SISTEMATICA, MORFOLOGIA ŞI BIOLOGIA UNOR

MAMIFERE ŞI PĂSĂRI DE INTERES VÂNĂTORESC

Unitatea de bază în clasificarea sistematică a animalelor şi păsărilor este

specia, care are şi o denumire ştiinţifică proprie. Ca unităţi superioare, în ordine
crescândă, speciile sunt încadrate în genuri, familii, ordine, supraordine, clase,
supraclase, încrengături, regnuri.

Specii de interes vânătoresc fac parte din încrengătura Vertebrata, clasa

Mamalia (mamiferele) şi clasa Aves (păsările).

Clasa Mamalia (Mamiferes) grupează animale vertebrate superioare,

patrupede, au capul acoperit cu păr, nasc pui vii şi îi hrănesc cu lapte. Au o
înfăţişare foarte variată a formei şi culorii părului, dimensiunile capului, corpului,
membrelor şi cozii. Alcătuirea internă cuprinde scheletul, musculatura, sistemul
nervos, aparatele digestiv, circulator, excretor, organele de simţ şi aparatul
reproducător, aşa cum s-a arătat la 4.1.1; 4.1.2 şi figurile: 3;4;5;6;7;8.

Mamiferele de interes vânătoresc ce vor fi prezentate fac parte din

Supraordinul Ungulata – animale cu falangele terminate îmbrăcate în copite.

Ordinul Artiodactyla – cuprinde copitele care calcă pe 4 sau 2 degete. Dintre

familii interesează familia Cervidae, Bovidae, Suidae.

Familia Cervidae – cuprinde rumegătoare cu talie zveltă şi cu coarne

ramificare şi caduce. Cervidele sunt răspândite în nordul Africii, în America, Europa
şi în Asia. Cele mai importante specii sub raport vânătoresc sunt:

- cerbul comun (Cervus elaphus L.);

- cerbul lopătar (Dama dama L.);
- căpriorul (Capreolus capreolus L.);
- elanul (Alces alces L.).

6.1 – Mamifere de interes vânătoresc

 CERBUL COMUN (Cervus elaphus L.)

Caractere generale

Este un animal de talie mare, cu evident dimorfism sexual. (Fig 13,14).

Denumiri: Masculul se numeşte cerb sau taur, femela ciută sau

cerboaică,viţeii sunt denumiţi pui până la zece luni şi au la naştere 10-12 kg.

Masculul are o lungime de 2,2-2,5m, înălţimea la greabăn 140-150cm şi o

greutate de 240-250 kg. Femela are dimensiuni şi o greutate mai mică decât
masculul (80-150kg). Greutatea este în funcţie de sex, vârstă, anotimp, condiţii de
hrană şi de diferite faze biologice din ciclul anual de viaţă (cerbii, în perioada
împerecherii, pierd din greutate).

Culoarea părului este variabilă, în funcţie de anotimp şi vârstă. Vara, părul

are o culoare roşcată în jumătatea superioară a corpului şi gălbuie pe abdomen. În
regiunea cozii are o pată de culoare deschisă numită oglindă. Iarna, părul este mai
închis spre cenuşiu. Viţeii până la trei luni au pete deschise pe un fond închis
asemănător litierii, servind ca mijloc de apărare contra duşmanilor.
 DATE BIOLOGICE

