UNIVERSITATEA DEŞTIINŢE AGRICOLEŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

MARIUS GIORGI USTUROI

CREŞTEREA PĂSĂRILOR
ANUL IV, SEMESTRUL I

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2013
 CUPRINS
Partea I
TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A GĂINILOR PENTRU
PRODUCEREA DE OUĂ-CONSUM
1. Sisteme de creştere
1.1. Sistemele de creştere extensiv şi semiintensiv
1.2. Sistemele de creştere intensiv şi superintensiv
1.2.1.Creşterea pe aşternut permanent
1.2.2. Creşterea în baterii
1.3. Sisteme de creştere alternative
1.3.1.Creşterea în baterii deschise
1.3.2.Creşterea în baterii cu cuşti modificate
1.3.3. Variante ale creşterii la sol
2. Tehnologii de creştere şi exploatare
2.1. Fluxul tehnologic din fermele de găini ouătoare
2.2. Tehnologia de creştere a tineretului de înlocuire
2.2.1. Perioade de creştere a puicuţelor de înlocuire
2.2.2. Microclimatul din halele pentru puicuţele de înlocuire
2.2.3. Furajarea şi adăparea puicuţelor de înlocuire
2.3. Tehnologia de creştere şi exploatare a găinilor ouătoare
2.3.1. Microclimatul din halele de găini ouătoare
2.3.2. Programul de hrănire şi adăpare

Partea a I I -a
TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A GĂINILOR PENTRU
PRODUCŢIA DE CARNE
1. Tehnologia de creştere a tineretului părinţi-găini rase grele
1.1. Pregătirea halelor pentru populare
1.2. Microclimatul din halele de tineret p ărinţi
1.3. Programul de adăpare şi furajare
1.4. Măsuri tehnice
2. Tehnologia de creştere şi exploatare a găinilor adulte de reproducţie-rase grele
2.1. Pregătirea halelor pentru populare
2.2. Microclimatul din halele de adulte
2.3. Furajarea, adăparea şi producţia de ouă
2.4 Tehnologia de creştere şi exploatare a părinţilor “Mini-Rock”
3. Sisteme şi tehnologii de creştere a broilerului de găină
3.1. Sistemul extensiv de creştere
3.2. Sistemul intensiv de creştere
3.3. Sistemul superintensiv de creştere
4. Factorii tehnologici asiguraţi puilor de carne
4.1.Condiţiile de microclimat
4.2. Condiţiile de hrănire şi adăpare

Partea a I I I -a
TEHNOLOGII DE CRE ŞTERE ŞI EXPLOATARE A CURCILOR
PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE
1. Tehnologii de creştere şi exploatare a curcilor de reproducţie
1.1. Tehnologia de creştere şi exploatare a tineretului de curcă pentru
reproducţie
1.2. Creşterea şi exploatarea curcilor adulte în perioada de pregătire pentru
1
 sezonul de reproducere (29-31 săptămâni)
1.3. Creşterea şi exploatarea curcilor adulte de reproducţie, după vârsta de
31 săptămâni
2. Tehnologii de creştere a broilerului de curcă
2.1. Creşterea broilerului de curcă pe aşternut permanent
2.2. Creşterea broilerului de curcă în baterii
3. Probleme de nutriţie şi patologie la curci

Partea a IV-a
TEHNOLOGII DE CRE TERE I EXPLOATARE A RA ELOR PENTRU
PRODUCŢIA DE CARNE Ş Ş Ţ
1. Tehnologii de creştere şi exploatare a raţelor de reproducţie
1.1. Tehnologia de creştere a tineretului de raţă Pekin pentru reproducţie
1.2.Tehnologia de creştere a tineretului de reproducţie Pekin în perioada
de pregătire pentru producţia de ouă (19-27 săptămâni)
1.3. Tehnologia de creştere şi exploatare a raţelor adulte de reproducţie
Pekin
2. Tehnologii de creştere a bobocilor de raţă pentru carne
2.1. Tehnologia de creştere pe aşternut permanent (Hibridul “RORA”)
2.2. Tehnologia de creştere pe grătare
2.3. Tehnologia de creştere în tabere de vară
2.4. Tehnologia de creştere pe suprafeţe acvatice
2.5. Tehnologia de creştere în baterii
2.6. Tehnologia combinată de creştere a bobocilor de raţă pentru carne şi a
peştilor
Partea a V-a
TEHNOLOGII DE CRE ŞTERE ŞI EXPLOATARE A GÂ ŞTELOR
PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE
1. Tehnologii de creştere şi exploatare a gâştelor de reproducţie
2.1. Tehnologia de creştere a tineretului de gâscă pentru reproducţie (până
la declanşarea ouatului)
2.2. Tehnologia de creştere şi exploatare a gâştelor adulte de reproducţie
2. Tehnologia de creştere a bobocilor de gâscă pentru carne

Partea a VI -a
TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A PALMIPEDELOR
PENTRU PRODUCŢIA DE FICAT GRAS
1. Producerea ficatului de raţă
1.1. Tehnologia de creştere şi exploatare a raţelor de reproducţie din rasa
Barbarie
1.2. Tehnologia de creştere a bobocilor de raţă pentru ficat gras
2. Producerea ficatului gras de gâscă

Bibliografie

2
Partea 1
TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A
GĂINILOR PENTRU PRODUCEREA DE OUĂ-CONSUM
1. Sisteme de creştere
1.1. Sistemele de creştere extensiv şi semiintensiv
Creşterea extensivă a păsărilor este specifică gospodăriilor particulare şi se
referă la efective mici, de până la 100 de găini; această modalitate de creştere
combină avantajul conferit de un adăpost călduros pe timpul iernii (permite
realizarea unor producţii ridicate şi în acest sezon), cu cel al utiliz ării de spaţii
inerbate, pe timpul verii. Sistemul prezintă o serie de avantaje, respectiv:
• reducerea consumului de furaje concentrate, prin utilizarea resurselor naturale
pe care le poate asigura o gospodărie;
• păstrarea unei bune stări de sănătate a efectivelor, fără adaosuri importante de
substanţe biologice active, datorită posibilităţii acestora de a-şi asigura o parte
din vitamine şi săruri minerale, direct din mediul natural în care trăiesc;
• investiţii relativ mici, care au în vedere numai modernizarea spaţiilor deja
existente;
• obţinerea unei bune producţii de ouă, dar de calitate superioară, aşa numitele
“ouă ţărăneşti”, care se bucură de o bună apreciere pe piaţă, atât în ţara
noastr ă, cât ăşi printr-o
caracterizeaz ţări,ăchiar
în alte coaj cu ăo, un
rezistent albuş ădens
avicultur dezvoltată. Aceste
şi o colora ouă ăsea
ţie intens
gălbenuşului; deşi, analizele nu indică indici de calitate superiori din punct de
vedere al valorii alimentare la ouăle ţărăneşti în comparaţie cu ouăle realizate
în sistemele intensive de creştere, ele au calităţi gustative superioare.
La înfiinţarea unei micro-ferme de găini ouătoare necesar a se stabili
capacitatea de cazare şi care trebuie să fie de max. 6-7 g ăini uşoare, de tip
Leghorn sau 5-6 găini mixte, de tip Rhode-Island, pe m2de adăpost.
Pe timpul iernii există tendinţa de a creşte numărul de păsări pe unitatea de
suprafaţă, în ideea că adăpostul se va încălzi pe seama căldurii biologice degajate
de către acestea. Această practică este greşită, deoarece necesarul de aer este de
cel puţin un m3/h/kg greutate vie şi prin urmare, volum de aer din adăpost trebuie
să fie înlocuit la fiecare 15 minute.
Nerespectarea acestui deziderat conduce la vicierea microclimatului din
ad post, în sensul c va apare un exces de bioxid de carbon (provenit din
ă ţia păsărilor), de
respira ă amoniac (rezultat din fermentarea dejecţiilor), dar şi de
vapori de apă (din respiraţie, apa de băut şi din dejecţii). În acest caz, păsările
părăsesc adăpostul şi stau mai mult în mediul înconjurător, variantă care nu
afectează producţia de ouă pe timpul verii, dar iarna ele îşi vor înceta ouatul, chiar
dacă sunt hrănite corespunzător.
La găinile ouătoare crescute o perioadă îndelungată într-un ambient
deficitar apar, pe rând, patru fenomene. Astfel, la apariţia condiţiilor nefavorabile,
se reduce greutatea ouălor, dar fără a fi afectată intensitatea de ouat; menţinerea
condiţiilor neprielnice determină sc ăderea progresivă a ouatului, până la încetare,
scăderea treptată a greutăţii corporale şi abia în final se declanşează năpârlirea.
Pentru găinile crescute în sistem tradiţional, iarna nu înseamnă numai cele
trei luni calendaristice clasice, ci de fapt şase luni, din octombrie până în martie,
respectiv, acele luni cu temperaturi sub +100C, cu ziua-lumină redusă şi când
posibilitatea de a găsi în natură vitamine şi proteine animale este diminuată.
3
 Năpârlirea de toamnă a găinilor este un fenomen natural, de înlocuire a
penajului vechi cu altul nou, necesar menţinerii căldurii corporale pe timpul iernii.
Dintre factorii naturali, specifici perioadei de toamnă, care afectează
activitatea normală a găinilor crescute în sistem tradiţional, cea mai mare influenţă
o are scăderea naturală a zilei-lumină. Instinctual, păsările fac legătura între
scăderea zilei-lumină şi apariţia iminentă a iernii, anotimp neprielnic clocitului şi
mai ales supravieţuirii puilor din următoarea generaţie şi de aceea, ele îşi vor
înceta ouatul. Prin urmare, este obligatorie instalarea unei surse de lumină în
adăpost, unde păsările se retrag atunci când se întunecă afară; în plus, aici vor găsi
hrană şi apă de calitate, căldură şi aer curat.
În general, adăpostul folosit în cazul creşterii găinilor în sistem extensiv
(fig. 1) trebuie să aibă două zone distincte:

Fig. 1 Amenajarea interioară a unui adăpost de găini ouătoare de 9m2 (3 x 3 m)

A–secţiune transversală; B–secţiune orizontală
a–jgheab de adăpare; b–bec; c–cuibare; e–evacuare aer viciat; f–fereastră pentru admisie aer; h–
jgheab de hrănire; p–pat de dormit.

• zona utilă, este dispusă în jumătatea dinspre uşa de acces, acoperită fiind cu un
strat de paie, gros de cca 20 cm; aici se amplasează jgheaburile pentru furaje şi
apă şi cuibare pe două nivele. Hrănitorile şi adăpătorile se aşează
perpendicular pe direcţia uşii de acces, pentru a facilita circulaţia păsărilor, de-
a lungul acestora; marginea lor superioară trebuie să fie situată la înălţimea
spinării păsărilor, iar deasupra se pune o reţea din plasă de sârmă, pentru a
evita pătrunderea păsărilor în interiorul acestora. Cuibarele se amplaseaz ă pe
cele două laturi transversale şi vor fi confecţionate din scândură sau din tablă;
dimensiunile cuibarelor vor fi de: 30 x 30 x 30cm pentru rasele uşoare şi de 35
x 35 x 35cm pentru cele mixte. Se asigură un cuibar la 5-6 găini;
•
zona de odihn
din stinghii deă, lemn
vine în(pat
continuarea
tehnologic), utile şla
celeiridicat i va40-50 cm fa ţă ădedesol.
fi reprezentat un grătar
Patul
tehnologic poate fi înlocuit cu stinghii (capre) din lemn pentru dormit, care se
aşează pe un aşternut din paie.
Pe peretele frontal al adăpostului, lângă uşă de acces, trebuie să existe şi
ferestre (cu geam dublu), necesare iluminării naturale. În dreptul ferestrelor se
amplasează becurile, pentru ca lumina ce se asigur ă artificial să vină din aceiaşi
direcţie ca şi cea naturală; sursa de lumină trebuie să asigure o vizibilitate cât mai
bună în zona de hrănire-adăpare, în timp ce în zona cuibarelor şi mai ales, în cea
de odihnă, aceasta trebuie să fie difuză.
Ferestrele servesc şi pentru aerisire şi de aceea vor fi prevăzute cu
balamale la partea inferioară, pentru a dirija aerul proasp ăt înspre partea
superioară a adăpostului, evitându-se formarea curenţilor de aer; volumul de aer
circulat în adăpost se va regla prin nivelul de deschidere al ferestrelor.

4
 Evacuarea aerului viciat de la nivelul patului de stinghii se va realiza
printr-un coş de evacuare ce iese în exterior, deschizându-se şibărele dispuse în
interiorul coşului (iarna-numai cel inferior, iar vara- şi cel superior).
Ventilarea insuficientă a adăpostului este semnalată de creşterea
concentraţiei de amoniac, dar şi de umidifierea excesivă a aşternutului,
concomitent cu apariţia condensului pe pereţi; în astfel de situaţii, se va mări rata
ventilaţiei sau se va proceda la încălzirea suplimentară a adăpostului.
Aşternutul trebuie păstrat în permanenţă uscat şi de aceea se va evita
scurgerea apei din jgheaburile de adăpare; când este cazul, se schimbă aşternutul
umed din dreptul acestora. Periodic, se va scoate şi crusta formată pe suprafaţa
aşternutului, care, în plus, se va răscoli pentru aerisire şi afânare; un aşternut gros,
bine între ţinut, va intra într-o uşoară fermentaţie, cu degajare de c ăldură, dar fără
emanare puternică de amoniac.
Menţinerea pe timp de iarnă a unui microclimat optim într-un ad ăpost de
găini ouătoare este foarte importantă, deoarece, încetarea ouatului reduce la
jumătate numărul de ouă obţinut de la o pasăre într-un an şi aceasta, exact în
perioada când este cea mai mare cerere pentru ouăle de consum, iar preţul
acestora este şi mai ridicat decât pe timpul verii.
1.2. Sistemele de creştere intensiv şi superintensiv
1.2.1.Creşterea pe aşternut permanent
Creşterea găinilor ouătoare pe aşternut permanent a fost aplicată pentru
prima oară în S.U.A., încă din anul 1940 (fig. 2).

Fig. 2 Hală pentru creşterea găinilor ouătoare pe aşternut permanent

Această tehnică de exploatare a apărut întâmplător, ca urmare a faptului

că, din lipsa forţei de muncă, aşternutul degradat din hale nu mai era scos zilnic, ci
se acoperea cu un altul nou, uscat; în loc s ă fermenteze şi să emane amoniac,
aşternutul a suferit doar o uşoară fermentare, cu degajare de căldură, iar
umiditatea din straturile sale inferioare a scăzut, rezistând în foarte bune condiţii
întregului ciclu de producţie
Ca materiale pentru aşternut sunt recomandate paiele tocate, talajul, cojile
de floarea-soarelui, ciocălăii de porumb tocaţi, pleava de orez, rumeguşul,
puzderia de cânepă sau de in, dar indiferent de materialul utilizat, acesta trebuie s ă
aibă o bună higroscopicitate, să fie curat şi mai ales, lipsit de mucegaiuri.
Păstrarea în condiţii corespunzătoare a unui aşternut permanent este
dependentă de respectarea a două cerinţe şi anume: acesta să fie dispus într-un
strat suficient de gros şi să aibă o umiditate iniţială, de cca 20-30%.

5
 Creşterea pe aşternut asigură un anumit confort p ăsărilor, comparativ cu
suprafaţa dură a cuştilor de baterii, precum şi posibilităţi de mişcare pe arii mult
mai largi, apropiindu-se de condiţiile naturale de viaţă ale păsărilor.
Atunci când stratul de aşternut este prea subţire, el se deteriorează prin
fărâmiţare, iar dejecţiile produse de păsări devin, treptat, predominante în masa sa.
Pe timpul verii, umiditatea scăzută din atmosferă şi ventilaţia prea puternică, scad
umiditatea aşternutului sub 18% (chiar până la 12%), iar acesta devine prăfos,
provocând infecţii şi iritaţii la nivelul mucoaselor nazale şi oculare; dacă este
iarnă, efectul poate fi şi mai dezastruos.
Totuşi, chiar şi un aşternut suficient de gros se poate deteriora, în special
iarna, când pierderile de apă din adăposturi sunt mari, ventilaţia este insuficientă,
iar încărcătura de păsări pe unitatea de suprafaţă este ridicată; dejecţiile de pasăre
conţin cca 70% apă şi prin urmare, ele vor umezi a şternutul cu aproximativ 4%/zi.
Aşternutul suficient de gros şi cu o umiditate de 20-30% favorizează o
uşoară fermentaţie, având drept efect autouscarea, autosterilizarea, dar şi
degajarea de căldură. Atunci când umiditatea aşternutului creşte la valori de 30-
40%, procesele fermentative se accentuează, iar emisia de amoniac devine foarte
puternică. Amoniacul, fiind un gaz mai uşor decât aerul, are tendinţa de a se ridica
spre partea superioară a ad ăpostului, însă atunci când umiditatea relativă a aerului
din hală creşte (şi este normal să crească concomitent cu umiditatea din aşternut),
el rămâne în zona inferioară, unde se găsesc păsările, expunându-le la acţiunea lui
nocivă. În această situaţie, corectarea aşternutului se poate face astfel:
• răscolirea puternică a aşternutului pentru aerisirea lui, dar mai ales pentru
distrugerea crustei care începe să se formeze;
• îndepărtarea porţiunilor de aşternut foarte umed din jurul adăpătorilor sau de
lângă pereţi;
• încorporarea în masa de aşternut a prafului de var şi/sau a superfosfatului, în
cantitate de 150-200g/m2;
• adăugarea de aşternut proaspăt şi uscat peste cel vechi şi amestecarea
energică, în vederea reducerii umidităţii aşternutului vechi la valori de 25%.
Pentru evitarea afânării manuale a aşternutului, se pot împrăştia pe
suprafaţa acestuia mici cantităţi de grăunţe de ovăz, orz sau grâu (5g/cap), ce sunt
căutate cu mare atenţie de păsări, care răscolesc puternic aşternutul cu ghearele.
Calea principală de eliminare a excedentului de umiditate din a şternut
rămâne ventilaţia, deoarece, aerul atmosferic introdus în ad ăpost prin ventilaţie
conţine, în medie, 6g vapori de apă/m3, în timp ce aerul eliminat are o cantitate de
7,5g apă/m3, ceea ce înseamnă că la o rată a ventilaţiei de 2m3 aer/h/kg corp se
elimin aproximativ 90% din umiditatea creat în ad post.
ăDacă nu se recurge în timp util la m ăsurile
ă ă corectare a unui aşternut ce
de
începe să se deterioreze, umiditatea sa va ajunge la 40% şi chiar mai mult,
procesele fermentative încetează, crusta de la suprafaţă se îngroaşă, iar
microclimatul din adăpost este total compromis.
Păsările crescute în captivitate îşi schimbă considerabil comportamentul
faţă de cele crescute în libertate, în sensul c ă ele devin mai circumspecte şi mai
puţin expansive şi formează mici colectivităţi, de câteva zeci de exemplare, legate
printr-o afinitate de grup, ce îşi desfăşoară activitatea zilnică pe o anumită arie din
adăpost, de care nu se îndepărtează decât dacă sunt obligate.
Atunci când intervine un factor stresant, păsările intră în panică, cautând să
se îndepărteze de sursa de stres prin deplasarea bruscă spre o latură a ad ăpostului,
unde se aglomerează; după trecerea pericolului, fiecare pasăre caută să-şi
regăsească aria şi grupul în care-şi desfăşoară de obicei activitatea, dar această
căutare este cu atât mai dificilă, cu cât adăpostul este mai mare şi densitatea
6
păsărilor pe m2 mai ridicată. În intervalul de timp în care a stat în afara ariei
obişnuite, pasărea a fost într-o stare de nelini şte extremă, cu repercursiuni asupra
echilibrului sistemului nervos; totodată, nu a consumat furaje şi apă.
Acest gen de stres face parte din categoria celor scurte şi fără efecte
majore, însă există şi agenţi stresanţi care acţionează perioade îndelungate de tip,
iar efectele sunt mult mai grave; de fapt, orice agresiune a factorilor tehnologici
sau de mediu asupra păsărilor (lipsă prelungită de apă, intensitate luminoasă
ridicată, microclimatul necorespunzător, zgomote, carenţe alimentare etc) se
constituie în factori stresanţi, a căror efect se regăseşte, negativ, în producţia
numerică de ouă, dar şi în calitatea acestora.
Modalitatea de amplasare a echipamentelor de hal ă (hr ănitori, adăpători şi
cuibare), precum şi corelarea numărului acestora cu efectivul cazat, are o influenţă
ridicată asupra menţinerii unei anumite ierarhii sociale în adăpost, afectând în
mod direct productivitatea păsărilor.
Atunci când hrănitorile şi adăpătorile sunt dispuse la o distanţă prea mare
de arealul pe care trăieşte o pasăre, aceasta va fi obligată să treacă printre alte
colectivităţi de păsări, generând situaţii conflictuale, permanente.
Din aceleaşi considerente, cuibarele nu trebuie amplasate pe o singură
latură a adăpostului, ci se repartizează egal, de-a lungul pereţilor, în locuri ferite
de curenţii de aer şi mai puţin luminate. În situaţia în care cuibarele sunt prea
înalte şi nu au scăriţe de acces, sau aşternutul din ele nu este schimbat periodic,
păsările vor prefera să depună ouăle direct pe aşternut, ceea ce duce la murd ărirea
cojii minerale cu dejecţii sau, mai grav, la spargerea acestora.
Deoarece, fiecare găină ouă numai într-un singur cuibar, atunci când
acesta este ocupat, ea va a ştepta până se eliberează, chiar dacă cuibarele vecine
sunt libere; prin urmare, este necesar a se asigura un num ăr suficient de cuibare,
revenind cel mult 5 găini pe cuibar.
În cazul creşterii pe aşternut permanent, introducerea de noi indivizi în
grupurile deja formate influenţează negativ performanţele productive şi generează
apariţia unor fenomene sociale foarte grave, comparativ cu creşterea în baterii.

1.2.2. Creşterea în baterii

Exploatarea păsărilor în sistemul superintensiv, în complexe de tip
industrial (fig. 3), s-a impus ca urmare a sporirii cererii pentru produsele avicole.
Acest sistem de exploatare permite realizarea unor producţii de ouă foarte ridicate,
apropiate de potenţialul productiv al păsărilor şi aceasta ca urmare a dirijării
factorilor ambientali, a practicării unei alimentaţii ştiinţifice şi a utilizării de
material biologic ultraspecializat.

Fig.3 Complex de tip industrial pentru exploatarea găinilor ouătoare

7
 În practic ă sunt utilizate diverse tipuri de baterii, pe două sau mai multe
niveluri (fig. 4).

Fig. 4 Baterii pentru găini ouătoare, cu 2, 3, 6 şi 8 niveluri

modernCre
şterea găinilor ouătoare în baterii este tehnica dominantă în avicultura
ă, date fiind avantajele pe care le conferă această modalitate de exploatare.
Astfel, pe aceeaşi suprafaţă construită se poate creşte un număr de trei ori mai
mare de păsări decât în cazul creşterii pe aşternut permanent; prin urmare scad
cheltuielile ocazionate de construcţia adăposturilor şi nu se mai scot din circuitul
agricol suprafeţe mari de teren.
În paralel se realizează şi o economie a forţei de muncă, marea majoritate
a operaţiunilor curente (hrănirea, adăparea, recoltarea ouălor, evacuarea dejecţiilor
etc) fiind mecanizate şi chiar automatizate, funcţie de tipul de baterie.
De asemenea, nu mai este necesar materialul pentru aşternut, care, pe
lângă faptul că este dificil de procurat, necesită cheltuieli cu achiziţia, transportul,
dar şi cu manipularea (atât la introducerea, cât şi la scoaterea lui din ad ăpost).
Creşterea păsărilor în baterii asigură pe timp de iarnă economie la
combustibilul necesar încălzirii halelor, fiind suficientă numai căldura biologică

valabil ănumai
degajat de num ărul mare de păsări pe suprafaţa construită; acest aspect este
la adulte deoarece, la tineret, necesarul de energie este mai mare în
cazul folosirii bateriilor, decât al aşternutului. Bateriile conferă şi alte avantaje,
cum ar fi: diminuarea pierderilor de furaje care este mare la cre şterea pe aşternut;
ouăle produse sunt mult mai curate, pentru că nu mai staţionează în perimetrul în
care stau păsările, ci se rostogolesc în jgheaburile de colectare a ouălor etc.
Evident, creşterea în baterii prezintă şi unele dezavantaje, printre care se
numără şi investiţia iniţială mai mare decât în cazul cre şterii pe aşternut; astfel,
chiar dacă bateria achiziţionată nu este nouă, preţul ei este mai mare decât al
echipamentelor specifice creşterii pe aşternut.
Cheltuielile pentru realizarea construcţiei sunt mai ridicate în cazul
echipării cu baterii, fiind necesar un sistem de ventilaţie şi izolaţii termice mai
bune, comparativ cu adăpostul în care păsările se cresc pe aşternut permanent.

8
 De regul ă, o construcţie destinată creşterii păsărilor poate fi exploatată pe
o perioadă de 50 ani, în timp ce echipamentul aferent trebuie înlocuit la fiecare 10
ani, deci apar investiţii suplimentare mari pentru înlocuirea acestuia.

1.3. Sisteme de creştere alternative

În lume există diverse organizaţii de protecţie a animalelor care solicită cu
insistenţă renunţarea la exploatarea acestora în sistemele industriale de creştere; la
păsări, problema o constituie sistemul de exploatare în cuşti de baterii.
În acest context, în iulie 1999 a fost adoptată o directivă a Uniunii
Europene prin care se reglementează confortul ce trebuie asigurat găinilor
ouătoare; conform acestei hotărâri, cuştile clasice vor trebui înlocuite începând cu
anul 2012. Totuşi, faptul că actualele baterii ar reprezenta o surs ă de disconfort
sau chiar de suferinţă, nu poate fi resimţită decât de către păsări, reacţia lor de
răspuns materializându-se în nivelul producţiilor obţinute.
Prin urmare, specialiştii din domeniul avicol sunt nevoiţi să se axeze pe
studierea sistemelor alternative de creştere, care pot reproduce într-o bună măsură
elemente din habitatul natural de viaţă al păsărilor, dar asigurând şi condiţiile
necesare exteriorizării potenţialului productiv pe care acestea îl posedă.
1.3.1.Creşterea în baterii deschise
Creşterea găinilor ouătoare în baterii deschise combină avantajele
conferite de bateria clasică, cu cele specifice aşternutului permanent.

linii de La această variantă de cazare a găinilor ouătoare, halele sunt prevăzute cu

baterie la care cuştile sunt fără plasele frontale şi care comportă anumite
amenajări, în funcţie de destinaţia lor; astfel, cuştile unei linii de baterie sunt
echipate pentru a permite furajarea şi adăparea păsărilor, iar cele ale liniei de
baterie al ăturată pentru odihna acestora şi pentru ouat; introducerea de cuibare în
interiorul cuştilor de ouat duce la obţinerea de ouă mai curate, dar şi la reducerea
incidenţei celor cu coaja fisurată sau spartă (fig. 5).

Fig. 5 Hală cu baterii deschise, pentru găini ouătoare

Intervalul de pardoseală dintre două linii consecutive de baterie se acoperă

cu un strat de aşternut permanent. Lipsa plaselor frontale de la cuştile de baterie
permite libera circulaţie a păsărilor în întreaga hală, ceea ce le asigură o bună stare
de sănătate, precum şi diminuarea semnificativă a afecţiunilor podale.
În general, la găinile crescute în baterii deschise, incidenţa ouălor sparte
este mică cu 3-5%, iar cea a ouălor murdare cu cca. 1%, comparativ cu cele cazate
în baterii clasice (4 cap./cuşcă); totodată, la acest sistem de creştere se constată şi
o mai bună condiţie a picioarelor, datorită posibilităţii de mişcare pe zona cu
aşternut permanent dintre liniile de baterii.

9
 Exploatarea g ăinilor ouătoare în cuşti, indiferent de tipul lor, favorizează
creşterea exagerată a ghearelor, situaţie ce determină accidente corporale, dar mai
ales sporirea numărului de ouă sparte; din aceste considerente, s-a propus
introducerea în cuşti a unor dispozitive de scurtare a ghearelor, pe baz ă de
materiale abrazive (fâşii de gresie).

1.3.2.Creşterea în baterii cu cuşti modificate

Creşterea păsărilor în baterii, în hale oarbe, necesită asigurarea unui
anumit confort pentru a compensa lipsa de mi şcare. În această idee, au fost
imaginate diverse tipuri de baterii cu cuşti modificate, la care s-a m ărit (mai puţin
sau mai mult) spaţiul ce revine fiecărei păsări şi s-au dotat cu unele accesorii care
să ofere condiţii cât mai apropiate de cele din mediul natural (fig. 6).

Fig. 6 Modele de baterii cu cuşti modificate

La ora actuală se estimează că, pe plan mondial, mai mult de 75% din
efectivele de găini ouătoare existente sunt exploatate în baterii, dar exist ă anumite
diferenţieri între ţări în ceea ce priveşte spaţiul de creştere ce se alocă fiecărei
păsări; aşa de exemplu, în S.U.A. se asigură 300-350 cm2 suprafaţă de
cuşcă/pasăre, în India 375 cm2/pasăre, în Australia şi în ţările Uniunii Europene
câte 450 cm2, în timp ce în Norvegia se merge pe 700 cm2/pasăre.
Problema numărului de păsări ce trebuie introdus într-o cuşcă de baterie
rămâne destul de controversată, mai ales că selecţia pentru sporirea producţiei de
ouă a condus la obţinerea de păsări cu un temperament mai agresiv. Principalul
avantaj al bateriilor cu cuşti modificate este acela că numărul de păsări dintr-o
colectivitate este mai redus decât în alte sisteme de creştere, dar viitorul lor va
depinde şi de disponibilitatea genotipurilor de a menţine o ordine socială stabilă.

mijloculPrimele studii
anilor '80, asupra de
pe grupuri modelelor săşri.
câte 15-20dep ăcu ti Aceste
modificate
cuşti au prevfăăcute
eraufost la
zute cu
stinghii pentru dormit, dispuse pe două niveluri, fapt ce determina murdărirea
păsărilor şi a ouălor cu dejecţii şi chiar, apariţia canibalismului.
La începutul anilor '90, compania suedeză Bröderna Victorsson-AB a
lansat cuşca „Edinburgh”, la care colectivităţile de păsări erau mai mici, iar
stinghiile pentru odihnă şi dormit erau dispuse pe un singur nivel. Acest model a
fost îmbunătăţit şi integrat într-o linie de baterie pe 3 niveluri, cu câte 8 păsări pe
cuşcă, sub denumirea de “Trivselbur–cuşca confortabilă”
Mai târziu, alte companii au lansat propriile modele: “ Triotec”–finlandeză
şi “Hellmann Poultry”–germană, ambele având acelaşi concept constructiv; în
anul 1999, firmă Big Dutchman a produs o linie de baterie denumită „Aviplus”, cu
cuşti pentru 10 păsări, fiecare cuşcă având un cuibar, amplasat în spate.
Faptul că, în cuştile modificate, păsările sunt menţinute în colonii mai mari
decât în cuştile convenţionale, cu numai103-4 găini/cuşcă, face să crească incidenţa
canibalismului. Pe lângă alte posibilităţi de prevenire şi combatere a acestuia, un
remediu îl constituie şi debecarea, efectuată până la vârsta de 10 zile a p ăsărilor.
Tăierea ciocului diminuiază rata mortalităţii cu cca 9% comparativ cu cea de la
păsările cu ciocul întreg, iar păsările debecate produc cu 7-8% mai multe ouă.
Totuşi, există destul de multe ţări în care este interzis procedeul de debecare, cum
ar fi Finlanda, Norvegia, Suedia etc, iar numărul lor este în continuă creştere.
Condiţiile oferite păsărilor de către bateriile cu cuşti modificate răspund
majorităţii solicitărilor ridicate de către asociaţiile de protecţie a animalelor; în
plus, acest tip de baterii asigură realizarea unei bune producţii de ouă, diminuarea
mortalităţii şi creşterea rezistenţei sistemului osos.

1.3.3. Variante ale creşterii la sol

Creşterea pe aşternut permanent în hale oarbe, de şi este o soluţie care oferă

găinilor ouătoare un confort superior celui din cuştile de baterie, nu satisface în
totalitate instinctele naturale ale acestora. De aceea, au fost imaginate unele
variante îmbunătăţite ale sistemului de creştere pe aşternut permanent.
Varianta c u stin ghii p entru dorm it. Introducerea de stinghii pentru dormit în
halele de găini ouătoare permite exteriorizarea unor manifestări naturale, cum ar
fi: întinderea aripilor şi a picioarelor, căţărarea pe stinghii atunci când se trece la
perioada de întuneric a programului de lumină, odihna etc. Această variantă de
cazare a găinilor ouătoare reduce mult din incidenţa rănirilor şi a stărilor de
agitaţie ce se constată pe timpul perioadei de iluminare, asigură o bună condiţie a
penajului, precum şi un acces facil la hrană şi apă deoarece o parte din p ăsări se
odihnesc pe stinghii, deci rămâne o suprafaţă mai mare liberă etc (fig. 7).

Fig. 7 Hală de găini ouătoare prevăzută cu stinghii pentru odihnă

Pe timpul nopţii, majoritatea păsărilor dorm pe stinghiile ce sunt amplasate

la o înălţime destul de mare faţă de aşternut; acesta constituie un avantaj, deoarece
multe noxe se stratifică la suprafaţa aşternutului, iar dacă păsările ar dormi la acest
nivel, ar inspira o cantitate mare din gazele emanate. În zona stinghiilor şi
mişcarea aerului este mai intensă.
Stinghiile pentru dormit trebuie să aibă un profil rotund, pătrat sau
trapezoidal, situaţie în care se amplasează cu baza mare în sus; ele se pot
confecţiona din material plastic sau din lemn. Grosimea stinghiilor trebuie să
permită o cuprindere comodă de către păsări, cu ghearele.
În creşterea de tip intensiv păsările nu au acces în exterior, ele petrecând
întreaga viaţă într-un mediu închis şi de aceea, este absolut necesar ca aşternutul
să fie bine întreţinut, iar stinghiile să fie corect confecţionate şi dimensionate.
În calculul necesarului de stinghii se va avea în vedere ca pe un metru
liniar să se poată adăposti 5-6 păsări, iar amplasarea lor trebuie realizată astfel
încât să nu incomodeze accesul păsărilor la sursele de hrană şi apă sau la cuibare.
11
Varianta cu acces la padocul exterior. O practică de mare perspectivă se pare că
o reprezintă creşterea păsărilor în hale cu deschidere la padocuri exterioare, care
combină avantajul unui adăpost în care factorii de microclimat pot fi controlaţi
riguros, cu influenţa benefică a mediului înconjurător (fig. 8).

Fig.8 Hală de creştere pe aşternut permanent, cu acces la padocul exterior

Rezultanta acestor condiţii este o mult mai bună stare de sănătate a

păsărilor, dar şi o reducere semnificativă a consumului de nutreţuri combinate,
prin faptul că păsările consumă cantităţi importante de masă verde, direct din
padocurile aferente adăposturilor.
Un alt avantaj al accesului p ăsărilor în padocuri exterioare îl constituie
diminuarea incidenţei de apariţie a unor tehnopatii; astfel, accesul la padoc din
prima zi de viaţă a puilor asigură o mai bună viteză de îmbrăcare cu penaj, dar mai
ales reducerea cu 7,32% a fenomenului de ciupire a penelor.
În ”,
“ecologice ultimul timp,se exist
între care
ă
înscriutendin
ţa de obţinere a aşa numitelor produse
şi ouăle destinate consumului public şi care se
produc în ferme specializate, unde păsările sunt crescute în condiţii cât mai
apropiate de mediul lor natural de viaţă; chiar şi fermele deja existente pot fi
transformate în “sisteme libere” de creştere a găinilor ouătoare, dar cu condiţia să
aibă un amplasament corespunzător şi să beneficieze de pajişti în apropiere.
O problemă ar fi izolarea acoperişului adăposturilor în vederea asigurării
unui mediu ambiental optim; în cazul acoperi şurilor neizolate, vaporii de apă
condensează pe vreme rece, iar picăturile formate pe tavan, ajung pe aşternut,
udându-l. În acest caz, ouăle depuse se murdăresc, în timp ce temperatura sc ăzută
din interior va duce la creşterea consumului de furaje. În anotimpul cald,
adăposturile cu acoperiş neizolat se încălzesc prea tare, determinând reducerea
performanţelor productive ale păsărilor.
Accesul păsărilor în padoc se face prin deschideri cu suprafa ţă de 0,5 m2,
practicate
intră şi părîn peread
ăsesc
ţii laterali; la o deschidere revin 250 păsări. Găinile ouătoare
ăpostul de cca. 40 ori/zi, în funcţie de vreme. La orificiile de
acces se pot monta uşiţe glisante, acţionate automat, de dispozitive mecanice.
Ferestrele se acoperă cu plasă (împotriva insectelor) şi jaluzele glisante
(permit pătrunderea luminii şi buna circulaţie a aerului); prin intermediul
jaluzelelor se poate regla şi temperatura interioară. Uşile de acces în hală vor fi
prevăzute cu rame portabile cu plasă, pentru a creşte debitul de aer ce intră în
interior, în perioadele calde ale anului.
Adăposturile de capacitate mare pot adăposti 4 grupe de păsări, din care
trei vor fi de găini ouătoare adulte; în această situaţie, adăpostul trebuie amplasat
în centrul pajiştii, pentru o distribuire uniformă a padocurilor Ideal, este ca fiecare
grupă de vârstă să fie cazată separat, într-un adăpost prevăzut cu 3-4 ţarcuri, ce
vor fi folosite prin rotaţie (fig. 9).

12
 Găinile ouătoare crescute în adăposturi cu mediu controlat beneficiază de
un program strict de lumină, specific vârstei şi care constă în creşterea graduată a
luminii, în paralel cu sporirea intensităţii de ouat.

