MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE

AGENȚIA NAȚIONALĂ A ZONEI MONTANE

GHID DE BUNE PRACTICI PRIVIND ALIMENTAȚIA ANIMALELOR DE

FERMĂ CRESCUTE ÎN ZONA MONTANĂ

Întocmit,
COMPARTIMENTUL DE FORMARE PROFESIONALĂ ÎN SPECIFIC MONTAN
Consilier principal
Maria CIOCAN-ALUPII

2020

Str. Runc nr. 23, Vatra Dornei, cod poştal 725700, Judeţul Suceava, România
Tel: +4 0230 375 036 Fax: +4 0230 375 036 E-mail: secretariat@azm.gov.ro
www.azm.gov.ro
CUPRINS

Capitolul Pag.

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I. ALIMENTAȚIA TAURINELOR 4

CAPITOLUL II. ALIMENTAȚIA OVINELOR 10

CAPITOLUL III. ALIMENTAȚIA CAPRINELOR 13

CAPITOLUL IV. ALIMENTAȚIA SUINELOR 14

CAPITOLUL V. ALIMENTAȚIA CABALINELOR 18

BIBLIOGRAFIE 19

ABREVIERI

SU- Substanță uscată

UN- Unitate nutritivă
GV-Greutate vie
PB-Proteină brută
PBD-Proteină brută digestibilă
GB-Grăsime brută
Ca-Calciu
P-Fosfor
L-Lizină
Mt-Metionină
Kcal-Kilokalorii

2
INTRODUCERE

Creşterea animalelor de fermă la toate speciile de interes zootehnic şi a

producţiilor acestora, utilizarea corectă a pajiştilor naturale, susţinerea eforturilor
fermierilor în domeniul reproducţiei şi ameliorării raselor, constituie un obiectiv
național principal. De asemenea, un alt obiectiv este creșterea animalelor de rasă cu
origine cunoscută, pentru a face ca ferma de subzistență de astăzi să producă mâine și
pentru piață. Fermierii care fac investiţii au producţii ridicate, cu costuri scăzute,
putând face astfel faţă cu succes concurenţei. Prin produsele lor, bovinele contribuie la
asigurarea unui procent însemnat din hrana populației. Creșterea bovinelor ocupă și va
ocupa locul prioritar în economia producției animale. Importanța creșterii lor este data
de varietatea produselor pe care le furnizează ca produse principale: lapte, carne,
produse secundare: piei, gunoi de grajd; subproduse de abator: unghii, coarne, sânge,
păr, forță de muncă. Creşterea bovinelor este o activitate tradiţională a populaţiei din
zona rurală şi în special din zona montană. Diversitatea producţiilor pe care le
realizează, consumul redus de energie şi natura furajelor pe care le valorifică, conferă
creşterii şi exploatării bovinelor caracterul unei activităţi durabile şi de perspectivă.
Există posibilitatea realizării de producţii pentru acoperirea necesarului intern şi de
export de carne de bovine, care să aducă venituri mari producătorilor, de asemenea
asigură stabilitatea forţei de muncă în zona rurală şi montană.
Diversitatea produselor obținute de la ovine, valoarea biologică deosebită și
economicitatea obținerii acestora au făcut ca din toate timpurile speciile de ovine să fie
extrem de apreciate. Ținând cont de obiectivele care au stat la baza creșterii ovinelor
de-a lungul timpului, crescătorul a căutat mereu să selecționeze și să perfecționeze
pentru creștere în interesul său, doar acele animale care corespundeau scopului
urmărit. Astfel, s-au creat și perfecționat grupe de rase specializate pentru diferite
producții, având cele mai diverse direcții de exploatare (carne, lapte, lână, pielicele,
blănuri).

Caprinele valorifică producţiile vegetale obţinute de pe păşunile şi fâneţele

naturale de munte, suprafeţe care nu pot fi utilizate pentru cultura plantelor agricole şi
pot valorifica şi o serie de reziduuri industriale provenite de la marile întreprinderi de
panificaţie, de la fabricile de alcool, bere, amidon, de uleiuri vegetale şi de zahăr, cum
sunt: tărâţele, gozurile, turtele şi şroturile de floarea sorelui, soia, borhoturi, melasă şi
tăiţeii de sfeclă de zahăr. Utilizarea îngrăşămintelor naturale produse de capre
contribuie la sporirea fertilităţii solului şi prin aceasta la sporirea producţiei vegetale.
Creşterea caprinelor permite folosirea mai eficientă a forţei de muncă în unităţile
agricole existente.

Creşterea porcilor, în condiţiile ţării noastre, este o ramură economică foarte

importantă, aceasta caracterizându-se prin intensivizarea producţiei, începând cu
producerea de purcei şi terminându-se cu livrarea continuă, ritmică şi constantă, a
indivizilor îngrăşaţi pentru sacrificare.
Între ramurile zootehnice, creşterea porcilor ocupă locul al II-lea după bovine.
Produsul principal care se obţine de la porcine este carnea, mult solicitată şi
apreciată de consumatori, datorită valorii ei hrănitoare, suculenţei şi frăgezimii,
uşurinţei cu care se prepară într-un bogat sortiment de preparate culinare, posibilităţii
de conservare sub diferite forme şi pe timp îndelungat etc.
Creșterea cailor a jucat un rol important în dezvoltarea social - istorică a
popoarelor. A fost folosit în lupte, războaie, agricultură, exploatații forestiere,
transport și astfel a contribuit la intensificarea legăturilor dintre popoare. Din secolul al
XVIII-lea este crescut ca animal de agrement. Importanța economică este dată de
producții.

3
 Hrănirea este o parte esenţială a managementului fiecărei ferme de vaci de
lapte. Din punct de vedere economic, este esenţial ca producţia pe kilogram de
substanţă uscată să fie cât mai mare posibil. Hrănirea eficientă are, de asemenea, un
efect pozitiv asupra sănătăţii vacilor şi asupra producţiei de lapte.
Cheltuielile cu furajele au ponderea cea mai mare din costurile pentru obţinerea
producţiei de lapte şi influenţează în mod direct performanţa şi starea de sănătate a
animalelor. Monitorizarea consumului de hrană este mai mult decât monitorizarea
sănătăţii alimentaţiei pentru fiecare animal. Monitorizarea individuală a hrănirii ajută la
evaluarea productivităţii fiecărui animal în raport cu cantitatea de hrană consumată.
În plus, frecvenţa hrănirii are un impact pozitiv asupra sănătăţii generale a
animalelor. Amestecarea ingredientelor potrivite în cantităţile potrivite şi administrarea
lor la momentul potrivit vor îmbunătăţi managementul hrănirii şi eficienţa.

CAPITOLUL I. ALIMENTAȚIA TAURINELOR

1.1. Alimentația taurinelor pentru lapte
1.1.1.Particularitățile valorificării hranei.
Bovinele au câteva particularități de hrănire diferite de ale altor categorii de
animale, date de specificul consumului și al digestiei. Prin capacitatea mare a tubului
digestiv, în special a rumenului, bovinele pot consuma cantități mari de nutrețuri de
volum, uneori exclusiv mai ales la niveluri mici de producție.
Particularitățile de hrănire la bovine sunt date în special de specificul digestiei
sub acțiunea microflorei, îndeosebi la nivelul rumenului. Este vorba de procese
complexe de degradare și de sinteză prin intermediul cărora bovinele își asigură cea mai
mare parte din elementele nutritive.
Procesele fermentative antrenează toate substanțele organice componente ale
nutrețurilor (glucide, lipide, proteine). Digestia glucidelor presupune un întreg șir de
reacții cu un număr mare de compuși intermediari, finalizându-se în produșii unui
amestec de acizi grasi volatili: acetic, propionic, butiric, în cantități mai mici
(izo)valerianic, izobutiric. La rații obișnuite proporția acidului acetic este de 60-70%,
propionic 15-20%, butiric 10-15%.
Principalul factor care determină proporția în acizi grasi volatili este structura
rațiilor. De exemplu, la folosirea unor rații cu mai multe fânuri și grosiere, ponderea
acidului acetic crește, în timp ce la folosirea unor rații mai bogate în concentrate crește
ponderea acidului propionic și butiric.