asupra principalelor specii de vânat cu păr

Tabelul 2

Nr. SPECIA Epoca de Durata gestaţiei Epoca Numărul Nr. indivizilor Longevitatea în
împerechere fătării progeniturilor pe la o fătare ani
crt. Denumirea populară Denumirea
an
ştiinţifică
0 1 2 3 4 5 6 7 8
1 Capra neagră Rupicapra rupicapra L. X-XI 21-23 V-VI 1 1-2 15-20
săptămâni
2 Cerbul Cervus elaphus IX-X 34 săptămâni V-VI 1 1 RAR 2 20-25
3 Ursul Ursus arctos L. IV-VIII 7-8 luni XII-II 1 1-3 30-35
4 Mistreţul Sus scrofa XI-I 16-17 III-IV 1 4-10 12-15
săptămâni
5 Râsul Linx linx L. II-III 70 zile V-VI 1 2-3 16-18
6 Căpriorul Capreolus capreolus VII.VIII 150 zile V 1 1-2 12-15
7 Cerbul lopătar Cervus dama L. X-XI 31-32 V-VII 1 1-2 20-25
săptămâni
8 Muflonul Ovis musimos Sah. X-XI 21-23 III-IV 1 1-2 15-20
săptămâni
9 Iepurele Lepus europeus Pallas I-VII 6 săptămâni II-VIII 3-4 1-5 5-8
10 Pisica sălbatică Felix silvestris II-III 63 zile IV-V 1 3-6 12-15
Schreber
11 Lupul Canis lupus L XII-II 63 zile III-IV 1 4-6 14-16
12 Vulpea Canis vulpes L. I-III 50-52 zile III-IV 1 3-8 10-12
13 Viezurele Meles taxus Bodd V-VIII 7-8 luni I-IV 1 3-5 15
14 Jderul Martes martes L. VI-VIII 9 luni III-IV 1 3-5 10-12
 Masculii poartă coarne pe care le pierd anual (Fig.17), începând cu
sfârşitul lunii februarie (în cazul celor mai viguroşi şi al celor mai bătrâni), până
în aprilie-mai, în cazul celor mai slabi şi mai tineri. Viţeii, care împlinesc vârsta
de un an le cresc primele coarne fără rozetă şi fără ramificaţii, în formă de suliţi,
care sunt lepădate în luna mai a anului următor. Al doilea rând de coarne are 3-
4 ramificaţii, uneori mai multe, în funcţie de ereditate. Masculii care în anul
următor are tot „suliţe” sau doar două ramuri („furcari”), sunt consideraţi slabi,
fără perspectivă. Creşterea coarnelor durează 120-130 de zile şi când s-au
dezvoltat complet, pielea se usucă şi prin frecare de arbori cade în fâşii. Un
corn de cerb are o rază a ochiului, o rază de gheaţă, o rază mijlocie şi uneori
raza lupului. Restul razelor se grupează în vârful prăjinii formând coroana.
(Fig.15,16).

La unele exemplare se întâlnesc anomalii ale coarnelor sau deformaţii

cauzate de loviri, degenerări sau vârstă înaintată. După numărul razelor pe
prăjină se deosebesc: cerb de 8 par, când pe fiecare corn are câte 4 raze; cerb
de 16 par, când sunt câte 8 raze pe fiecare corn ş.a.m.d. Dacă numărul razelor
nu este acelaşi pe ambele coarne, este vorba de trofee impare.

Dentiţia cerbului este formată din 34 de dinţi după formula:

O (1) 3 3
I C P M = 34(32) . Pe maxilarul superior incisivii lipsesc, fiind înlocuiţi de
3 1 3 3
o bordură elastică, care serveşte la ruperea hranei. Caninul de pe maxilarul
superior lipseşte la femelă, iar la mascul este redus şi considerat trofeu.

Longevitatea este apreciată până la 20 de ani, dar la apogeu ajung între

12 şi 14 ani. Vârsta exemplarelor vii se apreciază după aspectul exterior şi
trofeu (Fig.18,19), iar cea a animalelor împuşcate după uzura danturii. (Fig.20).
La masculii în viaţă vârsta se determină după forma corpului şi comportarea
animalului:

- la 3-4 ani, corp zvelt, ţine capul sus, are gâtul subţire, este îndrăzneţ,
dar nu prea prudent;
- la 7-9 ani, corpul mai masiv, ţine capul ceva mai sus, are gâtul gros
acoperit cu păr mai lung, este prudent şi destul de atent;
- la 12-14 ani, corpul masiv, dar linia corpului coboară de la greabăn
spre crupă, ţine capul mai plecat, are gâtul gros acoperit cu păr lung,
 este prevăzător, prudent şi are mişcări domoale; boncăneşte scurt şi
rar.
Glas. Sunetele emise de cerbi diferă după sex şi vârstă. Masculul, de la
muget scurt şi gros al cerbului bătrân, la glasul subţire şi prelung al cerbului
tânăr. Femela scoate un sunet scurt ca un sforăit când se sperie, când îşi
cheamă viţelul sau în timpul împerecherii.

Simţuri: Cerbii au mirosul excelent, auzul bun şi văzul destul de bun.

Urme: Masculul lasă o urmă mai mare decât ciuta, la fel şi lungimea
pasului. Urmele cerbilor, ca mărime şi formă se aseamănă cu ale mistreţilor.
Diferenţierea se face prin pasul mai lung la cerb (40-80cm), înclinarea vârfului
unghiei din faţă de direcţia de deplasare mai puţin accentuată, iar pintenii sunt
aşezaţi mai sus şi lasă amprenta sub formă rotundă, în spatele copitei.
(Fig.21,22)
 Excrementele se deosebesc între sexe. La mascul au o formă lunguiat-
cilindrică, terminate într-un vârf de con, iar la celălalt capăt cu o scobitură. La
ciute, acestea sunt mai lungi şi la ambele capete sunt lunguieţe.

