OVINELOR

5.1. Maturitatea sexuală este influenţată de o serie de factori (precocitatea rasei,

individualitatea, condiţiile de creştere, de dezvoltarea și integritatea anatomică și
funcţională a organelor sexuale, etc.) și apare diferenţiat, în funcţie de sex: la mieluţe
pubertatea se instalează la vârsta de 6-10 luni, iar la masculi la 5-7 luni, când realizează
cca. 50-60 % din greutatea de adult. Utilizarea la reproducţie, a animalelor la o vârstă
foarte timpurie, reprezintă o practică greşită, deoarece afectează negativ ritmul ulterior
de creştere al animalelor, aptitudinile de reproducţie viitoare, uşurinţa fătărilor,
rezistența și vitalitatea produșilor, potenţialul productiv, etc. Vârsta primei monte
variază, în funcţie de maturitatea corporală și fiziologică, precocitatea rasei, nivelul de
hrănire al animalelor din perioada de creştere, fiind condiţionată de realizarea a 75 % din
greutatea vârstei de adult.
În practica reproducţiei la ovine, vârsta introducerii la reproducţie a mieluțelor și
berbecutilor, este de cca 10-12 luni la rasele precoce și cca. 18 luni la rasele tardive.
Pentru obţinerea unui procent maxim de fecundare, se recomandă realizarea montei între
16-20 ore de la începutul căldurilor, dar cum nu se poate determina cu exactitate acest
moment, în practică se realizează monta sau însămânțarea artificială, imediat după
determinarea căldurilor si se repeta la cca. 8-10 ore. Spermatozoizii supravieţuiesc în
oviductele oii și au capacitate fecundantă cca. 6-7 ore, iar ovulele sunt apte pentru
fecundare cca. 6 ore. După fătare, apariţia unui nou ciclu sexual are loc la intervale
variate, în funcţie de gradul de ameliorare al rasei, de condiţiile de hrănire şi factorii
climatici, căldurile putând reapărea la 18-28 zile, la 6-8 săptămâni sau chiar la 5-7 luni.
Perioada activităţii de reproducţie coincide cu viaţa economică a ovinelor, care durează 6-
7 ani, fiind determinată de rasă, starea de sănătate, nivelul productiv, gradul de
precocitate, starea de întreţinere etc.

20
 5.2. Sezonul de montă depinde de o serie de factori: condiţii de mediu
(temperatură, precipitaţii, vânturi, etc), regiune, nivel de alimentaţie, tipul unităţii,
scopul economic urmărit, etc. În general, la ovine, căldurile apar cel mai frecvent, în
sezonul de toamnă, datorită reducerii duratei zilei-lumină, ca factor determinant în
activitatea de reproducţie, care, alături de alimentaţia corespunzătoare, determină o
secreţie hormonală mai abundentă a hipofizei.
La rasele de ovine crescute în țara noastră, pot să apară trei situaţii privind
perioadele de montă și fătări, fiecare perioadă având caracteristici și implicaţii economice
aparte.
În condiţiile tării noastre, obţinerea fătărilor timpurii de primăvară, reprezintă cea
mai bună variantă, datorită avantajelor multiple:
 produșii sunt foarte bine dezvoltaţi la apariţia masei verzi și pot valorifica foarte
eficient păşunile;
 la oi, crește durata lactației și crește producţia de lapte, datorită efectului
lactogen pronunţat al vegetaţiei suculente de primăvară;
 mieii sunt mai viguroși și suportă mult mai bine, atât căldurile din perioada de
vară, cât și gerurile din perioada de iarnă;
 crește producţia de lapte marfă, a oilor, cu cca. 30-35 % și eficiența economică a
exploatării acestora;
 realizarea unei greutăţi mai mari a mieilor la înţărcare, ceea ce creează premiza
utilizării, cu rezultate deosebite, a tineretului femel la monta timpurie, datorită
bunei dezvoltări corporale sau a masculilor în cadrul sistemului industrial de
îngrăşare.