Tabel 1.1.Principalele nutrețuri utilizate în alimentația taurinelor

Nr. Nutrețuri Umiditate Substanță Proteină Grăsime Celuloză

Crt brută(U%) uscată(SU%) brută(PB%) brută(GB%) brută(CB
. %)
1. Lucernă masă verde 80,43 19,57 18,84 3,13 28,68
2. Fân de lucernă 14,84 85,16 14,06 1,74 32,85
3. Fân de ierburi 10,77 89,23 6,40 1,74 39,8
graminee
4. Fân de munte 13 87 5,7 3,9 46,2
5. Siloz din porumb 69,58 30,42 6,34 2,88 24,3
6. Grâu boabe 13,82 86,18 10,98 1,55 3,28
7. Porumb boabe 14,6 85,4 7,9 4,3 2,63
8. Orz boabe 13,54 86,46 10,40 2,05 5,68
9. Șrot floarea soarelui 10,19 89,81 35,2 1,29 20,45
10. Șrot soia 10,79 89,21 45,91 2,66 5,43
11. Borhot de bere uscat, 9,75 90,25 17,81 3,75 16,15
din orz
12 Sfecla furajeră 88,5 11,5 0,9 0,5 1,1
13. Tărâțe de grâu 13,44 86,56 13,7 3,78 8,39

4
 14. Substituient de lapte 7,14 92,86 17,3 7,48 1,09

Fânul reprezintă un nutreț de bază pentru animalele de fermă atât în sezonul de

iarnă cât și de vară. In același timp constituie o însemnată sursă de vitamine și
substanțe minerale, mai ales pentru tineretul de reproducție, femelele gestante și
reproducătorii masculi. Valoarea nutritivă a fânului depinde de compoziția floristică, de
vârsta plantelor la recoltare, de sistemul și de durata lor de uscare și păstrare. Astfel,
fânul natural are o compoziție echilibrată când proporția gramineelor reprezintă 60%, a
leguminoaselor 30%, iar plantele comestibile din alte familii nu depasesc 10%. Momentul
optim al recoltării plantelor pentru fân trebuie astfel ales, încât să se realizeze cea mai
mare cantitate de nutreț și de substanțe nutritive la hectar. In cazul fânului natural,
perioada optimă de recoltare coincide fazelor în care gramineele se găsesc la început
de înflorire, iar leguminoasele la îmbutonare. Pentru fânul de lucernă, momentul optim
al recoltării este de la îmbobocire și până la începutul înfloririi. Plantele de trifoi se
recoltează când circa 50% din plante sunt înflorite. Recoltarea mai târzie a plantelor
poate asigura producții mai mari de fân, dar de calitate slabă cu pierderi însemnate de
substanțe nutritive.

1.1.2. Rații pentru taurii de reproducție

Stabilirea necesarului
Necesarul se stabilește în funcție de vârstă, greutate corporală, stare de
întreținere, temperament, intensitatea folosirii la montă, etc.
Necesarul de energie se stabilește separat pentru întreținere și separat pentru
activitatea de reproducție, după care se însumează. Astfel, la 1UN\100 Kg GV (necesarul
energetic pentru întreținere), se adaugă 0.5 UN pentru fiecare montă efectuată.
Pentru celelalte elemente nutritive necesarul se stabileste global, în funcție de
necesarul de energie, asigurându-se pentru fiecare UN, următoarele valori:
• 110-120 g PBD
• 7-8 g calciu
• 5-6 g fosfor
• 50 mg caroten

Nutrețuri recomandate și cantități. În general, în alimentația taurilor trebuie

introduse acele nutrețuri care au o influență favorabilă asupra activității de
reproducție. Sunt contraindicate nutrețurile cu valoare nutritivă mică, de calitate slabă,
mucegăite, înghețate.
În perioada de stabulație se recomandă fânuri (fânul de lucernă, fânul de
trifoi, fânul de munte) în cantiate de 7-11 Kg\animal\zi. Nu este indicată folosirea
grosierelor. Ca suculente se pot folosi silozurile și sfecla furajeră (7-11 Kg), de
asemenea morcovul este indicat pentru asigurarea necesarului în caroten (4-5 Kg). Se
mai pot da în alimentație și nutrețuri combinate în cantități de 4-5 Kg\animal\zi
tărâțele de grâu, ovăz, orz, porumb, mazăre, srot de floarea-soarelui, srot de soia,
făinuri animale. Sărurile minerale (carbonat de calciu, fosfat dicalcic etc) se
încorporează fie în concentrate, fie în brichete de lins, puse la dispoziția animalelor.

În perioada de vară este indicată introducerea fânurilor în alimentația taurilor,

pentru preântâmpinarea timpanismului (în cazul folosirii în rații a leguminoaselor
perene verzi) și de asemenea, ele asigură necesarul de substantă uscată. Fânurile se
administrează în cantitate de 3-5 kg\zi. Nutrețurile verzi se pot administra la grajd
(pălite) sau direct prin pășunat (25 kg\zi). Nutrețuri recomandate: lucerna, trifoiul,
gramineele perene, etc.

1.1.3. Rații pentru vacile de lapte

Stabilirea necesarului
Necesarul se stabilește în funcție de greutatea corporală, producția de lapte
5
scontată, conținutul în grăsime al laptelui, faza lactației, etc.
Necesarul pentru întreținere, raportat la 100 Kg GV, este: 1 UN, 60 grame PBD,
5 grame Ca, 5 grame P, 20 mg. caroten.
Necesarul pentru producție. Pentru fiecare kg de lapte produs, cu 3,5%
grăsime, se asigură, în medie: 0.5 UN, 60g. PBD, 3g. Ca, 2g. P, 15mg. caroten. La un
procent de grăsime de 3%, necesarul este de 0.45 UN si 55g PBD\Kg lapte, iar la 4%
grăsime se asigură 0.55 UN și 65g PBD\kg lapte.
În legătură cu faza de lactație, este știut că vacile, în prima parte a lactației,
(până la 10 săptămâni) au un apetit mai redus și scad în greutate. În acest sens se
reduce norma de SU cu 2-3Kg. De asemenea, trebuie cunoscută variația greutății
corporale a vacilor în funcție de stadiul lactației. Pierderea în greutate a 1Kg este
echivalentă cu 2.8 UN. Pentru depunerea unui Kg în greutate este necesar: 3.4 UN, 300g
PBD, 18g Ca, 9g P. Necesarul de SU la vacile de lapte se poate stabili fie pornind de la
volumul normal al rației (2,5-3 Kg SU\100 kgGV), fie folosind următoarea relație:

SU (KG\zi) = 0.025 G + 0.1 Y

unde: G= greutatea corporală (kg), Y= producția de lapte (kg\zi)

Fig.1.1. Rasa Bălțată Românească

Nutrețuri recomandate și cantități. În perioada de stabulație se recomandă fânuri

(fânul de lucernă, fânul de trifoi, fânul de munte). La producții mai mici de lapte se pot
da și grosiere (coceni de porumb, paie etc.). Porumbul siloz este suculentul de bază (21-
26 Kg\cap\zi), se mai poate administra și sfeclă de zahăr (10-15 Kg), sfeclă furajeră (20-
25 Kg), cartofi (15-20 Kg), borhot de bere (10-15 Kg). În total suculentele de iarnă nu
trebuie să depășească 30-35 Kg\cap\zi (cu excepția vacilor de mare producție). Pentru 1
kg de substanță uscată din furaje, sunt necesari 4-6 l de apă. Temperatura optimă a
apei este de 10-12°C și se poate ușor realiza când există adăpători automate. In cazul în
care vacile se adapă din puțuri, aceasta se va scoate numai în momentul adăpării.
Vacile se adapă după fiecare tain, în urma administrării fânului și la circa 1-1,5 ore
după muls. În perioada de vară se admninistrează nutrețuri verzi, dar cel mai indicat
este scoaterea animaleleor pe pășune.

