Text Legumicultura Speciala I

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII „Regele Mihai I” din TIMIȘOARA
FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
Programul de studii: HORTICULTURĂ I.F.R
Conf.univ.dr. Alexandra BECHERESCU

Prof.univ.dr. Arsenie HORGOŞ
LEGUMICULTURĂ SPECIALĂ
Semestrul I
Suport autoinstruire pentru studenţii IFR
Editura Agroprint Timişoara

2022
Referenţi ştiinţifici:
1. Prof.univ.dr. Gheorghiţa HOZA - Universitatea de Ştiinţe

Agronomice si Medicina Veterinara Bucureşti
2. Conf.univ.dr. Maria DINU – Universitatea de Craiova
2
CUPRINS
Unitatea de învățare 1
IMPORTANŢA ALIMENTARĂ, SOCIALĂ ŞI ECONOMICĂ A
PRODUCERII LEGUMELOR ………………………………………………… 5
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE CONSUM
RĂDĂCINILE TUBERIZATE ŞI TUBERCULII; BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A MORCOVULUI ŞI A PĂTRUNJELULUI
PENTRU RĂDĂCINĂ………………………………………………………….. 12
2.1. Morcovul………………………………………………………………. 14
2.2. Pătrunjelul pentru rădăcină………………………………………….. 20
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A
PĂSTÂRNACULUI ŞI A ŢELINEI PENTRU RĂDĂCINĂ………………..... 24
3.1. Păstârnacul……………………………………………………………. 24
3.2. Ţelina pentru rădăcină……………………………………………….. 26
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A RIDICHILOR
ŞI A CARTOFULUI TIMPURIU……………………………………………….. 32
4.1. Ridichile……………………………………………………………….. 32
4.2. Cartoful timpuriu…………………………………………………........ 37
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA CEPEI;
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A CEPEI
COMUNE………………………………………………………………………... 45
5.1. Ceapa comună……………………………………………………….. 46
USTUROIULUI ŞI PRAZULUI ………………………………………………... 57
6.1. Usturoiul comun………………………………………………….…… 57
6.2. Prazul……………………………………………………………...…... 58
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA VERZEI;
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A VERZEI
ALBE DE CĂPĂŢÂNĂ……………………………………….………………… 63
7.1. Varza albă de căpăţână……………………………………………… 64
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A CONOPIDEI 75
8.1. Conopida………………………………………………………………. 75
3
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A GULIILOR… 84
9.1. Gulia………………………………………………..………………… 84
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE CONSUMĂ
FRUNZELE. BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A
SALATEI………………………………………………………………………… 90
10.1. Salata……………………………………………….………………. 91
SPANACULUI……………………………………………………..……………. 100
11.1 Spanacul…………………………………………………………..… 100
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A CICOAREI
ŞI A FENICULULUI DE FLORENŢA………………………………………… 105
12.1. Cicoarea………………………………………..…………………... 105
12.2. Feniculul de Florenţa……………………………………………… 115
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE PENTRU PĂSTĂI ŞI BOABE
VERZI; BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A
FASOLEI DE GRĂDINĂ……………………………………………………… 117
13.1. Fasolea de grădină………………………………………………... 119
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A MAZĂRII DE
GRĂDINĂ……………………………………………………………………….. 125
14.1. Mazărea de grădină……………………………………………….. 125
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 129
4
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
IMPORTANŢA ALIMENTARĂ, SOCIALĂ ŞI ECONOMICĂ

A PRODUCERII LEGUMELOR
Cuvinte cheie: agricultura, sectorul horticol, produse horticole,

legumicultură, legume, fructe, struguri, metabolism uman, consum de
legume, producţie de legume, soiuri, hibrizi
Rezumat
Alimentația ca factor major a existenţei umane, acţionează asupra
fondului morfo-funcţional al organismului omenesc, asupra stării psihice a
omului şi chiar a unei naţiuni. Nutriţia cu produse horticole, din care cele
legumicole au un rol esenţial şi reprezintă un mijloc major de influenţare a
evoluţiei biologice a speciei umane şi a stării de sănătate a acesteia.
Asigurarea din abundenţă cu produse agricole a populaţiei, face parte
dintr-o strategie amplă a agriculturii, privind siguranţa şi securitatea
alimentară a acesteia, din care sectorul horticol nu poate lipsi, el participând
la realizarea raţiei alimentare zilnice cu cca. 20%. Conţinutul legumelor în
vitamine este net superior altor produse alimentare, în special de origine
animală, putându-se spune că legumicultura şi pomicultura reprezintă
“industria de vitamine a agriculturii”.
Din punct de vedere al importanţei economice “legumicultura” este o
ramură de producţie cu pondere în cadrul producţiei agricole din România, cu
serioase implicaţii în economia naţională şi îndeosebi în alimentaţia
populaţiei. Importanţa economică rezultă şi din specificitatea acestui sector,
culturile legumicole putând fi înfiinţate în multiple sisteme (în câmp, sere,
solarii, adăposturi temporare din folie de polietilenă) şi forme specifice, în
funcţie de scopul urmărit.
În general, cele mai mari producţii la unitatea de suprafaţă se obţin la
plantele legumicole, datorită în primul rând potenţialului biologic ridicat al
noilor cultivare şi în al doilea rând, posibilităţilor de folosire intensivă a
terenului cultivat, prin efectuarea culturilor anticipate, asociate, anticipat-
asociate, succesive sau duble.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
Cel mai de preţ patrimoniu creat de întreaga omenire “civilizaţia

umană”, a început odată cu agricultura şi a fost în permanenţă susţinut de
aceasta, consecvent, de-a lungul mileniilor. Este o părere a celor care slujesc
agricultura asumându-şi riscul unei asemenea afirmaţii, greu însă de
acceptat pentru cei care nu au tangenţă cu ea (Muntean, N., Stan, N., 1999).
Omul şi civilizaţia sa şi-au dat seama că mâncarea este una din
plăcerile vieţii, căutând astfel alimente neobişnuite şi nu de puţine ori
costisitoare.
Hrana, datorită căreia putem gândi, vorbi, simţi şi acţiona de cele mai
multe ori, nu se bucură şi de o importanţă intelectuală, conştientă, ci numai
5
de una instructivă, aceasta fiind de fapt singura în măsură să ne redea
energia şi sănătatea atât de necesară vieţii. Pregătită în laboratoarele
„naturii”, cu o înţelepciune divină, ea conţine elemente de-a dreptul magice,
capabile să conserve sau să redea sănătatea nu numai fizică, ci şi psihică, şi
să aducă cele mai mari revelaţii. (Jianu, I., Dumbravă, Delia, 2001).
Asigurarea din abundenţă cu produse agricole a populaţiei, face parte
dintr-o strategie amplă a agriculturii, privind siguranţa şi securitatea
alimentară a acesteia, din care sectorul horticol nu poate lipsi, el participând
la realizarea raţiei alimentare zilnice cu cca. 20%. O mare parte din populaţie
suferă de boli de nutriţie şi de comportament alimentar, respectiv de
metabolism, afecţiuni cardio-vasculare, de manifestări carenţiale, etc.
Nutriţia cu produse horticole, din care cele legumicole au un rol
esenţial şi reprezintă un mijloc major de influenţare a evoluţiei biologice a
speciei umane şi a stării de sănătate a acesteia. Alimentația ca factor major a
existenţei umane, acţionează asupra fondului morfo-funcţional al
organismului omenesc, asupra stării psihice a omului şi chiar a unei naţiuni.
Unele organisme internaţionale (ONU, OMS, FAO) având în vedere
aceste aspecte au elaborat un program cuprins în “Declaraţia Mondială
asupra Alimentaţiei şi Nutriţiei”, încă din anul 1992, actualizată în 1996 şi
1998. Le revine misiunea celor care lucrează în sfera producţiei, având în
vedere măsurile cuprinse în amintitul program să realizeze produse în
cantităţi îndestulătoare şi mai ales la preţuri rezonabile, pentru a asigura
tuturor „accesul neîngrădit la hrană, recunoscut ca un drept fundamental
al omului”.
Pentru a răspunde la aceste cerinţe şi pentru a deveni competitoare
cu ţările europene, România trebuie să sporească producţia horticolă de la 8-
9 milioane tone, cât se realizează în condiţiile actuale, la cel puţin 12-15
milioane tone anual (Mihalache, M., 2002).
În condiţiile tranziţiei spre economia de piaţă, agricultura în România
este considerată o prioritate strategică, sectorului horticol revenindu-i un rol
esenţial în dezvoltarea ei pe baze moderne.
România dispune de mari posibilităţi naturale, de pricepere a
oamenilor şi de tradiţie, pentru realizarea unei largi game de produse
horticole (legume, fructe, struguri). În lume sunt puţine locuri unde clima,
solul şi diversitatea plantelor pot oferi pentru toţi locuitorii ţării produse
naturale alimentare atât de plăcute, de calitate şi cu valoare nutriţională
ridicată, aşa cum se întâmplă, din fericire, la noi (Stanciu, G., 2002).
Organismul uman, indiferent de vârstă, de efort şi solicitare, are
obligatoriu nevoie de toate componentele aflate din abundenţă în legume şi
fructe (tabelul 1.1.). Un consum raţional al acestora contribuie la buna
dezvoltare a organismului şi la menţinerea sănătăţii acestuia, apt să reziste
la efort şi mai cu seamă la îmbolnăviri. Mai multe legume şi fructe proaspete
în alimentaţia zilnică, înseamnă implicit mai puţine medicamente şi mai multă
sănătate, mai mult randament în eforturile depuse, mai multă bună stare şi
dispoziţie, ceea ce este esenţial în viaţa unui om.
6
7
Consumul de produse horticole pe cap de locuitor/an se stabileşte
având în vedere foarte multe elemente de nutriţie şi metabolism uman,
existând diferenţieri mari pe zone geografice şi vârste. Gonţea (1963)
stabileşte şi indică pentru un om adult un consum zilnic de 200-250 g fructe
şi 250-300 g legume (tabelul 1.2).
Tabelul 1.2
Cantităţile de legume şi fructe necesare
în raţia alimentară zilnică (grame)
Felul Copii Adolescenţi şi Femei în perioada
produselor 1-6 ani 7-12 ani adulţi maternităţii
Cartofi 75-125 125-200 250-300 200-250
Alte legume 75-150 150-200 250-350 250-300
Fructe 100-150 150-250 250-300 300-350
Total 250-425 425-650 750-950 750-900
(După Gonţea, I., 1963)
Alimentul legume-fructe-struguri reprezintă un adevărat factor de

mediu, el având profunde semnificaţii sanogeneze, trofice şi social-
economice pe care poducătorul şi valorificatorul trebuie să le aibă în atenţie.
O alimentaţie sănătoasă are ca fundament cerealele şi produsele horticole
(Mănescu, B., 2000).
Fără însă a face apologia unui regim vegetarian, care după unii autori
(Vlăduţ, M. şi Uscoiu, Ruxandra, 1996) nu se mai potriveşte vieţii moderne,
legumele au o largă întrebuinţare atât în hrana omului sănătos, cât şi a celui
bolnav. Prin valoarea lor alimentară ridicată, ca şi prin efectele lor
bioterapeutice deosebite, sunt indispensabile pentru alimentaţia raţională a
organismului uman. Acesta are nevoie pe parcursul a 24 ore de 50-75 mg
vitamina C, 1-2 mg vitamina A, 2-3 mg vitamina B1, 2 mg vitamina B2, 15-25
mg vitamina PP, etc. Dumitrescu (1996) arată că vitaminele care sunt atât de
necesare, sunt procurate în cea mai mare parte din legume şi fructe, ca de
altfel şi substanţele proteice (tabelul 1.3).
Tabelul 1.3.
Disponibilităţi de alimente pentru consum/persoană/zi
Perioada 1989-1990
Nr. Glob Europa România
Specificare
crt. valori % valori % valori %
absolute absolute absolute
1. TOTAL CALORII 2697 100,0 3452 100,0 3081 100,0
din care:
1.1. - din legume 2272 84,2 2331 67,5 2395 77,7
1.2. - din produse animale 424 15,8 1121 32,5 689 22,3
2 TOTAL PROTEINE (g) 70,9 100,0 102,1 100,0 94,1 100,0
din care:
2.1. - din legume 46,1 65,0 43,7 42,8 54,1 57,7
2.2. - din produse animale 24,8 35,0 58,4 57,2 39,8 42,3
3. TOTAL LIPIDE (g) 67,7 100,0 143,1 100,0 89,9 100,0
din care:
3.1. - din legume 35,8 52,9 53,7 37,5 38,1 42,4
3.2. - din produse animale 31,9 47,1 89,4 62,5 51,7 57,6
(După Dumitrescu, M., 1996)
8
Legumele au un conţinut variabil de vitamine, fiind determinat de
specie şi soi, dar influenţat mult şi de condiţiile de mediu şi de tehnologie,
elemente care stau la baza stabilirii sortimentului corespunzător şi variat,
care poate asigura necesarul zilnic pentru consum (Pelaghia Chilom, 2002).
Aceeaşi autoare conchide că, conţinutul legumelor în vitamine este net
superior altor produse alimentare, în special de origine animală, putându-se
spune că legumicultura şi pomicultura reprezintă “industria de vitamine a
agriculturii”.
De asemenea, datele din acelaşi tabel, sunt edificatoare şi în ceea ce
priveşte aportul legumelor la necesarul de calorii zilnice pentru organismul
omenesc. Se constată că 67,5-84,2% din necesarul de calorii zilnice ale
organismului uman provin atât la nivel mondial, cât şi european şi în ţara
noastră din legume şi fructe, numai diferenţa de 15,8-32,5% din regnul
animal. Evident, sunt şi excepţii faţă de cele menţionate, datorită specificului
de climă din diferite zone geografice ale globului.
Dar pentru ca cea mai mare parte din energia necesară organismului
uman să fie asigurată din legume, acestea trebuie să fie prezente în
alimentaţie, la consumuri anuale pe cap de locuitor de 125 kg până la 180
kg, dintr-un sortiment cât mai variat de specii legumicole. În tabelul 4 şi fig. 1
este redată evoluţia din ultimele două decenii ale secolului XX, al consumului
de legume, cartofi şi fructe pe cap de locuitor din România.
În S.U.A. consumul de legume pe cap de locuitor/an este de 124 kg,
în C.E. este de numai 116 kg, iar în ţara noastră acest consum a avut o
evoluţie ascendentă începând din anul 1938 (54 kg/an/locuitor), ajungând în
1985 la 235,6 kg/an/locuitor. Perioada următorilor ani, până în 1990 şi după,
până în anul 2000, este caracterizată de oscilaţii continue ale acestui
consum, de la un an la altul, din cauze specifice unei tranziţii spre economia
de piaţă. În diferite zone ale globului pământesc acest consum este diferit de
la o ţară la alta, el reflectând în bună măsură standardul de viaţă al
popoarelor respective. Mai important decât nivelul consumului pe cap de
locuitor/an este sortimentul care intră în componenţa acestuia. Din acest
punct de vedere, Dumitrescu (1996) precizează că, în România consumul
frecvent de legume se bazează numai pe 8-9 specii, ponderea acestora în
cele 125-180 kg/an/locuitor fiind: tomate 35-50 kg; ardei diferiţi 8-10 kg;
vinete 5-10 kg; castraveţi şi dovlecei 8-15 kg; varză şi conopidă 25-30 kg;
ceapă şi usturoi 18-20 kg; rădăcinoase 9-15 kg; fasole şi mazăre de grădină
5-10 kg; verdeţuri 6-10 kg; diferite legume 6-10 kg. Evident sortimentul este
sărac, dar condiţiile, îndeosebi cele agro-meteorologice sunt dintre cele mai
favorabile pentru a cultiva şi alte specii de legume, mai puţin cunoscute la noi
şi în general mai puţin răspândite. În alte ţări (după acelaşi autor) consumul
de legume se bazează pe un număr mult mai mare de specii (în Olanda pe
84 specii, în S.U.A. pe 72 specii, în Germania pe 68 specii, în Franţa pe 62).
Din punct de vedere al importanţei economice “legumicultura” este o
ramură de producţie cu pondere în cadrul producţiei agricole din România, cu
serioase implicaţii în economia naţională şi îndeosebi în alimentaţia
populaţiei. Importanţa economică rezultă şi din specificitatea acestui sector,
culturile legumicole putând fi înfiinţate în multiple sisteme (în câmp, sere,
solarii, adăposturi temporare din folie de polietilenă) şi forme specifice, în
funcţie de scopul urmărit.
9
În general, cele mai mari producţii la unitatea de suprafaţă se obţin la
plantele legumicole, datorită în primul rând potenţialului biologic ridicat al
noilor cultivare şi în al doilea rând, posibilităţilor de folosire intensivă a
terenului cultivat, prin efectuarea culturilor anticipate, asociate, anticipat-
asociate, succesive sau duble. Astfel, de pe un hectar de legume cultivate în
serele din ţara noastră se obţine o producţie medie de 140 tone, în timp ce
pe un hectar cultivat în câmp descoperit se realizează numai 12 tone
legume.
Eşalonarea producţiei de legume din culturi forţate, protejate sau din
câmp, în tot timpul anului, precum şi folosirea uniformă a forţei de muncă,
sunt elemente care contribuie la accentuarea rolului legumiculturii în
economia ţării. Astfel, producerea eşalonată a legumelor dă posibilitatea unei
aprovizionări ritmice a populaţiei cu produse proaspete şi conservate în toate
sezoanele, indiferent de condiţiile climatice.
Unul din elementele determinante ale importanţei economice a
cultivării legumelor este şi cel al posibilităţii de folosire raţională şi aproape în
permanenţă a forţei de muncă. O mare parte a lucrărilor se efectuează
manual, muncitorul legumicultor devenind astfel similarul muncitorului din
industrie, datorită permanentizării activităţii sale. Cultura legumelor constituie
o sursă permanentă şi importantă de venituri pentru cultivatori, indiferent de
forma de proprietate. Cultivarea soiurilor şi a hibrizilor performanţi, aplicarea
tehnologiilor de cultivare moderne, determină realizarea unor producţii mari,
superioare din punct de vedere calitativ, care prin valorificare la preţuri
ridicate aduc venituri importante, contribuind la rentabilizarea acestui
impotant sector al horticulturii.
Voican (2002), arată că în anul 1990 din cei 2.772.000 locuitori care
au lucrat în agricultură şi care reprezintă 19,4% din populaţia activă a ţării,
circa 500.000 şi-au desfăşurat activitatea în legumicultură, aceştia
reprezentând 4,26% din populaţia activă a ţării şi 18,03% din muncitorii
agricoli. Pentru zeci de mii dintre aceştia, din raza marilor oraşe şi a marilor
centre industriale, legumicultura a constituit o ocupaţie care le-a adus
profituri considerabile.
Întrebări rezolvate:
1. Care este consumul zilnic de fructe şi legume indicat pentru un om

adult?
R: Pentru un om adult este indicat un consum zilnic de 200-250 g
fructe şi 250-300 g legume
2. De cine este reprezentată „industria de vitamine a agriculturii”?

R: Deoarece conţinutul legumelor în vitamine este net superior altor
produse alimentare, în special de origine animală se poate spune că
legumicultura şi pomicultura reprezintă “industria de vitamine a agriculturii”.
10
Întrebări de autoevaluare:
1. Care sunt organismele internaţionale şi ce au elaborat acestea în

vederea accesului neîngrădit la hrană?
2. Care sunt atuuri-le de care dispune România şi care permit
realizarea unor largi game de produse horticole?
3. Care este fundamentul pe care se bazează o alimentaţie
sănătoasă?
4. Care este consumul de legume pe cap de locuitor/an în S.U.A. şi
U.E.?
5. Care este numărul de specii de legume pe care se bazează
consumul în diverse ţări din lume?
6. Datorită cărui fapt rezultă importanţa economică a legumiculturii?
11
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE

CONSUMĂ RĂDĂCINILE TUBERIZATE ŞI TUBERCULII;
MORCOVULUI ŞI A PĂTRUNJELULUI PENTRU RĂDĂCINĂ
Cuvinte cheie: legumicultură, legume, metabolism uman, producţie

de legume, soiuri, hibrizi, tehnologie, plante premergătoare, lucrări de
întreținere, cultură.
Rezumat
Din grupa legumelor rădăcinoase fac parte atât legume bienale, cât şi
anuale, aparținând de familii botanice diferite (tabelul 2.1.):
Legumele rădăcinoase sunt apreciate atât pentru valoarea lor
alimentară, cât şi pentru faptul că se pot păstra proaspete o perioadă
îndelungată (toamnă-primăvară), putând fi consumate şi în timpul iernii. Ele
sunt bogate în vitamine şi zaharuri, iar unele dintre ele şi în uleiuri eterice.
Cele mai multe dintre ele au o perioadă de vegetaţie lungă, excepţie
făcând morcovul, ridichile şi unele cultivare de sfeclă roşie, a căror perioadă
de vegetaţie este mai scurtă. Pretenţiile faţă de căldură sunt reduse, având
rezistenţă bună la frig, motiv pentru care se însămânţează primăvara cât mai
de timpuriu şi se pot recolta toamna cât mai târziu.
Acestea au în general o tehnologie de cultivare simplă, întrucât toate,
cu excepţia ţelinei, se cultivă prin semănat direct la locul de cultură. Totuşi,
datorită faptului că au seminţele mici, răsărire şi creştere anevoioasă în
primele faze de vegetaţie, necesită exigenţă sporită la pregătirea patului
germinativ, semănat şi lucrările de distrugere a buruienilor.
Morcovul şi pătrunjelul pentru rădăcină se încadrează în aprecierea
generală făcută anterior, fiind legume foarte cerute şi apreciate de
consumatori datorită caracteristicilor lor organoleptice deosebite.
12
Tabelul 2.1.
Speciile legumicole de la care se consumă rădăcina îngroşată
Denumirea
Familia botanică Denumirea ştiinţifică Observaţii
populară
Apiaceae Morcovul Daucus carota
(Umbeliferae) ssp.sativus
Sin. Daucus sativa
Pătrunjelul Petroselinum hortense cu rădăcina scurtă
pentru rădăcină sin.Petroselinum
sativum var.tuberosum
f.breve
f.longum cu rădăcina lungă
Păstârnacul Pastinaca sativa
Ţelina pentru Apium graveolens
rădăcină var.rapaceum
Brassicaceae Ridichea de Raphanus sativus
(Cruciferae) iarnă ssp.hybernus
var. albus cu rădăcina albă
var.niger cu rădăcina neagră
var.griseus cu rădăcina cenuşie
var.rubrus cu rădăcina roşie sau roză
var.violaceus cu rădăcina violacee
Ridichea de Raphanus sativus ssp.
lună radicula var.subalbus
cu rădăcina albă
var.subniger cu rădăcina neagră
var.subgriseus cu rădăcina cenuşie
var.chloris cu rădăcina gălbuie
var.subviolaceus cu rădăcina violacee
var.rubescens cu rădăcina roşie sau roză
var.striatus cu rădăcina pestriţă
Brojba Brassica napus cu rădăcini îngroşate mai
var.napobrassica mici, alungite şi cu pulpa de
subvar.communis culoare albă
subvar.rutabaga cu rădăcini îngroşate de
formă aproape sferică de
dimensiuni mai mari şi cu
pulpa de culoare galbenă
Chenopodiaceae Sfecla roşie Beta vulgaris
pentru rădăcină var.rapacea, f.rubra
sin.Beta vulgaris
ssp.rapaceae
var.atrorubra
sin.Beta vulgaris
ssp.esculenta var.rubra
Cicoarea Cichorium intybus
pentru rădăcină var.sativum
Asteraceae Scorţonera Scorzonera hispanica
(Compositae) (Rădăcina
neagră)
Barba caprei Tragopogon porrifolius
(După Bălaşa, M.,1973 )
13
2.1. MORCOVUL – Daucus carota L. convar. sativus (Hoffm)
Hajek
Familia Umbeliferae (Apiaceae)
Denumiri străine: carrot (engleză); carotte (franceză); Karotte

(germană).
Importanţa culturii
Morcovul se cultivă pentru rădăcinile sale tuberizate folosite pentru
consumul în stare proaspătă, ca salată, singur sau în asociere cu alte
legume, sub formă de sucuri sau deshidratată, precum şi sub o gamă foarte
variată de preparate culinare în conserve.
Conţinutul în apă (86-88%), glucide (6-9%), în care predominante sunt
glucidele simple uşor asimilabile, protide (0,7-1,5%), lipide (0,2-0,3%) şi o
mare varietate de substanţe bioactive (vitaminele A, B 1, B2, PP şi C, sărurile
minerale K, Ca, Na, P, Cl, S, Cu, Fe, etc., substanţele volatile) conferă
morcovului o valoare alimentară şi terapeutică deosebită. Trebuie remarcat
conţinutul ridicat de caroten (provitamina A, 5-24 mg/100 g substanţă
proaspătă), vitaminele K – 20 mg/100 g substanţă proaspătă, E – 2,5 mg/100
g substanţă proaspătă şi B1, B2 – 5-20 mg/100 g substanţă proaspătă.
(tabelul 2.2.)
Tabelul 2.2.
Compoziţia chimică a rădăcinilor tuberizate în % la 100 g produs proaspăt
din care:
Substan
Extrac-
Specificare Apă -ţă Substanţe Gră- Mono-
tive fără Celuloză Cenuşă
uscată azotate simi zaharide
azot
Morcov 86,77 12,23 1,18 0,29 2,64 6,42 1,67 1,03
Pătrunjel 85,03 14,95 3,64 0,79 0,75 6,66 1,44 1,67
Păstârnac 83,82 16,78 1,40 0,38 2,34 8,09 3,58 0,99
Ţelină 90,54 9,46 1,36 0,32 0,82 5,96 0,97 -
Ridichi de lună 93,34 6,66 1,23 0,15 - 3,77 0,75 0,74
Ridichi de vară şi
86,92 13,08 1,92 0,11 1,53 6,90 1,55 1,07
de iarnă
Sfeclă roşie 88,00 12,00 1,26 0,13 2,35 6,33 0,89 1,04
(După Kvasnikov, B.V., 1960)
Morcovul se mai pretează şi la prepararea băuturilor vitaminizante,

sucuri din rădăcini proaspete şi la prepararea “supei de morcov” cu efect de
tratare a unor tulburări digestive, mai ales la copii mici.
Rădăcinile de morcovi se mai folosesc şi la furajarea animalelor cum
sunt vacile de lapte, tineretul cabalin şi iepurii de casă.
Valoarea economică a culturii de morcov se datorează producţiilor
mari care se realizează la unitatea de suprafaţă, mecanizării şi în mare
măsură şi posibilităţilor de valorificare într-o perioadă îndelungată de timp, ca
efect al pretării rădăcinilor la păstrare peste iarnă. Se realizează astfel şi o
aprovizionare eşalonată a consumatorilor în perioada de toamnă-primăvară.
14
Originea şi aria de cultură.
Morcovul cultivat, după opinia celor mai mulţi cercetători se pare că
are origine hibridă şi provine din forme care se găsesc şi astăzi în flora
spontană din sud-vestul Asiei şi bazinul Mării Mediterane: morcovul sălbatic
(Daucus carota, convar. carota Hajek), morcovul mare (Daucus carota,
conva. maximus Hajek) şi morcovul violet (Daucus carota, convar. afganicus)
(Indrea, D., 1990). În prezent este acreditată ideea că morcov ul a fost luat în
cultură numai în secolul X e.n., în Iran (Banga, 1962), de unde s-a răspândit
în secolele XII-XIII în Spania, Italia şi Grecia, predominând formele de
culoare violacee, albă şi galbenă.
În ţara noastră morcovii au fost luaţi în cultură în secolele XVII-XVIII.
Din punct de vedere al ariei de răspândire în România, morcovul se
cultivă în aproape toate zonele şi judeţele, rezultatele cele mai bune însă
obţinându-se pe suprafeţele din luncile râurilor, pe soluri uşoare şi mijlocii,
nisipoase sau nisipo-lutoase.
Particularităţi botanice şi biologice

Morcovul este o plantă bienală, erbacee.
Sistemul radicular este bine dezvoltat şi pătrunde în sol până la
adâncimea de 50-60 cm, iar unele dintre rădăcini chiar până la 2 m (M.
Bălaşa, 1973).
Tuberizarea rădăcinii şi a axului hipocotil are loc pe seama
hipertrofierii parenchimului libero-periciclic (Jitariu, 1980). Tuberizarea începe
la 40-50 zile de la germinarea seminţelor, drept urmare a depunerii
substanţelor de rezervă, proces care se intensifică în a doua parte a duratei
de vegetaţie, care durează până la 90-180 zile de la răsărire.
Forma rădăcinilor este diferită în funcţie de soi, dar este influenţată
uneori şi de condiţiile de vegetaţie şi de sol, ca de exemplu dimensiunile de
lungime şi grosime.
Frunzele în număr de 8-14, sunt dispuse în rozetă, lung peţiolate
(peţiol îngroşat la bază) şi penat sectate (limbul de 2-3 ori penatipartit, cu
foliole pentatifidate de culoare vede închis).
Tulpina floriferă este ramificată, cilindrică, fistuloasă, striată şi
pubescentă, are o înălţime de 1,2-1,5 m şi apare în anul al doilea, rareori în
primul an.
Florile sunt hermafrodite, de culoare albă, mici, dispuse într-o
inflorescenţă care este o umbelă compusă. Gineceul se maturizează în urma
androceului, polenizarea fiind alogmă entomofilă. Albinele melifere sunt
aproape singurul polenizator eficient.
Fructul este o dicariopsă de dimensiuni mici, impropriu denumit
sămânţă, acoperit cu perişori rigizi “ţepi” care trebuie înlăturaţi pentru o bună
distribuţie la semănat. Înlăturarea acestora se face cu maşina Reiber.
Soiuri cultivate:
Daucus carota ca specie se divide în 3 subspecii:
- Morcovul european - Daucus carota ssp. occidentalis, Rubash;
- Morcovul asiatic de culoare violetă sau galbenă – Daucus carota
ssp. orientalis (afganicus);
15
- Morcovul mare – Daucus carota (Desf.) Tell.
În ţara noastră se cultivă 3 varietăţi de morcov:
Daucus carota ssp. occidentalis, conv. sativus:
- varietatea aurantius Alef. – morcovul roşu portocaliu;
- varietatea albus Alef. – morcovul alb furajer;
- varietatea sulfureus Alef. – morcovul galben furajer.
Soiurile de morcov care se cultivă în ţara noastră fac parte din
varietatea aurantius:
- soiuri timpurii: Carotte de Paris (90-110 zile);
- soiuri semitimpurii: Touchon, De Nantes, Danvers 126 (110-130
zile);
- soiuri semitârzii: Bauers Kieler Rote Herz, Chantenay, De
Berlicum, Red Core (130-150 zile);
- soiuri târzii: Flacoro, Yoba (150-200 zile).
În producţie, pe lângă soiurile cunoscute şi cultivate se extind o serie
de hibrizi F1 sau hibrizi H3V care au o serie de însuşiri valoroase cum sunt:
germinaţie rapidă şi uniformă; randament de fotoasimilaţie ridicat;
precocitate; creştere activă; rădăcini uniforme şi procent redus de pierderi
(10-15% comparativ cu 25% la soiuri); producţia mare care poate ajunge la
50-70 t/ha (Indrea, D., 1992). Dintre aceştia enumăram Jaguar F 1, Puma F1,
Anglia F1, Tagus F1, Senior F1, Major F1.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie

Morcovul este o specie mai puţin pretenţioasă faţă de căldură, o
plantă de climat temperat şi relativ umed, cultura sa putându-se efectua în
toată ţara.
Seminţele germinează la temperatura minimă de 3-4oC, răsărind după
20 de zile. Temperatura optimă este de 20-25oC, răsărirea având loc după
10-12 zile. Cerinţele reduse faţă de temperatură fac posibil semănatul până
toamna târziu sau primăvara devreme. Pentru scurt timp, plantele tinere pot
suporta temperaturi negative de până la –10oC. Temperatura din sol şi aer
are influenţă asupra raportului frunze-rădăcini din punct de vedere al lungimii
şi grosimii rădăcinilor. Temperatura favorabilă pentru creşterea rădăcinilor
este de 18-20oC.
Temperatura optimă de creştere a tulpinilor florale este de 15-20oC,
iar cea pentru înflorire de 24-26oC.
Morcovul are cerinţe moderate faţă de lumină, dar la umbră frunzele
se alungesc, iar producţia de rădăcini scade. Cerinţe mari faţă de lumină au
nevoie plantele de morcov, în special în perioada îngroşării rădăcinilor
Din punct de vedere al umidităţii, morcovul are cerinţe mari în
perioada germinării seminţelor şi la formarea rădăcinilor îngroşate. În
celelalte faze de vegetaţie necesită o umiditate moderată, de 65-75% din
capacitatea de câmp a solului pentru apă, dar constantă.
Cultura morcovului dă rezultate bune pe soluri mijlocii sau uşoare, de
preferinţă aluvionare, afânate, bogate în humus (4-5 %), cu reacţie neutră
(pH 6,5-7,5) şi curate de buruieni.
Din punct de vedere al cerinţelor faţă de elementele nutritive, se
remarcă faptul că plantele de morcov le consumă în a doua parte a
vegetaţiei, dar trebuie asigurată hrană suficientă şi la începutul acestei
16
perioade, când are loc o creştere intensă a rădăcinilor active şi a aparatului
foliar.
După Davidescu şi Velicica Davidescu (1992), consumul specific de
elemente nutritive (kg/tona de produs proaspăt) este de 4 kg N; 1,7 kg P 2O5;
6,7 kg K2O; 5,5 kg CaO şi 1,0 kg MgO.
Plantele de morcov au un coeficient diferenţiat de utilizare a
îngrăşămintelor chimice şi anume de 70-90% pentru azot, 20-30% pentru
fosfor şi 90-100% pentru potasiu (Dumitrescu, 1969, citat de C. Caramete,
1973).
Precizăm faptul că fertilizarea organică este bine să se facă la cultura
premergătoare.
Tehnologia culturii morcovului