Fig. 9 Adăposturi pentru găini ouătoare, cu 4, 3 sau 2 padocuri

Ziua lumină naturală are o extindere de cca. 17 ore în luna iunie şi scade la
7-8 ore în decembrie; prin urmare, este necesară suplimentarea luminii naturale cu
lumină artificială, începând cu luna iunie, când se reduce ziua-lumină. Punctul de
plecare pentru stabilirea programul de lumină este durata zilei-lumină din
momentul în care sunt aduse puicuţele în vârstă de 18 săptămâni. Pentru puicuţele
cazate în perioada noiembrie-februarie este necesar un program de 8 ore
lumină/zi, adică echivalentul luminii naturale. Cele crescute în perioada martie-
octombrie trebuie să aibă mai puţină lumină naturală în timpul creşterii şi de aceea
se foloseşte un sistem de reducere a luminii, care utilizeaz ă atât lumina naturală,
cât şi cea artificială; prin acest program, lumina scade în cantităţi egale în fiecare
săptămână, plecându-se de la 23 ore/zi, astfel încât la vârsta de 18 săpt., numărul
de ore de lumină acordate să fie egal cu cel de ore de lumină naturală.
Mărirea zilei-lumină în timpul perioadei de creştere a puicuţelor se reflectă
în instalarea timpurie a maturităţii sexuale, însoţită de producerea de ouă mici, dar
şi de creşterea incidenţei prolapsurilor. Diminuarea în limite rezonabile a zilei-
lumină în perioada de creştere permite o dezvoltare sexuală normală şi are ca
rezultat sporirea numărului de ouă, dar şi a greutăţii acestora.
Este indicat ca puicuţele să fie trecute în adăposturi la începutul toamnei şi
supuse unui program de lumină artificială; pe cât posibil trebuie evitată
achiziţionarea puicuţelor în lunile aprilie-august. La puicuţele crescute în libertate
şi apoi adăpostite în perioada noiembrie-februarie, creşterea luminii se face cu
câte 15-20 min./săpt., până se ajunge la 17 ore lumin ă naturală+artificială/zi.
Puicuţele crescute în libertate în perioada martie-octombrie, sunt supuse unui
program controlat de lumină, care constă într-o suplimentare cu 15-20
min./săptămână, timp de 18 săptămâni, când se ajunge la un program de 17 ore
lumină naturală+artificială/zi, ce se menţine până la finalul ciclului de creştere.
Este mai avantajoasă furnizarea luminii suplimentare de dimineaţă, decât a
celei de seară, pentru că majoritatea găinilor ouă dimineaţă, iar în plus, amurgul
natural va încuraja păsările să intre în adăposturi, pentru odihnă.
Ca regulă generală, programul de lumină ce se va asigura trebuie s ă
respecte indicaţiile din ghidul tehnologic al fiecărui hibrid în parte.
Intensitatea luminoasă are influenţă directă asupra producţiei de ouă şi de
aceea, se consideră ca fiind optimă pentru găinile ouătoare o intensitate de 10
lucşi/m2, răspândită uniform pe întreaga suprafaţă a adăpostului. Pentru a se
realiza această intensitate cu lumină artificială, se folosesc becuri de 40 W,
dispuse la o distanţă de 3 m între ele. Periodic, becurile trebuie cur ăţate pentru că
stratul de murdărie depus reduce intensitatea luminoasă ce trebuie asigurată.
13
 La stabilirea programului de lumin ă trebuie să se aibă în vedere şi
extinderea zilei de lumină naturală, care variază de la o lună la alta (tab. 1).
Tabelul 1
Extinderea medie a zilei de lumină naturală
Data Ora la care răsare Ora la care apune Mărimea zilei
soarele soarele lumină (ore)
21 Ianuarie 8.29 16.47 8.18
21 Februarie 7.36 17.46 10.10
21 Martie 6.28 18.40 12.12
21 Aprilie 6.13 20.39 14.26

Mai
21 Iunie 5.16
4.56 21.30
21.57 16.14
17.01
21 Iulie 5.21 21.37 16.16
21 August 6.13 20.43 14.30
21 Septembrie 7.10 19.26 12.16
21 Octombrie 8.02 18.19 10.17
21 Noiembrie 7.57 16.21 8.24
21 Decembrie 8.39 16.11 7.32

Lumina poate fi controlată de un cronometru automat cu setare de la

minim 15 min., care comandă aprinderea sau stingerea becurilor; el trebuie
verificat şi ajustat periodic. Poate fi utilizată şi o instalaţie cu senzori optici, care
aprinde lumina din adăpost atunci când lumina naturală scade sub pragul stabilit.
Diminuarea treptată a intensităţii luminoase se aplică seara, cu 10 minute înainte
de trecerea la programul de întuneric, pentru ca păsările să poată repera zonele

repartizate pentru
În hal dormit.se ţin aprinse toată ziua atunci când lumina naturală este
ă, becurile
slabă (iarna şi când este întunecat afară).
Creşterea pe stela je (paturi tehnologice). Creşterea păsărilor pe stelaje
reprezintă o tehnică de lucru ce a câştigat foarte mulţi adepţi, ca urmare a faptului
că permite utilizarea unor densităţi mari pe unitatea de suprafaţă (8-9 cap./m2), iar
prin ridicarea păsărilor faţă de zona cu dejecţii, se îmbunătăţeşte starea lor de
sănătate. Un alt avantaj îl constituie faptul c ă proporţia de ouă depuse în afara
cuibarelor este mult mai redusă comparativ cu alte sisteme de întreţinere.
Totuşi, pot să apară şi dezavantaje, ce derivă, mai ales, din creşterea
frecvenţei accidentelor mecanice (luxaţii sau fracturi), cauzate de suprafaţa dură a
pardoselii; în plus, calitatea carcaselor obţinute în urma sacrificării păsărilor este
inferioară celei de la păsările crescute pe aşternut permanent.
Aspectul păsărilor crescute pe stelaje denotă o uzură mai timpurie şi mai
accentuată şi apare sindromul de "oboseală", specific creşterii în cuşti de baterie.
Practic, această modalitate de creştere reprezintă renunţarea la aşternut şi
dispunerea pe toată suprafaţa halei a unei pardoseli false, din şipci, ridicată la o
înălţime de 40-50 cm; spaţiul de sub pardoseală permite acumularea dejecţiilor şi
a pierderilor de apă sau de furaje, ce rezultă din întreaga serie de cre ştere.
De fapt, pardoseala din şipci va ocupa 80% din suprafa ţa halei, diferenţa
fiind reprezentată de spaţiul destinat aleelor de deservire (una centrală şi două
laterale). Pentru confecţionarea pardoselii false sunt preferate şipcile din material
plastic, cu profil pătrat şi dispuse la 2,5-3,0 cm unele de altele (fig. 10).
În stabilirea ratei ventilaţiei trebuie luat în considerare excedentul de
căldură ce apare din procesele fermentative ale dejecţiilor, mai ales vara şi de
aceea, necesarul de aer se calculează pentru o densitate de 10-12 găini/m2.
Unii specialişti susţin chiar extinderea patului de stinghii pân ă la 2/3 din
suprafaţa adăpostului, situaţie ce facilitează creşterea densităţii la 10 cap./m2, fa ţă
de maximum 7 cap./m2 cât se practică în cazul creşterii pe aşternut permanent.
14
 Fig. 10 Hală de creştere pe stelaje a găinilor ouătoare

Totuşi, la ora actuală, se consideră că cele mai bune rezultate se obţin

atunci când jumătate din suprafaţa adăpostului este acoperită cu aşternut
permanent, iar cealaltă jumătate cu paturi din stinghii (fig. 11).

Fig. 11 Hală cu paturi tehnologice şi aşternut permanent

Modalitatea de amplasare a celor două zone din adăpost (cu stinghii şi cu

aşternut permanent) este legată şi de dimensiunile adăpostului. Astfel, în cazul
adăposturilor cu dimensiuni reduse este indicată împărţirea acestora în două p ărţi
egale şi simetrice, în timp ce la adăposturile cu dimensiuni mari, patul cu stinghii
se poate dispune şi pe partea mediană a halei, urmând ca cele două zone laterale
să fie rezervate pentru aşternut.
Desigur, se poate recurge şi la alte amenajări de tip mixt a halelor, însă
trebuie
ocupă orespectat un principiu
găină într-un adăpost,obligatoriu
ş anume, indiferent de locul pe care îl
între ea şi icel mai apropiat punct de hr ănire sau
adăpare să nu existe o distanţă mai mare de 2,0 m.
Instalaţia de adăpare se amplasează pe zona cu stinghii, pentru ca apa care
se pierde de pe ciocul păsărilor sau din eventualele defecţiuni ale adăpătorilor,
precum şi marea majoritate a dejecţiilor, să cadă sub paturi. În acest fel, dejecţiile,
nefiind răscolite de către păsări, fermentează foarte puţin, degajările de noxe sunt
cu mult mai mici, iar umiditatea lor iniţială se reduce, treptat; dejecţiile se
acumulează într-un strat ce nu depăşeşte 30-40cm într-un an. La sfârşitul ciclului
productiv, dejecţiile pot fi valorificate drept îngrăşământ pentru fertilizarea
terenurilor agricole; în unele ţări, preţul lor de desfacere îl depăşeşte pe cel la care
se vând păsările reformate.
Echipamentul de furajare se amplasează în zona cu aşternut, în ideea că
furajul căzut din jgheaburi poate fi consumat de către păsări şi de pe aşternut.
Dacă hrănitorile ar fi dispuse pe patul de15stinghii, toate furajele risipite ar cădea în
dejecţiile de sub patul tehnologic, de unde nu mai pot fi recuperate; totu şi, această
situaţie favorizează obţinerea unei materii prime (dejecţii de pasăre+furaje) care,
după uscare-sterilizare-mărunţire şi amestecare cu uruieli de cereale, constituie un
furaj valoros pentru tineretul taurin sau ovin supus îngrăşării.
Cuibarele vor fi plasate în interiorul compartimentelor de cre ştere, fie spre
centru, ceea ce presupune existenţa unei alei centrale, fie lipite de pereţii
longitudinali, pe toată lungimea acestora.
Creşterea pe plase de sârmă. Creşterea găinilor ouătoare pe pardoseală din plasă
de sârmă este, de fapt, o copie a sistemului de creştere pe stelaje, suprafaţa de
stinghii fiind înlocuită cu plasă de sârmă galvanizată, sudată, asemănătoare cu cea
de la baterii. Chiar dacă această tehnică de creştere a găinilor ouătoare preia
avantajele sistemului de întreţinere pe stelaje, pardoseala din plas ă de sârmă
prezintă un risc ridicat de apariţie a afecţiunilor podale şi este mai puţin
odihnitoare decât stinghiile. În acelaşi timp şi calitatea carcaselor obţinute de la
păsările sacrificate la lichidarea seriei va fi inferioară.

2. Tehnologii de creştere şi exploatare

2.1. Fluxul tehnologic din fermele de găini ouătoare

Pentru obţinerea ouălor destinate consumului public, unităţile specializate

sunt organizate în ferme pentru creşterea puicuţelor (tineretului) de înlocuire, de la
o zi şi până la 18 săptămâni şi ferme pentru găini-ouă consum (19 până la 77-80
săptămâni), într-un raport de 1:3. Între două serii consecutive de creştere trebuie
asigurat un vid sanitar de trei săptămâni la tineret şi respectiv, de patru săptămâni
la adulte, timp în care se face depopularea, cur ăţenia, dezinfecţia, repausul halelor
şi popularea. În linii mari, operaţiunile specifice vidului sanitar în cazul cre şterii
pe aşternut permanent, sunt:
Săptămâna I: după depopulare, se demontează echipamentul de hală şi se scoate
în exteriorul acesteia şi apoi se scoate aşternutul. Urmează curăţenia mecanică a
halei şi spălarea acesteia cu jet de apă sub presiune; în paralel, se procedează la
repararea şi completarea echipamentelor de hală şi curăţirea lor mecanică. Se
dezinfectează hala şi echipamentele de hală, iar după etanşeizarea halei, se
efectuează fumigaţia I. Se dezinfectează incinta şi căile de acces, după care se
efectuează deratizarea şi dezinsecţia întregii ferme.
Săptămâna a II-a şi a III-a (după caz): se asigură odihna halei, pentru ruperea
lanţului microbian. Dacă examenele de laborator efectuate pe probele prelevate
din hală sunt pozitive, se repetă lucrările de dezinfecţie.
Săptămâna a IV-a: în hala cu probe de sanita ţie corespunzătoare se introduce
aşternutul şi echipamentele de hală, se etanşeizează şi se execută fumigaţia a II-a.

2.2. Tehnologia de creştere a tineretului de înlocuire

Creşterea tineretului (puicuţelor) de înlocuire se face în hale f ără ferestre

(“oarbe”), cu o suprafaţă de 1200 m2. La noi în ţară sunt utilizate, de regulă,
bateriile piramidale de tip B.P.-4, la care popularea cu puicuţe de o zi se poate
face în două variante:
• popularea simultană a celor 4 niveluri, cu câte 12 cap./cuşcă;
• popularea numai a nivelelor 2 şi 3 cu un număr dublu de puicuţe, urmând ca în
săptămâna a 3-a să se realizeze uniformizarea pe toate cele 4 etaje.
Prima variantă de populare se aplică numai atunci când se poate asigura o
temperatură uniformă în hala de creştere.
16
 Înainte de introducerea puicuţelor de o zi în baterii, se vor efectua trei
operaţiuni tehnice obligatorii:
• amplasarea covoraşelor din material plastic pe pardoseala cuştilor de creştere;
• coborârea conductelor cu adăpători la nivelul puiului de o zi;
• aşezarea plaselor frontale cu ochiurile mici în jos.

2.2.1. Perioade de creştere a puicuţelor de înlocuire

Creşterea puicuţelor de înlocuire se împarte în patru etape, respectiv:

Startul
factorii (de la vârsta de(temperatura
de microclimat o zi a şi pân ă la r ăărire).
ambiental Pe parcursul
, umiditatea relativacestei etape,
ă, regimul de
ventilaţie şi nivelul noxelor) se vor asigura la nivelul cerin ţelor fiziologice ale
puilor, în timp ce lumina trebuie să fie puternică şi distribuită uniform pentru ca
aceştia să recunoască cu uşurinţă sursele de hrană şi apă. Puicuţele subponderale
vor fi extrase din efectiv şi cazate în cuşti separate, unde vor beneficia de o
hrănire şi îngrijire corespunzătoare, pentru a recupera deficitul de creştere.
Perioada de la rărire şi până la vârsta de 8ăpt s ămâni. Puicuţele care au avut un
demaraj corespunzător, trebuie să realizeze la sfârşitul acestei perioade o greutate
corporală conformă cu prevederile din ghidul tehnologic al fiec ărui hibrid.
Cocoşeii proveniţi din erorile de sexare pot fi identificaţi uşor şi se elimină din
efectiv până la 8 săptămâni.
Perioada 9-13 ăsptămâni. Dacă în primele 2 perioade, puicu ţele au fost furajate
cu nutreţuri combinate de tip “starter” şi “creştere” ce conţin coccidiostatice, în

această etap14-18
Perioada ă se administreaz ă nutre
ăsptămâni. Are ţ combinat
drept obiectivdemen
“dezvoltare”.
ţinerea puicuţelor pe curbele
standard de greutate, în aşa fel încât, la momentul transferului, acestea s ă aibă o
greutate corporală corespunzătoare.
Scopul principal urmărit pe parcursul creşterii puicuţelor de înlocuire este
obţinerea de exemplare normale sub aspectul st ării de sănătate şi al dezvoltării
corporale, condiţie obligatorie pentru menţinerea unui ritm intens al ouatului; la
puicuţele subponderale, după atingerea vârfului de ouat, are loc o “pr ăbuşire” a
curbei de ouat, cu şanse foarte mici de redresare a acesteia. De asemenea, se cere
şi realizarea unei cât mai bune proporţii de păstrare a efectivelor, de peste 95%.

2.2.2. Microclimatul din halele pentru puicu ţele de înlocuire

Principala cauză a nerealizării parametrilor productivi estimaţi la găinile

ouătoare, este reprezentată de abaterile de la zona de confort tehnologic specific ă
tineretului de înlocuire; aceste devieri se constituie în factori stresan ţi, generatori
ai stărilor hipotrepsice sau a altor manifestări anormale.
Temperatura ambientală. Este unul dintre cei mai importan ţi factori de
microclimat şi de aceea, ea trebuie corelată cu vârsta puicuţelor şi, deci, cu
posibilităţile lor de termoreglare.
Păsările sunt mai puţin tolerante faţă de căldură, pentru că temperatura lor
internă este apropiată de limitele superioare ale temperaturilor ambientale
suportabile; însăşi sistemul lor de termoreglare este mai bine adaptat pentru
termogeneză decât pentru termoliză.
Păsările fiind lipsite de glande sudoripare, realizează termoliza în
ambianţele calde numai prin polipnee termică, situaţie în care frecvenţa acesteia
poate ajunge până la 400 mişcări/minut. La temperatura de +35oC, producţia de
căldură a păsărilor este de 10 kcal/h, faţă de 50-60 kcal/h cât se realizeaz ă la
+5oC. Moartea cauzată de şocul caloric prelungit poate surveni atunci când
17
temperatura rectală ajunge la un nivel de +46,5oC, în cazul păsărilor ouătoare şi de
+46,7oC, la celelalte categorii.
Temperaturile scăzute sunt, de asemenea, periculoase pentru tineretul
aviar. Astfel, se consideră că temperaturile critice inferioare sunt, de: +34 oC
pentru puicuţele de o zi; +31÷+32oC în primele două săptămâni de viaţă a
acestora; +29÷+31oC în săptămâna a 5-a; +7÷+9oC în săptămâna a 18-a, după care
se aseamănă cu cea a găinilor adulte, de +5÷+6oC.
Diminuarea pierderilor de căldură în ambianţele reci se realizează prin
vasoconstricţie periferică (se reduce afluxul de sânge spre piele), reducerea
evaporării pulmonare, dar şi prin adaptări comportamentale (prin îngrămădire,
puii îşi reduc pierderile de căldură cu 15%, iar prin introducerea capului sub aripă,
cu încă 12%). De aceea, temperatura asigurată la momentul populării este foarte
importantă, ea oscilând între +32÷+350C, în funcţie de hibrid.
Temperaturile ambientale prea mici asociate cu umezeala excesivă
favorizează apariţia bolilor “a frigore”, care scad rezistenţa păsărilor la
îmbolnăvire şi crează condiţii propice apariţiei diverselor boli infecţioase. În mod
firesc, aceste neajunsuri se răsfrâng şi asupra evoluţiei greutăţilor corporale.
Umiditatea relativ ă a aerului. La popularea cu puicuţe de o zi este necesar ca
umiditatea aerului din hale să fie ceva mai ridicată (70-75%), pentru a fi corelată
cu higroscopicitatea mare din timpul ecloziunii; în continuare, umiditatea
ambientală trebuie menţinută la un niveluri de 60-70%.
Probleme pot apare în prima săptămână de viaţă a puicuţelor, când, pe
fondul temperaturii ridicate din hală, umiditatea relativă scăzută poate genera
apariţia tulburărilor de ordin metabolic. Atunci când umiditatea este mai mic ă de
40%, iar puii nu au posibilitatea de a se îndep ărta de sursa de căldură, apare
stresul de hipertermie, însoţit de somnolenţă, scăderea consumului de furaje,
deshidratare, slăbirea exagerată, întârzierea îmbrăcării cu penaj şi chiar moartea.
La puii de găină crescuţi în camere climatizate în intervalul de vârst ă 4-8
săptămâni, expunerea la temperaturi de +12,6oC sau +23,8oC şi o ventilare cu aer
având 50; 70 şi 90% U.R., nu s-au relevat diferenţe de spor în greutate atribuite
umidităţii aerului. Totuşi, pentru condiţii de producţie, majoritatea autorilor sunt
de părere că sporul în greutate se diminuiază în paralel cu cre şterea umidităţii
relative, asociată cu temperaturi prea mari sau prea mici, mai ales atunci când
acestea se îndepărtează de la zona de neutralitate termică.
Umiditatea redusă favorizează producerea unei cantităţi mari de pulberi,
mai ales în halele cu aşternut permanent, crescând totodată şi numărul de germeni
în suspensie în aer, chiar dacă timpul lor de supravieţuire este mai scurt.
În zilele foarte călduroase, când umiditatea aerului admis este extrem de
mică, se poate corecta microclimatul ambiental prin stropirea cu apă a aleelor de
serviciu. În sezonul rece, creşte umiditatea, ceea ce conduce la reducerea cantităţii
de pulberi din aer, ca urmare a condensării vaporilor pe particulele de praf.
Regimul de ventilaţie. Aerul în mişcare, mobilizând căldura de la suprafaţa
corpului, influenţează homeostazia termică, astfel că, în funcţie de temperatura sa,
acesta poate avea efecte negative sau pozitive. Astfel, în ambian ţele reci, aerul în
mişcare determină deplasarea temperaturii critice inferioare spre niveluri mai
înalte, în timp ce în ambianţele calde el are efecte moderatoare ale ac ţiunii
temperaturilor şi umidităţilor ridicate.
În cazul halelor fără sisteme de climatizare automatizate, menţinerea
vitezei de circulaţie a aerului la nivelul dorit se realizează prin corelarea puterii
ventilatoarelor de evacuare cu secţiunea orificiilor de admisie. Astfel, dacă în
primele două zile de la populare este suficient aerul existent în hală, din ziua a 3-a
este necesar un aport de aer asigurat prin deschiderea la nivelul minim a capacelor
18
de la orificiile de admisie, din 2 în 2 orificii; simultan, se deschid la jum ătate şi
capacele orificiilor de evacuare, dar fără a porni ventilatoarele.
La vârsta de două săptămâni a puicuţelor, se deschid complet capacele
orificiilor de evacuare, iar în funcţie de temperatura externă se pun în func ţiune
două ventilatoare dispuse în diagonală (unul pe o latură a halei, iar celălalt pe
latura opusă), pentru a se preveni formarea curenţilor de aer; în paralel, se
continuă lărgirea secţiunii la gurile de admisie. Pe m ăsura înaintării în vârstă a
păsărilor, se pornesc alte perechi de ventilatoare, tot cu dispunere în diagonal ă,
însă nu mai mult de 10-12 ventilatoare şi niciodată nu vor funcţiona în acelaşi
timp; totodată, se va continua deschiderea capacelor de la tubulatura de admisie.
Pe timpul iernii, numărul ventilatoarelor de evacuare ce se afl ă în
funcţiune va fi mai mic decât cel folosit vara, iar capacele de la tubulatura de
admisie se vor menţine deschise numai pe jumătate.
Funcţionarea unui număr mare de ventilatoare nu se recomand ă deoarece
se măreşte viteza curenţilor de aer, peste limitele maxime admisibile. Viteza
curenţilor de aer trebuie să fie constantă, limitele de variaţie fiind de 0,1-0,3 m/s.
Aportul de aer adus prin ventilaţie trebuie corelat cu vârsta păsărilor şi
anotimpul, find necesari 0,7m3 aer/h/kg corp-iarna şi 5m3 aer/h/kg corp-vara.
Noxele. Nivelul gazelor nocive din halele de creştere a păsărilor se poate regla
prin rata de ventilaţie, a cărei mărime se stabileşte diferenţiat, în funcţie de
anotimp şi de încărcătura de păsări pe unitatea de suprafaţă.
Bioxidul de carbon este un gaz incolor, inodor şi insipid la concentraţiile din aer;
fiind mai greu decât aerul, el se acumulează la p ărţile inferioare ale adăposturilor.
În hale, bioxidul de carbon provine din aerul atmosferic (0,03-0,04%), din
respiraţia păsărilor (300 ml/h/kg greutate vie), din descompunerea aerob ă a
substanţelor organice din aşternut (4,5-5,6 l/m2/oră) şi din dejecţii (3,7 l/m2/oră).
La concentraţia din aerul atmosferic, bioxidul de carbon nu este d ăunător, ci din
contra, este un excitant fiziologic al respiraţiei, acţionând ca un “hormon
respirator”, puternic activator al ventilaţiei pulmonare. Păsările au o bună
toleranţă faţă de bioxidul de carbon, deoarece chemoreceptorii pentru acesta sunt
localizaţi în paremchimul pulmonar; fenomenul se explică prin diferenţele mari de
presiune parţială dintre sângele venos şi cel arterial, ale gazului amintit. Astfel,
puii de găină expuşi o perioadă prelungită la concentraţii de 0,5-0,6% CO2 nu
prezintă modificări macro sau microscopice ale tractusului respirator, iar ritmul de
creştere nu este perturbat. Concentraţia maximă admisibilă pentru dioxidul de
carbon din halele de creştere a tineretului de înlocuire este de 0,5-0,6%.
Amoniacul se găseşte în aerul atmosferic în cantit ăţi extrem de reduse (1-3
mg/100 m3 aer), dar concentraţia sa creşte mult în adăposturi, ca urmare a
degradării biochimice a substanţelor azotate din dejecţii şi a activităţii germenilor
microbieni aerobi (bacterii şi miceţi), mai ales în condiţii prielnice de temperatură
şi umiditate. În halele de păsări cu aşternut permanent, degajarea de amoniac
începe după două săptămâni de la populare şi poate să atingă o rată de 0,5
l/m2/oră. Încărcătura maximă se află deasupra aşternutului, la nivelul păsărilor,
chiar dacă este mai uşor decât aerul; mirosul de amoniac poate fi sesizat începând
de la o concentraţie de numai 10-15 ppm.
Păsările sunt sensibile faţă de acţiunea amoniacului, ele găsindu-se în
disconfort începând cu concentraţii de 20 ppm. Puicuţele de înlocuire sunt mai
sensibile decât adultele, menţinerea lor în medii cu amoniac determinând întârzieri
în creştere şi în apariţia maturităţii sexuale (tab. 2).
La concentraţii moderat toxice (50-100 ppm), amoniacul produce
bradipnee, diminuarea ritmului respirator cu 34% şi creşterea azotului ureic
sanguin.
19
 Tabelul 2
Efectul amoniacului asupra maturităţii sexuale şi a producţiei de ouă la găini
Concentraţia amoniacului Vârsta la 50% ouat Producţia de ouă
(ppm) (zile) (0-322 zile)
0 158 149
52,6 172 137
78,3 177 126

Atunci când este absorbit singur, amoniacul creşte receptivitatea păsărilor

la infecţia cu virusul pseudopestei aviare, după numai trei zile de expunere; dac ă
el
păseste absorbit
ărilor, pentru încăasociere cu particule
particulele mari suntdereţpulberi,
inute în nu modific ă anterioare
segmentele receptivitatea
ale
căilor respiratorii.
Expunerea puilor de găină în medii cu concentraţii crescătoare de
amoniac determină reducerea progresivă a sporului în greutate şi creşterea
mortalităţii, proporţional cu mărirea cantităţii de amoniac; de asemenea, se
constată apariţia aerosaculitelor şi a coccidiozei.
Normele tehnologice prevăd că amoniacul nu trebuie să aibă o
concentraţie mai mare de 0,02% (20 ppm) în primele săptămâni de viaţă ale puilor
şi de 0,03% (30 ppm), în continuare.
Hidrogenul sulfurat este un gaz incolor, cu miros caracteristic de ouă alterate şi
care se găseşte în cantităţi infime în atmosfera nepoluată. În aerul adăposturilor, el
provine din descompunerea substanţelor care conţin aminoacizi cu sulf (cisteina,
cistina şi metionina) sau peptide cu sulf (glutationul), existente în materialele
pentru şternut, în dejecţii şi microflora moartă; cantităţi mai mari se produc în
sezonulacald, odată cu intensificarea activităţii microflorei.
În halele cu baterii, stagnarea dejec ţiilor în fosele de colectare asigură
condiţii de anaerobioză, însă pelicula de la suprafaţa dejecţiilor semilichide
împiedică difuzarea hidrogenului sulfurat în aer. Atunci când sunt evacuate
dejecţiile, hidrogenul sulfurat este eliberat în atmosfera halelor, la niveluri toxice
şi chiar letale (pot apare pentru câteva minute concentraţii de 800 ppm).
Expunerea timp de 10 zile a puilor de găină (în vârstă de 20 zile) într-o
atmosferă cu 10 ppm hidrogen sulfurat, în câte două reprize zilnice, de două ore
fiecare, determină reducerea sporului de creştere în greutate cu 7% şi o uşoară
anemie; expunerea la 50 ppm generează fotofobie, somnolenţă, anemie şi
reducerea sporului de creştere cu 17%; la 200 ppm apare l ăcrimare intensă,
respiraţie dispneică, leziuni congestive şi hemoragice şi edem pulmonar, iar la
1000-2000 ppm, moartea survine în câteva minute.

0,01% (10 ppm),ţadathidrogenului

În privin sulfurat
ă fiind acţiunea nu nociv
sa intens ă. concentra ţii mai mari de
se admit
Regimul de iluminare.Lumina reprezintă un factor de microclimat de importan ţă
majoră, ce condiţionează direct realizarea unor performanţe productive mai mici
sau mai mari. Păsările, indiferent de categoria de vârstă sau specializarea
productivă, răspund extrem de bine la stimulii luminoşi, motiv pentru care
beneficiază de programe de iluminare minuţios elaborate.
Programul de lumină trebuie să permită exprimarea relaţiilor dintre
numărul de ore de lumin ă acordate, dezvoltarea organelor sexuale şi starea de
funcţionalitate a hipofizei şi a hipotalamusului; în acelaşi timp, lumina determină
într-o măsură însemnată comportamentul păsărilor şi interacţiunile lor sociale.
Lumina îşi manifestă influenţa la nivelul proceselor metabolice şi endocrine, atât
prin durată, cât şi prin intensitate şi alternanţa ei cu întunericul (fotoperiodismul).
Tineretul femel expus la fotoperioade lungi creşte mai repede şi atinge
maturitatea sexuală la o vârstă mai mică, însă procedeul nu este corect deoarece,
20
pe întreaga viaţă productivă, numărul total de ouă produse este mai mic. De aceea,
programele de lumină urmăresc temporizarea dezvoltării sexuale prin reducerea
duratei fotoperioadelor, până la atingerea maturităţii fizice, după care se creşte
durata fotoperioadelor pentru stimularea activităţii ovariene.
Ca regulă generală, în primele săptămâni de viaţă ale puicuţelor trebuie ca
durata zilei-lumină să fie mai mare, pentru a stimula cre şterea, după care aceasta
se diminuiază, prevenindu-se instalarea timpurie a maturităţii sexuale şi deci
declanşarea ouatului, fapt ce ar conduce la o epuizare prematură a găinilor.
Dirijarea luminii în concordanţă cu cerinţele fiziologice ale păsărilor se
poate face în mod diferit, în funcţie de felul luminii utilizate, care poate fi
naturală, artificială sau mixtă. Fiecare sursă de lumină este caracterizată printr-o
anumită intensitate, nuanţă, lungime de undă, spectru, flux luminos etc; în acest
sens, au fost testate diverse surse de lumină artificială (incandescentă,
fluorescentă, lămpi cu vapori de mercur sau de sodiu etc), îns ă majoritatea
specialiştilor sunt în favoarea becurile incandescente care au multă lumină roşie şi
galbenă în spectrul emis, acţionând ca un factor odihnitor şi prevenitor al apariţiei
canibalismului; dejavantajul acestui tip de lumin ă este acela că are un consum mai
mare de energie, comparativ cu alte surse de lumin ă. Intensitatea luminoasă
trebuie să fie ridicată în primele două săptămâni, pentru ca puicuţele să
recunoască uşor sursele de hrană şi apă, după care aceasta se reduce treptat.

2.2.3. Furajarea şi adăparea puicuţelor de înlocuire

În mod obişnuit, alimentaţia tineretului de înlocuire se face ad-libitum, dar

cu modificări de structură şi de tehnică a alimentaţiei, pentru a se realiza o cre ştere
economică, fără a fi influenţată negativ producţia ulterioară de ouă. În general,
este recomandat ca în primele 8 săptămâni de viaţă a puicuţelor, să se
administreze nutreţuri combinate cu 18-21% P.B., după care se reduce nivelul
proteic la 14-16%. Furajele destinate puicuţelor de înlocuire se administrează sub
formă de făină. Începând cu vârsta de 16 săptămâni, acestea beneficiază de un
supliment de făină de scoici pentru acoperirea cerinţelor crescute în calciu;
periodic, se administreaz şi gritt-ul (pietriş insolubil), care îmbunătăţeşte
digestibilitatea hranei cu până la 10%. Consumul de furaje creşte odată cu vârsta,
în concordanţă cu sporul în greutate vie realizat.
Necesarul de apă este, de regulă, dublu faţă de cel de furaje. În prima
săptămână de viaţă a puicuţelor, temperatura apei administrate trebuie să fie de
cca. +20oC, după care se poate reduce la +15÷+16 oC. Potabilitatea apei se
stabileşte prin analize chimice şi bacteriologice, efectuate periodic pe probe
recoltate din sursa de apă şi din locurile de adăpare.
2.3. Tehnologia de creştere şi exploatare a găinilor ouătoare
Pentru creşterea hibrizilor ouători, în ţara noastră se utilizează, de regulă,
bateriile piramidale de tip B.P.-3, la care poate fi adaptat şi echipamentul de
colectare a ouălor pe trei niveluri. Popularea acestei baterii se face cu puicu ţe în
vârstă de 18 săptămâni, la o densitate de 4 capete/colivie (12 cap./cuşcă), însă este
obligatoriu ca, periodic, să se realizeze egalizarea efectivului pe cu şti.
2.3.1. Microclimatul din halele de găini ouătoare

Exteriorizarea potenţialului genetic al hibrizilor ouători are loc numai în

condiţiile în care aceştia beneficiază de un confort optim sub aspectul

microclimatului; în plus, calitatea ouălor21obţinute va fi cea dorită.

Temperatura ambiental ă. În halele destinate creşterii hibrizilor ouători se
consideră ca fiind optime, temperaturi de +17÷+20oC.
Atunci când furajele administrate sunt bine echilibrate energetic şi proteic,
producţia de ouă se menţine la valori normale şi în condiţiile unor limite mai largi
de temperatură, cuprinse între +6÷+29oC. Experimental s-a stabilit că, la găinile
ouătoare crescute la temperaturi constante (+23,9oC) sau variabile
(+15,6÷+37,7oC şi respectiv, +21,1÷+37,7oC), nu apar diferenţe semnificative sub
aspectul numărului de ouă depuse, a eficienţei furajării şi a greutăţii corporale.
Temperaturile ce depăşesc +30oC determină producerea de ouă cu coaja
friabilă, iar menţinerea îndelungată a păsărilor într-o astfel de atmosferă, le
afectează grav starea de sănătate. Iarna, la temperaturi mai mici de +15 0C şi o
umiditate relativă a aerului de peste 75%, intensitatea de ouat începe să scadă,
ajungând la 65% în cazul unui ambiant cu +3oC şi la numai 26% la –5 oC; la
temperatura de -10oC, ouatul încetează.
Prin urmare, în sezonul rece, este necesar ca în halele cu o slabă inerţie
termică să se asigure un aport de căldură pentru menţinerea unei temperaturi
ambientale optime. În caz contrar, păsările vor consuma mai mult furaj, iar
energia din acesta va fi utilizată pentru asigurarea termoreglării, în detrimentul
producţiei de ouă; în această situaţie, supraconsumul de furaje va fi de cca. 10 ori
mai scump decât cheltuielile necesare pentru înc ălzirea halei.
Masa ouălor şi calitatea cojii minerale se depreciază pe măsura creşterii
temperaturii ambientale. Astfel, între păsările ţinute la temperaturi de +19oC şi
respectiv, la +30oC, apar diferenţe de greutate a ouălor de până la 9g; totodată, se
reduce şi grosimea cojii minerale, datorită modificării metabolismului calciului, ca
urmare a unei eliminări masive de CO2 prin polipnee termică.
În ambianţele calde, consumul voluntar de hrană scade cu 1,5% pentru
fiecare grad de temperatură în intervalul termic de +21÷+30oC şi cu 4,6% pentru
fiecare grad de temperatură, la temperaturi mai mari de +32oC. Când nivelurile de
temperatură sunt foarte mari, găinile au nevoie de o cantitate sporită de proteine,
în timp ce în ambianţele reci, găinile care primesc mai puţină proteină produc un
număr de ouă identic cu cel al găinilor care primesc mai multă proteină, dar cu
aceeaşi valoare energetică a furajului.
Umiditatea relativ ă a aerului. Aerul atmosferic conţine o anumită cantitate de apă
sub formă de vapori, care este foarte variabilă în funcţie de sezon, de
caracteristicile climatice ale zonei şi de nivelul factorilor meteorologici. În halele
de păsări, la creşterea umidităţii aerului atmosferic introdus prin admisie, mai
contribuie şi apa provenită din respiraţia acestora, din dejecţii, precum şi cea
rezultată din evaporările tehnologice (adăpători, aşternut etc).
Găinile menţinute la temperaturi în afara zonei de neutralitate termic ă
(prea mari sau prea mici) au o producţie de ouă mai mică în cazul unor umidităţi
de 90%, decât la 50%. În cazul ambian ţelor calde şi umede, pe lângă reducerea
producţiei numerice de ouă se constată şi deprecierea calităţii cojii minerale, care
devine mai friabilă; în plus, se crează condiţiile apariţiei stresului termic, se
acutizează bolile respiratorii şi se contractează mai uşor infecţiile aerogene,
aerosolii umezi asigurând germenilor o durat ă mai mare de supravieţuire.
Şi aerul uscat este dăunător pentru găinile ouătoare, deoarece duce la
perturbarea proceselor de termoreglare; mai mult, umidităţile relative mai mici de
60% nu permit păstrarea unui nivel de 30% apă în aşternut, ceea ce conduce la
formarea pulberilor în cantităţi mari, care irită căile respiratorii.
Umiditatea din halele de găini ouătoare trebuie păstrată la un nivel de 60-
70%, iar după unii autori chiar până la maximum 77%. Pe timpul iernii, când

22
temperaturile ambientale sunt destul de scăzute, nivelul umidităţii relative nu
trebuie să fie mai mare de 50%.
Regimul de ventilaţie. În halele de găini ouătoare, viteza de circulaţie a aerului
trebuie să fie de 0,3–1,5 m/s, în corela ţie cu temperatura aerului.
Pentru ventilaţia halelor se recomandă următoarele norme privind debitul
de aer introdus (raportate la un kg greutate vie):
a – pentru găini în vârstă de 5-6 luni: iarna, 1,0-1,2 m3/h; toamna şi
primăvara, 2,6-3,2 m3/h; vara, 4,5-4,8 m3/h;
b – pentru găini în vârstă de 9-10 luni: iarna, 1,0-1,6 m3/h; toamna şi
primăvara, 3,6-3,8 m3/h; vara, 4,6-5,2 m3/h.
La asigurarea unui regim de ventilaţie corespunzător în halele de găini–
ouă consum, este necesar să se ştie că atât la temperatura de –35 oC cât şi la +35oC,
rata ventilaţiei trebuie să fie aceeaşi, pentru a putea fi folosită eficient inerţia
termică a halei şi coeficientul de ventilaţie.
Concentraţia noxelor. Compoziţia aerului din adăposturi este determinată de
aerul atmosferic introdus prin ventilaţie, la care se adaugă gazele rezultate din
descompunerea dejecţiilor şi a altor materii organice; aceasta mai depinde de tipul
amenajărilor interioare, tehnologia de exploatare, eficienţa ventilaţiei, modalitatea
de evacuare a dejecţiilor şi de valoarea factorilor de microclimat asiguraţi.
Componenta esenţială a aerului dintr-un adăpost este oxigenul. El provine
din aerul atmosferic, unde se g ăseşte într-o concentraţie de 20,95%, dar în halele
de păsări, proporţia sa poate coborî şi până la 18% (mai ales în condiţii de
supraaglomerare), fără, însă, a provoca modificări de natură organică.
Dioxidul de carbon din halele de găini ouătoare se acceptă pân ă la o concentraţie
de maximum 0,3%, respectiv, de 5 ori proporţia din aerul atmosferic.
Atunci când regimul de ventilaţie este necorespunzător, concentraţia
bioxidului de carbon din hale creşte până la niveluri de 1% când, de şi nu se
observă modificări vizibile în starea păsărilor, conţinutul de CO2 din sânge se
măreşte cu 2-3%, determinând scăderea metabolismului energetic cu 10%, ceea ce
afectează destul de sever productivitatea şi starea lor de sănătate.
Expunerea de scurtă durată a găinilor ouătoare în medii cu concentraţii
mari de bioxid de carbon nu afecteaz ă în mod deosebit producţia de ouă.
Expunerea găinilor la concentraţii de 5% CO2 în două reprize (prima de 19 ore iar
cea de a doua de 54 ore), cu un interval de 6 s ăptămâni între reprize, determină o
uşoară reducere a masei ouălor după prima expunere şi creşterea acesteia după cea
de a doua, dar coaja se reduce ca grosime în ambele cazuri.
Nivelul toxic al bioxidului de carbon este de 5%, când se constată o
respiraţie profundă, secreţie traheală, congestii, hemoragii şi modificări de natură
histologică la nivelul căilor respiratorii şi a pulmonilor; moartea survine la
concentraţii de 10% CO2, prin inhibarea sistemelor enzimatice şi blocarea
oxidărilor aerobe, mai ales în celulele nervoase. G ăinile mor în mai puţin de un
minut, atunci când sunt expuse la concentraţii de 40-60% CO2.
Amoniacul, chiar şi la concentraţii mai mici decât cele igienice (20 ppm),
determină creşterea receptivităţii adultelor faţă de pseudopesta aviară.
Limita maximă admisibilă pentru amoniac este de 0,026%, iar depăşirea
acestui prag duce la apariţia anemiilor (atacă globulele roşii din sânge) şi la iritaţii
ale mucoaselor; de asemenea, se reduc rezervele alcaline din sânge şi scade
metabolismul gazos însoţit de diminuarea capacităţii de ouat şi de creşterea
clesterolului din serul sanguin. Concentraţii şi mai mari pot produce tulburări ale
sistemului nervos, urmate de st ări comatoase şi moartea păsărilor.
Găinile crescute în medii cu 52-82 ppm amoniac produc cu 9% mai pu ţine
ouă, dar se constată şi reducerea concentraţiei de hemoglobină. Expunerea la
23
concentraţii de 50 ppm NH3 timp de 10 săptămâni nu scade producţia, dar la 100
ppm se reduce intensitatea de ouat (care nu mai poate fi redresată) şi creşte
incidenţa ou ălor cu pete de sânge. La 75-100 ppm NH 3, găinile prezintă cherato-
conjunctivită care durează 10-12 săptămâni.
Găinile menţinute timp de o oră la 200 ppm devin neliniştite, îşi freacă
ochii şi strănută (iritarea căilor respiratorii), pentru ca dup ă 2-3 zile să manifeste
stări de somnolenţă, refuzul hranei, consum mare de ap ă, lăcrimare, cheratită,
dificultăţi respiratorii, exudaţia căilor respiratorii anterioare, leucocitoză,
degenerescenţa organelor parenchimatoase, hemoragii ale mucoasei respiratorii,
precum şi infiltraţii limfocitare şi polinucleare în submucoasa respiratorie.
De la păsările crescute în medii cu concentraţii ridicate de amoniac rezultă
carcase de calitate inferioară şi cu o conservabilitate mult diminuată.
Hidrogenul sulfurat este un gaz foarte toxic, exercitând o puternică acţiune
iritantă locală şi de alterare a capacităţii de control a respiraţiei. De aceea, limita
sa maximă admisibilă în halele de ouătoare este de 0,01%. Comparativ cu
tineretul, găinile adulte sunt mai rezistente la acţiunea hidrogenului sulfurat; cele
expuse la concentraţii de 50 ppm nu prezintă manifestări clinice, însă la 2000-
4000 ppm apar modificări ale frecvenţei respiraţiei, respiraţie convulsivă, apnee şi
moartea în cca 15 minute.
Programul de lumin ă. Găinile-rase uşoare sunt extrem de sensibile la factorul
lumină, interesând durata de iluminare, intensitatea luminii, cât şi alternanţa
lumină-întuneric. Menţinerea îndelungată a păsărilor la o lumină redusă ca
intensitate determină încetarea ouatului, în timp ce lumina prea puternică conduce
la suprasolicitare nervoasă, favorizând apariţia canibalismului, prolapsului şi
creşterea proporţiei de ouă cu coajă subţire sau fără coajă.
Fotoperiodismul influenţează în mod direct producţia de ouă. Unii autori
apreciază că după vârsta de 18 săptămâni, durata luminii trebuie să crească cu câte
20 minute pe săptămână, pentru a se ajunge la 16 ore de lumin ă la vârsta de 42
săptămâni, program ce se asigură într-o singură secvenţă; această extindere a
luminii se consideră ca fiind optimă pentru o bună producţie de ouă şi se menţine
până la lichidarea seriei de cre ştere (vârsta de 77-80 săptămâni a păsărilor).
Programele de lumină mai lungi, cu 18 sau chiar 20 ore/zi, conduc la
reducerea semnificativă a producţiei numerice de ouă, dar şi la creşterea
consumului de furaje, chiar dacă se obţin ouă mai grele.
Pe lângă programele cu lumină acordată într-o singură secvenţă, au fost
testate şi programe cu iluminat intermitent. În acest sens, Drăghici, C., 1991
citează modelul numit fotoperioada Schelet, la care programul zilnic este 8 ore -
lumină: 10 ore -întuneric; 2 ore-lumină : 4 ore -întuneric, cu o iluminare de 2 ore
la miezul nopţii, care, fără a diminua producţia numerică de ouă comparativ cu
iluminarea clasică de 14-16 ore/zi, permite reducerea consumului de energie.
Experimental, la găini Leghorn s-a constatat că atât lumina fluorescentă
(roşie, albastră), cât şi cea incandescentă (galbenă), nu determină modificări în
evoluţia ovogenezei şi nici nu afectează semnificativ indicatorii producţiei de ouă
şi a calităţii acestora (masă ou, consum specific, intensitatea pigment ării
gălbenuşului, greutatea oului şi a cojii şi chiar greutatea păsărilor).
Pe de altă parte, sunt mulţi autori care susţin că lumina diferit colorată ar
produce modificări semnificative în producţia numerică de ouă, dar şi că ar afecta
starea de sănătate a păsărilor. Astfel, neonul, este un inhibator al activităţii
hipofizare prin cantitatea mare de albastru din spectrul s ău, în timp ce lumina
roşie precocizează intens ouatul, dar fără a se corela cu o creştere în greutate
normală a păsărilor; singurul avantaj al luminii roşie este reducerea incidenţei de

24
apariţie a canibalismului şi a fenomenului de pica. Lumina verde are un efect
stimulator asupra producţiei de ouă, însă favorizează apariţia sindromului de pica.
Faţă de cele arătate, se pare că lumina incandescentă dă cele mai bune
rezultate, deşi, sunt citate cazuri când folosirea îndelungată a acestui tip de lumină
a determinat reducerea producţiei de ouă şi creşterea procentului de orbire.