Erorile şi consecinţele alimentaţiei în faza de lactaţie

Cantitatea de SU ingerată în faza de ascensiune nu poate acoperi cerinţele de energie,
determinând mobilizarea rezervelor corporale, stabilirea şi prezenţa corpilor cetonici
care pot declanşa cetoza. Aceasta duce la: anorexie; scăderea bruscă a producţiei;
apetit capricios; nelinişte; intensificarea defecaţiei; steatoza hepatică, etc. În
exploataţiile unde a apărut cetoza, se recomandă administrarea, câteva săptămâni după
fătare, a 250 ml glicol de propilenă/zi şi (sau) 10 g niocină/zi.

6
Consumul mare de concentrate, determină tulburări metabolice: acidoza
necompensată, negazoasă, dar cetozică, uremică, hipercloremică, postdiareică, etc., cu
efecte negative asupra sănătăţii şi producţiei. Deficitul energetic, determină
hipoglicemie, anestru postpartum, infertilitate, hipomagnezie, care, în perioada de
păşunat, provoacă tetania de iarbă.
Excesul de azot degradabil în debutul lactaţiei, antrenează o intoxicaţie amoniacală,
provocată de silozul rău conservat ori de supliment abuziv de uree sau amoniac.
Deficitul mineral poate induce boli specifice (osteomalacie, osteoporoză). Carenţele în
fosfor afectează apetitul şi, dacă se adaugă şi cele în mangan, zinc, cupru, etc., induc
infertilitatea. Excesul de Ca şi vit. D agravează deficitul în unele oligoelemente putând
duce la hipocalcemie, care provoacă retenţii placentare, întârzieri în evoluţia uterină şi
metrite. Carenţele în vitamine, în special, în caroten intervin direct asupra funcţiei de
reproducţie, scăzând imunitatea la metrite, mai ales când se asociază cu lipsa vitaminei
E, a zincului şi seleniului.
1.1.4. Rații pentru vacile gestante
Stabilirea necesarului. Vacile gestante se hrănesc diferențiat numai în ultima
parte a gestației, respectiv în ultimele 2 luni, corespunzător repausului mamar. În
primele 7 luni, se hrănesc ca vaci de lapte, în funcție de producție.
Necesarul se stabilește în funcție de vârstă, greutate corporală și faza gestației.
Necesarul de energie se poate stabili separat (pentru întreținere si pentru
gestație) sau global. În primul caz, la necesarul de energie pentru funcții vitale de 1 UN\
100 Kg GV se asigură un supliment de 2-3 UN (2 UN pentru luna a 8-a de gestație și 3 UN
pentru luna a 9-a ). În cel de-al doilea caz, când necesarul de energie se stabilește
global, se acordă 1.5-1.6 UN\Kg.
Necesarul pentru celelalte substanțe nutritive se stabilește global, la fiecare UN,
calculată ca necesar energetic, asigurându-se: 100-110 g PBD, 8-10 g Ca, 6-7 g P, 5 g
sare, 50 mg caroten.

1.1.5 Rații pentru viței 0-6 luni

1.1.5.1. Subperioada colostrală durează 6-7 zile, având ca punct de plecare momentul
fătării. Hrana exclusivă este colostrul. Colostrul are o compoziție chimică și o valoare
nutritivă total diferită de a laptelui integral. Poate fi consumat ca un aliment complet
care nu poate fi înlocuit în primele zile de viață. Conținutul ridicat în gamaglobuline
conferă colostrului proprietăți imunologice. Numai prin intermediul colostrului vițeii se
pot apăra de boli pentru ca în primele zile de viată ei nu pot produce anticorpi.
Colostrul este o sursă foarte concentrată de vitamina A care permite vițeilor să se apere
de influențele neonatale. Are rol laxativ prin conținutul ridicat în grăsime și prin faptul
că stimulează peristaltismul intestinal. Prin rolul său laxativ determină eliminarea
meconiului (produsul de dezasimilație al vițeilor din perioada intrauterină).
Primul tain de colostru se recomandă a se administra la 1-2 ore de la fătare însă nu mai
tarziu de 6 ore după fătare. Cantitatea de colostru care trebuie administrată în această
perioada este de 3-6 kg/zi. În lipsa colostrului se caută o vacă ce a fătat în aceeași
perioadă. În lipsa ei se prepară un colostru artificial: 1Kg lapte integral, un galbenuș de
ou, o linguriță de ulei de ricin, vitamina A și antibiotice 10% din doza terapeutică; se
administrează la temperatura corpului o dată pe zi. În ultimele două zile de perioadă
colostrală vițeii trebuie obișnuiti cu apă fiartă și răcită la temperatura corpului.

1.1.5.2. Subperioada de alăptare propriu-zisă. Durează de la sfârșitul perioadei

colostrale până la înțărcare (6 luni). Înțărcarea poate avea loc mai devreme (2-3luni).
Se pot practica 3 tehnologii de alăptare:
 Cu lapte integral. Este specifică creșterii tradiționale a vițeilor (5-6 Kg lapte/zi)
în 2-3 tainuri în corelație cu numărul de mulsori. Către sfârșitul subperioadei de
alăptare cantitatea de lapte integral se reduce treptat pentru a putea fi suprimat.
 Cu lapte smântânit. Se poate practica după ce vițeii au fost hrăniți cu lapte
integral cel puțin o lună. Trecerea trebuie făcută treptat printr-o perioadă de tranziție

7
de 10 zile din care 1/2 kg lapte integral este înlocuit cu 1 kg lapte smântânit până la
înlocuirea totală.
Cantitatea de lapte smântânit este de 8-10 kg/zi. Se reduce treptat către
sfârșitul alăptării. Vițeii se pot înțărca la 3 luni.
 Cu substituenți de lapte. Este metoda cea mai folosită în ferme. După
subperioada colostrală se pot adăuga substituenți sau se poate înlocui complet laptele.
Laptele sau înlocuitorii de lapte nu constituie hrana exclusivă a vițeilor, se folosesc și
alimente solide. Primele nutrețuri care se introduc sunt nutrețurile combinate. La o
lună de zile se recomandă să se introducă în hrana vițeilor și fânuri de calitate pentru
că, în afară de aspetul economic, folosirea fânurilor are efecte favorabile asupra
dezvoltării rumenului și previne diareea. Silozurile de calitate pot fi folosite la circa 2
luni. Se recomandă silozuri cu un conținut ridicat în SU (30-35%).

1.1.6. Rații pentru tineret femel de reproducție 6-12 luni

Hrănirea vițelelor are la bază două principii importante:
 atingerea unei greutăți optime în momentul primei monte,
 pregătirea viitoarelor performanțe productive (dezvoltarea rumenului și
diferențierea țesutului glandular mamar). Până la 6 luni se poate practica un nivel
ridicat de hrănire care să le permită realizarea unor sporuri mari (800-900 g/zi), fără
afectarea dezvoltării rumenului și a țesutului glandular mamar. Între 6 luni și prima
montă se recomandă un nivel moderat de hrănire (600-700g/zi). În preajma primei
monte până la fătare, vițelele sunt hrănite din nou cu cantități mari de hrană fără
afectarea dezvoltării țesutului glandular mamar. Însă în situațiile când fătarea se
programează dincolo de 30 de luni din motive economice, pe timpul iernii vițelele se
hrănesc cu cantități mari de nutrețuri de volum (fără concentrate) cu sporuri de 300-
500 g/zi, fânuri: 1,5-2 Kg/100Kg GV; nutrețuri verzi: 6-8 Kg/100Kg GV; concentrate: 1,5
Kg/cap/zi. Acolo unde silozurile se produc ușor, ele se pot administra în vederea
înlocuirii fânurilor: 3-4 Kg/100 Kg GV.