Tehnologia culturii în câmp
Plante bune premergătoare pentru cultura morcovului sunt
solanaceele, cucurbitaceele, leguminoasele şi cerealele, care trebuie să
părăsească locul mai devreme, să-l lase curat de buruieni şi fertilizat cu
îngrăşăminte organice. Rezultate slabe ca plante premergătoare au dat
varza, ceapa şi alte rădăcinoase.
Cultura de morcov de vară recoltată în lunile iunie-iulie poate fi urmată
de culturi succesive de castraveţi, varză, conopidă, fasole, gulii de toamnă.
Cultura târzie de morcov poate urma succesiv după verdeţuri (spanac,
salată, ceapă verde) sau culturi furajere pentru masă verde (borceag,
secară).
Cultura timpurie se practică cu scopul asigurării consumului în
perioada de vară-toamnă.
Premergătoare potrivite acestui tip de cultură sunt legumele fertilizate
cu îngrăşăminte organice în anul de cultură (ardei, tomate, castraveţi), care
lasă terenul curat de buruieni şi se defrişează toamna devreme. Terenurile
care au fost cultivate cu legume rădăcinoase în ultimii trei ani se exclud de la
cultivare cu morcov. Pentru înfiinţarea culturii se aleg terenuri plane, uşoare
sau mijlocii, permeabile, cu un conţinut scăzut de azot.
Lucrările de pregătire a solului au loc începând din toamnă prin
efectuarea în ordine cronologică a următoarelor lucrări: discuire la 10-12 cm
adâncime în două treceri, cu GDU-3,4 + U-650M sau GD-6,4 + A-1800;
nivelarea cu NM-3,2 + U-650M; lucrarea de afânare adâncă a solului la 40-
45 cm cu MAS-60 + U-650M sau MAS-80+A-1800, pe terenuri irigate şi
compacte, odată la 2-3 ani; fertilizarea de bază, în funcţie de tipul de sol şi
producțiile planificate cu îngrășăminte chimice, orientativ asigurându-se 100-
120 kg s.a./ha P2O5, 40 kg s.a./ha K2O din sulfat de potasiu, folosindu-se
pentru aplicare MA-3,5+U-650; arătura de bază la adâncimea de 25-28 cm
cu plugul PP-3-30+GS-1,6 sau PP-3-30+U-650.
În funcție de epoca de înfiinţare a culturii, care poate fi toamna sau
primăvara se continuă diferenţiat pregătirea terenului.
Înfiinţarea culturii se face în perioada 1-25 martie, în benzi de 4
rânduri, prin semănat direct (fig. 2.1.). Semănatul se face mecanizat cu SUP-
21 cu roţi tasatoare, CSSL-9, Saxonia, Hassia sau Nodsten (penultima şi
ultima maşină fiind de fabricaţie germană, respectiv engleză), folosindu-se 4-
6 kg seminţe la hectar sau 2,5-3,0 kg/ha seminţe drajate, la care este bine să
17
se adauge şi 1-2% seminţe de salată sau ridichi, ca plante indicatoare.
Adâncimea optimă de semănat este de 3 cm în soluri uşoare şi mijlocii şi de
2,5 cm în soluri compacte, întrucât se asigură o umiditate mai bună şi mai
constantă, pe o perioadă lungă de încolţire şi răsărire a seminţelor.
cm
cm
66 cm 66 cm
,0
,0
-4
-4
3,5
3,5
10 10 28 28 28 10 10 10 10 20 44 20 10 10
46 cm 104 cm 46 cm 46 cm 104 cm 46 cm
150 cm
150 cm
a b
Figura 2.1. Scheme de înfiinţare a culturii de morcov pe teren modelat –
lăţimea la coronament 104 cm (a – în rânduri echidistante; b – în benzi de
câte 2 rânduri)
Semănatul morcovului se stabileşte în funcţie de cultivar, temperatură,

destinaţia producţiei şi momentul valorificării, astfel că pentru consumul
timpuriu şi de vară se face în pragul iernii sau primăvara devreme.
Lucrările de întreţinere.
Pentru prevenirea şi combaterea crustei în vederea unei răsăriri
uniforme se efectuează o grăpare uşoară sau o “praşilă oarbă” şi se asigură
o bună aprovizionare cu apă prin irigare cu aspersoare fine cu un debit de 8-
10 mm/oră.
Combaterea buruienilor când acestea au 5-6 cm se face prin
erbicidare cu Stomp Aqua 2 - 4 l/ha, Challenge 600 SC (1 tratament de 2,5
l/ha sau 2 tratamente: primul 1,5 l/ha și al doilea 1 l/ha), Dual Gold 960 EC
0,8-1,0 l/ha 3 kg/ha (pentru buruienile dicotiledonate şi monocotiledonate
anuale).
Răritul pe rând se face când plantele au 4-5 frunze în rozetă, la 3,5-
4,0 cm, realizându-se o desime de 700-800 mii pl/ha, din care 550-600 mii
plante recoltabile la hectar.
Prăşitul culturii se face manual de 1-2 ori, prima praşilă fiind “praşila
oarbă” care se execută după răsărirea plantei indicatoare şi mecanic cu CL-
4,5 de 2-3 ori.
Morcovul necesită irigare în perioada creşterii active, la 50-70 zile
după răsărire şi a îngroşării rădăcinilor, în cazul în care precipitaţiile nu sunt
suficiente. Udările prin aspersiune prea de timpuriu pot fi cauza tasării
solului, ceea ce duce la diminuarea producţiei. În zonele în care cantitatea de
precipitaţii anuale depăşesc 600 mm, se aplică 2-3 udări, în iulie-august cu
norme de 150-200 m3/ha, iar în zonele mai secetoase se udă de 5-6 ori, cu
norme de 300-400 m3/ha în perioada lunilor iunie-septembrie. În cazul
culturilor duble sau succesive se udă în perioada lunilor iulie-octombrie de 7-
18
9 ori cu norme de 250-300 m3/ha.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se execută cu produse
specifice în funcţie de agentul patogen, folosindu-se MPSP 3x300 şi constă
în aplicarea de măsuri preventive şi curative. Cele mai frecvente boli din
culturile rădăcinoase sunt: făinarea - Erysiphe umbeliferarum care se
combate prin tratamente cu Karathane Gold 350 EC - 0,1%, Kumulus DF
0,4%, Ortiva Top 1l/ha, Thiovit Jet 80 WG 0,4%, Flint Max 75 WG 0,3%;
alternarioză - Alternaria dauci – Switch - 1 kg/ha; Scala – 2 l/ha; putregaiul
alb - Sclerotinia spp.- Switch 62,5 WG – 1 kg/ha ; septorioza pătrunjelului –
Septoria petroselini (Beltanol, Ortiva Top); septorioza ţelinei – Septoria
apiicola (Beltanol, Ortiva Top)
Cei mai frecvenţi dăunătorii din culturile de rădăcinoase sunt : musca
morcovului - Psila rosae (Decis Expert 100 EC 0,08 l/ha, Benevia 0,75 l/ha,
Coragen 0,175 l/ha), Agrotis segetum (buha semănaturilor), Melolontha
melolontha (cărăbușul de mai), Agriotes spp (viermele sârma) pentru
combatere folosindu-se Trika Expert 10-15 kg/ha, cu aplicare directă în sol.
Recoltarea se face eşalonat în funcţie de cerinţe, pentru asigurarea
consumului din vară, când în partea superioară rădăcinile au grosimea (la
colet) de 1,5-2,0 cm. Rădăcinile se pot recolta manual, prin dislocare cu
cazmaua sau se smulg şi se fac legături de 5-10 buc/legătură (5-6
legături/kg). Recoltarea se face însă şi semimecanizat pe suprafeţele mari
când rădăcinile au ajuns la dimensiunile specifice soiului (lunile iulie-august)
cu DLR-4 + U-650 sau DLR-4 + L-445 (V-445) sau cu EM-11.
Producţia de rădăcini variază între 20-30 t/ha.
Tehnologia culturii forţate şi protejate

În ţara noastră acest tip de cultură se practică pe scară redusă,
datorită posibilităţilor bune de păstrare a morcovilor în stare proaspătă, în
diverse tipuri de adăposturi, de la cele mai simple până la depozite frigorifice,
în tot cursul iernii şi primăverii (Indrea, D., 1992).
Serele calde oferă posibilitatea efectuării culturii în perioada
noiembrie-februarie, recoltarea efectuându-se după cca. 3 luni (90-100 zile)
de la semănat. Cultura se înfiinţează prin semănat în rânduri dese (15-20 cm
între ele) folosindu-se 0,8-1,0 g sămânţă calibrată la 1 m2.
Cultura în răsadniţă presupune efectuarea semănatului în perioada
ianuarie-februarie cu recoltarea rădăcinilor în lunile aprilie-mai, temperaturile
favorabile fiind cele de 15-18oC. Pentru evitarea alungirii frunzelor distanţa
dintre sol şi sticlă nu trebuie să fie mai mare de 8-10 cm.
În solarii semănatul se face toamna sau foarte timpuriu (februarie-
martie) în rânduri la distanţe mici de 20 cm între ele sau intercalat printre
rândurile culturii de bază. Ţinând cont de sensibilitatea plantelor la
temperaturi ridicate, se procedează la aerisiri puternice.
Cultura protejată cu tunele joase se aseamănă cu cea din solarii:
semănat în februarie-martie; acoperirea cu folie neperforată de 0,05 mm
grosime, perforarea efectuându-se după 15 aprilie pentru evitarea
supraîncălzirii.
Prevenirea şi combaterea buruienilor se face pe cale mecanică
(praşile) şi pe cale chimică (erbicidare). Se folosesc erbicide specifice
avizate, dar se poate folosi şi Petrol 0,3-0,4 l/m2.
19
Cultura se descoperă în prima jumătate a lunii mai, iar recoltarea se
face cu cca. 15-20 zile mai repede decât din culturile neprotejate.
Cultura protejată prin acoperire directă.
După semănat imediat se procedează la acoperirea cu folii subţiri
perforate (400-800 orificii/m2) de 0,03-0,05 mm grosime. Pentru prevenirea
îmburuienării se face erbicidarea imediat după semănat. În prima decadă a
lunii mai, cu aproximativ o lună înainte de recoltare se face descoperirea
culturii.
Recoltarea şi valorificarea sunt identice cu cele din culturile de vară
din câmp.
2.2. PĂTRUNJELUL PENTRU RĂDĂCINĂ

Petroselinum crispum (Mill) A.M. Hill.
convar. Radicosum (Alef)
Denumiri străine: parsley (engleză); persil (franceză); Petersilie

(germană).
Pătrunjelul este specia de legumă condimentară cea mai răspândită,
fiind cultivată în toate zonele ţării noastre, dar pe suprafeţe restrânse. Alături
de morcov, rădăcinile se folosesc pentru prepararea diverselor preparate
culinare, iar frunzele pentru aromatizarea acestora.
Importanţa alimentară deosebită a rădăcinilor şi frunzelor se
datorează conţinutului lor (tabelul 1.2.)
Originea şi aria de cultură
Pătrunjelul cultivat (Petroselinum crispum, Mill) provine din pătrunjelul
spontan (P.silvestre, Alef), originar din zona coastei mediteraneene, de unde
s-a răspândit în toate ţările Europei.
În România, pătrunjelul de rădăcină are o pondere de cca. 20% din
totalul suprafeţelor cultivate cu rădăcinoase şi cca. 15% din producţia de
rădăcinoase (Lazăr, V., 1998).

Pătrunjelul este o plantă bienală, în anul I formând o rozetă de frunze
(25-35 frunze la cel de rădăcină şi 80-100 frunze la cel de frunze) şi rădăcina
îngroşată, iar în anul al doilea florile şi seminţele.
Rădăcina este pivotantă, de formă conică sau tronconică, de culoare
alb-cenuşie, cu cilindru central mare, având culoarea mai deschisă, pulpa
este dulce şi cu miros caracteristic.
Frunzele sunt pentalobat sectate cu peţiolul lung, foliolele lucioase şi
adânc dinţate.
Tulpina floriferă se formează în anul al doilea, are înălţimea de 1-1,2
m, este striată şi uneori fistuloasă şi se ramifică de la bază, ramificaţiile
terminându-se cu umbele compuse.
Florile sunt hermafrodite, mici, de culoare alb verzuie sau galbenă, cu
polenizare alogamă - entomofilă.
Fructele, impropriu numite seminţe, sunt dicariopse mici, formate din 2
20
mericarpii fără perişori, ovoide şi prevăzute cu coaste fine, având 60-70%
facultatea germinativă şi se păstrează 2-3 ani.
Soiuri cultivate
Pătrunjelul cultivat are două subspecii: Petroselinum crispum ssp.
tuberosum (Thell) – pătrunjelul de rădăcină şi Petroselinum crispum ssp.
foliosum (Thell) – pătrunjelul de frunze.
Soiurile omologate pentru cultivare în ţara noastră sunt Zaharat
(Berlinez) şi Târziu cu rădăcina lungă.

Cerinţele pătrunjelului faţă de factorii de vegetaţie sunt asemănătoare
cu cele ale morcovului, având însă unele particularităţi: plantele tinere pot
ierna în câmp, rezistând la –8oC, iar plantele mature pot suporta temperaturi
de –18oC.
Temperatura minimă de răsărire este de 2-3oC, iar cea optimă de
creştere a plantelor de 20oC. Durata perioadei de la semănat la răsărire în
mod obişnuit este de 15-20 zile, dar se poate prelungi până la 30-40 zile în
condiţii neprielnice.
Din punct de vedere a luminii este pretenţios la acest factor, dar
suportă relativ bine o uşoară umbrire.
Tehnologia culturii pătrunjelului
Tehnologia de cultură a pătrunjelului are unele elemente
asemănătoare cu cea a culturii morcovului, având totuşi unele particularităţi:
datorită perioadei lungi de vegetaţie a soiurilor cultivate (140-160 zile),
înfiinţarea culturii se face numai în ogor propriu; semănatul se poate realiza
toamna (în pragul iernii) în perioada începutului lunii noiembrie (1-10.XI) sau
chiar spre sfârşitul lunii (15-25.XI) şi primăvara (1-10.III), pentru consumul de
vară şi în 1-10 aprilie pentru consumul de toamnă şi pentru păstrare peste
iarnă; erbicidarea se face preemergent utilizând maşini de stropit (JET-400,
Morova, RAU-400L și altele cu aceleași caracteristici tehico-economice) cu
Stomp 330EC – 5l/ha.
Semănatul se efectuează pe teren modelat şi nemodelat (fig. 2.2.),
după schema 20+44+20x5-6 cm, folosindu-se 4,5-5,0 kg sămânţă pentru 1
ha, realizându-se o desime de 450-500 mii plante/ha. Adâncimea de
semănat este de 1,5-2,0 cm pe solurile mijlocii şi 2,5-3,0 cm pe cele uşoare.
Lucrările de întreţinere constau din: 3-4 praşile mecanice efectuate
după aplicarea udărilor şi 1-2 praşile manuale pe rând; răritul pe rând la 5-6
cm când plantele au 3-4 frunze; două fertilizări suplimentare în lunile mai şi
iunie, cu doze de 50 kg s.a./ha N şi 25 kg s.a./ha K 2O; prevenirea şi
combaterea bolilor şi dăunătorilor este similară cu a culturii de morcov.
Recoltarea pătrunjelului se face semimecanizat cu DLR-4 + U-650 M.
Rădăcinile se sortează, se curăţă de pământ şi se livrează pentru
valorificare sau pentru depozitare, care se face asemănător cu cele de
morcov. Rădăcinile rănite, mici, ramificate care nu corespund valorificării şi
păstrării se pot pune la forţat în răsadniţe sau adăposturi joase din
polietilenă, obţinând toată iarna frunze verzi.
Producţia de rădăcini care se realizează este de 15-20 t/ha, iar cea de
frunze este de 8-10 t/ha.
21
m
6c
5-
30 60 cm 30 30 30 60 cm 30
150 cm
66 cm
6c
5-
46 cm 46 cm
20 10 10 20 44 20 10 10 20
104 cm
150 cm
b
m
66 cm
7c
6-
cca. 400.000 plante la ha
46 cm 46 cm
15 10 10 15 44 15 10 10 15
94 cm
140 cm
c
Figura 2.2. Scheme de înfiinţare a culturii de pătrunjel pentru rădăcină
a – pe teren nemodelat; b, c – pe teren modelat în straturi cu lăţimea 104 şi 94 cm
1.Cui se datorează valoarea economică ridicată a culturii de morcov?

R: Valoarea economică a culturii de morcov se datorează producţiilor
mari care se realizează la unitatea de suprafaţă, mecanizării şi în mare
măsură şi posibilităţilor de valorificare într-o perioadă îndelungată de timp, ca
efect al pretării rădăcinilor la păstrare peste iarnă.
22
2.Enumeraţi principalii dăunători care atacă culturile de legume
rădăcinoase.
R: Cei mai frecvenţi dăunătorii din culturile de rădăcinoase sunt :
musca morcovului - Psila rosae (ploşniţa umbeliferelor – Coreus marginatus,
păduchele păstârnacului – Myzus ornatus, musca ţelinei – Phiophylla
heraclei.
1. Din ce familii botanice fac parte legumele rădăcinoase şi care sunt

acestea?
2. Din punct de vedere al duratei vieţii legumele rădăcinoase se împart
în două grupe; care sunt acestea?
3. Care este caracteristica generală a legumelor rădăcinoase din
punct de vedre al cerinţelor faţă de temperatură şi faţă de terenurile pentru
cultură?
4. Care sunt efectele cultivării legumelor rădăcinoase pe terenuri
grele, argiloase?
5.Care sunt zonele favorabile şi foarte favorabile de cultivare a
legumelor rădăcinoase din ţara noastră?
6.Care este metoda de înfiinţare a culturilor de legume rădăcinoase?
Există şi excepţii?
7.Dintre speciile de legume rădăcinoase care au conţinutul în
substanţă uscată cal mai ridicat şi care cel mai scăzut?
8.Care sunt cele trei varietăţi de morcov din Daucus carota ssp.
occidentalis care se cultivă în România?
9.Precizaţi temperatura minimă şi optimă de germinare a seminţelor
de morcov, precum şi temperatura minimă la care rezistă plantele tinere?
10.Care sunt plantele bune premergătoare pentru cultura de morcov?
11.Se pot înfiinţa culturi intercalate de morcov în plantaţiile tinere de
pomi şi viţă de vie?
12.În ce perioadă şi de ce cultura de morcov necesită irigare? Câte
udări, când şi cu ce norme?
13.Enumeraţi principalele boli care atacă cultura de legume
rădăcinoase.
14.Care este limita maximă a temperaturilor negative la care pot
rezista plantele mature de pătrunjel?
15.Care sunt epocile optime pentru înfiinţarea culturi de pătrunjel?
16.Cu ale căror specii de legume rădăcinoase se aseamănă în
general cerinţele faţă de factorii de vegetaţie? Care sunt totuşi
particularităţile?
23
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE

CULTURĂ A PĂSTÂRNACULUI ŞI
A ŢELINEI PENTRU RĂDĂCINĂ
Cuvinte cheie: polenizare alogamă entomofilă, efecte terapeutic-
diuretice, vermifug, teren modelat şi nemodelat, pat germinativ, lucrări de
întreţinere, tulpini florale, vârf vegetativ, recoltă, producţie.
Rezumat
Tehnologia de cultivare este asemănătoare cu unele excepţii privind
metodele de înfiinţare ale culturilor. Cultura de păstârnac se înfiinţează în
exclusivitate prin semănat direct iar cea de ţelină pentru rădăcină în
exclusivitate prin plantare de răsaduri datorită seminţelor extrem de mici
(2000-2500 buc./g). Metoda de însămânţare direct în câmp în ţara noastră
este contraindicată, procentul de răsărire fiind extrem de redus (2-6%).
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi pentru ambele specii, cu mici excepţii.
3.1. PĂSTÂRNACUL – Pastinaca sativa L.

Denumiri străine: parsnip (engleză), panais (franceză),

Pastinake (germană).
Păstârnacul prezintă interes datorită rădăcinilor sale tuberizate cu gust
dulce şi aromă plăcută, folosite pentru prepararea diferitelor salate şi
mâncăruri precum şi în industria conservelor de carne şi peşte. De
asemenea se pretează şi la deshidratare şi rar se folosesc şi frunzele.
Valoarea alimentară a rădăcinilor este dată de conţinutul biochimic
(tabelul 2.2.).

Păstârnacul îşi are originea în bazinul mediteranean, crescând
spontan pe soluri umede şi umbroase. A fost cunoscut şi cultivat din vechi
timpuri şi mai mult folosit în Europa, încă înainte de răspândirea cartofului.
Se cultivă pe toate continentele până la latitudinea nordică de 60 o. În ţara
noastră se cultivă în toate judeţele, îndeosebi în gospodăriile populaţiei.
Particularităţile botanice
Păstârnacul este o plantă bienală alogamă, formând în primul an
rădăcina îngroşată, iar în anul al doilea tulpina floriferă, florile şi seminţele.
Se încrucişează uşor cu păstârnacul sălbatic dar cu nici o altă specie din
familia Umbelliferae.
Rădăcina are formă globulos-turtită până la conic alungită în funcţie
de cultivar. Culoarea este albă, uşor gălbuie, cu gust dulceag şi miros
24
caracteristic. Pulpa este alb - gălbuie, suculentă şi cu aromă specifică.
Frunzele au peţiolul lung sunt penat simplu sectate, lucioase pe partea
superioară şi pubescenţe pe cea inferioară. Tulpina floriferă este ramificată,
înaltă de 1,5-2,0 m, pubescentă, fistuloasă şi striată. Florile sunt mici de
culoare galbenă, hermafrodite şi cu polenizare alogamă entomofilă, grupate
în inflorescenţe care sunt umbele compuse, lasce şi mari. Înflorirea începe
după 60-70 zile, iar maturarea seminţelor după 120-140 de zile de la
plantatul butaşilor sau pornirea în vegetaţie primăvara.
Fructul, impropriu numit sămânţă este o diachenă. Seminţele sunt
achene de formă ovală, comprimate de culoare cafeniu-deschis, cu margini
aripate şi cu miros caracteristic, ajungând la maturitate în luna august.
Vegetaţia păstârnacului durează 120-200 zile.
Soiuri cultivate
În tara noastră sunt omologate pentru cultivare soiurile Alb rotund,
Rotund şi Semilung.

Cerinţele păstârnacului faţă de factorii de vegetaţie sunt în general
asemănătoare cu cele ale morcovului şi pătrunjelului, dar cu multe
particularităţi: germinarea seminţelor are loc la temperatura minimă de 1-2o C
şi cu toate acestea semănatul nu se face toamna ci primăvara devreme,
deoarece semănatul din toamnă favorizează la multe plante emiterea de tije
florale în primul an; rădăcinile sunt mult mai rezistente la frig, astfel că,
cultura seminceră se înfiinţează prin plantare din toamnă; nu suportă excesul
de umiditate, dar are cerinţe mari faţă de aceasta; trebuie rărit la timp,
întrucât nu suportă umbrirea; consumă azot în cantitate mare la începutul
perioadei de vegetaţie, iar în faza îngroşării rădăcinii fosfor şi potasiu;
datorită ramificării puternice a rădăcinilor se vor evita pentru cultivare
terenurile argiloase, producţii mari de calitate obţinându-se pe solurile
uşoare, profunde şi fertile.
Temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este de 18-20o. În
general păstârnacul nu are cerinţe mari faţă de lumină, dar este pretenţios
faţă de intensitatea acesteia.
Tehnologia de cultură se aseamănă cu cea a morcovului în ogor

propriu, cu unele mici deosebiri. Înaintea arăturii adânci toamna se face
fertilizarea de bază administrându-se 50-100 kg s.a./ha P2 O5 şi 60-100 kg
s.a./ha K2 O.
Înfiinţarea culturii se face primăvara devreme în perioada 1-15 III, pe
teren modelat sau nemodelat (fig. 3.1.), norma de semănat fiind de 5-6
kg/ha, aceasta depinzând de calitatea lucrării de pregătire a patului
germinativ şi de valoarea culturală a seminţei. Adâncimea de semănat pe
solurile uşoare este de 3-3,5 cm şi de 1,5-2,0 cm pe cele mijlocii. Pe
suprafeţe mici se poate semăna în rânduri echidistante la 30-40 cm. În urma
lucrării de rărit rezultă o desime de 400-500 mii plante /ha.
25
m
70 cm
7c
7c
6-
6-
70 cm 40 cm 40 cm 70 cm
46 cm 46 cm
12 12 40 40 12 12
104 cm
150 cm 150 cm
a b
Figura 3.1. Scheme de înfiinţare a culturii de păstârnac
a – pe teren nemodelat; b – pe teren modelat
Lucrările de întreţinere se referă la răritul între plante pe rând la 7-8
cm; o praşilă manuală când plantele au 3-4 frunze; 1-2 praşile mecanice în
funcţie de desimea buruienilor în cultură; erbicidarea culturii; două fertilizări
faziale (prima imediat după răsăritul culturii când se dau 50 kg s.a./ha N şi
cea de a doua după 30 zile de la prima, când se dau 50 kg s.a./ha N şi 25 kg
s.a./ha K2 O); menţinerea în sol a umidităţii la 70-75% din I.U.A., deoarece
depăşirea acestei limite favorizează îmbolnăvirea rădăcinilor.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor este similară cu cele
ale culturii de morcov.
Recoltarea se efectuează pentru consumul imediat stau în stare
proaspătă vara la maturitatea de consum şi toamna la maturitatea tehnică în
vederea păstrării peste iarnă. Dislocarea rădăcinilor se face cu DLR-4, după
care se decoletează, se sortează şi livrează în vederea valorificării sau se
depozitează.
Producţia care se realizează este de 30-35 t/ha.
3.2. ŢELINA PENTRU RĂDĂCINĂ – Apium graveolens L, convar.

Rapaceum (Mill) Alef
Familia Umbelliferae (Apiaceae)
Denumiri străine: celery (engleză); céleri-rave (franceză);

Sellerie (germană).
De la ţelină se folosesc în alimentaţie toate organele plantei, rădăcinile
tuberizate, peţiolii şi frunzele pentru prepararea unor mâncăruri şi
aromatizarea lor, a salatelor şi a murăturilor. Pentru industria conservelor
ţelina este o materie primă foarte importantă. Valoarea alimentară a
rădăcinilor de ţelină este mai ridicată de două ori decât a morcovului (tabelul
1.2.)
Rădăcina are proprietăţi cu efect terapeutic-diuretic, afrodisiac,
antiseptic, depurgativ, drenor hepatic şi pulmonar, vermifug şi în tratarea
pietrei la rinichi.
26
Ţelina creşte spontan în jurul Mării Mediterane, centrul Europei,
America de Nord şi de Sud şi în Australia. A fost cultivată în antichitate de
greci, egipteni şi romani ca plantă medicinală şi abia în secolul al XVI-lea a
fost luată în cultură ca legumă.
În prezent se cultivă în numeroase ţări europene şi de pe alte
continente. În ţara noastră se cultivă pe suprafeţe mici, îndeosebi în Banat şi
Transilvania şi în jurul marilor oraşe.