2.3.2. Programul de hrănire şi adăpare

Hrănirea găinilor ouătoare trebuie făcută în concordanţă cu particularităţile
lor biologice. În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că ele nu pot utiliza
nutreţuri greu digestibile şi de aceea, cerealele trebuie să reprezinte 55-65% din
substanţa uscată a furajului administrat, făinurile de srcine animal ă 3-5%,
diferenţa fiind asigurată prin înglobarea şroturilor de oleaginoase, precum şi a
premixurilor vitaminice şi minerale; conţinutul hranei în celuloză brută nu trebuie
să depăşească 5%. Pentru a se realiza o producţie ridicată de ouă, este obligatorie
asigurarea unui nivel minim de 1,3% acid linoleic.
Organizarea hrănirii găinilor ouătoare trebuie corelată atât cu ritmul lor de
creştere în greutate, cât şi cu nivelul producţiei de ouă planificată a se realiza. De
aceea, în perioada de vârstă 22–40 săptămâni, când păsările continuă să crească în
greutate, dar ating şi vârful de ouat, este necesar ca nivelul proteic al hranei s ă fie
mai ridicat, de 16,5–17,0%. În paralel, trebuie avută în vedere şi calitatea proteinei
asigurate, precum şi acoperirea necesarului de vitamine şi substanţe minerale. Este
cunoscut faptul că, un nivel redus al aminoacizilor sulfuraţi predispune găinile
ouătoare la canibalism.
O practică curentă este ca, în paralel cu cre şterea duratei de iluminare, să
se mărească numărul zilnic de tainuri de nutreţuri concentrate, în vederea
stimulării consumului de hrană.
După vârsta de 40 săptămâni şi mai ales pe timpul verii, se constată o
diminuare a grosimii cojii ouălor, datorată creşterii dimensiunilor lor şi a epuizării
rezervelor de calciu din organism; prin urmare, periodic (odată la 4-6 săptămâni)
se administrează timp de o săptămână, un furaj combinat suplimentat cu 1-2%
carbonat de calciu, dar şi cu un adaos de vitamină D; totuşi, trebuie avut în vedere
ca, pe total, cantitatea de calciu din furajul combinat s ă nu depăşească 4,3g/cap/zi.
Hrana destinată hibrizilor ouători se administrează numai sub formă de
făină; utilizarea de furaj granulat favorizeaz ă apariţia canibalismului pentru că el
este consumat rapid de către păsări şi prin urmare, din lipsă de activitate, acestea
încep să se ciupescă unele pe altele.
În ideea îmbunătăţirii calităţii ouălor şi mai ales a coloritului gălbenuşului
s-au utilizat diverse variante de furaje destinate găinilor ouătoare. Astfel,
intensificarea culorii gălbenuşului se poate realiza administrând găinilor ouătoare
un furaj cu 0,5–1,0% ulei de fructe coapte de Hyppophaë rhamnoides L. sau f ăina
de lucernă deshidratată într-o proporţie de 3-9%.
Consumul de apă la găinile ouătoare este mult mai mare decât al
puicuţelor de înlocuire, fiind de 80-90 l/an, respectiv, de 0,22-0,24 l/zi. Şi la
această categorie de păsări, apa utilizată la adăpare trebuie verificată periodic sub
aspectul condiţiilor de calitate.

25
ÎNTREBĂRI Partea I
1. În cazul sistemului extensiv de creştere a găinilor ouătoare, care este
încărcătura optimă de păsări pe unitatea de suprafaţă.
2. Care este rolul ferestrelor la un ad ăpost folosit pentru creşterea găinilor
ouătoare în sistem extensiv.
3. Ce umiditate trebuie să aibă un aşternut de calitate, în cazul cre şterii găinilor
ouătoare în sistem intensiv.
4. Care este durata de utilizare a bateriilor destinate creşterii găinilor ouătoare.
5. Cum poate fi descris sistemul alternativ de creştere a găinilor ouătoare în
baterii deschise.
6. Enumeraţi tipuri de baterii cu cu şti modificate utilizate pe plan mondial la
exploatarea găinilor ouătoare.
7. Ce sindrom se constată la creşterea găinilor ouătoare pe paturi tehnologice
(stelaje).
8. Care este durata vidului sanitar între două serii de creştere la puicuţele de
înlocuire şi respectiv, la găinile ouătoare.
9. Din ce motiv, trebuie asigurate în hale umidităţi relative mai mari, de 70-75%,
atunci când popularea se face cu puicu ţe de înlocuire de o zi.
10. Care este concentraţia maximă pentru hidrogenul sulfurat din halele de puicuţe
de înlocuire.
11. Care este temperatura ambientală considerată ca fiind optimă pentru găinile
ouătoare.
12. După ce vârstă se constată diminuarea grosimii cojii minerale la g ăinile
ouătoare.
13. Care este nivelul maxim admisibil de bioxid de carbon în halele de g ăini
ouătoare.

TEME DE CONTROL:
1. Sistemul extensiv şi cel semiintensiv de creştere a găinilor ouătoare
2. Sistemul intensiv şi cel superintensiv de creştere a găinilor ouătoare
3. Sistemele alternative de creştere a găinilor ouătoare
4. Fluxurile tehnologice de creştere a găinilor ouătoare
5. Tehnologia de creştere a tineretului de înlocuire
6. Tehnologia de creştere şi exploatare a găinilor ouătoare.

REFERATE:
1. Particularităţi ale creşterii hibridului ouător………………………………..

26
Partea a I I -a
TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A GĂINILOR PENTRU
PRODUCŢIA DE CARNE

Producerea cărnii de găină se realizează în cadrul unor complexe integrate,

ce includ ferme de reproducţie-găini rase grele, staţii de incubaţie, ferme de
creştere a puilor de carne şi abatoare.
Unităţile specializate în creşterea găinilor de reproducţie sunt structurate în
ferme de tineret părinţi (TP) şi ferme de părinţi adulţi (PA), cele două subdiviziuni
fiind într-un raport de 1:2. Cre şterea găinilor de reproducţie-rase grele se face în
hale cu mediu controlat, fără ferestre, pe aşternut permanent.

1. Tehnologia de creştere a tineretului părinţi-găini rase grele

1.1. Pregătirea halelor pentru populare

Hala specifică creşterii tineretului de reproducţie are o suprafaţă de 1200

m2 şi prezintă central o cameră tampon, care o împarte în două semihale; acestea
sunt prevăzute pe mijloc cu un culoar central, de o parte şi de alta a căruia sunt
dispuse compartimentele (boxele) de creştere, câte 8 pe fiecare semihală (4 pe
dreapta culoarului central şi 4 pe stânga lui); culoarul central şi compartimentele
de creştere sunt delimitate cu panouri din plasă de sârmă.
Popularea se face cu pui de o zi sexaţi, proveniţi din fermele de bunici, la o
densitate de 7,2 cap./m2, revenind 8600 capete pe hala de 1200 m2, din care 7400
femele şi 1200 masculi; puicuţele se distribuie pe ¾ din suprafaţa halei (în 12
compartimente), iar cocoşeii pe ¼ din hal ă (în 4 compartimente).
Pe parcursul creşterii tineretului părinţi-găini rase grele, care durează de la
o zi şi până la vârsta de 20 s ăptămâni, trebuiesc îndeplinite 4 obiective majore:
• obţinerea de loturi cât mai uniforme;
• realizarea greutăţilor standard în toate fazele de cre ştere;
• transferul în halele de adulte a minimum 90% din efectivul cu care s-a
făcut popularea;
• o stare perfectă de sănătate a păsărilor.
Realizarea obiectivelor mai sus menţionate este condiţionată de
respectarea obligatorie a vidului sanitar între seriile de creştere şi a măsurilor ce se
impun pentru pregătirea halei în vederea populării; de asemenea, este necesară
aplicarea tehnologiei de cre tere specifice popula iilor aflate în exploatare.
Vidul sanitar a re o durat ş ă de 4 săptămâni,ţ timp în care se efectuează, în
ordine, următoarele lucrări:
• transferul tineretului de reproducţie în halele de adulte (în primele 8 ore ale
primei zile de vid sanitar);
• dezinfecţia imediat după transfer a tuturor suprafeţelor din hală (pereţi, tavan,
pardoseală, utilaje etc);
• evacuarea aşternutului. Mai întâi, se deconectează de la reţeaua electrică toate
echipamentele de hală acţionate electric. Apoi se face o preânmuiere a
aşternutului cu soluţii dezinfectante, după care se demontează echipamentul
tehnologic pentru a fi scos din hală sau, funcţie de specificul său, se ridică la o
anumită înălţime faţă de sol. Urmează îndepărtarea, prin periere, a prafului şi
pânzelor de păianjen de pe pereţi, utilaje etc şi apoi se procedează la scoaterea
aşternutului, care se transportă la cel puţin 1,5 km de fermă;

27
• hala se spală la interior şi exterior cu un jet de apă sub presiune, în care se
introduce un detergent nespumant; echipamentul tehnologic rămas în hală se
repară şi se supune lucrărilor de întreţinere specifice. Dacă se impune
scoaterea echipamentului în exterior, el se spală acolo unde a fost depozitat, se
dezinfectează şi în final se repară şi se readuce la parametrii funcţionali;
• hala se văruieşte şi apoi se dezinfectează prin pulverizare sub presiune; atunci
când echipamentul tehnologic a fost în exterior, se procedează la
reintroducerea lui în hală şi montajul acestuia;
• se continuă cu o fumigaţie energică a halei ermetizate, la o temperatur ă de
0
+21 C. Dupăţia
face dezinfec fumiga ţie,fermei
incintei hala răşmâne
i a căilor de ăacces;
închis timp de 24 ore, timp în care se
• în hala aerisită se introduce aşternutul, dispus pe toată suprafaţa, într-un strat
gros de 20-40 cm; acesta trebuie s ă fie curat, neinfestat cu mucegaiuri şi
neinfectat cu germeni patogeni. Ca aşternut se pot folosi: rumegu ş de lemn,
paie tocate, deşeuri de hârtie, coji de seminţe şi de cereale, pleavă de cereale,
nisip etc, fiecare din acestea cu caracteristicile sale (tab. 3);
Tabelul 3
Caracteristicile materialelor folosite ca aşternut în halele de păsări
Felul Caracteristicile aşternutului
aşternutului
Rumeguş de Absorbţie şi biodegradare bune. Contaminare scăzută. Uneori, poate apare
lemn pericolul de fermentare.
Paie tocate Paiele de grâu sunt cele mai bune dintre toate celelalte paie de cereale.
Există, totuşi, riscul contaminării cu substanţe chimice folosite în producţia

acela dinăpaie
cerealier , ca şde
i cu micotoxine.
grâu Se degradeaz
tocate şi rumegu ă greu.
ş de lemn, Un aşţternut
în propor bun este şi
ii egale.
Deşeuri de Este greu de menţinut în condiţii de umiditate optimă. Nu se vor folosi
hârtie deşeuri de hârtie velină.
Coji de seminţe Nu sunt bune absorbante. Se pot folosi mai bine în amestec cu alte materiale.
şi de cereale Păsările au tendinţa să consume aşternutul.
Pleava de Nu este recomandată pentru că produce praf, iar păsările au tendinţa de a o
cereale consuma.
Nisip Folosit, de obicei, în zonele aride sau deşertice pe pardoseală de beton. Se
administrează bine, dar păsările pot avea dificultăţi de deplasare dacă
aşternutul nu este împrăştiat uniform.

• după introducerea aşternutului şi montarea echipamentului tehnologic, se

execută o nouă fumigaţie, în aceleaşi condiţii ca şi prima.
Lucrările amintite anterior trebuiesc executate în prima s ăptămână de vid
sanitar, pentru ca în următoarele două săptămâni să se asigure odihna halei în
vederea ruperii lanţului microbian; pe timpul perioadei de odihn ă a halei, uşile se
menţin închise, iar orificiile de admisie-evacuare ale sistemului de ventilaţie şi
oricare alt loc de comunicare cu exteriorul se blochează.
La sfârşitul perioadei de odihnă a halei, se fac lucrările de evaluare a
dezinfecţiei, prelevându-se probe de sanitaţie ce se examinează în laboratoare de
specialitate; numărul de colonii bacteriene trebuie să fie de maximum 500/100cm2
de perete sau stâlp de susţinere şi 5000/100cm2 de pardoseală.
Dacă testele de sanitaţie corespund, în săptămâna a patra de vid sanitar se
procedează la pregătirea halei pentru populare; dacă rezultatele obţinute nu sunt
bune, lucrările de dezinfecţie se repetă, amânându-se popularea halei cu o nouă
serie de pui de o zi, pân ă când este posibil.
Lucrătorii desemnaţi pentru pregătirea halelor în vederea populării vor
purta echipament dezinfectat, cu care nu vor intra în alte hale. Cu 48 ore înainte de
populare, în fiecare din cele 16 compartimente (boxe) se amenajează ţarcurile de
28
creştere, din plăci de P.F.L., în care se introduce echipamentul de lucru, format
dintr-o eleveuză de 2160 w, 5-6 t ăviţe de furajare şi 5-6 adăpători de tip start.
Numărul maxim de pui ce se distribuie în fiecare ţarc de creştere este de
560 femele sau 400 masculi.
Cu 12-24 ore înainte de populare, se începe înc ălzirea halei pentru a se
realiza o temperatură de +32oC, sub eleveuză; când mai rămân 3-6 ore până la
introducerea puilor în hală, se umplu adăpătorile, pentru a se încălzi apa,
deoarece, apa rece provocă indigestii, iar cea prea caldă favorizează dezvoltarea
germenilor patogeni. O apă potrivită ca temperatură stimulează peristaltismul
gastrointestinal al puilor; de aceea şi furajele se administrează numai după ce puii
au consumat apă, iar în plus, acestea nu se vor altera din cauza temperaturii prea
mari de sub eleveuze.
Eleveuzele, care se amplasează la o înălţime de cca. 40cm faţă de aşternut,
vor fi prevăzute cu câte un bec de 100w, ceea ce va facilita recunoa şterea de către
pui a surselor de hrană şi apă.

1.2. Microclimatul din halele de tineret părinţi

Ca şi la alte categori de păsări crescute pe aşternut şi la tineretul de
reproducţie-găini rase grele se va acorda o aten ţie deosebită aşternutului. Atunci
când aşternutul este compromis din diverse motive, se elimină crusta formată şi
porţiunile foarte umede, adăugându-se aşternut de bună calitate până la refacerea
grosimii iniţiale; concomitent, se amestecă energic aşternutul vechi cu cel nou,
împreună cu 150 g superfosfat/m2 şi 150 g praf de var nestins/m2.
Temperatura ambiental ă. Tineretul părinţi “Robro” are pretenţii mari fa0 ţă de
temperatura din hală, astfel că, în primele 3 zile de viaţă, sunt necesare +35 C sub
eleveuză; apoi, temperatura scade progresiv, în funcţie de gradul de îmbrăcare cu
penaj al puilor, până se ajunge la +180C (vârsta de 10 săptămâni), nivel considerat
ca fiind optim până la transferul seriei (tab. 4).
Tabelul 4
Temperaturile pentru tineretul părinţi “Robro”-găini rase grele
Nr. Vârsta (săptămâni) Temperatura necesară (0C):
crt. sub eleveuză în restul halei
1 1 35-32 26-24
2 2 31-26 23
3 3 25 22
4 4 24 21
5 5 23 20
6 6 22 19
7 7 21 18
8 8 20 18
9 9 19 18
10 10-20 18 18

Eleveuzele se ridică pe măsura înaintării în vârstă a puilor. Verificarea

temperaturii se face cu ajutorul termometrelor amplasate pe a şternut, la marginea
eleveuzelor, dar şi după modul de distribuire a puilor în ţarcul de creştere, astfel:
• temperatură optimă-puii stau răsfiraţi uniform în tot ţarcul de creştere;
• temperatură prea scăzută-puii sunt adunaţi sub eleveuză;
• temperatură prea mare-puii stau în afara marginilor eleveuzei;
• curenţi de aer-puii se grupează într-o zonă unde nu simt curenţii de aer.
Umiditatea relativă a aerului. În primele ore de viaţă puii trebuie să beneficieze
de o umiditate relativă mai mare pentru a se preveni deshidratarea, deoarece, la
aproximativ 80%. Pentru tineretul p ărinţi
ecloziune, nivelul de umiditate este de 29
“Robro” se prevăd următoarele niveluri de umiditate relativă a aerului: 56-60% în
perioada de vârstă 1-7 zile; 60-62% între 8-14 zile; 62-66% între 15-21 zile; 66-
70% între 22-28 zile şi 70-77% de la 29 zile pân ă la lichidarea seriei.
Ventilaţia. Se realizează în presiune pozitivă (admisie pasivă şi evacuare forţată),
cu asigurarea unei rate a ventilaţiei de 0,7m3 aer/oră/kg corp, în timpul iernii şi de
maximum 5 m3 aer/oră/kg corp, vara.
Zgomotele din hale, sunt cauzate de funcţionarea necorespunzătoare a
echipamentelor de hală (mai ales cel de ventilaţie), de activităţile personalului de
deservire sau vin din exterior; ele crează o stare generală de anxietate şi agitaţie.
Pulberile din hale. Provin din aşternut, furajele administrate, dejecţii uscate etc.
Normele prevăd un maximum de 15mg/m3 pentru pulberile din aer şi de 17-
25g/m2 pentru pulberile sedimentate timp de 30 zile.
Noxe. Concentraţiile maxime admise pentru amoniac sunt de 0,02% (20ppm) în
primele zile de viaţă şi de 0,03% (30ppm), în continuare. Hidrogenul sulfurat nu
trebuie să depăşească 0,1% (10ppm), iar bioxidul de carbon 0,5-0,6%.
Păstrarea în limite normale a concentraţiei noxelor se realizează numai
prin ventilaţie.
Curenţii de aer , trebuie să lipsească în primele zile de via ţă ale puilor, în rest, se
corelează cu temperaturile externe (datorită slabei inerţii termice a halelor), dar şi
cu vârsta păsărilor (tab. 5).
Tabelul 5
Viteza curenţilor de aer din hale (m/s)
Vârsta păsărilor Temperatură exterioară (oC):
o
(săptămâni) sub +10 C +10÷+20oC peste +20oC
1-3 lipsă curenţi lipsă curenţi 0,05-0,10
4-8 lipsă curenţi 0,05-0,10 0,10-0,20
9-20 0,05-0,10 0,10-0,20 0,20-0,50

Iluminatul. În primele 24 ore lumina va fi continuă, după care se reduce treptat:

• zilele 2-3=22 ore;
• zilele 4-7=20 ore;
• zilele 8-11=16 ore;
• zilele 12-15=12 ore;
• zilele 16-20=10 ore.
Din ziua a 21-a, se va trece la un program de 8 ore lumină/zi, ce se
menţine până la vârsta de transfer (20 s ăptămâni).

1.3. Programul de adăpare şi furajare

În primele 2-3 ore de la populare se face o hidratare individual ă a puilor,
cu apă la temperatura halei, în care se introduc substanţe antistres. Pentru perioada
de demaraj (primele 2 săptămâni) se utilizează adăpătorile vacumatice (1 buc./100
cap.), care se vor înlocui cu ad ăpătorile pentru tineret, de regul ă cele de tip
circular, suspendate şi cu ventil.
Frontul de adăpare din perioada de vârstă 3-8 săptămâni va fi de
1,2cm/cap, iar cel din perioada 9-20 săptămâni, de 2,0-4,0cm/cap.
Zilnic şi preferabil la aceeaşi oră, se spală adăpătorile, iar înălţimea lor faţă
de aşternut se va regla periodic, în funcţie de dezvoltarea puilor.
În primele zile după populare, hrana se administreaz ă în t ăviţe de furajare
(1 buc./100 pui), dispuse intercalat cu adăpătorile vacumatice; în continuare se
trece la echipamentele electro-mecanice de furajare, a c ăror înălţime se reglează
odată cu vârsta puilor. Frontul de furajare din perioada de vârst ă 3-8 săptămâni
trebuie să fie de 5 cm/cap, iar cel din perioada
30 9-20 săptămâni, de 10 cm/cap.
 Necesarul aproximativ de ap ă la tineretul părinţi este prezentat în tab. 6.
Tabelul 6
Necesarul de apă la tineretul părinţi “Robro”
Nr. crt. Vârsta puilor (săptămâni) Consum de apă (litri/1000 pui)
1 1-3 40-70
2 4 90
3 5 100
4 6 105
5 7 110
6 8 120
7 9 130
8 10 140
9 11 150
10 12 160
11 13 170
12 14 180
13 15 190
14 16-20 200-250

În primele două săptămâni de viaţă a puilor, furajarea se face la discre ţie,

după care se trece la o furajare sub control, pentru menţinerea lor pe curba
standard de greutate (tab. 7).
Tabelul 7
Curba greutăţii corporale şi consumul de hrană la tineretul părinţi “Robro”
Femele Masculi
Vârsta Greutate Consum de furaje Greutate Consum de furaje Reţeta de
(săpt) corporală pe pe corporală pe zi pe furaj
(g) zi săptămână (g) săptămână
1 - 18 126 - 22 154
2 - 30 210 - 38 266
3 - 40 280 - 50 350
4 510 50 350 550 65 455
21-3R
5 630 60 420 700 75 525
6 740 68 476 850 80 560
7 850 68 476 1010 85 595
8 970 70 490 1200 87 609
9 1070 72 504 1400 90 630
10 1160 73 511 1590 92 644
11 1250 75 525 1770 93 655 21-3R
12 1330 76 532 1940 95 665
13 1410 78 546 2100 98 686
14 1490 80 560 2240 103 721
15
16 1580
1680 82
84 574
588 2380
2520 108
113 756
791
17 1750 86 602 2660 118 826
18 1830 87 609 2790 124 868 21-4R
19 1910 95 665 2910 130 910
20 2000 100 700 3010 135 945
21 2090 105 735 3110 140 980
22 2170 110 770 3210 145 1015
23 2250 120 840 3300 155 1085 21-4R+
24 2330 130 910 3380 170 1190 21-7
25 2390 145 1015 3460 180 1260
21-7
26 2480 160 1120 3530 200 1400
Total 0-20 săptămâni 9744 12607
Total 21-26 săptămâni 5390 6930
Total 0-26 săptămâni 15134 19537

31
 Stabilirea greutăţii unui lot se face prin cânt ărirea a cca. 10% din efectiv,
la începutul fiecărei săptămâni, dimineaţa, înainte de administrarea primului tain.
În situaţia în care greutatea corporală la începutul săptămânii a 3-a este mai mic ă
decât cea standard şi în săptămâna respectivă se face furajarea la discreţie.
O atenţie aparte trebuie acordată raportului energo-proteic al furajelor
administrate; este greşită practica suplimentării cantităţii zilnice de furaj, atunci
când nivelul proteic al acestuia este mai mic decât cel normal, deoarece, surplusul
de hrană înseamnă o cantitate mai mare de energie ingerată de pasăre şi care duce
la îngrăşare excesivă, ceea ce este în detrimentul condiţiei de reproducător.
Atunci când greutăţile corporale la începutul unei săptămâni sunt mai mari
decât cele standard, se verifică calitatea furajului şi se remediază dac ă este cazul,
iar dacă nu, se va administra aceeaşi cantitate de hrană ca şi în săptămâna
anterioară, până se ajunge la o greutate corespunzătoare.
Din săptămâna a 6-a de viaţă şi până în a 22-a, inclusiv, se aplică furajarea
de tip “skip-a-day” (o zi da, o zi nu), adic ă raţia de hrană pentru două zile se
administrează numai într-o singură zi, cealaltă fiind de “post”. Începând cu
săptămâna a 8-a, în ziua de post se împrăştie pe aşternut spărtură de cereale (8-
10g/cap/zi), care are drept scop reducerea incidenţei canibalismului, dar şi de
evitare a formării crustei la suprafaţa aşternutului care este scurmat energic de
către păsări. În săptămânile 23 şi 24 de viaţă a p ăsărilor, se face trecerea treptată
de la furajarea de tip “skip-a-day” la cea zilnică, ocazie cu care se trece de la
nutreţul combinat 21-4R la cel 21-7, specific adultelor.
În tab. 8 şi 9 sunt prezentate structurile şi caracteristicile nutritive ale
nutreţurilor combinate administrate păsărilor de reproducţie din rasele grele.
Tabelul 8
Structura nutreţurilor combinate pentru găinile de reproducţie-rase grele
Nr. Sortimentul U.M 21-3 R 21-3 IR 21-4 R
crt. (1 zi-8 săpt.) (9-13săpt) (14 săpt.-maturit)
1 Porumb * % 58.4 60.1 66.2
2 Tărâţe de grâu % 5.0 7.0 7.0
3 Şrot de fl soarelui % 7.0 7.0 7.0
4 Şrot de soia** % 21.0 20.0 14.0
5 de Fcarne
ăină % 2.0 2.0 2.0
6 Făină de peşte % 3.0 - -
7 D.L. metionin
98% ă % 0.1 0.1 -
8 HCI
Colin
70%
ă % 0.1 0.1 0.1
9 Carbonat de calciu % 1.2 1.3 1.3
10 Fosfat dicalcic % 1.0 1.2 1.2
11 Sare % 0.2 0.2 0.2
12 Premix % 1.0 (A3) 1.0 (A3) 1.0 (A4)
TOTAL 100.0 100.0 100.0
*Porumbul se poate substitui cu orz decorticat sau grâu furajer (20-30%)
**Furajele proteice se pot înlocui între ele, cu respectarea cerinţelor nutritive (PB, EM etc)
Tabelul 9
Caracteristicile nutritive ale nutreţurilor combinate pentru
găinile de reproducţie-rase grele
Nr. Categoria de vârstă P.B. E.M. Lizină Met.+cist.
crt. (%) (kcal/kgn.c.) (%) (%)
1 1 zi-8săptămâni 21.0 2800 1.05 0.76
2 9-13 săptămâni 19.0 2800 0.91 0.68
3 14 săpt.-maturitate 16.0 2850 0.72 0.57
4 1 zi-maturitate 18.1 2825 0.86 0.65

32
 1.4. Măsuri tehnice
Masculii se cresc separat. La vârsta de 8 săptămâni se face trierea lor,
eliminându-se exemplarele cu defecte de aplomb, cele cu conformaţie corporală
necorespunzătoare, ca şi cele bolnave. De regulă, cocoşii reţinuţi la vârsta de 8
săptămâni reprezintă cca. 15% din efectivul de puicuţe reţinute la aceeaşi vârstă.
Începând cu vârsta de 5-6 zile a puilor se procedeaz ă la lărgirea ţarcurilor
din PFL, care se vor desfiinţa în jurul vârstei de 2 săptămâni.
În paralel cu lărgirea ţarcurilor, se procedează la redistribuirea fronturilor
de furajare şi adăpare, lucrare care se continu ă pe măsura dezvoltării corporale a
puilor.
La pregătirea halei pentru populare se interzice să se pună aşternut numai
sub eleveuze, deoarece se formează curenţi de aer, iar atunci când se completeaz ă
zonele fără aşternut, se vor forma pulberi într-o cantitate nepermis de mare.
Dacă în perioada de vârstă 1 zi-8 săptămâni se va asigura o densitate de
6,5-7,2 cap/m2, în perioada imediat următoare (9-20 săptămâni), aceasta se va
reduce la 5-6 cap/m2.
Pierderile normale din efectiv în perioada de la populare şi până la vârsta
de 26 săptămâni, sunt de 10%.

2. Tehnologia de creştere şi exploatare a găinilor adulte de reproducţie-rase

grele

2.1. Pregătirea halelor pentru populare

La vârsta de 20 săptămâni, tineretul de reproducţie se transferă în halele de

adulte, la o densitate de 5-6 cap./m 2, ocazie cu care se vor forma loturile de
reproducţie.
Transferul păsărilor trebuie făcut într-o singură zi, respectiv cea de “post”
din programul “skip a day”, dar vor primi ap ă la discreţie şi vor beneficia de un
microclimat corespunzător în halele de adulte.
A doua zi, se face prima furajare, cu aceea şi cantitate de furaje
administrată înaintea transferului, la care se adaugă un supliment pentru a diminua
stresul de transport.
Halele destinate găinilor de reproducţie din rasele grele au o suprafa ţă de
1200m2 şi sunt prevăzute cu o cameră tampon pe centru, ce împarte hala în două
semihale; fiecare dintre acestea sunt prevăzute cu câte 4 (patru) compartimente de
reproducţie, delimitate cu plase de sârmă.
În fiecare compartiment se introduc câte 75-90 cocoşei şi 750 puicuţe,
ceea ce reprezintă un total pe hală de 600-720 cocoşei şi 6000 puicuţe, respectiv
6600-6720 cap./hală.
Pardoseala halelor se acoperă cu un strat de cca. 40cm aşternut curat şi
uscat, deasupra căruia se suspendă adăpătorile cu ventil şi echipamentul de
furajare, tip D.N.C., plus hrănitorile tronconice suspendate pentru furajarea
suplimentară a masculilor.
Frontul de furajare trebuie să fie de 12 cm/cap, iar cel de ad ăpare de 2,5-
3,0 cm/cap; se asigură un cuibar la 4 femele.
Când cele două semihale sunt prevăzute cu un culoar central, cuibarele
(sunt pe două niveluri) se distribuie în interiorul compartimentelor, dar lipite de
culoarul central, pe unde se face şi recoltarea ouălor; dacă nu există culoar central,
cuibarele se amplasează tot în interiorul compartimentelor, lipide de perete.

33
 Halele de adulte pot fi prev ăzute şi cu paturi tehnologice, dispuse pe 1/3
din suprafaţa compartimentelor, diferenţa fiind acoperită cu aşternut permanent
(zona de “călcat”); în acest caz, hrănitorile şi adăpătorile se amplasează deasupra
paturilor tehnologice, iar bateriile de cuibare în zona cu aşternut, lipite cu spatele
de peretele culoarului central.

2.2. Microclimatul din halele de adulte

Temperatura trebuie să fie de +18oC, de regulă, fiind suficientă căldura
biologică degajată de către păsări. Umiditatea relativă a aerului se păstrează la
niveluri de 60-70%, dar în zilele extrem de calde se recomand ă udarea pardoselii
din zona culoarelor de acces.
Pentru o bună ventilaţie a halei, trebuie asiguraţi 5-6 m3aer/oră/kg corp,
valoare ce poate creşte până la 7 m3aer/oră/kg corp, pe timpul verii; ventilaţia se
asigură în presiune pozitivă, ca şi la tineret.
Programul de lumină trebuie corelat cu vârsta păsărilor, drept pentru care,
imediat după populare, se trece la mărirea fazei zilnice de iluminare pentru a
determina intrarea în ouat a păsărilor la vârsta optimă (tab. 10).
Tabelul 10
Programul de lumină la părinţii adulţi “Robro”
Nr. Vârsta Durata luminii Nr. Vârsta Durata luminii (ore/zi)
crt. (săpt.) (ore/zi) crt. (săpt.)
1 4-20 8 9 28 14,30
2 21 9 10 29 14,45
3 22 10 11 30 15
4 23 11 12 31 15,15
5 24 12 13 32 15,30
6 25 13 14 33 15,45
7 26 14 15 34 16
8 27 14,15 16 35-64 16

Halele trebuie să fie perfect închise, deoarece, pătrunderea accidentală a

luminii în timpul secvenţei de întuneric a programului zilnic de lumină, permite
păsărilor din acea zonă să-şi continue activitatea diurnă (hrănire, adăpare etc)
deranjându-le pe celelalte.
În timpul secvenţei de iluminare a programului zilnic, lumina trebuie să fie
distribuită uniform în hală, la o intensitate de 2,0-2,5 w/m 2.
Programele prea lungi de lumină forţează instalarea maturităţii sexuale,
dar fără a fi în concordanţă cu dezvoltarea corporală, ceea ce va afecta
semnificativ producţia numerică şi calitativă de ouă ce urmează a fi obţinută.
2.3. Furajarea, adăparea şi producţia de ouă
Normarea zilnic ă a cantităţii de furaje administrate se face în corela ţie cu
intensitatea de ouat realizată, dar şi cu curba standard de greutate (tab. 11).
Tabelul 11
Curba greutăţii corporale, intensitatea de ouat şi consumul de furaje
la găinile adulte de reproducţie-rase grele
Vârst Greutate corporală (g) Curba Consum de furaje
a femele masculi teoretică de (femele+masculi)
(săpt) minimă maximă minimă maximă ouat (%) (g/cap/zi)
23 2200 2300 3250 3350 1 124
24 2280 2380 3330 3430 5 134
25 2340 2440 3410 3510 15 148

26 2430 2530 3480 343580 25-38 160-164

 27 2500 2650 3550 3650 35-57 160-165
28 2600 2750 3650 3750 45-70 160-170
29 2700 2850 3720 3820 60-78 160-175
30 2780 2950 3720 3880 70-82 160-180
31 2820 2980 3830 3930 69-83 160-180
32 2840 3000 3880 3980 68-81 160-180
33 160-180
34 2880 3030 3940 4040 65-78 160-175
35 64-77 160-175
36 2920 3080 4010 4120 63-76 160-175
37 61-75 160-175
38 2950 3080 4080 4190 59-74 160-175
39 58-73 160-175
40 2980 3100 4180 4300 56-72 160-173
41 54-71 159-172
42 53-70 158-170
43 51-69 157-169
44 3000 3120 4290 4410 49-68 157-168
45 48-67 156-167
46 46-66 155-166
47 45-63 154-165
48 3020 3130 4400 4520 45-63 154-164
49 44-62 153-163
50 43-61 153-163
51 42-60 152-162
52 3040 3150 4500 4620 41-59 151-161
53 41-58 151-161
54
55 40-56
40-56 150-161
150-160
56 3060 3140 4600 4720 39-55 150-159
57 39-54 150-159
58 38-53 150-158
59 38-52 150-158
60 3080 3180 4700 4820 37-51 150-157
61 37-50 150-157
62 36-49 150-156
63 36-48 150-156
64 3100 3200 4800 4900 35-47 150-155

Găinile de reproducţie-rase grele consumă mai mult furaj decât este

necesar, ceea ce conduce la îngrăşarea lor excesivă, cu repercursiuni negative
asupra producţiei numerice de ouă şi a fertilităţii acestora.
De aceea, la păsările de reproducţie se aplică o alimentaţie sub control,
prin care, cantitatea zilnică de furaje se administrează în două reprize egale, una
de dimineaţă (tainul I) şi a doua de dup ă amiază (tainul al II-lea); orele de
administrare a hranei vor fi aceleaşi, în fiecare zi, iar accesul la furaje va fi de câte
două ore, pentru fiecare tain.
În cele 40 săptămâni de producţie, găinile adulte de reproducţie produc
134-172 ouă/pasăre introdusă şi au la sfârşitul ciclului de exploatare greutăţi
corporale de 3100-3200g; la aceeaşi vârstă de 64 săptămâni, masculii ating
greutăţi de 4800-4900g. Intensitatea maximă de ouat se realizează în săptămâna a
31-a de viaţă a păsărilor şi este de 83%.
Din totalul ouălor produse, numai 161,3 buc. sunt bune pentru incubaţie,
iar la un procent mediu de ecloziune de 84,7%, rezultă un număr de 136,6 pui de o
zi, pentru fiecare găină introdusă.

35
 Dinamica cre şterii în greutate se stabileşte prin cântăriri individuale pe
cca. 5% din efectiv, ce se efectuează s ăptămânal până la vârsta de 36 săptămâni a
păsărilor şi apoi, la fiecare două săptămâni.
Dacă curba de ouat realizată de păsări este sub nivelul celei standard, se
suplimentează raţia zilnică cu 5g furaj/cap, iar dac ă producţia de ouă stagnează
timp de 4-5 zile, suplimentarea se face cu 10g furaj/cap/zi.
Există şi alte opinii referitoare la productivitatea g ăinilor de reproducţie
Rock, conform căreia, în cele 40 săptămâni de ouat, se poate obţine o producţie de
177 ouă/găină introdusă (tab. 12).
Tabelul 12
Producţia de ouă şi numărul de pui obţinuţi la găinile de reproducţie Rock
Vârst % Număr total de % Număr de ouă % Număr de pui
a ouat ouă ouă incubabile ecloziu obţinuţi
(săpt. pe cumula incu pe cumulat ne pe săpt. cumulat
) săpt. t babil săpt. (buc.) (buc.) (buc.)
(buc.) (buc.) e (buc.)
24 5 0.35 0.35 - - - - - -
25 10 1.26 1.61 - - - - - -
26 38 2.66 4.27 25 0.66 0.66 - - -
27 57 3.99 8.26 40 1.60 2.26 80 1.3 1.3
28 70 4.90 13.16 70 3.43 5.69 85 2.9 4.2
29 78 5.46 18.62 80 4.37 10.06 86 2.8 7.0
30 82 5.74 24.36 88 5.05 15.11 87 4.4 11.4
31 83 5.81 30.17 95 5.51 20.62 88 4.8 16.2
32 81 5.67 35.84 97 5.50 26.12 88 4.8 22.0
33 80 5.60 41.44 97 5.43 31.55 88 4.8 26.3
34 78 5.46 46.90 97 4.29 36.84 88 4.7 31.5
35 77 5.39 52.29 97 5.23 42.07 88 4.7 36.2
36 76 5.32 57.61 97 5.16 47.23 88 4.6 40.8
37 75 5.25 62.86 97 5.09 52.32 88 4.5 45.3
38 74 5.18 68.04 97 5.02 57.34 87 4.3 49.6
39 73 5.11 73.15 97 4.96 62.30 87 4.3 53.9
40 72 5.04 78.19 97 4.89 67.19 87 4.3 58.2
41 71 4.97 83.16 97 4.82 72.01 87 4.2 62.4
42 70 4.90 88.06 97 4.75 76.76 87 4.1 66.5
43 69 4.83 92.89 97 4.68 81.44 86 4.0 70.5
44 68 4.76 97.65 97 4.62 86.06 86 4.0 74.5
45 67 4.69 102.34 96 4.50 90.56 85 3.8 78.3
46 66 4.62 106.96 96 4.43 94.99 85 3.8 82.1
47 65 4.55 111.51 96 4.37 99.36 85 3.7 85.8
48 64 4.41 115.92 96 4.23 103.59 85 3.6 89.4
49 63 4.34 120.26 95 4.12 107.71 84 3.5 92.9
50 62 4.27 124.53 95 4.06 111.77 84 3.4 96.3
51 60 4.20 128.73 95 3.99 114.76 84 3.4 99.7
52 59 4.13 132.86 95 3.92 119.68 83 3.3 103.0
53 58 4.06 136.92 95 3.86 123.54 83 3.2 106.2
54 57 3.99 140.91 95 3.80 137.34 82 3.1 109.3
55 56 3.92 144.83 95 3.72 131.06 82 3.1 112.4
56 55 3.85 148.68 95 3.66 134.72 81 3.0 115.4
57 54 3.78 152.46 94 3.55 138.27 81 2.9 118.3
58 53 3.71 156.17 94 3.49 141.76 80 2.8 121.1
59 52 3.64 159.81 94 3.42 145.18 80 2.7 123.8
60 51 3.57 163.38 94 3.36 148.54 80 2.7 126.5
61 50 3.50 166.88 94 3.30 151.84 79 2.6 129.1
62 49 3.43 170.31 94 3.23 155.07 79 2.6 131.7
63 48 3.36 173.67 94 3.17 158.24 78 2.5 134.2
64 47 3.29 176.96 94 3.10 161.34 78 2.4 136.6
177.00 91.2 161.30 84.7 136.6

36
 Pentru a evita îngr ăşarea păsărilor, unii practicieni recurg la administrarea
unor nutreţuri combinate cu niveluri energetice mai scăzute.
O bună intensitate de ouat şi menţinerea păsărilor pe curba standard de greutate se
pot realiza atunci când se administrează furaje cu 16-17% P.B. şi 2750-2800
kcal/kg E.M.
În ţara noastră, găinile de reproducţie-rase grele se furajează cu nutreţuri
combinate din reţeta 21-7, administrate sub formă de făină (tab. 13).
Tabelul 13
Nutreţul combinat destinat găinilor adulte de reproducţie-rase grele
Nr. Specificare Reţeta/categ. de vârstă
crt. (21-7/23-64 săptămâni)
Sortimentul (%):
1 Porumb 61.65
2 Tărâţe de grâu 6.00
3 Şrot de floarea soarelui 7.00
4 Şrot de soia 12.00
5 de carne Făină 2.00
6 Făină de peşte 3.00
7 HCl 70% Colină 0.10
8 Dl 98%
Metionină 0.05
9 Carbonat de calciu 6.50
10 Fosfat dicalcic 0.50
11 Sare 0.20
12 Zoofort (premix vitamino-mineral) 1.00
TOTAL 100.00
Caracteristici nutritive:
1 (%) Proteină brută 17.0
2 Energie metabolizabil
(kcal/kg
ă n.c.) 2750
(%) 3 Lizină 0.77
4 (%)
Metionină+cistină 0.58
5 Acid linoleic (%) 1.30

În mod normal, consumul specific de furaje este de 430g/ou.