1.2. Alimetația taurinelor la îngrășat (tineret și adulte)

Vacile, după încheierea ciclului productiv (4-6 viței fătați), se supun unui proces de
refacere. Procesul de recondiționare durează 3-4 luni. Vacile primesc în rații nutrețuri
de volum 70% și concentrate 30%.
1.2.1. Hrănirea tineretului taurin supus îngrășării. De obicei, pentru îngrășare
se folosesc masculi necastrați pentru că ei au o viteză de creștere mai mare și pentru că
depun mai puțină grăsime în carcasă. Castrarea este absolut necesară la greutăți mai
mari de 500 Kg. Îngrășarea tineretului taurin se efectuează în 3 sisteme:

1.2.1.1. Sistemul intensiv

8
 Fig.1.2. Rasa Aberdeen Angus

Este un sistem modern care urmăreşte să valorifice potenţialul animalelor tinere, de a-

şi spori într-un ritm alert masa corporală, pe baza unor tehnologii de hrănire intensive,
cu raţii echilibrate şi structurate corespunzător cerinţelor specifice fiecărei etape de
vârstă, cu o pondere mai mare a nutreţurilor concentrate şi în condiţiile folosirii tot mai
raţionale a capacităţii construite. Variantele tehnologice aplicate sunt cunoscute sub
denumirea de baby-beef.
Fluxul tehnologic este organizat pe una sau două perioade, care indică sistemul de
întreţinere, iar fiecare perioadă cuprinde 1-4 faze vizând tipul de alimentaţie. Fazele
au, în general, următoarele semnificaţii: alăptare-înţărcare; creştere; creştere-
îngrăşare; îngrăşare-finisare. În toate variantele, preluarea viţeilor în îngrăşătorii se
face la vârsta de 15 zile şi greutatea medie de 45 kg. În sistemul intensiv se întâlnesc 3
tehnologii de îngrășare:
 baby-beef: hrănirea se face pe bază de orz, sacrificarea se face la 300 Kg;
 baby-beef clasic: ritmul de creștere este continuu la nivelul maxim de creștere,
determinat de potențialul genetic. În aceste condiții, hrănirea presupune folosirea unor
rații foarte concentrate din punct de vedere nutritiv. Silozurile se folosesc cel mai
adesea sau semisilozurile de porumb sau ierburi. Ponderea concentratelor în rație este
destul de ridicată (50-60 %), până la limita apariției tulburărilor digestive. Este greu de
precizat cantitatea de nutrețuri folosită. Se administrează la discreție. Sacrificarea
animalelor are loc în orice situație sub 20 luni în funcție de cerințele pieții. Piața
permite absorbția animalelor mai grase, sacrificarea poate avea loc către 20 luni, când
se ating greutăți de 550-600 Kg. Dacă nu, sacrificarea se poate face la 300-350 Kg, când
se constată sporuri de peste 1kg/zi.
 ultra baby-beef (pentru carne albă), îngrășare la care se supun numai masculii.
După perioada colostrală hranirea se face numai cu lapte și cu substituenți de lapte
până la 3-4 luni când ating 150-200 Kg. 1kg spor se realizează cu 1,4-1,5 Kg lapte praf în
diluție de 1/9-1/10.

1.2.1.2. Îngrăşarea semiintensivă se practică pe scară largă în zonele cu

suprafeţe întinse de păşuni şi fâneţe, în zonele unde rezultă cantităţi mari de produse
secundare (paie, coceni) şi, în unităţile amplasate în jurul fabricilor de zahăr, bere,
amidon etc. Acest sistem urmăreşte îngrăşarea timpurie a tineretului mascul şi femel
eliminat de la reproducţie, cu nutreţuri de volum şi cantităţile limitate de concentrate,
în vederea obţinerii de carcase mari. Materialul biologic pentru îngrăşare este
reprezentat de tineretul provenit de la oricare din rasele din ţara noastră. Rezultatele
superioare se obţin însă, de la rasele mai precoce, Bălţată românească, Brună şi mai
ales de la hibrizii dintre aceste rase sau cei realizaţi cu rasele de carne. Afluirea
(preluarea) materialului biologic are loc la vârste diferite, 3-6-12 luni şi greutatea de
70-200 kg. Valorificarea animalelor este realizată şi ea la vârste diferite 18-24 luni, la
greutatea de 450- 600 kg; sporul mediu zilnic este sub 900 g/zi, consum specific 8,3-10
UN/kg spor, randament la tăiere 52-55%, carcase relativ mari, carne în carcasă 60-65%,
cu însuşiri fizice şi organoleptice satisfăcătoare, dar carnea obţinută este suficientă,
mai ales datorită valorificării diferitelor resurse furajere.
Sistemul semiintensiv se caracterizează printr-o creștere discontinuă dar
susținută. Se urmărește o valorificare mai bună a pășunii. Acest tip de îngrășare se
folosește numai la tăurașii castrați și tineretul femel respins de la reproducție
aparținând numai raselor de carne. Se intinde pe mai multe sezoane de pășunat (peste
30 luni). Nutrețurile de volum (pășunatul pe timpul verii) constituie hrana exclusivă. Cu
câteva luni înainte de sacrificare se recomandă includerea unor cantități modeste de
concentrate.
Îngrășarea animalelor în sistem intensiv se poate face pe bază de:
 nutreț verde (70-80%), completat cu fureje concentrate;
 fibroase și grosiere (55-65%) cu adaos de melasă şi uree (30-35 g/100

9
 kg greutate vie la tineret şi 35-40 g la animalele adulte);
 nutreţuri însilozate (55%) cu adaos de grosiere tocate (20-25%) şi
amestec de concentrate (20-25%);
 rădăcinoase, bostănoase sau tuberculifere (50-55 %);
 borhoturi (55%) cu adaos de grosiere tocate şi amestec de concentrate.
Sistemul extensiv de îngrăşare a taurinelor
Acesta se caracterizează prin investiţii reduse, care nu permit aplicarea unor
tehnologii moderne de îngrăşare a taurinelor. Tehnologia de îngrăşare se bazează pe
furajarea animalelor la păşune. Uneori, finisarea îngrăşării se face la adăpost cu
nutreţuri fibroase şi concentrate. Materialul biologic este mai puţin performant, cu
excepţia raselor de carne şi aparţine unor categorii diferite de vârstă – mânzaţi, viţele
reformate, vaci primipare, animale adulte şi în vârstă –recondiţionate. Întreţinerea este
mixtă, la păşune şi la adăpost, iar hrănirea diferenţiată sezonier, bazată în special, pe
păşuni şi nutreţuri grosiere. Uneori, îngrăşarea se face doar la păşune. Întrucât
fibroasele şi concentratele se administrează la finisare şi, în cantităţi mici iar deseori
lipsesc, sporurile medii zilnice obţinute sunt reduse, de 400-450 g;

CAPITOLUL II. ALIMENTAȚIA OVINELOR

2.1. Cerințele de substanțe nutritive

Acoperirea necesarului pentru întreținere și producție se face pe seama substanțelor
proteice, energetice, a sărurilor minerale și vitaminelor cuprinse în rație. În general,
pentru asigurarea funcțiilor vitale și a necesarului pentru creșterea normală a lânii,
dezvoltării musculaturii și producției de lapte este necesară cantitatea de 3 - 3,5 kg
S.U. cu 1,5 U.N., 70 – 75g P.B., 4 - 5 g Ca și 2,5 - 3 g P, la 100 kg greutate vie. Aceasta
se suplimentează cu 15-20% în perioada de pregătire și de montă și cu 20-30 % în cea de
gestație și prima parte a lactației.

Fig. 2.1 Rasa Țurcană

Substanțe proteice:
a) Pentru întreținere și procesul de creștere a mieilor, se recomandă 140 g/U.N
pentru mieii sugari; 150-190 g/U.N. pentru mieii de 1-3 luni ; 135 g/U.N. pentru cei de
3-5 luni ; 120 g/U.N. pentru cei între 5-7 luni și 80-90 g/U.N. peste vârsta de 7 luni.