Ţelina este plantă bienală, cu rădăcina tuberizată globuloasă sau
tronconică ramificată la partea inferioară. În cazul depăşirii momentului optim
de recoltare are loc fenomenul de spongiere a rădăcinilor.
Frunzele au peţiolul lung, sunt penat partite, glabre, lucioase şi de
culoare verde închisă.
Tulpina floriferă este înaltă de 0,8-1,2 m, striată, fistuloasă şi
ramificată, cu inflorescenţe umbele compuse. Florile sunt mici, albe sau
verzui, hermafrodite şi cu polenizare alogamă-entomofilă (se manifestă şi
fenomenul de protandrie – unisexuată).
Fructele sunt dicariopse mici care la maturitate cad cu uşurinţă, ceea
ce impune recoltarea în pârgă. Seminţele sunt foarte mici (2500-2800 buc/g)
cu 3-5 coaste, de culoare verde-cenuşie, brunie, cu miros şi gust caracteristic
(puternic aromat). Facultatea germinativă este de 70-80% şi au durata de
păstrare de 3-4 ani.
Soiuri cultivate
Soiurile de ţelină cultivate aparţin uneia din cele trei varietăţi botanice
şi anume:
- Apium graveolens L var. secalinum Alef – se consumă frunzele
tinere ca salată;
- Apium graveolens L var. dulce DC – se consumă peţiolul îngroşat al
frunzelor, după înălbire;
- Apium graveolens L var. rapaceum Mill – se consumă rădăcina
îngroşată.
Soiurile de ţelină aparţinând varietăţii rapaceum răspândite în cultură
în ţara noastră sunt Victoria şi Alabaster mai mult şi Lustra şi Zwindra mai
puţin.
Ţelina este o plantă mai sensibilă la frig decât pătrunjelul şi

păstârnacul şi ca atare nu poate ierna în câmp.
Seminţele germinează la 2-3oC, răsadurile rezistă la –3...-5oC, iar
plantele mature la –7…–9oC. Rădăcinile îngroşate sunt afectate de
temperaturi sub 0oC, datorită conţinutului ridicat în apă. Plantele tinere
menţinute la temperaturi scăzute prelungite (între 5 şi 14 oC) sau secetă, emit
tulpini florale în primul an de cultură. Reducerea procentului de plante care
formează lăstari florali datorită vernalizării se face prin fenomenul de
27
devernalizare, aplicând răsadurilor înainte de plantare un tratament cu
temperaturi ridicate de 25-30oC (Sachs şi col., 1980).
Cerinţele faţă de lumină ale ţelinei sunt moderate, motiv pentru care
ţelina poate fi cultivată şi în asociere cu alte culturi.
Ţelina reacţionează favorabil faţă de umiditatea ridicată a solului în
toate fazele de vegetaţie, îndeosebi la germinarea seminţelor, dar nu suportă
excesul acesteia. Aceleaşi cerinţe le manifestă şi faţă de umiditatea din aer.
Este deci foarte sensibilă la arşiţă şi secetă şi pentru siguranţa realizării
producţiilor trebuie irigată.
În concluzie, datorită pretenţiilor faţă de temperatură şi umiditate,
rezultatele cele mai bune de producţie se obţin în anii răcoroşi şi ploioşi şi în
condiţii de irigare.
Ţelina pretinde soluri fertile, cu textură mijlocie, cu pH-ul de 6,5-7,5.
Pe solurile uşoare sau grele nu are loc dezvoltarea normală a rădăcinii
îngroşate. Necesită cantităţi mari de elemente nutritive, consumul specific
fiind de 5-6 kg s.a. N, 2-3 kg s.a. P2O5 şi 8,5 kg s.a. K2O la o tonă de produs.
Ţelina este singura rădăcinoasă care necesită administrarea gunoiului de
grajd în anul de cultură în cantitate de 40-50 t/ha. Excesul de azot însă,
provoacă creşterea luxuriantă a frunzelor şi deprecierea calităţii rădăcinilor.
Raportul de 1:1,5 între N şi K asigură obţinerea unor recolte mari şi de bună
calitate.
Tehnologia culturii
Foarte bune plante premergătoare pentru cultura în ogor propriu a
ţelinei sunt leguminoasele anuale (fasolea păstăi, mazărea), solanaceele
(tomate, vinete, ardei şi cartofi), cerealele şi legumele vărzoase (varza,
conopida). Cultivată ca şi cultură succesivă, ţelina poate urma după ridichi de
lună şi spanac sau salată.
Alegerea şi pregătirea terenului se face ca şi la rădăcinoasele
prezentate anterior. Fertilizarea de bază se poate face şi cu îngrăşăminte
organice semidescompuse sau descompuse, 40-50 t/ha, toamna şi cu
îngrăşăminte cu fosfor (100 kg s.a./ha) şi cu potasiu (75 kg s.a./ha),
încorporarea făcându-se cu arătura adâncă la 28-32 cm. Primăvara, înainte
de plantare, se administrează 50-80 kg s.a./ha P2O5 şi aceeaşi cantitate de
K2O fiind recomandată KCl.
Combaterea buruienilor pe suprafeţe mari se face prin erbicidare cu
Challenge 600 SC (2,5 l/ha).
Producerea răsadului se impune datorită faptului că seminţele sunt

foarte mici.
Răsadurile se produc în sere-solar pe pat de biocombustibil, în
răsadniţe semicalde sau pe straturi reci pentru culturile de toamnă.
Semănatul pentru culturile de vară se face în perioada 20.II-15.III, iar pentru
cele de toamnă în 20.III-15.IV. Înaintea semănatului, pentru prevenirea
atacului de boli, seminţele se dezinfectează pe cale termică timp de 30
minute la 48oC (în apă caldă), după care se prăfuiesc cu Tiuram 75 PU
3g/kg.
Pentru obţinerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar cultură de
ţelină sunt necesare 100-150 g seminţe (0,6-1 g/m2) semănându-se rar pe o
28
suprafaţă de cca. 80-100 m2. Se seamănă la adâncime mică, întrucât
seminţele au nevoie de lumină pentru încolţire. Repicatul necesită cel puţin
150 m2 spaţiu protejat şi este costisitor, motiv pentru care nici nu se practică,
decât numai pentru culturile timpurii. În cazul efectuării repicatului, acesta se
face în faza de două frunze adevărate la distanţa de 4-5x3 cm în strat nutritiv
sau în cuburi de 5x5 cm. În perioada producerii răsadului se vor evita
temperaturile sub 16oC, se va uda moderat şi se fac aerisiri susţinute. Pe
parcursul perioadei de vegetaţie (40-50 zile) se fac fertilizări suplimentare,
plivitul buruienilor şi tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor.
În ţara noastră ţelina se cultivă în exclusivitate prin răsaduri, deoarece
semănatul direct nu dă rezultate, seminţele fiind foarte mici, germinează lent
(20-25 zile) şi răsar greu. În plus există şi pericolul vernalizării premature. S-
au făcut încercări de cultivare a ţelinei prin semănat direct, cu seminţe
preîncolţite şi distribuite cu o maşină specială (cu distribuţie în fluide),
procentul de răsărire crescând de la 2% la 60% (Currah, 1974 citat de
Indrea, D., 1992).
Înfiinţarea culturii
Răsadul în vârstă de 55-70 zile se plantează la sfârşitul lunii aprilie
sau început de mai (25.IV-10.V) pentru culturile timpurii şi de vară şi în luna
mai până în prima decadă a lunii iunie (20.V-10.VI) pentru culturile târzii de
toamnă, pe teren modelat în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 104
cm după schemele, 70+40+40/28-30 cm, 66+30/28-30 cm şi 70+80/18-20
cm (Fig.3.2.) realizându-se o desime de 65.000-75.000 pl/ha. Pe suprafeţe
mici, ţelina poate fi cultivată în rânduri echidistante la 50/30 cm sau 47/28-30
cm, micşorând astfel pericolul formării rădăcinilor cavernoase (Indrea, D.,
1992).
La plantare vârful vegetativ al răsadului nu trebuie să se acopere cu
pământ, deoarece rădăcina nu se mai îngroaşă. Plantarea poate fi efectuată
manual cu plantatorul sau mecanic cu MPR-6 (8) în şanţuri deschise cu CL-
4,5.
Lucrările de întreţinere constau în: plantarea de răsaduri în goluri după

3-5 zile de la plantare, cu răsad din acelaşi soi şi de aceiaşi vârstă;
erbicidarea buruienilor; prăşitul mecanizat de două ori între rânduri şi un
prăşit manual pe rând; fertilizarea suplimentară cu azot în două reprize a 35
kg s.a./ha şi o fertilizare cu potasiu 50 kg s.a./ha (în prima repriză se
administrează azotul după trei săptămâni de la plantare şi în a doua repriză
după patru săptămâni de la prima fertilizare, azotul şi potasiul în dozele
recomandate); combaterea bolilor şi dăunătorilor, acordându-se atenţie
septoriozei şi ruginii.
Irigarea culturii se face de 5-10 ori în funcţie de zona climatică,
prelungindu-se până în luna septembrie. La începutul perioadei de vegetaţie
se udă cu norme mici de 200-250 m3/ha şi la intervale de 10-12 zile, apoi pe
măsura înaintării plantelor în vegetaţie, udările se fac cu norme mai mari, de
300-350 m3/ha, la intervale mai mici, de 7-8 zile.
29
Prevenirea şi combaterea bolilor şi a dăunătorilor.
Bolile specifice ţelinei care produc importante pierderi de producţie
sunt septorioza ţelinei (Septoria apii), rugina ţelinei (Puccinia apii), iar dintre
dăunători musca ţelinei (Phyloophylla heraclei), a căror combatere se face cu
fungicide (Ortiva Top 1 l/ha, Swich 0,8 kg/ha, Dagonis 0,6-2 l/ha).
Pentru combaterea insectelor dăunătoare, tratamentele sunt similare
culturii de morcov.
m
0c
66 cm
-3
28
10 46 10 30 10 46 10 30 10 46 10
96 cm 96 cm
b
m
0c
70 cm
-3
28
12 46 12 40 40 12 46 12
104 cm
150 cm
c
m
0c
-3
28
56 cm 47 cm 47 cm 56 cm
150 cm
Figura 3.2. Scheme de plantare a ţelinei pentru rădăcină pe straturi cu

lăţimea de:
a – 50 cm; b – 104 cm; c – pe teren nemodelat
Recoltarea ţelinei se poate face parţial, eşalonat pentru consumul în

timpul verii, când rădăcinile se scot fără să se îndepărteze frunzele şi se
30
valorifică ca atare, iar în vederea păstrării peste iarnă se dislocă rădăcinile,
se îndepărtează frunzele şi se valorifică separat.
Dislocarea rădăcinilor se face cu cazmaua sau cu furca pentru recoltat
sfeclă, cu plugul fără cormană sau cu dislocatorul DLR-4 (6).
Rădăcinile se curăţă de pământ, se fasonează şi se depozitează ca şi
rădăcinile de morcov în diferite spaţii de depozitare.
Producţiile obţinute sunt de 20-25 t/ha, dar pot fi şi mai mari în funcţie
de cultivarul folosit.
1. Cu ale cui cerinţe faţă de factorii de vegetaţie se aseamănă cele ale
păstârnacului?
R: Cerinţele păstârnacului faţă de factorii de vegetaţie sunt în general
asemănătoare cu cele ale morcovului şi pătrunjelului, dar cu mai multe
particularităţi.
2. Cum se face irigarea unei culturi de ţelină?
R: Irigarea culturii se face de 5-10 ori în funcţie de zona climatică,
prelungindu-se până în luna septembrie. La începutul perioadei de vegetaţie
se udă cu norme mici de 200-250 m3/ha şi la intervale de 10-12 zile, apoi pe
măsura înaintării plantelor în vegetaţie, udările se fac cu norme mai mari, de
300-350 m3/ha, la intervale mai mici, de 7-8 zile
Întrebări
1. Care sunt tipurile de soluri indicate pentru cultura păstârnacului şi

de ce trebuie evitate terenurile argiloase?
2. Care este desimea ce se realizează respectând schemele de
înfiinţare ale culturii?
3. Care este producţia de păstârnac ce se obţine la hectar?
4. Care sunt metodele de înfiinţare a culturii de ţelină pentru rădăcină?
5. Rădăcinile tuberizate de ţelină pot ierna în câmp? Care este
explicaţia?
6. Enumeraţi plantele bune premergătoare pentru cultura de ţelină.
7. Precizaţi perioadele pentru semănat în vederea producerii
răsadurilor pentru culturile de vară şi pentru cele de toamnă.
8. Care este vârsta răsadului de ţelină şi perioadele de înfiinţare a
culturilor timpurii şi de vară şi a celor târzii de toamnă?
9. Din ce cauză la plantare vârful vegetativ al răsadului nu trebuie să
se acopere cu pământ?
10. Care sunt metodele de recoltare ale ţelinei?
31
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ

A RIDICHILOR ŞI A CARTOFULUI TIMPURIU
Cuvinte cheie: plante anuale şi bienale, structură anatomică, rădăcini
spongioase, tuberculi, stoloni, factori de vegetaţie, material pentru plantare,
plafon de umiditate, cultură protejată
Rezumat
Datorită diversităţii culturilor de ridichi (de lună, de vară şi de iarnă) şi
posibilităţilor multiple de înfiinţare a acestora în câmp, în adăposturi din folie
de polietilenă (solarii şi adăposturi joase), în sere (din sticlă şi din folie de PE)
şi perioadei scurte de vegetaţie, suprafeţe considerabile sunt cultivate cu
aceste legume, fiind consumate în stare crudă tot timpul anului. Tehnologiile
de cultură sunt similare, diferenţierea constând în funcţie de varietate, în
special în ceea ce priveşte epoca de înfiinţare a culturii şi implicit a perioadei
de recoltare eşalonate (mai ales la ridichile de lună).
Cartoful timpuriu este o specie ce face parte din familia Solanaceae,
de la care se consumă tuberculii care sunt tulpini tuberificate, motivul
asocierii pentru studiu cu legumele din grupa rădăcinoaselor fiind acela al
consumului de organe comestibile subterane de la toate aceste specii
legumicole.
Tehnologiile de cultivare se diferenţiază din punctul de vedere al
metodelor de înfiinţare ale culturilor (prin semănat direct la ridichi şi prin
plantare de tuberculi ca material biologic de înmulţire). Asemănările din
tehnologiile de cultură ale celor două specii constau în metodele de protejare
ale culturilor în vederea obţinerii de producţii timpurii.
4.1. RIDICHILE
Raphanus sativus L. conv. sativus, var. radicula (Pers) – Ridichea
de lună
Raphanus sativus L., conv. niger (Mill) Korner – Ridichea de vară
şi de
iarnă
Familia Cruciferae (Brassicaceae)
Denumiri străine:
Ridichea de lună: radish (engleză); radis (franceză); Radies (germană)
Ridichea de vară: summerradish (engleză); radis d’été et d’automne
(franceză); Sommer Rettich(germană).
Ridichea de iarnă: winter radish (engleză); radis d’hiver (franceză);
Winter Rettich (germană).
32
Cultivarea ridichilor are drept scop consumul în stare crudă în tot
timpul anului a rădăcinilor tuberizate, provenite din culturile protejate în câmp
(ridichi de lună, de vară şi de iarnă) şi din spaţii protejate (ridichi de lună).
Ridichile de lună conţin 5-8% substanţă uscată, iar cele de vară şi de iarnă 8-
11% reprezentată mai ales de glucide aşa cum rezultă din datele anterior
prezentate (tabelul 2.2.)
Gustul picant al ridichilor se datorează sulfurii de alil şi uleiurilor
eterice care le conferă o deosebită importanţă alimentară şi organoleptică.
Perioada de vegetaţie scurtă a ridichilor, permite cultivarea lor în
sistem de culturi succesive, cele de lună şi de vară cultivându-se şi în spaţii
protejate.

Asia de Est şi Centrală şi zona Mării Mediterane este considerată aria
de origine a ridichii cultivate, unde a rezultat din specia Raphanus maritimus
L., probabil ca urmare a încrucişării cu alte specii (Zeven şi Jukovschi, 1975
citaţi de Indrea, D., 1992).
În prezent se cultivă pe toate continentele, mai ales în Europa centrală
şi de Nord şi în ţările asiatice (China, Japonia, Coreea). În ţara noastră se
cultivă în toate zonele, atât în câmp, cât şi în spaţii protejate.
Particularităţi botanice
Ridichile de lună sunt plante anuale, iar cele de vară şi de iarnă plante
bienale.
Partea tuberizată a rădăcinii provine la ridichea de lună din îngroşarea
hipocotilului, iar la ridichea de vară şi de iarnă din hipocotil şi rădăcina
propriu-zisă. La ridiche structura anatomică a porţiunii tuberizate se
deosebeşte de acea a morcovului. În interiorul parenchimului sistemul de
vase este dispersat sub formă radiară, fapt pentru care în condiţii de secetă
sau de depăşire a momentului optim de recoltare, spaţiul dintre vase se
măreşte, rădăcinile devenind spongioase. Fenomenul este mai frecvent la
ridichile de lună.
Rădăcinile secundare sunt fibroase şi pătrund în sol la ridichea de
lună până la 30-40 cm adâncime şi până la 60-80 cm la ridichea de vară şi
de iarnă.
Frunzele cotiledonale sunt cordiforme. Cele mature dispuse în rozetă
de 3-8, sunt mari, pubescente, peţiolate şi penat sectate, dinţate pe margini
şi acoperite cu perişori aspri.
Tulpina floriferă este dreaptă, de 0,5-1,0 m înălţime, cilindrică, puternic
ramificată, pubescentă. Florile sunt albe sau liliachii, pe tipul 4, hermafrodite,
cu polenizare alogamă-entomofilă, dispuse în raceme terminale, laxe.
Fructul este o silicvă indehiscentă, cu seminţe globuloase de culoare
brună având o facultate germinativă de 80-85%.
Soiuri cultivate
Cultivarele omologate recomandate pentru cultură sunt Rotunde
timpurii, Roşie cu vârf alb, Redo, Ţepuşi de gheaţă, Dumbrăveni, Roşie de
Iernut, Bere de Munchen, Rex, Negre rotunde.
33
Germinaţia seminţelor de ridichi are loc la temperatura de 2-3oC, dar
cea optimă este de 20-25oC, la care plantele răsar în 4 zile. Ridichile sunt
catalogate ca plante rezistente la frig, plantele tinere rezistând la –2…-3oC,
iar cele mature, călite, la îngheţuri de –3…-6oC. Temperatura optimă de
creştere este de 15-16oC. Temperaturile prea scăzute sau prea ridicate
determină apariţia tulpinilor florifere în cultură, depreciind producţia de
rădăcini. Temperaturile prea ridicate asociate cu lipsa de apă duc la
spongierea rădăcinilor.
Ridichile au cerinţe mari faţă de umiditatea din sol (nivelul optim 70-
80% din capacitatea de câmp), lipsa acesteia, asociată cu cea atmosferică
imprimă gustul iute şi rădăcinile nu se dezvoltă, se lignifică şi devin
spongioase. Oscilaţiile de umiditate determină crăparea rădăcinilor, acestea
pierzându-şi astfel valoarea comercială, în special la ridichile de lună.
Ridichea de iarnă, al cărui sistem radicular este mai profund, suportă mai
uşor temperaturile mai ridicate şi seceta.
Faţă de lumină ridichile au cerinţe mai mari. Lumina insuficientă
asociată cu temperaturi mari determină alungirea axului hipocotil şi împiedică
formarea rădăcinilor tuberizate. În condiţii de zi scurtă, ridichea de lună
formează un aparat vegetativ mai bogat, cu rădăcini bine îngroşate, întârziind
formarea tulpinilor florale. De aceea, ridichea de lună destinată consumului în
stare crudă se cultivă numai în condiţii de zi scurtă, primăvara şi toamna.
Ridichile pretind soluri cu textură mijlocie, afânate, cu un conţinut
ridicat de humus şi substanţe nutritive în forme uşor asimilabile şi cu un pH
de 6,2-7,4 şi cu o bună capacitate de reţinere a apei. Solurile argiloase,
compacte, nu sunt potrivite pentru că rădăcinile se deformează, iar solurile
uşoare, nisipoase, favorizează spongierea ţesuturilor rădăcinii din cauza
regimului deficitar de apă.
Din punct de vedere al fertilizării culturii ridichilor, îngrăşămintele
organice se administrează culturii premergătoare.
Tehnologia culturii ridichilor

În producţie se întâlnesc:
- Ridichea de lună în cultură: succesivă în câmp; în răsadniţe; în
adăposturi din folie de polietilenă (solarii, adăposturi joase); în sere din sticlă
sau din folie de polietilenă.
- Ridichea de vară – în cultură de câmp;
- Ridichea de iarnă – în cultură de câmp.
Tehnologia culturii ridichilor de lună

Tehnologia culturii în câmp.
Cultura în câmp se înfiinţează în succesiune, primăvara (înaintea
culturii de ardei, vinete, tomate, ţelină, etc.) sub formă anticipată şi următoare
culturilor de bază, toamna (după cartofi timpurii, fasole verde, ceapă uscată,
usturoi).
Alegerea terenului şi pregătirea lui se face pentru cultura de bază (la
cultura anticipată) sau pentru o cultură de succesiune (la cultura următoare),
fiind asemănătoare cu pregătirea terenului la formele de cultură ale
34
morcovului. Fertilizarea de bază constă din administrarea a 60-80 kg s.a./ha
P2O5 şi 40-60 kg s.a./ha K2O, încorporarea realizându-se prin efectuarea
arăturii adânci la 28-32 cm.
Primăvara se mai administrează 100 kg s.a./ha N, 20-30 kg s.a./ha
P2O5 şi 20 kg s.a./ha K2O odată cu pregătirea patului germinativ.
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct cu SUP-21 sau Saxonia
pe teren modelat sau nemodelat (fig. 4.1.) după formula
75+15+15+15+15+15, norma de sămânţă fiind de 10-12 kg/ha. Adâncimea
de semănat este de 1,5-2,5 cm. Se seamănă în perioada 10.III-30.IV,
eşalonat la intervale de 10 zile, în funcţie de zonă, când temperatura în sol
este de 4-5oC, pentru cultura anticipată şi în august-septembrie pentru
cultura următoare şi consum de toamnă. Pentru semănatul de precizie se
foloseşte sămânţa drajată (Ø drajeuri 3-4 mm), nemaifiind astfel nevoie de
aplicarea lucrării de rărit.
a
m
75 cm
3c
2-
15 15 15 15 15 15 15 15 15
14,5 46 cm 14,5 14,5 46 cm 14,5
104 cm
150 cm
b
m
3c
2-
75 cm
15 15 75 cm 15 15 15 15 15 75 cm 15 15
150 cm
Figura 4.1. Scheme de înfiinţare a culturii de ridichi de lună pe teren:

a – modelat; b – nemodelat
Lucrările de întreţinere se rezumă la răritul pe rând la 2-3 cm,

realizându-se o desime de 1400-1600 mii plante/ha; 1-2 udări cu norme de
câte 200-250 m3 apă/ha; praşile pe intervalul dintre benzi.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai frecvente

boli şi dăunători care afectează culturile de ridichi sunt: Peronospora
brassicae - mana ridichilor (stropiri cu Zeamă bordeleză 0,75% + aracet
0,15%; Turdacupral – 0,4%); Erysiphe communis – făinarea ridichilor
(Dagonis – 0,06%; Alternaria brassicae – alternarioza cruciferelor Dagonis
0,1%, ); Phyllotreta atra – puricele negru (Decis 25 WG – 0,05%).
35
Recoltarea se face manual în 2-3 reprize prin smulgerea plantelor la
4-6 săptămâni de la semănat sau mecanizat cu maşini speciale. Valorificarea
se face sub formă de legături de 5-10 bucăţi, care se fac imediat după
recoltare.
Producţia care se realizează este de 8-10 t/ha.
Tehnologia culturii forţate şi protejate a ridichilor de lună
Datorită perioadei lor scurte de vegetaţie ridichile de lună se cultivă

eşalonat toamna, iarna şi primăvara în răsadniţe, sere şi solarii, ca şi culturi
pure sau asociate. Perioada de maturare la unele cultivare este de 18-20 zile
pentru cele foarte timpurii, de 28-30 zile pentru cele timpurii şi de aproximativ
35 zile pentru cele tardive.
Cultura forţată în răsadniţă se poate practica în răsadniţe încălzite
biologic sau în răsadniţe reci.
Pregătirea răsadniţelor încălzite biologic este asemănătoare celor
pentru producerea răsadurilor repicate.
Datele tehnologice specifice înfiinţării culturii se referă la: epoca de
semănat care pentru răsadniţele calde este ianuarie-febuarie (10.I-10.II), iar
pentru cele reci după 1 aprilie (1-5 aprilie) sau în lunile septembrie-
noiembrie; semănatul în rânduri echidistanţate la 6-8 cm; adâncimea de
semănat la 1 cm; cantitatea de sămânţă de 5-6 g/m2; tasarea semănăturii şi
udarea cu apă caldă la 25oC; dirijarea temperaturii în limitele cerute de
specie; asigurarea unei umidităţi moderate; plivitul de buruieni; răritul pe rând
la 2-3 cm; fertilizarea suplimentară cu o soluţie de îngrăşăminte chimice care
conţine 10-15 g azotat de amoniu şi 20-25 g sulfat de potasiu la 10 l apă/m 2;
recoltarea eşalonată după 4-6 săptămâni realizându-se o producţie de 3-5
kg/m2.
Cultura protejată în tunele joase sau în solarii se face semănând în
februarie-martie (15.II-25.III) sau în septembrie-octombrie. Se pot înfiinţa
culturi pure, dar în cele mai multe situaţii culturi asociate care sunt mai
rentabile.
Cultura forţată în sere se practică mai rar, de cele mai multe ori
înfiinţându-se culturi asociate cu alte plante legumicole.
Tehnologia culturii ridichilor de vară

Alegerea şi pregătirea terenului este similară cu cea pentru cultura de
morcov.
Datele tehnologice specifice culturii ridichilor de vară se referă la:
erbicidarea pe suprafeţe mari cu un grad de îmburuienare ridicat se face cu
erbicide preemergente sau cu erbicide postemergente, când plantele au 4-5
frunze; epoca de semănat între 15.IV-30.V, eşalonat la intevale de 10-15 zile;
adâncimea de semănat 1,5-2 cm; semănatul mecanizat cu SUP-21 sau
Saxonia în sistem modelat sau nemodelat (fig.4.2.), norma de sămânţă fiind
de 10-12 kg/ha.
Lucrările de întreţinere sunt cele generale. În cazul în care este
nevoie se fac 2-4 udări cu norme de 200 m3 apă/ha, prin aspersie.
Recoltarea se face semimecanizat, începând cu luna iunie, la 8-10
săptămâni de la semănat. În vederea valorificării marfa se condiţionează sub
36
formă de legături de câte 3-5 bucăţi. Producţia care se realizează este de 12-
15 t/ha.
a
m
70 cm
8c
6-
20 12 46 cm 12 20 40 20 12 46 cm 12 20
104 cm
150 cm
b
m
8c
6-
30 60 cm 30 30 30 60 cm 30
150 cm
Figura 4.2. Schemele de înfiinţare a culturii ridichilor de vară

a – pe teren modelat; b – pe teren nemodelat
Tehnologia culturii ridichilor de iarnă
Alegerea şi pregătirea terenului se face ca şi în cazul precedent,
similar culturii de morcov.
Datele tehnologice specifice se referă la: semănatul se face în
perioada 20.V-5.VI, norma de sămânţă fiind de 10-12 kg/ha; adâncimea de
semănat este de 2 cm; distanţa între rânduri este de 40 cm, iar între plante
pe rând de 8-10 cm.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la ridichile de
vară.
Recoltarea se face semimecanizat cu DLR – 4(6) după 15 octombrie,
obţinându-se producţii de 20-30 t/ha.
4.3. CARTOFUL TIMPURIU

Solanum tuberosum L.
Familia Solanacee
Denumiri străine: potato (engleză), pomme de terre (franceză),

Kartoffel (germană).
Tuberculii cartofului timpuriu şi de vară se folosesc pentru consumul în
stare proaspătă, într-o gamă foarte diversificată de preparate culinare şi de
asemenea constituie materia primă necesară pentru industria amidonului,
37
spirtului, dextrinei, glucozei etc. Din tuberculi, pe cale industrială se mai
prepară şi chips-ul, fulgii de cartof precum şi cartofii deshidrataţi care se pot
transforma în făină, folosită pentru prepararea pâinii de cartof.
Cartoful are acţiune benefică asupra mucoasei gastrice datorită
conţinutului său în citocromoxidază, acesta mai aducând în organism prin
consumul a 100 g şi 85,4 kcal.
Importanţă deosebită prezintă faptul că prin fierberea cartofilor
vitamina C conţinută nu se distruge putând fi astfel folosită integral de către
organism.

Cartoful îşi are originea în ţări ca Peru, Ecuador, Columbia din
America de Sud. Pe continentul european a fost introdus pentru prima dată
în Spania şi Anglia prin anul 1530, de unde s-a extins apoi în toate ţările
europene şi în alte continente. În România cartoful a fost introdus la
începutul secolului al XIX-lea.
În ţara noastră cultura cartofului timpuriu şi de vară este concentrată
mai ales în zonele de câmpie din vest, sud şi est, în condiţii de irigare pe
terenuri nisipoase.

Cartoful este o plantă anuală, organul comestibil constituindu-l
tuberculii care se formează prin tuberizarea la vârf a stolonilor. Stolonii sunt
nişte ramificaţii mai groase care cresc pe tulpinile subterane, alături de
rădăcini subţiri - fibroase care ajung la 30-40 cm lungime. Caracteristicile de
mărime formă şi culoare ale tuberculilor variază în funcţie de soi.
Tuberculii au pe suprafaţa lor numeroşi ochi care prezintă în general
câţiva muguri, cei dispuşi spre vârf fiind mai viguroşi. De altfel, spre vârful
tuberculului ochii sunt mai deşi şi mai rari spre baza acestuia.
La suprafaţa solului cresc tulpini aeriene, de 0,3-1,2m înălţime, erecte
şi sub formă de tufă.
Frunzele sunt alterne, întrerupt şi neregulat penat-compuse, foliolele
fiind netede sau gofrate şi pubescente. Inflorescenţa este o cimă simplă sau
compusă, florile având culoarea albă sau violacee, iar polenizarea autogamă.
Unele soiuri nu formează flori. Fructul este o bacă de dimensiuni mici şi de
culoare violet-verzui.
Soiuri cultivate
În România la nivelul anului 1998 erau admise pentru cultură 39 de
soiuri, din care pentru cultura timpurie şi de vară 23, în timp ce pe plan
mondial se cultivau peste 2000 de soiuri (Berar V.,1998). La ora actuală în
ţara noastră sunt omologate pentru cultură 48 soiuri, din care 31 soiuri
timpurii şi semitimpurii. Dintre acestea amintim Ostara, Fresco (timpurii),
Suceviţa, Bran, Cibi, NIkita, Moldoviţa (semitimpurii), Cristela, Luiza, Tâmpa
(semitârzii).
38
Dezvoltarea plantelor de cartof şi în consecinţă manifestarea
potenţialului productiv al soiurilor sub aspect cantitativ şi calitativ, depinde de
căldură, aceasta fiind considerată unul dintre cei mai importanţi factori de
vegetaţie ai cartofului. Temperatura minimă de încolţire a tuberculilor şi de
creştere a rădăcinilor este de 5oC, motiv pentru care cartoful se plantează
timpuriu. Temperatura optimă de răsărire este 12-15oC, cea de creştere a
părţii aeriene de 18-20oC şi de creştere a tuberculilor de16-18oC. Creşterea
colţilor începe la 9-10 oC şi se opreşte la 25-27oC, temperatura optimă de
creştere a acestora fiind de 17-25oC. La temperaturi de 14-18 oC, plantele
răsar în 25-30 de zile. La temperaturi mai mari de 26oC colţii sunt distruşi, iar
la –1…-2oC este distrusă partea vegetativă aeriană.
Lumina are mare importanţă pentru cartof, deoarece insuficienţa ei se
resimte asupra creşterii tulpinilor, frunzelor şi formării tuberculilor, ceea ce
determină scăderea potenţialului productiv. În lipsa luminii nu are loc
procesul de tuberizare. La soiurile timpurii pentru formarea tuberculilor sunt
necesare condiţii de iluminare de peste 12 ore/zi în asociere cu temperaturi
de 15-18oC. Tuberizarea are loc, deci, în condiţii de iluminare intensă,
corespunzând fenologic fazei de îmbobocire-înflorire.
Umiditatea este factorul pentru care cartoful are cerinţe moderate, dar
să fie permanentă în sol. Cerinţele sunt mai mari în faza de formare şi de
creştere a tuberculilor. Efectele unei secete prelungite se manifestă prin
trecerea unei părţi din apa din tuberculi în frunze, stolonii pier, se formează
tuberculi mici, se usucă frunzele inferioare şi apoi cele superioare şi apare
fenomenul de pieire a plantelor.
Elementele nutritive. Pentru obţinerea unei tone de cartofi plantele
consumă din sol 10 kg s.a.N, 3 kg s.a. P2O5, 14 kg s.a.K2O, 5 kg s.a CaO şi
4 kg s.a. MgO.
Solul. Se recomandă pentru cultivarea cartofului solurile profunde,
nisipo-lutoase, bine aerisite, însoţite, cu un conţinut bogat în elemente
nutritive şi protejate natural de curenţii reci de aer, cu o reacţie uşor acidă,
pH 5-5,5.
Tehnologia culturii în câmp pentru consum timpuriu