5.3. Intensivizarea reproducţiei

În condiţiile unei reproducţii normale și a unei singure fătări pe an, ovinele
valorifică pentru reproducţie cca. 184 zile (150 zile gestaţie + 2 cicluri de călduri a 17
zile), sub nivelul altor specii. În vederea remedierii acestei situaţii și a obţinerii unui
număr mai mare de produşi și mai ales obţinerea eşalonată a acestora, se impune
valorificarea mai intensă a tuturor particularităţilor reproductive a ovinelor. Aceasta se
poate realiza prin modificarea unor componente ale tehnologiei de reproducţie, şi anume:
desezonizarea şi provocarea căldurilor ovulatorii, sporirea frecvenţei fătărilor,
stimularea poliovulaţiei, etc.

5.3.1. Desezonizarea şi provocarea căldurilor ovulatorii este determinată de

mai mulţi factori:
 factorul genetic, reprezentat prin particularitatea rasei şi chiar a femelelor de a
prezenta călduri în mai multe sezoane, este cel mai bine fixat şi corelat cu
nivelul de ameliorare şi gradul de precocitate;
 durata zilei-lumină de 10-12 ore, determină activitarea căldurilor; trecerea
treptată spre zi lumină, scurtată în mod artificial, determină călduri ovulatorii;
 lactaţia limitează apariţia căldurilor; oile cu producţii superioare de lapte au
perioade de repaus sexual mai mare;
 prezenţa mielului inhibă apariţia căldurilor prin suprimarea hormonilor
gonadotropi, datorită suptului;
 aplicarea unor substanţe hormonale reprezintă calea cea mai utilizată și cu cele
mai sigure rezultate. Cea mai sigură cale de inducere artificială a estrului, la

21
 ovine, a fost administrarea temporară a progesteronului, care în perioada
administrării blochează ovulația, iar după încetarea administrării, o induce,
treptat, la toate femelele tratate.

5.3.2. Sporirea frecvenţei fătărilor: Frecvența normală a fătărilor este de o

fătăre/an și se consideră fătări dese, atunci când se produc două fătări/an sau trei fătări
la doi ani.
Realizarea a două fătări/an este o metodologie care solicită foarte intens
organismul animalelor și se aplică la rasele cu un sezon de reproducţie de peste 6 luni și pe
animale adult, reformate sau sterpe.
Realizarea a trei fătări în doi ani - presupune intervalul minim de 8 luni între
fătări. O condiţie deosebit de importantă în reuşita acestei metode, este asigurarea unei
hrăniri adecvate, care să poată să susţină acest efort al organismului.

5.4. Tehnica efectuării montei şi a însămânţărilor artificiale

În creşterea ovinelor se folosesc două sisteme de reproducţie: monta şi
însămânţarea artificială.

5.4.1. Monta presupune utilizarea, atât a montei libere, cât şi a montei

dirijate.

5.4.1.1. Monta liberă este caracteristică gospodăriilor, unităţilor cu efective relativ mici,
ce practică un sistem de exploatare extensiv şi semiextensiv şi se aplică în turme de
producţie. Această metodă constă în introducerea berbecilor în turmele de oi (raportul de
sexe fiind de 1/25-1/30) și menţinerea lor până când toate femelele au fost fecundate
(cca. 4-5 săptămâni). Avantajul principal al acestei metode este reprezentat de obţinerea
unei fecundităţi ridicate. Metoda prezintă o serie de dezavantaje: necesită întreţinerea
unui număr mare de berbeci care, la sfârşitul sezonului, sunt, de obicei, epuizaţi şi slăbiţi,
necunoaşterea originii descendenţilor după tată, posibilitatea transmiterii în efective a
unor boli, utilizarea unor masculi cu o capacitate ameliorativă mai slabă, etc.