Biotopul: La origine a fost un animal de joasă altitudine însă, treptat, a

fost împins de civilizaţie către pădure şi zonele montane. Este adaptat pădurilor
de mare întindere, liniştite şi cu sol fertil, bogat în hrană. Preferă păduri de
foioase sau amestec cu răşinoase, cu enclave cultivate agricol sau poieni,
precum şi izvoare cu apă. Caută arborete de vârstă înaintată producătoare de
jir, ghindă fructe. Lipsa foioaselor poate fi compensată de salcia căprească, plop
tremurător, soc, scoruşi. Condiţiile meteorologice îl afectează mai puţin,
excepţie stratul gros de zăpadă. După anul 1980 a fost reintrodus şi în zona de
câmpie.

Răspândirea şi efectivele. Se întâlneşte în întreg lanţul Carpaţilor şi

insular în zonele de dealuri şi de şes (Fig.23). Este destul de fidel locului de trai.
Densitatea lui oscilează în diferite zone: Suceava, Harghita, Mureş – cele mai
mari efective şi cu densităţi 20-25 de bucăţi/1000 ha pădure, până la 5-9 cerbi
pe fonduri de bonitate IV.

Duşmani. Efectivul cerbilor este afectat de boli, răpitori, braconaj şi de

condiţiile de hrană. Duşmanul cel mai de temut este lupul, mai ales iarna pe
zăpezi mari şi cu scoarţă la suprafaţă. Câinii ciobăneşti, râsul atacă viţeii de cerb
şi mai rar şi ursul îl atacă. Dintre boli: Antraxul, Hipodermoza şi gălbeaza în
terenurile mlăştinoase. Se mai întâlnesc paraziţi interni sau externi.

Hrana cerbului este vegetală: vara – plante erbacee, frunze de arbori şi

lujeri tineri, ciuperci; iarna – plante erbacee verzi (mur), lujeri, muguri, coajă de
arbori, licheni. Hrana naturală poate fi îmbunătăţită prin culturile din ogoarele
de hrană. Hrănirea cerbului are loc din amurg până dimineaţa (animal de
noapte, constrâns de lipsa de linişte). Ziua se retrage în culcuş, unde se
odihneşte şi rumegă. În zonele liniştite se hrăneşte şi ziua.

Reproducerea este legată de maturitatea sexuală. Ciutele sunt apte de

reproducere la 16-17 luni, iar masculii la 4-6 ani.

Perioada de împerechere este 10 septembrie-10 octombrie, cu decalări

din cauza mersului vremii (vremea rece grăbeşte împerecherea). Împerecherea
are loc în parchete exploatate, poieni, rărişuri, păduri bătrâne şi rare. Între tauri
au loc lupte pentru stăpânirea grupului de ciute (2-7 exemplare). În timpul
împerecherii masculii emit un miros specific, penetrant şi persistent. Durata
gestaţiei este de 34 de săptămâni, după care ciuta fată 1(2) viţei care îşi
urmează mama în scurt timp după fătare. După bocănit are loc gruparea
cârdurilor:

- taurii de vârstă mijlocie şi înaintată;

- ciute, viţei şi tauri tineri, conduşi de o ciută bătrână;
- taurii foarte puternici şi cei bătrâni trăiesc izolaţi.
Cârdurile se menţin din octombrie până în aprilie anul următor, când
ciutele gestante se retrag în locuri izolate liniştite. Sporul anual este de până la
40% din numărul ciutelor adulte.

Recoltare şi valorificare. Vânarea cerbilor se face la pândă în locurile

frecventate sau prin apropiere (dibuit). Metoda la pândă se combină cu
chemarea cerbului (scoică, sticlă de lampă), care imită boncănitul cerbului.
Perioada de recoltare a masculilor este 1 septembrie-30 noiembrie. În perioada
1 septembrie-28 februarie anul următor, se recoltează ciutele, extrăgându-se
cele sterpe, bolnave, rănite. Împuşcarea se face cu glonţ şi numai pe bază de
autorizaţie.