Cultura de cartof timpuriu se amplasează pe terenuri plane, cu soluri
bogate în elemente nutritive şi bine aerisite. Bune premergătoare, în afara
solanaceelor, după care cultura de cartofi nu trebuie să revină în rotaţie mai
devreme de 3-4 ani, sunt leguminoasele anuale şi perene, cerealele de
toamnă şi de primăvară , în general majoritate speciilor legumicole.
Pregătirea terenului se face, urmărind ca prin lucrările de bază să se
menţină un grad ridicat de afânare şi de aerisire a solului.
Lucrările de pregătire în ordinea cronologică a efectuării lor, constau
din: defrişarea culturii premergătoare şi executarea nivelării de întreţinere;
fertilizarea de bază, organică cu 30-40 t/ha gunoi de grajd şi chimică cu 50-
60 kg s.a. P2O5 şi 40-60 kg s.a.K2O; efectuarea arăturii de toamnă cât mai
uniform şi fără bulgări cu PP-4-30 sau P-3-V+U-650 M, afânarea solului
primăvara după zvântarea acestuia cu GD-3,2+U-650M la adâncimea de 10-
12 cm, fertilizarea cu 200 kg/ha complex III şi încorporarea lui odată cu
mărunţirea şi nivelarea solului efectuat cu CPCG-4+U-650M.
39
Pregătirea materialului pentru plantare se referă la operaţiile de
pregătire a tuberculilor de cartof în vederea plantării: sortare, calibrare,
dezinfecţie şi încolţire.
Tabelul 4.1.
Date privind sortarea şi calibrarea cartofilor în vederea pregătirii pentru
plantare, precum şi desimea cuiburilor la hectar, în cultură timpurie şi
extratimpurie
Categoria de Greutatea Desimea de
Starea în care
mărime a medie Specificări plantare
se plantează*
tuberculilor (g/tubercul) (cuiburi/ha)
Mici 30-50 întregi - 60000-70000
Mijlocii 50-70 întregi - 60000-65000
întregi - 55000-60000
Fiecare bucată să nu fie mai 65000-70000
Mari peste 70 mică de 30 g, în medie 40-
secţionaţi
50 g şi să aibă 2-3 muguri
(ochi)
* Se reţin în vederea plantării numai tuberculii complet sănătoşi
Sortarea şi calibrarea are drept scop eliminarea tuberculilor bolnavi,

vătămaţi , epuizaţi fiziologic şi a impurităţilor, efectuându-se în momentul
punerii la încolţit a materialului de plantare. Calibrarea se face pe două
categorii în funcţie de diametrul ( cu  30-45 mm şi  45-60 mm). Se
execută manual sau mecanizat cu KSP-15 sau ISIC-30 în flux, cu maşina de
calibrat MCC 60/45. (tabelul 4.1.)
Dezinfectarea se face prin introducerea tuberculilor în soluția
deyinfectantă, ulterior tuberculii se scurg şi se aşează în grămezi care se
acoperă cu prelate în vederea sudaţiei, timp de 2-4 ore.
Încolţirea tuberculilor începe cu 30-40 zile înaintea înfiinţării culturii, în
acest scop folosindu-se spaţii cum sunt: magazii, camere improvizate,
pivniţe, sere sau solarii cu simplă sau dublă protejare, etc. Se impune o bună
dezinfectare a acestora şi posibilitatea de iluminare naturală sau artificială
(cca 40 W/m2, intensitate), o bună aerisire (15 m2 pentru materialul de plantat
necesar unui hectar de cultură) şi permiterea circulaţiei şi manipularea
lădiţelor în timpul încolţirii. Se preferă tuberculii din fracţia mică ( 30-45
mm), cei mari secţionându-se longitudinal cu MTSC-6, înaintea plantării.
Tuberculii se aşează în lădiţe tip “C”, pe 2-3 staturi suprapuse. Încolţirea are
loc în 2 etape distincte: etapa I – de scoatere a mugurilor din repaus se poate
face fără lumină, temperatura menţinându-se la 16-18oC, timp de cca. 2
săptămâni, până când colţii au lungimea de 1-3 mm; etapa II –timp de 1-3
săptămâni temperatura se coboară la 12-13 oC, asigurându-se lumină multă
naturală sau artificială, până colţii ating lungimea de 10-12 mm, grosimea de
0,8-1,0 mm şi au culoare verde intens - violaceu; în cazul întârzierii plantării
temperatura se va coborî la 8-10 oC.
Înfiinţarea culturii pentru cartoful timpuriu se face primăvara, când la
adâncimea de 10 cm în sol, temperatura este de 6-8oC, calendaristic vorbind
între 10-20.III în zonele călduroase şi între 1-10.IV în zonele mai reci.
Plantarea se face semimecanizat pe teren nemodelat, deschizându-se
rigole cu CL-4,5, MCPU-8 sau cu rariţe montate pe cadrul cultivatorului la 70
cm distanţă între ele. Distribuirea tuberculilor pe rând se face manual la 20-
40
25 cm distanţă, după care se acoperă cu pământ, utilizându-se rariţele sau
organele de acoperire tip disc, montate pe secţiile menţionate. Metoda
menţionată se aplică în cazul tuberculilor secţionaţi şi a celor înrădăcinaţi.
În cazul utilizării la plantare a tuberculilor neîncolţiţi se folosesc
maşinile 4 SaPB-75 sau 6SaBP-70, iar pentru cei încolţiţi MPR-6 + EPC-6
sau MPCI-6 în agregat cu U-650M, sau cu maşini de tipul SK-4-290. Se
realizează o desime de 55-70 mii plante/ha, distanţele de plantare fiind de
50-60 cm între rânduri şi de 20-25 cm între cuiburi pe rând, cantitatea de
tuberculi necesară fiind de 3500 kg/ha pentru fracţia cu diametrul de 30-45
mm şi de 4000-4500 kg/ha pentru fracţia de 45-60 mm (fig. 4.3.). Adâncimea
de plantare este de 4-6 cm pentru fracţia cu diametrul mic şi de 8-10 cm
pentru fracţia cu diametrul mare.
m
cm
c
25
25
-
20
-
20
50 - 60 50 - 60 50 - 60 50 - 60 50 - 60 50 - 60
70 70 70 70
a b
Figura 4.3. Scheme de plantare a cartofului timpuriu
a – pentru tuberculii secţionaţi şi pentru cei înrădăcinaţi, desime 50 – 67 mii plante/ha; b –
pentru tuberculii încolţiţi şi neîncolţiţi, plantaţi mecanizat, desime 55 – 70 mii plante/ha
Lucrările de întreţinere aplicate culturii cartofului timpuriu sunt cele

referitoare la: prăşitul manual de 1-2 ori, prăşitul mecanic de 1-2 ori şi
rebilonarea cu CPU + RTO +U-650M sau CL-4,5 M + RTO +L-445 imediat
după plantare, îndeosebi pe solurile nisipoase, unde există pericolul
descoperirii tuberculilor de către vânturile de primăvară; erbicidarea “pre” la
1-5 zile după rebilonare cu Dual-Gold 1-1,5 l/ha, Boxer 3-5 l/ha și Arcade 4-5
l/ha pentru monocotiledonate şi/sau unele dicotiledonate anuale, Stomp
Aqua 2 - 4 l/ha, Frontier Forte - 0,8-1,4 l/ha, Roundup EC - 2,0 l/ha, Leopard
5 EC – 0,7-1,0 l/ha, Elegant 05 EC – 0,7-1,0 l/ha; Targa Super 5 EC – 0,7-
1,0 l/ha pentru monocotiledonate anuale şi 1,5-2,0 l/ha pentru cele perene;
Pantera 40 EC – 0,75-1,0 l/ha pentru monocotiledonate şi dicotiledonate
anuale şi 2,0 l/ha pentru monocotiledonate şi perene; aplicarea a 4-6 udări în
primăverile cu deficit de precipitaţii cu norme de 250-300 m3/ha, pentru
realizarea plafonului de umiditate de 50-60% din IUA la adâncimea de 40-50
cm, intensificându-se în perioada formării tuberculilor; combaterea bolilor şi
dăunătorilor cu MPSP-3x300, MSTP-1200 sau cu avionul la avertizare.
Cele mai răspândite boli sunt: Solanum virus 2 (Orton) Smith -
Mozaicul „Y” al cartofului (eliminarea riguroasă şi timpurie a plantelor
virozate, combaterea insectelor vectoare, recoltarea timpurie). Erwinia
carotovora pv.carotovora - Putregaiul moale al tuberculilor (plantarea
tuberculilor sănătoşi; dezinfecţia tuberculilor), Phytophtora infestans - Mana
cartofului (la semnalarea atacului se fac tratamente cu Alcupral 50 PU (WP)
– 3,0 kg/ha, Funguran OH 50 WP – 3,0 kg/ha, Kocide 2000 (WP) – 1,5 kg/ha,
41
Folpan 80 WDG (WG) – 1,5-2,0 kg/ha, Polyram DF (FG) – 1,8 kg/ha,
Previcur Energy (XX) – 3,0 l/ha, Infinito 687,5 SC 1,4 l/ha, Shirlan 500 SC
0,3-0,4 l/ha, Zorvec Endavia 0,4 l/ha și Melody Compact 49 WG – 2,0 kg/ha.
Dintre dăunători, cele mai mari pagube sunt produse de Gândacul din
Colorado - Leptinotarsa decemlineata (la semnalarea atacului se fac
tratamente cu: Mospilan 20 SG – 0,08-0,1 kg/ha, Mospilan 20 SP – 0,06
kg/ha, Karate Zeon (SC) – 0,2 l/ha, Mavrik 2F (SC) – 0,2 l/ha, Evure - 0,2
l/ha, Krima - 20 SG 0,1 kg/ha, Rexaris - 0,15 kg/ha (stadiul de dezvoltare al
larvelor L1-L2), Alverde - 0,25 l/ha, Benevia - 0,125 l/ha (BBCH 12 - 70),
Coragen - 50 ml/ha, Laser 240 SC - 0,1 l/ha, nematozi și viermi sârmă
(Nemathorin 10-15 kg/ha, Force Evo - 16 kg/ha, Vydate 10G - 30 kg/ha ) și
afide (Afinto - 0,16 kg/ha, Rexaris - 0,15 kg/ha).
Facem precizarea că la cultura de cartof timpuriu dirijarea regimului de
umiditate este de o importanţă majoră. La 15-20 zile de la răsărirea plantelor
se aplică prima udare, iar cea de a doua la 10-15 zile de la prima. Prin
aplicarea unei udări temperatura solului scade cu 8-10oC, fapt care
influenţează în mod direct procesul de tuberizare. Răsărirea are loc după 15-
25 zile de la plantare, în cazul folosirii de tuberculi încolţiţi şi după 25-35 zile
în cazul celor neîncolţiţi. Excesul de umiditate influenţează negativ procesul
de tuberizare şi dereglează acumularea substanţelor de rezervă sintetizate.
Irigatul abuziv, cu norme de udare în exces, mai ales la începutul vegetaţiei,
are efecte negative asupra vegetaţiei plantelor şi întârzie procesul de
tuberizare.
Recoltarea cartofului timpuriu începe după 15 mai şi durează până la

sfârşitul lunii iunie. Se execută manual, mecanizat cu MSC-2 + L-445 sau cu
pluguri speciale de scos cartofi cu tracţiune animală.
Pentru o estimare cât mai corectă a producţiei se face evaluarea
acesteia, având în vedere rata acumulării zilnice care este de 0-50 kg/zi/ha în
luna aprilie, de 50-150 kg/zi/ha în luna mai şi de 200-400 kg/zi/ha şi chiar mai
mult, în luna iunie.
Producţia medie care se obţine este de 12,5 t/ha. Valorificarea
producţiei se face pe măsura recoltării eşalonate sau din stocul care se poate
păstra în lădiţe o perioadă scurtă de 4-10 zile, în spaţii special amenajate,
prevăzute cu ventilaţie mecanică sau în depozite frigorifice.
Tehnologia culturii protejate a cartofului.

Cultura protejată a cartofului se poate realiza:
- în sere solar;
- în adăposturi joase tip tunel;
- cu folie perforată cu clapete;
- prin mulcirea solului cu folie neagră prevăzută cu orificii.
Alegerea şi pregătirea, precum şi pregătirea materialului pentru plantat
sunt similare culturii timpurii în câmp neprotejat. Pentru ca plantarea să se
poată efectua la sfârşitul lunii februarie şi în prima decadă a lunii martie,
pregătirea tuberculilor se începe la sfârşitul decadei a treia a lunii ianuarie.
42
Cultura cartofului în adăposturi joase tip tunel.
Acest tip de cultură este identic culturii cartofului timpuriu în câmp
neprotejat. Se plantează în intervalul 1-15.II după schema din fig. 1.8.,
desimea ce rezultă fiind de 67-72 mii pl/ha. Instalarea tunelului se face
imediat după plantare, iar folia de acoperit poate fi perforată sau nu.
cm
20
70 70 70 70 70
a
cm
cm
20
20
70 70 70
100 - 120 cm 30 - 40 100 - 120 cm
b
Figura 4.4. Schema de plantare a cartofului în adăposturi joase tip tunel
a – plantarea în rânduri echidistante, la 70 x 20 cm – desime 67 – 72 mii plante/ha; b –
modul de aşezare al tunelelor joase peste cultură
Cultura protejată a cartofului cu folie de polietilenă perforată cu

clapete.
Denumirea sistemului de cultură provine de la folia de polietilenă
subţire de 0,03-0,05 mm, care se perforează incomplet, adică bucata
perforată (decupată incomplet) rămâne fixată într-o parte de folie, sub forma
unei clapete. Orificiile făcute cu diametrul de 10 mm, distanţa dintre ele fiind
10 x 10 cm.
Prin aplicarea acestui sistem de protejare la cultura cartofului, sub
folie perforată cu clapete (nedetaşabile), se obţine o producţie mai timpurie
cu cca. 15-20 zile comparativ cu cea neprotejată din câmp.
Lucrările de pregătirea terenului, fertilizarea şi înfiinţarea culturii
propriu-zise (prin plantarea tuberculilor) sunt similare cu cele de la cultura
timpurie a cartofului. Creşterea temperaturii de sub folie în timpul vegetaţiei,
determină ridicarea clapetelor şi prin aceasta, realizarea schimbului de aer
dintre interiorul şi exteriorul sistemului de protejare.
Prin scăderea temperaturii, clapetele revin la poziţia iniţială, închizând
astfel orificiile şi oprind schimbul de aer.
De asemenea, umiditatea solului se asigură tot prin intermediul
acestor orificii, care permit intrarea apei rezultată din precipitaţii şi de la
irigaţii.
43
1. Ce sunt stolonii şi unde se formează ei?

R: Stolonii sunt nişte ramificaţii mai groase care cresc pe tulpinile
subterane, alături de rădăcini subţiri - fibroase care ajung la 30-40 cm
lungime
2. În ce tipuri de adăposturi se poate realiza cultura protejată a
cartofului sau ce metode se pot utiliza pentru acelaşi scop?
R: Cultura protejată a cartofului se poate realiza: în sere solar, în
adăposturi joase tip tunel, cu folie perforată cu clapete sau prin mulcirea
solului cu folie neagră prevăzută cu orificii.
1. Care sunt perioadele optime de cultivare a ridichilor de lună

destinate consumului în stare crudă?
2. Precizaţi epocile de semănat pentru înfiinţarea culturilor de ridichi
de vară şi de iarnă.
3. Care sunt pretenţiile ridichilor faţă de solurile pentru cultură?
4. Care sunt tipurile de culturi ale ridichilor de lună ce se pot înfiinţa
eşalonat?
5. Căror cauze se datorează fenomenul de „spongiere” a rădăcinilor
de ridichi, în special la cele de lună?
6. Cum se formează tuberculii ca organe comestibile ale cartofului?
7. Care este unul dintre cei mai importanţi factori de vegetaţie ai
cartofului? Precizaţi temperatura minimă de încolţire a tuberculilor şi de
creştere a rădăcinilor, precum şi temperaturile optim de creştere a părţii
aeriene şi a tuberculilor.
8. Care sunt operaţiile de pregătire a tuberculilor de cartof în vederea
plantării?
9. Pentru cartoful timpuriu care sunt epocile de optime de înfiinţare a
culturii?
10. Regimul de umiditate influenţează în mod direct procesul de
tuberizare al cartofului timpuriu? Dacă da, care este explicaţia?
44
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA CEPEI;

BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA
DE CULTURĂ A CEPEI COMUNE
Cuvinte cheie: bulbi; tulpini false; ceapă ceaclama; ceapă eşalotă,

frunze pergamentoase; uleiuri eterice; arpagic; muguri vegetativi şi floriferi;
tunici pergamentoase; bulbi ; fenomen de dezrădăcinare.
Rezumat
Plantele legumicole din grupa cepei fac parte din clasa
Monocotiledonatae, ordinul Liliales, familia Liliaceae, genul Alium. Sunt
prezentate în tabelul 5.1. alături de unele caracteristici sumare ale acestora.
Tabelul 5.1.
Specii legumicole care fac parte din grupa cepei şi sunt cultivate în
România
Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Observaţii
Ceapa comună Allium cepa L. Cuprinde soiuri de ceapă de arpagic, de ceapă

din seminţe (ceaclama) şi de ceapă de apă
Usturoiul comun Allium sativum L. ssp. Nu formează tulpini florale şi nici nu produce
vulgare seminţe în condiţiile din ţara noastră
Prazul Allium porum L. -
Ceapa eşalotă sau Allium ascalonicum L.
-
hajma
Ceapa de Egipt sau Allium cepa L. Formează un singur etaj de bulbişori aerieni în
ceapa Rocambole forma bulbifeum Rgl. inflorescenţă
Allium cepa L. Formează mai multe etaje de bulbişori aerieni
forma proliferum Rgl.
Ceapa de iarnă sau Allium fistulosum L. Se foloseşte ca ceapă verde
ceapa de tuns
Usturoiul peren sau Allium sativum L. ssp. Formează tulpini florale, iar în inflorescenţă
usturoiul de Egipt sau sagittatum sin. Allium apa bulbişori aerieni
usturoiul Rocambole sativum var.
ophioscorodon Don.
Ceapa comună are cea mai mare răspândire dintre toate speciile din
grupa cepei (grupa legumelor bulboase), fiindu-i prezentate cele două
tehnologii de cultură, cea clasică (tradiţională) de înfiinţare a culturii prin
plantare de arpagic şi cea prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama).
Obţinerea produsului finit, (bulbii de ceapă uscată pentru consum) necesită
intervale de timp multianuale diferite (durata de viaţă), ceapa din arpagic fiind
trienală iar ceapa ceaclama bienală, cultivarele folosite fiind specifice pentru
fiecare dintre cele două forme, foarte puţine fiind însă şi mixte.
45
5.1. CEAPA COMUNĂ – Allium cepa L.
Familia Liliaceae
Denumiri străine: Onion (engleză); oignon (franceză); Zwiebel

(germană).
Ceapa fiind una dintre speciile de plantele legumicole cel mai mult
cerută de consumatori în tot timpul anului, ocupă suprafeţele cele mai mari în
cultură, dintre toate speciile grupei. Este consumată în alimentaţie foarte
diversificat, atât sub formă de ceapă verde (frunzele şi tulpina), cât şi uscată
(bulbul), datorită valorii sale alimentare şi terapeutice deosebite. Pe lângă
consumul în stare proaspătă, crudă, se mai foloseşte preparată, conservată
şi deshidratată.
Prin formele sale de cultură ca ceapă vede şi uscată, se asigură în tot
timpul anului aprovizionarea consumatorilor în mod eşalonat.
Originea şi aria de răspândire

Originea cepei este localizată în Asia Centrală şi Occidentală, în
genocentrul V. Provine din formele sălbatice care cresc în flora spontană din
ţări, cum sunt: Iranul, Afganistanul, Turkestanul, Siberia occidentală, Caucaz
şi Asia Mică.
În prezent cultura cepei este răspândită pe toate continentele. În ţara
noastră se cultivă în toate judeţele, România numărându-se printre ţările care
participă cu producţie substanţială la realizarea producţiei de ceapă din
Europa.
Particularităţi botanice
În condiţiile de climă din ţara noastră, ceapa din punct de vedere al
duratei vieţii este o plantă bienală (ceapa ceaclama şi ceapa de apă) şi
trienală (ceapa din arpagic). După tehnologia aplicată ceapa se cultivă sub
trei forme: ceapa de apă (cultivată prin răsad); ceapa ceaclama (cultivată prin
semănat direct); ceapa din arpagic (cultivată prin producerea în prealabil a
arpagicului).
Rădăcina este fasciculată, cu 30-60 rădăcini subţiri, fibroase şi
albicioase, care se dezvoltă în stratul superficial al solului, având o
capacitate redusă de absorbţie.
Bulbul este organul principal de consum şi provine din îngroşarea la
bază a tecilor frunzelor şi este format din tulpina propriu-zisă sau adevărată
(o porţiune densă numită disc). La exterior bulbul este învelit în frunze
pergamentoase, iniţial fiind cărnoase, dar care pe măsura creşterii şi
maturării acestuia au transferat hrana lor de rezervă celor din interior.
Culoarea frunzelor pergamentoase este diferită, de la galbene la maronii sau
roşietice, în funcţie de cultivar. Se mai numesc şi tunici pergamentoase.
Bulbul propriu-zis la unele soiuri este format din 2 sau mai mulţi bulbi fraţi,
fiecare format dintr-un disc, cu 1-3 muguri înveliţi de frunze îngroşate proprii,
iar la rândul lor toţi bulbii fraţi sunt înveliţi de 2-3 frunze îngroşate. În funcţie
de condiţiile climatice, formarea bulbului începe după 60 de zile de la
răsărirea plantelor, durând 90-120 zile. Frunzele aeriene la ceapă sunt
46
formate din limb şi teacă foarte bine dezvoltate, din suprapunerea tecilor
formându-se tulpina falsă propriu-zisă, de formă rotundă şi lungă de 6-10 cm.
Au culoarea verde-albăstruie şi sunt acoperite cu un strat ceros (pruină).
Tulpina floriferă apare în anul al doilea sau al treilea, este înaltă de
0,8-1,2 m, îngroşată în treimea inferioară, cu aspect fusiform, terminându-se
cu o inflorescenţă globuloasă. Inflorescenţa este învelită într-o peliculă
protectoare, în partea superioară având o uşoară proeminenţă. Conţine 300-
800 flori hermafrodite pe tipul 3, de culoare albă sau alb verzuie. Durata
înfloritului este de 3 zile pentru o floare şi de 10-25 zile pentru o
inflorescenţă. Polenizarea este alogamă entomofilă.
Fructul de ceapă este o capsulă triloculară, dehiscentă, care formează
3-6 seminţe mici, de culoare neagră şi formă triedrică, cu o scobitură pe una
din muchii şi tegumentul tare, uşor zbârcit. Facultatea germinativă este
variabilă (30 până la 50-90%) şi se păstrează 2-3 ani. Vechimea optimă
pentru semănat este de un an.
O caracteristică importantă a seminţelor de ceapă este modul de
germinare (fig 5.1.). După încolţirea seminţelor, imediat la suprafaţa solului
apare mai întâi un cot (mijlocul cotiledonului) care prin creştere trage din sol
vârful plantulei. Pe cotiledon este prins tegumentul seminal. Pe măsura
creşterii planta se îndreaptă treptat şi după cel mult o săptămână de la
răsărire apare prima frunză adevărată, continuându-se la intervale de 3-5 zile
formarea altei frunze. În cazul în care solul a format crustă, vârful plantulei
întâmpină rezistenţă, nereuşind să iasă la suprafaţă, rămânând astfel în sol
prins de sămânţă. Datorită activităţii intense a ţesuturilor meristematice de
creştere de la nivelul cotului plantulei, rădăcina având o suprafaţă de contact
mai redusă este scoasă afară din sol, având loc astfel fenomenul de
dezrădăcinare (descălţare) a plantulelor, determinând astfel compromiterea
culturii.
Figura 5.1. Particularităţile răsăririi plantulelor de ceapă:

a – răsărirea normală; b – răsărirea anormală din cauza crustei solului (dezrădăcinarea
plantelor)
47
Soiuri cultivate
Soiuri şi hibrizi de ceapă omologate pentru cultură în ţara noastră,
care se pretează pentru înfiinţarea culturii prin semănat direct cât si prin
producere de răsad şi arpagic.
Soiurile şi hibrizii de ceapă omologaţi pentru cultură în ţara noastră,
care se pretează pentru înfiinţarea culturii prin semănat direct cât si prin
producere, de răsad şi arpagic sunt: Copra F1(foarte timpuriu): Pacific F1,
Romito F1, Django F1 (timpurii). De Macău, Roşie de Arieş. Roşie de
Făgăraş (semrtimpurii): Daitona F1, Spirit F1, Diamant, De Stuttgart, Roşie
de Arad (semitarzii), Wolska, Ariana, Luciana, Ana, Gloria F1, Milena F1,
(târzii); Aurie de Buzău (foarte târziu).

Ceapa este o plantă care are în ansamblu pretenţii moderate faţă de
căldură, variaţia acestora pe faze de vegetaţie fiind prezentată în tabelul 5.2.
Tabelul
5.2.
Variaţia cerinţelor plantelor de ceapă faţă de căldură
în funcţie de fazele lor de vegetaţie
Nivelul temperaturii şi modul de manifestare

Fazele de vegetaţie
a plantelor de ceapă
Germinarea seminţelor 3-4 (minimă), 18-20 (optimă);
Formarea şi creşterea Temperatură moderată în sol (de 18-20oC) favorizează
rădăcinilor creşterea rădăcinilor, iar temperatura de peste 25 oC o
inhibă;
În prezenţa temperaturii de 5-7 oC în sol, rădăcinile se
formează şi cresc într-un ritm încetinit;
Formarea şi creşterea Temperatura optimă este de 18-24 oC;
frunzelor verzi În prezenţa temperaturii mai mici de 8-10 oC frunzele verzi
nu se mai formează şi nici nu cresc;
Formarea, creşterea şi Temperatura optimă 25-30 oC;
maturizarea bulbului În prezenţa temperaturii mai mici de 10-15 oC bulbul nu se
formează, iar la o temperatură mai mare de 30 oC creşterea
bulbilor se încetineşte foarte mult sau chiar se opreşte;
Plantele înrădăcinate în Temperatura de –4...-8 oC este suportată de organele
câmp (în timpul iernii) plantei care sunt în sol, dar cu condiţia ca planta să fie bine
înrădăcinată;
Diferenţierea mugurilor Temperatura optimă 8-12 oC;
floriferi în bulbii de Limitele extreme favorabile acestui proces variază de la 3-4
o
ceapă C până la 17-18 oC;
În timpul înfloritului, Temperatura optimă 20-30 oC;
formării, creşterii şi În prezenţa unei temperaturi mai mici de 12-14 oC şi mai
maturizării seminţelor mari de 34-38 oC, florile avortează şi nu se mai formează
seminţe, iar cele formate nu mai cresc şi se depreciază;
În faza de repaus (în Temperatura optimă:
timpul păstrării) - - bulbii pentru consum, 0-1 oC;
- - bulbii plante-mamă pentru producerea seminţelor, 4-8
o
C;
- - arpagicul, 1-2 oC sau 19-20 oC;
(După Bălaşa, M., 1980)
48
Folosind pentru înfiinţarea culturilor toamna sau primăvara timpuriu
arpagic de calitatea I (cu diametrul mic = 7-14 mm), se exclude riscul înfloririi
pretimpurii a plantelor în anul I. Pentru a împiedica trecerea la înflorire,
datorită temperaturilor anterior arătate, se practică încălzirea în unele ţări a
arpagicului de calitatea a II-a (cu diametru mare = 14-21 mm) la temperatura
de 35oC timp de 20 zile în perioada premergătoare plantării.
Lumina
Este o plantă de zi lungă care pentru formarea şi creşterea bulbilor
necesită o durată de iluminare zilnică de14-16 ore.
Umiditatea
Sistemul radicular al cepei fiind superficial şi explorând solul pe o
adâncime de numai 30-40 cm, ceapa are cerinţe ridicate faţă de apă, deşi
nevoile sunt mai reduse.
Înaintea recoltării, cu 3-4 săptămâni, pentru desăvârşirea maturizării
bulbilor, umiditatea solului trebuie să fie mult scăzută, culturile să nu se mai
irige.
Solul
Pentru ceapă cele mai corespunzătoare soluri sunt cele uşoare sau
mijlocii, nisipo-lutoase, cu o bună structură, care să nu formeze crustă, cu o
bună permeabilitate, dar cu o capacitate optimă de reţinere a apei, fertile,
bine însorite, cu reacţie neutră (pH = 6,5-7,8).
Elementele nutritive
Plantele de ceapă extrag din sol şi consumă următoarele cantităţi de
elemente nutritive: N 3,4-4,0 kg; P2O5 1-1,5 kg; K2O 4,0-4,5 kg, CaO 2,4 kg;
MgO 0,8 kg s.a./tona producţie de bulbi (Anstett, 1967, Geissler, 1971;
Davidescu, 1992). Raportul de echilibru între macroelemente (N:P:K) este de
1:0,4:1,6.
Tehnologia culturii cepei

În ţara noastră, în condiţiile specifice de climă şi producţie, ceapa se
cultivă prin arpagic (soiurile de ceapă de arpagic şi pentru stufat în vederea
consumului de ceapă verde), prin semănat direct (soiurile de ceapă
ceaclama) şi prin răsad (soiurile de ceapă de apă Csaba). Pentru producerea
de ceapă verde se înfiinţează culturi în câmp, în spaţii protejate (răsadniţe,
solarii) şi în sere sau sere-solar în sistem forţat.
În asolament se recomandă cultivarea cepei pe terenuri care au fost
fertilizate cu gunoi de grajd în anul anterior. Plante bune premergătoare sunt
acele specii care lasă terenul cu rezerve însemnate de elemente nutritive în
stratul superficial al solului (0-25 cm) şi curat de buruieni, respectiv
solanaceele, leguminoasele, vărzoasele şi bostănoasele.
Tehnologia culturii prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama)

Bune premergătoare sunt culturile de ardei, vinete, castraveţi,
dovlecei, pepeni şi chiar varză, cartofi, mazăre, fasole, conopidă, gulii în
cazul în care ceapa ceaclama se seamănă primăvara, întrucât unele din
aceste culturi părăsesc terenul toamna foarte târziu.
Pregătirea terenului se face din toamnă discuindu-se de una sau două
ori cu GD-3,2. Fertilizarea de bază se face cu îngrăşăminte chimice cu fosfor
49
şi potasiu, orientativ aplicându-se 120-170 kg s.a./ha P2O5 şi 60-75 kg
s.a./ha K2O pe soluri slab aprovizionate; 50-80 kg s.a./ha P2O5 şi 40-60 kg
s.a./ha K2O pe soluri mediu aprovizionate şi 40-70 kg s.a./ha P2O5 şi 40-50
kg s.a./ha K2O pe terenuri bine aprovizionate, administrarea realizându-se cu
MA-3,5 + U-650M. În funcţie de fertilitatea solului se poate fertiliza şi organic
cu gunoi de grajd bine descompus (25-30 t/ha) care se aplică cu MIG-5 + U-
650M. Fertilizarea de bază se poate continua cu îngrăşăminte uşor
asimilabile, administrându-se 25-75 kg s.a./ha N.
În continuare se execută arătura adâncă la adâncimea de 28-30 cm
cu PP-4-30 + U-650M M, care se grăpează imediat dacă înfiinţarea culturii
are loc toamna. Dacă se seamănă primăvara, arătura se lasă negrăpată
urmând ca în primăvară solul să fie lucrat cu CPGC-4. Se fac tratamente ale
solului pentru combaterea viermilor sârmă (Agriotes lineatus) şi pentru
musca cepei (Delia antiqua) cu produse specifice (Nemathorin 10-15 kg/ha)
cu 10 zile înainte de plantare, după care se execută modelarea solului în
straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 104 cm, utilizându-se MMS-4,5
sau AMPS-4,5.
Erbicidarea se face cu erbicide omologate cu aplicare preemergentă
şi anume: Lontrel 300 - 0,5 l/ha, Pantera 40 EC – 1,5 l/ha, Agil 100 EC – 0,8-
1,0 l/ha (pentru ceapa ceaclama), Fusilade Forte 0,8-1,0 l/ha, Goal 4F (FS)
– 0,5 l/ha, Stomp Aqua 2 - 4 l/ha, Dual Gold 960 EC – 1,0 l/ha (pentru ceapa
din arpagic), Cerlit Super - 0,3 l/ha (pentru ceapă, ceapă verde, ceapă
eşalotă), Challenge 600 SC - 1 tratament de 2,5 l/ha sau 2 tratamente: primul
1,5 l/ha și al doilea 1l/ha, Fusilade Forte – 0,8-1 l/ha, pentru ceapă semănată
direct în câmp, Stomp Aqua – 1,5-4 l/ha.
Înfiinţarea culturii
Se seamănă după schema din fig. 5.2. în două benzi a două rânduri.
Dacă semănatul se face toamna, seminţele se usucă la 45-50oC timp de 20
ore pentru reducerea umidităţii la 10-11%, cu scopul întârzierii germinării
acestora. Germinaţia nu trebuie să aibă loc până la sosirea gerurilor
puternice, ci numai primăvara devreme. Cele mai mari producţii le dau
culturile însămânţate toamna în preajma iernii (Almăşan, 1978).
După semănat se tăvălugeşte uşor cu TN-3.
Lucrările de întreţinere se referă la: reţinerea zăpezii şi evacuarea
apei în cazul în care bălteşte, precum şi la distrugerea crustei la adâncimea
de 1-2 cm cu grapa stelată; erbicidarea “pre” imediat după semănat şi “post”
când buruienile sunt în faza de rozetă şi plantele de ceapă au 2-3 frunze
adevărate; răritul la distanţa de 2,5-3,5 cm, când plantele au 3-4 frunze
adevărate, realizându-se o desime de 750-1000 mii pl/ha; prăşitul mecanic
de 2-4 ori, prima praşilă oarbă executându-se după ce a răsărit “planta
indicatoare”; prăşitul manual de 1-2 ori; aplicarea a 7-9 udări cu norme de
300-350 m3 apă/ha pentru asigurarea în sol a unei umidităţi de 70-75% din
I.U.A. la adâncimea de 30-45 cm; oprirea irigării cu 3-4 săptămâni înainte de
recoltare, pentru a favoriza definitivarea maturării bulbilor; efectuarea
fertilizării faziale la începutul formării bulbilor, după indicaţiile din tabelul 5.3.;
prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
50
a
cm
,5
-3
2,5
66 cm
20 10 10 20 44 20 10 10 20
46 cm 104 cm 46 cm
150 cm
b
cm
66 cm
-3,5
2,5
10 10 15 44 15 10 10
46 cm 94 cm 46 cm
140 cm
Figura 5.2. Scheme de înfiinţare a culturii de ceapă ceaclama pe teren

moedelat
a – pe stratul cu lăţimea de 104 cm; b - – pe stratul cu lăţimea de 94 cm
Cele mai frecvente boli sunt: Peronospora destructor - mana cepei

(folosirea soiurilor tolerante (Aurie de Buzău); tratamentele se efectuează la
avertizare, în număr mare pentru culturile semincere, cu Infinito 687,5 SC –
1,4 l/ha, Amistar – 0,75-1 l/ha. Pentru combaterea manei la ceapă se mai
recomandă produsele Captan 80 WDG – 0,2%, Merpan 80 WP, Alcupral 50
PU (WP) – 0,1-0,5% (4,0-5,0 kg/ha), Folpan 80 WDG (WG) – 0,15% (1,5
kg/ha), Polyram DF (FG) – 0,2%, Aliette 80 WG – 2kg/ha, Ortiva Top – 1l/ha;
Alternaria porri – alternarioza cepei şi a prazului (tratamentele se încep la
semnalarea atacului cu: Polyram DF-0,2%; Ortiva Top – 1l/ha; Sclerotium
cepivorum - putregaiul alb al cepei şi al usturoiului (se va respecta o rotaţie a
culturilor pe 5-6 ani): Amistar –0,75-1 l/ha (în funcție de gradul de infecție) ,
Teldor 500 SC – 0,08% (0,8 l/ha).
Cei mai frecvenţi dăunători sunt: Ditylenchus dipsaci Kuhn -
nematodul bulbilor (tratamente cu Vydate 10G – 30-40 kg/ha), Thrips tabaci -
Lind - tripsul comun (la semnalarea atacului se fac tratamente cu: Mospilan
20 SG – 0,2%, Mospilan 20 SP – 0,25%, Laser 240 SC – 0,04% / 0,024 l/ha,
Mavrik 2 F (SC) – 0,05% / 0,3l/ha) ; Delia antiqua Meig. - musca cepei
tratamente cu Benevia 0,75 l/ha (BBCH 12 - 80); Thrips tabaci (Tripși) Laser
51
240SC - 0,04%, Movento 100 SC – 0,75 l/ha.
Cu 10-14 zile înaintea recoltării se fac tratamente cu desicanţi pentru
distrugerea buruienilor şi uscarea frunzelor.
Recoltarea se face la sfârşitul lunii august şi început de septembrie,
când tulpinile false s-au înmuiat la colet şi frunzele pe 1/3 din lungimea lor s-
au îngălbenit. Executarea lucrării se face mecanizat cu MRC-1,2, cu
dislocatorul DLR-4 sau cu maşina de recoltat cartofi cu benzi scuturătoare
sau alte tipuri de maşini (fig. 2.6.). După recoltare bulbii se fasonează prin
tăierea tulpinilor false la 2-3 cm, se sortează şi se calibrează şi apoi se
ambalează în vederea valorificării sau depozitării.
Producţia de ceapă ceaclama care se obţine este de 25-30 t/ha.
Tehnologia culturii prin arpagic