5.4.1.2. Monta dirijată, individuală sau la boxă, pe clase de calitate, este metoda cea mai
recomandată, întrucât permite respectarea nominalizării împerecherilor, cunoaşterea
originii, putându-se realiza şi programele de ameliorare specifice fiecărei rase. Aplicarea
acestui sistem presupune întocmirea listei de montă, după care berbecii nominalizaţi
(raport 1/40), se introduc în boxe, unde sunt aduse oile depistate în călduri şi repartizate
berbecului respectiv.
Depistarea oilor în călduri, se face dimineaţa, cu ajutorul "berbecilor încercători"
(raportul de 1/80, iar la rasele perfecţionate, la care căldurile sunt mai puţin evidente,
raportul este de 1/60). Berbecii încercători, aleşi dintre cei mai viguroşi, dar
necorespunzători din punct de vedere zootehnic, se folosesc prin rotaţie: 4 zile de
activitate şi 3-4 zile repaus.
Alegerea oilor în călduri se face, de obicei, o singură dată pe zi, dimineaţa, la oile
de peste 2 ani; în cazul oilor tinere se recomandă depistarea, dimineaţa şi după amiază, la
interval de aproximativ 8-10 ore, pentru a nu pierde un ciclu de călduri.

22
 5.4.2. Însămânţarea artificială constituie, atât un sistem de reproducţie, cât şi
unul din factorii cei mai importanţi de realizare a procesului de ameliorare, prin folosirea
intensă a celor mai valoroşi berbeci şi fecundarea unui număr mare de oi, într-o perioadă
de montă.
Însămânţarea artificială se poate face cu spermă brută, refrigerată sau congelată.
Cel mai mare număr de oi se însămânţează cu spermă congelată sau refrigerată. Numărul
de recoltări zilnice este variabil, în funcţie de vârstă: de la un berbec adult se recoltează 4
probe, iar de la berbecii tineri 1-2 probe. S-a răspândit, în majoritatea fermelor din țara
noastră, datorită multiplelor avantaje pe care le presupune:
 numărul mare de oi care se pot însămânţa de la un berbec, într-un sezon (între
500-1000 cap), în funcţie de vigurozitate, vârstă și calitatea spermei;
 reducerea cheltuielilor datorate menţinerii în exploatare a unui număr redus de
masculi;
 accelerarea procesului de ameliorare a efectivelor, prin utilizarea la
reproducţie a celor mai valoroşi masculi, aflaţi în vârful piramidei ameliorării;
 prevenirea răspândirii unor maladii cu transmitere sexuală.
Ca dezavantaje principale al acestei metode, menţionăm: scăderea fecundităţii,
limitarea bazei de selecţie și posibilitatea accelerării consangvinizării, la nivelul
efectivelor de ovine.

5.5. Gestaţia: Instalarea gestaţiei se exteriorizează printr-un comportament liniştit

al animalului, tendinţă de îngrăşare, iar pe măsura avansării, apare asimetria
abdomenului, acesta proeminând în partea dreaptă. Durata gestaţiei este, în medie de 150
zile, cu variaţii între 145-155 zile. Diagnosticul gestaţiei, la ovine, se face prin metode
clinice (inspecţia, palpaţia), metode de laborator (biofizice, biochmice) și metode
specifice, cum ar fi folosirea ultrasunetelor.
Hrănirea oilor gestante trebuie să corespundă cerinţelor organismului și a
modificărilor în dezvoltarea fătului, care au loc pe parcursul celor 150 de zile.
Intensificarea metabolismului, în a doua fază a gestaţiei, datorită intensităţii mari de
creştere și dezvoltare a fătului, precum și apariţiei foliculilor secundari, impune
admninistrarea unor furaje cu valoare nutritivă completă și cu nivel energetic superior, cu
aproximativ 20 % faţă de cea din perioada de montă.
Structura raţiilor trebuie să cuprindă sortimente variate de furaje fibroase,
suculente, concentrate-nealterate (mucegăite sau îngheţate). Se recomandă evitarea
furajelor care pot provoca avorturi, în special, în perioada a doua de gestaţie, ca de
exemplu, nutreţul însilozat, ca și adminsitrarea de apă prea rece. Adăpatul corect
contribuie la bunul mers al gestaţiei și la fătarea în condiţii normale, atât prin cantitatea
corespunzătoare (în medie, 5 litri pe cap), cât și prin calitate (apa trebuie să fie curată, la
temperatura de 8-10°C, schimbată des şi administrată în jgheaburi curate).