Această categorie de păsări consumă şi o mare cantitate de apă, care este
dublă faţă de cea de furaje, dar numai în condiţiile unor temperaturi de +21oC şi a
unei furajări normale. Consumul de apă creşte cu câte 8% pentru fiecare grad de
temperatură peste cel prezentat anterior, dar mai este influen ţat şi de alţi factori
cum ar fi conţinutul furajului în săruri de sodiu şi potasiu, sau de nivelul
proteinelor brute şi a celulozei; de asemenea, mai intervine şi temperatura apei de
băut, intensitatea de ouat a păsărilor, starea lor de s ănătate etc.
Consumul insuficient de apă conduce şi la apariţia unor afecţiuni, cum ar fi
necroza ovarelor, nefroza, proventriculită etc. Atunci când se restricţionează
consumul de apă timp de 48 ore, se constată subţierea cojii ouălor, apariţia unui
număr tot mai mare de ouă fără coajă, iar în final, stagnarea ouatului. Lipsa total ă
a apei timp de 24 ore, duce la încetarea completă a ouatului.
Salinitatea nutreţurilor administrate are o foarte mare importanţă deoarece,
atunci când NaCl lipseşte, consumul de furaje se reduce cu 50% şi deci şi cel de
apă, cu influenţă nefastă asupra numărului de ouă depuse. Atunci când furajul
conţine prea multă sare, păsările vor consuma mult mai multă apă decât furaj,
diminuându-se intensitatea de ouat; în plus, dejecţiile devin mai umede.
Apa utilizată la adăpare trebuie să aib ă o valoarea pH de 6-7 şi maximum
1,0 ppm fier; nivelurile de peste 3 ppm fier conduc la degradarea echipamentului
de adăpare, iar cele de peste 5 ppm determină scăderea eficienţei tratamentelor cu
tetraciclină şi sulfamide prin apă şi reduc stabilitatea vaccinurilor dizolvate în apă.

37
 Atunci când apa pentru adăpare conţine peste 50 ppm nitraţi (NO3), 0,05
ppm nitriţi (NO2) şi peste 0,5 ppm amoniac, rezultă că este contaminată cu fecale;
efectul este scăderea producţiei de ouă. Nitraţii şi nitriţii pot fi oxidaţi prin
clorinarea apei, însă superclorinarea acesteia reduce, în plus, şi eficienţa
medicamentelor administrate prin apă şi provoacă reducerea grosimii cojii ouălor.

2.4 Tehnologia de creştere şi exploatare a părinţilor “Mini-Rock”

Găinile Mini-Rock au penajul alb, creasta simpl ă şi pielea de culoare

galbenă; comparativ cu Rock-ul normal, ele au talia mai redus ă cu cca. 30%,
oasele tarsiene mai scurte cu cca. 4 cm şi sunt mai sensibile la temperaturile
extreme (prea mari sau prea mici).
Maturitatea sexuală se instalează cu 2 săptămâni mai devreme decât la
Rock-ul normal, dar au o producţie de ouă egală cu acesta, numai că ouăle au
greutăţi mai mici. Găinile Mini-Rock au un temperament liniştit, sunt omogene
sub aspectul greutăţii şi au o bună proporţie de păstrare a efectivului. Nu apar
probleme la împerecherea naturală cu cocoşii Cornish, iar ouăle produse au un
foarte bun procent de fertilitate; raportul între sexe este de 1 cocoş la 10 găini.
Creşterea tineretului. Într-o hală cu suprafaţa de 1200m2 se introduc 8000-9000
puicuţe de o zi Mini-Rock şi 1600-1800 cocoşei Cornish. Modalitatea de pregătire
a halelor, echipamentul necesar, precum şi regimurile de temperatură şi de
ventilaţie sunt identice cu cele de la Rock-ul normal; singurele modificări apar în
asigurarea programului de lumină (tab. 14).
Tabelul 14
Programul de lumină pentru tineretul Mini-Rock
Nr. crt. Vârsta Durata luminii (ore/zi)
Săptămâna Ziua
1 1 1 23
2 23
3 19
4 16
5 14
6 12
7 11
2 2 8 10
9 9
10-14 8
3 3-16 8
4 17 81/2
5 18 9
6 19 10
7 20 11
Furajarea se realizează după un program special de restricţionare, pentru a
se realiza greutăţile corporale standard (tab. 15).
Tabelul 15
Curba standard de greutate şi consumul de furaje la tineretul Mini-Rock
Vârsta Reţeta de Consum de furaje (g/cap) Greutate corporală (g)
(săpt.) nutreţuri Pe zi cumulat
1 21-3R 19 133
2 34 371
3 35 616 380-400
4 38 882
5 40 1162
6 42 1456 550-600
7 45 1771
8 50 2121 800-850
9 21-3IR 55 2506
38
 10 60 2926 980-1000
11 62 3360
12 64 3808 1150-1200
13 66 4270
14 21-4R 68 4746 1300-1400
15 68 5222
16 68 5698 1450-1550
17 68 6174
18 68 6450 1590-1700
19 68 7126
20 70 7616 1780-1800
21 75 8141
22
23 21-4R; 21-7 80
90 8701
9331 1870-1900
24 21-7 100 10031 1950-2000

Creşterea şi exploatarea adultelor. La popularea halelor de adulte, se asigură o

găină în plus pe m2, faţă de cerinţele de densitate specifice Rock-lui normal;
totodată, pentru a uşura accesul găinilor la etajul superior al cuibarelor, acestea
trebuie coborâte cu 10cm. În rest, nu există modificări esenţiale în amenajarea
interioară a halelor. Programul de lumină se derulează în continuarea celui de la
tineret (tab. 16).
Tabelul 16
Programul de lumină la găinile adulte Mini-Rock
Nr. crt. Vârsta (săpt.) Durata luminii (ore/zi)
1 20 11
2 21 12
3 22 13
4 23 14
5 24 14,30
6 25 15
7 26 15,30
8 27-64 16

Furajarea se face sub control, în vederea men ţinerii păsărilor pe curba

standard de greutate şi deci, a realizării unei curbe de ouat normale (tab. 17).
Tabelul 17
Curba standard de greutate, consumul de furaje şi intensitatea de ouat
la găinile Mini-Rock
Vârsta Greutate Consum mediu de furaje Intensitatea de ouat
(săpt.) corporală (g) (g/cap/zi) (%)
23 90 3.0
24 100 11.0
25 115 25.0
26 2080 125 45.0
27 130 60.2
28 135 74.2
29 137 77.5
30 140 79.0
31 140 80.0
32 140 78.5
33 140 78.0
34 140 76.6
35 139 75.0
36 139 74.5
37 139 73.0
38 2400 139 72.0
39 138 70.5
40 138 69.5
41 39 138 68.0
 42 137 67.0
43 137 66.0
44 137 64.0
45 136 63.7
46 136 62.0
47 136 61.0
48 2450 136 60.6
49 135 59.6
50 135 58.8
51 134 57.0
52 134 56.0
53 134 55.6
54 133 54.0
55 133 53.0
56 133 51.5
57 132 49.0
58 2550 132 48.0
59 132 46.0
60 131 44.5
61 131 43.0
62 131 41.0
63 130 40.0
64 2600 130 40.0

În mod normal, pierderile din efectiv pe parcursul cre şterii şi exploatării

păsărilor adulte de reproducţie-găini rase grele, nu trebuie s ă depăşească 14%.

3. Sisteme şi tehnologii de creştere a broilerului de găină

3.1. Sistemul extensiv de creştere

Sistemele de creştere cu caracter extensiv (gospodăreşti) combină

avantajul conferit de un adăpost călduros pe timpul iernii (permite menţinerea
unui ritm bun de creştere), cu cel al utilizării de suprafeţe întinse de teren (păşuni,
lucerniere, livezi etc), pe timpul verii; în plus, apar şi alte avantaje, cum ar fi:
 -reducerea consumului de furaje de tip concentrat, datorită existenţei
resurselor naturale pe care le asigură o gospodărie;
 -păstrarea unei bune stări de sănătate a păsărilor;
 -nu sunt necesare adaosurile de substanţe biologice active, datorită posibilităţii
păsărilor de a-şi asigura o parte din vitamine şi săruri minerale, direct din
mediul natural;
 -investiţii relativ mici, care au în vedere doar modernizarea spa ţiilor deja
existente.
Păsările beneficiază de influenţa benefică a mediului natural o perioad ă
destul de îndelungată de timp şi care, pentru condiţiile climatice din ţara noastră,
corespunde cu perioada mai-octombrie.
Materialul biologic utilizat poate fi produs direct de c ătre crescător sau
poate fi achiziţionat de la unităţile specializate în producerea puilor de o zi; de
aici, derivă şi cele două modalităţi de creştere a puilor de carne în sistem extensiv,
respectiv: naturală şi cea artificială.
În cazul creşterii de tip natural , puii de o zi sunt obţinuţi prin incubaţie
naturală, la cloşti, folosindu-se ouă provenite de la păsările adulte din gospodăria
proprie; atunci când există un excedent de ouă, ele se incubează artificial, în
aparate de mică capacitate, dar se “pune” şi una sau mai multe clo şti, care vor
îngriji puii rezultaţi. În marea majoritate a cazurilor, ouăle provin de la popula ţii
40
de găini neameliorate, ceea ce duce la înregistrarea unor randamente destul de
scăzute în producţia de carne şi la consumuri mari de furaje.
Ouăle se aleg după criterii morfologice de calitate şi trebuie să aibă o
vechime corespunzătoare, de maximum 7 zile, pentru a se ob ţine o ecloziune cât
mai ridicată. Numărul de ouă repartizat fiecărei cloşti depinde de mărimea
acesteia şi este de 14-16 buc., func ţie de greutatea lor; dacă se utilizează curcile
drept cloşti, numărul de ouă poate creşte până la 24-28 buc./pasăre.
Perioada de creştere a puilor cu cloşca durează atâta timp cât aceasta îşi
manifestă instinctul matern, de regulă, 40-60 zile. Numărul de pui pe care îl poate
creşte o cloşcă depinde de anotimp, dar şi de tipul morfologic la care aparţine;
astfel, la cloştile din rasele uşoare se repartizează 12-14 pui, în sezonul rece sau
15-18 pui, în cel cald, în timp ce la cloştile din rasele mixte, numărul de pui poate
ajunge la 15-18 cap., în sezonul rece sau 20-25 cap., în cel cald.
Creşterea naturală a puilor de găină pentru carne se face cu cloşca în
libertate sau în captivitate.
Creşterea naturală a puilor cu clo şca în libertate, este specifică sezonului aprilie-
iunie, când temperatura externă este suficient de mare pentru ca puii s ă poată
beneficia de acţiunea razelor solare şi să-şi completeze raţia cu vitamine, minerale
şi proteine de srcine animal ă, din habitatul care li se pune la dispozi ţie; aceste
avantaje dispar în lunile foarte reci sau în cele foarte calde.
Rezultatele creşterii puilor depind mult de calităţile materne ale cloştilor;
aşa de exemplu, sunt cloşti care sunt foarte active în căutarea hranei, dar
neglijându-şi puii, precum există cloşti care îşi apără puii cu prea multă
vehemenţă, mulţi fiind striviţi de către aceasta, ca şi cloşti care îşi abandonează
mult prea devreme puii.
Adăpostirea cloştilor cu pui pe timpul nopţii sau pe vreme nefavorabilă se
face într-un spaţiu în care nu au acces alte păsări, preferabil fiind acela în care puii
vor rămâne în continuare; dacă se cazează mai multe cloşti cu pui în acelaşi
spaţiu, acesta trebuie delimitat, iar păsările se introduc, pe rând, pentru odihnă.
Scoaterea cloştii cu pui din adăpost se face numai după ce s-a ridicat roua,
iar în caz de ploaie, numai dup ă ce s-a uscat terenul.
O altă soluţie este ca, în primele zile de viaţă, puii împreună cu cloşca s ă
fie adăpostiţi într-un spaţiu închis, la o temperatur ă de +20÷+25oC, după care, în
funcţie de temperatura exterioară, aceştia să fie scoşi afară, pe timpul zilei şi
readuşi în adăpost, pe timpul nopţii.
La început, hrana se administrează astfel încât să fie accesibilă atât pentru
pui, cât şi pentru cloşcă, dar mai târziu sursa de hran ă se protejează cu ţarcuri
pentru ca numai puii să ajungă la ea, fără a fi deranjaţi de cloşcă sau alte păsări.
Creşterea naturală a puilor cu cloşca captivă, înlătură o parte din dezavantajele
metodei anterioare, numai că, în acest caz, cloşca este transformată într-o
“crescătoare artificială”, rolul ei rezumându-se numai la a înc ălzi puii.
Cutia pentru cloşcă trebuie să fie suficient de spaţioasă (70 x 70 x 70 cm),
confecţionată din lemn şi cu faţada din stinghii dispuse unele de altele la o
distanţă suficientă pentru a permite libera circulaţie a puilor. Hrana cloştii se
administrează în imediata apropiere a cutiei, iar cea pentru pui, la o distanţă de
0,5-1,0m de aceasta. Este recomandat ca împrejurul cutiei de cre ştere să se
amenajeze un ţarc care să prevină îndepărtarea puilor sau accesul altor păsări din
gospodărie. Întreg ansamblul (cutie de creştere+ţarc) se poate amplasa pe o zonă
bine înerbată, mutându-se în alt loc la interval de câteva zile. Pe vreme
nefavorabilă, cutia, împreună cu cloşcă şi puii se transferă într-o încăpere suficient
de călduroasă şi bine iluminată.

41
 În jurul vârstei de 3-4 s ăptămâni, puii sunt suficient de dezvoltaţi pentru a-
şi căuta hrana pe suprafeţe mai mari şi de aceea se îndep ărtează cuştile şi ţarcurile,
trecându-se la creşterea puilor cu cloşca în libertate.
La cre şterea artificial ă a puilor în sistem extensiv se recurge atunci când
cloşcă moare imediat după ecloziune sau refuză s ă crească puii, dar de multe ori,
se aplică pentru puii de o zi achiziţionaţi de la unităţile de profil.
În acest caz, fie se amenajează o încăpere adecvată scopului dorit, fie se
construieşte un adăpost din diverse materiale, dar obligatoriu acestea trebuie să
asigure la un nivel satisfăcător principalii factori de microclimat.
Spaţiul de creştere trebuie să aibă o cât mai bună inerţie termică şi să fie
lipsit de curenţi de aer; pardoseala nu trebuie să fie rece, dar să permită o spălare
şi o dezinfecţie eficientă după fiecare serie de pui.
Sursele de încăzire pot fi foarte variate, în funcţie de posibilităţile fiecărui
crescător, dar şi de numărul de pui ce urmează a fi crescut.
O problemă importantă este stabilirea numărului de pui pe suprafaţă de
cazare şi care poate fi de 10-20cap./m2, în funcţie de rasă, hibrid etc.
Există tendinţa ca, în perioadele mai reci, să se crească numărul de pui pe
unitatea de suprafaţă, în ideea că adăpostul se va încălzi pe seama căldurii
biologice degajate. Practica este greşită, deoarece necesarul de aer este de cel
puţin 1 m3/h/kg greutate vie şi prin urmare, trebuie intervenit cu o ventila ţie
suplimentară, ceea ce conduce la diminuarea temperaturii din adăpost; în caz
contrar, se ajunge la vicierea aerului, în sensul c ă va apare un exces de bioxid de
carbon (provenit din respiraţie), de amoniac (rezultat din fermentarea dejecţiilor),
dar şi de vapori de apă (din respiraţie, apa de băut şi din dejecţii). Atunci când puii
au acces în exterior, ei vor părăsi acest mediu nociv, însă chiar dacă sunt hrăniţi
corespunzător, temperaturile externe scăzute vor determina diminuarea severă a
ritmului de creştere în greutate.
Dintre factorii naturali, o mare influenţă o are mărimea zilei-lumină şi de
aceea, adăposturile trebuie prevăzute cu ferestre mari, cu geamuri duble, orientate
pe direcţia sud, sud-est sau sud-vest, pentru a asigura un indice de iluminare
naturală de cel puţin 1/8 – 1/10.
În dreptul ferestrelor se va instala, obligatoriu, o sursă de lumină
artificială, pentru ca acest gen de lumină să vină din aceiaşi direcţie ca şi cea
naturală; sursa de lumină trebuie să asigure o vizibilitate cât mai bun ă în zona de
hrănire-adăpare, în timp ce în restul adăpostului, aceasta trebuie să fie difuză,
pentru a facilita odihna puilor.
Ferestrele servesc şi pentru aerisire, drept pentru care vor fi prev ăzute cu
balamale la partea inferioară, dirijând, astfel, aerul proaspăt spre tavan (se evită
formarea curenţilor de aer); volumul de aer circulat în ad ăpost se reglează prin
nivelul de deschidere al ferestrelor.
Evacuarea aerului viciat se poate face prin intermediul unor coşuri de
evacuare, deschise spre exterior şi prevăzute la interior cu şibăre de reglare a
volumului de aer eliminat.
Aşternutul trebuie păstrat în permanenţă uscat şi de aceea se va evita
scurgerea apei din jgheaburile de adăpare; când este cazul, se schimbă aşternutul
umed din dreptul acestora.
Periodic, se va scoate şi crusta formată pe suprafaţa aşternutului, care, în
plus, se va răscoli pentru aerisire şi afânare; un aşternut gros, bine întreţinut, va
intra într-o uşoară fermentaţie, cu degajare de căldură, dar fără emanare puternică
de amoniac.

42
 3.2. Sistemul intensiv de creştere
Creşterea broilerului de găină în sistem intensiv permite realizarea unor
producţii ridicate de carne pe unitatea de suprafaţă, iar carnea obţinută este de
calitate superioară, asemănându-se, din punct de vedere organoleptic şi fizico-
chimic, cu cea provenită de la păsările crescute în sistem extensiv.
Creşterea puilor de carne pe aşternut permanent a copiat modelul de la
găinile ouătoare, care au început să fie crescute după această tehnologie încă din
anul 1940, în S.U.A.. Acest tip de între ţinere asigură un anumit confort puilor,
comparativ cu suprafaţa dură a bateriilor, precum şi posibilităţi de mişcare pe arii
mult mai largi, apropiindu-se de condiţiile naturale de viaţă ale păsărilor; în plus,
prezintă avantajul unor investiţii iniţiale mai reduse comparativ cu creşterea în
baterii, dar şi posibilitatea de a se ob ţine carcase de o foarte bună calitate.
Creşterea puilor de carne pe aşternut permanent se face în hale oarbe, cu
suprafaţa, de regulă, de 1200 m2, prevăzute fiind cu cameră tampon şi împărţite în
câte 6 ţarcuri (boxe) care comunică între ele, delimitate prin plase de sârmă.
Pentru obţinerea unor rezultate bune cu această tehnologie, o atenţie deosebită
trebuie acordată lucrărilor de sanitaţie şi de pregătire a halelor pentru populare.
Popularea halelor este precedată de o perioada de 3 săptămâni de vid
sanitar , timp în care se efectuează o serie de lucrări specifice, astfel:
Săptămâna I:
 livrarea puilor la abator;
 evacuarea aşternutului;
 demontarea echipamentului tehnologic şi scoaterea lui în afara halei;

spălarea halei cu apă sub presiune;
 curăţirea mecanică a echipamentului tehnologic;
 repararea şi completarea echipamentelor tehnologice;
 dezinfecţia halei şi a echipamentelor tehnologice;
 etanşeizarea halei şi executarea primei fumigaţii;
 dezinfecţia căilor de acces şi a incintei;
 deratizarea şi dezinfecţia fermei.
Săptămâna a II-a:
 controlul sanitaţiei sub raportul încărcăturii de germeni şi fungi;
 repetarea lucrărilor de dezinfecţie, dacă rezultatele analizelor sunt
pozitive.
Săptămâna a III-a:
 deschiderea şi aerisirea halei;
 introducerea aşternutului şi dispunerea lui uniformă (8-10cm);

introducerea în hală şi montarea echipamentului tehnologic;
 reetanşeizarea halei şi realizarea celei de-a doua fumigaţii;
 dezermetizarea halei la strictul necesar.
La populare, puii de o zi se introduc în ţarcurile circulare confecţionate
din P.F.L., în mijlocul cărora se suspendă eleveuzele, la o în ălţime de 40-50cm
faţă de aşternut; tot aici se găsesc hrănitorile şi adăpătorile de tip starter, dispuse
intercalat. Densitatea puilor la populare se stabile şte în funcţie de greutatea
corporală medie prevăzută a se realiza la livrare (tab. 18).

43
 Tabelul 18
Parametrii tehnici pentru puii de carne crescuţi în aşternut
Nr. Parametri
Specificare U.M.
crt. maxim minim
1 Număr de pui introduşi pe m2 cap 17 13,7
2 cap 0,9 0,7
2 Pierderi din efectiv pe m
% 5,29 5,11
3 Pui livraţi la 8 săptămâni de pe 1 m2 cap 16,1 13,0
4 Greutatea corporal
medie
ă la livrare kg 1,600 1,450
5 Greutatea în viu/m2/serie de creştere kg 25,8 18,9
6 Serii de creştere pe an (52:11) nr. 4,72 4,72
7 Greutatea în viu/m2/an kg 121,77 89,21

De regulă, într-un ţarc de creştere se introduc între 800-1000 pui de o zi.

Ca materiale pentru aşternut sunt recomandate paiele tocate, talajul, cojile
de floarea-soarelui, ciocălăii de porumb tocaţi, pleava de orez, rumeguşul etc, dar
indiferent de materialul utilizat, acesta trebuie să aibă o bună higroscopicitate, să
fie curat şi mai ales, lipsit de mucegaiuri.
Menţinerea, pe toată perioada ciclului de cre ştere, a calităţilor iniţiale ale
aşternutului, contribuie la păstrarea unui microclimat corespunzător, indispensabil
realizării parametrilor morfo-productivi doriţi, dar şi la obţinerea unor carcase de
calitate superioară, după sacrificarea puilor broiler.

3.3. Sistemul superintensiv de creştere

Cerinţa mereu crescândă a consumatorilor pentru carnea de pasăre a impus

creşterea broilerului de găină în sistemul de tip superintensiv, care asigur ă o
densitate mult mai mare de p ăsări pe unitatea de suprafaţă construită şi concentrări
foarte mari de efective în complexe industriale de creştere (fig.12).

Fig. 12 Complex de tip industrial pentrucreşterea broilerului de găină

Acest sistem de exploatare permite realizarea unor producţii de carne

foarte ridicate, apropiate de potenţialul productiv al păsărilor şi aceasta ca urmare
a dirijării factorilor ambientali, a practicării unei alimentaţii ştiinţifice şi a
utilizării de material biologic ultraspecializat.
Spre deosebire de creşterea puilor la sol, creşterea în cuşti de baterie
prezintă o serie de avantaje, dintre care se detaşează sporirea densităţii puilor pe
unitatea de suprafaţă construită şi implicit, a producţiei de carne care poate ajunge
la 200-250 kg carne în viu/m2; la acestea se mai adaug ă creşterea sporului în
greutate cu 10-15%, dar şi reducerea cu 12-16% a consumului specific de hrană.
44
 În paralel se realizeaz ă şi o economie a forţei de muncă, marea majoritate
a operaţiunilor curente (hrănirea, adăparea şi evacuarea dejecţiilor) fiind
mecanizate şi chiar automatizate, în funcţie de tipul de baterie folosit.
De asemenea, nu mai este necesar materialul pentru aşternut, care, pe
lângă faptul că uneori este dificil de procurat, necesită cheltuieli cu achiziţia,
transportul, dar şi cu manipularea (la introducerea şi la scoaterea lui din ad ăpost).
Printre dezavantajele creşterii puilor de carne în baterii se numără
proporţia mai mare cu 1-2% a pierderilor din efectiv fa ţă de creşterea la sol, dar şi
deprecierea unui număr mai mare de carcase, datorită prezenţei veziculelor şi
hematoamelor pectorale, mai ales la puii cu greut ăţi corporale mari. La acestea se
adaugă şi investiţia iniţială mai mare decât în cazul creşterii pe aşternut; astfel,
chiar dacă bateria achiziţionată nu este nouă, preţul ei este mai mare decât al
echipamentelor specifice creşterii pe aşternut. Cheltuielile pentru realizarea
construcţiei sunt mai ridicate în cazul echip ării cu baterii, fiind necesar un sistem
de ventilaţie şi izolaţii termice mai bune, comparativ cu ad ăpostul în care p ăsările
se cresc pe aşternut permanent.
Totuşi, multiplele avantaje economice pe care le prezintă tehnologia
creşterii puilor de carne în baterii a f ăcut ca aceasta tehnică să se extindă în
practică. Astfel, pe aceeaşi suprafaţă construită se poate creşte un număr de trei ori
mai mare de păsări decât în cazul creşterii pe aşternut permanent; prin urmare
scad cheltuielile ocazionate de construcţia adăposturilor şi nu se mai scot din
circuitul agricol suprafeţe mari de teren.
Complexele de producere a cărnii de găină sunt organizate pe ferme de
creştere, iar în interiorul acestora, pe hale sau formaţiuni de hale, în vederea
aplicării principiului populării şi depopulării totale.
În ţara noastră, tipurile de hale existente difer ă în funcţie de perioada în
care au fost construite, în prezent existând următoarele tipuri dimensionale:
• hale de 1000 m2-cu dimensiuni de 55x18 m; 50x20 m; 83x12 m;
• hale de 2000 m2- cu dimensiuni de 110 x 18 m;
• hale de 1620 m2- cu dimensiuni de 90 x 18 m;
• hale de 810 m2- cu dimensiuni de 45 x 18 m.
Aceste hale pot fi construite şi etajat, formând blocuri care includ parter
(P) şi etaj (E).
De regulă, o construcţie destinată creşterii păsărilor poate fi exploatată
timp de 50 ani, în timp ce echipamentul aferent trebuie înlocuit la fiecare 10 ani,
deci apar investiţii suplimentare mari pentru înlocuirea acestuia.
Necesitatea asigurării unei activităţi industriale continue şi constante,
corespunz toare folosirii ra ionale i eficiente a capacit ilor de produc ie, a impus
respectareaă riguroasă a unor ţ ş
principii tehnologice,ăţ legate de populare
ţ şi
depopulare, cât şi de asigurarea unui flux funcţional de cel mult 11 s ăptămâni, din
care maximum 8 săpt. pentru creştere şi 3 săpt. pentru vidul sanitar, asigurându-
se, astfel, o corelaţie optimă între producţia de pui de o zi, cea de creştere propriu-
zisă şi industria de prelucrare şi valorificare către piaţă.
Creşterea în baterii asigură pe timp de iarnă economie la combustibilul
necesar încălzirii halelor, dar numai în a doua parte a ciclului productiv, când
căldura biologică degajată de numărul mare de păsări pe suprafaţa construită,
suplineşte o parte din necesarul de căldură ce trebuie asigurat artificial.
Pregătirea halelor pentru populare se face după metodologia specifică
creşterii puilor pe aşternut permanent, iar popularea cu pui de o zi se poate realiza
în două variante, funcţie de modul în care se asigură confortul termic din hale:
• popularea simultană a celor patru niveluri ale bateriei, cu câte 12-13
pui/cuşcă;
45
• popularea numai a etajelor 3 şi 4 (aici sunt cele mai bune condiţii de
temperatură şi lumină), cu un număr dublu de pui pe cu şcă, urmând ca la
vârsta de 2 săptămâni a puilor să se facă egalizarea pe cele 4 etaje ale bateriei.
Densitatea asigurată pe timpul creşterii este de 40 pui/m2, însă este
preferabilă o redistribuire a puilor pe măsura înaintării lor în vârstă, pentru a
beneficia de suficient front de furajare şi respectiv, de adăpare.

4. Factorii tehnologici asiguraţi puilor de carne

4.1.Condiţiile de microclimat
Prin “condiţii de microclimat” se defineşte un cumul de factori ambientali
(temperatură, umiditate, viteza aerului, ventilaţie, iluminat etc) ce au influenţă
directă sau indirectă asupra performanţelor realizate pe timpul exploatării puilor
de carne; atunci când creşterea se face la sol, mai apare, în plus, problema
aşternutului, care trebuie păstrat în cele mai bune condiţii. O rată a ventilaţiei
corespunzătoare poate asigura îndepărtarea surplusului de umiditate din aer,
evitându-se, în acest fel, umectarea aşternutului; în acelaşi sens acţionează şi
temperatura din hală care, atunci când este optimă, previne apariţia "efectului de
rouă", ce este responsabil de umidifierea aşternutului.
Regimul de temperatură. În general, păsările preferă o temperatură destul de
ridicată, dar nu constantă pe întreaga perioadă de creştere, deoarece variaţiile între
anumite limite stimulează apetitul şi cresc rezistenţa la îmbolnăvire.
Temperatura din halele de creştere este influenţată de variaţiile climatice
externe, datorită slabei inerţii termice a acestora; aşa de exemplu, în cazul
adăposturilor confecţionate din materiale izoterme, ambianţa termică creşte cu
cca. 23% în jurul prânzului, când temperatura externă este maximă.
Temperatura ce trebuie asigurată în halele de creştere se corelează cu
vârsta puilor. Astfel, în primele zile de via ţă, puii au nevoie de +32÷+35oC, după
care, temperatura este redusă treptat, în aşa fel încât la vârsta de 12-14 zile, ea s ă
fie de +25oC sub eleveuză; după această vârstă, temperatura se reduce în funcţie
de nivelul de îmbrăcare cu pene şi dezvoltarea corporală a puilor, până la +18oC,
nivel considerat optim şi care se menţine până la vârsta de sacrificare.
Termoreglarea la temperaturi mici ale mediului ambiant este dificil ă în
prima perioadă de viaţă a păsărilor şi mai ales imediat după ecloziune, datorită
pierderilor masive de căldură şi de aceea hipotermia este un fenomen curent la
păsări. Capacitatea de termoreglare se dezvoltă treptat, temperatura internă creşte
atingând nivelul fiziologic în 7-10 zile, cu atât mai repede, cu cât temperatura
mediului ambiental este mai ridicată.
Este absolut obligatorie evitarea oscila ţiilor ample de temperatură, pentru
că valorile prea scăzute au drept consecinţă valorificarea necorespunzătoare a
furajului de către pui, datorită nevoilor suplimentare de energie calorică pentru
termoreglare, în timp ce temperaturile prea ridicate provoacă deshidratarea
pronunţată, consecutiv scăderii consumului de hrană. În acest sens, s-a stabilit c ă
la o temperatură medie de +21°C, variaţiile de ±5°C nu modifică performanţele
productive ale broilerului de găină, dar fluctuaţiile mai mari de ±11°C sunt
defavorabile pentru producţia de carne.
Păsările îşi reduc pierderile de căldură prin modificări comportamentale;
astfel, se apreciază c ă, prin ghemuire, acestea î şi micşorează pierderile de căldură
cu 40-50%, iar prin îngrămădire cu 15%, la care se mai adaugă o scădere de 12%
atunci când îşi introduc capetele sub aripi.

46
 În ambianţele reci, creşte şi consumul de energie metabolizabilă din
furajele consumate, care se regăseşte ca grăsime depusă în carcase.
Un efect nedorit asupra vitezei de cre ştere la broileri îl au şi temperaturile
prea ridicate; de exemplu, puii crescuţi la temperatura de +22,0°C, au la vârsta de
6 săptămâni o greutate corporală mai mare cu cca. 10% decât cei menţinuţi la
+32,0°C, dar fără să se constate diferenţe semnificative sub aspectul consumului
de furaje, al conversiei hranei sau a compoziţiei cărnii obţinute.
Temperatura din halele influenţează şi calitatea cărnii obţinute de la
broilerul de g ăină; astfel, la cei crescuţi timp de 42 zile la temperaturi de +10 oC,
+21,1oC şi +32,2oC, nu se modifică conţinutul cărnii în proteine, dar se reduce
semnificativ proporţia de apă (70,8% la puii crescuţi la +10,0oC şi numai 65,4% la
cei menţinuţi la +32,2oC), dar şi cea de grăsime (5,7% şi respectiv, 12,4%).
Unul din dezavantajele creşterii puilor în cuşti de baterie este acela că nu
se pot asigura aceleaşi condiţii de microclimat la toate etajele acesteia. La fiecare
nivel al bateriei, temperatura din interiorul cuştii este mai mare cu 2oC faţă de cea
a aerului din restul halei; această diferenţă este şi mai mare atunci când se
introduc ţevi de încălzire în interiorul cuştii. În plus, există diferenţe de
temperatură între cuştile de la nivelul inferior şi cele de la partea superioară.
În situaţia în care, temperatura din hală este asigurată la un nivel optim,
greutatea broilerului crescut în baterii nu scade semnificativ faţă de cea realizată
în cazul creşterii pe aşternut permenent, ba mai mult, se constată şi o uşoară
majorare a proporţiei muşchilor pectorali în alcătuirea carcaselor.
Între temperatura ambientală asigurată broilerului de găină, consumul lor
de furaje şi vârsta de sacrificare există o corelaţie directă; în acest sens, au fost
create modele matematice de simulare, care optimizează temperatura şi vârsta la
sacrificare, în aşa fel încât să nu se resimtă prea mult costul ridicat al furajelor.
Umiditatea relativ ă a aerului. Este unul din factorii de mediu cu influen ţă
puternică asupra ritmului de creştere al puilor şi nivelul ei este condiţionat de
aerul atmosferic introdus în hale prin ventilaţie, dar mai ales de umiditatea din
adăposturi, provenită prin evaporare fiziologică sau tehnologică.
La ecloziune, umiditatea din aparate este de aproximativ 80% şi de aceea,
pentru a se preveni deshidratarea puilor, este nevoie ca încă din primele ore de
viaţă, să se asigure în halele de cre ştere un aer cu umiditatea relativă de 65-70%.
Umiditatea aerului, ca factor în sine, nu are o ac ţiune însemnată asupra
păsărilor, dar în schimb potenţează acţiunea altor factori de microclimat, cum ar fi
temperatura şi viteza curenţilor de aer.
Umiditatea scăzută din adăposturi determină întârzierea îmbrăcării cu
penaj, încetinirea creşterii, apariţia canibalismului, dar şi a afecţiunilor oculare sau
a căilor respiratorii, ca urmare a creşterii proporţiei de praf. Asociată cu o
temperatură mai mare sau mai mică decât cea prevăzută de tehnologiile de
creştere, umiditatea excesivă acţionează negativ asupra organismului puilor.
La temperaturi ridicate, umiditatea frânează cedarea căldurii de către
organismul puilor, diminuând evaporarea apei prin aparatul respirator, aceştia
atingând mai rapid limita termoreglării fizice; totodată, sporeşte cantitatea de apă
eliminată pe cale digestivă, prin dejecţii, fapt ce conduce la umezirea excesivă a
aşternutului, dar şi a puilor. În acest sens, s-a constatat că la puii de găină aflaţi în
primele zile de via ţă şi menţinuţi la o umiditate relativă mai mică de 40% şi fără
posibilitatea de a se îndepărta de sub eleveuze, apare fenomenul de somnolenţă;
de asemenea, este prezent pruritul, însoţit de o slabă dezvoltare a penajului şi de
semne evidente de deshidratare, când păsările mor.
La temperaturi scăzute, umiditatea măreşte conductibilitatea aerului, iar
puii resimt mult mai puternic acţiunea frigului, datorită pierderilor de căldură din
47
organism şi se constituie într-un factor predispozant al apari ţiei bolilor “a
frigore”. Puii broiler crescuţi în perioada de vârstă 4-8 săptămâni în camere
climatizate cu temperaturi de +12,6oC şi de +23,8oC şi o ventilaţie cu aer având
50%; 70% şi 90% umiditate relativă, nu prezintă diferenţe semnificative sub
aspectul sporurilor în greutate; totu şi, proporţia de acizi graşi polisaturaţi din
grăsimea abdominală este mai redusă la puii crescuţi la temperaturi ridicate, decât
la cei păstraţi la temperaturi joase.
Cu toate acestea, majoritatea autorilor care au efectuat experimente
asemănătoare, dar în condiţii de producţie, au ajuns la concluzia că sporul de
creştere se diminuează pe măsura creşterii umidităţii aerului, în asociere cu
temperaturile prea ridicate sau prea scăzute; mărimea acestor scăderi este cu atât
mai mare cu cât temperatura se îndepărtează de la zona de neutralitate termic ă.
Umiditatea relativă a aerului din hale prezint ă, în general, valori oscilante,
a căror mărime depinde de cantitatea de vapori de ap ă din aerul atmosferic, de
pierderile de apă din instalaţia de adăpare, de apa evaporată din dejecţii sau chiar
din furaje, de apa eliminată prin respiraţie etc. Zona de "confort" a nivelului
higrometric din mediul ambiant al puii pentru carne este de 60-70% şi ea se
păstrează prin reglarea ratei ventilaţiei.
Pentru determinarea cantităţii de apă ce trebuie eliminată din hală se iau în
considerare, de obicei, sursele importante şi anume: apa din aerul atmosferic, apa
din dejecţii şi apa din expiraţie.
Ventilaţia, are drept scop asigurarea în halele de creştere a unei atmosfere
confortabile, favorabile dezvoltării optime a puilor; pe timp de iarn ă, ventilaţia
reduce umiditatea din hale, iar în sezonul cald, elimină excesul de căldură. În mod
obişnuit, intensitatea ventilaţiei se exprimă prin volumul de aer schimbat în timp
de o oră, pe unitatea de greutate vie sau pentru o pasăre.
În practica avicolă există două sisteme de ventilare a adăposturilor:
• ventilaţia în presiune negativă (depresiune), este un sistem simplu, ieftin şi
economic, ce presupune evacuarea aerului poluat cu ajutorul ventilatoarelor, în
timp ce aerul proaspăt este admis în mod pasiv, prin orificiile speciale
practicate în pereţi sau în acoperiş; deschiderile de admisie au dimensiuni
reduse, astfel încât nu conduc la modificarea, în sens negativ, a celorlal ţi
factori de microclimat;
• ventilaţia în presiune pozitiv ă (suprapresiune), este specifică halelor foarte
mari, în care, ventilatoarele amplasate la nivelul plafonului realizeaz ă admisia
forţată a aerului proaspăt, dar în acelaşi timp împing şi aerul viciat din adăpost
prin deschiderile laterale de evacuare. Sistemul este eficient mai ales în timpul
iernii, când aerul este prelucrat termic, evitându-se creşterea umidităţii şi a
condensului pe tubulatură, ferestre, uşi şi plafon.
Aplicarea simultană a principiilor ventilaţiei prin admisie şi evacuare
activă crează un sistem mixt de ventilaţie care asigură o presiune constantă; în
acest sistem, cu ajutorul ventilatoarelor se aspir ă aerul viciat şi se introduce,
totodată, aer proaspăt. Ventilaţia combinată permite obţinerea unei atmosfere
corespunzătoare, cu aproape aceleaşi relaţii de presiune, ca în exteriorul halei.
Între intensitatea ventilaţiei adăpostului şi sistemul de întreţinere practicat
există o corelaţie directă, funcţie de care se asigură condiţiile de microclimat.
Pentru puii de carne, rata ventilaţiei (cantitatea de aer admisă) trebuie să
fie de 0,7 m3/h/kg corp, în timpul iernii şi de 4-5 m3/h/kg corp, în timpul verii.
Curenţii de aer, reprezintă un factor de microclimat cu ac ţiune indirectă asupra
stării de sănătate a puilor, deoarece ei mobilizeaz ă căldura de la nivelul corpului,
influenţând, astfel, homeostazia termică, iar în funcţie de temperatura aerului în
mişcare, vor avea efecte pozitive sau negative asupra acestora.
48
 Mişcarea aerului în adăposturi este imprimată de diferenţele de
temperatură dintre diferitele zone ale acestora şi poate avea o orientare orizontal ă,
verticală sau sub formă de amestec turbionar.
Când nivelul termic din hale este sc ăzut, iar umiditatea relativă
înregistrează valori ridicate, curenţii de aer cu viteză mare determină creşterea
cantităţii de căldură cedată prin convecţie. La temperatură şi umiditate mare,
curenţii de aer sunt utili, deoarece faciliteaz ă pierderea apei de expiraţie de către
pui, asigurând termoreglarea; dacă acţionează cu o anumită viteză, în condiţiile
existenţei unor temperaturi ce sunt situate în limitele confortului termic al puilor,
curenţii de aer nu au urmări negative asupra sănătăţii acestora. Aşa de exemplu,
puii broiler menţinuţi în camere climatizate la temperatura de +30oC şi o viteză a
curenţilor de aer de 1,2m/sec, au rezultate asem ănătoare cu cele realizate de puii
crescuţi la o temperatută de +24oC, fără curenţi de aer.
Atunci când concentraţia dioxidului de carbon depăşeşte limita maximă
admisibilă, prezenţa curenţilor de aer înlătură efectele nocive ale acestuia.
Imperfecţiunile constructive şi slaba inerţie termică a halelor pentru păsări
fac ca microclimatul interior să fie influenţat de condiţiile mediului extern şi de
aceea, atunci când temperatura atmosferică este excesiv de ridicată, se impune
intensificarea curenţilor de aer în hale, iar pe timpul iernii sau când temperaturile
sunt scăzute, este necesară reducerea vitezei acestora (tab. 19).
Tabelul 19
Viteza curenţilor de aer (m/s) în halele de creştere a puilor de carne,
în funcţie de vârsta acestora şi de temperatura exterioară
Vârsta puilor Temperatura exterioară:
(săptămâni) sub +10°C +10 ÷ +20°C +20 ÷ +30°C
1-3 lipsă curenţi lipsă curenţi 0,05-0,1
4-8 lipsă curenţi 0,05-0,1 0,1-0,2