Obţinerea cepei din arpagic pentru unele soiuri de ceapă presupune
obţinerea arpagicului în primul an şi a bulbilor de ceapă pentru consum în
anul al II-lea.
Producerea arpagicului.
Plante bune premergătoare pentru culturile de arpagic sunt cele de
varză, tomate, ardei, castraveţi, cartofi şi leguminoase.
Primăvara cât mai timpuriu între 25.II şi 15.III se execută semănatul cu
SU-29 M pe straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 104 cm, prin două
treceri pentru a asigura 12 rânduri/strat şi distanţele între ele (Radu, G.,
Pelaghia Chilom, 1996). Se folosesc 100-200 kg seminţe/ha, adâncimea de
semănat trebuind să fie cât mai uniformă posibil, la 1-2 cm petru a favoriza
formarea bulbilor. Pentru un contact cât mai bun al seminţelor cu solul după
semănat se face o tăvălugire a acestuia cu TN–3. După unii autori se
foloseşte schema de plantare din fig. 5.3., cu 6-7 rânduri pe stratul de 94 sau
104 cm lăţime la coronament, distanţa dintre rânduri fiind de 15 cm (Bălaşa,
M., 1980; Butnaru, H., 1992). Norma de sămânţă este de 80-100 kg/ha
(1500-2000 seminţe germinabile/m2).
În vegetaţie cultura de arpagic se erbicidează când plantele au 2-3
frunze adevărate de mărime normală. Buruienile care nu au fost distruse de
erbicide se plivesc de două ori şi se fac tratamente pentru combaterea bolilor
şi a dăunătorilor ca la ceapa ceaclama Se irigă de 2-3 ori cu norme de 250-
300 m3 apă/ha, numai în zonele mai secetoase, deoarece umiditatea prea
mare duce la obţinerea de bulbi mari, care pot fi folosiţi numai pentru
înfiinţarea culturilor de ceapă pentru stufat.
52
m
c
,0
75 cm
-2
1,5
15 15 14,5 46 cm 14,5 15 15 15 15 15 14,5 46 cm 14,5 15 15
104 cm
150 cm
Fig.5.3. Schema de semănat pentru producerea arpagicului (6 rânduri/strat)
Recoltarea arpagicului se face în iulie-august (20.VII-20.VIII) manual

prin smulgere şi mecanizat cu DLR-4 sau E-641 adaptat. Momentul optim de
recoltare este atunci când la bază tulpina falsă s-a înmuiat şi frunzele s-au
îngălbenit la vârf. După recoltare bulbii se lasă pentru uscare în câmp un
timp nu prea îndelungat (3-4 zile) şi nu pe arşiţă puternică pentru a nu se
“opări”, fenomen ce ar avea influenţe negative asupra păstrării.
După uscare, bulbii se sortează cu selectoare, în funcţie de diametru
pe 3 calităţi: - calitatea I – bulbi cu diametrul de 7-14 mm; - calitatea a II-a -
bulbi cu diametrul de 14-20 mm; - calitatea a III-a - bulbi cu diametrul de
peste 20 mm.
Se menţin temperaturi de 1-3oC sau 18-20oC pentru împiedicarea
diferenţierii mugurilor floriferi şi ca atare apariţia tulpinilor florale (fuştilor) în
cultură.
Producţia de arpagic ce se obţine este de 10-15 t/ha, chiar 20 t/ha în
condiţii deosebite de cultivare.
Înfiinţarea culturii.
Alegerea şi pregătirea terenului se face ca şi pentru cultura de ceapă
ceaclama. Terenul se modelează conform schemei din fig. 2.9. sau după alte
scheme. Plantarea arpagicului se face toamna în octombrie (1-10.X) sau
primăvara în martie (1-15.III) cu MPB – 8(12) sau MPAU-12 la adâncimea de
2-3 cm pe solurile mai compacte şi la 4-5 cm pe solurile mai uşoare. Se
folosesc bulbii cu diametrul de 7-20 mm, cele mai bune rezultate obţinându-
se prin folosirea celor cu diametru de 7-12 mm.
Cantitatea necesară de bulbi este de 800-1300 kg/ha, realizându-se o
desime de 800-850 mii plante/ha. Cultura se înfiinţează pe teren modelat şi
nemodelat după schemele: 28+28+28+66/3-3,5 cm sau 30+30+30+60/3-3,5
cm sau 15+55+15+55/3-3,5 cm sau 30+30+30+60/3-3,5 cm .
Pentru prevenirea atacului unor boli (Pseudomonas destructor,
Botrytis allii, Sclerotium cepivorum), arpagicul se tratează cu 2-3 zile înaintea
plantării cu o soluţie de CuSO4 – 5%.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele ale culturii de
ceapă ceaclama sau ale altor forme de cultură. Se erbicidează “post” când
buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă şi ceapa are 3-4 frunze sau
când buruienile monocotiledonate au 5 cm înălţime.
Recoltarea cepei se face în iulie-august (20.VII-10.VIII), când plantele
53
au la bază tulpina falsă înmuiată şi frunzele culcate la sol. Pe suprafeţe mici
recoltarea se face manual şi mecanizat pe suprafeţele mari, bulbii lăsându-se
pe teren 4-5 zile pentru uscare.
Se realizează producţii de 20-25 t/ha.
Tehnologia cepei pentru stufat (ceapa verde)
Ceapa stufat se produce pentru consumul în stare proaspătă, crudă

toamna târziu şi iarna, precum şi primăvara devreme. Se cultivă ca şi cultură
de succesiune întrucât ocupă terenul o perioadă scurtă de timp şi înaintea
unor culturi de bază cum sunt tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii, varza de
toamnă, etc., ca şi cultură anticipată.
Culturile pot fi amplasate în câmp neprotejat sau pot fi protejate cu
diferite tipuri de adăposturi încălzite numai în mod natural de razele solare
sau încălzite şi artificial, pe cale tehnică sau biologică.
Materialul biologic de înmulţire constă din bulbii mici căzuţi la sortarea
cepei de consum (20-30 g/buc) cu diametrul sub 40 mm sau din arpagicul
mare cu diametrul bulbililor de 20-30 mm. Creşterea şi formarea tulpinilor
false şi a frunzelor are loc pe seama substanţelor de rezervă din bulbi, dar şi
pe baza elementelor minerale pe care le extrag plantele din sol.
Cultivarea cepei pentru stufat în câmp neprotejat

Întotdeauna se înfiinţează înaintea culturilor de solanaceae, castraveţi,
bame, etc., ca şi cultură anticipată. Pregătirea terenului se face din toamnă
ca pentru cultura de bază, administrând îngrăşămintele cerute de acestea.
Modelarea solului se face în straturi cu lăţimea la coronament de 104 cm, pe
care se plantează 4 rânduri la distanţe de 28 cm între ele. Pe rând distanţa
între plante este de 2,5-3,5 cm, realizându-se astfel o desime de 800-1000
mii pl/ha.
Înfiinţarea culturii se face toamna între 10-30.X sau primăvara între 1-
30.III, fiind necesară o cantitate de material de plantat de 1,5-2,0 t/ha pentru
bulbii de arpagic şi 4-6 t/ha în situaţia folosirii bulbilor de ceapă. Plantarea
bulbilor se face manual pe suprafeţe mici şi mecanizat pe suprafeţe mari în
câmp cu MPAU – modificată şi MPB-8 ca în cazul arpagicului sau
semimecanizat când bulbii se plantează în rigole deschise în prealabil, la
adâncimi ce variază în funcţie de mărimea bulbilor folosiţi şi de momentul
înfiinţării culturii. Când se plantează toamna, adâncimea de plantare este de
5-7 cm, iar când se plantează primăvara de 4-5 cm.
Recoltarea începe în luna aprilie şi continuă până la sfârşitul lunii mai,
fiind efectuată eşalonat, pe etape, în funcţie de nevoile consumului şi în
concordanţă cu perioadele de plantare. Plantele trebuie să aibă grosimea
tulpinii false de 8-10 mm şi 5-6 frunze şi pentru valorificare se fac legături de
4-8 fire sau snopi de 10-15 fire sau se livrează la kilogram.
Producţia ce se realizează este variabilă, fiind cuprinsă între 10-15
t/ha, ajungând chiar şi la 20 t/ha.
Cultivarea cepei de stufat în diferite tipuri de adăposturi (în sistem

forţat şi protejat)
54
Ceapa obţinută din culturile de câmp are o bună capacitate de
păstrare pe o perioadă de 5-7 luni, putând fi consumată ca atare. Totuşi
consumatorii preferă ceapa verde tot timpul, atât toamna târziu şi iarna cât şi
primăvara devreme, motiv pentru care se înfiinţează culturi în diferite tipuri de
adăposturi.
Adăposturile care se utilizează sunt: adăposturile joase tip tunel,
solariile, serele şi răsadniţele. Tehnologia care se aplică acestor culturi
protejate este în general similară culturilor din câmp neprotejat, având
totodată unele particularităţi referitoare la etapele de plantare şi de recoltare,
precum şi la modul de plantare.
Culturile din toate tipurile de adăposturi se caracterizează prin aceea
că plantarea se face mult mai des decât în culturile de câmp, ajungându-se
să se planteze aproape bulb lângă bulb, lăsându-se numai poteci necesare
pentru îngrijirea culturii. Este posibilă plantarea mai deasă, datorită perioadei
de vegetaţie mai scurte, precum şi a regimului de fertilizare şi irigare mai
abundent.
1. Care sunt cele mai corespunzătoare soluri pentru ceapă ?

R: Pentru ceapă, cele mai corespunzătoare soluri sunt cele uşoare
sau mijlocii, nisipo-lutoase, cu o bună structură, care să nu formeze crustă,
cu o bună permeabilitate, dar cu o capacitate optimă de reţinere a apei,
fertile, bine însorite, cu reacţie neutră (pH = 6,5-7,8).
2. Ce tipuri de adăposturi se utilizează pentru cultivarea cepei de
stufat în sistem forţat şi protejat?
R: Adăposturile care se utilizează sunt: adăposturile joase tip tunel,
solariile, serele şi răsadniţele.
1. Care sunt speciile legumicole care fac parte din grupa cepei şi în ce
familie botanică sunt încadrate?
2. Enumeraţi speciile legumicole din grupa cepei cu pondere mare ca
suprafaţă cultivată în ţara noastră.
3. Care sunt organele plantelor care reprezintă părţile comestibile la
speciile legumicole din grupa cepei?
4. În ce condiţii de cultură ceapa comună poate fi din punct de vedere
al duratei vieţii bienală şi trienală?
5. Având în vedre tehnologia aplicată care sunt cele trei forme sub
care se cultivă ceapa comună?
6. În ce condiţii are loc fenomenul de dezrădăcinare (descălţare) a
plantelor de ceapă?
7. Prin ce metodă se poate împiedica trecerea la înflorire, datorită
temperaturilor de vernalizare (2-15oC), a arpagicului de calitatea a II-a (cu
diametrul mare de 14-21 mm)?
55
8. În ce condiţii de iluminare se determină la ceapa comună formarea
continuă de frunze verzi şi împiedicarea emiterii tulpinilor florale?
9. În ce condiţii de cultură se realizează producţii de bulbi care se
pretează la păstrare în timpul iernii cu pierderi minime?
10. Care sunt epocile optime de înfiinţare a culturii de ceapă şi
normele de sămânţă necesare pentru un hectar de cultură?
11. Care sunt clasele de calitate ale bulbilor de arpagic care se
stabilesc după diametrul acestora?
12. În ce condiţii de temperatură se păstrează bulbii de arpagic pentru
împiedicarea diferenţierii mugurilor floriferi şi ca atare apariţia tulpinilor florale
(fuştilor) în cultură?
13. Din ce constă materialul biologic de înmulţire pentru obţinerea
cepei de stufat?
56

USTUROIULUI ŞI PRAZULUI
Cuvinte cheie: bulbi uscaţi, tulpină falsă, bulbili, fitoncide, soi, hibrid,
lucrări de întreţinere, semănat direct, producţie
Rezumat
Usturoiul şi prazul sunt specii cu răspândire în cultură mai redusă, în
special prazul, datorită modului de consum diferit (bulbi uscaţi de usturoi şi
părţile verzi – frunze, tulpina falsă de praz). Tehnologia de cultură pentru
ambele specii este relativ simplă, diferenţierea majoră constând în metodele
de înfiinţare ale culturilor (prin plantare de bulbi la usturoi şi prin plantare de
răsaduri, şi mai rar prin semănat direct, la praz).
Lucrările de întreţinere sunt în general asemănătoare cu cele aplicate
culturii de ceapă.
6.1. USTUROIUL COMUN – Allium sativum L. ssp. vulgare

Familia Liliaceae
Denumiri străine: garlic (engleză); ail blanc (franceză); knoblauch

(germană).
Importanţa culturii.
De la usturoiul comun se consumă bulbii uscaţi în perioada lunilor de
iarnă, dar şi tulpina falsă şi frunzele sub formă de usturoi verde în timpul
primăverii timpurii. Bulbii se întrebuinţează în industria conservelor, în arta
culinară şi în industria farmaceutică datorită conţinutului său ridicat în
fitoncide.
Originea şi aria de cultură.

Usturoiul îşi are originea în bazinul Mării Mediterane, în Munţii Caucaz
şi Carpaţi şi în Asia Mică (Uzbekistan, Kazahstan, India şi Afganistan).
România participă la producţia de usturoi realizată în Europa cu până la 60,8
mii tone, ceea ce reprezintă 2,7% din totalul acesteia (Popandron şi col.,
1988).
Particularităţi botanice şi biologice.

În sol usturoiul formează bulbul, care în mod obişnuit este format din
12-15 bulbili (căţei sau grăunţi), dar acest număr poate varia în unele cazuri
de la 6 până la 50. Bulbul este format dintr-un disc (tulpina propriu-zisă), pe
care la partea inferioară se găsesc rădăcinile fibroase, iar pe cea superioară,
din mugurii tulpinii se formează bulbilii, care sunt înveliţi în frunze
pergamentoase comune.
57
Frunzele pergamentoase exterioare care învelesc bulbilii au culoarea
alb-argintie sau roz-violacee. Din suprapunerea tecilor frunzelor verzi,
străpungându-se una pe cealaltă, ia naştere tulpina falsă.
În condiţiile climatice din ţara noastră usturoiul comun este o plantă
anuală, nu formează seminţe şi se înmulţeşte pe cale vegetativă prin bulbili.
Există tendinţa la unele soiuri de a emite tulpini florifere, dar în inflorescenţe
se formează bulbili aerieni.
Soiuri şi hibrizi:
În ţara noastră au fost omologate soiuri şi hibrizi care sunt admişi
pentru cultivare atât din forma de primăvară, cât şi din cea de toamnă cum
sunt: De Dărăşti, De Cenad (usturoi de primăvară); De Cioroiu, Dărăşti Ilfov,
De Moldova, Ludar (usturoi de toamnă), Şiriu, De Bucovina (usturoi de
Egipt)
Relaţiile cu factorii de vegetaţie.

În general usturoiul are aceleaşi pretenţii faţă de factorii de mediu ca
şi ceapa comună, cu unele particularităţi. Este o plantă mai rezistentă la frig,
astfel că fiind bine înrădăcinat rezistă peste iarnă la –25oC. La temperaturi de
3-5oC bulbii de usturoi încep să vegeteze bine. Păstrarea peste iarnă a
bulbilor la temperatura de 20-24oC şi plantarea lor primăvara târziu are drept
efect vegetarea continuă fără să formeze bulbi.
Usturoiul are pretenţii mari faţă de lumină în perioada formării
bulbililor, deoarece în condiţii de zi scurtă nu formează bulbi. Faţă de
umiditate pretenţiile sunt asemănătoare cu cele ale cepei, dar are o
sensibilitate mai accentuată atât la exces, cât şi la deficit. Faţă de sol
pretenţiile usturoiului sunt mai mari în ceea ce priveşte structura şi fertilitatea.
Consumul specific de elemente nutritive la tona de produs după
Davidescu D. şi Velicica Davidescu (1992) este de 5 kg s.a.N, 1,5 kg s.a.
P2O5 şi 3 kg s.a. K2O, raportul de echilibru între N:P:K fiind de 1:0,3:0.6.
Tehnologia culturii usturoiului comun.

Alegerea şi pregătirea terenului sunt asemănătoare culturii cepei prin
arpagic, de asemenea şi plantele premergătoare. Usturoiul nu trebuie să
revină pe acelaşi teren mai repede de 3-4 ani, deoarece există pericolul
atacului de nematozi.
Toamna se aplică îngrăşăminte minerale în cantitate de 100 kg s.a./ha
P2O5 şi 50 kg s.a./ha K2O, care odată cu efectuarea arăturii adânci la 28-32
cm se încorporează în sol. Pe solurile sărace în elemente nutritive este
recomandată aplicarea a 40-50 t/ha gunoi de grajd bine descompus, care se
încorporează în sol la 8-10 cm adâncime cu grapa cu discuri GD-3,2.
Suprafeţe mari de cultură se erbicidează cu Stomp Aqua 2 - 4 l/ha;
Goal 4 F (FS) – 0,5 l/ha.
Toamna în perioada 10.X-30.X se face plantarea astfel încât plantele
să înrădăcineze până la venirea îngheţurilor. Plantarea se poate efectua şi
primăvara între 1-20.III după schemele din fig. 6.1., realizându-se desimi de
700-900 mii pl/ha.
Se plantează mecanizat cu MPB-8(12) sau MPAU-12, norma
orientativă de bulbi fiind de 800-1000 kg/ha, la adâncimea de 4-5 cm toamna
58
şi 2-3 cm primăvara, după formula 28+28+28+66/3-4 cm sau
25+25+25+65/3-4 cm.
Pentru plantare se folosesc numai bulbilii exteriori din bulb, care se
desfac numai în ziua plantării.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele aplicate culturii de
ceapă.
Fertilizarea în vegetaţie se execută după răsărirea plantelor şi
începutul formării bulbilor, folosindu-se 75 kg s.a./ha N şi 40 kg s.a./ha K2O.
Se irigă ori de câte ori este nevoie (de obicei 4-5 udări) cu norme de 250-300
m3 apă/ha pentru realizarea în sol a unei umidităţi constante de 70-75% din
I.U.A.
m
65 cm
4c
3-
25 9,5 46 cm 9,5 25 25 25 9,5 46 cm 9,5 25
94 cm
140 cm
a
m
66 cm
4c
3-
28 10 46 cm 10 28 28 28 10 46 cm 10 28
104 cm
150 cm
b
Figura 6.1. Schema de înfiinţarea a culturii de usturoi pe teren modelat în
straturi înălţate cu lăţimea la coronament de: a – 94 cm; b – 104 cm
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Se aplică tratamentele obişnuite cu pesticidele recomandate la ceapa
ceaclama.
Recoltarea se face în perioada lunilor iulie-august, când frunzele au
culoarea galbenă şi s-au format tunicele pergamentoase la bulbi. Se
recoltează manual sau mecanizat cu MRC-1,2 pe suprafeţe mai. Recoltarea
nu trebuie întârziată întrucât tulpina falsă se usucă şi bulbii nu se mai pot
scoate din pământ în cazul recoltării manuale.
Producţia care se obţine este de 8-10 t/ha.
Păstrarea bulbilor de usturoi se face în încăperi uscate, aerisite la
temperaturi de 0-3oC sau în depozite frigorifice sau cu ventilaţie naturală.
Păstrarea usturoiului o perioadă îndelungată cu menţinerea calităţii acestuia
59
(până la 200 zile) se poate realiza numai prin menţinerea în depozite a unei
temperaturi între –1,5...-0,5oC şi a unei umidităţi relative de 75%. Se
recomandă pentru păstrare îndelungată soiurile şi hibrizii de primăvară.
6.2. Prazul – Allium porum L.

Familia Liliaceae
Denumiri străine: leek, purret (engleză); porreau (franceză); porre

(germană).
Importanţa culturii.
Se cultivă pentru consumul în stare proaspătă sau pregătit într-o gamă
variată de preparate culinare. Părţile comestibile ale prazului sunt frunzele
verzi, tulpina falsă şi bulbul care are dimensiuni foarte reduse. Este mai puţin
folosit în industria conservelor.
Originea şi aria de răspândire.

Originea prazului este în zonele învecinate Mării Mediterane (Grecia,
Asia Mică, Egipt), fiind cunoscut şi cultivat cu mii de ani înaintea erei noastre
în antichitate de greci, romani şi egipteni. În zilele noastre este cultivat pe
suprafeţe întinse în ţările din sudul, vestul şi sud-estul Europei
În ţara noastră se cultivă mai mult în zonele din sud şi est şi mai puţin
în Banat, Crişana şi Ardeal.

Prazul este o plantă alogamă bienală în condiţiile de cultivare din ţara
noastră. Tulpina falsă propriu-zisă se formează din suprapunerea tecilor
frunzelor, având dimensiuni mari (înălţimea de 20-70 cm şi grosimea de 4-6
cm) în funcţie de soi. Frunzele sunt liniare, de forma unui jgheab şi cresc într-
un singur plan, ca la usturoi.
Fructele sunt capsule care conţin seminţe de culoare neagră cu
tegumentul tare, formă triedrică şi care sunt mai zbârcite şi mai mici decât
cele de la ceapă. În anul I de viaţă la plantele de praz nu apare perioada de
repaus, ele vegetând până toamna târziu la venirea îngheţurilor puternice.
Soiuri şi hibrizi cultivaţi.

Cel mai răspândit soi care se cultivă în ţara noastră este soiul Cămuş
urmat de Jolant, Lincoln.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Faţă de factorii de vegetaţie cerinţele prazului sunt foarte
asemănătoare cu cele ale cepei. Este în general mai rezistent faţă de
temperatură, mai ales în stadiul de plantă adultă. Plantele rezistă la
temperaturi de –8...-10oC, iar dacă plantele sunt bine călite rezistă în cultură
la –15...-18oC.
Germinarea seminţelor are loc la 3-5oC, iar temperatura optimă de
vegetaţie este de 18-20oC. Faţă de lumină şi apă este pretenţios, dar nu
suportă excesul de umiditate din sol. Prazul necesită soluri cu reacţie neutră
60
(pH = 6-7,5), fertile, dând rezultate foarte bune în condiţii de fertilizare cu
gunoi de grajd în anul de cultură. Neasigurarea unui regim corespunzător în
special de hrană şi apă, conduce la rezultate de producţie foarte slabe.
Consumul specific de elemente nutritive este de 3,3 kg s.a.N, 2 kg s.a. P 2O5
şi 4 kg s.a. K2O pentru o tonă produs, raportul de echilibru între N:P:K fiind
de 1:0,6:1,2.
Tehnologia culturii prazului.

Înfiinţarea unei culturi de praz se face prin semănat direct şi prin
răsad, astfel că tehnologia este în general asemănătoare cu cea a cepei de
apă (prin răsad) şi cu cea a cepei ceaclama (prin sămânţă).
Pentru cultură se aleg soiuri mijlocii, bine fertilizate în anul precedent
şi în anul de cultură, pe soluri prea grele sau prea uşoare rezultatele fiind
slabe.
Cultura în câmp înfiinţându-se primăvara târziu, se pot efectua culturi
anticipate de spanac, salată, ridichi de lună sau mazăre timpurie.
Pregătirea terenului constă din fertilizarea în toamnă cu 30-40 t/ha
gunoi de grajd mai puţin putrezit sau cu 40-50 t/ha gunoi de grajd bine
putrezit şi cu 40-50 kg/ha P2O5 şi 20-40 kg/ha K2O, arătura adâncă
efectuându-se la 28-32 cm. Lucrările care se aplică primăvara sunt
asemănătoare cu cele de la ceapa de apă. Se pregăteşte patul germinativ,
administrându-se 60 kg s.a./ha N, terenul modelându-se în straturi cu lăţimea
la coronament de 104 cm.
Cultura se înfiinţează prin plantare de răsaduri şi mai rar prin semănat

direct (fig.6.2.).
cm
10
8-
46 cm 46 cm
28 10 10 28 28 28 10 10 28
104 cm
150 cm
Fig.6.2. Schema de înfiinţare pe teren modelat a culturii de praz
Înfiinţarea culturii prin semănat direct se face după o tehnologie

asemănătoare cepei ceaclama. Semănatul se face în perioada 25.III-5.IV,
norma de sămânţă fiind de 6-8 kg/ha, rezultând aceiaşi desime ca şi în cazul
plantării răsadurilor.
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi care se aplică şi culturii de ceapă
şi constau din: plantarea în goluri, răritul pe rând, fertilizarea cu 40 kg s.a./ha
N, erbicidarea, prăşitul mecanic de 3-4 ori şi manual de 1-2 ori, irigatul şi
combaterea bolilor şi dăunătorilor. Irigarea culturii se face aplicând 8-10 udări
cu norme de 250-300 m3 apă/ha. Pentru obţinerea unor tulpini false mai
fragede se recomandă pe suprafeţe mai mici muşuroitul plantelor.
61
Recoltarea se face în funcţie de destinaţie, pe etape. Pentru consumul
curent se recoltează începând de la sfârşitul verii şi se continuă eşalonat
până toamna târziu. În vederea păstrării peste iarnă, se recoltează toamna
târziu înainte de venirea îngheţurilor, semimecanizat, dislocarea făcându-se
cu DLR-4, iar strângerea manual sau cu alte tipuri de maşini specifice (fig.
2.20.). Plantele se sortează, se fasonează şi se fac legături de 5-6 sau 10-12
fire şi apoi se leagă în snopi mari de 50-100 bucăţi cu material care să nu
producă rănirea tulpinilor.
Producţia care se realizează este de 15-20 t/ha sau chiar 25-30 t/ha.
1. Care sunt pretenţiile usturoiului faţă de lumină ?

R: Usturoiul are pretenţii mari faţă de lumină în perioada formării
bulbililor, deoarece în condiţii de zi scurtă nu formează bulbi.
2. Care este lucrarea ce determină obţinerea de tulpini false de praz
mai fragede?
R: Pentru obţinerea unor tulpini false mai fragede se recomandă pe
suprafeţe mai mici muşuroitul plantelor.
1. Din punct de vedere al rezistenţei la frig care este temperatura

minimă la care rezistă usturoiul comun?
2. Care sunt condiţiile de păstrare ale bulbilor de usturoi care au drept
efect vegetarea continuă fără formarea de bulbi sau formarea unui bulb cu un
singur bulbil de dimensiuni foarte mari?
3. La ce temperaturi negative rezistă plantele mature de praz? Dar
dacă acestea sunt bine călite?
4. Care este metoda cea mai mult utilizată pentru înfiinţarea culturilor
de praz?
62
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA VERZEI;

A VERZEI ALBE DE CĂPĂŢÂNĂ
Cuvinte cheie: căpăţână; mugure, răsad, rozetă de frunze,
tehnologie, cultură, producţie
Rezumat
Grupa verzei cuprinde plante legumicole care au un procent ridicat în
structura sortimentului legumicol din ţara noastră, situându-se în ordine după
tomate şi ceapă. Deţin de asemenea, o pondere însemnată în alimentaţie,
datorită conţinutului bogat în vitamine şi săruri minerale, care le conferă o
apreciabilă valoare alimentară, având chiar şi efecte terapeutice în cadrul
unor boli.
Deşi aparţin din punct de vedere botanic aceleiaşi familii şi chiar gen,
plantele legumicole din această grupă nu sunt tratate unitar, din punct de
vedere sistematic, diverşi autori având opinii divergente, unii considerându-le
varietăţi, alţii specii .
Grupa vărzoaselor cuprinde specii legumicole bienale care aparţin
familiei Cruciferae, dintre care le enumerăm pe: varza albă de căpăţână,
varza roşie de căpăţână, conopida, broccoli, varza de Bruxelles, gulii şi
gulioare, varza creaţă, varza chinezească de peţiol, muştarul alb pentru
frunze şi seminţe, muştarul negru, napul.
Legumele vărzoase se deosebesc unele de altele după modul de
creştere. De exemplu, la varză mugurele din vârful tulpinii la început este
deschis, permiţând creşterea plantei în înălţime, însă, cu timpul acest
mugure se închide, planta oprindu-se din creşterea în înălţime, formându-şi
atât frunzele din interior cât şi pe cele de la exterior, care împreună se
prezintă ca un mugure uriaş formând căpăţâna. În faza de răsad a plantelor
se găsesc şi muguri pe tulpină care se află în stare de repaus, aceştia
începând să crească după ce se îndepărtează căpăţâna, formând noi
căpăţâni.
Varza albă şi varza roşie au căpăţâni asemănătoare, cu excepţia
mărimii (cea roşie fiind mai mică) şi a culorii, care diferă. Varza creaţă are
frunze subţiri şi ondulate din care cauză formează căpăţâni mai puţin
îndesate (înfoiate). Varza de Bruxelles are permanent mugurele terminal
deschis, ceea ce permite creşterea în înălţime a plantelor, iar căpăţânile
(verzişoarele) se formează din mugurii axilari (laterali) de la subsuoara
frunzelor şi au mărimea unei nuci. Conopida formează tulpini florifere scurte,
groase şi numeroase, care dau în primul an foarte mulţi muguri florali
formând inflorescenţa (căpăţâna falsă). Guliile formează o umflătură a tulpinii
numită tulpinofruct, care este organul comestibil. Legumele din grupa verzei
se pot deosebi unele de altele încă din faza de răsad, deoarece frunzele lor
au caracteristici diferite. În mod obişnuit, legumele din această grupă se
cultivă prin răsad şi au cerinţe asemănătoare faţă de factorii de vegetaţie.
Dintre legumele vărzoase, pentru legumicultura ţării noastre prezintă
63
importanţă majoră varza albă de căpăţână, varza roşie de căpăţână, varza
creaţă, varza chinezească, varza de Bruxelles, conopida, broccoli, gulia şi
gulioarele.
7.1. VARZA ALBĂ DE CĂPĂŢÂNĂ – Brassica oleracea var.

capitata L. forma alba (Lam) DC
Familia Cruciferae
Denumiri străine: cabbage (engleză); chou pomme blanc (franceză);

Weisskohl (germană).
Căpăţâna de varză ca parte comestibilă a plantei se consumă atât în
stare proaspătă cât şi murată mai ales, deshidratată sau congelată. Valoarea
alimentară ridicată este dată de conţinutul bogat în hidraţi de carbon,
substanţe azotoase, săruri minerale şi vitamine. Valoarea energetică este
însă redusă, de numai 24 calorii, mai mare decât a tomatelor şi a
sparanghelului, dar egală cu a ardeiului şi pătlăgelelor vinete.
Din punct de vedere agrotehnic, varza utilizează terenul cu un grad de
intensivitate maximă, putând fi cultivată în succesiune, ca plantă
premergătoare sau după alte culturi (Radu, Gr., 1980).

Se consideră ca zonă geografică de origine bazinul Mării Mediterane,
unde se întâlneşte spontan în Peninsula Iberică, Brassica oleracea var.
silvestris L., care este o plantă cu frunze lirate şi din care provine forma
cultivată.
În ţara noastră se cultivă în sistem irigat pe suprafeţe mari în Câmpia
Dunării, Câmpia de Vest şi de sud-est a ţării, în Podişul Transilvaniei şi în
zonele colinare.

Varza albă fiind o plantă bienală, alogamă, formează în primul an de
cultură rozeta de frunze, cărnoase, ceroase, lung peţiolate, o tulpină scurtă
de 15-30 cm de formă cilindrică şi căpăţâna falsă formată din frunze cu
creştere închisă.
Rădăcina este pivotantă, zona activă (ramificaţiile) dezvoltându-se la
40-50 cm adâncime, iar în perioada de creştere intensă a căpăţânii
rădăcinile ramificate pot ajunge până la 150 cm adâncime.
Frunzele prin specificitatea modului lor de creştere, participă la
formarea căpăţânii.
În anul al doilea, din mugurele central şi axial se diferenţiază tulpinile
florale care pot ajunge până la 1,5 m înălţime, având în partea superioară
numeroase ramificaţii pe care apar florile. Florile în număr de 3000-4000 pe o
plantă, sunt de culoare galbenă, pe tipul 4, grupate în inflorescenţe sub
formă de racem, hermafrodite şi cu polenizare alogamă. Perioada de înflorire
este de 20-25 zile.
64
Fructul este o silicvă, dehiscentă, cilindrică uşor comprimată, îngustă
şi conţine 10-15 seminţe.