5.6. Fătarea: Desfăşurarea campaniei de fătări în interval scurt, comasate,

simplifică lucrările de organizare, concentrând majoritatea forţelor din fermă în această
activitate. Organizarea campaniei de fătare începe cu 3-4 săptămâni înainte şi are ca
principale obiective, următoarele: pregătirea animalelor, pregătirea saivanelor, instruirea
personalului îngrijitor, pregătirea materialelor necesare desfăşurării în bune condiţii a
fătării, îngrijirea mieilor şi a mamelor în prima zi după fătare.

23
 5.6.1. Pregătirea animalelor constă, în principal, în tunderea lânii, "codinirea"
lânii, cu aproximativ două săptămâni înainte de fătare, pentru prevenirea infecţiilor la
fătare şi uşurarea suptului.

5.6.2. Pregătirea adăposturilor în care se întreţin oile gestante şi în care vor

avea loc ratările, constă în curăţirea și dezinfectarea acestora, amenajarea unui aşternut
de paie, uscat şi curat, respectiv, asigurarea unui micloclimat optim (7-8°C - iarna și un
coeficient de luminozitate de 1/12 mp) de cazare. La extremitatea ferită de curenţi a
adăpostului, se delimitează un compartiment în care se introduc oile înainte de fătare, în
scopul evitării aglomeraţiei şi a accidentării mieilor, imediat după fătare. De-a lungul
peretelui cel mai adăpostit, se fixează boxe individuale, în proporţie de 5-10 % din totalul
oilor care trebuie să fete.

5.6.3. Pregătirea materialelor necesare constă în asigurarea cu medicamente,

substanţe dezinfectante, caiete de evidenţă, cântare, crotalii, cleşte de crotaliat,
biberoane, felinare. De asemenea, în apropierea saivanului de fătare, trebuie să se
găsească, în permanenţă, fânul de calitate şi nutreţurile concentrate, rezervate încă din
toamnă, pentru oile cu miei.

5.6.4. Fătarea este prevestită prin următoarele semne: abdomenul este

coborât, flancurile sunt scobite, vulva este tumefiată şi congestionată, oaia este
neliniştită, începe să se agite, se izolează de turmă, geme. În mod normal, fătarea, la
ovine, durează aproximativ o oră şi decurge fără complicaţii, distociile fiind foarte rare. În
varianta fătărilor gemelare, cel de al doilea miel poate să apară la un interval de cca 15
min. Placenta este expulzată în primele 3 ore după fătare, iar involuţia uterină durează
cca. 20 de zile. Imediat după expulzare, oaia este lăsată să se liniştească, să recunoască şi
să lingă mielul, după care este condusă în compoartimentul oilor cu miei recent fătaţi sau
în boxe, după caz, acordându-li-se îngrijirile specifice acestei categorii.