Limitele în care trebuie să se încadreze viteza curenţilor de aer asigură

puilor confortul termic necesar şi nu influenţează negativ comportamentul sau
starea lor de sănătate.
Presiunea aerului, creşte sau scade în hale în funcţie de tipul de ventilaţie; dacă
admisia aerului este forţată şi evacuarea liberă, presiunea interioară creşte.
Bioritmul puilor se accelerează atunci când admisia este mare şi se
încetineşte când viteza de admisie a aerului este prea mic ă. Aceste efecte sunt
cauzate de influenţa exercitată asupra puilor de către modificările potenţialului
electric şi a gradului de ionizare ale aerului, prin schimbarea presiunii.
Dacă presiunea atmosferică din hală este scăzută, are loc o evaporare
rapidă a apei, dar şi o recirculare puternică a gazelor nocive din canalizare şi
fosele de dejecţii, fapt ce duce la vicierea atmosferei, cu influenţă negativă asupra
stării de sănătate a puilor. În situaţia în care dimensiunile orificiilor de admisie ale
aerului sunt mai mici în raport cu puterea ventilatoarelor, variaţiile de presiune se
accentuează şi pot genera problemele menţionate anterior.
Zgomotele, din hale sunt date de învecinarea cu căile de transport (şosele, căi
ferate, aeroporturi), de cele specifice unit ăţilor zootehnice (transporturi interne,
secţii anexe etc), dar mai ales de cele caracteristice intimit ăţii halelor de creştere
(zgomotele echipamentelor de furajare, de evacuare a dejec ţiilor, de ventilaţie sau
de climatizare, de trântirea uşilor şi chiar strigătele lucrătorilor); toate acestea se
constituie în surse de zgomot, cu efect stresant şi care se repercutează negativ
asupra performanţelor de creştere ale puilor.
Dintre toate sursele de poluare fonică, cele care se produc direct în
adăposturi generează stări prelungite de stres, cu acţiune nedorită asupra
49
sistemului neurohormonal, generând creşterea însemnată a concentraţiei
catecolaminelor plasmatice, reducerea glucocorticoizilor şi creşterea semnificativă
a iodului legat proteic; în final, se constă o scădere a producţiilor şi alterarea stării
de sănătate, direct proporţional cu intensitatea zgomotelor.
La broilerul de găină crescut în condiţii de zgomot cu intensitate de 100dB
şi o frecvenţă de 60-8000Hz, s-a constatat o cre ştere a nivelului sanguin pentru
11-hidrocorticosteroizi, ca urmare a unei reac ţii intense de stres. Puii expuşi zilnic
la zgomote au avut nivelul sanguin al glucozei şi al acizilor graşi (ca substanţe
energetice) mai redus, ceea ce explic ă rezultatele productive mai slabe.
Foarte mulţi specialişti au studiat reacţia administrării la puii de carne de
substanţe tranchilizante (reserpine, bromine etc) sau cu efect tranchilizant
(substanţe din grupa heterociclilor cu azot, precum fenotiazina, rezorcina etc),
ajungând la concluzia că ambele categorii de substanţe determină o diminuare a
agresivităţii factorilor stresanţi de hală; dar, se preferă substanţele cu efect
tranchilizant, deoarece reziduurile acestora nu se acumulează în carne.
Pulberile. În halele de creştere a păsărilor există o anumită cantitate de particule
materiale denumite “pulberi”, ce provin din aerul atmosferic sau se formează în
interiorul acestora, în urma manipulării aşternutului, a vehiculării nutreţurilor
combinate, din dejecţiile uscate sau din alte surse poluante.
Pentru menţinerea în adăposturi a unui nivel acceptabil de pulberi, se
recomandă utilizarea de aşternut corespunzător, ca şi adoptarea unei rate a
ventilaţiei care să menţină umiditatea la un nivel convenabil, al ături de evitarea
factorilor agitatori de praf.
În halele de pui crescuţi pe aşternut permanent se produc 1,5-4,0mg
pulberi/cap/zi, cantităţi mai mari înregistrându-se la începutul perioadei de
creştere, când aşternutul este mai uscat şi agitaţia efectivului este crescută ca
urmare a stabilirii ierarhiei de grup.
Nivelul pulberilor din halele pentru păsări creşte în primele 60 de zile,
după care se stabilizează, atingând 1712 particule/cm3 în cazul puilor de carne şi
1015 particule/cm3 în cazul găinilor ouătoare crescute în baterii.
Pulberile din aer au o acţiune negativă asupra păsărilor, atât prin conţinutul
lor toxic şi capacitatea alergizantă, cât şi prin faptul că sunt responsabile de
transportul diverşilor germeni patogeni, determinând diminuarea sporului de
creştere în greutate, incidenţa aerosaculitelor, a bronhopneumoniei, dar şi a
infecţiilor generale (boala lui Marek, pseudopesta aviară etc).
Evidenţierea nivelului pulberilor din ad ăposturi se face prin metode
gravimetrice, cu filtre din hârtie sau membrane poroase, montate în dispozitive
speciale. Normele de igienă prevăd un nivel maxim de 15 mg/m3 pentru pulberile
din aer şi maximum 17-25g/m2 pentru cele sedimentate timp de 30 zile.
În adăposturi, prezenţa p ăsărilor duce la modificarea compoziţiei normale
a aerului, deoarece acestea consumă oxigenul şi elimină dioxid de carbon; în plus,
apar diferite gaze (amoniac, hidrogen sulfurat, gaze de canal etc), rezultate din
descompunerea dejecţiilor sau/şi a altor materii organice.
Noxele, se încadrează în grupa factorilor chimici de microclimat, nivelul lor
putând fi controlat prin sistemul de climatizare al halelor. La calcularea ratei
ventilaţiei se va ţine cont de toate elementele componente ale sistemului şi se
stabileşte diferenţiat, în funcţie de anotimp şi densitatea de păsări asigurată.
Dioxidul de carbon provine din aerul atmosferic (0,03-0,04%), din respira ţia
păsărilor (cca 300ml/h/kg greutate vie), din descompunerea aerob ă a substanţelor
organice din aşternut (4,5-5,6 l/m2/oră) şi din dejecţiile semilichide (3,7 l/m2/oră).
Păsările, la care chemoreceptorii pentru bioxidul de carbon sunt localiza ţi
în paremchimul pulmonar, prezintă o toleranţă bună faţă de acest gaz, datorită
50
diferenţelor mari de presiune parţială a gazului amintit dintre sângele venos şi cel
arterial. Astfel, puii de găină expuşi o perioadă prelungită la concentraţii de 0,5-
0,6% CO2 nu prezintă modificări macro sau microscopice ale tractusului
respirator, iar ritmul săptămânal de creştere nu este perturbat.
În cazul puilor broiler expuşi până la vârsta de 4 săptămâni la concentraţii
de 0,1; 0,3; 0,6 şi 1,2% bioxid de carbon, se constată că sporul de creştere în
greutate din perioada 4-7 săptămâni nu este afectat decât în cazul variantei cu o
concentraţie de 1,2%, la care puii au cu cca. 60g mai puţin decât cei crescuţi într-
un mediu cu 0,1% CO2.
Expunerea pe un timp limitat a puilor la concentra ţii ridicate de dioxid de
carbon afectează cu cca. 3,5% ritmul de creştere. Concentraţia maximă admisibilă
pentru dioxidul de carbon din halele de creştere a păsărilor este de 0,5-0,6%.
Amoniacul se găseşte în aerul atmosferic în cantităţi foarte mici (1-3 mg/100 m3
aer), dar concentraţia sa creşte foarte mult în adăposturi, ca urmare a degradării
biochimice a substanţelor azotate din dejecţii şi a activităţii germenilor microbieni
aerobi (bacterii şi miceţi), în condiţii prielnice de temperatură şi umiditate.
În halele cu aşternut permanent, degajarea de amoniac începe după două
săptămâni de la populare şi poate să atingă o rată de 0,5 l/m2/oră. Încărcătura
maximă de amoniac se află deasupra aşternutului, la nivelul puilor, şi el poate fi
sesizat de la o concentraţie de numai 10-15 ppm.
Expunerea puilor de găină la concentraţii crescânde de amoniac, reduce
sporul în greutate şi creşte mortalitatea, proporţional cu cantitatea de amoniac; în
plus, se constată apariţia aerosaculitelor şi a coccidiozei, dar şi creşterea
numărului de germeni din aer, ceea ce a explicat şi incidenţa mărită a pierderilor.
La puii crescuţi în medii cu concentraţii ridicate de amoniac, pulpele şi
musculatura pectorală au o proporţie mărită de amoniac, iar carcasele rezultate
sunt de calitate inferioară şi cu o conservabilitate mult diminuată.
Normele tehnologice prevăd că amoniacul nu trebuie să aibă o
concentraţie mai mare de 0,02‰ (20 ppm) în primele s ăptămâni de viaţă ale
puilor şi de 0,03‰ (30 ppm), în continuare.
Hidrogenul sulfurat este un gaz incolor, cu miros caracteristic de ouă alterate şi
care se găseşte în cantităţi infime în atmosfera nepoluată. În aerul adăposturilor, el
provine din descompunerea substanţelor care conţin aminoacizi cu sulf (cisteina,
cistina şi metionina) sau peptide cu sulf (glutationul), existente în materialele
pentru aşternut, în dejecţii şi microflora moartă.
La puii de găină expuşi timp de 10 zile la o atmosferă cu hidrogen sulfurat,
se constată următoarele: concentraţia de 10 p.p.m. determin ă reducerea sporului
de creştere cu 7% şi o uşoară anemie; 50 p.p.m. generează fotofobie, somnolenţă,
anemie şi reducerea sporului de creştere cu 17%; la 200 p.p.m. apare lăcrimare
intensă, respiraţie dispneică, leziuni congestive şi hemoragice şi edem pulmonar;
la 1000-2000 p.p.m., moartea survine în câteva minute.
Pentru broilerul de găină, nu se admit concentraţii mai mari de 0,01‰ (10
ppm) hidrogen sulfurat.
Lumina. Lumina îşi manifestă influenţa la nivelul proceselor metabolice şi
endocrine, atât prin durată, cât şi prin intensitate şi alternanţa ei cu întunericul
(fotoperiodismul). Faptul că nu există un prag al zilei lumină, iar lumina artificială
poate suplini anumite cerinţe ale păsărilor, a permis stabilirea pe cale
experimentală a unor programe de iluminare specifice vârstei şi destinaţiei
acestora, în vederea creşterii cantitative şi calitative a producţiei de carne.
Astfel, încă din anul 1970, se recomandau programele restricţionate de
lumină, cu 18 ore/zi la populare şi reducerea treptată până la 14½ ore/zi, la vârsta
de sacrificare; acest gen de program a condus la realizarea unor greut ăţi corporale
51
mai mari cu 1,3-8,0% şi a unei proporţii de carcase de calitatea I mai mari cu 2,2-
3,6%, consecutiv reducerii consumului de furaje cu 3,8-7,5% şi a mortalităţii cu
0,9-2,4%, comparativ cu păsările crescute în regim de iluminare permanent.
Folosirea la broilerul de găină a programului intermitent de iluminare (16-
lumină; 2-întuneric; 1-lumină; 2-întuneric; 1-lumină; 2-întuneric), asigură greutăţi
corporale medii de 2640g la vârsta de 49 zile şi o mortalitate de 1,99%; puii
crescuţi cu 12 ore lumină şi o oră întuneric/zi au, la aceeaşi vârstă, o greutate
corporală de numai 2520g şi o rată a mortalităţii de 3,47%.
Dacă se are în vedere timpul minim necesar opera ţiunilor zilnice (hrănire,
adăpare, evacuare dejecţii, remedierea defecţiunilor la utilaje, vaccinări etc), dar şi
a reducerii consumului de energie, se recomandă pentru primele săptămâni de
viaţă ale puilor un regim de iluminare continuu, urmat de un program cu 16 ore
lumină şi 8 ore întuneric pe zi, pân ă la sacrificare; pentru a imita amurgul şi
răsăritul de soare este indicată folosirea variatoarele de intensitate.
Vacaru-Opriş, I. recomandă pentru broilerul de găină un program de
lumină corelat cu particularităţile sale privind fiziologia nutriţiei, subliniind durata
scurtă a tranzitului intestinal, de numai 3 ore (tab. 20).
Tabelul 20
Programul de lumină la puii de carne
Vârsta (săpt.) Program de lumină
1 23 ore lumină, o oră întuneric
2 8 cicluri de câte 2 ore de lumină şi o oră întuneric
3-sacrificare 8 cicluri de câte o oră lumină şi 2 ore întuneric

Încre
destinate vederea realizării unui program corespunzător de iluminare a halelor
şterii păsărilor, devine oportună respectarea următoarelor elemente:
• la populare să se utilizează becuri incandescente de 100w, pentru a se asigura
o intensitatea luminoasă mare sub eleveuze;
• în perioada următoare, după ce puii au reperat echipamentele pentru furajare şi
adăpare, să se reducă intensitatea luminoasă;
• după desfiinţarea ţarcurilor, becurile de 100w să fie înlocuite, treptat, cu
becuri de 60, 45 şi 25w, în funcţie de înălţimea halei, desimea becurilor şi
posibilităţile de curăţire a acestora;
• în perioada de întuneric s ă se asigure un întuneric total, deoarece pătrunderea
accidentală a luminii exterioare (pe la orificiile de aerisire, u şi etc), are efecte
negative asupra stării psihice a puilor, predispunându-i la vicii;
• aprinderea şi stingerea luminii să se realizeze prin programatoare, preferabil
cu reostate de intensitate luminoasă;
• să se evite zgomotele pe timpul perioadei de întuneric;
• la prinderea puilor în vederea livrării, să se folosească lumina albastră, care
are un efect liniştitor, antistres.
Intensitatea luminoasă din halele de creştere se măsoară cu ajutorul
luxmetrului şi se exprimă în lucşi, care reprezintă puterea luminoasă pe o
suprafaţă de 1 m2, fiind echivalentă cu 0,0016w.
Se consideră că se pot obţine răspunsuri fiziologice la 0,1-1,0 lucşi, dar
realizarea unor performanţe normale în creşterea păsărilor se înregistrează pornind
de la valori de 5,0 lucşi; pentru broilerul de găină, se recomandă o intensitate a
luminii cuprinsă între 5-20 lucşi.
La puii de carne crescuţi în fotoperioade lungi (lumină continuă) au fost
înregistrate sporuri bune de creştere la intensităţi ale luminii mai mici de 20 luc şi
în prima perioadă de vârstă (1-3 săptămâni) şi de până la 5 lucşi în a 2-a perioadă
(4-8 săptămâni). S-a demonstrat că, scurtarea lungimii fotoperioadei în perioada
52
de demaraj, deşi reduce viteza de creştere, diminuiază mult incidenţa unor boli
metabolice (anomaliile picioarelor sau sindromul morţii subite), cu până la 47%.

4.2. Condiţiile de hrănire şi adăpare

H r ănirea puilor pentru carne se face "ad libitum". Pentru materialul biologic
autohton se folosesc nutreţuri combinate fabricate după reţetele nr. 21-1 (de la
vârsta de o zi şi până la 4 săptămâni) şi nr. 21-2 (de la 5 s ăptămâni şi până la
sacrificare), a căror condiţii de calitate sunt indicate în tab. 21.
Aceste nutreţuri reprezintă un amestec complet şi omogen de materii
prime furajere, rezultat din asocierea furajelor de srcine vegetal ă şi animală, cu
adaos de substanţe minerale, vitamine, preparate enzimatice, biostimulatorii etc.
Tabelul 21
Nutreţuri combinate utilizate la puii de carne
Caracteristici nutritive:
Nr. Vârsta
Reţeta P.B. E.M. Lizină Met.+cis.
crt. puilor
(%) (Kcal/kg) (%) (%)
1. nr. 21-1 1 zi-4 săptămâni 22,8 3000 1,17 0,89
2. nr. 21-2 5 săpt.-sacrificare 20,2 3000 0,92 0,74
3. Media - 21,0 3000 1,00 0,79

Materia primă utilizată, atât cea de srcine animal ă, dar mai ales cea de
srcine vegetal ă, prezintă valori calitative diferite, în func ţie de numeroşi factori
(provenienţă, perioadă de vegetaţie, tehnologia aplicată etc), cu influenţă directă
asupra caracteristicilor nutritive ale furajului combinat produs.
Respectarea condiţiilor de calitate ale furajelor utilizate în hrana puilor de
carne permite exteriorizarea potenţialului biologic, realizându-se performanţele
scontate. Comparându-se performanţele puilor broiler "Ross" furajaţi normal, cu
cele ale puilor care au primit furaje cu 20% şi respectiv 30% grâu+2%, respectiv
3% aminoacizi esenţiali, s-a constatat că preţul de cost/kg viu se reduce cu 4,4-
6,6% comparativ cu cel obţinut la puii furajaţi normal.
Compoziţia furajelor asigură nu numai necesarul de întreţinere şi de
producţie, dar are efect şi asupra altor caracteristici importante pentru această
categorie de păsări, cum ar fi culoarea carcaselor obţinute.
Nivelul energetic ce trebuie asigurat nutreţurilor combinate administrate puilor de
carne trebuie să se găsească într-o relaţie optimă cu cel proteic.
Nu trebuie omisă necesitatea corelării nivelului energetic al furajelor
pentru broilerul de găină cu temperatura ambientală asigurată pe timpul creşterii.
Nivelul proteic al nutreţul combinat destinat hrănirii puilor de carne,
precum şi calitatea proteinelor, influenţează puternic creşterea lor în greutate,
deoarece organismul acestora îşi sintetizează proteinele proprii pe seama
proteinelor din furaje. Un nivel proteic scăzut al furajelor sau folosirea de proteine
cu valoare biologică mică, influenţează negativ starea de sănătate a puilor,
diminuează sporurile de creştere în greutate, depreciază calitatea carcaselor şi
conduc către un consum specific mare.
Burlacu, Gh., 1983 considera că necesarul zilnic de proteine ce trebuie
asigurat broilerilor de găină trebuie corelat cu greutatea acestora, dar mai ales cu
sexul, puicuţele având cerinţe mai mici pentru proteine, fa ţă de cocoşei (tab. 22).

53
 Tabelul 22
Cerinţele de proteine ale puilor de carne, în func ţie de greutate şi sex
Greutatea corporală S.U. Proteina brută digestibilă (g/zi):
(g) (g/zi) cocoşei puicuţe
100 18 6,0 3,8
200 27 9,0 5,4
500 55 12,0 10,1
1000 72 13,0 11,0
1500 89 16,0 14,0

cantităţiÎntre ţinerea de
importante diferenţiată,brute.
proteine pe sexe, ar da posibilitatea economisirii unei
Valoarea biologică a proteinelor este dată de conţinutul în aminoacizi
esenţiali şi are o specificitate aparte, determinată de diverşi factori (specie, vârstă,
sex, stare fiziologică etc.), deoarece pot apare situaţii când aceiaşi aminoacizi nu
sunt absolut necesari în toate cazurile, chiar pentru acelaşi individ; pe de altă
parte, valoarea proteinelor nu depinde numai de cantitatea de aminoacizi esenţiali
pe care îi conţine, ci mai ales, de raporturile reciproce dintre aceştia.
Referitor la sinteza proteică a aminoacizilor, s-a demonstrat c ă aceştia sunt
indispensabili metabolismului păsărilor, deoarece chiar şi lipsa a numai unuia
dintre ei împiedică desfăşurarea proceselor de tip anabolic.
Eficacitatea utilizării aminoacizilor esenţiali este direct proporţională cu
cerinţele individuale ale puilor, în acest fiind stabilite norme minime privind
nivelul aminoacizilor, funcţie de vârstă şi nivelul energetic al raţiei (tab 23).
Tabelul 23
Cerinţele estimative ale puilor de carne în aminoacizi indispensabili
Întreţinere Creştere
Aminoacidul
(mg/kg greutate vie/zi) (g/100 g spor greutate)
Lizină 82 1,49
Aminoacizi cu sulf 60 1,16
Triptofan 10 0,27
Treonină 86 0,75
Leucină 93 1,21
Izoleucină 58 0,77
Valină 70 0,95
Histidină 63 0,37
Arginină 50 1,40
Fenilalanină+Tirozină370 1,20

La puii de carne, pe măsură ce conţinutul de proteine al furajului creşte,

cerinţa energetică şi consumul alimentar scad; în medie, cre şterea conţinutului în
proteine cu 1 punct (10 g/kg) produce o diminuare de 7-14 g/kg a conţinutului de
lipide din carcase şi o reducere cu 3% a consumului de furaje.
În structura anatomică a păsărilor apar diferenţieri referitoare la
compoziţia aminoacizilor constituienţi (tab. 24).
Tabelul 24
Compoziţia în aminoacizi a proteinei corporale şi a penelor la pui
Aminoacidul (g/100 g proteină) Carcasa Pene
Lizină 6,5 1,6
Aminoacizi cu sulf 4,0 7,9
Triptofan 0,9 0,7
Treonină 4,2 4,6
Leucină 7,2 8,5
Izoleucină 4,3 6,4
Valină 4,7 8,9
Histidină 3,5 0,7
Arginină 6,8 7,3
Fenilalanină+Tirozină 7,0 7,4

54
 Cerinţele pentru întreţinere ale masculilor adulţi sunt mai mari şi ele pot fi
acoperite prin regimuri de hrană suplimentate cu 3% P.B..
În furaje, nivelul optim la care trebuie asigurată lizina este de 1,05%, nivel
ce permite obţinerea unor carcase de calitate superioară, f ără depuneri de grăsime
abdominală. Cunoscându-se cerinţele puilor pentru lizină, pot fi stabilite şi cele în
aminoacizi, dar fiind existenţa unui raport între acestea (tab. 25).
Tabelul 25
Raportul dintre cerinţele în aminoacizi şi cele de lizină la puii de carne
Aminoacidul Raport aminoacid/lizină
Lizină 1,00
Aminoacizi cu sulf 0,75
Triptofan 0,18
Treonină 0,69
Leucină 1,25
Izoleucină 0,72
Valină 0,79
Histidină 0,40
Arginină 1,11
Fenilalanină+Tirozină 1,30
La puii de carne, cerinţele pentru proteine, lizină şi aminoacizii cu sulf, se
modifică în sens crescător, odată cu înaintarea lor în vârstă (tab. 26).
Tabelul 26
Cerinţele puilor în proteine, lizin ă şi aminoacizi cu sulf, în funcţie de vârstă
Vârsta Proteină Lizină Aminoacizi cu sulf
(săptămâna) (g/100 g proteină) (g/100 g proteină) (g/100 g proteină)
1 30,0 1,54 1,18
2 30,5 1,55 1,18
3 32,2 1,57 1,22
4 35,8 1,59 1,25
5 37,5 1,64 1,30
6 42,0 1,69 1,38
7 43,2 1,76 1,40
8 44,8 1,80 1,42
9 45,1 1,85 1,44

Importanţa raportului energie/aminoacizi esenţiali, alături de cel

energie/proteină se regăseşte în consumul specific de hrană şi calitatea carcaselor.
Nivelul vitaminic şi mineral trebuie asigurat atât prin furajele folosite, cât
şi prin administrarea unor preparate specifice, deoarece p ăsările nu pot sintetiza
singure vitaminele. Necesarul de vitamine în cazul puilor de carne este variabil şi
depinde de o serie întreagă de factori, cum ar fi vârsta, viteza de creştere, starea de
sănătate, nivelurile de P.B. şi E.M. ale raţiilor, relaţiile reciproce dintre anumite
vitamine sau dintre unele vitamine şi substanţele minerale.
Atât în ţara noastră cât şi în străinătate s-au făcut cercetări complexe
pentru determinarea cerinţelor de vitamine la puii de carne, stabilindu-se în acest
sens necesarul vitaminic prezentat în tab. 27.
Tabelul 27
Recomandări vitaminice pentru puii de carne
Vitamina U.M. Reţete utilizate:
demaraj finisare
Vitamine A UI/kg 12.000 10.000
Vitamina DUI/kg
3 2.000 1.500
Vitamine E ppm 30 20
Vitaminappm
K3 2,5 2
Vitaminappm
B1 2 2
Vitaminappm
B2 6 4
Acid pantotenic ppm 15 10

55
 Vitaminappm
B6 3 2,5
Vitamina Bppm
12 0,02 0,01
Vitamina PP ppm 30 20
Acid folic ppm 1 0,2
Biotina ppm 0,1 0,05
Colina ppm 600 500

Lipsa unor vitamine din nutreţurile combinate administrate puilor de carne

are drept efecte scăderea producţiei, apariţia îmbolnăvirilor şi creşterea ratei
mortalităţii, deformări ale picioarelor şi pieptului etc.

• carenCaren ţ
ţa deelevitamine
vitaminice au urmări diferite
A-diminueaz ă vitezala puii de şcarne,
de cre astfel: ă zbârlirea
tere, provoac
penajului şi reduce cantitatea secreţiilor digestive, mai ales a salivei şi a
mucusurilor; concomitent, apar tulburări de vedere care pot degenera în orbire
şi creşte procentul de mortalitate, fie ca urmare direct ă a carenţei, fie indirect,
datorită scăderii rezistenţei organismului la infecţii. La puii de carne, carenţa
în vitaminele A se manifestă cu o frecvenţă mai mare la vârsta de 14-21 zile;
• carenţa de vitamină D3-determină deformarea oaselor, ramolismentul ciocului,
subţierea epifizelor tibiei şi femurului, precum şi curbarea sternului; aceste
simptome sunt generate şi de lipsa calciului şi a fosforului;
• carenţa de vitamine E-duce la diatez ă exudativă, apariţia edemelor subcutanate
şi a exudatului în cavitatea pericardică. Un alt efect al lipsei de vitamina E este
encefalomalacia, care face ca puii s ă fie ataxici, incapabili să-şi menţină
echilibrul şi s ă meargă; la fiecare tentativă de mers, puii cad pe spate. Aceste

•
semne
carenţasunt asociateă cu
de vitamin leziuni laănivelul
K-determin creierului;
diminuarea protrombinei din sânge, ceea ce
duce la prelungirea timpului de coagulare; la cel mai mic şoc se declanşează
hemoragii interne sau externe (mai ales, la nivelul picioarelor şi al aripilor),
soldate cu moartea puilor. La păsările axenice, vitamina K3 nu are activitate (1
mg K3= 3,8 mg K1);
• carenţa de vitamină B1-conduce la tulburări în metabolismul glucidic,
provocând pierderea apetitului, slăbirea generală şi apariţia simptomelor de
polinevrită; totodată, acest gen de carenţă duce la scăderea intensităţii de
producere a grupului acetil ce este responsabil de sinteza acetilcolinei şi care,
la rândul ei, este necesară transmiterii influxului nervos la nivelul sinapselor;
• carenţa de vitamină B6-reduce performanţele de creştere ale puilor şi
generează o uşoară alterare a pielii şi a mucoaselor;
• carenţa de acid pantotenic-are efect negativ asupra sporului de creştere;
• carenţa de biotină-determină întârzierea creşterii puilor, apariţia penajului
zbârlit şi a dermatitelor vizibile pe picioare, în jurul ochilor şi a ciocului;
• carenţa de acid folic-produce anemii, depigmentarea penelor şi şchiopături;
• carenţa de vitamină B12-are drept urmare încetinirea vitezei de creştere şi a
genezei eritrocitelor, dar şi perturbarea multiplicării celulelor;
• carenţa de vitamină PP-provoacă inflamarea mucoasei bucale prin simptomul
"limba albastră";
• carenţa de vitamină B2-determină pierderea apetitului, întârzieri în cre ştere,
şchiopături şi deformaţii osoase caracteristice (ghearele se răsucesc, iar puiul
merge pe coate);
• carenţa de vitamină C-atrage după sine tulburări în absorbţia gastrointestinală
a fierului, apariţia fenomenelor de stres şi reducerea sporurilor de creştere în
greutate; administrarea de vitamină C la pui broiler, înainte de abatorizare,
îmbunătăţeşte aspectul carcaselor;
56
• carenţa de colină-produce încetinirea creşterii şi apariţia perozisului. Lipsa
colinei fragilizează membranele celulare, împiedicând transferul trigliceridelor
sau colesterolului.
Raţiile furajere sunt suplimentate, adesea, cu vitamine de sinteză.
Sodiul, potasiul, clorul, calciul, fosforul şi magneziul, împreună cu fierul,
cuprul, zincul, manganul, iodul şi seleniul, au rol important în procesele
fiziologice ce asigură întreţinerea, dar şi producţia de carne la puii, fiind implicate
şi în asigurarea stării de sănătate a acestora.
Datorită proceselor de reglare, organismul puilor poate suporta varia ţii
+ +
-
mari privinţaacestea
(Cl ), îndeoarece nivelelor la care
prezint ă interes maiă sodiul
se asigur (Na ),între
ales pentru potasiul ) şi ţclorul
ţinere.(KCaren a sau
excesul în sodiu, potasiu şi clor sunt condiţionate direct de nivelul energetic al
furajelor şi se manifestă prin scăderea rapidă a apetitului.
Sodiul şi potasiul sunt elemente necesare pentru întreţinere, în timp ce calciul este
utilizat pentru producţie. Administrarea de furaje bogate în calciu conduce la
creşterea nivelului de calciu plasmatic, generând hipercalcemie, în timp ce
folosirea de furaje sărace în calciu determină apariţia hipocalcemiei. Carenţa
moderată de calciu afectează procesul de formare al oaselor în fazele de cre ştere.
Fosforul are un rol major în structura scheletului, fosfolipidelor şi a membranelor
celulare, ca şi în funcţionarea celulelor vii; cea mai mare parte din necesarul de
fosfor a puilor de carne este direc ţionat către obţinerea producţiei de bază.
Carenţa de fosfor se manifestă prin pierderea apetitului, încetinirea
ritmului de creştere, apariţia tulburărilor locomotorii şi creşterea mortalităţii.
Pentru atingerea unor viteze maxime de creştere, cerinţa în fosfor este inferioară
celei care corespunde mineralizării oaselor. Trebuie avut în vedere faptul că,
excesul de calciu agravează carenţa în fosfor, dacă nu se intervine cu un aport în
vitamine D; pentru a nu încetini ritmul de creştere al puilor, raportul dintre calciu
şi fosfor nu trebuie să fie mai mare de 2.
Magneziul are un coeficient de utilizare de 60% şi se găseşte din abundenţă în
materiile prime utilizate pentru producerea nutreţurilor combinate destinate puilor
broiler, fapt ce îi face inutilă suplimentarea. În mod excepţional, regimurile
sintetice şi interferenţele patologice determină carenţa de magneziu, care se
manifestă prin încetinirea creşterii, letargie, convulsii şi moartea.
Fierul, cuprul, zincul, manganul, iodul şi seleniul sunt prezente în cantităţi
foarte mici în ţesuturi, dar au roluri esenţiale pentru întreţinere şi creştere şi de
aceea, aceste elemente trebuie suplimentate prin furaje. Concentra ţia lor redusă în
furaje menţin puii într-o zonă de carenţă, în care nu-şi pot satisface şi menţine
rezervele la un nivel constant; concentraţiile prea ridicate sunt toxice, având drept
efect scăderea ritmului de creştere al puilor.
Cerinţele pentru fier ale puilor de carne, în primele două s ăptămâni de viaţă, sunt
de 80 mg/kg n.c., valoare egală cu rezultatul raportului dintre conţinutul în fier al
greutăţii vii şi coeficientul de utilizare a fierului asimilabil (echivalentul fier din
sulfatul fieros), ţinându-se cont de consumul de furaje.
La puii pentru carne, carenţa în fier este foarte rar ă, însă atunci când apare
se manifestă prin scăderea ritmului de creştere, anemie şi depigmentarea penelor
roşii şi negre. Pentru prevenirea deficienţelelor de biodisponibilitate a fierului din
materiile prime, în special din cereale, nutreţurile combinate se suplimentează
puţin cu săruri de fier uşor asimilabile; suplimentarea cu fier se mai face şi în
cazul nutreţurilor combinate care conţin grăsimi saturate, al căror efect este de
reducere cu 50% a absorb ţiei intestinale a fierului.
Cuprul este prezent în cantităţi mici (1,5mg/kg greutate vie) în organismul puilor
şi are o utilizare globală medie, de numai 20%. Excesul de cupru reduce mult
57
absorbţia sa de către organismul puilor, iar lipsa lui provoac ă simptome specifice,
care constau în anemie, întârzieri de creştere, tulburări de osificare, depigmentarea
penajului, precum şi nevroze şi fibroze ale miocardului. Sulfatul de cupru
acţionează la nivelul florei intestinale, având efecte favorabile asupra creşterii şi
de aceea, este necesară o uşoară suplimentare a furajului combinat cu acest
element, pentru a preveni eventualele carenţe.
Zincul, ca element constituient al multor enzime esen ţiale, se găseşte într-o
proporţie mare în oase şi rinichi; carenţa sa determină întârzieri de creştere,
subţierea şi răsucirea picioarelor, întârzierea îmbrăcării cu pene şi reducerea
consumului de furaje. Atunci când nutreţurile combinate au concentraţii mari de
grăsimi saturate, se impune mărirea nivelului de zinc, deoarece se reduce
disponibilitatea sa cu cca. 30%. Se indic ă ca fiind optim un nivel de 100mg
zinc/kg furaj în perioada de start şi de 40mg zinc/kg furaj pe timpul cre şterii.
Manganul, ca factor al enzimelor care asigur ă glicolizarea glicoproteinelor, este
abundent în oase şi mitocondrii; la pui, carenţa este observată uşor, manifestându-
se prin apariţia perozisului, cu tumefierea şi deformarea articulaţiilor tibio-
metatarsiene, însoţite, uneori, de deplasarea tendoanelor. Deoarece, coeficientul
de utilizare al manganului este mic, iar aportul prin materiile prime din furaje are
o mare variabilitate, este necesară o suplimentare permanentă cu acest element.
Iodul se găseşte în glanda tiroidă, concentrat sub forma unei proteine de rezerv ă
numită trioglobulina, precum şi în metaboliţii proveniţi din sinteza şi degradarea
hormonilor tiroidieni (tiroxina şi triiodotironina). Creşterea normală a puilor este
asigurată de un nivel de 0,10mg iod/kg n.c.; caren ţa produce deficienţe în
elaborarea hormonilor tiroidieni, încetinind creşterea.

un conţMateriile prime
inut variabil în de
iodsrcine aceea, ăsedin
şi devegetal structura
impune nutreţurilor acestuia,
suplimentarea combinateprinau
adăugarea de făinuri animale şi în special, de făină de peşte; în practică sunt
folosie şi sărurile de iod (ioduri şi iodaţi), dar aceastea au o instabilitate ridicată.
În organismul păsărilor, seleniul apare ca şi constituient al enzimei
glutanotionperoxidaza, ce joacă rolul de antioxidant în interiorul celulelor.
Carenţa conduce la utilizarea unei cantit ăţi mai mari de vitamine E; la rândul lor,
vitaminele E reduc cerinţa de seleniu. Cerinţele optime de seleniu sunt de
0,10mg/kg, la un furaj cu 3000 Kcal EM/kg; nivelul minim de seleniu este de
0,05mg/kg n.c., iar cel maxim de 4mg/kg n.c. (prezintă riscuri mari de intoxicare).
Nivelul diferit al oligoelementelor din nutreţurile combinate destinate
puilor de carne imprimă manifestări fiziologice diferite, astfel: concentraţie mică-
zona de carenţă; concentraţie mare-zonă largă, care satisface cerinţele puilor,
dând posibilitate acestora să-şi menţină constante rezervele; concentraţie foarte
mare-zona de toxicitate, care are ca efect scăderea ritmului de creştere al puilor.
Larbier M. şi Leclercq B., 1994, utilizând rezultatele cercet ărilor proprii,
precum şi datele prezentate de alţi autori, au determinat limitele optime, inferioare
şi maxime pentru cerinţele minerale ale puilor de carne (tab. 28).
Tabelul 28
Recomandări privind nivelul sărurilor minerale pentru puii de carne
Elementul U.M. Limitele minime Limitele maxime Aport optim
Sodiu g 1,00 10 1,35
Potasiu g 1,90 20 3,00
Clor g 0,80 4 1,23
Magneziu g 0,40 3 0,42
Fier mg 35 1.000 45
Cupru mg 4 250 10
Zinc mg 40 800 50
Mangan mg 45 600 60
Iod mg 0,10 1.000 0,35
Seleniu mg 0,05 4 0,10
58
Adăparea. Furnizarea apei necesare funcţiilor organismului puilor se face, în
primul rând, prin adăpare, sursă care asigură 73% din totalul cerinţelor de apă ale
acestora, faţă de 12-15% cât reprezintă apa extrasă din furaje; restul este apă
metabolică. Pentru a se preveni deshidratarea puilor, la cel mult 2-3 ore de la
introducerea în hală, aceştia vor primi numai apă.
Pierderile de apă din organismul puilor se fac prin urin ă (50%), cât şi prin
gazele de expiraţie pulmonară, piele şi fecale (30%). Apa pierdută zilnic prin
fecale reprezintă aproximativ 70% din cea eliminată pe cale urinară.
Cantitatea de apă eliminată prin gazele de expiraţie variază în funcţie de
temperatura exterioară, atingând cote ridicate atunci când aceasta dep ăşeşte
+30°C. În cazul temperaturilor mari, corelate cu o umiditate relativă redusă,
pierderile evaporative pe cale pulmonară sau cutanată pot ajunge până la 20% din
greutatea vie/zi; pe măsura creşterii în greutate a puilor, proporţia pierderilor de
apă pe cele două căi amintite scade. La puii crescuţi în zona de neutralitate
termică, pierderile zilnice de apă nu reprezintă decât 2,5% din greutatea vie.
Atunci când apa (atestată igienic prin analize de laborator) este folosită la
discreţie pentru adăparea puilor, iar temperatura din hale este normală, se obţin
indici productivi superiori. În condiţiile respectării normelor tehnologice, la 1000
pui, consumul de apă poate fi aproximativ cel din tab. 29.
Tabelul 29
Consumul aproximativ de apă la puii pentru carne, în raport cu vârsta
Nr.crt. Vârsta puilor (săpt.) Cantitatea de apă (litri la 1000 pui)
1. 1-3 40-70
2. 4 90
3. 5 100
4. 6 105
5. 7 110
6. 8 120

La puii în creştere, lipsa apei timp de 10-12 ore determină diminuarea

consumului de furaj combinat, ducând, în final, la reducerea sporului de greutate
şi la modificarea altor indici productivi şi fiziologici.
Raportul normal dintre consumul de apă şi cel de furaje este de 1,77g/g,
ingesta de apă nefiind influenţată de sistemul de întreţinere practicat; când
temperatura în hale scade la +10÷+16oC, consumul de apă se reduce de 1,7-1,8 ori
faţă de cantitatea de furaj, iar dac ă temperatura este în jur de +27 oC, atunci
consumul de apă al puilor creşte de 2,8 ori faţă de cantitatea de furaj.
Consumul ca atare şi cerinţele de apă ale puilor sunt variabile, fiind
influenţate de structura raţiei, calitatea proteinelor, proporţia de grăsimi,
conţinutul raţiei în substanţe minerale, calitatea apei, tehnologia de creştere,
factorii de microclimat, vârsta puilor etc.

ÎNTREBĂRI Partea a II-a

1. Ce densitate de păsări pe unitatea de suprafaţă trebuie asigurată la tineretul
părinţi de reproducţie-găini rase grele.
2. Care este distribuţia în ţarcul de creştere a tineretului părinţi de reproducţie-
găini rase grele, în funcţie de temperatură şi curenţii de aer.
3. Care sunt fronturile de furajare ce trebuie asigurate pe parcursul creşterii
tineretului părinţi de reproducţie-găini rase grele.
4. Ce reprezintă tehnica de furajare „skip-a-day” utilizat ă la tineretul părinţi de
reproducţie-găini rase grele.
5. Care sunt pierderile normale din efectiv pe parcursul creşterii tineretului
părinţi de reproducţie-găini rase grele.
59
6. Ce densitate pe unitatea de suprafaţă trebuie asigurată la popularea halelor cu
părinţi adulţi de reproducţie-găini rase grele.
7. Care este nivelul de ventilaţie ce trebuie asigurat în halele de părinţi adulţi de
reproducţie-găini rase grele.
8. Care este producţia de ouă realizată de găinile adulte de reproducţie, în cele 40
săptămâni de ouat.
9. Care este consumul specific la găinile adulte de reproducţie-rase grele.
10. Care sunt particularităţile biologice ale păsărilor de reproducţie „Mini Rock”.
11. Ce producţie de carne se poate realiza pe 1 m2 de suprafaţă, în cazul creşterii
broilerului de găină în baterii.
12. Care este durata vidului sanitar dintre două serii de creştere la broilerul de
găină.
13. Care este nivelul maxim admisibil de pulberi în halele de creştere a broilerului
de găină.
14. Care este tehnica de alimentaţie folosită la broilerul de găină.