10
 b) Pentru întreținere și lactația oilor în greutate de 60 kg, se recomandă
cantitatea de 110 g P.B/U.N pentru producția de 0,5 kg lapte, 113 g pentru 1,0 kg; 121
g pentru 1,5 kg; 126 g pentru 2 kg si 133 g pentru 3 kg lapte.

c) Pentru producerea a 4 kg lână fină spălată de la o oaie de cca. 50 kg, este

necesară asigurarea unei cantități de cca. 30-36 g P.B./zi, cu o suplimentare de 18-20
g/zi pentru fiecare kg de lână în plus peste producția de bază. Substanțele energetice
cu aport în calorii sunt necesare desfășurării tuturor proceselor fiziologice. Pentru o
oaie de 50 kg necesarul este de 1.400 kcal în prima și a doua treime a gestației și de
1.800 kcal în ultima treime a gestației, iar pentru o oaie de 60 kg, necesarul este 1.500
și respectiv 1.950 kcal. Pentru oile în lactație, sunt necesare pentru fiecare litru de
lapte 0,60 U.N ./zi sau 1 300 kcal de energie netă. Pentru sporul de 100 g/zi la miei,
necesarul este de 0,16 U.N. în prima lună, de 0,21 U.N. în a doua lună, de 0,27 U.N. în
a treia, 0,32 U.N. peste 3 luni și 0,32 – 0,40 U.N. pentru oi adulte/zi. În ceea ce privește
cerințele de energie pentru producția de lână incluse, de altfel, în normele de hrană
pentru fiecare categorie de ovine, necesarul se estimează la cca. 70-80 calorii energie
netă pentru un spor de 10-12 g lână/zi.

Substantele minerale. Dintre acestea, calciul, fosforul și clorura de sodiu

îndeosebi, sunt necesare dezvoltării scheletului, bunei funcționalități a țesuturilor și
formării produselor. Macroelementele (Ca, P, Mg, K, Na, S si Cl) se găsesc în organism în
proporție de 3,75%, iar microelementele (Fe, Zn, Cu, Mn, Co, I, Fl, Se, Mo, Cr, Sn) în
proporție de 0,15%.
Deosebit de important este echilibrul dintre calciu și fosfor pentru producție și
reproducție, care trebuie să se încadreze în raportul de 1,5:1 pentru oi adulte și 2:1
pentru tineretul la îngrășat.
Necesarul de apă variază în raport cu natura rației furajere, temperatura
mediului înconjurător, parcurgerea anumitor distanțe, vârsta și starea fiziologică.
Cantitatea de apă trebuie să fie de 3-4 ori mai mare decât substanța uscată ingerată,
anume de cca. 3-6 kg/zi. Acest necesar se poate acoperi atât din unele furaje, în
special verzi, cât și prin adăparea la discreție, la adapost sau la pășune, de la o sursă cu
apă potabilă de bună calitate.

2.2. Nutrețurile utilizate în hrana ovinelor

Datorită particularităților de conformație a aparatului bucal și a tubului digestiv,
ovinele valorifică cu maximum de eficiență toate categoriile de furaje și îndeosebi cele
fibroase (fânuri, paie, vreji, coceni, pleavă). De aceea, principala sursă pentru baza
furajeră la ovine, o constituie pășunile și fânețele naturale, cele cultivate și ocazionale,
fânurile și grosierele, grăunțele, reziduurile industriale, nutrețul combinat și cel
însilozat, bine conservate .
Masa verde de bună calitate și în cantitate suficientă (8-10 kg pentru ovine
adulte și 4-6 kg pentru tineretul de sub un an)  valorifică rațional, rămâne cel mai
indicat nutreț pentru ovine din punct de vedere bioeconomic pe întreaga perioadă a
pășunatului de cca. 220 zile. În afară de pășunile naturale și ocazionale, porțiunile de
teren înierbate formate din amestec de 4-5 specii de leguminoase (40%) și 2-3 specii de
graminee (60%) precum și culturile duble pe bază de porumb și iarbă de Sudan, porumb
și mazăre sau porumb și soia etc., întreținute și valorificate rațional, oferă ovinelor o
alimentație completă, economică, fără suplimentare de concentrate.
Fânurile naturale sau cultivate se administrează ovinelor adulte în cantitate de
până la 3 kg, dacă 50% sunt leguminoase, iar tineretului până la 1,5 kg/zi, ca atare sau
în amestec cu grosierele măcinate. Când se administrează împreună cu furajele
grosiere, cantitatea ingerată se reduce cu cca. 1/3-1/2.
Grosierele ca paiele de cereale, cocenii, vrejii de mazăre, de fasole sau de soia
se administrează în cantitate de cca. 2 kg oilor adulte și 1 kg tineretului sub formă
tocată și în amestec cu fânurile.

11
 Nutrețul însilozat format din porumb în faza de lapte-ceară sau cereale imature
poate fi administrat în cantitate de 2-5 kg oilor adulte și 1-2 kg tineretului, deoarece
stimulează ritmul de creștere a fibrelor de lână și secreția lactogenă. Cu cca. 2-3
săptămâni înainte de fătare, cantitatea se reduce la cca. 1 kg/zi, mărindu-se cea de
concentrate.
Furajele concentrate se administrează pentru echilibrarea rației în principii
nutritivi, de regulă în proporție de cca. 10-15% sub formă de: porumb, orz, mazăre,
șroturi, tărâțe, gozuri etc., în cantitate 300 g/zi oilor și 500 g/zi berbecilor în repaus
sexual.

2.3.Tehnica furajării ovinelor

Rațiile furajere pentru ovine se întocmesc pe baza normelor în vigoare pentru diferite
categorii de ovine.

2.3.1.  Furajarea berbecilor reproducători trebuie efectuată în așa fel încât

aceștia să se găsească tot timpul anului într-o bună stare de întreținere sau „condiție de
reproducție” și nu de îngrășare. În acest scop, necesarul se majorează cu cca. 25% în
funcție de rasă, de greutatea corporală, de producția de lână și de activitatea sexuală.
Nutrețurile cele mai indicate pentru berbeci sunt cele verzi, în special
leguminoasele, folosite ca atare sau sub formă cosită și ușor pălită, suculentele, silozul
de porumb, nutrețurile concentrate în care se încorporează CPVM-uri(complex proteino-
vitamino-mineral). În repaus sexual se pot folosi și vreji de leguminoase sau alte
grosiere, pajiști de bună calitate, sfeclă etc., iar în faza de activitate intensă se
administrează suplimentar 1-2 ouă și 0,5 litri lapte smântânit pe cap și zi. La berbecii cu
greutate mai mare de 80 kg, pentru fiecare 10 kg greutate vie în plus, se adaugă câte
0,25 kg substanță uscată, 0,20 unități nutritive și 25 g proteină.

2.3.2. Furajarea oilor. Rațiile furajere se alcătuiesc în funcție de categoria

fiziologică și nivelul producțiilor. În perioada de pregătire și de montă se administrează
masa verde de bună calitate și în cantitate suficientă la care se adaugă amestec de
nutrețuri concentrate pentru echilibrarea raportului energo-proteic al rației. Pentru o
oaie cu greutatea corporală de 50 kg si cu 5 kg lână, necesarul este de 2,4 kg S.U., 1,8
U.N., 180 g P.B., 5 litri apă și 10 g sare. Pentru fiecare kg de lână peste limita de 5 kg la
oile cu greutate corporală de 50 kg, se adaugă 0,15 U.N. și 18 g P.B. De asemenea la
oile cu greutatea mai mare de 50 kg, pentru fiecare 10 kg de greutate în plus, se adaugă
0,1 U.N. și 10 g P.B.
Nutrețurile cele mai indicate în această perioadă sunt fânul de lucernă (1-1,5 kg),
vrejii de leguminoase (1,0 kg), cocenii (1,0 kg) și silozul sau sfecla furajeră (1 kg).

2.3.3. Furajarea oilor în faza de lactație. În faza de lactație, se recomandă

nutrețuri cu acțiune stimulativă ca: masa verde (8-10 kg) sau fânuri de calitate (1,5 kg),
vreji de leguminoase (1 kg), siloz sau rădăcinoase (3-4 kg/cap/zi). Se mai pot administra
cca. 2-2,5 kg nutrețuri fibroase din care  50% fânuri naturale sau cultivate de bună
calitate în amestec cu 1-2 kg rădăcinoase sau siloz de porumb și 0,3 kg concentrate
(porumb, mazăre, gozuri, etc.). În sezonul de pășunat, în situația în care masa
verde  este de bună calitate și în cantitate suficientă, nu se mai administrează
concentrate. Volumul rației în  această fază trebuie să fie în medie 4 kg SU/100 kg
greutate vie.