CAPITOLUL VI. TEHNICA AJUSTÃRII UNGHIILOR LA OVINE

Ca la om, unghiile ovinelor au o creștere continuă și din acest motiv trebuie tăiate
periodic. Neglijarea acestui lucru poate duce la infirmitate și la imposibilitatea animalelor
de a se deplasa și de a se hrăni. Viteza de creștere a unghiilor este diferită și influențează,
direct, durata dintre două ajustări. Astfel, la oile tinute pe o pardoseală moale (pământ,
nisip etc.), verificarea copitelor se face mai des decât la cele care pășunează pe terenuri
accidentate și pietroase. Pe de altă parte, regimul alimentar influențează calitatea
cornului, iar unghiile de culoare închisă, sunt mai rezistente. Datorită multitudinii
factorilor de influență, verificarea copitelor se face după un interval de timp stabilit de
crescător, în funcție de rasa animalelor și de condițiile de hrănire și întreținere, existente
în fermă. În mod obișnuit, această acțiune se efectuează periodic, la un interval de 3-5
luni. Uneltele necesare pot fi achiziționate din magazinele de specialitate și sunt
reprezentate de: cuțit bine ascutit, cu una sau două margini taioase; clește acționat
manual sau pneumatic; pilă sau disc abraziv, (pentru o curățire superficială sau finisare);
perie aspră; mănuși din piele pentru protecția mâinilor împotriva tăieturilor. Alegerea
materialelor necesare se face ușor prin consultarea unor cataloage de specialitate,
elaborate de către firmele care comercializează aceste produse.

24
 6.1. Modul de lucru: După ce animalul a fost prins, operatorul va sta cu spatele
spre trenul anterior al animalului și cu picioarele de o parte și de alta a corpului oii, astfel
încât să poata controla, prin presare cu genunchii, mișcările acesteia. Cu mâna stângă va
ridica și va ține membrul posterior, mâna dreaptă fiind utilizată pentru mânuirea
uneltelor. Pentru a evita accidentarea oilor și a muncitorului, se va apuca ferm membrul
animalului, astfel încât acesta să nu poată fi împins în spate și să lovească mâna în care se
tine cuțitul sau cleștele. Datorită temperamentului vioi al acestor animale, mulți
crescători preferă folosirea clestelui, în schimbul cuțitului, care poate provoca tăieturi
adânci, atunci când mișcările oii sunt greu de controlat. La membrele anterioare se adoptă
poziția ghemuit lângă corpul animalului, cu aducerea piciorului acestuia până deasupra
genunchilor operatorului, pentru a lucra mai ușor. Contenția ovinelor se face în poziția
sezând sau în decubit dorsal, toate membrele rămânând libere, la dispoziția celui care
efectuează ajustarea. În etapa a doua, se va curăța interiorul unghiei, de bălegar sau de
pământ, cu vârful cuțitului sau al cleștelui și cu o perie aspră. Dacă toaleta ongloanelor nu
s-a efectuat de mult timp, cornul copitei poate crește, astfel încât să acopere cavitatea
formată, unde s-a strâns murdăria, creând condiții pentru apariția necrobacilozei. Această
afecțiune mai apare, în situația în care unghiile cresc și nu se îndoaie, formând un gol
mare în interior, unde se va tasa pământ și bălegar. Pasul următor îl reprezintă
îndepărtarea prin tăiere a cornului copitei, crescut în exces. Se va acorda deosebită
atenție unghiului de tăiere, astfel încât suprafața unghiei să îi permită animalului să calce
uniform pe un teren plan. Pentru a verifica acest lucru se lasă jos, din când în când,
membrul la care se lucrează și se apreciază dacă aceasta calcă corect și dacă ajustarea a
fost făcută uniform. Uneori, cornul poate fi foarte tare. În acest caz, este indicată
utilizarea uneltelor cu mâner, adică a cleștilor, asupra cărora se poate exercita mai multă
forță “controlată”, decât asupra cuțitului. Unghiile prea deformate sau prea tari se taie pe
o porțiune mai mica, operațiunea reluându-se după câteva zile. Copitele sunt mai moi
dacă animalele s-au plimbat prin iarba umedă, anterior ajustării. Cele mai multe greșeli au
loc la ajustarea vârfului unghiei. Dacă cavitatea din interiorul cornului este mai mare într-
o parte, operatorul este tentat să taie mai mult pentru a o elimina, făcând mai dificilă
menținerea la nivel, a ambelor părți. Ajustarea călcâiului se face mai ușor. Pasul final este
netezirea cornului cu ajutorul pilei abrazive. În acest scop poate fi utilizat, cu success, un
apparat, tip flex, pe a cărei suprafață mobile, poate fi aplicat un disc abraziv. Se va finisa
până când, prin porțiunea albă a copitei, se poate zări un țesut de culoare roz. Acesta este
vascularizat și dacă este tăiat se produc hemoragii. Forma unghiei și modul în care calcă
un miel de câteva săptămâni, reprezintă modelul ideal după care operatorul se poate
ghida, atât la ajustare, cât și la finisare. Orice greșeală se va manifesta în scurt timp, prin
apariția defectelor de aplomb care, prin stresul produs, va afecta producția obținută,
indiferent de natura ei (lână, lapte sau carne).