Valoarea cinegetică a cerbului este trofeul (Fig.24,25): coarne şi craniul

cu maxilarul superior care, după prelucrare, se montează pe o panoplie de
lemn. Valoarea trofeului, aur, argint, bronz, se calculează după formule CIC. Tot
trofeu se consideră caninul de pe maxilarul superior şi partea osificată ce se
formează în muşchiul inimii (trofeul Hubertus). Blana şi carnea sunt cotate ca
valoroase pentru consumul intern sau la export.

Măsuri de ocrotire şi mărire a efectivelor. Recoltarea să se facă în raport

de efective şi clase de vârstă, evitându-se extragerea pe alese. Să se asigure
hrană (mai ales pe timp de iarnă), linişte şi adăpost. În teren unde efectivele
sunt sub cele optime se va urmări creşterea acestora. Se impune repopularea
unor terenuri, precum şi extinderea arealului în zona de câmpie.
Fig 13. - Femele (ciute) de cerb comun
Fig 14. - Cerb comun – mascul
Fig 15. – Trofeu de cerb carpatin (a-a'âdeschiderea)
 Fig 18 – Siluete de cerb carpatin:

A – cerb tânăr; b – cerb de vârstă mijlocie; c – cerb bătrân

 Fig 16 – Cerb carpatin; dezvoltatea coarnelor la cerb – după N. Şelaru, 1995

1 – cerb; 2 – ciută, vedere din semiprofil; 4 . ciută, vedere din spate; 5 – viţei; 6 – cap de cerb; 7 – os cranian,
cu cilindru frontal; 8 – corn căzut; 9 – caluşarea cilindrului frontal; 10 – corn în piele semicreşcent; 11 – corn
în pele, complet dezvoltat; 12 – începutul curăţirii coarnelor; 13 – coarne aproape curăţite; 14 – coarne
curăţite; 15 – căderea coarnelor.
 Inel de necrozare la circa 5 zile înainte de căderea cornului

Inel de necrozare înainte cu circa 3 zile de căderea cornului

După ce a lepădat un corn Cilindru frontal „eliberat” (detaliu)

 Cerbul carpatin, aşa cum îl visăm, când
susurul pâraielor de munte şi foşnetul
frunzelor ruginii ne dau fiori

Fig. 17 – Căderea coarnelor la cerbul comun (Gânguţa, A, 2002)

 Fig.19 – Aprecierea vârstei cerbilor şi ciutelor după aspectul exterior – dup N. Şelaru, 1995

1 – cerbulean (1-2 ani); 2 – cerb de 2-3 ani; 3 – cerb de 4-6 ani; 4 – cerb de 7-9 ani; 5 – cerb de peste 10 ani; 6
– junincă; 7 – ciută tânără; 8 – ciută bătrână.
 Fig. 20 – Aprecierea vârstei cerbilor după uzura dentiţiei – după N. Şelaru, 1995

1 – dentiţia cerbului (incisivi, canini, prenolari şi molari); 2 – aprecierea vârstei cerbului recoltat după uzura
molarilor şi premolarilor; 3 – unghiul poziţiei incisivilor la diferite vârste; 5 – aprecierea vârstei după uzura
incisivilor; 6 – aprecierea vârstei după aspectul secţiunii incisivilor.
 Fig. 21 – Urme de cerb comun, lopătar, mistreţ şi căprior:

a – urmă „tipar” şi urmă „pârtie”; b – urmă „tipar” de lopătar; c – urmă „tipar” şi urmă „pârtie” de mistreţ; d
– urmă „tipar” şi urmă „pârtie” de căprior.
Fig. 23 – Răspândirea cerbului în românia (după H. Almăşan şi col.)
 Fig.22 – Urme – după N. Şelaru, 1995

1 – urme de cerb mascul şi femelă, la mers liniştit şi la goană; 2 – denumirile diferitelor părţi ale copitei; 3 –
deosebirea între urmele de cerb şi cele de mistreţ; 4 – deosebiri între excrementele de cerb şi de ciută.
 Fig.24 – Trofeu de cerb – după N. Şelaru, 1995

1 – elementele trofeului de cerb; 2 – trofeu de cerb montat pe „panoplie”; 3 – crucea Hubertus; 4 – canini de
cerb; 5 – pensulă din păr de cerb (păr de pe gât).
 Fig.25 – Cerbi de recoltă şi de selecţie – după N. Şelaru, 1995

1 – tipuri de coarne de cerb de recoltă; 2 – tipuri de coarne de cerb de selecţie.