Varza este o specie care dispune de o mare plasticitate biologică,
ceea ce îi permite adaptarea la condiţii variate de mediu. În Europa cultura
verzei albe poate reuşi în toate condiţiile de climă, fiind posibilă până la
latitudinea nordică de 65o, iar în ţara noastră chiar la altitudini de 1200-1500
m.
La temperatură, varza este o plantă puţin pretenţioasă, fiind
reprezentativă pentru grupa legumelor adaptate la temperaturi moderate, cu
rezistenţă la frig. Germinarea seminţelor începe la 3-4oC, temperatura optimă
fiind însă de 18-20oC, temperaturile de peste 20-30oC stânjenind mult şi chiar
oprind creşterea organelor vegetative. Temperatura optimă pentru plante în
faza de răsad este de 10-12oC. Călite bine la 3oC, timp de câteva săptămâni,
răsadurile pot suporta după plantare în câmp temperaturi negative de până la
–10...-15oC. În perioada de vegetaţie temperatura optimă este de 15-20oC,
iar în faza înfloririi între 20-25oC. La depăşirea acestui prag, creşterea
încetează, iar asocierea cu o umiditate atmosferică scăzută duce la formarea
de căpăţâni mici sau plantele nu învelesc şi în cazul plantelor semincere
producţia de seminţe scade. În limitele temperaturilor de 4-10oC are loc
vernalizarea, specifică soiurilor timpurii, manifestată după formarea frunzei a
treia, desfăşurată pe parcursul unei perioade de 48-60 de zile (Tătaru, 1985;
Butnariu, 1990).
Faţă de lumină, varza manifestă cerinţe corespunzătoare (3000 lucşi)
fiind o plantă tipică de zi lungă. În faza de răsad, insuficienţa luminii
predispune plantele la alungire, iar cultivarea în câmp pe terenuri umbrite
determină formarea de căpăţâni afânate, reduse ca dimensiune, uneori ca o
rozetă de frunze (Maier, 1969; Ceauşescu, 1973). La temperatura minimă de
12oC în condiţii de zi scurtă (10 ore iluminare) şi sub efectul radiaţiilor cu
lungime de undă mică, diferenţierea mugurilor floriferi este foarte activă.
Plantele premergătoare indicate ca fiind bune pentru varză sunt
solanaceele, cucurbitaceele şi leguminoasele. Varza nu este însă bună
premergătoare pentru tomate şi spanac, pentru că terenul rămâne sărac şi
cu unele toxine specifice.
Soiuri şi hibrizi cultivaţi

În câmp se cultivă varza timpurie, de vară şi de toamnă, iar în sere,
solarii şi diferite adăposturi din folie de polietilenă, soiuri şi hibrizi
extratimpurii şi foarte timpurii Delphy F1, Tucana F1, Musketer F1, Dittmark
F1, Timpurie de Vidra, Gloria, Quisto F1, Amager F1, Licurişcă, De Buzău,
Braunschweing, Resistor F1, Piton F1, etc.
Tehnologia culturii verzei albe

În ţara noastră suprafeţele ocupate cu varză cuprind culturi înfiinţate
prin răsad, dar unele soiuri şi hibrizi de vară şi de toamnă se pot cultiva şi
prin semănat direct.
65
Sortimentul actual de soiuri şi hibrizi de varză este foarte bogat şi
poate asigura producţii din câmp prin înfiinţarea de culturi timpurii, de vară şi
de toamnă şi din spaţii protejate în sere şi adăposturi din material plastic.
Cultura verzei albe pentru producţie timpurie în câmp.
Cultura pentru producţie timpurie se practică în zonele cu
desprimăvărări timpurii şi cu climat blând. Se recomandă terenurile însorite,
adăpostite, cu o uşoară expoziţie sudică sau sud-estică, cu textură uşoară şi
posibilităţi de irigare.
Bune plante premergătoare care se recomandă sunt solano-
fructoasele, cucurbitaceele, bulboasele şi păstăioasele fertilizate organic.
După cultura timpurie în succesiune, pot urma culturi de castraveţi cornichon
pentru toamnă, fasole păstăi sau spanac pentru toamnă. Revenirea culturii
pe acelaşi teren poate avea loc doar după patru ani.
Pregătirea terenului se face din toamnă, fertilizându-se organic cu
gunoi de grajd bine descompus, în cantitate de 30-35 t/ha şi chimic cu 60 kg
s.a./ha P2O5 şi 50 kg s.a./ha K2O.
Se execută arătura adâncă la adâncimea de 28-30 cm, pentru
încorporarea îngrăşămintelor organice şi chimice. Dacă umiditatea terenului
în primăvară permite deplasarea maşinilor se aplică 60 kg s.a./ha N, iar
pentru combaterea dăunătorilor (buha, musca verzei şi coropişniţe) se
tratează solul cu Nemathorin 10-15 kg/ha. Primăvara se face erbicidarea
“ppi” cu încorporarea la 10-12 cm adâncime, cu 6-7 zile înainte de plantarea
răsadului. În cazul în care se aplică numai erbicide preemergente şi
postemergente, este recomandată pregătirea şi modelarea terenului din
toamnă. Dintre acestea enumerăm cu aplicare „pre” următoarele: Sultan 50
SC – 1,5 l/ha, Stomp Aqua 2-4 l/ha, Dual Gold 960 EC – 1,2 l/ha, iar cu
aplicare „post”: Leopard 5 EC – 0,75 l/ha pentru monocotiledonate anuale şi
1,5 l/ha pentru cele perene.
Insecticidele, îngrăşămintele şi erbicidele se încorporează în sol printr-
o singură trecere cu grapa cu discuri, urmată de combinator pentru a nu tasa
terenul. În vederea plantării terenul poate fi modelat în straturi cu lăţimea la
coronament de 104 cm sau poate rămâne nemodelat.
Producerea răsadurilor se face în serele înmulţitor, solarii cu pat de
biocombustibil şi răsadniţe calde. Pentru producerea răsadului necesar unui
hectar de cultură sunt necesare 300 g seminţe. Acestea cu 2-3 zile înainte de
semănat se tratează împotriva unor ciuperci de pe suprafaţa lor sau din sol,
prin prăfuire cu substanțe specifice. În funcţie de adăpostul folosit pentru
producerea răsadului, semănatul se face în intervalul 25.I-5.II în sud şi în 5-
15.II în celelalte zone ale ţării. Răsadul se repică în cuburi nutritive sau
ghivece din PVC de 5x5x5 cm sau 8x8x8 cm, după 10-12 zile de la răsărire,
sau se poate semăna direct în cuburile nutritive, concomitent cu
confecţionarea lor sau cu umplerea ghivecelor PVC cu amestec nutritiv, caz
în care nu se mai repică.
Lucrările de îngrijire sunt cele generale constând din udat, fertilizarea
suplimentară, plivitul buruienilor, prevenirea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor, dirijarea temperaturii şi călirea acestora (tabelele 7.1. şi 7.2.).
Normele generale privind calitatea răsadului prevăd ca la plantare
răsadul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: vârsta de 45-50 zile,
înălţimea de 12-14 cm, 6-8 frunze formate şi 5-7 mm grosime la colet
66
Tabelul 7.1.
Dirijarea factorilor de microclimat în sere, solarii şi răsadniţe la producerea
răsadurilor de varză şi conopidă timpurie
0
Temperatura C Umiditatea
Intensitatea
Faza de vegetaţie zile cu atmosferică
noaptea zile cu nor aerisirii
soare (%)
De la semănat la răsărit 18-20 18-20 18-20 70-75 puternică
Săptămâna I după răsărit 8-10 10-12 12-14 70-75 puternică
Săptămâna a II-a până la 8-10 10-12 12-16 70-75 puternică
repicat
După repicat (până la călire) 10-12 12-14 14-18 70-75 foarte
puternică
Cu 6-8 zile înainte de 4-6 6-8 8-10 65-70 foarte
plantare (călirea) puternică
Tabelul 7.2.
Influenţa vârstei şi călirii răsadului de varză timpurie
produs în cuburi nutritive asupra producţiei
Data Producţia t/ha
semănatului şi Beneficiul
Condiţiile de călire a răsadului Timpurie
vârsta Totală (%)
(4-20.VI)
răsadului
5-10 februarie Răsad călit continuu 15,8 41,1 136,9
(8 săptămâni) Răsad călit cu 2 săptămâni înainte de plantare 13,8 39,0 121,2
20-25 Răsad călit continuu 8,7 39,8 107,6
februarie
Răsad călit cu 2 săptămâni înainte de plantare 7,9 38,2 100,0
(6 săptămâni)
(După Indrea, D., 1965)
Plantarea răsadurilor se execută pe teren modelat în straturi cu

lăţimea de 104 cm după schema 80+70/18-20 cm sau nemodelat după
schema 50x26-30 cm, în intervalul 15.III-5.IV (fig. 7.1.).
Se realizează în ambele scheme de plantare o desime de 65-70 mii
pl/ha.
Plantarea se face manual în rigole deschise în prealabil manual sau
mecanizat. Înainte de plantare răsadul se sortează, alegându-se numai
plantele dezvoltate normal, viguroase şi sănătoase. Apoi se fasonează,
lucrarea constând din scurtarea vârfului rădăcinii şi îndepărtarea unei treimi
din vârful frunzelor în vederea realizării unui echilibru hidric în plantă şi
reducerea procesului de transpiraţie. În continuare, se procedează la
mocirlirea rădăcinilor într-un amestec (pământ + apă + balegă proaspătă de
bovine) la care se adaugă un insecticid.
67
m
0c
70 cm
-2
a
18
12 46 cm 12 80 cm 12 46 cm 12
104 cm
150 cm
cm
b
0
-3
26
50 50 50 50 50 50 50
150 150
Figura 7.1. Scheme de plantare a verzei timpurii în câmp

pe teren modelat (a) şi nemodelat (b)
Lucrările de întreţinere constau din: plantarea în goluri în decurs de 3-

5 zile de la înfiinţarea culturii cu răsad de aceeași calitate şi vârstă, în
vederea menţinerii desimii stabilite; irigarea pe brazde lungi, mai ales în faza
creşterii rozetei de frunze şi în timpul formării şi creşterii căpăţânii cu o normă
de irigare de 1800-3000 m3/ha divizată în 4-6 udări, cu scopul menţinerii unui
regim optim de umiditate în sol; afânarea solului şi combaterea buruienilor
prin efectuarea praşilelor mecanice şi manuale; fertilizarea fazială în faza
formării căpăţânii cu 45 kg s.a./ha N, 40 kg s.a./ha P2O5 şi 30 kg s.a./ha K2O;
combaterea principalelor boli şi dăunători. În soluţiile de stropit la fiecare
tratament se introduce Aracet 0,15%. De precizat că înaintea recoltării
căpăţânilor cu 10-15 zile nu se mai aplică tratamente fitosanitare. Cele mai
frecvente boli care atacă varza dar şi gulioarele sunt: Peronospora brassicae
- mana cruciferelor (în câmp la semnalarea atacului se fac tratamente
chimice cu: zeamă bordeleză 0,5-1%, Ortiva Top - 1 l/ha); Alternaria
brassicae - alternarioza (în perioada de vegetaţie, prefloral sau postfloral se
fac tratamente cu Polyram DF (FG) – 0,2%, Amistar 0,75-1 l/ha, Dagonis – 1
l/ha); Phoma lingam. - putregaiul uscat al verzei (tratamentele se efectuează
în culturile semincere la semnalarea atacului cu: Amistar 0,75-1 l/ha; Pythium
debarianum – căderea şi putrezirea plăntuţelor (tratamente cu Previcur 607
SL – 0,15-0,25%), Xanthomonas campestris – nervaţiunea neagră a
frunzelor (tratament cu ), iar dintre dăunători Phyllotera atra - puricele negrii
al verzei (la semnalarea atacului pentru culturile ele consum se fac
tratamente cu Decis Expert 100EC – 75 ml/ha); Mamestra brassicae L. -
buha verzei (fenologic pana la formarea căpăţânii în culturile de consum cu
Mospilan 20 SP – 0,0125% (0,075 kg/ha), Karate Zeon (SC) – 0,015% (0,09
68
l/ha), Trebon 30 EC – 0,04% (0,24 l/ha), Mavrik 2 F (SC) – 0,05% (0,3 l/ha),
cu produse biologice pe bază de Bacillus thuringhensis, atât în loturile pentru
consum, cât şi în culturile semincere cu: Biobit 2x 0,1%; Dippel 2x 0,05%;
Thuncide H.P. 0,1%); Delia brassicae - musca verzei (la apariţia în masa a
adulţilor se fac tratamente cu Diazol 60 CE - 0,1%); Deroceras agreate L. -
limaxul cenuşiu (Optimol - 5 kg/ha – cu 7 zile inainte de semanat/plantat,
pana la stadiul BBCH 41 - inceputul imbobocirii, respectiv inceputul infloririi),
Brevicoryne brassicae - păduchele cenuşiu - tratamente cu Mospilan 20 Sp
– 0,025% (0,15 kg/ha), Karate Zeon (SC) – 0,015% (0,09 l/ha), Mavrik 2 F
(SC) – 0,05% (0,3 l/ha), Fury 10 EC – 0,02% (0,12 l/ha), Confidor Energy
(SC) – 0,06% (0,36 l/ha), Pieris brassicae – fluturele alb al verzei – Decis 25
WG – 0,005% (0,03 kg/ha), Affirm 1,5 Kg/ha, Karate Zeon (SC) – 0,015%
(0,09 l/ha).
Recoltarea se execută când căpăţânile cu dimensiunile şi greutatea
caracteristice soiului sau hibridului cultivat, sunt bine învelite şi tari la apăsare
(îndesate). Se începe în 20-30 mai şi se eşalonează în 2-3 etape, până la
25-30 iunie. Lucrarea se face manual, pe timp uscat, prin tăierea căpăţânii
sub nivelul rozetei de frunze şi fasonarea ei prin lăsarea a 2-3 frunze
protectoare necesare în timpul transportului şi manipulării. Sortarea
căpăţânilor se face pe calităţi şi se ambalează în lăzi tip P. Nu se recomandă
transportul în vrac a verzei timpurii, întrucât se depreciază calitativ. Producţia
ce se obţine este de 30-40 t/ha.
Cultura târzie (de toamnă) a verzei albe

Varza de toamnă datorită capacităţii sale bune de păstrare în stare
proaspătă şi a modului variat de conservare, murată sau deshidratată,
asigură consumul eşalonat pe o perioadă îndelungată de timp, din
septembrie până primăvara târziu în luna mai, când deja apare varza din
producţie timpurie. Înfiinţarea culturii se poate face prin răsad sau prin
semănat direct în câmp.
Producerea răsadului se face după tehnologia generală pe straturi reci
amenajate în câmp fiind necesară o suprafaţă de 150-200 m2 pentru un
hectar de cultură şi 300-350 g seminţe.
Întrucât răsadul nu se repică, se seamănă rar, manual pe suprafeţe
mici, în rânduri distanţate la 4-5 cm şi 1-2 cm pe rând sau prin împrăştiere,
iar pe suprafeţe mari se foloseşte maşina SUP-21. Semănatul se face ţinând
cont de condiţiile climatice ale zonei, de cultura succesivă anterioară şi de
perioada de vegetaţie a cultivarului. În mod normal pentru soiurile timpurii se
seamănă în perioada 25.IV-20.V iar pentru cele semitârzii, între 25.V-5.VI.,
astfel încât la plantare răsadul să aibă 35-40 de zile.
Întrucât cultura verzei albe de toamnă este o cultură de succesiune,
până la înfiinţarea culturii terenul poate fi ocupat cu legume verdeţuri (ceapă
verde, spanac, salată), cartofi timpurii, mazăre verde, etc. După defrişarea
acestor culturi se execută o lucrare cu grapa cu discuri GD-3,2 şi se
fertilizează solul cu 35 kg s.a./ha N, 65 kg s.a./ha P 2O5 şi 80 kg s.a./ha K2O
sau complex III – 200 kg/ha, încorporarea în sol a îngrăşămintelor făcându-
se printr-o arătură superficială la adâncimea de 18-20 cm. Dacă condiţiile
climatice privind nivelul scăzut al precipitaţiilor o impun, se aplică şi o irigare
de aprovizionare. Se aplică cu 6-7 zile înainte de plantare erbicidele
69
recomandate.
Înfiinţarea culturii se face pe teren modelat sau nemodelat. Pregătirea
răsadului înainte de plantare se face ca şi pentru cultura de vară.
Plantarea se execută manual sau mecanizat cu MPR 6 (8) după
schemele 70+80/26-30 cm pe teren modelat şi 75x26-30 cm pe teren
nemodelat, realizându-se desimi de 45-50 mii pl/ha (fig. 7.2.). Epocile de
plantare diferă în funcţie de zonele climatice şi de precocitatea cultivarului.
Astfel cultivarele târzii se plantează în intervalul 1-15.VI în zonele mai reci şi
20-30.VI în zonele calde, iar cele semitârzii între 20-30.VI în zonele mai reci
şi 10-15.VII în zonele calde.
Cultura verzei de toamnă poate fi înfiinţată şi prin semănat direct în
câmp, similar culturii de vară, dar cu particularităţile specifice de ordin tehnic
privind perioada de plantare. Astfel, se seamănă în două epoci: epoca I între
1-10.V şi epoca a II-a între 1-10.VI, celelalte elemente tehnologice fiind
comune cu cele prezentate la cultura verzei de vară, cu precizarea că răritul
plantelor pe rând se face la distanţa de 26-30 cm.
m
0c
-3
80 cm
26
17 46 cm 17 70 17 46 cm 17
104 cm
150 cm
a
m
0c
-3
26
75 cm 75 cm 75 cm
b
Figura 7.2. Scheme de plantare a verzei de toamnă
pe teren modelat (a) şi nemodelat (b)
Lucrările de întreţinere sunt comune cu cele de la cultura timpurie şi

de vară, cu menţiunea că perioada lungă de vegetaţie impune ca numărul
udărilor să fie de 8-10, cu norme de udare de 400 m3/ha.
De asemenea, şi numărul praşilelor mecanice şi manuale trebuie să
fie mai mare în vederea combaterii buruienilor, care se distrug şi prin
aplicarea erbicidelor prevăzute în tabelul 3.8. Prevenirea şi combaterea
bolilor şi dăunătorilor se face cu produsele fitofarmaceutice cuprinse în
70
tratamentele pentru varza timpurie.
Recoltarea verzei de toamnă se face manual ca la varza timpurie şi de
vară. În unele ţări pentru reducerea volumului forţei de muncă, se folosesc
maşini speciale prevăzute cu dispozitive de tăiere în formă de disc sau cu
palpator care acţionează electronic dispozitivul de tăiere în funcţie de gradul
de îndesare a căpăţânii. Perioada de recoltare este situată în lunile
octombrie-noiembrie, după căderea primelor brume care grăbesc maturarea
şi măresc rezistenţa la păstrare a căpăţânilor de varză.
Producţia care se realizează este cuprinsă între 50-60 t/ha, dar se pot
atinge şi nivele de producţie superioare în cazul utilizării unor hibrizi
performanţi.
Tehnologia culturii verzei albe în adăposturi din material plastic.

Cultivarea verzei în adăposturi acoperite cu folie de polietilenă duce la
obţinerea mai devreme cu cca. 3 săptămâni a producţiei faţă de cultura
timpurie din câmp. Acest fapt a determinat extinderea pe scară largă a
acestui sistem de cultură, îndeosebi în gospodăriile micilor producători
individuali. Se folosesc în acest scop solariile şi tunelele joase.
Cultura verzei albe în solarii.
Toamna, în vederea pregătirii terenului trebuiesc executate
următoarele lucrări: defrişarea culturii anterioare şi eliberarea terenului de
resturile vegetale, fertilizarea organică cu 30-40 t/ha gunoi de grajd bine
descompus şi 30-40 kg s.a./ha P2O5, 30-40 kg s.a./ha K2O care se
încorporează în sol odată cu arătura adâncă la 28-30 cm efectuată cu MMS-
1,4.
Primăvara se mărunţeşte solul cu freza FPP-1,4, apoi se face
dezinfecţia acestuia împotriva dăunătorilor din sol (larvele cărăbuşului de
mai, viermi sârmă, coropişniţe) cu produsele specifice şi se erbicidează “ppi”.
Solarul se acoperă cu 12-15 zile înainte de data plantării pentru încălzirea
solului la 6-8oC, la adâncimea de plantare a răsadului.
Producerea răsadului se realizează în aceleaşi spaţii ca şi la cultura
timpurie în câmp, semănatul efectuându-se în intervalul 5-15.I, folosind
pentru un hectar de cultură 300-350 g seminţe. Răsadul se repică în ghivece
PVC de 8x8x8 cm sau 5x5x5 cm sau în cuburi nutritive cu aceleaşi
dimensiuni. Lucrările de îngrijire sunt cele generale şi sunt asemănătoare
celor de la cultura timpurie în câmp. Plantarea răsadului se face în funcţie de
condiţiile climatice şi zona în care se înfiinţează cultura, în intervalul 1-20.III,
după schema 56+40/35 cm (10 rânduri în solar), realizând o desime de 60
mii pl/ha (fig. 7.3. şi 7.4.). Udarea răsadului după plantare se face la cuib
pentru evitarea scăderii temperaturii în sol.
71
25
25 70 70 70 70 70 70 70 25
540 cm
35
a
50 56 40 56 40 56 40 56 40 56 50
540 cm
b
Figura 7.3. Scheme de înfiinţare a culturii verzei timpurii în adăposturi din
mase plastice, tip tunel înalt, pe teren modelat (a) şi nemodelat (b)
25 50 50 50 50 50 25 25 50 50 50 50 50 25
300 cm 300 cm
320 cm 320 cm
Figura 7.4. Schema de înfiinţarea a culturii verzei timpurii în adăposturi

din mase plastice, tip bloc, pe teren modelat
Lucrările de întreţinere sunt cele care se aplică la cultura din sere,

având totuşi un caracter de specificitate datorită condiţiilor de microclimat
care se realizează în solar. Menţinerea temperaturii se face ziua la un nivel
de 20-22oC, iar în timpul nopţii nu trebuie să coboare sub 10-12oC, dirijarea
acesteia realizându-se concomitent cu aerisirea, prin ridicarea foliei pe părţile
72
laterale ale solarului sau deschiderea uşilor frontale. Temperaturile ridicate
au ca efect inhibarea creşterii căpăţânilor sau alungirea acestora şi chiar
emiterea de tulpini florale.
În aer se menţine o umiditate relativă la valori de 70-85%, aerisirea
făcându-se când se constată tendinţa de depăşire a acestor valori. La
interval de 10-12 zile după plantare se face o fertilizare cu 300-400 kg/ha
complex III, iar la începerea formării căpăţânii se administrează 40-60 kg
s.a./ha N şi 30-40 kg s.a./ha K2O, distribuirea îngrăşămintelor efectuându-se
printre rânduri, iar încorporarea lor în sol având loc odată cu lucrarea de
prăşit. Se aplică 1-2 praşile manuale pentru menţinerea în stare afânată a
solului şi pentru combaterea buruienilor, care se mai realizează şi prin
aplicarea “post” a erbicidelor specifice prezentate la cultura verzei timpurii în
câmp.
Irigarea culturii se face având în vedere condiţiile specifice din solar,
ţinând cont de faza de vegetaţie a plantelor şi de evoluţia temperaturii.
Pentru menţinerea umidităţii din sol la 70-75% din I.U.A. se irigă susţinut
după plantare, aplicând 2-3 udări în luna martie cu norme moderate de 200-
250 m3/ha şi 4-6 udări în lunile aprilie-mai cu norme de 300-400 m3/ha.
Solarul se ţine acoperit pentru protejarea culturii o perioadă de 25-30
zile după plantare, în funcţie de temperatura exterioară. În ultima decadă a
lunii mai, folia se ridică de pe părţile laterale ale solarului, pentru crearea
condiţiilor de vegetaţie a plantelor.
Recoltarea şi valorificarea se face similar culturilor din câmp. Se
recoltează eşalonat în 2-3 etape în intervalul 10.V-10.VI.
Producţia ce se realizează este de 35-40 t/ha.
1. Care este particularitatea datorită căreia legumele vărzoase se
deosebesc unele de altele?
R: Legumele vărzoase se deosebesc unele de altele după modul de
creştere.
2. Enumeraţi legumele vărzoase care pentru legumicultura ţării
noastre prezintă importanţă majoră.
R: Pentru legumicultura ţării noastre prezintă importanţă majoră varza
albă de căpăţână, varza roşie de căpăţână, varza creaţă, varza chinezească,
varza de Bruxelles, conopida, broccoli, gulia şi gulioarele.
1. În ce zone din România cultura de varză albă de căpăţână este
extinsă pe suprafeţe mari?
2. Datorită marii plasticităţi biologice pa care o are varza albă, până la
ce coordonate geografice (latitudine şi altitudine) poate fi cultivată?
3. Care sunt temperaturile minime pe care le pot suporta răsadurile de
varză albă dacă sunt bine călite la 3oC?
4. Care sunt limitele temperaturilor la care are loc vernalizarea,
specifică soiurilor timpurii?
5. Ce plante premergătoare sunt bune pentru cultura de varză?
73
6. Este varza indicată ca bună plantă premergătoare pentru tomate şi
pentru spanac?
7. Care sunt metodele de înfiinţare a culturilor de varză în ţara
noastră?
8. În ce spaţii se face producerea răsadurilor de varză?
9. Ce condiţii trebuie să îndeplinească răsadul de varză pentru
plantare, prevăzute în normele generale privind calitatea răsadurilor?
10. În ce perioadă se eşalonează recoltarea verzei timpurii din câmp şi
ce producţie se realizează la hectar?
11. Care este perioada de timp cu care se devansează obţinerea
producţiei timpurii de varză în adăposturi acoperite cu folie de polietilenă, faţă
de cultura din câmp?
74

CULTURĂ A CONOPIDEI
Cuvinte cheie: căpăţână falsă, pedunculi florali, soiuri, hibrizi,
autoprotecţia căpăţânii false, tehnologie, producţie.
Rezumat
Conopida ocupă un loc aparte între speciile de legume din grupa
verzei datorită aprecierilor caracteristicilor sale organoleptice, atât în stare
conservată cât şi în stare proaspătă. Se cultivă pe suprafeţe mari, în unele
ţări (Franţa) producţia de conopidă depăşind-o pe cea de varză albă.
Sortimentul soiurilor şi al hibrizilor cultivaţi este extrem de numeros iar
tehnologia de cultură este similară celei de la varza albă. În condiţiile de
climă specifice ţării noastre, conopida se cultivă atât în câmp (conopidă
timpurie, de vară şi de toamnă) cât şi în spaţii protejate – adăposturi din
material plastic (solarii şi adăposturi joase tip tunel).
8.1. CONOPIDA – Brassica oleracea L. var. botrytis L., subvar.

cauliflora (Alef)
Familia Cruciferae
Denumiri străine: cauliflower (engleză); choufleur (franceză);

blumenkohl (germană).
Conopida ocupă un loc aparte între legumele din grupa verzei,
aprecierea ei datorându-se gustului plăcut şi fineţei pe care o dă preparatelor
culinare, murăturilor, marinatelor şi conservelor. Nu este de neglijat nici chiar
consumul ei în stare proaspătă. Valoarea alimentară apreciabilă pe care o
are, se datorează componentelor sale, vitamine, proteine, glucide şi săruri
minerale.

Date sigure care să ateste originea acestei specii nu există,
considerându-se că provine însă din varza sălbatică, care creşte spontan în
nord-vestul Franţei, pe coasta Danemarcei şi Angliei, în Grecia şi Asia Mică.
Conopida a început să fie cultivată în Egipt la începutul secolului al XVI-lea,
de unde la sfârşitul aceluiaşi secol s-a răspândit în ţările cu climat maritim din
vestul şi sudul Europei. În lume se cultivă în toate zonele unde există condiţii
corespunzătoare de creştere.
În ţara noastră se cultivă în toate judeţele pe terenurile irigabile,
suprafeţe mari fiind concentrate în vecinătatea marilor oraşe.
75
Rădăcinile absorbante se găsesc amplasate pe profilul solului la
adâncimea de 25-40 cm. În faza de răsad suprafaţa absorbantă a sistemului
radicular şi suprafaţa de asimilaţie a aparatului foliar este în raport de 10:1,
iar la plantele mature de 100:1 (Voinea, 1973).
Frunzele sunt oval-alungite, mari, cu marginea netedă sau puţin
ondulată, acoperite cu un strat de pruină. Partea comestibilă este “căpăţâna
falsă”, denumită impropriu astfel, ea rezultând din îngroşarea sau
hipertrofierea pedunculilor florali, care se termină cu o masă vegetativă cu
aspect grăunţos. Dacă se depăşeşte faza de recoltare are loc emiterea de
tije florale.
Din punct de vedere biologic, conopida este o plantă bienală. În
condiţii specifice de climă însă, şi prin aplicarea unei tehnologii adecvate, în
ţara noastră este tratată ca plantă anuală. Durata fazelor de vegetaţie
prezintă o mare importanţă pentru practica legumicolă, fiind prezentată în
tabelul 8.1.
Tabelul 8.1.
Principalele faze de creştere la conopidă
Faza de vegetaţie Durata (zile)
Răsărirea 3-6
Formarea căpăţânii (de la răsărire) 80-100
Căpăţâna falsă 10-20
Desfacerea căpăţânii şi creşterea tulpinii florale 15-25
Înflorirea 20-25
Maturizarea fructelor şi seminţelor 30-40
(După Ceauşescu, I., 1973)

La ora actuală există un sortiment foarte bogat şi variat de cultivare
care valorifică pe deplin condiţiile naturale din câmp şi pe cele artificiale din
spaţiile protejate (fig. 8.1.). Dintre acestea enumerăm: Fastman, Dumbrava,
Fortados, Serano F1, Timpurie de Bacău, White Ball, Aviso F1, Montano F1,
Spacestar F1, Cortes F1, Tertes F1, etc.

Conopida se caracterizează ca o plantă legumicolă cu cerinţe mari
faţă de factorii de mediu, în toate fazele de vegetaţie. Astfel temperatura
optimă de germinare a seminţelor este de 18-20oC, plantele răsărind în 6-7
zile. Numeroşi cercetători (Edelstein, 1953; Nilca, 1956 citat de Maier, 1969;
Voinea, 1973, citat de Radu, Gr. 1980) au studiat efectul temperaturilor
scăzute sau ridicate asupra calităţii răsadurilor. Se opiniază că se obţin
plante viguroase de răsaduri la temperatura de 8-12oC, care după plantarea
în câmp pot suporta temperaturi mai scăzute în zonele cu primăveri reci. De
asemenea, expunerea răsadurilor la temperaturi scăzute o perioadă mai
mare de timp, favorizează emiterea de tulpini florifere în fază timpurie,
căpăţânile false rămânând mici, aceste simptome manifestându-se şi la
temperaturi de peste 25oC.
76
a b
c d
Figura 8.1. Diverse varietăţi de conopidă
(a, b – conopidă albă; c – conopidă verde; d – conopidă tip Romain)
Voinea (1973) recomandă pentru zonele din sudul şi vestul ţării unde
există asemenea temperaturi ridicate, ca producerea răsadurilor să se facă la
temperaturi de 15-20oC. Temperatura optimă în faza formării căpăţânii false
este de 15-18oC.
Lumina are un rol important asupra producerii răsadurilor sub raportul
duratei şi intensităţii, insuficienţa predispunându-le la fenomenul de alungire.
Dimpotrivă, în faza de căpăţână falsă, lumina trebuie să fie redusă (difuză)
pentru a nu se deprecia calitatea acesteia în sensul îngălbenirii, brunificării,
înverzirii inflorescenţei şi pierderii frăgezimii şi a gustului.
Umiditatea joacă un rol important încă din faza de răsad, atât excesul
cât şi lipsa sau insuficienţa acesteia fiind dăunătoare. Excesul, sensibilizează
plantele la boli şi le predispune la alungire, iar lipsa sau insuficienţa,
favorizează lemnificarea tulpinii, stagnarea creşterii şi formarea de căpăţâni
false de slabă calitate, nevandabile. Maximum de consum de apă, are loc în
faza formării căpăţânii false, plantele consumând 182 tone apă pentru o tonă
de căpăţâni, iar pentru o tonă de substanţă uscată, 500-560 tone apă.
Din punct de vedere al cerinţelor faţă de sol, conopida dă rezultate
bune pe solurile profunde, argilo-nisipoase, bogate în materie organică, cu
capacitate mare de reţinere a apei. Sunt necorespunzătoare solurile reci,
excesiv de umede şi cele în care umiditatea oscilează. În sol umiditatea
77
trebuie să fie la nivelul de 70-80% din I.U.A., iar în aer 75-90%, iar pH-ul
solului trebuie să fie uşor alcalin sau neutru.
Cerinţele faţă de elementele nutritive din sol ale conopidei sunt mari.
În faza de răsad şi după plantare timp de 35-45 zile plantele consumă cu
preponderenţă azot, iar în faza formării căpăţânii false consumă cca. 70-
75% din necesarul de îngrăşăminte chimice care trebuie asigurat pentru
toată perioada de vegetaţie. Davidescu, D. şi Davidescu Velicica (1992)
arată că pentru o tonă de produs proaspăt plantele extrag din sol 8-10 kg
s.a./ha N, 4 kg s.a./ha P2O5, 10-12 kg s.a./ha K2O, iar după Geissler şi col.
(Ratgeber, 1962) citat de Maier (1969), pentru realizarea unei producţii de 20
t/ha conopida extrage din sol 200 kg azot, 80 kg fosfor, 250 kg potasiu, 215
kg calciu şi 24 kg magneziu.
Tehnologia culturii conopidei

În ţara noastră, în condiţiile de climă existente, conopida se cultivă
atât în câmp, cât şi în spaţii protejate, fiind o legumă mult solicitată de către
consumatori.
Cultura conopidei în câmp.