CAPITOLUL VII. ACORDAREA MENŢIUNII DE CALITATE FACULTATIVE “PRODUS MONTAN”,

PRODUSELOR DIN LAPTE DE OAIE

Pentru produsele din lapte de oaie, mențiunea „produs montan” poate fi aplicată
acestora, dacă au fost obținute de la animale din zone montane și care sunt prelucrate în
aceste zone. Mențiunea „produs montan” poate fi aplicată produselor obținute din
animale crescute cel puțin în ultimele două treimi ale vieții lor în zone montane, dacă

25
produsele sunt prelucrate în aceste zone. Mențiunea „produs montan” poate fi aplicată
produselor obținute din animale transhumante, crescute cel puțin o pătrime din viață în
transhumanță și care au păscut pe pășuni din zone montane. De asemenea, prelucrarea
produselor din lapte trebuie să se facă în zona montană, dar nu mai departe de 30 de km
de zona montană.
Conform Ordinului nr. 52/2017 privind aprobarea Procedurii de verificare a
conformităţii datelor cuprinse în caietul de sarcini în vederea acordării dreptului de
utilizare a menţiunii de calitate facultative "produs montan" şi de verificare a respectării
legislaţiei europene şi naţionale de către operatorii economici care au obţinut dreptul de
utilizare a respectivei menţiuni, solicitantul este:
 persoană fizică ce deţine atestat de producător eliberat în conformitate cu
prevederile Legii nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a
pieţei produselor din sectorul agricol;
 societăţi comerciale înmatriculate conform prevederilor Legii societăţilor nr.
31/1990;
 persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale
înregistrate în conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008
privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale;
 cooperative agricole înregistrate în conformitate cu Legea cooperaţiei agricole
nr. 566/2004 sau grupuri de producători recunoscute în conformitate
cu Ordonanţa Guvernului nr. 37/2005 ;
 societăţi cooperative înfiinţate în baza Legii nr.1/2005 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei, republicată;
 obștile și composesoratele înființate în baza dispozițiilor Legii nr.1/2000;
 asociaciații, fundații, federații ce desfășoară activități agricole, constituite în
baza Ordonanței Guvernului nr.26/2000.

Cum se poate obține dreptul de utilizare a mențiunii de calitate facultative

”produs montan?
Etapele pe care trebuie să le parcurgă solicitantul sunt următoarele:
 Solicitantul depune o cerere, conform modelului din Anexa 1 la Ordinul
nr.52/2017 al Ministrului MADR, la sediul Oficiului de Dezvoltare Montană de care
aparține, însoțită de caietul de sarcini (model Anexa 2 la Ordinul nr.52);
 În cadrul Oficiului de Dezvoltare Montană (ODM) se deschide Registrul special de
autocontrol;
 La nivelul ODM se înregistrează cererile în Registrul de control al produselor
montane și se verifică documentația;
 Reprezentantul ODM verifică dacă unitatea (U) se află în zona montană;
 Dacă unitatea se află în zona montană, reprezentantul ODM verifică caietul de
sarcini;
 Dacă unitatea nu se află în zona montană, reprezentantul ODM respinge cererea
şi caietul de sarcini;
 În termen de 10 zile lucrătoare reprezentantul ODM oferă clarificări
solicitantului;