2.3.4   Furajarea  tineretului de prăsilă. În ultima vreme  s-a considerat că

tineretul destinat pentru prasilă trebuie să fie crescut în condiții apropriate de tipul
industrial de îngrășare pentru a asigura un spor de cca. 150-250 g cu un consum de
specific de 5 U.N. în funcție de rasă, astfel ca la 8-10 luni, o mare parte din acestea să
fie apt pentru reproducție. Până la 8 luni, pentru fiecare U.N. se administrează câte 1
kg S.U., 6,6 g Ca, 4,5-5 g P, iar după această vârstă, câte 1,2 kg SU, 4,5-5 g Ca, 3-3,5 g
P. Pentru tineretul din rasele de carne-lână și de carne, normele pentru greutatea

12
corporală se majorează  cu 0,10-0,15 UN și 10-15 g P.B.D. Necesarul de hrană poate fi
acoperit în perioada de stabulație cu 0,5-1,0 kg fân de leguminoase dat ca atare sau în
amestec cu graminee; 0,5-1,0 kg vreji de leguminoase, 1 kg siloz sau  rădăcinoase și
după caz și cca. 200-250 g concentrate.

2.3.5. Furajarea tineretului ovin la îngrășare. În acest caz se folosesc cele

două sisteme de îngrășare: sistemul intensiv de îngrășare de la 12 la 45 kg în care
necesarul pe zi este de 1,3 kg SU, 1,42 UN și 150 g PBD care poate fi asigurat cu 250 g
fânuri, 1000 g cereale cultivate și 300 g concentrate proteino-vitamino-minerale
(CPVM). În sistemul semintensiv necesarul zilnic este de 1,4 kg SU, 1,21 UN și 120 g
PBD  ce se poate asigura din masă verde, fânuri, suculente, amestec concentrat și
concentrate proteino-vitamino-minerale în cantități variabile.

CAPITOLUL III. ALIMENTAȚIA CAPRINELOR

Alimentația caprelor trebuie să țină seama de perioada de reproducție și de

performanțele speciei. Perioada de gestație este de 153 zile, obținându-se o
prolificitate de 1,7 –1,75, iar greutatea iezilor la naștere poate reprezenta cca. 12 % din
greutatea femelei la montă. Caprele pot da într-o lactație cu o durată de până la 250
zile o producție de cca. 500 kg lapte cu un procent mediu de 3,27 % grăsime și cu 2,71 %
proteine. Ieduțele destinate reproducției sunt montate în primul an de viață la vârste
cuprinse între 7-9 luni și la greutăți de 30-35 kg, adică la 55 % din greutatea de adult.

Fig.3.1. Rasa Albă de Banat

3.1. Alimentația caprinelor în perioada de pășunat. În mod obișnuit în condițiile

exploatării extensive,  pășunatul se face în raport de zona geografică atât pe pășuni
naturale cât și pe cele ocazionale pe care rămân până toamna târziu.Timpul de pășunat
este cca. 10-12 ore pe zi, în care intră și cel rezervat pentru mulgere, iar cantitatea de
masă verde ingerată este de 8-10 kg/zi la adulte, 5-6 kg la tineret și 2-3 kg la iezi după
înțărcare. În situația în care crescătorul deține numai două, trei capre, ele pot fi
întreținute legate ferindu-le în acest fel de accidente și protejând totodată ramurile
copacilor.

3.2. Alimentația caprinelor în perioada de stabulație. În funcție de durata sezonului

de iarnă, stabulația durează cca. 150 zile, interval în care caprele se mai pot scoate din
adăposturi pentru valorificarea resturilor vegetale de pe diferite suprafețe. În restul
timpului ele se pot hrăni în mod tradițional cu furaje grosiere (vreji, coceni, paie,

13
pleavă, frunzare) fânuri, si după caz nutrețuri concentrate 200-300 g în prima lună de
lactație. În condițiile de exploatare semintensivă hrănirea se face ținând cont de
greutatea corporală și mai ales de nivelul producției. Pentru o capră în lactație, din rase
ameliorate în greutate de 50 kg și 3-4 kg lapte/zi necesarul de substanțe nutritive poate
fi acoperit cu 2 kg fân, 0,5 kg paie de ovăz și 0,8 kg amestec concentrat (0,500 kg orz,
0,150 kg tărâțe, 0,150 kg turte). În general pentru o capră de 40-60 kg sunt necesare
1,75 –2,2 UN și 170-240 g PBD. Pentru țapii reproducători, în perioada montei se
recomandă 2-2,5 kg fân de leguminoase, 1,5 kg morcov, cca. 1 kg concentrate (ovăz,
șroturi, mazăre) iar rația celor mai tineri se suplimentează cu  20 %.

Tabel 3.1. Caracteristicile principalelor nutrețuri utilizate în hrana ovinelor și a

caprinelor

SU
Nutrețul UN PB (g) Ca (g) P (g)
(g/kg)
Pajiști de calitate bună 167 0,23 18 2,0 0,6
NV* amestec golomăț + lucernă 184 0,15 33 2,2 0,5
Siloz amestec golomăț + lucernă 232 0,21 40 3,2 0,7
Fân amestec golomăț + lucernă 878 0,41 96 6,2 1,2
Semisiloz lucernă 350 0,31 57 10,0 1,5
Fân lucernă de calitate bună 850 0,48 120 13,0 1,8
Fân lucernă de calitate medie 875 0,41 96 10,0 1,6
Siloz de porumb 300 0,21 9 1,0 0,5
Coceni de porumb 755 0,38 18 3,1 1,1
Sfeclă furajeră 140 0,12 10 0,3 0,2
Porumb 860 1,3 67 0,2 0,8

NV*-nutreț verde

CAPITOLUL IV. ALIMENTAȚIA SUINELOR

Alimentaţia suinelor este considerată raţională când este diferenţiată pe categorii de

vârstă, stări fiziologice şi scopul pentru care sunt crescute porcinele.

14
 Fig. 4.1. Rasa Mangalița

Animalele se hrănesc cu furaje de bună calitate; purceii sugari se înţarcă la

vârsta de 40 zile şi celelalte categorii primesc raţii extensive sau semiintensive, cu
excluderea din reţete a aditivilor. Adăpatul se face cu apă de bună calitate, la
discreţie. Toate categoriile de porcine trebuie alimentate cu furaje de bună calitate.
Cu excepţia îngrăşatului, furajarea porcinelor trebuie să fie bazată pe păşune. În
lipsa acesteia, în furajarea zilnică a porcilor trebuie asigurat furaj fibros, masă verde
sau uscat, siloz, furajele minerale și vitaminice.
Hrănirea cu furaje de calitate bună este condiţia prevenirii bolilor.
Administrarea furajelor (boabe) mucegăite este interzisă datorită problemelor cauzate
de micotoxine. Mişcarea permanentă la păşune întăreşte rezistenţa naturală a porcului,
dar trebuie avută în vedere îndepărtarea plantelor care poluează solul şi au efect
dăunător asupra sănătăţii porcului.
4.1. Alimentaţia vierilor de reproducţie. Raţiile administrate vierilor de
reproducţie trebuie să asigure sporul de creştere planificat, o condiţie de reproducţie
optimă, spermatogeneză normală şi o activitate sexuală bună.
În mod obişnuit masa corporală a vierilor de reproducţie la începutul folosirii lor la
montă este de 90-110 kg, iar masa corporală optimă este egală cu 220-250 kg.
Din aceste considerente, în primul an de folosire la montă, raţiile administrate vierilor
trebuie să asigure un spor de creştere mediu zilnic de 170 g şi respectiv 60 kg de
creştere anuală, iar în anul al II-lea 110 g spor mediu zilnic şi respectiv de 40 kg spor
creştere anual.
Pentru a asigura indicatorii de creştere planificaţi şi starea fiziologică cerută,
nutreţurile folosite în alimentaţia vierilor de reproducţie trebuie să conţină la kg: 3000
kcalorii energie metabolizabilă, 15% PB din SU a raţiei, 11,3 g lizină, 7,3 g
metionină+cistină, 14 g calciu, 8 g fosfor, 2,8 g natriu, 20 mii UI vitamina A, 30 vitamina
E.
Insuficienţa proteinei, aminoacizilor, vitaminelor şi sărurilor minerale din
nutreţurile combinate folosite în alimentaţia vierilor, influenţează negativ
spermatogeneza şi apetitul lor sexual.
4.2. Alimentaţia scrofiţelor şi a scroafelor gestante. Alimentaţia scrofiţelor şi
scroafelor, în perioada anterioară montei şi în perioada de gestaţie, are drept scop de a
asigura la aceste animale, o stare fiziologică adecvată, pentru a obţine de la ele un