Zonele premontane caracterizate printr-un climat umed şi răcoros se
pretează pentru cultivarea soiurilor şi hibrizilor timpurii, care găsind condiţii
optime de vegetaţie dau producţii tot timpul anului. În sudul şi vestul ţării din
cauza temperaturilor ridicate din timpul verii, conopida se cultivă numai
primăvara (cultură timpurie) şi toamna (cultură târzie), întrucât plantele
diferenţiază uşor tijele florale.
Cultura în câmp pentru producţie timpurie
Întrucât conopida are cerinţe apropiate faţă de factorii de vegetaţie şi
de arealul de cultură cu ale verzei timpurii, principalele verigi tehnologice
sunt posibil de asimilat, dar cu unele particularităţi.
În vederea plantării alegerea şi pregătirea terenului este identică cu
cea de la varza timpurie în câmp. Fertilizarea de bază se execută prin
aplicarea unei doze mai mari de îngrăşăminte organice (40-60 t/ha gunoi de
grajd bine descompus) şi îngrăşăminte minerale (60 kg s.a./ha P 2O5 şi 50 kg
s.a./ha K2O). Încorporarea în sol se face prin arătura adâncă la 28-32 cm.
Producerea răsadurilor se face în acelaşi timp ca şi la varza timpurie.
Semănatul se face în intervalul 20.I-10.II, fiind necesare pentru producerea
răsadului necesar unui hectar de cultură 300-350 g seminţe. Dirijarea
temperaturilor se face diferenţiat pe faze de creştere (tabelul 8.2.)
Tabelul 8.2.
Conducerea factorilor de microclimat în spaţiile de producere a
răsadurilor de conopidă timpurie
o
Perioada de creştere Aerisirea
zile senine zile noroase noaptea atmosferică %
De la semănat la răsărire 18-20 18-20 18-20 70-80 moderată
Săptămâna I după 10-12 8-10 6-8 60-70 intensă
răsărire
În timpul creşterii 14-18 12-14 10-12 60-70 intensă
În faza de călire* 12-14 10-12 8-10 60-70 foarte
puternică
* Călirea se face cu 10-14 zile înainte de plantarea răsadurilor în câmp
78
În vederea unei plantări cât mai timpurii, terenul se modelează din
toamnă în straturi cu lăţimea la coronament de 104 cm. Plantarea se face în
funcţie de zonă, în zonele sudice în a doua jumătate a lunii martie (15-30.III),
iar în cele nordice cu două săptămâni mai târziu, când în sol se realizează o
temperatură de 8oC. Răsadul se plantează manual sau mecanizat după
schemele 80+70/18-20 cm pe teren modelat şi 75x18-20 cm pe cel
nemodelat, realizându-se desimi de 65-70 mii pl/ha (fig. 8.2.). În gospodăriile
personale plantarea poate fi efectuată şi pe biloane late de 80 cm, distanţa
între rânduri fiind de 45 cm, iar între plante pe rând de 40-50 cm, realizându-
se desimi de 44-55 mii pl/ha.
cm
m
0c
0
-2
-2
80 cm
18
18
75 75 75 75 75
17 46 cm 17 70 17 46 cm 17
150 cm 150 cm
104 cm
150 cm
a b
Figura 8.2. Schema de plantare a conopidei timpurii pe teren modelat (a) şi
nemodelat (b)
Lucrările de întreţinere sunt comune cu cele de la varza timpurie, cu

unele excepţii privind: irigarea, se face mai intens, aplicându-se 5-6 udări cu
norme de 200-250 m3/ha, fertilizarea suplimentară se aplică în faza de 8-10
frunze prin administrarea de gunoi de păsări sau urină de grajd în diluţie cu
apă în raport de 1:4-6 sau 35 kg s.a./ha N.
La unele soiuri şi hibrizi la care autoprotecţia căpăţânii false împotriva
luminii nu este determinată genetic (nervura principală a frunzei curbată
astfel încât limbul frunzelor să acopere şi partea superioară a inflorescenţei)
se aplică o lucrare specială. Lucrarea constă în legarea câtorva frunze
deasupra căpăţânii false sau ruperea nervurilor principale la 1-2 frunze care
se apleacă peste aceasta, protejând-o astfel de lumina puternică sub efectul
căreia are loc pigmentarea sau decolorarea. (fig. 8.3.)
79
Figura 8.3. Hibrizi de conopidă cu autoprotecţie a inflorescenţei împotriva
luminii în exces, determinată genetic (curbura nervurilor frunzelor produce
autoînvelirea)
Erbicidarea culturii preemergent pentru prevenirea şi combaterea

buruienilor se face cu Sultan 50 SC – 1,5 l/ha, Dual Gold 960 EC – 1,2 l/ha.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se face similar cu cea
prezentată la cultura de varză timpurie din câmp.
Recoltarea se execută având în vedere faza în care căpăţâna falsă
întruneşte indicii calitativi pentru valorificare. Aceasta are loc în perioada
20.V-10.VII, astfel că recoltarea se eşalonează în 3-5 etape. Tăierea
căpăţânilor false se face cu 2-3 frunze protectoare de la baza lor, se sortează
pe calităţi având în vedere uniformitatea, diametrul ecuatorial, culoarea şi
gradul de compactitate. Ambalarea se face în lăzi P sau lăzi de plastic.
Producţia obţinută este de 15-20 t/ha.
Cultura în câmp pentru producţie de vară.

Se folosesc numai soiuri şi hibrizi timpurii şi foarte timpurii cu perioadă
de vegetaţie cuprinsă între 80-95 zile. Cultura se practică cu rezultate bune
numai în Transilvania şi în zonele premontane. Producerea răsadurilor are
loc în răsadniţe calde, semănatul efectuându-se în intervalul 20.II-10.III, iar
plantarea în câmp se face între 1-10.IV în zonele din sud şi vest ale ţării şi
între 1-10.V în restul ţării.
Schemele de plantare sunt identice cu cele de la conopida timpurie
(fig. 8.2.).
Recoltarea are loc în perioada 15.VI-30.VII, producţia fiind de 15-20
t/ha.
Cultura în câmp pentru producţie târzie (de toamnă).
Deoarece în acest anotimp se pot asigura mai uşor cerinţele faţă de
factorii de vegetaţie, acest tip de cultură ocupă suprafeţe mari. Livrarea
conopidei din cultura târzie se face începând din decada I a lunii septembrie
şi până la finele lunii octombrie. Mai există însă şi posibilitatea prelungirii
consumului şi după această dată prin două modalităţi, şi anume: prin
protejarea plantelor cu adăposturi simple, tip tunel, din material plastic sau
prin postmaturarea căpăţânilor false (până la sfârşitul lunii noiembrie),
(tabelul 8.3.).
80
Tabelul 8.3.
Posibilităţi de prelungire a consumului de conopidă din culturile târzii
(de toamnă)
Tipuri de adăposturi şi
Indicaţii tehnice şi modul de realizare
spaţii folosite
Adăposturi simple – de
Se instalează pentru culturile întârziate, protejând concomitent câte
tip tunel – din material
două rânduri de plante.
plastic
Plantele care au căpăţâna falsă cu diametrul de cel puţin 3 cm se
smulg din câmp cu rădăcini şi se plantează în răsadniţe, una lângă
2
alta, pentru realizarea unei desimi de 50-60 plante la o ramă (1,5 m ).
Răsadniţe Se udă pentru asigurarea prinderii şi se acoperă cu rame şi rogojini. În
o
perioada postmaturării, temperatura se menţine la 2-3 C, iar
umiditatea la 85-90%. Dacă survin temperaturi scăzute, se aşează
gunoi de grajd proaspăt în jurul tocului.
Se procedează ca în cazul precedent, cu deosebirea că plantarea se
Sere bloc tip industrial
face pe brazde amenajate în travee.
Se amenajează brazde pe care se execută plantarea ca în cazul
răsadniţelor şi serelor. Postmaturarea se poate realiza şi prin agăţarea
Beciuri, pivniţe,
plantelor cu rădăcina în sus, de grinzi sau pereţii adăpostului,
bordeie,etc.
obţinându-se căpăţâni false mai mici şi afânate, deoarece creşterea
are loc numai pe baza substanţelor de rezervă existente în plantă.
Producerea răsadurilor se face pe straturi reci în câmp fără să se

repice, semănatul efectuându-se între 1-10.V, folosind 300 g seminţe pentru
1 ha de cultură. La plantare răsadul trebuie să aibă vârsta de 45-50 zile,
aceasta având loc în intervalul 15-25.VI pentru cultivarele târzii şi semitârzii
şi 25.VI-10.VII pentru cele semitimpurii. Se plantează mecanizat pe teren
modelat cu MPR-6(8)E sau manual pe teren modelat pe 2 rânduri după
schema 70+80/26-30 cm sau nemodelat la 75x26-30 cm, realizându-se
desimea de 45-50 mii pl/ha. Pe suprafeţe mici în gospodăriile personale,
plantarea se poate face la distanţe între rânduri de 40-50 cm şi între plante
pe rând la 30-40 cm, rezultând desimi de 6-8 pl/m2.
Lucrările de întreţinere au unele particularităţi faţă de cele ale verzei
albe de toamnă cu care sunt comune de altfel. În perioada de vegetaţie se
fac trei fertilizări faziale cu 35 kg s.a./ha N, la care se adaugă 20 kg s.a./ha
Borax şi se udă de 6-8 ori cu norme de 350-400 m3/ha, având în vedere
cantitatea de precipitaţii căzute.
Protecţia fitosanitară a culturii se face după modelul prezentat la
cultura de varză timpurie în câmp.
Recoltarea se execută în perioada lunilor septembrie-octombrie,
trebuind să se încheie înaintea venirii primelor îngheţuri. În vederea recoltării
tuturor căpăţânilor false, chiar şi a celor care nu au ajuns la maturitate,
cultura poate fi protejată cu tunele până la desăvârşirea maturării sau
plantele pot fi scoase cu rădăcini şi puse în pivniţe sau alte încăperi la
postmaturare.
Tehnologia culturii conopidei în spaţii protejate

Cultura conopidei protejate este mult răspândită, în majoritatea ţărilor
din centrul şi vestul Europei şi din ce în ce mai mult în unele ţări din estul
continentului. În ţara noastră se practică pe suprafeţe mai reduse, mai mult în
81
solarii, tunele joase, răsadniţe şi mai rar în sere, consumul având un caracter
oarecum concentrat în anumite zone geografice. Se impune includerea
conopidei în sortimentul de bază cultivat în condiţii de protejare a culturii.
Lucrările de întreţinere sunt comune cu cele aplicate culturii de varză
timpurie.
Recoltarea se execută ca şi la cultura din câmp, cu precizarea că
imediat după fasonare şi ambalare marfa trebuie transportată din seră pentru
evitarea deprecierilor calitative. Se recoltează începând din prima decadă a
lunii aprilie, producţiile ce se pot realiza fiind de 20-30 t/ha.
Cultura conopidei în adăposturi din material plastic (solarii şi

adăposturi joase tip tunel).
Realizarea condiţiilor favorabile de microclimat pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor de conopidă în aceste tipuri de adăposturi constituie
motivaţia pentru care s-au utilizat destul de intens fiind un element de
perspectivă pentru extinderea pe suprafeţe şi mai mari a acestei culturii în
ţara noastră, fiind tot mai mult cerută de consumatori. În ciclul I conopida se
cultivă în perioada 10.III-30.V, iar în ciclul II între 25.VII-30.X.
Producerea răsadului se face în sere înmulţitor şi răsadniţe calde
după tehnologia generală, dar cu unele particularităţi. Pentru ciclul I,
semănatul în răsadniţe se execută între 5-10 ianuarie, iar în serele înmulţitor
între 10-15 ianuarie. Pentru ciclul II semănatul se face pe straturi în câmp, în
intervalul 20-25 iunie, fiind necesare 300-350 g seminţe pentru un hectar.
Lucrările de pregătire a terenului şi solarului sunt aceleaşi ca şi pentru
varza albă timpurie. Epoca optimă de înfiinţare a culturii pentru ciclul I este
între 10-20 martie, iar pentru ciclul II 25-30 iulie. Se plantează după
schemele din fig. 3.21., realizându-se desimi de cca. 33 mii pl/ha.
Lucrările de întreţinere se aseamănă cu cele de la varza timpurie.
Popescu (1970) arată că pentru realizarea unei aerisiri corespunzătoare a
solariilor se pot utiliza folii din polietilenă perforată. Astfel factorii principali de
vegetaţie, temperatura şi umiditatea se autoreglează, cu influenţe benefice
asupra culturilor.
Recoltarea are loc la culturile din ciclul I în intervalul 10-30 mai, iar la
cele din ciclul II între 1-30 octombrie. Producţiile care se obţin sunt de 20-25
t/ha în ciclul I şi de 25-30 t/ha în ciclul II.
Cultura conopidei în tunele joase este similară cu cea prezentată la
varza timpurie.
1. Protecţia căpăţânii false împotriva luminii se mai poate face şi prin

alte mijloace?
R: Se aplică o lucrare specială care constă în legarea câtorva frunze
deasupra căpăţânii false sau ruperea nervurilor principale la 1-2 frunze care
se apleacă peste aceasta, protejând-o astfel de lumina puternică sub efectul
căreia are loc pigmentarea sau decolorarea.
82
2. Există după finele lunii octombrie posibilitatea prelungirii consumului
de conopidă din culturile târzii (de toamnă)?
R: Prelungirea consumului după această dată se face prin două
modalităţi, şi anume: prin protejarea plantelor cu adăposturi simple, tip tunel,
din material plastic sau prin postmaturarea căpăţânilor false (până la sfârşitul
lunii noiembrie
1. Care este „partea comestibilă” a conopidei? Din ce rezultă şi ce se

întâmplă dacă depăşeşte faza de recoltare?
2. În ce fază de vegetaţie a conopidei are loc maximul de consum de
apă?
3. Care este consumul de apă pentru obţinerea unei tone de căpăţâni
false la conopidă? Dar pentru o tonă de substanţă uscată?
4. Care este vârsta optimă a răsadurilor de conopidă şi care este
efectul depăşirii acesteia?
5. În ce constă efectuarea unei lucrări de protejare a căpăţânii false la
conopidă împotriva radiaţiei solare puternice, care produce pigmentarea sau
decolorarea?
83
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA

DE CULTURĂ A GULIILOR
Cuvinte cheie: tulpină îngroşată (tuberificată), ţesut parenchimatic,

consum specific, producţie eşalonată, cultură asociată, răsad
Rezumat
Gulia este o specie cu o bună capacitate de păstrare asigurând
consumul eşalonat pe o perioadă îndelungată de timp. Tehnologia de cultură
este asemănătoare ce cea a verzei albe de căpăţână cultivată în câmp,
pentru producţia timpurie şi de toamnă, şi în spaţii protejate. Având o
perioadă scurtă de vegetaţie şi habitus redus, gulioarele se pretează foarte
bine pentru culturi asociate, în special în spaţii protejate cu specii cum sunt
tomatele, ardeiul gras, castraveţii şi vinetele. Gulioarele se pretează însă şi
pentru culturi pure, de bază, în sere semiîncălzite sau la temperatura de
gardă pentru trecerea peste iarnă a acestora.
9.1. GULIA – Brassica oleracea var. gongylodes Lam. sin

caulorapa L.
Familia Cruciferae
Denumiri străine: kohlrabi (engleză); chou rave (franceză); kohlrabi

(germană).
La gulie partea comestibilă este reprezentată de tulpina îngroşată
(tuberificată) numită “tulpinofruct”, consumată fiind atât în stare proaspătă,
cât şi într-o gamă variată de preparate culinare. Substanţele minerale,
vitaminele şi zaharurile pe care le conţine îi conferă guliei o valoare
alimentară apreciabilă. Având o bună capacitate de păstrare se poate
asigura consumul eşalonat pe o perioadă îndelungată de timp.

Gulia a fost cunoscută şi cultivată încă din antichitate, având ca şi
varza aceiaşi arie de răspândire.
Literatura de specialitate indică drept zonă de origine bazinul Mării
Mediterane, provenind din specia spontană Brassica rupestris. Se cultivă pe
suprafeţe însemnate în ţările din vestul şi centrul Europei, dar şi în alte ţări. În
ţara noastră găseşte condiţii favorabile de creştere în toate judeţele ţării, dar
se cultivă cel mai mult în Banat şi Transilvania şi în jurul oraşelor mari.

Gulia este o plantă bienală. Frunzele au culoare verde sau violacee,
peţiolul lung şi marginea limbului dinţată. Pe porţiunea îngroşată a tulpinii,
frunzele au teaca mult lăţită şi sunt rar inserate în formă de spirală.
84
Tulpina are particularitatea de a-şi dezvolta ţesutul parenchimatic şi a
depozita substanţe de rezervă, astfel că într-un anumit stadiu de dezvoltare
se îngroaşă, căpătând formă, mărime şi culoare care constituie caracter de
soi. Unele soiuri după recoltare formează noi organe comestibile din mugurii
axilari, ca la cultura de conopidă sau varză.

Plantele tinere în faza de 4-5 frunze prezintă sensibilitate la
temperaturi de vernalizare (5-10oC), emiţând foarte uşor tulpini florifere, în
acest caz nemaiformând tulpini îngroşate.
Faţă de lumină pretenţiile sunt moderate, gulia putându-se cultiva în
asociere cu alte specii legumicole, în special în sere şi adăposturi din mase
plastice (cu ardei gras, castraveţi, tomate). În primele faze însă, lipsa luminii
determină alungirea plantelor, depunerea substanţelor de rezervă
nemaiavând loc, astfel că tulpina nu se mai îngroaşă.
Din punct de vedere al umidităţii din sol gulia are cerinţe ridicate,
alternanţa secetei cu umezeala abundentă determinând crăparea tulpinii
tuberificate. Având un sistem radicular slab dezvoltat şi perioadă scurtă de
vegetaţie, solicită soluri fertile, dar fără exces de azot.
Consumul specific este de 2-3 kg s.a./ha N, 1 kg s.a./ha P2O5 şi 3-5
kg s.a./ha K2O. pentru o tonă de gulii (Davidescu, D., Velicica Davidescu,
1992). Pentru asigurarea necesarului de consum în timpul vegetaţiei
concomitent cu pregătirea terenului se recomandă fertilizarea cu 15-20 t/ha
gunoi de grajd bine putrezit. Gulia are drept perioade critice de nutriţie faza
de 6-8 frunze, când începe îngroşarea tulpinii şi faza de depunere intensă a
substanţelor de rezervă.
Soiuri cultivate
În cultură se utilizează atât soiuri cât şi hibrizi pentru culturile timpurii
şi târzii din câmp, cât şi pentru culturile forţate şi protejate din sere şi solarii.
Tabelul 3.28. cuprinde un sortiment bogat de cultivare de gulii şi gulioare
omologate sau de perspectivă pentru cultură atât în câmp, cât şi în spaţii
protejate şi anume Korist, Dvorsky, Kupa, Trerro Roglis (gulioare) şi Kossat
F1, Goliat alb , Goliat albastru (gulii).
Tehnologia culturii
Tehnologia culturii guliei se aseamănă cu cea a verzei albe de
căpăţână cultivată în câmp, pentru producţie timpurie şi de toamnă sau în
spaţii protejate. Având perioadă scurtă de vegetaţie şi habitus redus,
gulioarele se pretează pentru culturi pure sau asociate, în special în spaţiile
protejate.
Culturile de gulii şi gulioare asigură o producţie eşalonată din culturile
înfiinţate în câmp şi spaţii protejate. După cultura de gulioare din câmp în
acelaşi an pot fi înfiinţate culturi de fasole verde, castraveţi sau rădăcinoase
de toamnă (sfeclă roşie, morcov, ţelină). Guliile de toamnă se pot cultiva
după cartofi timpurii, ceapă de stufat, spanac sau mazăre verde.
Cultura guliei în câmp pentru producţie timpurie.

Alegerea şi pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturii se face ca
85
pentru varza timpurie în câmp, având în vedere posibilităţile de practicare a
acesteia atât în ogor, cât şi în succesiune, datorită perioadei scurte de
vegetaţie.
Răsadurile se produc în răsadniţe încălzite biologic sau în sere
înmulţitor, fiind necesare 300 g sămânţă pentru un hectar de cultură.
Semănatul se face în intervalul 10-15.II pentru cultura în ogor şi 10.V-10.VI
pentru cea succesivă. Se repică pe strat nutritiv la distanţe de 5x5 cm sau în
cuburi nutritive cu latura de 5 cm.
Lucrările de întreţinere pentru răsaduri sunt comune cu cele de la
varza timpurie, atenţie acordându-se prevenirii realizării temperaturilor de
vernalizare de 5-10oC.
Plantarea răsadurilor se face pe teren modelat sau nemodelat după
schemele din fig. 3.8., realizându-se desimi de 110-120 mii pl/ha.
m
4c
-2
66 cm
22
m
4c
-2
22
30 30 30 60 30 30 30
10 23 10 28 28 28 10 23 10
104 cm 150
150
150 cm
a b
Figura 9.1. Schemele de înfiinţare a culturii de gulii pe
teren modelat (a) şi nemodelat (b)
Lucrările de întreţinere sunt similare cu cele de la varza timpurie, dar

datorită perioadei mai scurte de vegetaţie pe care o au gulioarele, sunt mai
reduse ca volum.
Recoltarea se face prin smulgere, eşalonat, începând din ultima
decadă a lunii mai, când se întrunesc caracteristicile specifice soiului şi când
tulpina îngroşată are diametrul de 5-7 cm. În vederea valorificării se
îndepărtează porţiunea dedesubtul tulpinii îngroşate, dar se menţin 3-5
frunze sănătoase întrucât se leagă câte 3 bucăţi în legătură.
Producţia ce se obţine este de 10-15 t/ha.
Cultura forţată şi protejată a guliei.

Cultura forţată.
Cultura forţată de gulii în sere necesită un consum energetic redus şi
se practică în ciclul I. Încadrarea calendaristică a culturii se face când în sere
temperaturile se menţin la parametrii de conservare peste iarnă a construcţiei
de seră.
Pentru utilizarea eficientă şi intensivă a spaţiului serelor se practică 3
tipuri de culturi şi anume: cultura intermediară (între ciclurile II şi I) sau
anticipată (faţă de cultura principală sau de bază care poate fi: tomate, ardei
gras, castraveţi); cultura de bază şi cultura asociată (intercalată).
Producerea răsadului începe prin efectuarea semănatului în intervalul
1-10.X pentru cultura de bază şi între 15-20.XI pentru cultura asociată, fiind
necesare 400-500 g pentru un hectar de cultură. Lucrările de întreţinere ce
86
se aplică răsadurilor sunt comune cu cele de la varza timpurie.
Pentru culturile asociate de gulioare (cu tomate, ardei gras şi
castraveţi – fig. 9.2.) serele nu se pregătesc în mod special, ci rămân de
bază lucrările executate pentru cultura principală (de bază).
40 20 40 40 20 20 40 40 20 40
320
20 20 15 50 15 20 20 20 20 15 50 15 20 20
320
10 40 50 24 24 24 24 24 50 40 10
50 220 50
320
Figura 9.2. Scheme de înfiinţare a culturilor intercalate (asociate) de gulioare

în culturi de tomate, ardei gras şi castraveţi în sere industriale (original)
a – în cultura de tomate (80 mii pl./ha gulioare şi 32 mii pl./ha tomate); b – în cultura de ardei
gras (80 mii pl./ha gulioare, 28 mii pl./ha ardei gras şi 3 mii pl./ha castraveţi lungi); c – în
cultura de castraveţi (60 mii pl./ha gulioare şi 18 mii pl./ha castraveţi lungi)
Se folosesc soiuri sau hibrizi de gulioare care sunt adaptate la condiţii

de iluminare mai redusă şi care valorifică bine condiţiile de microclimat, de
altfel specifice perioadei în care se practică cultura.
Înfiinţarea culturii se face prin plantarea eşalonată a răsadului,
corespunzător tipului de cultură şi anume pentru: cultura intermediară între
15-20.XI; cultura de bază între 20.XII-10.I; cultura intercalată (asociată) între
10-15.I.
Plantarea în cazul culturii intermediare (anticipate) şi de bază se face
după schema 20-25x20 cm sau 22,5-24x20 cm (11-12 rânduri/travee)
rezultând desimi de 120-180 mii pl/ha în funcţie şi de destinaţia culturii.
În cazul culturilor asociate numărul de rânduri pe travee se adaptează
în funcţie de numărul şi amplasarea rândurilor de la cultura principală (de
bază), realizând desimi de 60-80 mii pl/ha.
87
Lucrările de întreţinere sunt mai reduse ca volum, dar sunt comune cu
cele aplicate la varza timpurie.
Recoltarea se face ca la cultura timpurie în câmp. Recoltatul se
eşalonează între 10.I-20.II la cultura intermediară şi între 15.III-30.IV la
cultura de bază şi asociată.
Producţiile care se realizează sunt 12-15 t/ha la cultura intermediară
(anticipată), 20-25 t/ha la cultura de bază (principală) şi 8-10 t/ha la cea
asociată (intercalată).
Cultura protejată a guliei (în adăposturi din material plastic).

Pentru cultura protejată se folosesc solariile şi adăposturile joase tip
tunel. Răsadul se produce ca şi pentru varza şi conopida timpurie, în sere
înmulţitor sau răsadniţe calde, semănând eşalonat, cu începere din 15
ianuarie, din două în două săptămâni, necesarul de seminţe fiind de 400-500
grame. Răsadul se repică obligatoriu folosindu-se ghivece sau cuburi
nutritive de 5x5x5 cm.
Pregătirea, respectiv instalarea solariilor sau a tunelelor joase se face
cu 6-8 zile înaintea plantatului. Terenul se pregăteşte ca şi pentru varza
timpurie în solar. Plantarea răsadului se face în perioada 15-20.III, după cel
de conopidă timpurie, când are 5-6 frunze adevărate şi o vârstă de 40-45
zile.
În cazul culturilor pure şi anticipate distanţele de plantare sunt de 25 x
20 cm; 20 x 20 cm; 25 x 25 cm, iar în culturile asociate acestea variază în
funcţie de cultura principală (fig.3.30.). În tunele joase se foloseşte schema
de plantare prezentată la varza timpurie pe teren nemodelat, adică 30 cm
între rânduri şi 20 cm pe rând (fig. 9.3.). Protejarea gulioarelor se poate face
şi cu folie suplă (tipul Agryl P-17) fără sistem de susţinere, care se aplică
direct pe răsaduri timp de 28 zile de la plantare, după care se îndepărtează
de pe cultură.
cm
cm
cm
20
20
20
5 30 30 5 70 5 30 30 5 70 5 30 30 5
65 cm 80 cm 60 cm 80 cm 65 cm
70 cm 70 cm 70 cm
350 cm
Figura 9.3. Schema de plantare a gulioarelor în adăposturi din

material plastic, tip tunele joase
Lucrările de întreţinere sunt comune cu cele de la culturile de varză şi
conopidă timpurie din solarii şi tunele joase.
Recoltarea are loc în perioada lunilor aprilie-mai (ca la cultura timpurie
în câmp), realizând producţii de 12-15 t/ha.
88
1. Care sunt cerinţele din punct de vedere al umidităţii din sol la gulie?
R: Din punct de vedere al umidităţii din sol, gulia are cerinţe ridicate,
alternanţa secetei cu umezeala abundentă determinând crăparea tulpinii
tuberificate.
2. Care sunt tipurile de culturi de gulioare care se pot înfiinţa în sere?
R: Se folosesc soiuri sau hibrizi de gulioare care sunt adaptate la
condiţii de iluminare mai redusă şi care valorifică bine condiţiile de
microclimat, de altfel specifice perioadei în care se practică cultura.
1. De ce organ al plantei este reprezentată partea comestibilă la

gulie?
2. Care sunt temperaturile de vernalizare la care plantele tinere de
gulie prezintă sensibilitate în faza de 4-5 frunze?
3. Pentru eşalonarea producţiei de gulii pe o perioadă cât mai
îndelungată în timpul anului, precizaţi tipurile de culturi care se pot înfiinţa?
4. Care sunt intervalele de timp în care se face semănatul pentru
cultura de bază şi pentru cea asociată de gulioare în sere?
89
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE

CONSUMĂ FRUNZELE. BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A SALATEI
Cuvinte cheie: „legume verdeţuri”, habitus redus, legume perisabile.
rozetă de frunze, corcirea seminţelor, culturi principale (de bază), culturi
anticipate, culturi asociate.
Rezumat
Plantele legumicole care se încadrează în această grupă, datorită
elementelor comune pe care le au, aparţin mai multor familii botanice .
Acestea se împart în două grupe:
- salate (lăptuca şi cicoarea de grădină) de la care se consumă
frunzele;
- verdeţurile pentru gătit (spanacul, loboda, ţelina pentru peţiol şi
frunze, mangoldul, pătrunjelul pentru frunze, etc.) de la care se consumă
frunzele, peţiolii sau lăstarii tineri, preparate în diferite feluri. Aceste legume
în mod uzual sunt cunoscute sub denumirea de “frunzoase” sau “legume
verdeţuri”.
Excepţie făcând spanacul de Noua Zeelandă, speciile din această
grupă sunt mai puţin pretenţioase la căldură, au o perioadă scurtă de
vegetaţie şi se pretează la culturi succesive şi asociate, prezentând din acest
punct de vedere importanţă deosebită pentru culturile protejate.
Rezistenţa pe care o au la frig face posibilă cultivarea lor primăvara
devreme sau toamna târziu, iar cultivarea lor în sere se face în condiţii de
consum energetic redus (de conservare a construcţiei peste iarnă). Sunt deci
legume de primă apariţie primăvara, consumându-se până toamna sau iarna
târziu, asigurând astfel consumul de legume proaspete tot timpul anului şi
contribuind la diversificarea sortimentului de legume. Conţinutul bogat în
vitamine şi săruri minerale a legumelor frunzoase de care organismul uman
are mare nevoie, le face căutate tot timpul, asigurând astfel cultivatorilor şi
venituri băneşti substanţiale.
Având un habitus redus, în cultură se pretează la desimi mari pe
unitatea de suprafaţă, realizându-se astfel producţii mari şi profitabile.
Salata, ca specie legumicolă principală din această grupă, are o
perioadă de vegetaţie scurtă, de 45-50 zile până la maturitatea de consum,
ceea ce o recomandă pentru asociere cu unele dintre culturile de bază
(principale) din sere, cum sunt tomatele, dar şi cu ardeiul gras.
Având rezistenţă la frig şi o perioadă scurtă de vegetaţie, se pot
înfiinţa culturi succesive în primăvară şi toamnă, precum şi culturi în toate
sistemele, în câmp, sere şi solarii (culturi de succesiune şi asociate în câmp,
culturi forţate în sere şi protejate în solarii, tunele) asigurându-se astfel
eşalonarea consumului tot timpul anului.
90
10.1. SALATA – Lactuca sativa L.
Familia Compositae
Denumiri străine: lettuce (engleză); laitue (franceză); Kopfsalat

(germană).
În cultură se întâlnesc trei varietăţi cunoscute sub denumirea de salată

şi anume:
- Salata de căpăţână – Lactuca sativa L. conv. incocta Helm., var.
capitata;
- Marula – Lactuca sativa L. conv. sativa., var. longifolia Lam /
formează căpăţâni alungite;
- Salata de foi – Lactuca sativa L. conv. incocta Helm., var. crispa L.
(var. secalina Alef.) – nu formează căpăţâni.
Importanţa alimentară a salatei se datorează conţinutului ridicat în
săruri minerale (Ca, K, P, Fe), în vitamine (C, A, B, B2, PP), precum şi în
glucide 2-3,5%, proteine 1-1,6%, caroten 1-3 mg/100 g produs proaspăt şi
celuloză. De asemenea se mai adaugă şi conţinutul în acizi organici (oxalic,
citric, lactic), precum şi latexul care acţionează ca sedativ, laxativ şi
mineralizant. De la salată se consumă căpăţânile şi frunzele folosite în stare
proaspătă sub formă de salate sau pentru ornarea unor preparate culinare.
Având rezistenţă la frig şi o perioadă scurtă de vegetaţie, se pot
înfiinţa culturi succesive în primăvară şi toamnă, precum şi culturi în toate
sistemele, în câmp, sere şi solarii (culturi de succesiune şi asociate în câmp,
culturi forţate în sere şi protejate în solarii, tunele) asigurându-se astfel
eşalonarea consumului tot timpul anului.