TEME DE CONTROL:
1. Tehnologia de creştere a tineretului de reproducţie-găini rase grele.
2. Tehnologia de creştere a păsărilor adulte de reproducţie-găini rase grele.
3. Sisteme şi tehnologii de creştere a broilerului de găină.
4. Factori tehnologici asiguraţi broilerului de găină

REFERATE:
1. Particularităţi ale creşterii hibridului de găină pentru carne……………………

60
Partea a I I I -a
TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A CURCILOR
PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE

1. Tehnologii de creştere şi exploatare a curcilor de reproducţie

1.1. Tehnologia de creştere şi exploatare a tineretului de curcă pentru

reproducţie

Creşterea acestei categorii de păsări se face pe aşternut permanent, în hale

cu mediul controlat, de la o zi şi până la vârsta de 28 săptămâni.
Între două serii consecutive de creştere se asigură o perioadă de vid sanitar
de 3 săptămâni; în perioadele de populare-depopulare, este indicat ă aplicarea
principiului de lucru “totul plin, totul gol”.
Halele utilizate au, de regulă, suprafaţa de 1200m2 şi sunt prevăzute pe
mijloc cu o cameră tampon ce împarte hala în două semihale, de la care pleacă
câte un culoar central, de o parte şi de alta a c ăruia se găsesc compartimentele de
creştere; atât culoarul central, cât şi compartimentele sunt delimitate cu panouri
din plasă de sârmă.
La tineretul părinţi de curcă se utilizează două tipuri de hale: de demaraj,
pentru perioada 0-8 săptămâni şi respectiv, de creştere, de la 9 la 28 săptămâni;
ambele tipuri de hale se aseamănă sub aspectul amenajărilor interioare.
În cazul halelor de demaraj, în fiecare compartiment de creştere se
distribuie câte o eleveuză, în jurul căreia se amplasează ţarcul de creştere, din
P.F.L.; acesta are o înălţime de 50cm şi un diametru iniţial de 3m, dar începând cu
ziua a 4-a, începe lărgirea lui, astfel încât în ziua a 14-a să se desfiinţeze. În
fiecare ţarc se distribuie câte 250 pui de curcă de o zi.
Cel mai indicat aşternut pentru tineretul de curcă este talaşul, care se
distribuie pe toată suprafaţa halei într-un strat uniform, gros de 10 cm vara şi de
15 cm pe timpul iernii.
Eleveuzele sunt prevăzute cu două becuri de câte 100w, dar care se
înlocuiesc cu altele de putere mai mic ă, începând cu ziua a 5-a; dup ă această
vârstă, lumina în exces favorizează apariţia fenomenelor de canibalism şi pica.
Pentru adăparea puilor în primele 14 zile se utilizează adăpătorile
vacumatice, câte una la 50 pui, iar pentru furajare, tăviţe din material plastic (1/50
pui), dispuse intercalat cu adăpătorile.
În prima săptămână de viaţă a puilor este obligatorie cur ăţirea şi spălarea
zilnică a adăpătorilor şi a hrănitorilor.
La ecloziune, puii de curcă sunt aproape orbi şi pentru a le facilita accesul
la sursele de apă şi hrană, este necesară o lumină puternică, precum şi vopsirea în
culori cât mai vii (roşu, verde etc) a adăpătorilor şi hrănitorilor.
Apa folosită la adăpare trebuie să aibă o temperatură de +18÷+20oC şi
chiar dacă există riscul apariţiei şocului hidric la puii prea vioi, este indicat ă
hidratarea individuală a tuturor puilor la momentul popul ării, deoarece consumul
de apă favorizează vidanjarea vezicii biliare, stimularea peristaltismului intestinal
şi apariţia reflexului de foame. În primele dou ă s ăptămâni, apa de băut va conţine
antibiotice şi vitamine.
Tehnologia de creştere şi exploatare a tineretului de curc ă pentru
reproducţie este prezentată schematic în tab. 30.

61
 Tabelul 30
Tehnologia de creştere şi exploatare a tineretului de curcă pentru reproducţie
Săpt. Ziua Temperatura Front de: Densitate Lumina:
(oC)
sub în furajare adăpare durată intensitat
eleve hală (ore/zi) e (w/m2)
uză
1 36 22-24 6 tăviţe/ 6 250 24 6
2 36 22-24 ţarc adăpători cap/ţarc 24 6
3 36 22-24 / 20 6
1 4 36 22-24 ţarc 20 6
5 34 22-24 18 4
6 34 22-24 18 4
7 34 22-24 16 4
2 8-14 31 20 14 2
3 15-21 25 20 3 cm/cap 2 cm/cap 4-5 14 2
4 22-28 23 17 cap/m2 14 2
6 cm/cap 2,5
5-8 29-56 20 17 14 2
cm/cap
9-14 57-98 15-20 13-16 10 3 cm/cap 14 2
cm/cap F M F M
15-17 99-119 15-20 13-16
12 14 2 5
120-
18-19 15-20 13-16 10 14 2 5
133
134- 1,8-2 7 14 2 5
20-28 15-20 13-16
196 cap/m2

Începând cu vârsta de 3 săptămâni a puilor, adăpătorile şi hrănitorile de tip

“starter” sunt înlocuite cu cele specifice perioadei de tineret (fig. 13).

Fig.13 Echipament de furajare a curcilor, pentru perioada de tineret

La masculi, începând cu vârsta de 14 săptămâni, se aplică un program de

fotostimulare, ce constă în asigurarea a 14 ore lumin ă/zi, cu o intensitate de
5w/m2.
Pentru femele, programul de fotostimulare începe odată cu atingerea
vârstei de 28 săptămâni, până atunci ele beneficiind de un program restricţionat de
iluminare, astfel: 12 ore lumin ă/zi în perioada 15-17 s ăptămâni; 10 ore/zi în
perioada 18-19 săptămâni şi 7 ore/zi în săptămânile 20-28.
Atunci când este respectată această tehnologie de creştere, tineretul de
curcă de reproducţie poate realiza greutăţile standard prezentate în tab. 31.
62
 Tabelul 31
Curba standard de greutate la tineretul de curcă pentru reproducţie
Vârsta Greutate corporală medie (kg):
(săptămâni) femele masculi
1 0.08 0.14
2 0.15 0.31
3 0.23 0.68
4 0.38 1.02
5 0.50 1.37
6 0.83 1.99
7 1.10 2.59
8 1.46 3.20
9 1.86 4.10
10 2.28 4.80
11 2.74 5.40
12 3.11 5.93
13 3.42 6.89
14 3.71 7.59
15 4.14 8.75
16 4.48 9.20
17 5.07 9.86
18 5.40 10.79
19 5.51 11.55
20 5.70 12.29
21 5.90 13.00
22 6.20 14.10
23 6.30 14.38
24 6.35 15.20
25 6.47 15.83
26 6.68 16.70
27 6.91 16.80
28 7.25 17.30

Tineretul de curcă de reproducţie poate fi crescut şi în hale prevăzute cu

“paturi tehnologice”, pe care sunt dispuse sistemele de ad ăpare şi de furajare,
diferenţa de pardoseală fiind acoperită cu aşternut permanent (fig. 14).

Fig.14 Hală pentru tineret de curc ă, prevăzută cu paturi tehnologice

Furajarea tineretului de reproducţie se face pe etape de vârstă, existând

diverenţieri de calitate între cele 5 tipuri de reţete furajere administrate (tab. 32).
63
 Tabelul 32
Nutreţurile combinate destinate tineretului de curc ă pentru reproducţie
Specificare Reţeta de nutreţ combinat/categoria de vârstă:
27-1 27-2 27-6 27-7 27-8
0-4 săpt 5-8 săpt 9-14 săpt 15-20 săptă 21-26
săpt
Sortimentul (%):
Porumb 39.00 45.00 55.00 50.00 42.00
Făină de lucernă - - 1.00 2.00 3.00
Orz - - - 20.00 -
Tărâţe de grâu - - - - 35.00
Şrot floarea soarelui 2.00 2.00 3.00 6.00 0.70
Şrot soia 35.00 32.00 24.60 14.00 6.50
Drojdie furajeră 2.50 2.30 2.00 2.00 -
carne
Făină 4.50 4.00 2.00 - -
Făină peşte 9.00 8.00 5.00 2.00 -
Ulei floare nerafinat 4.00 3.30 3.30 - -
Carbonat de Ca 0.60 0.60 - 0.70 1.50
oaseFăină 2.00 1.65 2.85 2.05 -
Sare 0.15 0.15 0.25 0.25 0.30
Premix 1 1.25 1.00 - - -
Premix 2 - - 1.00 1.00 1.00
Făină de ciocălăi - - - - 10.00
TOTAL 100.00 100.00 100.00 100.00 100.00
Caracteristici nutritive (%):
Umiditate medie 12.5 12.5 12.5 12.5 12.5
P.B. 28.5 26.5 22.0 17.5 12.5
Celuloză brută 3.5 3.5 3.5 4.5 9.0
Grăsime brută 6.0 5.0 5.0 2.0 2.0
Sare (în medie) 0.3 0.3 0.3 0.45 0.45

Valoarea energetică a furajelor folosite trebuie să scadă treptat, odată cu

înaintarea în vârstă, de la un nivel de 2800 kcal/kg furaj, la 2620 kcal/kg. Raportul
energo-proteic se menţine la: 98/102 în primele 4 săptămâni de viaţă a puilor;
115/125 în perioada de vârstă 5-10 săptămâni; 145/150 în perioada 11-15
săptămâni şi la 177/196 de la vârsta de 16 s ăptămâni şi până la maturitate.
La sfârşitul ciclului de creştere (vârsta de 28 s ăptămâni), tineretul de curcă
este transferat în halele de adulte, ocazie cu care se formeaz ă loturile de
reproducţie. Între fermele de tineret şi cele de adulte trebuie asigurat un raport de
½. Vidul sanitar pentru fermele de adulte este mai mare, de 4 săptămâni.

1.2. Creşterea şi exploatarea curcilor adulte în perioada de pregătire pentru

sezonul de reproducere (29-31 săptămâni)

Curcile adulte se cresc pe aşternut permanent, în hale cu mediul controlat,

la o densitate de 1,8-2,0 cap/m2. Practic, ciclul de exploatare a adultelor se împarte
în două perioade distincte, respectiv: de pregătire pentru sezonul de reproducere şi
perioada propriu-zisă de reproducere.
Se face în hale oarbe, cu suprafaţa de 1200m2, prevăzute cu o cameră
tampon şi compartimente de creştere, dispuse de o parte şi alta a celor două
culoare centrale; în interiorul compartimentelor, spre aleea de serviciu, se
distribuie cuibarele de tip capcană, în care curcile pot intra singure, dar nu pot ieşi,
înregistrându-se astfel producţia individuală de ouă a fiecărei curci (fig. 15).

64
 Fig. 15 Cuibare pentru curci, de tip capcană

Pentru furajare, sunt utilizate hrănitorile tronconice tip curcă, alimentate de

un transportor cu noduri (T.N.-35) şi care asigură frontul de furajare pentru 30-40
cap.; adăparea se face prin intermediul adăpătorilor suspendate, cu ventil.
Mărimea unui lot de reproducţie este de 500 cap., la un raport între sexe de
1 mascul la 5-6 femele; acest lucru este valabil numai în cazul practicării
împerecherii naturale. Dacă se recurge la însămânţarea artificială, lotul de
reproducţie va fi alcătuit din 600 femele şi 75 masculi; la inocularea cu sperm ă
nediluată, raportul dintre sexe va fi de 1 mascul la 10 femele, iar la cea cu spermă
diluată, de 1 mascul la 20-40 femele.
Începând cu vârsta de 26 s ăptămâni, masculii folosiţi la însămânţările
artificiale vor fi supuşi unui program de pregătire în vederea recoltării spermei
(masaj dorso-lombar şi obişnuirea cu recoltarea spermei).
Normele de furajare sunt diferenţiate, pentru curcani şi pentru curci, în
funcţie de intensitatea ouatului (tab. 33).
Tabelul 33
Nutreţurile combinate destinate curcilor adulte de reproducţie
Specificare Reţeta de nutreţ combinat/categoria de vârstă:
27-9 27-10 27-11 27-12 27-13
curci curci ouătoare curci ouătoare curcani de curcani de
preouătoare şi (50-80% ouat) (80% ouat- reproducţie de reproducţie de
ouătoare (50% sfârşit de ouat) 27 săptămâni peste 27
ouat) săptămâni
Sortimentul (%):
Porumb 52.00 60.00 60.00 20.00 55.00
Orz - 5.00 - 48.00 10.00
Făină de lucernă - 1.00 1.00 1.30 1.00
Tărâţe de grâu 28.00 4.00 - 15.00 12.00
Şrot fl. soarelui 4.50 6.00 5.50 - 4.00
Şrot soia 5.20 11.00 16.00 10.00 9.00
Drojdie furajeră 1.00 2.00 2.00 2.00 2.00
carne Făină - 1.80 2.50 - 3.00
Făină peşte 2.00 2.00 2.80 - 1.30
Lapte praf 1.50 - - - -
Ulei floare nerafinat - - 2.10 - -
Carbonat de Ca 3.50 3.90 4.10 1.45 1.30
oase Făină 1.00 2.00 2.70 1.00 0.15
Sare 0.30 0.30 0.30 0.25 0.25
Premix 1.00 1.00 1.00 1.00 1.00
TOTAL 100.00 100.00 100.00 100.00 100.00
Caracteristici nutritive (%):
Umiditate medie 12.5 12.5 12.5 12.5 12.5
P.B. 15.0 17.0 18.5 14.5 16.5
Celuloză brută 5.0 4.0 3.5 6.5 4.5
Grăsime brută 2.0 2.0 4.0 2.0 2.0
Sare (în medie) 0.45 0.45 0.45 0.45 0.45
65
 Nivelul energetic al furajelor trebuie s ă fie de 2700 kcal/kg, iar raportul
energie/proteine, de 165/172.

1.3. Creşterea şi exploatarea curcilor adulte de reproducţie, după vârsta de

31 săptămâni

Pentru declanşarea ouatului sunt suficiente 14,5 ore lumin ă/zi, la o

intensitate de min. 5w/m2; în continuare, lumina va creşte treptat, până la un nivel
de 17 ore/zi, ce trebuie atins la vârsta de 50 săptămâni a curcilor (tab. 34).
Tabelul 34
Programul de lumină şi producţia de ouă la curcile adulte de reproducţie
Săptămâna Vârsta Program de lumină Intensitate Producţie Fertilitate
de ouat (săpt.) durată intensitate de ouat medie (%)
(ore) (w/m2) (%) (ouă/săpt.)
1 32 14.5 5-7 49 3.43 93
2 33 14.5 5-7 72 5.04 94
3 34 14.5 5-7 75 5.25 95
4 35 15 5-7 73 5.11 95
5 36 15 5-7 70 4.90 95
6 37 15 5-7 70 4.90 95
7 38 15 5-7 69 4.83 95
8 39 15.5 5-7 68 4.76 95
9 40 15.5 5-7 66.5 4.65 94.5
10 41 15.5 5-7 65 4.55 94
11 42 15.5 5-7 64 4.48 93.5
12 43 16 5-7 63 4.41 93
13 44 16 5-7 62 4.34 92.5
14 45 16 5-7 60.5 4.23 92
15 46 16 5-7 59 4.13 91.5
16 47 16.5 5-7 57.5 4.02 91
17 48 16.5 5-7 55.5 3.88 90.5
18 49 16.5 5-7 54 3.78 90
19 50 17 5-7 52 3.64 89.5
20 51 17 5-7 51 3.57 89

Primele ouă sunt depuse la 14-15 zile de la declan şarea programului de

fotostimulare; tot atunci se constată şi o creştere a manifestărilor sexuale, ce
cuprinde cca. 80% din efectiv.
La curci, instinctul de clocire se manifestă destul de intens, mai ales atunci
când nu sunt respectaţi factorii tehnologici; de aceea, trebuie asigurate un num ăr
suficient de cuibare, câte unul la 3 curci. Tehnica de desclocire const ă în izolarea
timp de 3-7 zile a curcilor cu aceast ă manifestare, într-un compartiment separat,
prevăzut cu pardoseală din grătare.
În cazul însămânţărilor artificiale, primele trei se execut ă într-un interval
de 7-8 zile (între primele două se lasă 3 zile, iar între a doua şi a treia însămânţare,
4-5 zile), după care este suficientă o însămânţare pe săptămână; în cazul spermei
nediluate, doza optimă este de 0,012ml, iar în cel al spermei diluate în raport de
1/1, cantitatea inoculată creşte la 0,03ml.
Într-o perioadă de ouat de 20 săptămâni, curcile adulte de reproducţie
depun 87-88 ouă, cu un procent mediu de eclozionabilitate de 77%. Vârful de ouat
este atins la vârsta de 34 s ăptămâni a curcilor (săptămâna a 3-a de ouat) şi este de
75%; la această vârstă se realizează şi cel mai înalt nivel de fertilitate al ouălor, de
95% şi care se păstrează înc ă 5 săptămâni de ouat, după care descreşte, ajungând
la 89% la sfârşitul ouatului.

66
 La curci nu este recomandat ă năpârlirea forţată, atât din considerente de
ordin sanitar-veterinar, cât şi economic; dacă, totuşi, se recurge la năpârlire, se
poate realiza un al doilea ciclu de ouat, care are o extindere de 12-14 săptămâni.
Tehnica de lucru se bazează pe aplicarea unui program sever de
restricţionare furajeră şi de reducere a duratei luminii în prima s ăptămână de
năpârlire, de la 10 ore/zi, la 3 ore/zi, când intensitatea de ouat scade la un nivel de
3%. În perioada cuprinsă între săptămânile 2-10 de năpârlire se asigur ă câte 6 ore
lumină/zi, după care se creşte progresiv extinderea luminii pentru a se ajunge la
16 ore/zi, în săptămâna a 13-a de năpârlire; în paralel, se revine treptat la
programul de furajare normală.
Proporţia de păstrare a efectivului la curcile adulte în perioada de vârstă
32-51 săptămâni, este de 95%.

2. Tehnologii de creştere a broilerului de curcă

Broilerul de curcă se pretează a fi crescut atât pe a şternut

permanent, cât şi în cuşti de baterii, după o tehnologie ce se aseamănă în multe
privinţe cu cea de la tineretul pentru reproducţie.

2.1. Creşterea broilerului de curcă pe aşternut permanent

Se realizează în acelaşi tip de hale ca şi cele destinate tineretului de
reproducţie şi după o tehnologie asemănătoare (fig. 16).

Fig. 16 Hală de creştere a broilerului de curc ă

Schema de creştere a broilerului de curcă este prezentată în tab. 35.

Tabelul 35

Săpt. Ziua
Schema tehnologieiFronturi
Temperatura (oC)
de cre ştere a broilerului de curc ă
de: Densitate Program de lumină: Greutate
sub în furajare adăpare durată intensit. corporală
eleveuz hală (ore/zi) (w/m2) (g)
ă
1 1 36 22-24 6 6 400 24 6 103
2 36 22-24 tăviţe/ adăpători/ cap./ 24 6
3 36 22-24 ţarc ţarc ţarc 23 6
4 36 22-24 23 6
5 34 22-24 22 4
6 34 22-24 22 4
7 34 22-24 22 4
2 8-14 32-33 20 18 2 293
3 15-21 29-31 18-19 3cm/cap 2,5cm/cap 17 2 410
4 22-28 23-28 17-18 3cm/cap 2,5cm/cap 14 1 625
5 29-35 20-22 15-17 6cm/cap 2,5cm/cap 14 1 867
2
6-14 36-98 15-19 15-16 10cm/ca 3,0cm/cap 6cap/m14 1 5140
p

67
 Talaşul m ărunt este considerat ca fiind cel mai bun aşternut, dar el trebuie
pregătit în prealabil prin uscare, dezinfectare şi antifungicidare cu soluţii de iod
sau sulfat de cupru, 3-5%, administrate prin aspersiune. Men ţinerea păsărilor pe o
perioadă îndelungată pe un aşternut umed determină mortificări ale pielii şi
tumefacţii la nivelul musculaturii pectorale, care declasează carcasele obţinute; de
asemenea, el favorizează apariţia maladiilor respiratorii şi a tulburărilor
gastrointestinale.
La vârsta de 14 săptămâni, broilerul de curcă atinge greutăţi corporale
medii de 5140g, iar la 17 s ăptămâni, de 6700g.
În sezonul cald, această tehnică de creştere se poate modifica în vederea
sporirii eficienţei economice, în sensul că, până la vârsta de 6 s ăptămâni puii de
curcă sunt adăpostiţi în hale cu mediul controlat, după care se transferă în tabere
de vară, până la momentul sacrificării.
Furajarea broilerul de curcă se face diferenţiat, pe etape de vârstă,
indiferent de sistemul de creştere adoptat (tab. 36).
Tabelul 36
Nutreţuri combinate destinate broilerului de curcă
Specificare Reţeta de nutreţ combinat/categoria de vârstă:
27-1 27-2 27-3 27-4 27-5
0-4 5-8 9-12 13-16 peste 16
săptămâni săptămâni săptămâni săptămâni săptămâni
Sortimentul (%):
Porumb 39.00 45.00 55.00 60.00 70.00
Făină de lucernă - - 1.00 1.50 2.00
Şrot fl. soarelui 2.00 2.00 3.50 4.00 7.50
Şrot soia 35.00 32.00 27.50 20.00 12.20
Drojdie furajeră 2.50 2.30 3.00 2.50 2.00
carne
Făină 4.50 4.00 2.20 2.90 -
Făină peşte 9.00 8.00 5.50 3.20 1.20
Ulei floare nerafinat 4.00 3.30 3.50 2.50 -
Carbonat de Ca 0.60 0.60 0.60 0.40 0.60
oaseFăină 2.00 1.65 2.00 1.80 2.00
Sare 0.15 0.15 0.20 0.20 0.30
Melasă - - - - 1.50
Premix 1.25 1.00 - - -
Premix - - 1.00 1.00 0.70
TOTAL 100.00 100.00 100.00 100.00 100.00
Caracteristici nutritive (%):
Umiditate medie 12.5 12.5 12.5 12.5 12.5
P.B. 28.5 26.5 24.0 20.5 16.5
Celuloză brută 3.5 3.5 3.5 3.5 4.0
Grăsime brută 6.0 5.0 5.0 4.5 2.0
Sare (în medie) 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3

În primele 10 săptămâni, furajele ce se administrează broilerului de curcă

trebuie să aib ă un nivel energetic de 2950 kcal/kg, iar de la 11 săptămâni şi până
la livrare, de 3050 kcal/kg; raportul energie/proteine va fi de 100/110 în perioada
de demaraj, de 120/148 în cea de creştere şi de 176/196, la finisare.

2.2. Creşterea broilerului de curcă în baterii

Este o tehnologie mai puţin răspândită, aplicată în sezonul cald şi
presupune demarajul puilor în hale cu mediul controlat, în cuşti de baterii, la o
densitate de 8-9 cap./cuşcă, după o tehnică asemănătoare cu cea de la creşterea pe
aşternut permanent; la vârstă de 4-5 săpt., puii sunt transferaţi în tabere de var ă.
68
 3. Probleme de nutriţie şi patologie la curci

Curcile sunt foarte sensibile la unele nutre ţuri, dar mai ales faţă de
calitatea hranei administrate; de asemenea, fa ţă de alte specii de păsări, ele au
cerinţe ridicate în vitamine, carenţa acestora generând probleme grave de sănătate.
Vitamina A. Carenţa în această vitamină induce o stare de prostraţie la pui, care
au instabilitate în mers şi tendinţa de a se sprijini în aripi; capul este ţinut pe o
latură a corpului, cu ochii închişi şi secreţii lacrimale abundente. Pleoapa a treia
este congestionată şi acoperită de un exudat brânzos. Curcile adulte prezint ă
aceeaşi simtomatologie. Avitaminozele de tip A favorizează apariţia bolilor
respiratorii, iar cele totale pot produce moartea întregului efectiv.
Vitaminele D. Previn rahitismul, alături de unele substanţe minerale. La adulte,
susţin producţia de ouă şi determină o eclozionabilitate ridicată. Carenţa în aceste
vitamine conduce la tulburări în osificare, probleme în deplasare, un penaj fragil,
iar puii devin cahectici; la adulte scade produc ţia de ouă şi eclozionabilitatea
acestora, dar determină şi subţierea cojii ouălor.
Vitaminele E. Sunt antisterilice, iar carenţa duce la apariţia encefalomalaciei la
puii de 4 săptămâni, umflarea articulaţiilor însoţită de deformarea lor şi creşte
incidenţa distrofiilor musculare. La adulte, se reduce fertilitatea şi
eclozionabilitatea ouălor, în paralel cu tulburări ale metabolismului fosforului,
calciului, glicinei, niacinei şi a zincului.
Vitaminele K. Sunt antihemoragice. Carenţa se face simţită la vârsta de 2-3
săptămâni, manifestându-se prin hemoragii în musculatura membrelor, aripilor şi
a abdomenului, însoţite de hipoplazia măduvei oaselor.
Vitamina B1 (triamina). Carenţa determină pierderea apetitului la puii de 2-3
săptămâni, urmată de polineurită, atrofia miocardului şi tulburări de osificaţie.
Vitamina B2 (riboflavina). Dacă nu se asigură în furaje la un nivel optim,
conduce la diminuarea ritmului de creştere, până la apariţia fenomenului de
cahectizare. În paralel, se constată diaree şi greutăţi vizibile în deplasare, puii
având tendinţa de a se sprijini pe jaret. Musculatura membrelor se atrofiază, iar
pielea devine uscată şi rugoasă. La adulte, se reduce produc ţia de ouă şi procentul
de ecloziune, datorită creşterii mortalităţii embrionare.
Vitamina B5. Este indispensabilă unei ecloziuni normale, lipsa ei provocând
apariţia de edeme şi hemoragii la embrioni. La pui, scade vitalitatea, apar
dermatite, incrustaţii pe pleoape şi la comisurile ochilor.
Vitamina B6 (piridoxina). La tineret, carenţa reduce apetitul şi ritmul de creştere;
apar tulburări locomotorii şi convulsii spasmodice. La adulte, se reduce produc ţia
de ouă, capacitatea de ecloziune, apetitul pentru hrană şi scăderi în greutate; creşte
şi rata ieşirilor din efectiv.
Niacina. Carenţa conduce la perturbări în procesul de osificare şi la deformarea
articulaţiilor, iar în asociere cu caren ţa de colină şi mangan, determină apariţia
perozisului şi a diferitelor dermatite.
Biotina (vitmanina B7). Lipsa ei favorizează apariţia de pustule pe mucoasa
bucală, hiperkeratoze pe părţile cornoase ale ciocului, diaree, inflamarea şi
îngroşarea pleoapelor şi dermatite pe perniţele picioarelor. La adulte, scade
capacitatea de ecloziune a ouălor.
Acidul folic (vitamina B 9). Este implicată în ritmul de creştere al tineretului;
carenţa provoacă paralizia muşchilor cervicali (gât întins, cu sprijin pe cioc),
anemia şi creşterea procentului de mortalitate.
Vitamina B12 (cobalamina). Este implicată în procesul de creştere şi în
metabolismul proteinelor; participă la protecţia stomacului muscular, asigurând o
bună eclozionabilitate a ouălor.
69
 Mineralele au un rol important în formarea oaselor şi a celorlalte ţesuturi
ale organismului; ele participă la menţinerea presiunii osmotice şi a balanţei
acido-bazice, intervin în activitatea muşchilor şi a nervilor, precum şi în
activitatea diverselor enzime.
Calciul şi fosforul. Contribuie la formarea oaselor şi a cojii ouălor; în plus, calciul
intervine în coagularea sângelui, iar alături de sodiu şi potasiu, reglează ritmul
cardiac şi menţine echilibrul acido-bazic. Fosforul este implicat în metabolismul
glucidelor şi al grăsimilor. Carenţa în calciu afectează coaja ouălor şi favorizează
apariţia de fracturi ale oaselor, în timp ce excesul de fosfor este în detrimentul
grosimii cojii ouălor, iar în cazuri extreme inhib ă ouatul.
Magneziul. Alături de calciu şi fosfor, participă la formarea oaselor, în
metabolismul glucidelor, în activitatea unor enzime etc. Caren ţa scade ritmul de
creştere, induce apariţia stărilor de prostraţie, convulsii, comă şi chiar moartea.
Sodiul, clorul şi potasiu. Ionii de sodiu sunt implicaţi în reglarea concentraţiei
ionilor de Mg din sânge, iar împreună cu potasiul şi calciul, au un rol foarte
important în activitatea inimii. Ionii de potasiu favorizează creşterea
permeabilităţii membranelor. Carenţa în sodiu determină reducerea vitezei de
creştere, cheratinizarea corneei, inactivitatea gonadelor, o slabă valorificare a
proteinelor din furaje şi diminuarea performanţelor; la o carenţă severă în sodiu,
puii prezintă tulburări nervoase. Carenţa în potasiu diminuiază tonicitatea
musculaturii, favorizează distensiile intestinale, alcaloza extracelulară, modificări
ale activităţii enzimatice, disfuncţii renale şi cardiace etc.
Manganul. Previne apariţia perozisului, având un rol major în creştere,
reproducţie, formarea oaselor şi a cojii ouălor. Carenţa scade procentul de
eclozionabilitate, datorită unei mortalităţi embrionare mari, în ultimile două zile.
Carenţa în colină, biotină şi mangan favorizează apariţia perozisului, la fel ca şi
excesul în calciu şi fosfor.
Fierul şi cuprul. Participă la formarea hemoglobinei.
I odul. Asigură funcţionalitatea normală a tiroidei; carenţa duce la apariţia guşei.
Zincul. Puii de curcă au cerinţe duble în zinc comparativ cu cei de g ăină, el fiind
necesar activităţii unor enzime. Carenţă duce la întârzieri de cre ştere, îmbrăcare
înceată cu penaj, inflamaţia părţii posterioare a genunchiului etc; carenţa poate
apare datorită utilizării unui nivel prea mare de calciu în furaje.
Seleniu. Este sinergic cu vitamina E. Asigurat la un nivel optim, previne miopatia
stomacului muscular şi a inimii şi fibroza pancreatică, urmată de reducerea
secreţiei lipazei, tripsinogenului şi a chinotripsinogenului. Excesul favorizează
tulburările nervoase şi zbârlirea penajului şi reduce eclozionabilitatea ouălor.
Cobaltul.Este sinergic cu vitamina B12. El participă la hematopoeză, dar intervine
în activitatea unor enzime şi în reproducţie, ca şi în ritmul de creştere la tineret.
Creşterea curcilor în sistem intensiv a condus la o schimbare a incidenţei
de manifestare bolilor metabolice, infecţioase şi parazitare specifice acestei specii,
în sensul că unele apar mai frecvent, iar altele sunt mai pu ţin răspândite.
Cea mai ridicată rat ă a mortalităţii se înregistrează la tineret. Aproximativ
60% din totalul ieşirilor din efectiv până la vârsta de 4 săptămâni sunt datorate
accidentelor ce survin pe fondul unei vitalit ăţii reduse, datorită incubaţiei
defectuoase, dar şi de apariţia unui complex respirator (aerosaculită, sinuzită,
aspergiloză); 15% din bolile acestei perioade sunt reprezentate de parazitoze
(coccidioza, candidoza, trichomonoza, histomonoza şi ascaridioza), 9-10% de
bolile aparatului osos (perozis, rahitism, artrite) şi 1-2% de diverse alte boli.
Atât la adulte, cât şi la tineretul de curc ă, se mai poate manifesta
Colibaciloza, în trei forme: septicemică (cu mortalitate mare în stadiul embrionar,
dar şi la pui-cca. 20% din efectiv); respiratorie (mai ales la tineretul de 4-13
70
săptămâni, cu o mortalitate de 5-10%) şi genitală (apare la curcile adulte de
reproducţie, determinând reducerea intensităţii de ouat şi o mortalitate de 2-3%).
Frecvent, mai poate apare şi enterita hemoragică, mai ales la vârstele de 6,
8 şi 11 săptămâni, generând stări morbide, diminuarea ritmului de creştere şi o
mortalitate de 3-5%.

ÎNTREBĂRI Partea a III-a

1. Care este suprafaţa halelor utilizate la creşterea tineretului de curcă pentru
reproducţie.
2. Care este cel mai indicat aşternut pentru tineretul de curcă de reproducţie.
3. De la ce vârstă începe programul de fotostimulare luminoas ă a masculilor, la
tineretul de curcă pentru reproducţie.
4. Care este raportul dintre halele de tineret şi de cele de curci adulte de
reproducţie.
5. Care este raportul între sexe ce trebuie asigurat la curcile adulte de reproducţie
în perioada de pregătire a sezonului de ouat.
6. Care este numărul de ore de lumină ce trebuie asigurat zilnic, pentru
declanşarea ouatului la curcile adulte de reproducţie.
7. Care este producţia de ouă realizată de curcile adulte de reproducţie, în cele 20
săptămâni de ouat.
8. Care este proporţia de păstrare a efectivului în perioada de vârstă 32-51
săptămâni, la curcile adulte de reproducţie.
9. Ce greutate corporală poate atinge broilerul de curc ă la vârsta de 17
săptămâni.
10. Care este densitatea în cu şcă, în cazul creşterii broilerului de curcă în baterii.
11. Care sunt efectele carenţei în vitaminele E asupra curcilor adulte.
12. Cum se manifestă la curci carenţa în magneziu.

TEME DE CONTROL:
1. Tehnologii de creştere şi exploatare a curcilor de reproducţie
2. Tehnologii de creştere a broilerului de curcă
3. Probleme de nutriţie şi patologie la curci

REFERATE:
1. Particularităţi ale creşterii hibridului de curcă………………………………..

71
Partea a IV-a
TEHNOLOGII DE CRE ŞTERE ŞI EXPLOATARE A RA ŢELOR PENTRU
PRODUCŢIA DE CARNE

1. Tehnologii de creştere şi exploatare a raţelor pentru reproducţie

Raţele de reproducţie din Rasa Pekin se cresc în sistem intensiv, pe

aşternut, pe grătare sau în baterii, cea mai răspândită fiind creşterea pe aşternut
permanent, în hale oarbe, cu mediul controlat.

1.1. Tehnologia de creştere a tineretului de raţă Pekin pentru reproducţie

Creşterea se face pe aşternut permanent, în hale oarbe, ce sunt împ ărţite în

compartimente de creştere, prin pereţi din plase de sârmă; la exterior, sunt
prevăzute cu padocuri. Specificul halelor de palmipede este dat de existenţa zonei
de adăpare, constituită dintr-un canal situat central, pe toat ă lungimea halei şi
acoperit de grătare metalice, pe care se amplasează adăpătorile tip palmipede.
În perioada de demaraj (primele 10-15 zile), bobocii sunt repartizaţi în
ţarcuri de creştere, confecţionate din plăci de P.F.L şi prevăzute cu câte o eleveuză
electrică; în interiorul ţarcurilor, dar în afara marginilor eleveuzei, se distribuie
intercalat, 6 adăpători vacumatice şi 6 tăviţe de furajare. Aşternutul utilizat trebuie
să fie curat, uscat şi neinfestat, înlocuindu-se zilnic por ţiunile din zona
adăpătorilor; este bine ca adăpătorile să fie aşezate în tăviţe din material plastic,
pentru a se preveni udarea aşternutului şi să se cureţe de 2-3 ori pe zi. În perioada
de creştere, furajarea se face din hrănitori semiautomate-tip palmipede,
confecţionate din tablă şi alimentate de un transportor cu noduri, iar adăparea din
adăpători liniare pentru palmipede, amplasate în zona de ad ăpare. Pentru
administrarea hranei verzi, se utilizează rastele metalice, dispuse în padocuri.
Canalul zonei de adăpare se acoperă cu un grilaj (din metal, material
plastic sau chiar lemn), la care distanţa dintre bare va fi de maximum 2 cm; la
populare, pentru a se preveni accidentarea bobocilor, este bine ca grilajul să fie
acoperit cu covoraşe din material plastic, care se scot atunci când bobocii sunt
suficient de mari. Accesul bobocilor în zona de adăpare se face numai pe la unul
din capetele plasei de sârmă care delimitează compartimentul de creştere.
După vidul sanitar (curăţirea mecanică a halei, spălarea, dezinfecţia,
deratizarea, deparatizarea şi asigurarea repaosului), se procedează la încălzirea
halei, asigurându-se +33÷+35oC sub eleveuză şi +23÷+25oC, în rest; adăpătorile
se umplu cu apă însecare
Popularea facesecu
dizolv ă antibiotice şi vitamine.
boboci de o zi, la o densitate de 4-4,2 cap./m 2, adică
5.000 boboci într-o hală de 1250m2. Iniţial, se face hidratarea individuală a
fiecărui boboc, după care aceştia se introduc în ţarcurile de creştere, câte 250
cap./ţarc; sexele se cresc împreună, într-un raport de un mascul la 4 femele.
Creşterea tineretului de raţă pentru reproducţie se împarte în mai multe
perioade, fiecare având particularităţile sale tehnologice.
Perioada 1-4 zile , când se pune accent pe asigurarea la un nivel optim a
temperaturii. Astfel, dacă în prima zi trebuie o temperatură de +33÷+35oC sub
eleveuză, în continuare aceasta se reduce cu câte 1oC pe zi, până se ajunge la
+30÷+32oC, în ziua a 4-a. În această perioadă nu trebuie să existe curenţi de aer în
hală, iar aşternutul se menţine curat şi uscat, bobocii fiind receptivi la aspergiloză.
Echipamentul de ventilaţie se va pune în funcţiune numai dacă situaţia o impune.
În primele 2 zile se asigură 24 ore lumină/zi, iar în ultimile două, câte 23 ore/zi, cu
o intensitate de 50 lucşi la marginea eleveuzei.
72
 Perioada 5-14 zile,temperatura de sub eleveuză se reduce tot cu 1oC/zi, pentru a
se ajunge în ziua a 14-a la +20÷+22oC. Din ziua a 5-a începe lărgirea ţarcului din
P.F.L., care se desfiinţează la vârsta de 10-15 zile a bobocilor, în funcţie de ritmul
lor de creştere; tot din ziua a 5-a, în furajul combinat se amestec ă spărtură de
pietriş, câte 7g/cap. Pentru obişnuirea bobocilor cu consumul de apă în zona de
adăpare, concomitent cu lărgirea ţarcurilor, adăpătorile vacumatice se deplasează
către această zonă, urmând ca în scurt timp ele s ă fie înlocuite cu adăpătorile
liniare. Când ţarcurile se desfiinţează, bobocii vor consuma apă numai din
adăpătorile liniare; periodic, se va regla înălţimea lor faţă de sol, ca să fie la
nivelul spatelui păsărilor. La vârsta de 5 zile, minus variantele vor fi extrase din
efectiv şi cazate într-un ţarc de izolare, pentru îngrijire diferenţiată. Programul de
lumină se păstrează la 23 ore/zi, cu o intensitate de 5w/m2.
Perioada 15-28 zile-temperatură de +20oC; rata ventilaţiei de 0,75m3 de
aer/oră/kgcorp şi un program de 23 ore lumin ă/zi, cu o intensitate de 3w/m2.
Perioada 29 zile-18 ăsptămâni, este foarte importantă în obţinerea de
reproducători valoroşi. În această etapă, bobocii beneficiază de un program
special de iluminare, iar pentru că sunt foarte lacomi, ei sunt supuşi unui regim de
restricţionare furajeră, pentru a se men ţine pe curba standard de greutate. Prima
cântărire a bobocilor la face la vârsta de 28 zile, următoarea la 5 săptămâni şi apoi
din 2 în 2 săptămâni. Cântăririle se fac dimineaţa, la aceeaşi or ă, pe cca. 10% din
efectiv; cu 16 ore înainte de fiecare cântărire se aplică dieta alimentară.
Nivelul de restricţionare furajeră pentru următoarea perioadă se stabileşte
în funcţie de greutăţile înregistrate la cântarul efectuat la sfârşitul perioadei
anterioare; când bobocii depăşesc greutăţile standard, nu este indicat ă reducerea
cantităţii de furaj ce urmează a fi administrată, ci se menţine aceeaşi cantitate până
când păsările revin pe curba de greutate. De regulă, nivelul de majorare a cantităţii
de furaje trebuie să fie cu cca 10% mai mare decât în perioada anterioară.
Nivelurile iniţiale de furajare (pentru săptămâna a 5-a de viaţă a bobocilor) sunt:
• 110g/cap/zi pentru linia 001;
• 120g/cap/zi pentru linia 005;
• 115g/cap/zi pentru părinţi (005 x 001).
Se va avea în vedere ca frontul de furajare să fie suficient, ca toate păsările
să aibă acces simultan la hrană; furajarea durează cca. 15 minute. În primele 2
săptămâni, tineretul va primi nutreţ combinat din reţeta 26-1, sub formă de
brizură, după care se trece la reţeta 26-3, furaj granulat (tab. 37).
Tabelul 37
Nutreţuri combinate destinate tineretului de reproducţie Pekin
Sortimentul U.M Reţeta/perioada de vârstă
26-1 (0-2 săptămâni) 26-3 (3-19 săptămâni)
Porumb % 60.90 78.25
Şrot de soia % 30.00 15.30
de carne
Făină % 4.00 4.00
Făină de peşte % 3.00 -
Fosfat dicalcic % 0.70 0.40
Sare % 0.30 0.30
Carbonat de Ca % - 0.70
Metionină% 0.10 0.05
Premix % 1.00 1.00
TOTAL % 100.00 100.00
Caracteristici nutritive:
Proteină brut
%ă 22.0 15.5
Energie metabolizabil
kcal/kg ă 2870 2900
Lizină % 1.20 0.70
Metionină+cistin
% ă 0.80 0.55
Calciu % 0.85 0.70
Fosfor asimilabil % 0.47 0.32
73
 Programul de lumină se reduce brusc, de la 23 ore/zi, la 10 ore/zi,
extindere ce se menţine până la vârsta de 18 săptămâni a bobocilor. Intensitatea
luminii va fi identică cu cea din perioada anterioară de vârstă, respectiv de 3w/m2.
Temperatura din hală se menţine la niveluri de +18÷+20oC, umiditatea
relativă a aerului la 60-70%, iar rata ventilaţiei va fi de minim 0,75 m3 aer/oră/kg
corp; noxele admise sunt de: 0,3-0,4% CO2; 0,026% NH3; 0,01% SH2, iar
pulberile, maximum 15mg/m3.
Dacă se respectă factorii tehnologici, tineretul de reproducţie Pekin (suşa
Cherry Valley) poate înregistra greutăţile corporale standard din tab. 38.
Tabelul 38
Greutatea corporală standard la tineretul de reproducţie Pekin
Vârsta Greutate corporală medie:
(săptămânia) Lnia 001 Linia 005 Părinţi (005x-001)
4 970 1550 1260
5 1041 1611 1320
6 1112 1672 1392
7 1183 1733 1458
8 1254 1794 1524
9 1323 1855 1590
10 1396 1916 1656
11 1467 1977 1722
12 1538 2038 1788
13 1609 2099 1854
14 1680 2160 1920
15 1751 2221 1986
16 1822 2282 2052
17 1893 2343 2118
18 1964 2404 2184

Apa, de bună calitate, se va asigura la discreţie.