26
  Dacă documentele sunt conforme se verifică la fața locului prevederile din
caietul de sarcini și din Registrul Special de Autocontrol şi se consemnează într-o
notă de constatare;
 Dacă documentele nu sunt conforme, se comunică, în scris, solicitantului în
termen de 3 zile lucrătoare;
 Oficiul de Dezvoltare Montană transmite compartimentului de promovare a
produselor montane din cadrul Agenţiei Naţionale a Zonei Montane, din Vatra
Dornei, un exemplar al notei de constatare + o copie a caietului de sarcini, în
termen de 5 zile lucrătoare;
 Agenţia Naţională a Zonei Montane (ANZM) transmite DECIZIA de acordare a
dreptului de utilizare a mențiunii de calitate facultative solicitantului.
Ordinul nr. 49 din ianuarie 2019 modifică Ordinul nr. 52/2017 privind aprobarea
Procedurii de verificare a conformităţii datelor cuprinse în caietul de sarcini în vederea
acordării dreptului de utilizare a menţiunii de calitate facultative "produs montan" şi de
verificare a respectării legislaţiei europene şi naţionale de către operatorii economici care
au obţinut dreptul de utilizare a respectivei menţiuni, care prevede la art. 9 alin. (2),
următoarele:
 Pe eticheta produselor agroalimentare înregistrate în Registrul naţional al
produselor montane, se inscripţionează, central, sub denumirea produsului,
menţiunea de calitate facultativă "produs montan" şi poziţia în registru;
 Produsele care sunt înregistrate cu menţiunea de calitate facultativă "produs
montan" se marchează cu un logo național.

Fig. 3. Logo naţional “produs montan”

Precizăm că, prin prelucrarea laptelui de oaie, au fost obţinute următoarele

produse, care beneficiază în momentul actual de menţiunea facultativă “produs montan”:
„caș sărat de oaie”, „brânză de oaie”, „telemea proaspătă și sărată din lapte de oaie”,
„telemea maturată din lapte de oaie”, „caș din lapte de oaie”, „brânză de burduf din
lapte de oaie”, „caș din lapte de oaie cu adaosuri”, „urdă din lapte de oaie”, „lapte de
oaie”, „caș proaspăt din lapte de oaie ”Stâna de Vaideeni”și “caș afumat din lapte de
oaie”.

BIBLIOGRAFIE

1. Hotărâre nr.506/2016 privind stabilirea cadrului institutional și a unor măsuri pentru

punerea în aplicare a Regulamentului delegat (UE) nr.665/2014 al Comisiei din 11
martie 2014 de completare a Regulamentului (UE) nr 1151/2012 al Parlamentului

27
 European și al Consiliului în cee ace privește condițiile de utilizare a mențiunii de
calitate facultative “produs montan”
2. Ordinul nr. 49 din ianuarie 2019 care modifică Ordinul nr. 52/2017 privind aprobarea
Procedurii de verificare a conformităţii datelor cuprinse în caietul de sarcini în vederea
acordării dreptului de utilizare a menţiunii de calitate facultative "produs montan" şi de
verificare a respectării legislaţiei europene şi naţionale de către operatorii economici
care au obţinut dreptul de utilizare a respectivei menţiuni
3. Ordinul nr.52/2017 privind aprobarea Procedurii de verificare a conformității datelor
cuprinse în caietul de sarcini în vederea acordării dreptului de utilizare a mențiunii de
calitate facultative ”produs montan” și de verificare a respectării legislației europene și
naționale de către operatorii economici care au obținut dreptul de utilizare a
respectivei mențiuni
4. Pascal Constantin- Tehnologia creșterii ovinelor, Iași, Editura Corson,1998
5. Rieder Hugo- Creșterea oilor, Editura MAST,2009
6. Taftă N. Vasile - Creșterea ovinelor și a caprinelor, Editura Ceres, 2011
7. Thomas Andersen, Daniel Dănuţ, Adrian Greculescu şi Mihai Călin Maşinistru- Sisteme de
adăpost pentru ovine. Standarde de fermă

28