15
număr mare de purcei cu vitalitate ridicată.
Pentru a realiza aceste obiective, alimentaţia lor va fi următoarea:
 scrofiţele cu 15-20 zile înainte de a fi introduse la montă şi scroafele în perioada
imediat următoare după înţărcare vor fi hrănite la discreţie cu nutreţuri combinate cu
un conţinut ridicat de energie, în care scop în componenţa nutreţului combinat se
recomandă să se includă 10-15% grăsimi;
 după ce scrofiţele şi scroafele au fost montate (însămânţate) trebuie hrănite
restrictiv din următoarele motive: scrofiţele şi scroafele gestante datorită aşa-zisului
„sindrom matern” valorifică la un nivel superior energia şi substanţele nutritive din
raţie, ca urmare, hrănite la discreţie se îngraşă, iar după fătare nu sunt bune mame; la
scrofiţele şi scroafele gestante hrănite restrictiv după fătare, consumă mai multe
nutreţuri şi folosesc mai eficient hrana în perioada de lactaţie.
Din considerentele anunţate mai sus scrofiţele şi scroafele gestante se
recomandă să li se administreze zilnic pe cap de animal, câte 1,8-2,2 kg nutreţuri
combinate în primele 3 luni de gestaţie şi 2,1-2,8 kg nutreţuri combinate în ultima lună
de gestaţie.
Scroafele şi scrofiţele gestante hrănite restrictiv, sunt agitate, ca urmare se
recomandă ca nutreţurile combinate administrate, înainte de administrare, să fie
amestecate cu fân sau paie tocate şi măcinate.
Includerea făinii de fân (circa 1 kg pe zi şi cap de animal) în raţia scroafelor şi
scrofiţelor gestante, influenţează pozitiv prolificitatea scroafelor şi viabilitatea
purceilor.
Nutreţurile combinate folosite în alimentaţia scrofiţelor şi scroafelor gestante
trebuie să aibă un conţinut de 14 % proteină brută din substanţa uscată şi să fie foarte
bine echilibrate în vitamine şi săruri minerale.
Folosirea în alimentaţia scroafelor şi scrofiţelor gestante a unor nutreţuri
combinate cu un conţinut sub 14% P.B. din S.U. nu influenţează negativ prolificitatea
scroafelor şi masa corporală a purceilor la naştere, are însă o influenţă nefavorabilă
asupra rezistenţei purceilor la boli infecţioase.
În timpul verii, în hrana scroafelor gestante se vor folosi nutreţuri combinate cu
un conţinut mai ridicat în vitaminele A1 B3 B12 şi colină, ca mijloc de prevenire a
efectelor negative ale stresului termic, care se materializează în creşterea mortalităţii
embrionilor şi sporirea numărului de purcei ce se nasc morţi.
Includerea L lizinei şi a DL triptofanului în componenţa nutreţurilor combinate,
cu nivel proteic scăzut folosite în alimentaţia scroafelor gestante, asigură îmbogăţirea
colostrului în anticorpi.
4.3. Alimentaţia scroafelor în lactaţie. Este subordonată asigurării
posibilităţilor materiale, ca scroafele în lactaţie să producă o cantitate cât mai mare de
lapte (în limitele potenţialului ereditar), de care depind ritmul de creştere al
tineretului porcin până la vârsta de circa 3 săptămâni, deoarece atunci când producţia
de lapte a scroafei este scăzută, nu toţi purceii consumă mai multe nutreţuri pentru a
compensa insuficienţa laptelui. Ca urmare raţiile administrate scroafelor în lactaţie,
este necesar să fie echilibrate în energie, proteină, săruri minerale şi vitamine.
Necesarul de energie al scroafelor în lactaţie este influenţat de vârsta animalelor, masa
lor corporală şi numărul de purcei pe care scroafa îi alăptează. Insuficienţa energiei din
raţiile administrate scroafelor în lactaţie, are o influenţă negativă asupra producţiei lor
de lapte şi asupra compoziţiei chimice a laptelui. Necesarul scroafelor în lactaţie în
proteină, săruri minerale şi vitamine, este foarte ridicat, ca urmare a faptului că în
timpul unei lactaţii normale de 56 zile, scroafa elimină circa: 11,8 kg proteine, 454 g
calciu, 283 g fosfor şi o cantitate însemnată de microelemente şi vitamine. Insuficienţa
proteinelor, vitaminelor şi sărurilor minerale din raţii administrate scroafelor în
lactaţie, influenţează negativ producţia de lapte, numărul de purcei înţărcaţi şi masa