1.2. Tehnologia de creştere a tineretului de reproducţie Pekin în perioada de

pregătire pentru producţia de ouă (19-27 săptămâni)

După împlinirea vârstei de 18 s ăptămâni, tineretul se trece în halele de

adulte. Transferul se face după o dietă alimentară de 24 ore şi sub tratament
antistres (vitamine şi antibiotice). Mai întâi, se transfer ă femelele şi, apoi,
masculii. În funcţie de suprafaţa fiecărui compartiment de creştere şi avându-se în
vedere densitatea de 3,2 cap./m2, se calculează numărul de păsări cu care se face
popularea. Sexele se cresc împreună, într-un raport de 1 mascul la 5 femele.
Întrucât, în această perioadă de vârstă se declanşează ouatul, în hale se vor
introduce cuibarele necesare (un cuibar la 4 femele), cu dispunere pe trei din cele
patru laturi ale fiecărui compartiment (mai puţin pe latura dinspre zona de
adăpare), nelăsând locuri libere între ele unde ra ţele să fie tentate să se ouă.
Întocmai ca în perioada anterioară de vârstă (de la 5 la 18 s ăptămâni) şi în
această perioadă, accentul principal se va pune pe programul de furajare şi pe cel
de lumină. Astfel, prin programul de furajare aplicat, se urm ăreşte creşterea
treptată a cantităţii de nutreţ concentrat. Trecerea la un regim de furajare majorat,
este determinat de atingerea intensităţii de ouat de 5%; din acest moment, într-un
interval de timp de 9 zile trebuie să se ajungă de la un consum de 135 g/cap/zi, la
215 g/cap/zi, nivel considerat a fi corespunzător unei furajări la discreţie.
Rezultă că în cele 9 zile de administrare a unor niveluri crescânde de
hrană, majorarea se face cu 10 g/cap/zi, astfel:
• 135 g/cap/zi în ziua 1 (5% ouat);
74
 • 145 g/cap/zi în ziua a II-a;
• 155 g/cap/zi în ziua a III-a;
• 165 g/cap/zi în ziua a IV-a;
• 175 g/cap/zi în ziua a V-a;
• 185 g/cap/zi în ziua a VI-a;
• 195 g/cap/zi în ziua a VII-a;
• 205 g/cap/zi în ziua a VIII-a;
• 215 g/cap/zi în ziua a IX-a (furajare la discreţie).
Programul de lumină prevede o creştere a duratei luminii, stabilită în mod
diferenţiat, în funcţie de precocitatea (vârsta de începere a ouatului) fiecărei linii:
Linia 005:
• durata luminii la intrarea în ouat-18 ore;
• durata luminii la vârsta de 17 s ăptămâni-10 ore;
• necesarul de creştere a zilei lumină-8 ore;
• vârsta presupusă la intrarea în ouat- 27 săptămâni;
• vârsta la începerea aplicării programului-18 săptămâni;
• timpul disponibil pentru creşterea luminii-9 săptămâni;
• creşterea luminii/săptămână-8/9 = 0,9 ore.
Linia 001:
• durata luminii la intrarea în ouat-18 ore;
• durata luminii la vârsta de 17 s ăptămâni-10 ore;
• necesarul de creştere a zilei lumină-8 ore;
•

• vârsta presupus ă la aplic

la începerea intrarea
ării în ouat- 22 săpt
programului- 18ămâni;
săptămâni;
• timpul disponibil pentru creşterea luminii-4 săptămâni;
• creşterea luminii/săptămână-8/4 = 2 ore.
Părinţi (005x001)
• durata luminii la intrarea în ouat-18 ore;
• durata luminii la vârsta de 17 s ăptămâni-10 ore;
• necesarul de creştere a zilei lumină-8 ore;
• vârsta presupusă la intrarea în ouat- 27 săptămâni;
• vârsta la începerea aplicării programului-18 săptămâni;
• timpul disponibil pentru creşterea luminii-9 săptămâni;
• creşterea luminii/săptămână-8/9 = 0,9 ore.
Intensitatea luminoasă se va menţine la acelaşi nivel de 3w/m2, ca şi în
perioada anterioară de vârstă.

1.3. Tehnologia de creştere şi exploatare a raţelor adulte de reproducţie

Pekin

Exploatarea adultelor se face după principiile sistemului intensiv de

creştere, pe aşternut permanent, în hale oarbe prevăzute cu zonă de adăpare
centrală, unde sunt dispuse adăpătorile liniare-tip palmipede. În exterior, pe
laturile lungi ale halei sunt amenajate padocurile, în care accesul se face prin
uşiţele din pereţii halei (h=55-60cm; l=50-150cm); în padoc, pe partea opusă
uşiţelor, există bazinele de copulaţie, umplute cu apă, cu lăţimea de 1-2m şi
adâncimea de 30cm. Padocul este împrejmuit cu plas ă de sârmă înaltă de 1m.
În exploatarea raţelor adulte de reproducţie Pekin se are în vedere
respectarea cu stricteţe a unor norme tehnologice, respectiv:

75
 • hrănirea la discreţie, până la un nivel de 220-240g/cap/zi, cu furaj granulat,
de calitate superioară; frontul de furajare va fi de 2,5-3,0 cm/cap;
• adăparea la discreţie, cu apă curată; frontul de adăpare: 1,6 cm/cap;
• densitatea la populare să fie de 3 cap./m2;
• mărimea maximă a lotului de reproducţie de 240 cap. (40 masculi+200
femele), mărime ce coincide cu capacitatea unui compartiment;
• programul de lumină: 18 ore/zi; intensitate luminoasă: 3-4w/m2;
• temperatura din hală: +18÷20oC;
• umiditatea relativă a aerului: 60-70%;
• prin ventilaţie se asigură minimum 0,750 m3 aer/oră/kg corp.
Furajarea se face cu nutreţ combinat din reţeta 26-4 (tab. 39), dar pentru că
utilizează bine şi nutreţuri cu mai multă celuloză şi niveluri proteice mai scăzute,
raţele de reproducţie vor primi pe timpul verii masă verde la discreţie.
Tabelul 39
Nutreţuri combinate pentru raţele adulte de reproducţie (reţeta 26-4)
Specificare UM Proporţie
Sortimente:
Porumb % 40.75
Grâu % 20.00
Făină de lucernă% 2.00
Şrot de soia % 23.00
Făină de peşte % 3.00
de carne
Făină % 4.00
Fosfat dicalcic % 0.40

Carbonat
Sare deătorie
de buc calciu % 5.50
0.30
Metionină % 0.05
Premix % 1.00
Caracteristici nutritive:
Proteină brută % 20.00
Energie matabolizabil
kcal/kg
ă 2675
Lizină % 1.00
Metionină+cistin%ă 0.68
Calciu % 2.55
Fosfor asimilabil % 0.40

Zilnic, se procedează la curăţirea adăpătorilor şi la reglarea nivelului apei

din acestea. La sfârşitul programului zilnic de lucru, se va împrospăta aşternutul
de pe pardoseală, ca şi cel din cuibare, dat fiind faptul că cca. 75% dintre raţe ouă
în intervalul de timp 4oo-8oo (fig. 17).

Fig. 17 Hală de creştere a raţelor de reproducţie Pekin

76
 Ouăle se recoltează imediat după depunerea acestora, după care sunt
trecute în camera tampon a halei, unde se decontamineaz ă prin formolizare, în
dulapurile de fumigare; abia după această operaţiune, ouăle sunt transportate la
staţia de incubaţie.
Performanţele de producţie ale raţelor Pekin sunt prezentate în tab. 40.
Tabelul 40
Performanţele de producţie ale raţelor Pekin de reproducţie
Săptămâna de Părinţi (005x001) 001 005
ouat Producţie % Producţie % Producţie % ouat
medie ouat medie ouat medie

1 ă/săpt.)
(ou0.40 6 ă/săpt.)
(ou0.50 7 ă/săpt.)
(ou0.40 6
2 1.45 20 1.50 21 1.83 17
4 3.65 52 3.25 46 3.10 44
6 4.70 67 4.25 60 4.00 57
8 5.55 79 4.50 70 4.70 67
10 5.70 81 5.05 72 4.85 69
12 5.65 80 5.00 72 4.75 68
14 5.50 78 4.90 70 4.65 66
16 5.40 77 4.75 67 4.50 64
18 4.80 68 4.45 63 4.20 60
20 4.60 66 4.20 60 4.10 58
22 4.40 62 3.95 56 3.95 56
24 4.25 61 3.85 55 3.90 56
26 4.20 60 3.70 53 3.75 53
28 4.10 58 3.60 51 3.60 51
30 4.05 58 3.45 49 3.50 50
32 3.95 56 3.35 48 3.40 48

34
36 3.85
3.70 55
52 3.20
3.00 46
44 3.20
3.10 46
44
38 3.60 51 2.95 42 3.10 44
Total ouă/cap 165 147 141
Medie % ouat 62 55 53

Deoarece, suşa Cherry Valley a rasei Pekin realizează cea mai bună
producţie de ouă în primul an de ouat, nu este recomandat ă exploatarea lor pe o
perioadă mai mare de timp; de asemenea, nu este indicată aplicarea năpârlirii
artificiale, deoarece, producţia de ouă realizată în cele 40 săptămâni de ouat este
considerată ca fiind suficientă pentru această specia.
Dacă se aplică însămânţările arificiale, apare avantajul diminuării de 3-6
ori a numărului de masculi specifici împerecherii naturale. Doza de îns ămânţare
este 0,1ml spermă diluată (în proporţie de 1/3), iar aceasta trebuie să conţină cca
50 milioane de spermatozoizi, pentru a se ob ţine un procent de fecunditate al
ouălor de 94-95%.
2. Tehnologii de creştere a bobocilor de raţă pentru carne
Bobocii de raţă pentru carne se pot creşte după mai multe tehnologii,
respectiv: la sol, pe aşternut permanent; pe grătare; în baterii; în tabere de vară şi
pe suprafeţe acvatice. În cazul creşterii în hale, acestea vor fi lipsite de ferestre
(“oarbe”), dar vor fi prevăzute cu zonă de adăpare şi padocuri exterioare,
împrejmuite cu un gard din plasă de sârmă, înalt de 50-60cm.
2.1. Tehnologia de creştere pe aşternut permanent (Hibridul “RORA”)
Perioada 1-7 zile.În fiecare ţarc din PFL echipat cu eleveuză electrică, se
introduc câte 500 boboci. Temperatura sub eleveuză în prima zi trebuie s ă fie de
+35oC, după care se reduce cu cca. 1oC/zi pentru a se ajunge la +29oC în ziua a 7-
77
a; în hală, temperatura la populare va fi de +27oC, după care se reduce cu 1/2oC/zi
până la un nivel de +24 oC, în ziua a 7-a.
În această perioadă se evită curenţii de aer la care bobocii sunt foarte
sensibili; umiditatea relativă se menţine la niveluri de 60-70%. A şternutul se
păstrează curat şi uscat, înlocuindu-se ori de câte ori este nevoie.
În fiecare ţarc PFL se vor introduce câte 5 ad ăpători vacumatice (una la
100 boboci), aşezate în tăviţe de plastic, care au rolul de a colecta scurgerile de
apă; intercalat cu adăpătorile, se amplasează 5 tăviţe de furajare, câte una la 100
boboci. Fiecare eleveuză va fi prevăzută cu un bec de 100w, pentru o mai uşoară
recunoaştere a surselor de hrană şi apă; în primele 2 zile de via ţă a bobocilor se
vor asigura câte 24 ore lumin ă/zi, iar din ziua a 3-a şi până în a 7-a, inclusiv, câte
23 ore/zi. Din ziua a 5-a se procedează la lărgirea ţarcurilor din PFL, care trebuie
să cuprindă, treptat, şi zona de adăpare; în paralel, adăpătorile vacumatice se mută
către zona de adăpare. Furajarea se face la discreţie.
Perioada 8-21 zile.Temperatura de sub eleveuze continuă să scadă cu 1oC/zi,
ajungându-se în ziua a 16-a la +20 oC; şi temperatura din hală se reduce, până o
egalează pe cea de sub eleveuze, tot în ziua a 16-a. Temperatura de +20 oC se
menţine până la lichidarea seriei de creştere, ca de altfel şi nivelul de 60-70% al
umidităţii relative a aerului.
După ziua a 10-a se pot desfiinţa ţarcurile din PFL, iar ventilaţia va deveni
activă, asigurându-se 0,75 m3 aer/oră/kg corp. Prin programul de lumină se
asigură 23 ore/zi, cu o intensitate luminoasă de 3 w/m2.
Furajarea se face la discreţie, cu nutreţ combinat granulat, care va avea
dimensiunea de 5 mm, începând cu vârsta de 14 zile a bobocilor. Zilnic se va
verifica calitatea apei, care trebuie asigurată la discreţie şi se va împrospăta
aşternutul, pentru ca acesta să fie în permanenţă uscat şi curat.
Perioada 22-43 zile (47 zile).Principalii factori de microclimat (temperatură,
umiditate, ventilaţie şi regim de lumină) nu suferă modificări faţă de perioada
anterioară, în schimb se va urmări densitatea de păsări pe unitatea de suprafaţă,
care nu trebuie să depăşească 5 cap./m2.
Respectarea factorilor tehnologici amintiţi, precum şi asigurarea la
discreţie a apei de băut de foarte bună calitate şi a unor furaje echilibrate ca nivel
energetic şi proteic, permit realizarea performanţelor din tab. 41.
Tabelul 41
Performanţele hibrizilor de raţă pentru carne din rasa Pekin
Nr. Vârsta Greutate corporală Consum cumulat de Consum secific de hrană
crt. (zile) medie (g) nutreţuri combinate (g) (kg nutreţ combinat/kg
spor)
12 17 45
210 -- --
3 14 540 756 1,40:1
4 21 1030 1802 1,75:1
5 28 1490 3158 2,12:1
6 35 1990 4696 2,36:1
7 42 2440 6392 2,62:1
8 47 2680 7638 2,85:1

2.2. Tehnologia de creştere pe grătare

Această variantă de creştere a bobocilor de raţă pentru carne se face tot în

hale fără ferestre (“oarbe”), numai că toată suprafaţa acesteia este acoperită cu o
pardoseală din grătare (de cele mai multe ori din material plastic), aşezate pe
suporţi din beton, la o înălţime de cca. 40 cm faţă de sol (fig. 18).
78
 Fig. 18 Creşterea bobocilor de raţă pe grătare

Pe toată perioada demarajului, este obligatoriu ca pe pardoseală

confecţionată din grătare să se pună covoraşe din material plastic perforat, pentru
a preveni rănirea bobocilor.
În ceea ce priveşte densitatea bobocilor pentru carne ce trebuie asigurată la
populare, Tipuriţă, D. şi col. (1986) recomandă ca aceasta să fie de: 8-10 cap./m2,
pentru bobocii de raţe comune; 8 cap./m2, pentru cei din rasa Pekin şi 7 cap./m2
pentru bobocii Barbarie (6 masculi sau 8 femele).

2.3. Tehnologia de creştere în tabere de vară

Creşterea bobocilor de raţă pentru carne în tabere de vară, sub şoproane,

presupune ca demarajul acestora să se realizează în hale cu mediu controlat, pân ă
la vârsta de 3-4 săptămâni, după care sunt transferaţi în tabere de vară; este o
tehnologie de creştere adecvată pentru sezonul călduros (aprilie-octombrie).
Marele avantaj este acela că se face economie la furajul combinat, dar şi la
forţa de muncă, dat fiind faptul că bobocii au acces direct la masa verde de pe
păşuni. Inconvenientul este dat de necesitatea existenţei păşunilor în apropierea
halelor de creştere, precum şi de cheltuielile ocazionate de amenajarea taberei
(ţarcuri din plasă de sârmă, şoproane etc).

2.4. Tehnologia de creştere pe suprafeţe acvatice

Deosebit de rentabilă este şi creşterea bobocilor de raţă pentru carne pe

suprafeţe acvatice, întrucât prin consumarea de zoo şi fitoplancton sau de plante
acvatice cultivate, se realizează o mare economie de nutreţuri concentrate,
apreciată la 10-15% (fig. 19).

Fig. 19 Creşterea bobocilor de raţă pentru carne, pe luciu de apă

79
 2.5. Tehnologia de creştere în baterii

Este o metodă de creştere mai puţin răspândită, care se face în hale oarbe
dotate cu baterii piramidale de tip B.P.-4, la care trebuie modificat sistemul de
adăpare. Popularea cu boboci de o zi se face de a şa manieră încât, către sfârşitul
perioadei de creştere, densitatea să rămână de 5 capete/cuşcă.

2.6. Tehnologia combinată de creştere a bobocilor de raţă pentru carne şi a

peştilor

În unele situaţii, s-a dovedit a fi foarte rentabilă şi practicarea tehnologiei

de creştere combinată a raţelor şi peştilor, în amenajări piscicole, pe baza unui
“asolament acvatic”, cu trei faze, după cum urmează:
faza I , în care, timp de 3-4 ani se cresc peşti (de exemplu, crap indigen în
policultură cu crapi fitofagi), iar în paralel, pe luciul apei, se cresc raţe la o
densitate de 300-400 cap./ha luciu de ap ă;
faza a I I -a, când se dă drumul la apa din amenaj ările piscicole, iar pe solul
eliberat de apă se cultivă lucernă sau trifoi roşu;
faza a I I I -a, care începe după 2-3 ani de cultură a leguminoaselor furajere
amintite, când solul se îmbogăţeşte cu nutrienţi, asigurându-se, astfel, condiţii
pentru cultura orezului.
După 3-4 ani de cultură a orezului, asolamentul se reia. Indiferent de
tehnologia de creştere aplicată, broilerul de raţă se furajează cu nutreţ combinat
26-1, în primele 14 zile, după care se trece la reţeta 26-2 (tab. 42).
Tabelul 42
Nutreţurile combinate administrate broilerului de raţă Pekin
Sortimentul U.M Reţeta/perioada de vârstă
26-1 (0-2 săptămâni) 26-3 (3-19 săptămâni)
Porumb % 60.90 66.25
Şrot de soia % 30.00 27.00
de carneFăină % 4.00 -
Făină de peşte % 3.00 4.00
Fosfat dicalcic % 0.70 0.70
Sare % 0.30 0.30
Carbonat de Ca % - 0.70
Metionină % 0.10 0.05
Premix % 1.00 1.00
TOTAL % 100.00 100.00
Caracteristici nutritive:
Proteină brută % 22.0 17.5
Energie metaboliza. kcal/kg 2870 2675
Lizină % 1.20 0.85
Metionină+cistin
%ă 0.80 0.70
Calciu % 0.85 0.80
Fosfor asimilabil % 0.47 0.41

Pentru a avea o imagine asupra eficien ţei creşterii bobocilor de raţă pentru
carne după tehnologiile amintite, prezentăm principalii indicatori tehnico-
economici ce se pot obţine în cadrul fiecăreia din aceste tehnologii (tab. 43).
Tabelul 43
Indicatorii tehnico economici la creşterea broilerului de raţă
Nr. Indicatorii tehnico-economici Tehnologia aplicată:
crt. Pe aşternut Pe grătare În tabere de vară
1 Greutatea corporală medie la 54 zile (g) 2278 2398 2183
2 Spor mediu zilnic (g) 41,4 43,6 39,7
3 Consum ore-om/100 kg spor 4,02 2,83 1,86
4 % de păstrare a efectivului 93,4 93,5 94,0
80
ÎNTREBĂRI Partea a IV-a
1. Care este durata perioadei de “demaraj” la tineretul de raţă Pekin pentru
reproducţie.
2. Ce densitate trebuie asigurată la popularea halelor cu boboci de o zi Pekin,
pentru reproducţie.
3. La ce vârstă se desfiinţează “ţarcul de creştere” în cazul bobocilor Pekin
pentru reproducţie.
4. Ce temperaturi trebuie asigurate în halele cu boboci Pekin de reproduc ţie, în
perioada de vârstă 29 zile-18 săptămâni.
5. Ce densitate pe unitatea de suprafaţă trebuie asigurată la tineretul Pekin de
reproducţie, în perioada de pregătire pentru producţia de ouă.
6. Cum se realizează adăparea la raţele adulte Pekin pentru reproducţie.
7. Care este avantajul aplicării însămânţărilor artificiale la raţele adulte Pekin
pentru reproducţie.
8. Care este densitatea maximă de boboci pentru carne “Rora” la sfârşitul ciclului
de creştere.
9. În cazul creşterii bobocilor de raţă pentru carne “Rora” în tabere de vară, până
la vârstă se face demarajul în hale oarbe.
10. Câte faze are “asolamentul acvatic” în cazul creşterii bobocilor de raţă pentru
carne după tehnologia combinată cu creşterea peştilor.

TEME DE CONTROL:
1. Tehnologii de creştere şi exploatare a raţelor pentru reproducţie
2. Tehnologii de creştere a bobocilor de raţă pentru carne

REFERATE:
1. Particularităţi ale creşterii hibridului de raţă………………………………..

81
Partea a V-a
TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A GÂŞTELOR
PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE

1. Tehnologii de creştere şi exploatare a gâştelor de reproducţie

1.1. Tehnologia de creştere a tineretului de gâscă pentru reproducţie

(până la declanşarea ouatului)

Pentru reproducţie se reţin bobocii eclozionaţi în lunile de primăvară

(aprilie-mai), pentru ca la începutul anului urm ător să atingă vârsta maturităţii
sexuale. Creşterea tineretului se face în hale oarbe, asemănătoare cu cele de la
raţe, de cele mai multe ori pe a şternut permanent şi mai rar în baterii.
În creşterea bobocilor de gâscă se disting mai multe perioade de cre ştere.
Perioada 0-14 zile.După ecloziune, bobocii sunt sexaţi prin metoda cloacală şi
apoi hidrataţi individual (cu o pipet ă specială), cu apă ce conţine antibiotice şi
vitamine; bobocii trebuie să aibă puful uscat, mătăsos şi strălucitor.
Deoarece, la ecloziune bobocii de gâscă au aparatul excretor şi sistemul de
termoreglare incomplet dezvoltate şi parţial funcţionale, este indicat ca aceştia să
fie menţinuţi în staţia de incubaţie încă 12-24 ore, în încăperi unde să se asigure o
temperatură de +20÷+25oC şi o umiditate relativă a aerului de 55-60%. Tot în
staţia de incubaţie se elimină bobocii cu desnorexii, molateci, cu malformaţii etc;
un boboc de bună calitate trebuie să aibă o greutate de 80-100g, în funcţie de
mărimea oului, să fie vioi, uscat şi fără malformaţii. Transportul de la sta ţia de
incubaţie, la ferme, se face în cutii de carton (16-25 boboci/cutie), cu mijloace
auto speciale, în care se asigură o temperatură de +20oC.
În halele pregătite pentru populare, se introduc bobocii deja triaţi,
repartizându-se sub eleveuze, în ţarcurile din PFL, câte 125 cap./ ţarc (15-20
boboci/m2); sexele se cresc separat. Aşternutul recomandat este un amestec de
talaş m ărunt şi rumeguş bine uscat, dar se pot folosi şi paiele curate şi uscate. La
introducerea în hală, se face o nouă hidratare a bobocilor.
După ecloziune, bobocii de gâscă nu sunt capabili de a valorifica furajele
combinate şi de aceea ei sunt supu şi unei diete alimentare de 64 ore, care începe
din momentul în care ei au eclozionat; în următoarele trei zile după dietă, bobocii
vor primi la discreţie numai boabe de porumb măcinate şi apoi, timp de 2-3 zile,
se face obişnuirea cu furajul combinat.
Specialiştii francezi administrează bobocilor de gâscă în primele 28 zile de
viaţă, un amestec compus din 50% porumb măcinat şi 50% furaj combinat.
În fiecare ţarc PFL sunt amplasate 4 tăviţe pentru furajare şi intercalat cu
acestea, 4 adăpători vacumatice. La vârsta de 8-10 zile a bobocilor, începe lărgirea
ţarcurilor, care vor cuprinde treptat şi zona de adăpare, unde sunt dispuse
adăpătorile liniare pentru tineret; la 14 zile, ţarcurile se pot desfiinţa.
Bobocii de gâscă sunt foarte sensibili şi de aceea, în prima săptămână de
viaţă se va asigura, sub eleveuză, o temperatură de +37÷+35oC, iar în a doua
săptămână, de +32÷+30oC; în restul halei, temperatura va fi de +24÷+22oC
(săptămâna I) şi de +22÷+20oC (săptămâna a II-a). Specialiştii din Ungaria
folosesc temperaturi mai scăzute, de numai +33÷+28oC (săptămâna I) şi respectiv,
de +28÷+24oC (săptămâna a II-a).
Umiditatea relativă a aerului din hale trebuie să fie de 55-60%. În primele
zile de viaţă ale bobocilor, ventilaţia va fi pasivă, după care se trece la o ventila ţie

82
activă, dar fără ca viteza curenţilor de aer să depăşească 0,1-0,2m/sec. Nivelul
maxim al noxelor trebuie să fie de 0,3% pentru CO 2 şi de 0,025% pentru NH3.
Programul de lumină în primele 4 zile va fi de 24 ore/zi, iar în perioada 5-
14 zile, de 23 ore/zi; intensitatea luminoasă trebuie să fie de 7-8w/m2 în primele 7
zile şi de 4-5w/m2, în următoarele 7 zile.
Începând cu vârsta de 8-10 zile, bobocii vor primi mas ă verde pălită,
administrată în două tainuri zilnice, la început pe t ăviţele de furajare şi apoi în
rastele speciale (din lemn sau metal); acest tip de furaj previne apari ţia
fenomenului de pica. La bobocii de gâscă este mare şi incidenţa gutei, ce se
manifestă la vârsta de 3-4 săptămâni, mai ales atunci când nu se respectă factorii
tehnologici de creştere (temperaturi prea mici sau prea mari, furaje hiperproteice,
aport insuficient de apă etc). Menţinerea unei bune stări de sănătate este
condiţionată şi de calitatea aşternutului, care trebuie păstrat curat, uscat şi fără
mucegaiuri; zilnic se înlocuieşte a şternutul umed din zona adăpătorilor, evitându-
se astfel apariţia aspergilozei. Adăpătorile vacumatice se pun în tăviţe din material
plastic şi se curăţă de 2-3 ori pe zi.
Perioada 15-28 zile.Ţarcurile fiind desfiinţate, bobocii vor beneficia de mai
multă libertate de mişcare, iar atunci când vremea o permite, ei vor avea acces şi
în padocurile exterioare.
În săptămâna a 3-a de viaţă, se asigură o temperatură de +28÷+25oC sub
eleveuză şi de +20oC în restul halei, iar în săptămâna a 4-a, de +22÷+20oC sub
eleveuză şi de +20oC în hală. În Ungaria, temperatura asigurată în săptămâna a 3-a
este de +24÷+20oC (sub eleveuză) şi de +18oC (în hală), iar în săptămâna a 4-a, de
+20oC (sub eleveuză) şi de +15oC (în hală).
În hale, se asigură un nivel de 55-60% umiditate relativă, un program de
lumină cu 23 ore /zi, o intensitatea luminoasă de 4-5w/m2 şi o concentraţie
maximă de 0,3% pentru CO2 şi de 0,025% pentru NH3; rata ventilaţiei va creşte
progresiv în aşa fel încât la sfârşitul perioadei să se asigure 5m3 aer/oră/kgcorp.
Furajul combinat se administrează în hrănitori semiautomate pentru
tineret, asigurându-se un front de furajare de 3-5cm/cap; al ături de hrănitori, se
vor amplasa tăvi umplute cu pietriş mărunt. Când timpul este frumos, este indicată
administrarea masei verzi în rastelele din padocurile exterioare; începând cu
vârsta de 3-4 săptămâni, bobocii vor fi scoşi pe păşuni, unde se vor amenaja
umbrare. Adăparea se face din adăpători liniare sau circulare pentru tineret,
dispuse în zona de ad ăpare, asigurându-se un front de adăpare de 3-5cm/cap; şi pe
păşune se va asigura un număr suficient de adăpători.
La 25 zile, bobocii au greut ăţi de cca. 2,0kg, iar densitatea din hal ă se
reduce la 4-5cap./m2; aceasta se va diminua în paralel cu cre şterea lor în greutate.
Perioada 29-56 zile.Bobocii trebuie să beneficieze de cât mai mult soare şi
mişcare în liberate şi de aceea, se ţin întreaga zi în padocurile exterioare sau pe
păşuni şi numai noaptea vor fi introduşi în adăpost; introducerea lor în adăpost se
face şi atunci când vremea este nefavorabilă. Hrana şi apa necesare se vor
administra numai în exteriorul halelor, cu asigurarea unui front de adăpare şi
respectiv, de furajare, de câte 3-5 cm/cap.
Pe timpul nopţii, în hale se va asigura o temperatur ă de +15÷+20oC, o
umiditate de 55-60% şi o rată a ventilaţiei de 5m3 aer/oră/kgcorp; aceşti parametri
de microclimat se menţin şi în următoarele perioade de vârstă. Începând cu vârsta
de 28 zile a bobocilor, se trece brusc la un program de lumină de 12 ore/zi. La
sfârşitul perioadei, densitatea pe unitatea de suprafaţă trebuie să fie de 2 cap./m2.
La vârsta de 28-30 zile, se face bonitarea bobocilor după greutatea
corporală, gradul de îmbrăcare cu penaj şi starea de sănătate; cei necorespunzători
se elimină de la reproducţie. În condiţii normale de întreţinere, bobocii de 8
83
săptămâni trebuie să fie complet îmbrăcaţi cu penaj şi să realizeze greutăţi de:
3,0kg-la rasele uşoare; 4,5kg-la rasele semigrele şi 5,0kg-la cele grele.
Perioada 9-25 săptămâni. Este o perioadă în care factorii tehnologici se menţin la
aceleaşi niveluri ca şi în perioada anterioară de vârstă. Bobocii vor primi masă
verde la discreţie, asigurată direct prin păşunat sau administrată în padocuri, iar în
completare ei vor primi furaj combinat; există două modalităţi de administrare a
suplimentului de hrană concentrată:
- se asigură 100-150g nutreţ combinat/boboc/zi, funcţie de calitatea masei verzi;
- se face furajarea la discre ţie cu furaj combinat, dar din 2 în 2 zile.
La vârsta de 10-12 săptămâni, se face prima jumulire pe viu a bobocilor,
care se repetă din 7 în 7 s ăptămâni; jumulirea se face pe tot corpul, cu excepţia
gâtului şi a cozii.
La 25 săptămâni, bobocii trebuie să aibă greutatea păsărilor adulte.
Perioada 25 ăsptămâni-declan şarea ouatului.La vârsta de 26 s ăptămâni (luna
octombrie), se aleg masculii pentru reproducţie în urma unui examen cloacal, când
se verifică integritatea morfo-funcţioanlă a organului copulator; la acest examen,
cca. 25-30% din gâscani prezintă deficienţe de dezvoltare a penisului, drept pentru
care sunt eliminaţi de la reproducţie.
Imediat după alegerea masculilor, se procedeaz ă la formarea loturilor de
reproducţie, care trebuie să aibă o mărime de 500-600 cap., cu un raport între sexe
de 1/3-1/5.
Loturile de reproducţie se transferă în halele de adulte, la o densitate de 2
cap./m2; padocurile exterioare trebuie să permită o încărcătură de 1 cap/m2.
În continuare, tineretul este supus programului de pregătire pentru
declanşarea ouatului, ce constă în aplicarea unui program de fotostimulare şi de
întreţinere intensivă. Pentru aceasta, la vârsta de 28 s ăptămâni a bobocilor
(aproximativ, 1 noiembrie), se reduce brusc programul de lumin ă de la 12 ore/zi,
la 7 ore/zi; ei sunt scoşi la ora 8oo în padocuri, unde stau până la ora 1500, după
care sunt introduşi în hale unde stau pe întuneric pân ă a 2-a zi dimineaţa.
Programul de lumină de 7 ore/zi se menţine timp de 6 săptămâni, după
care se procedează la creşterea lui treptată, astfel:
• creştere cu 30 minute/zi, timp de 11 zile;
• creştere cu 5 minute/zi, timp de 6 zile;
• creştere cu 5 minute/săptămână, timp de 6 săptămâni;
• plafon de 14 ore lumină/zi, până în ultimile 2 săptămâni de ouat;
• creştere bruscă la 18 ore lumină/zi, în ultimile 2 săptămâni de ouat.
La 2-3 săptămâni de la începerea fotostimulării (în jur de 15 ianuarie), se

bobociişeaz
declan voră primi toatţăieperioada
ouatul;la îndiscre de pregătire
furaje concentrate pentru
şi masă verde (înşarea
declan ouatului,
sezonul cald)
sau suculente (în sezonul rece).
Apa, de bună calitate, se va asigura la discreţie, iar aşternutul se va păstra
în permanenţă uscat şi curat.
Deoarece tineretul mascul este mai tardiv decât cel femel, este
recomandată folosirea la reproducţie a masculilor mai în vârstă; o practică curentă
este utilizarea masculilor obţinuţi din ecloziunile aceluiaşi sezon de ouat, dar care
sunt cu 2-3 săptămâni mai în vârstă decât femelele.
Pentru furajarea gâştelor de reproducţie se utilizează nutreţuri combinate
din reţetele: 25-1 (perioada 0-8 săptămâni); 25-2 (perioada 9-26 săptămâni) şi 25-
3 (după vârsta de 26 s ăptămâni, inclusiv la adulte) (tab. 44).

84
 Tabelul 44
Nutreţurile combinate administrate gâştelor de reproducţie
Sortimentul U.M Reţeta/perioada de vârstă
25-1 25-2 25-3
(0-8 săptămâni) (9-26 săptămâni) (după 26 săptămâni adulte)
Porumb % 30.9 36.6 30.9
Orz % 18.7 30.0 26.2
Grâu % 10.0 - -
Făină de lucern
% ă 2.0 2.0 2.0
Tărâţe de grâu % 4.0 5.0 7.0
Şrot de floare % 7.0 7.0 7.0
Şrot de soia % 20.0 12.0 16.0
Făină
de carne % 4.0 4.0 4.0
HClColin
70%ă % 0.1 0.1 0.1
Sare % 0.3 0.3 0.3
Carbonat de Ca % 1.0 1.0 5.0
Fosfat dicalcic % 1.0 1.0 0.5
Premix % 1.0 1.0 1.0
TOTAL % 100.0 100.0 100.0
Caracteristici nutritive:
Proteină brut%ă 19.72 16.80 18.00
Energie metaboliz. kcal/kg 2627 2653 2481
Lizină % 0.91 0.71 0.81
Metionină+cistin
% ă 0.61 0.55 0.57
Calciu % 0.80 0.74 2.10
Fosfor % 0.64 0.59 0.63

2.2. Tehnologia de creştere şi exploatare a gâştelor adulte de reproducţie

La nivel de adulte, gâştele sunt exploatate timp de 4 ani, perioadă în care

se realizează 7-8 cicluri de ouat. Se păstrează loturile de reproducţie formate
anterior, dar se va verifica în permanenţă ca raportul între sexe să fie de 1 mascul
la 3-5 femele, raport variabil în funcţie de rasă; respectarea acestei condiţii
permite obţinerea unei bune fecundităţi a ouălor, aspect ce este favorizat şi de
existenţa în padocuri a bazinelor de copulaţie. Bazinele de copulaţie au o
adâncime de 0,2-0,3m, sunt confecţionate din beton sclivisit şi au pe fund pietriş
de râu; suprafaţa lor trebuie astfel calculată ca să asigure 0,5 m2 luciu de
apă/gâscă. S ăptămânal, bazinele se spală cu o soluţie de sulfat de cupru (1g/100 l
apă), pentru a se evita formarea de plancton.
Pe pardoseala halelor se dispune un strat de aşternut suficient de gros şi se
vor amplasa cuibarele (unul la 3-4 femele), dispuse pe un singur nivel şi fără spaţii
libere între acestea; dimensiunile unui cuibar sunt de: 60x60x70cm. Recoltarea
ouălor se face de 2-3 ori pe zi, în coşuri de mică capacitate; ouăle depuse pe
aşternut, ca şi cele foarte murdare din cuibare se recoltează separat, urmând a fi
spălate şi dezinfectate cu atenţie. Pentru a preveni murdărirea ouălor, aşternutul de
pe pardoseală şi din cuibare se va înlocui ori de câte ori este nevoie.
Până la momentul introducerii la incuba ţie, ouăle de gâscă se păstrează în
încăperi speciale, la temperatura de +7÷+12oC şi umiditatea relativă a aerului de
70-80%; se asigură o ventilaţie cu un debit de 2 m 3 aer/oră/1000 ouă.
La gâştele adulte este suficientă propria căldură biologică, normalul termic
fiind de +10÷+15oC; răspunsul productiv al gâştelor este bun şi la temperaturi mai
mari (+27÷+28oC) sau chiar mai mici (+2÷+6oC). Umiditatea relativă
recomandată este de 55-75%, iar rata ventila ţiei, de 5m3 aer/oră/kgcorp.
Densitatea în hale va fi de 1,5-2,0 cap./m2, iar în padoc de 0,7-1,0cap./m2.
Furajarea se face la discreţie, cu nutreţ combinat şi masă verde sau
nutreţuri suculente, în funcţie de sezon; în permanenţă, gâştele trebuie să aibă la
dispoziţie apă de cea mai bună calitate.
85
 În sezonul cald şi atunci când nu sunt intemperii, gâştele vor sta în hală
numai pe timpul nopţii, iar ziua în padocuri, unde vor primi hran ă şi apă; ele au
acces liber în hale, pentru a depune ou ăle. Dacă ferma dispune de păşuni, acestea
trebuie aplasate în imediata apropiere a halelor, să fie dotate cu umbrare şi cu
surse de hrană şi ap ă; frontul de adăpare va fi de 3-5cm/cap, iar cel de furajare de
5-7cm/cap. Gâştele se scot la păşune numai după încheierea sezonului de ouat
(fig. 20), în timpul ouatului ele primind masa verde în padocuri.

Fig. 20 Gâşte adulte de reproducţie la păşune

Gâştele adulte de reproducţie se pot creşte şi în baterii pe două niveluri, cu

dimensiunile cuştilor, de: 1m-lungime; 0,7m-lăţime şi 0,9-1,0m-înălţime. Se poate
face cazarea individuală a păsărilor sau în grupuri de 2-3 capete, dar cu condi ţia
asigurării unei densităţi de 0,5-1,0 cap./m2. Pe peretele frontal este amplasat
jgheabul de furajare,
de colectare a ouălor,iar
ce deasupra lui, cel de ad
vine în prelungirea
ăpare; sub ele se găseşte jgheabul
podelei care este înclinată. La acest
tip de creştere a gâştelor adulte este obligatorie însămânţarea artificială.
Producţia de ouă a gâştelor este caracterizată printr-o serie de
particularităţi, în funcţie de care se poate stabili strategia de stimulare a ouatului.
Cea mai importantă particularitate a gâştelor este sezonalitatea
(ciclicitatea) producţiei de ouă, determinată de alternanţa anotimpurilor, deci de
schimbările în durata zilei-lumină şi a temperaturilor atmosferice. În cazul
exploatării de tip extensiv, gâştele au un singur sezon (ciclu) de ouat pe an, care
începe, de regulă, în a 2-a jumătate a lunii ianuarie şi se termină în aprilie-mai. Un
singur ciclu de ouat pe an face nerentabilă cre şterea gâştelor, întrucât nu se poate
asigura o afluire ritmică cu ouă a staţiei de incubaţie, dar nici de boboci pentru
creştere şi abatorizare. La gâştele crescute în sistem intensiv, se pot obţine două
sezoane (cicluri) de ouat pe an, respectiv: ciclul I (de primăvară) cu o extindere de
16-20 săSub
ptămâni
aspectşieconomic,
ciclul al II-lea (de toamn
exploatarea gâăş),telor
de 10-13 ăptămâni.
adulteseste rentabilă numai pe o
perioadă de 4 ani, când se pot realiza 7-8 cicluri de ouat. Producţia de ouă obţinută
în sezonul de ouat din primăvară este mai mare decât cea din sezonul de toamnă,
dată fiind diferenţa de extindere a celor două sezoane.
În mod normal, toamna se obţine maximum 80% din produc ţia de ouă
realizată în sezonul de primăvară. În tab. 45 este prezentată producţia de ouă
realizată de gâştele din rasa Olandeză albă de Rin, în anul al doilea de ouat.
Tabelul 45
Producţia de ouă la rasa Olandeză albă de Rin
Nr. Specificare Durata ouatului Număr de ouă Producţie de
crt. (săptămâni) obţinute (buc.) ouă/săptămână (buc.)
1 Ciclul I de ouat 16 31.4 1.96
2 Ciclul II de ouat 13 17.4 1.34
3 Total 29 48.8 1.62

86
 La gâ şte, una dintre cele mai eficiente soluţii de provocare a ciclului al II-
lea de ouat este năpârlirea artificială, care constă în aplicarea unui program de
restricţionare a hranei şi apei şi de fotostimulare (tab. 46).
Tabelul 46
Program de năpârlire artificială la gâşte
Nr. Ziua Durata luminii Consum de hrană: Apă
crt. nutreţ combinat masă verde
(g/cap/zi) (g/cap/zi)
1 1 - - - -
2 2-5 7 ore - - da

43 76 77 ore
ore 160
- -- da
da
5 8 7 ore 160 - da
6 9 7 ore - - da
7 10 7 ore 160 - da
8 11 7 ore - - da
9 12 7 ore 180 - da
10 13 7 ore - - da
11 14 7 ore 180 500 da
12 15-45 7 ore 180 600-800 da
13 46-56 creşte cu 30 min./zi 220 la discreţie da
14 57-62 creşte cu 5 min./zi 260 la discreţie da
15 >63 creşte cu 10 min./zi, pân ă se 300 la discreţie da
ajunge la 14 ore/zi

În Franţa se utilizează un alt program de năpârlire forţată. Astfel, după

terminarea
de pauză (15primului ciclu
iunie-15 de ouat
iulie), (în jur
pentru de 15 iunie)
refacerea urmează poăperioad
organismului
ă o lunăă
sărilor; îndeaceast
lună, gâştele sunt hrănite intensiv, iar programul de lumină va avea durata unei
zile cu lumină naturală. La 15 iulie, începe pregătirea gâştelor pentru ciclul al II-
lea de ouat, prin restricţionarea luminii, care este indispensabilă declanşării unui
nou ciclu de ouat (în luna septembrie) şi care are o extindere de 10-12 săptămâni.
Pe data de 1 decembrie demarează programul de pregătire a gâştelor pentru ciclul
de ouat din primăvara anului următor. Restricţionarea luminii între cele două
cicluri de ouat (de primăvară şi respectiv, de toamnă) se face astfel:
• 4 săptămâni, zi lumină naturală (după încheierea ciclului I de ouat);
• 6 săptămâni, se acordă 7 ore lumină/zi;
• creşterea luminii cu 30 minute/zi, timp de 11 zile;
• creşterea luminii cu 5 minute/zi, timp de 6 zile;
• plafon de 13 orelumină/zi.
Evitarea sezonalităţii producţiei de ouă la gâşte se mai poate face şi prin
aplicarea unei reduceri bruşte la 7 ore/zi a duratei programului de lumin ă, după
terminarea ciclului I de ouat; extinderea de 7 ore lumină/zi se menţine timp de 3
săptămâni, pentru că din săptămâna a 4-a, durata luminii va creşte cu 1 oră/zi,
până se ajunge la un plafon de 14 ore lumin ă/zi. În perioada de timp când se
acordă 7 ore lumină/zi, hrănirea gâştelor se face la nivelul necesarului de
întreţinere, dar odată cu creşterea programului de lumină se aplică normele de
furajare specifice gâştelor adulte de reproducţie.
După ciclul al II-lea de ouat, se suprimă timp de 3 zile hrana şi apa, apoi se
aplică un program de lumină de 7 ore/zi, timp de 6 s ăptămâni; în cele 6 săptămâni,
furajarea se face la nivelul cerinţelor pentru întreţinere. În continuare, programul
de lumină prevede o creştere cu 1 oră/zi, până se atinge plafonul de 14 ore/zi, timp
în care se asigură nivelul de hrană specific reproducătorilor.

87
 Producţia de ouă a gâştelor creşte până în al II-lea an de ouat, după care
începe să se reducă; din producţia totală de ouă realizată de o gâscă pe timpul
vieţii productive, 23% se ob ţine în anul I de ouat, 31% în anul al II-lea, 26% în
anul al III-lea şi 20% în anul al IV-lea de ouat. În anii cu producţii mai mari de ou,
se înregistrează şi cel mai bun procent de fecunditate al acestora. De exemplu, la
Landaise, în primul an de ouat se ob ţin 34 ouă/ciclu (sezon) de ouat, cu 55,3%
fecunditate, în anii II şi III de ouat, producţia este de 36 ou ă/ciclu, cu 69,9%
fecunditate, iar în anii IV şi V de ouat se obţin 44 ouă/ciclu, cu 62,9% fecunditate.
Intensitatea maximă de ouat la gâşte se realizează în ciclul (sezonul) I de
ouat, după 4-5 săptămâni de la depunerea primului ou şi este de 45-50% la rasele
uşoare şi semigrele şi de 25-30% la rasele grele; în anul II de ouat, foarte rar se
ating intensităţi de 40-45% la rasele u şoare şi semigrele şi 20-25% la cele grele.
Pentru realizarea unor producţii de ouă cât mai mari, este necesară
aplicarea programelor de fotostimulare care să declanşeze ouatul cât mai timpuriu.
De asemenea, este obligatorie eliminarea (încă din anul I de ouat) a femelelor la
care ouatul încetează devreme; prin controlul gradului de deschidere al ischiilor
(se efectuează în luna aprilie), se pot scoate din efectiv femelele care au un ciclu
de producţie scurt. O altă pratică, este aceea de depistare şi apoi eliminare din
efectiv, a femelelor cu interval mare de timp între dou ă depuneri de ouă (se
efectuează un examen cloacal). Prin urmare, la femele este necesară o reformă de
30-40%, încă din anul I de ouat, oprindu-se numai exemplarele cu intensitate de
ouat cât mai mare.
Pentru o afluire corespunzătoare a producţiei de ouă către staţiile de
incubaţie, este indicat ca în unităţile de creştere intensivă a gâştelor să se menţină
următoarea structură de vârstă a mătcii de reproducţie:
• 35% gâşte în anul I de ouat;
• 25% gâşte în anul II de ouat;
• 22% gâşte în anul III de ouat;
• 18% gâşte în anul IV de ouat.

2. Tehnologia de creştere a bobocilor de gâscă pentru carne

Bobocii de gâscă pentru carne pot fi crescuţi pe aşternut permanent, în hale

cu mediul controlat; fluxul de producţie este continuu pe tot parcursul unui an,
modulul funcţional fiind compus din 11 s ăptămâni, din care 8 săptămâni sunt
pentru creştere şi 3 săptămâni pentru vidul sanitar. Există şi modalitatea de
creştere pe grătare, tot în hale cu mediul controlat. La cele dou ă tehnologii de
cre tere (pe a ternut sau pe gr tare), popularea se face cu 4-6 cap./m2, dar în faza
ş ştere propriu
de cre ş ă
zisă, densitatea se reduce la 3-4 cap./m2.
Mai răspândit însă, este sistemul de creştere sezonier, ce se extinde pe
perioada primăvară-vară-toamnă şi care se desfăşoară în două faze, astfel:
- faza I (de demaraj)-de la o zi, la 19 zile;
- faza a II-a (de creştere)-de la 20 zile, la 56 zile.
În faza de demaraj (I), bobocii sunt crescuţi la sol, pe aşternut permanent,
în hale cu mediul controlat, iar în faza de cre ştere (a II-a), ei sunt transferaţi pe
păşuni cultivate, prevăzute cu şoproane.
O altă practică, dar mult mai puţin răspândită, este creşterea bobocilor de
gâscă pentru carne în baterii.
Indiferent de sistemul care se aplică, tehnologia de creştere a bobocilor
pentru carne este asemănătoare cu cea de la tineretul de gâscă pentru reproducţie.
Pe lângă tehnologia clasică, Tipuriţă, D. propune o tehnologie srcinal ă de
creştere a bobocilor de gâscă pentru carne (tab. 47).
88
 Tabelul 47
Schema tehnologiei de creştere a bobocilor de gâscă pentru carne
Vârst Furajare: Front Temperatură (oC): Ventilaţie Densitate Aşternut Program
a felul granu front de adăpa sub În mecanică (cap./m2) lumină
furajului -lat furajare -re eleveuză hală (ore)
*
Săpt.
I
Ziua - nu - la 35 22-25 nu 4.5 curat 24
1 discre
Ziua porumb grisat nu - -ţie 34 22-25 nu 4.5 curat 24
2
Ziua porumb grisat+ nu - 33 22 nu 4.5 curat 23
3 furaj combinat
Ziua porumb grisat+ nu - 32 22 nu 4.5 curat 23
4 furaj combinat
Ziua furaj combinat nu - 31 22 nu 4.5 curat 23
5
Ziua furaj combinat nu - 30 22 nu 4.5 curat 23
6
Ziua furaj combinat nu - 29 22 nu 4.5 curat 23
7
Săpt. furaj combinat da - 29-25 22 da 4.4 curat 23
2 +masă verde
Săpt. furajcombinat da 3-5cm 2- 25-23 20 da 4.3 curat 23
3 +masă verde 3cm
+pietriş
Săpt. furaj combinat da 3-5cm 2- 23 20 da 4.2 curat 23
4 +masă verde 3cm
+pietriş
Săpt. furaj combinat da 5cm 3cm - 20 da 4.1 curat 23
5 +masă verde
+pietriş
Săpt. furaj combinat da 5cm 3cm - 18 da 4.0 curat 23
6 +masă verde
+pietriş
Săpt. furaj combinat da 5cm 3cm - 18 da 4.0 curat 23
7 +masă verde

Săpt. +pietriş
furaj combinat da 5cm 3cm - 18 da 4.0 curat 23
8 +masă verde
+pietriş
*Frontul de furajare se referă numai pentru nutreţul combinat; pentru mas ă verde, la rastele se
asigură 5cm/cap.

Conform tehnologiei amintite, din săptămâna a II-a de viaţă a bobocilor,

nutreţul combinat nu se mai administrează sub formă de făină, ci granulat,
evitându-se risipa de furaje şi apariţia fenomenului de ciupire a penelor.
La vârsta de 8 săptămâni, hibrizii comerciali obţinuţi din rasele Landaise şi
Olandeză albă de Rin pot realiza greutăţi corporale de 3,7-4,4 kg, cu un consum
specific de 3,1-3,3 kg n.c./kg spor; dacă se introduce şi masă verde în alimentaţie,
consumul specific se reduce la 2,5 kg n.c./kg spor.
În Franţa, creşterea pentru carne a bobocilor de ras ă Landaise, permite
realizarea la vârsta de 8 săptămâni a unor greutăţi corporale de 4,46 kg, cu un
consumPentru
mediu furajare
zilnic dese200g nutreăţ combinat/cap
utilizeaz
şi 430g masă verde/cap.
acelaşi nutreţ combinat ca şi pentru tineretul
de reproducţie în perioada 0-8 săptămâni (reţeta 25-1); administrarea sub formă
granulată previne risipa, dar şi incidenţa micotoxicozelor, faţă de care gâştele sunt
foarte sensibile. Masa verde se administreaz ă începând cu vârsta de 8-10 zile a
bobocilor (la început p ălită), care, pe lângă faptul că permite economie de furaje
combinate, scade foarte mult incidenţa fenomenului de pica.

89
ÎNTREBĂRI Partea a V-a
1. Ce metodă se aplică pentru sexarea bobocilor de gâsc ă destinaţi reproducţiei.
2. La ce vârstă se face bonitarea bobocilor de gâscă de reproducţie.
3. Care este raportul între sexe la gâştele de reproducţie aflate în perioada de
pregătire pentru ouat.
4. La ce vârstă începe aplicarea programului de fotostimulare pentru declanşarea
ouatului, la bobocii de gâsc ă pentru reproducţie.
5. Câte cicluri de ouat realizează gâştele adulte de reproducţie în cei 4 ani de
exploatare.
6. Care este cea mai importantă particularitate a producţie de ouă la gâşte.
7. Cum se poate evita sezonalitatea producţiei de ouă la gâşte.
8. Care este intensitatea maximă de ouat pe care o pot realiza gâ ştele în ciclul I
de ouat.
9. Care este cel mai răspândit sistem de creştere a bobocilor de gâscă pentru
carne.
10. La ce greutăţi corporale pot ajunge hibrizii comerciali de gâsc ă (Landaise x
Olandeză Albă de Rin) la vârstă de 8 săptămâni.

TEME DE CONTROL:
1. Tehnologii de creştere şi exploatare a gâştelor pentru reproducţie
2. Tehnologii de creştere a bobocilor de gâscă pentru carne

REFERATE:
1. Particularităţi ale creşterii hibridului de gâscă………………………………..

90
Partea a VI -a
TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A PALMIPEDELOR
PENTRU PRODUCŢIA DE FICAT GRAS

Forţarea hrănirii palmipedelor cu nutreţuri bogate în energie, prin

procedeul denumit “îndopare”, conduce la creşterea greutăţii ficatului de
aproximativ 10 ori faţă de greutatea iniţială, datorită acumulării de lipide în
paremchimul hepatic. Pentru obţinerea de ficat gras, pot fi supuse îndopării
diferite rase pure de raţe sau gâşte, fie tineret, fie adulte, dar mai ales hibrizii
specializaţi în această direcţie.

1. Producerea ficatului gras de raţă

La raţe, cel mai bun randament în ficat gras îl au “mularzii”, proveni ţi din
masculi de rasă Barbarie şi femele de rasă Pekin; rezultate bune se obţin şi de la
mularzii realizaţi din masculi Barbarie şi femele din rasele Rouen sau Aylesbury.
Pentru creşterea şi exploatarea liniilor materne de Pekin în vederea
obţinerii mularzilor, tehnologia este identică cu cea de la părinţii de reproducţie
Pekin pentru producerea cărnii de raţă; în schimb, la reproducătorii Barbarie apar
câteva modificări ale tehnicii de creştere, date fiind particularităţile acestei rase.

1.1. Tehnologia de creştere şi exploatare a raţelor de reproducţie din rasa

Barbarie

La ecloziune, bobocii de raţă Barbarie au rinichii în stadiul embrionar, ei

devenind funcţionali mai târziu, drept pentru care sunt foarte sensibili la
deshidratare şi manifestă dificultăţi de termoreglare; de asemenea, au cerinţe mari
în oxigen. Prin urmare, la momentul populării este obligatorie hidratarea
individuală a bobocilor, cu apă de foarte bună calitate, iar în continuare să se evite
întreruperile în alimentarea lor cu apă; în acelaşi context, este absolut necesară
asigurarea la nivel optim a temperaturii din hală, dar şi a unei rate a ventilaţiei
corecte, conforme cu vârsta bobocilor.
O altă particularitate a bobocilor Barbarie este inciden ţa ridicată a
fenomenului de “pica”, care se manifestă mai întâi la vârsta de 4-5 săptămâni
(sunt smulse penele de la coadă şi de pe spate) şi apoi la vârsta de 6-7 săptămâni
(sunt atacate penele de pe aripi). Evitarea instal ării fenomenului de pica într-un
efectiv este dificil de realizat, însă se poate diminua intensitatea lui de manifestare
prin administrarea de furaje echilibrate în aminoacizii limitanţi (metionina, lizina
şi cistina), precum şi prin respectarea prevederilor tehnologice referitoare la
densitate, temperatură, umiditate relativă şi regim de ventilaţie. În cazuri extreme,
se va folosi lumina de culoare ro şie, se diminuiază intensitatea luminoasă şi chiar
extinderea programului de lumină, până la un nivel de numai 8 ore/zi; preventiv,
la vârsta de 3 săptămâni a bobocilor, se poate aplica debecarea (sub protecţie
antistres), care presupune tăierea jumătăţii ţintei situate pe maxilarul superior.
Popularea halelor cu boboci de reproducţie Barbarie de o zi se face astfel
încât să se asigure 5 cap./m2 (4 masculi sau 6 femele), îns ă densitatea se reduce
treptat, pentru ca la vârsta lor de 18 s ăptămâni să rămână numai 3,2 cap./m2.
Creşterea se face pe sexe, până la vârsta de pregătire pentru reproducţie, dar
mărimea unui lot nu trebuie s ă depăşească 300 cap; întreţinerea separată a sexelor
este impusă de rimul diferit de creştere, masculii adulţi având greutăţi corporale
duble comparativ cu femelele.
91
 Furajele se administreaz ă la discreţie, în condiţiile asigurării unui front de
furajare de 2,4 cm/cap; frontul de adăpare va fi de 1,5-2,0 cm/cap. (o adăpătoare
vacumatică şi respectiv, o tăviţă de furajare la 50 boboci). De la vârsta de 8 zile a
bobocilor, începe lărgirea ţarcurilor din P.F.L., care vor cuprinde şi zona de
adăpare. Din ziua a 15-a, adăparea se face din adăpători liniare-tip palmipede,
asigurându-se 1,5cm/cap (1 adăpătoare/250 boboci), iar furajul granulat se
distribuie în hrănitorile semiatomate, câte 3 la 100 boboci (3 cm/cap).
Aşternutul trebuie păstrat curat şi uscat, în permanenţă.
Temperatura iniţială de sub eleveuză trebuie să fie de +35oC, după care se
reduce progresiv până la niveluri de +18÷+20oC în săptămâna a 6-a de viaţă a
bobocilor (tab. 48).
Tabelul 48
Evoluţia temperaturii la bobocii de reproducţie Barbarie
Vârsta Temperatură (oC):
(săptămâni) sub eleveuză în hal ă
1 +35 ÷ +30 +18 ÷ +20
2 +30 ÷ +28 +18 ÷ +20
3 +28 ÷ +26 +16 ÷ +18
4 +26 ÷ +23 +15 ÷ +18
5 +21 ÷ +20 +15 ÷ +18
6 +20 ÷ +18 +15 ÷ +18

Umiditatea relativă din halele de cre ştere trebuie menţinută la 60%, iar
prin ventilaţie se va asigura 1,5-2,0m3 aer/oră/kgcorp, iarna şi respectiv 5,0-7,0m3
aer/oră/kgcorp, vara; se recomandă chiar valori mai mari pentru rata ventilaţiei.
În prima săptămână de viaţă a bobocilor, programul de lumin ă va fi de 24
ore/zi, după care se trece la diminuarea acestuia cu 1 oră/zi până se ajunge la 10
ore/zi, în săptămâna a 3-a de viaţă; extinderea de 10 ore lumină/zi se menţine până
la vârsta de 18 săptămâni, după care bobocii sunt supuşi unui program progresiv
de fotostimulare, cu câte 30 minute/s ăptămână, pentru a se ajunge la 14 ore
lumină/zi, la vârsta de 25 săptămâni. Intensitatea luminoasă din prima săptămână
va fi de 50 lucşi/m2, după care se reduce la 10 lucşi/m2.
La vârsta de 20-22 săptămâni, bobocii se transferă în halele de adulte,
unde sexele se cresc împreună, la un raport de 1 mascul la 4 femele.
Deoarece, maturitatea sexuală la femele se instalează cu cel puţin o lună
mai devreme decât la masculi, este indicat ca la formarea loturilor de reproduc ţie
să se utilizeze masculi mai în vârstă cu 4-5 săptămâni.
Ouatul începe la vârsta de 26-28 săptămâni, când femelele au o greutate
corporală de 2,2-2,3 kg; la masculi, maturitatea sexuală se instalează la vârsta de
32-33 săptămâni, când au o greutate de 3,0-3,5 kg.
Producţia spermatică la r ăţoii Barbarie este de 0,6 ml/ejaculat, fa ţă de 0,9
ml/ejaculat cât au răţoii Pekin, iar concentraţia spermei în spermatozoizi este de
3,19 la Barbarie şi de 8,19 la Pekin. La masculii Pekin, greutatea maximă a
testiculelor este atinsă în luna aprilie şi este de cca. 80g (1/20 din greutatea
corporală), în timp ce la masculii Barbarie, greutatea maxim ă a testiculelor este
atinsă în luna iunie, fiind de numai 30 g (cca. 30% din greutatea corporală).
Masculii Barbarie nu trebuie supuşi programului de năpârlire forţată,
deoarece ei răspund mai lent stimulării de regenerare fiziologică, astfel că cele
două sexe nu se mai sincronizează la reproducţie.
Producţia de ouă a raţelor Barbarie este mică, ca de altfel şi nivelul de
fecunditate şi eclozionabilitate al ouălor şi de aceea se impune aplicarea năpârlirii
artificiale, care permite realizarea a dou ă cicluri de ouat, de câte 22 săptămâni
fiecare; durata năpârlirii artificiale este de 13 săptămâni (tab. 49).
92
 Tabelul 49
Program de năpârlire artificială la raţele Barbarie
Ziua Program Program Program de Observaţii
de furajare de adăpare lumină
1 - da 30 min. -
2-3 - da 3 ore -
4-13 50 g da 3 ore Dacă ouatul nu a încetat
complet, în ziua a 13-a se
opreşte lumina timp de 24 ore
14-16 progresiv, până la da progresiv la 4 -
100g/zi ore
60-90 progresiv, până la da progresiv la 14 -
discreţie ore

Producţia de ouă a raţelor Barbarie poate fi mărită şi prin fotostimulare,

situaţie în care se obţin 78 ouă/cap/an în numai 21 săptămâni de ouat. Dacă nu se
aplică fotostimularea, ciclul de producţie este mai lung, de 23 săptămâni, dar
producţia anuală de ouă este mai mică, de numai 63 ouă; în anul al II-lea de ouat
se mai pot obţine încă 62 ouă.

1.2. Tehnologia de creştere a bobocilor de raţă pentru ficat gras

În producerea de ficat gras de ra ţă, dar şi de carne, se folosesc hibrizi

obţinuţi prin încrucişarea unor linii de Barbarie sau mularzii rezultaţi din masculi
Barbarie şi femele Pekin, Rouen sau Aylesbury; aceşti produşi se caracterizează
prin capacitate
îndopare, mare ficatului
greutatea de ingestie a hranei
ajunge
şi de depunere de grăsimi în ficat (după
la 10-14% din greutatea vie), o pondere
sporită a cărnii la nivelul pieptului, depozite subcutanate reduse de grăsimi,
precum şi o piele de culoare alb ă.
Cel mai eficient mulard în producţia de ficat gras este cel obţinut din
masculi Barbarie şi femele Pekin, pentru care, perioada de creştere până la
momentul la care este supus îndopării se împarte în 3 etape de vârstă.
Perioada 1-7 zile.În halele pregătite pentru populare, se introduc bobocii de o zi,
la o densitate de 5 cap./m2, revenind 250-300 capete pentru fiecare ţarc P.F.L.
Sexele se cresc în loturi separate, asigurându-se 4 masculi sau 6 femele/m2 de
adăpost. În fiecare ţarc se distribuie adăpători vacumatice şi tăviţe pentru furaje,
câte una la 50 boboci.
În primele 2 zile se asigură 24 ore lumină/zi, după care se coboară la 23
ore/zi; intensitatea luminoasă trebuie să fie de 50 luc şi/m2. Temperatura sub
o o

Nivelul ăumidit
eleveuz în prima zi va fi din
ăţii relative de hal
+35ă trebuie
C, dar se
să reduce până la +30 C, în ziua a 7-a.
fie de 60%.
Aşternutul se păstrează uscat şi curat. Din ziua a 5-a se procedează la
lărgirea ţarcurilor din P.F.L.
Perioada 8-14 zile.În ziua a 10-a se desfiinţează ţarcurile, dar până atunci
continuă lărgirea lor şi obişnuirea bobocilor cu consumul apei din zona de
adăpare. Temperatura de sub eleveuză continuă să se reducă, pentru a se ajunge la
+28oC, în ziua a 14-a; programul de lumin ă se menţine la 23 ore/zi, dar
intensitatea luminoasă scade la 10 luc şi/m2. Prin ventilaţie trebuie asiguraţi 1,5-
2,0m3 aer/oră/kg corp-iarna sau 5,0-7,0 m3 aer/oră/kg corp-vara.
Perioada 15zile-12 săptămâni. Programul de lumină şi regimul de ventilaţie nu se
modifică faţă de etapa anterioară, dar continuă diminuarea temperaturii, astfel:
+28oC în săptămâna a 3-a; +23oC în săptămâna a 4-a; +20 ÷ +21oC în săptămâna a
5-a; +18 ÷ +20oC în săptămâna a 6-a şi +16 ÷ +18oC din săptămâna a 7-a şi până

93
când începe îndoparea. Prin frontul de furajare se asigură 3 cm/cap, iar prin cel de
adăpare, câte 1,5 cm/cap.
Furajarea cu nutreţ combinat se face la discreţie, dar cu diferenţieri între
sexe în ceea ce priveşte perioada de administrare (tab. 50).
Tabelul 50
Nutreţurile combinate administrate bobocilor pentru ficat gras
Perioada E.M. P.B. Metionină Met.+cist. Lizină
(kcal/kg) (%) (%) (%) (%)
Demaraj
2800-3000 17.7-19.0 0.38-0.41 0.75-0.80 0.90-0.96
(0-3 săptămâni)
Creştere
femele=3-6 săpt. 2800-3000 14.9-16.0 0.32-0.34 0.63-0.67 0.73-0.78
masculi=3-7 săpt.
Finisare
femele=6-12 săpt. 2800-3000 12.2-13.0 0.22-0.23 0.46-0.50 0.51-0.55
masculi=7-12 săpt.

Aceleaşi norme de furajare se utilizează şi în cazul tineretului de rasă

Barbarie crescut pentru reproducţie. La început, bobocii vor primi furajul sub
formă de brizură, dar de la vârsta de 1-2 s ăptămâni se trece la furajul granulat.
Îndoparea pentru ficat gras începe la vârsta de 12 săptămâni a bobocilor şi
necesită transferul lor în hale special amenajate acestui scop; aici, se va asigura o
temperatură de +17oC, umiditate relativă a aerului de 55-65%, o ventilaţie
corespunzătoare şi un sistem funcţional de evacuare a dejecţiilor.
Halele de îndopare sunt prevăzute cu “ţarcuri de îndopare” dispuse în
linie şi cu culoare de acces între acestea; ţarcurile au dimensiunile de
1,5x1,5x0,7m, fiind constituite dintr-un schelet metalic, a şezat pe 4 picioare, la o
înălţime de 30 cm faţă de pardoseală. Pereţii ţarcului sunt confecţionaţi din bare
de oţel rotund, dispuse la 12 cm una de alta, în timp ce pardoseala este sub forma
unui grilaj metalic, cu ochiurile de 1,5-2,0 cm.
Pe una din laturile ţarcului, se dispune jgheabul pentru apă, lung de 1m,
pentru a asigura un front de adăpare de 10 cm/pasăre; el se fixează la nivelul
înălţimii spinării păsărilor.
Dejecţiile se elimină prin raclare, din fosele de sub liniile de ţarcuri.
În fiecare ţarc se introduc câte 15 raţe-vara sau 18-iarna, îndoparea propriu
zisă efectuându-se direct în ţarc, cu o maşină de îndopat de tip monorai, sau în
afara lui, cu o maşină de îndopat mobilă; îndoparea se poate face şi manual. La
îndopare nu se admit decât acele păsări la care tubul maşinii pătrunde uşor.
Grăunţele de porumb se fierb la o sursă de căldură constantă şi moderată,

timp
iarna.deImediat
5 ore; dup
în timpul firberii
ă fierbere, se adaug
boabele ă şi sare, în propor ţie de 1% vara şi 0,8%
de porumb se scurg de ap ă şi se amestecă cu
grăsime animală în proporţie de 0,5-2,0% (facilitează alunecarea amestecului de
îndopare pe tractusul digestiv al păsărilor). La momentul administrării,
temperatura amestecului de hrană trebuie să fie de +35÷+40oC.
Îndoparea trebuie făcută de 2 operatori, după următoarea tehnică:
• unul dintre operatori prinde şi contenţionează pasărea, după care se aşează pe
un scăunel, în dreptul maşinii de îndopat; apoi, cu mâna dreaptă deschide
ciocul păsării, iar cu stânga dirijează tubul maşinii spre laringele şi esofagul
acesteia. La introducerea tubului, limba păsării se apasă pe podeaua cavităţii
bucale;
• al 2-lea operator ajută, prin împingere, la pătrunderea tubului în esofag, după
care acţionează pedala maşinii pentru antrenarea amestecului de îndopare;

94
 concomitent, se verifică gradul de umplere a esofagului. Dup ă 20-30 secunde,
se opreşte maşina şi se retrage tubul, masându-se uşor esofagul.
Zilnic, se efectuează 3 îndopări, între orele: 5oo-6oo, 10oo-1100 şi 17oo-18oo.
Timpul de îndopare este mai mic de un minut în cazul îndopării mecanice
şi de 5-10 minute, la cea manuală.
În primele 14 zile de îndopare, păsările sunt tratate antistres cu vitamine
(dar fără colină şi vitamina B12 care protejează ficatul) şi antibiotice.
Îndoparea se mai poate face cu pastă de porumb, care este un amestec
format din: 60 kg făină de porumb, 100 l apă fierbinte, 1% sare şi 1% grăsime;
după r ăcirea pastei, se mai adaugă un premix vitaminic, în proporţie de 2,0-2,5%.
La acest procedeu de îndopare, păsările nu mai primesc apă de băut, dar în schimb
creşte timpul de îndopare.
Tot mai des folosită este metoda “autoîndopării”; prin extirparea
nucleilor ventromedieni ai hipotalamusului, păsările devin hiperfagice şi
hipertrofice, situaţie care favorizează îndoparea, deoarece, ingesta este controlată
de către sistemul nervos.

2. Producerea ficatului gras de gâscă

În ficatul de gâscă neângrăşată, infiltraţiile de grăsime sunt extrem de

reduse, dar după îndopare apar modificări importante, ca urmare a acumulării
masive de lipide în paremchim; cca. 50-55% din greutatea finală a ficatului gras
de gâscă se realizează în ultimile 8-10 zile de îndopare.
Gâştele pot fi supuse îndopării începând cu vârsta de 8-10 săptămâni, când
trebuie să aib ă o greutate de cel puţin 4 kg; vârsta maximă la care ele se admit la
îndopat este de 180-200 zile; îndoparea adultelor este mai pu ţin rentabilă decât a
tineretului, datorită unui consum mare de boabe de porumb/produs finit.
Eficienţa îndopării este mai mare în cazul utiliz ării maşinilor (o repriză de
îndopat=25-30 secunde), faţă de îndopatul manual (repriza=5 minute).
În primele 7 zile de îndopare are loc o dilatare treptată a esofagului şi de
aceia păsările nu vor fi forţate; prin urmare, în această perioadă, îndoparea se face
în 2 reprize zilnice (la orele 4 oo şi 22 oo), după care se trece la 3 reprize zilnice (la
orele 4oo, 12oo şi 16oo), iar în final la 4 reprize zilnice, ultima fiind la orele 22oo.
Microclimatul adăposturilor destinate gâ ştelor supuse îndopării trebuie să
asigure următoarele niveluri ale factorilor fizici:
• temperatura: +10÷+15oC, dar se admit extreme de până la +28oC şi respectiv,
+2oC;
• umiditatea relativă a aerului: 55-70%;
• program de lumină: 24 ore/zi, cu o intensitatea luminoasă de 3,5w/m2-ziua şi
de 0,5w/m2-noptea;
• necesarul de aer: 5 m3 aer/oră/kgcorp-vara şi 2 m3 aer/oră/kgcorp-iarna.
Amenajarea interioară a unui adăpost pentru îndoparea gâştelor este
identică cu cea de la raţe. Capacitatea unui ţarc de îndopare este de 10 cap.-vara şi
de 12 cap.-iarna; îndoparea se poate face direct în ţarc (cu maşină de îndopat pe
monorai), sau în afara lui (cu ma şină mobilă).
În cazul creşterii bobocilor de gâscă pentru ficat gras, se utilizează hale de
1000 m2, în care se introduc 3600-4000 boboci de o zi, revenind o înc ărcătură de
3,6-4,0 cap./m2 de adăpost. Creşterea se face pe mai multe faze şi anume:
F aza de demaraj (0-4 săptămâni)-se desfăşoară asemănător tehnicii de creştere a
bobocilor de gâscă pentru carne. Pentru furajare se utilizează nutreţ combinat, care
trebuie să conţină, obligatoriu: 20% P.B.; 2700-2800 kcal/kg E.M.; 10.000 U.I.

95
vitamină A/kg furaj; 10 mg riboflavină/kg furaj şi 100 mg niacină/kg furaj. În
prima săptămână, furajul se administrează sub formă de făină, iar apoi granulat.
În cele 4 săptămâni, fiecare boboc va consuma cca. 3 kg furaj combinat,
fapt ce permite realizarea, la finalul perioadei, a unor greutăţi corporale de 2 kg.
Masa verde şi nutreţurile suculente se vor administra numai “la limita evit ării
picajului”. La sfârşitul perioadei, consumul de furaje ajunge la niveluri de 160-
170 g furaj combinat/cap şi de 200 g masă verde/cap.
F aza de furajare restricţionată (5-8 săptămâni)-scopul este acela de menţinere a
bobocilor pe o curb ă de greutate optimă, favorabilă îndopării, dar şi de realizare a
unei economii de furaje, care să reducă costurile finale ale îndopării.
Restricţionarea constă în administrarea a 160 g furaj combinat/cap/zi în dou ă
tainuri zilnice (60 g/cap-dimineaţa şi 100 g/cap-seara) şi, în completare, 500g
masă verde/cap/zi. Iarna, pentru suplinirea masei verzi, se administreaz ă 200 g
furaj combinat/cap/zi (80g-dimineaţa şi 120g-seara), 50 g paie de orz tocate/cap/zi
sau 30 g fân de lucern ă/cap/zi şi un premix vitamino-mineral. Furajul combinat
trebuie să conţină 20% P.B. şi 3400-3600 kcal/kg E.M.
La finalul perioadei, bobocii trebuie să realizeze greutăţi de 3,5-3,6 kg.
F aza de pregătire pentru îndopare (9-10ăpt s ămâni)-presupune o furajare la
discreţie, cu furaj combinat bogat în proteine (22-24% P.B.). Consumul zilnic este
de 285-300 g furaj combinat/cap, la care se adaug ă 200-500 g masă verde/cap,
înlocuită pe timpul iernii cu 65 g paie de orz tocate sau 45 g fân de lucernă.
Greutatea corporală la finalul perioadei trebuie s ă fie de 3,6-4,2 kg.
F aza de trecere treptată la furajarea cu porumb boabe ăpt(sămâna a 11-a)- pe
parcursul perioadei se consumă cca. 1,3 kg furaj combinat (identic calitativ cu cel
utilizat în faza anterioară) şi 0,7 kg porumb boabe. Hrana de completare (mas ă
verde şi respectiv, paie de orz sau fân de lucern ă) se administrează în aceleaşi
cantităţi ca şi în perioada 9-10 săptămâni. Greutatea corporală la sfârşitul
săptămânii a 11-a ajunge la 3,7-4,3 kg.
F aza de îndopare propriu zisă-durează 20-30 zile şi presupune administrarea
unor cantităţi crescânde de amestec de îndopare (porumb boabe+sare+grăsime),
care se obţine după aceeaşi tehnică ca şi la raţe. Pe toată perioada de îndopare
propriu zisă, bobocii consumă 20-25 kg de amestec de îndopare/cap, cu un
consum de cca. 1,5 kg/cap/zi, în ultimile zile de îndopare. La început, amestecul
se administrează în 2 tainuri zilnice şi apoi în 4 tainuri, la intervale egale între ele.
În toate fazele de creştere şi îndopare a bobocilor pentru ficat gras, se va
asigura apă la discreţie; de asemenea, deplasarea păsărilor va fi limitată şi se vor
evita stresurile, de orice natură.
În cazul gâştelor adulte, se supun îndopării numai exemplarele cu o bună
stare de întreţinere şi după o perioadă de restricţionare furajeră de 30 zile, timp în
care se face şi obişnuirea treptată cu consumul de porumb boabe. Durata îndopării
adultelor este de 24-26 zile, când se consum ă o cantitate de 25 kg porumb
boabe/cap (cca. 1 kg porumb boabe/cap/zi).
Şi la gâşte se poate aplica procedeul “autoândopării”, prin distrugerea
nucleilor ventromedieni ai hipotalamusului.

96
ÎNTREBĂRI Partea a VI-a
2. La ce vârstă se manifestă pentru prima dată fenomenul de „pica” la
bobocii Barbarie pentru reproducţie.
3. Ce densitate trebuie asigurată la popularea halelor cu boboci de o zi
Barbarie pentru reproducţie.
4. Ce program de lumină se asigură bobocilor Barbarie de reproducţie, în
prima săptămână de viaţă.
5. Ce producţie de ouă se poate obţine de la raţele Barbarie pentru
reproducţie la care se aplică program de fotostimulare.
6. Din ce rase se obţine cel mai eficient mulard de ra ţă pentru ficat gras.
7. Din ce este alcătuită „pasta de porumb” folosită la îndoparea bobocilor de
raţă pentru ficat gras.
8. De la ce vârstă, gâştele pot fi supuse îndopării pentru producţia de ficat
gras.
9. Câţi boboci de gâscă pentru ficat gras se introduc într-o hală de 1000m2.
10. Care este consumul total de „amestec de îndopare” folosit la îndoparea
propriu-zisă a bobocilor de gâscă pentru ficat gras.

TEME DE CONTROL:
1. Producerea ficatului de raţă
2. Producerea ficatului de gâsc ă

REFERATE:
1. Particularităţi ale creşterii hibridului de raţă……pentru ficat gras
2. Particularităţi ale creşterii hibridului de gâscă……pentru ficat gras

97
 BIBLIOGRAFIE

Bălăşescu, M. şi col., 1980 -Avicultură. Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.
Bâltan, Gh. şi Suciu, I., 1974 -Creşterea păsărilor domestice. A.M.D., Institutul
Agronomic Cluj-Napoca.
Coman, I. şi col., 1990-Zooigienă şi protecţia mediului. Curs lito, Universitatea
Agronomică Iaşi.
Dascălu, Al., 1974-Avicultura, vol I. Lito, Institutul Agronomic Iaşi.
Drăghici, C., 1991-Microclimatul adăposturilor de animale şi mijloace de dirijare.
Editura Ceres, Bucureşti.
Driha, Ana, 2000-Curs de tehnologia creşterii păsărilor. Editura Mirton,
Timişoara.
Larbier, M. şi Leclercq, B., 1994-Nutriţia şi alimentaţia păsărilor. Editura
Alutus-D, Bucureşti.
Lunguţescu, M. şi Mayer, E., 1973-Tehnologia creşterii şi exploatării păsărilor
în baterii. Editura Ceres, Bucureşti.
Marin, Gh., Bosoancă, D. şi Cuparencu, Denisa, 1984-Creşterea păsărilor în
gospodăriile populaţiei. Editura Ceres, Bucureşti.
Pârvu, Gh., 1992–Supravegherea nutriţională metabolică a animalelor. Editura
Ceres, Bucureşti.
Popescu-Baran, M. şi Lascăr, V., 1966-Creşterea industrială a păsărilor. Editura
Agro-Silvică, Bucureşti.
Sauveur, B.,la1988
National de -Reproduction
Recherche des volailles
Agronomique, Paris. et production d’oeufs. Institut
Sauveur, B., 1991 –Metode d’élevage des poules et qualité de l’oeuf de
consummation. INRA Prod. Anim., 4, pg. 123-130.
Spiridon, Gh., 1985–Alimentaţia păsărilor. Editura Ceres, Bucureşti.
Stănciulescu, M. şi S ârbulescu, V., 1981 -Producţiile animale. Editura Ceres,
Bucureşti.
Stratulat, Gh. şi Marin, Gh., 1989-Cartea fermierului-creşterea păsărilor.
Editura Ceres, Bucureşti.
Ştefănescu, Gh. şi col., 1961 -Avicultura. Vol. I şi II, Editura Agro-Silvică,
Bucureşti.
Tipuriţă, D. şi col., 1986 -Creşterea intensivă a palmipedelor. Editura Ceres,
Bucureşti.
Usturoi, M.,G., 2004 -Producerea ouălor de consum. Editura Ion Ionescu de la
Brad, IaşiM.G. şi P ăduraru, G., 2006 -Tehnologii de creştere a păsărilor. Editura
Usturoi,
Alfa, Iaşi.
Vacaru-Opriş, I., 1993 -Tehnologia creşterii păsărilor. Vol. I şi II, Centrul de
multiplicare I.A.I.
Vacaru-Opriş, I. şi Usturoi, M.,G., 1994 -Tehnologia industrializării produselor
de srcine animal ă. Caiet de lucrări practice, Iaşi.
Vacaru-Opriş, I. şi col., 2000-Tratat de Avicultură (I). Editura Ceres, Bucureşti.
Vacaru-Opriş, I. şi col., 2004-Tratat de Avicultură (II). Editura Ceres, Bucureşti.
Vacaru-Opriş, I. şi col., 2005- Tratat de Avicultură (III). Editura Ceres,
Bucureşti.
Van, I. şi col., 1999-Creşterea păsărilor în gospodăriile populaţiei. Editura
Corvin, Deva.
Vancea, I., 1978 -Tehnologia creşterii intensive a păsărilor. Editura Ceres,
Bucureşti. 98