16
corporală a acestora. Pentru a produce nutreţuri combinate pentru scroafele în lactaţie
se folosesc următoarele nutreţuri energetice: uruială de porumb, uruială de orz, tărâţe
de grâu, iar ca nutreţuri proteice, şroturile de soia sau şroturile de floarea-soarelui,
uruială de mazăre, etc.
4.4. Tehnica administrării raţiilor. În prima zi după fătare, scroafele în lactaţie
se hrănesc cu circa 2-2,5 kg nutreţ combinat, care este bine să fie administrat sub
formă de terci subţire.
În următoarele zile, raţiile se măresc treptat, astfel că în a-7-a zi, scroafele în
lactaţie să fie hrănite după norme.
Cantitatea de nutreţuri combinate care se administrează zilnic unei scroafe în
lactaţie este de 4-5,4 kg (în funcţie de vârstă, masă corporală şi numărul de purcei pe
care îi alăptează) administrată în 2-3 tainuri zilnice.
O parte (10-15%) din nutreţurile combinate destinate să fie administrate
scroafelor în lactaţie este oportun să fie substituite cu fân de lucernă, în timpul iernii,
şi lucernă masă verde, vara, pentru a reduce cheltuielile legate de furajare. Fânul de
lucernă (lucernă masă verde) inclus în raţia scroafelor în lactaţie influenţează pozitiv
starea lor fiziologică şi secreţia laptelui.
4.5. Alimentaţia purceilor sugari. Pe măsură ce sunt fătaţi, purceii trebuie să
fie puşi să sugă fără a aştepta să se termine fătarea, în caz contrar, la purcei creşte
procentul de mortalitate, iar conţinutul sângelui în gamaglobuline este mai scăzut.
Colostrul matern, consumat de purcei imediat după naştere, are un conţinut
foarte ridicat în proteine, care în proporţie de 49% sunt reprezentate de
imunoglobuline, care conferă noilor născuţi imunitate.
La 2-3 zile după fătare conţinutul colostrului în proteine şi respectiv
imunoglobuline scade substanţial din nou, deşi conţinutul în proteine total se modifică
puţin, rămânând la acest nivel şi în lapte. Colostrul are, de asemenea, un conţinut
ridicat în grăsime, zahăr, vitamine şi săruri minerale, fiind totuşi deficitar în fier.
Purceii se nasc cu rezerve scăzute de fier în organism, iar fierul din laptele matern
satisface numai parţial necesarul purceilor în acest element. Pentru prevenirea
îmbolnăvirii purceilor de anemie, în primele 2-3 zile după naştere, li se injectează
intramuscular 2 ml dintr-un preparat de fier.
În producerea nutreţurilor combinate destinate purceilor sugari trebuie avut în
vedere că până la vârsta de trei săptămâni purceii consumă prost nutreţurile uscate şi
chiar lichide. Ca urmare nutreţurile administrate purceilor sugari până la vârsta de 3
săptămâni trebuie să fie foarte gustoase. Valoarea biologică a nutreţurilor combinate
destinate a fi folosite în alimentaţia tineretului porcin este dependentă de vârsta la
care acesta urmează să fie înţărcat.
În acest context, distingem înţărcarea clasică la vârsta de 56 zile, înţărcarea
timpurie care se face când purceii au vârsta de 35 de zile şi extratimpurie care se face
la vârsta de 21 de zile sau chiar mai puţin. Înţărcarea purceilor la vârsta de 56 de zile s-
a practicat pe larg în trecut şi se practică pe scară restrânsă în prezent. În acest sens, în
alimentaţia tineretului porcin sugar se pot folosi nutreţuri combinate relativ simple cu
un conţinut de 15-16% PB din substanţa uscată. Purceii consumă şi lapte matern care
corectează eventualele deficienţe ale nutreţurilor combinate folosite.
Înţărcarea timpurie şi extratimpurie a purceilor s-a impus în ultimii 15-20 de ani
ca mijloc de intensivizare a reproducţiei la porcine, deoarece între durata lactaţiei şi
prolificitatea scroafei există o strânsă interdependenţă. Posibilităţile obţinerii unui
număr mare de purcei de la scroafele înţărcate extratimpuriu sunt reduse substanţial ca
urmare a măririi intervalului dintre înţărcare şi însămânţare, a scăderii fecundităţii şi
prolificităţii ce se constată la aceste animale. În acelaşi timp întreţinerea purceilor
înţărcaţi extratimpuriu se face cu cheltuieli mai mari, iar mortalitatea la aceşti purcei
este mai ridicată.
17
 Faţă de înţărcarea la 56 de zile, înţărcarea la 35 de zile asigură o mai eficientă
folosire a scroafelor la reproducţie, cu o concomitentă reducere a cheltuielilor de
întreţinere şi alimentaţie a scroafelor şi o mai eficientă folosire a spaţiului în
maternităţi. Purceii înţărcaţi la vârsta de 5 săptămâni sunt mai uniformi şi au un spor de
creştere mai ridicat în perioada de creştere şi îngrăşare.
Avantajele potenţiale ale înţărcării la vârsta de 35 de zile, se materializează
numai atunci când purceii sunt hrăniţi cu nutreţuri combinate foarte bine echilibrate în
substanţe nutritive.
Pentru a asigura dezvoltarea tineretului porcin la parametrii optimi, perioada de vârstă
de 0-2 luni se subdivide în trei perioade şi anume: 0-21 zile, 22-35 zile şi peste 35 zile.
În aceste perioade purceii sunt hrăniţi cu nutreţuri combinate distincte ca structură,
cunoscute sub denumirea de prestarter, starter şi grower.
Nutreţurile combinate tip prestarter se folosesc în alimentaţia tineretului porcin
ca supliment la laptele matern în perioada de vârstă 10-21 de zile.
Purceii consumă aceste nutreţuri la discreţie şi pe întreaga perioadă un purcel consumă
circa 2,5 kg nutreţ. Furajele combinate tip prestarter se produc pe bază de lapte
smântânit praf, în care se încorporează grăsimi emulsionate, glucoză, lactoză, vitamine
liposolubile, microelemente, antibiotice şi substanţe antioxidante.
Dintre nutreţurile energetice, în componenţa nutreţului combinat tip prestarter,
se include în proporţie de 20-25% uruială de grâu sau uruială de ovăz cernută. La vârsta
de 21 de zile, purceii care au consumat pe lângă laptele matern şi nutreţuri combinate
tip starter, ajung la o masă corporală medie de 4,5 kg.
Nutreţurile combinate tip starter se produc pe bază de nutreţuri vegetale, iar
nutreţurile proteice de origine animală ocupă în componenţa lor doar circa 20%.
Includerea în compoziţia lor a zahărului şi lactozei nu este obligatorie, ca urmare se
produc la preţuri scăzute.
4.6. Alimentaţia purceilor după înţărcare. Se face în continuare cu nutreţ
combinat tip starter până ce purceii ajung la o masă corporală de 20 kg, când sunt
trecuţi pe nutreţ combinat tip grower (de creştere). Nutreţurile combinate de creştere
trebuie să conţină la kg de nutreţ 3.000 kcalorii energie metabolizantă şi 16-18%
proteină brută din substanţă uscată. Se produc pe bază de porumb sau amestec de
uruială de porumb şi uruială de orz, iar ca nutreţuri proteice se folosesc şroturile de
soia şi cantităţi mici de nutreţuri de origine animală (2-4%). În componenţa lor se mai
includ: sarea de bucătărie, creta furajeră, etc.

CAPITOLUL V. ALIMENTAȚIA CABALINELOR

18
 Fig. 5.1. Rasa Huțul

Pentru o dezvoltare armonioasă calul are nevoie de o hrană sănătoasă și

echilibrată în funcție de greutate, de temperament, de efortul depus dar și de condițiile
de viață.
Aporturile alimentare sunt clasificate pe categorii precum energia, fibrele,
materiile proteice, mineralele și vitaminele.
Mai jos sunt prezentate alimentele de bază pentru cai, dar și rațiile maxime aferente:
 Ovăz: rația maximă este 1 kg de ovăz/100 kg greutate vie. De preferat să fie
combinat cu un fân de calitate bună. Conține amidon.
 Orz: este recomandat cailor care sunt alergici la ovăz. Conține grăsimi și amidon.
Boabele trebuie înmuiate în apă caldă sau zdrobite înainte de furajare, deoarece
coaja bobului este foarte rezistentă pentru a fi digerată.
 Tîrâțe de grâu: rația maximă pe zi este de 100 g/100 kg greutate vie. Bogate în
proteine și fosfor sunt recomandate numai în combinație cu lucerna, care are
aport important de calciu.
 Soia: rația maximă 100 g/100 kg greutate vie. Bogată în proteine fiind un
supliment bun numai dacă fânul este sărac în proteine. La supradozare este
otrăvitor și poate duce la moartea animalului.
 Porumb: generează multă energie, dar nu conține suficiente proteine, grăsimi și
fibre. Poate fermenta în intestinul gros și reduce absorbția de minerale. De
aceea se recomandă amestecarea porumbului cu ovăz.
 Lucerna: un fîn de calitate foarte bună, bogată în calciu, poate înlocui parțial un
fân cu cantități reduse de proteine. Se recomandă pentru îgrășarea calului
subnutrit.
 Sfeclă deshidratată: trebuie udată cu cel puțin 20 de minute inainte de furajare,
în cantitate dublă de apă față de sfeclă. Este indicată pentru caii deshidratați
sau care au probleme intestinale, fiind bogată în fibre.
 Morcov: calul poate mânca maxim 2 kg de morcovi/tain, dar nu mai mult,
deoarece morcovul are un efect ușor laxativ.
O alimentație bazată doar pe iarbă și cereale este indicată dar trebuie să știm că ei sunt
deschiși să experimenteze gustări cu arome noi. Gustările oferite cailor nu sunt

19
neaparat sănătoase, dar dacă sunt moderate, nu dăunează. Cu toate acestea, fructele
proaspete precum strugurii, merele, pepenii, căpșunile, perele și bananele sunt gustări
foarte sănătoase.
Alimente interzise cailor
Există și alimente interzise consumului de către cabaline, precum carnea, lactatele și
citricele deoarece pot cauza probleme gastrice. Nu sunt recomandate nici fructele
fermentate sau băuturile alcoolice dar nici fructele care au semințe sau sâmburi mari
(gutui, piersici, prune, nectarine – pot fi folosite în schimb dacă sunt îndepărtați
sâmburii). Cu toate că acest animal are dimensiuni impresionante, acest lucru nu îl
ferește de efectele negative ale alimentelor; astfel îngrijitorul, tot timpul trebuie să
păstreze un echilibru în alimentația acestora.

BIBLIOGRAFIE

1.Maciuc Vasile – Managementul creșterii bovinelor, Editura Alfa, 2006

2.Pop Ioan Mircea, Halga Petru, Avarvarei Teona – Nutriția și alimentația animalelor,
2006
3.Roemen Janine, Daandels Yvonne - Ghid de bune practici privind nutriţia în fermele
europene de vaci de lapte şi utilizarea tehnologiei pentru îmbunătăţirea managemen-
tului hrănirii, 2017
4.Taftă Vasile- Creșterea ovinelor și caprinelor, Editura Ceres București, 2008

20