Salată sălbatică – Lactuca scariola, stă la baza provenienţei salatei
cultivate, aceasta crescând în mod spontan în partea centrală a teritoriului
C.S.I., Europa Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Vest, Asia Mică, insulele
Canare şi Madera.
Astăzi este cultivată în toată lumea, în special în zonele cu climă
temperată, ţări mari consumatoare fiind cele din vestul Europei (Franţa,
Germania, Olanda, Polonia), dar şi S.U.A. şi Japonia. În ţara noastră cultura
este răspândită în toate judeţele, suprafeţe mari fiind concentrate în jurul
marilor oraşe, atât în câmp cât şi în sere şi spaţii protejate cu mase plastice.

Salata este o plantă anuală, având o perioadă scurtă de vegetaţie, de
45-50 zile până la maturitatea de consum şi 120 zile până la recoltarea
seminţelor.
Rădăcina salatei este pivotantă când se cultivă prin semănat direct şi
ajunge până la 60-70 cm adâncime în sol, iar când este cultivată prin răsad
înrădăcinarea este mai superficială.
Frunzele au forma, mărimea şi culoarea specifice cultivarului, de
91
regulă rotunde sau oval-alungite, cu nervuri groase, bogate în latex şi cu
peţiolul scurt. Plantele formează la începutul perioadei de vegetaţie o rozetă
de frunze, iar apoi o căpăţână mai mult sau mai puţin îndesată, de forme,
culori şi mărimi diferite în funcţie de cultivar. Faza de căpăţână durează 10-
15 zile, după care plantele emit tulpini florale. Tulpinile florale apar după 45-
65 zile de la semănat, având 1-1,2 m înălţime. Sunt puternic ramificate şi se
termină cu inflorescenţe capitule ce conţin 20-25 flori galbene. Florile sunt
hermafrodite, polenizarea este autogamă, dar se întâlnesc şi un procent de
2-6% de plante alogame.
Culturile semincere necesită izolarea soiurilor între ele, pentru evitarea
corcirii seminţelor.
Fructul este o achenă de formă eliptică, de culoare alb-argintie, brună,
cafenie sau neagră, cu 5-7 dungi longitudinale, terminat în vârf cu papus.
Soiuri cultivate
În producţie se întâlnesc soiuri şi hibrizi pentru următoarele tipuri de
culturi: timpurie, semitimpurie, târzie şi pentru sere şi solarii. Dintre acestea
amintim pe: Jessy, De Mai, De Arad, Marulă de Brăila, Cora, Dena, Roxette,
Silvia, Enrica, Titan, Mildred, Dagua, Calona, Rosalba, etc.

Cerinţele faţă de temperatură sunt reduse, salata fiind caracterizată ca
o specie rezistentă la frig şi cu perioadă scurtă de vegetaţie, putându-se
astfel planta sau semăna în câmp primăvara devreme sau toamna.
Germinarea seminţelor are loc la temperatura minimă de 2-3oC, la
temperatura optimă de 5-10oC, răsărirea plantelor având loc în 6-10 zile de la
semănat. La temperaturi de peste 25oC seminţele unor soiuri de salată nu
mai germinează. În faza de rozetă cu 4-5 frunze adevărate, plantele suportă
temperaturi de până la –5…-6oC, unele soiuri la temperaturi chiar şi mai
scăzute, fără a pieri. Indrea (1967) ajunge la concluzia că plantele călite pot
să reziste la temperaturi de până la –18oC timp de 6 ore, în timp ce plantele
necălite pier la temperatura de –8oC. În perioada de creştere a căpăţânii
temperatura optimă este de 15-18oC, iar temperaturile de peste 24oC
determină emiterea timpurie a tulpinilor florifere şi deprecierea calitativă a
producţiei.
Temperatura optimă de creştere şi formare a căpăţânii poate fi diferită
în funcţie de lumină, astfel: 20-22oC pe vreme însorită; 15-16oC pe timp
noros şi 12-13oC şi chiar 7-8oC în timpul lunilor de iarnă (Ghenkov, G.,
Murtazov, T., Minkov, I., 1974 citaţi de Stan, N., 1980).
Salata este o plantă de zi lungă, dar partea comestibilă (căpăţâna)
creşte şi se formează în condiţii de zi scurtă. În condiţii de zi lungă, are o
perioadă scurtă de vegetaţie şi emite tulpini florale înainte de a forma
căpăţâni normale. Există însă şi soiuri indiferente (neutre) faţă de lungimea
zilei, care dau rezultate bune în cultura de vară.
Faţă de umiditate salata este pretenţioasă, mai ales în fazele de
răsărire şi formare a rozetei de frunze şi a căpăţânilor, necesitând un nivel de
70—80% din I.U.A.
Salata este pretenţioasă şi faţă de sol, cerând soluri bogate în humus,
cu un pH de 6-6,5, bine structurate, plantele având un potenţial ridicat de
92
asimilare în special pentru azot şi fosfor. Pentru o tonă de produs, salata
consumă 2-3 kg N, 0,4-0,8 kg P2O5, 3,5-5,0 kg K2O şi 1,3 kg CaO.
Nu dă rezultate pe soluri uşoare sau prea grele, sărace şi nici pe cele
acide. Cele mai bune soluri pentru cultura salatei sunt cele de luncă şi
cernoziomurile.
Tehnologia culturii salatei

Cu scopul eşalonării producţiei şi implicit a consumului, cultivarea
salatei se face prin practicarea următoarele tipuri de culturi: în câmp sub
formă anticipată, succesivă şi în ogor; în sere, forţată; în adăposturi acoperite
cu polietilenă (solarii, tunele joase) şi în răsadniţe, protejată.
Cultura salatei în câmp

Datorită perioadei scurte de vegetaţie şi a specificităţii pretenţiilor faţă
de durata de iluminare şi de temperatură, salata se cultivă anticipat sau în
succesiune, constituind culturi secundare. Astfel, în câmp se înfiinţează
culturi anticipate înaintea celor principale (de bază), care se înfiinţează la
sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai (tomate timpurii, castraveţi, ardei,
vinete, bame, ţelină, etc.), iar cele de succesiune, după culturi care lasă
terenul liber la mijlocul lunii iulie (varza şi conopida timpurie, castraveţi,
mazăre păstăi, fasole verde, cartofi timpurii, etc.). Cultura în câmp se
înfiinţează prin plantare de răsaduri, toamna şi prin semănat şi plantat
răsaduri, primăvara.
Pregătirea terenului şi fertilizarea de bază se face din toamnă,
respectând tehnologia culturii principale (de bază), cu menţiunea că odată cu
pregătirea patului germinativ pe suprafeţele mari se aplică erbicidul Kerb 50
W – 2-3 l/ha, „pre” sau postemergent.
Înfiinţarea culturii se face prin plantare de răsad şi prin semănat în
câmp.
Producerea răsadurilor
Pentru culturile care se înfiinţează primăvara, vara şi toamna se
produce un răsad în vârstă de 25-35 zile. Pentru culturile ce se înfiinţează
primăvara devreme, semănatul se efectuează în răsadniţe sau solarii, iar
pentru cele înfiinţate toamna şi vara, pe brazde reci, amenajate în câmp.
Pentru un hectar de cultură sunt necesare 250-300 g seminţe. Răsadul se
repică în cuburi nutritive cu latura de 3-4 cm pentru culturile care se
înfiinţează primăvara devreme, iar pentru celelalte culturi se seamănă mai
rar, fără a se repica.
Plantarea răsadurilor se face în funcţie de modul cum a fost obţinut.
Răsadul nerepicat se plantează în general manual, cu plantatorul, iar cel
repicat în gropi deschise, în perioadele 20.IX-10.X şi 1-15.III, pentru
consumul eşalonat în primăvară. Plantatul se poate face şi mecanic cu MPR
6(8).
Pentru consumul din toamnă, plantarea se execută între 25.VIII-5.IX,
vârsta răsadurilor la plantare trebuind să fie de 35-40 zile. Distanţele între
plante pe rând sunt de 15-20 cm la cultivarele timpurii şi 25-30 cm la cele
târzii, realizându-se desimi de 160-190 mii pl/ha (fig.10.1.).
93
m
8c
-1
70 cm
13
20 12 46 cm 12 20 40 20 12 46 cm 12 20
104 cm
150 cm
m
8c
-1
66 cm
13
20 10 46 cm 10 20 34 20 10 46 cm 10 20
94 cm
140 cm
b
Fig. 10.1. Scheme de înfiinţare a culturii de salată în câmp pe teren modelat
în straturi înălţate cu lăţimea de 104 cm (a) şi de 94 cm (b)
Înfiinţarea culturii prin semănat direct

Se utilizează semănătorile SUP-21, Stanhay, Saxonia, norma de
sămânţă fiind de 2,5-3,0 kg/ha. Se seamănă la adâncimea de 2-3 cm,
luându-se în considerare tipul de sol şi epoca de înfiinţare a culturii.
Semănatul se eşalonează între 1-20.IX şi 1-15.III pentru consumul timpuriu şi
15.VII-15.VIII pentru consumul de toamnă.
Lucrările de întreţinere se referă la: completarea golurilor cu răsad de
aceiaşi vârstă sau cu plante rezultate de la lucrarea de rărit; răritul pe rând la
distanţe de 13-18 cm sau 15-20 cm (la cultivarele timpurii) şi respectiv 25-30
cm la cele târzii; prăşitul manual sau mecanic cu CL-4,5; irigatul pentru
asigurarea umidităţii, de 2-3 ori cu norme de udare de 200-250 m3/ha;
fertilizarea fazială când plantele au 8-10 frunze cu 50-100 kg s.a./ha N;
prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor cu produse specifice şi
anume: Bremia lactucae - mana salatei (după răsărire la apariţia simptomelor
se fac tratamente cu: Polyram DF 0,2%; Ortiva Top 0,075%; Amistar - 0,75-
1 l/ha, în funcție de gradul de infecție; Taegro - 0,37 kg/ha, între stadiile
BBCH 10 și BBCH 89); Bottytis cinerea - putregaiul cenuşiu (Amistar - 0,75-1
l/ha, în funcție de gradul de infecție; Ortiva Top – 1 l/ha; Switch - 0,6 kg/ha -
se aplică la avertizare, apariţia primelor simptome ale bolii în perioada de la
apariţia primei frunze adevărate până când căpăţâna este complet format,
intervalul dintre tratamente fiind de 10 zile și se adaptează după caz în
94
concordanţă cu condiţiile locale, numărul maxim de tratamente este de 3);
Rhizoctonia solani - putrezirea frunzelor bazale (Amistar - 0,75-1 l/ha, în
funcție de gradul de infecție) şi prevenirea şi combaterea dăunătorilor: Buha
grădinilor de legume (Agrotis nigrum) – Decis Expert 10EC – 62,5 ml/ha;
omizi defoliatoare (Mamestra, Spodoptera, Autographa, Orthosia,
Thaumetopoeidae, Pieris etc.) - Bactospeine DF 0,5 – 1 kg/ha (se
administrează de la eclozare și primele stadii larvare); Frankliniella
occidentalis, Spodoptera spp. - Minecto Alpha - 1,25 l/ha (aplicare foliară / 1
l/ha (aplicare prin irigare prin picurare); Buha semanaturilor (Agrotis
segetum), Carabusul de mai (Melolontha melolontha), Viermele sarma
(Agriotes spp.) - Trika Expert - 10-15 kg/ha - aplicare directa la sol, odata cu
plantarea, cand planta are 2-6 frunze (BBCH 12-16); Hyperomyzus lactucae
- afide – tratamente cu Decis Mega 50 EW – 0,02% (0,12 l/ha), Closer – 0,2
l/ha; Gryllotalpa gryllotalpa – coropişniţa – Corocid Super 20 kg/ha;
Recoltarea se face eşalonat în perioada 1.V-30.VI pentru culturile
înfiinţate toamna şi primăvara prin răsad şi semănat direct şi între 15.IX şi
30.X pentru culturile de toamnă.
Recoltatul se face manual, cu cuţite inoxidabile sau mecanizat cu
combine dotate cu palpator şi cuţite acţionate electronic, pe timp răcoros,
fără ca frunzele să fie însă umede.
Producţia ce se realizează se situează între 10-30 t/ha, în funcţie de
soi şi condiţiile de cultură, la unele soiuri producţia ajungând chiar până la
40-50 t/ha.
Tehnologia culturii salatei în seră

Salata este poate cea mai răspândită specie legumicolă cu habitus
redus, care se cultivă în sere în condiţii de consum energetic redus (la
temperaturi de conservare a construcţiei în unele situaţii), sub forma culturilor
anticipate, anticipat-asociate şi asociate cu speciile de bază (tomate, ardei,
vinete, castraveţi, fasole, etc.) în perioada toamnă – iarnă - primăvară.
Producerea răsadului se face în mod eşalonat în sere înmulţitor în
perioada lunilor octombrie-ianuarie. Pentru producerea răsadului se ţine
seama de data înfiinţării culturii, de ritmul de vegetaţie al soiului şi de
condiţiile de luminozitate (intensitate a luminii în perioada respectivă), astfel
ca la plantare acesta să aibă vârsta de 35-45 zile şi 4-5 frunze. Sunt
necesare 200-300 g seminţe la culturile pure şi 100-150 g seminţe la cele
asociate, pentru răsadul necesar înfiinţării unui hectar de cultură. După 6-8
zile de la răsărire, răsadul se repică în cuburi nutritive sau ghivece cu latura
de 5 cm.
Pregătirea serei şi a solului se face respectând tehnologia generală
(nivelarea solului, fertilizarea de bază, afânarea, mărunţirea solului,
dezinfecţia scheletului şi a solului) în funcţie de modul de realizare a culturii.
Plantarea răsadului se face eşalonat în perioada decembrie-februarie,
în funcţie de sistemul de cultură. Se plantează manual, cu lingura de plantat,
deschizându-se gropi în care se introduc cuburile până la jumătate din
înălţimea lor (pentru prevenirea atacului de Botrytis la colet). Se poate planta
şi mecanizat, cu maşini care distribuie cuburile pe rând, fără să le îngroape.
Prin schemele de plantare în cultură pură pe teren nemodelat şi
respectiv modelat se realizează desimi de 140-200 mii pl/ha în funcţie de
95
vigurozitatea soiului de care se ţine seama la stabilirea distanţelor între
rânduri şi între plante pe rând. Schemele de plantare în cazul culturilor
anticipat-asociate şi asociate se stabilesc în funcţie de cultura de bază (fig.
10.2.).
20 20 20 40 20 20 40 20 20 40 20 20 20
320
40 20 20 40 20 20 20 20 40 20 20 40
320
b
Figura 10.2. Scheme de înfiinţare a culturii intercalate (asociate) de salată în
cultura de tomate în ciclul I (iarnă – vară) în sistem de plantare a tomatelor
pe 4 rânduri/travee (a) şi pe 3 rânduri/travee (b)
(desimi: salată – 80 mii pl./ha; tomate 32 mii pl./ha) - original
Lucrările de întreţinere sunt reduse ca număr şi volum datorită

scurtimii perioadei de vegetaţie. Acestea se referă la: completarea golurilor
după 8-10 zile de la plantare cu răsad de aceiaşi vârstă; efectuarea primei
praşile manuale la cca. 10 zile de la plantare cu repetare la intervale de 10
zile, pentru menţinerea culturii curată de buruieni; udarea culturii ori de câte
ori este necesar pentru menţinerea unei umidităţi moderate, dar constante;
menţinerea factorilor de microclimat la nivelele specifice culturii (tabelul
10.1.); aplicarea a 2-3 fertilizări faziale cu soluţii de azotat de amoniu
(concentraţie de 4-4,5%) prin instalaţia de irigare prin aspersiune, urmate de
spălarea frunzelor cu apă curată (tot prin instalaţia de aspersiune);
prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
De menţionat faptul că salata reacţionează foarte bine la fertilizarea cu
CO2 în concentraţie de 0,1-0,2%, efectul resimţindu-se în: scurtarea
perioadei de vegetaţie cu 20-40 zile, îmbunătăţirea calităţii, sporirea greutăţii
căpăţânilor cu 60-150%, creşterea procentului de căpăţâni de calitate extra şi
96
realizarea a 3 cicluri de cultură în perioada octombrie-aprilie faţă de 2 cicluri
la culturile fără CO2 (Ceauşescu, I., 1973).
Temperatura trebuie menţinută în concordanţă cu evoluţia intensităţii
luminoase, dar la valori care să nu depăşească 20 oC, în caz contrat
căpăţânile obţinute fiind afânate.
Tabelul 10.1.
Dirijarea factorilor de microclimat la cultura de salată anticipată în sere
o
Intensitatea
Faza de vegetaţie Noapte Zile atmosferică
Zile senine aerisirii
a noroase (%)
De la plantare până în faza de
12-14 14-16 18-20 80-90
rozetă Foarte
Faza de formare a căpăţânii 10-12 12-14 14-16 80-90 puternică
Perioada de recoltare 8-10 10-12 12-14 80-90
(După Stan, N., 1984)
Recoltarea se face prin tăierea la rând cu un cuţit inoxidabil a

căpăţânilor, dar se poate face şi eşalonat pe măsura ajungerii la completa
dezvoltare.
Producţiile ce se realizează sunt de 25-40 t/ha în culturile pure
anticipate şi de 10-15 t/ha în culturile anticipat-asociate sau asociate.
Tehnologia culturii salatei în adăposturi din material plastic.

Adăposturile din material plastic în care se practică cultura salatei sunt
solariile, tunelele şi răsadniţele.
Cultura salatei în solarii.
Salata se cultivă în solarii, extratimpuriu pentru consumul de
primăvară şi târziu, din toamnă, folosindu-se cât mai intensiv şi raţional
aceste spaţii. Se înfiinţează culturi pure, anticipate sau succesive şi anticipat-
asociate şi asociate.
Înfiinţarea culturilor se face prin răsad, produs după tehnologia
generală în sere înmulţitor, solarii încălzite şi răsadniţe cu încălzire biologică.
În funcţie de momentul înfiinţării culturii se stabileşte epoca de semănat,
astfel încât în momentul plantării răsadul să aibă vârsta de 40-45 zile şi 5-6
frunze. Norma de sămânţă pentru obţinerea răsadului necesar pentru 1 ha
de cultură este de 200 grame, acesta repicându-se în cuburi nutritive sau
ghivece din plastic cu lăţimea de 5 cm.
Pregătirea solariilor se face respectând tehnologia generală, ca la
culturile de bază, efectuându-se fertilizarea de bază cu gunoi de grajd şi
îngrăşăminte minerale, arătura adâncă, dezinfecţia solului, mărunţirea solului
prin frezare şi modelarea terenului.
Plantarea răsadurilor pentru culturile pure se face toamna în intervalul
1-10.X pentru zona I, între 20-30.IX pentru zona a II-a de cultură pentru
cultura pură şi primăvara între 1-30.III pentru culturile asociate, când în sol se
realizează 7-8oC, iar pentru culturile succesive, în vederea consumului din
toamnă, la finele lunii august.
Schemele de înfiinţare a culturilor pure şi asociate sunt prezentate în
fig. 10.3. şi 10.4.
97
cm
20
66
20 25 10 46 10 25 25 25 25 25 10 46 10 25 25 25 25 25 10 46 10 25 20
55 146 cm 146 cm 55
78 cm 192 cm 192 cm 78 cm
540 cm
Figura 10.3. Schema de înfiinţare a culturii pure de salată în solarii tunel
Dacă plantele se dezvoltă prea mult, ajungând la 8-10 frunze până la

primele îngheţuri, cultura se acoperă cu paie sau frunze în strat gros de 8-10
cm.
cm
20
21 26 8 8 26 26 26 26 26 8 8 26 26 26 26 26 8 8 26 21
47 62 130 cm 62 130 cm 62 47
78 cm 192 cm 192 cm 78 cm
540 cm
Figura 10.4. Schema de înfiinţare a culturii asociate de salată în solarii tunel

Legendă: - cultura de salată (asociată) - cultura principală (de bază)
Lucrările de întreţinere sunt în general asemănătoare cu cele de la

cultura din câmp. Acestea se referă la: acoperirea cu folie în luna februarie a
solarului; aplicarea unei fertilizări faziale cu 35-40 kg s.a./ha N în amestec cu
1-2 t mraniţă cernută şi uscată după pornirea plantelor în vegetaţie, urmată
de efectuarea unei praşile manuale pentru încorporarea în sol; aplicarea a 2-
4 udări cu norme moderate de 200-250 m3/ha pentru menţinerea unei
umidităţi corespunzătoare; prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor;
menţinerea unor temperaturi optime în aer şi sol printr-o aerisire
corespunzătoare. Popescu, V. (1995) recomandă menţinerea următoarelor
temperaturi pe faze de vegetaţie (tabelul 10.2.).
Tabelul 10.2.
Menţinerea temperaturilor la cultura de salată
o o
Faza de vegetaţie C aer C sol
În perioada plantatului 10-12 6-8
Până la începutul legării căpăţânii 10 10-12
În perioada de legare a căpăţânii 10-15 10-12
98
Recoltarea se face manual, eşalonat, începând din decada a III-a a
lunii martie şi până în luna mai, iar toamna în octombrie, noiembrie.
Producţia ce se obţine variază între 1,8-2,2 kg/m2 ajungând până la
4,0 kg/m2.
1. Precizaţi desimile la unitatea de suprafaţă la culturile pure

(anticipate) de salată pe teren modelat şi nemodelat în sere industriale.
R: Prin schemele de plantare în cultură pură pe teren nemodelat şi
respectiv modelat se realizează desimi de 140-200 mii pl/ha în funcţie de
vigurozitatea soiului de care se ţine seama la stabilirea distanţelor între
rânduri şi între plante pe rând.
2. Care sunt perioadele de înfiinţare ale culturii de salată în solarii
(culturi pure-anticipate, asociate şi succesive)?
Plantarea răsadurilor pentru culturile pure se face toamna în intervalul
1-10.X pentru zona I, între 20-30.IX pentru zona a II-a de cultură pentru
cultura pură şi primăvara între 1-30.III pentru culturile asociate, când în sol se
realizează 7-8oC, iar pentru culturile succesive, în vederea consumului din
toamnă, la finele lunii august.
1. Sub ce denumire mai sunt cunoscute plantele legumicole de la care

se consumă frunzele?
2. Care dintre legume extrag din sol cele mai mari cantităţi de
substanţe minerale: varza sau legumele frunzoase?
3. Ce varietăţi cunoscute sub numele de salată, se întâlnesc în
cultură?
4. Datorită rezistenţei la frig şi a perioadei scurte de vegetaţie, ce tipuri
de culturi se pot înfiinţa la salată pentru asigurarea eşalonării consumului tot
timpul anului?
5. Care sunt temperaturile minime la care pot rezista plantele de
salată călite şi cele necălite?
6. Care sunt intervalele de temperatură optimă pentru formarea
căpăţânilor la salată în funcţie de lumină?
7. În ce condiţii salata emite tulpini florale înainte de a forma căpăţâni?
8. Care sunt tipurile de culturi de salată care se înfiinţează în câmp şi
epocile de înfiinţare ale acestora?
9. Prin ce metode se înfiinţează culturile de salată în câmp?
10. Ce erbicid se utilizează pentru cultura de salată, cu moment de
aplicare pre/post şi ce cantitate la unitatea de suprafaţă?
11. Care sunt epocile de înfiinţare ale culturii prin semănat direct
pentru consumul timpuriu şi pentru cel de toamnă?
12. Care este vârsta optimă a răsadului pentru înfiinţarea culturii de
salată în seră în perioada toamnă – iarnă - primăvară?
99

CULTURĂ A SPANACULUI
Cuvinte cheie: însuşire terapeutică, plantă erbacee, rozetă de frunze,

factori de vegetaţie, plantă test, lucrări de întreţinere, producţie
Rezumat
Spanacul este o specie legumicolă mai deosebită datorită însuşirilor
sale terapeutice, fiind cea mai importantă sursă de fier dintre produsele de
origine vegetală.
Spanacul este considerat drept o plantă test cu care se încearcă
pământul, adică dacă acesta dă rezultate bune, atunci orice cultură
legumicolă va da rezultate pe măsură.
Fiind o plantă cu perioadă scurtă de vegetaţie, se cultivă succesiv ca
plantă premergătoare sau următoare culturii de bază (culturi anticipate şi
succesive), asigurând astfel consumul timpuriu, primăvara şi târziu, toamna.
Primăvara, spanacul se poate cultiva înaintea (cultură anticipată)
culturilor de bază (tomate, vinete, ardei şi castraveţi), iar toamna urmează
(cultură succesivă) după culturile de bază (varză timpurie, tomate timpurii,
cartofi timpurii şi de vară, fasole păstăi, etc.)
11.1. SPANACUL – Spinacea oleracea L.

Familia Compositae
Denumiri străine: spinach (engleză); épinard (franceză); Spinat

(germană).
Spanacul fiind rezistent la temperaturi scăzute şi având o perioadă

scurtă de vegetaţie, este cultivat pentru aprovizionarea pieţei primăvara
foarte devreme şi toamna foarte târziu până la venirea iernii. Frunzele sale
bogate în elemente nutritive şi vitamine, se consumă proaspete sau
deshidratate, opărite sau fierte, pregătite ca diverse mâncăruri sau prelucrate
în industria conservelor.
Însuşirile terapeutice ale spanacului îl fac utilizabil în cazuri de
anemie, scorbut, astenie, rahitism, eczeme, arsuri, etc. Dintre produsele de
origine vegetală spanacul este cea mai importantă sursă de fier şi iod.

Originea spanacului este în Asia Centrală (Afganistan, Iran,
Turkmenistan) unde creşte spontan spanacul sălbatic – Spinacea tetranda
Roxb.
În ţara noastră se cultivă în toate judeţele, în zonele preorăşeneşti,
datorită perisabilităţii sale, neputând fi transportat de la distanţe mari.
100
Spanacul este o plantă erbacee, anuală, cu o perioadă scurtă de
vegetaţie, unisexuat dioică cu un raport între sexe de 1:1, dar se întâlnesc şi
exemplare hermafrodite.
Rădăcina pivotantă pătrunde în sol până la o adâncime de 1 m, iar
rădăcinile secundare se dezvoltă până la 30 cm în stratul superficial al
acestuia.
Formează o rozetă de 8-12 frunze cărnoase, verzi, de dimensiuni
diferite şi formă alungit-ovoidă, netede sau gofrate în funcţie de soi. Tulpina
este scurtă în prima parte a perioadei de vegetaţie. După 50-60 de zile de la
răsărire apare tulpina floriferă care este lungă de 70-80 cm, erbacee,
cilindrică şi slab ramificată.
Polenizarea este alogamă-anemofilă şi pentru producerea seminţelor
se impune un spaţiu de izolare de 1500 m.
Fructul este o pseudoachenă, de formă rotundă la varietatea inermis
sau colţuros şi spinos la varietatea spinosa. Fructele sunt impropriu numite
seminţe şi au o culoare galbenă cu nuanţe verzui, cafenii sau cenuşii şi sunt
de mărime mijlocie, durata de păstrare fiind de 2–3 ani.
Soiuri cultivate
Soiurile recomandate pentru cultură în ţara noastră sunt: Matador,
Matares şi Smarald.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie

Spanacul se caracterizează drept o plantă rezistentă la temperaturi
scăzute, germinarea seminţelor având loc la 2-3oC, când răsărirea are loc în
15-20 zile. La 20-25oC – temperatura optimă de germinare, răsărirea are loc
în 5-6 zile. Temperatura optimă de creştere în timpul vegetaţiei este însă de
15-17oC, la peste 25oC apărând tulpinile florifere. Plantele în faza de 3-4
frunze adevărate suportă temperaturi de până la –8…-10oC, iar cele tinere
bine călite, rezistă peste iarnă la temperaturi de –18…-20oC o perioadă
scurtă de timp. Asupra plantelor decălite însă, temperaturi de –10…-5oC o
perioadă mai lungă de timp pot avea efecte letale, ducând astfel la
compromiterea culturii.
Spanacul este o plantă de zi lungă. Pentru consum se cultivă în
condiţii de zi scurtă, primăvara şi toamna, cerinţele faţă de intensitatea
luminoasă fiind moderate, motiv pentru care se poate cultiva şi în asociere.
Cultivat în condiţii de zi lungă, după 15 mai, plantele diferenţiază tulpini
florifere foarte repede, în defavoarea producţiei de frunze, care se reduc
substanţial.
Faţă de umiditate este pretenţios, un nivel de 75-80% din I.U.A. fiindu-
i favorabil. Lipsa apei din sol, asociată şi cu seceta atmosferică duce la
formarea unei rozete mici de frunze, producţii mici şi de slabă calitate. După
30-35 zile de la răsărire în condiţii de secetă plantele formează foarte repede
tulpini florifere.
Spanacul este deosebit de pretenţios faţă de însuşirile solului,
rezultate bune fiind obţinute pe solurile mijlocii, permeabile, bogate în humus,
cu un pH = 6,0-6,5 şi cu o mare capacitate de reţinere a apei. Solurile uşoare
101
şi cele prea grele au efect negativ asupra producţiei. Reacţionează foarte
bine la fertilizarea organică şi la cea chimică cu azot şi potasiu. Consumul
mediu specific pe tona de produs proaspăt este de 3,3 kg s.a.N, 1,5 kg s.a.
P2O5 şi 5 kg s.a. K2O.
Spanacul este considerat drept o plantă test cu care se încearcă
pământul, adică dacă acesta dă rezultate bune, atunci orice cultură
legumicolă va da rezultate pe măsură.
Tehnologia culturii spanacului în câmp

Fiind o plantă cu perioadă scurtă de vegetaţie, se cultivă succesiv ca
plantă premergătoare sau următoare culturii de bază (culturi anticipate şi
succesive), asigurând astfel consumul timpuriu, primăvara şi târziu, toamna.
Primăvara, spanacul se poate cultiva înaintea (cultură anticipată)
culturilor de bază (tomate, vinete, ardei şi castraveţi), iar toamna urmează
(cultură succesivă) după culturile de bază (varză timpurie, tomate timpurii,
cartofi timpurii şi de vară, fasole păstăi, etc.)
Alegerea şi pregătirea terenului se face ca pentru speciile din cultura
de bază. Faţă de erbicide spanacul este foarte sensibil.
Cultura de spanac se înfiinţează pe teren modelat în straturi cu
lăţimea de 104 cm sau nemodelat (fig. 11.1.) prin semănat direct cu SUP-21,
Saxonia, Hassia, etc.
m
6c
70 cm
4-
12 46 cm 12 20 40 20 12 46 cm 12
104 cm
150 cm
a
cm
-4
2
50 25 25 25 25 50
150
b
Figura 11.1. Scheme de semănat la cultura de spanac
pe teren modelat (a) şi pe teren nemodelat (b)
Toamna se seamănă în intervalul 10-20.IX şi primăvara, între 1.III-

30.IV., eşalonat pentru consumul din primăvară şi între 15.VII-15.VIII., pentru
102
consumul din toamnă. Norma de sămânţă este de 18-20 kg/ha, cu
suplimentare de 20% pentru semănăturile din toamnă, iar adâncimea de
semănat este de 2-4 cm în funcţie de epocă şi tipul de sol. Se realizează
desimi de 450-600 mii pl/ha, distanţa dintre rânduri fiind de 20-25 cm şi între
plante pe rând de 2-4 cm.
Lucrările de întreţinere se aseamănă cu cele de la cultura de salată,
cu specificarea că la spanac nu se face completarea golurilor. Aplicarea
lucrărilor de întreţinere se face diferenţiat în funcţie de perioada de înfiinţare
a culturii.
Astfel culturilor înfiinţate din toamnă le sunt specifice următoarele
lucrări: udarea cu o normă de 150-200 m3/ha pentru asigurarea unei răsăriri
uniforme; mulcirea culturii cu strat de frunze sau gunoi păios sau montarea
de parazăpezi pentru adunarea zăpezii în timpul iernii deasupra culturii;
aplicarea a 1-2 udări în perioada de vegetaţie în zonele secetoase;
efectuarea unei fertilizări suplimentare cu 50 kg s.a./ha N când plantele au 5-
6 frunze adevărate; efectuarea unei praşile manuale sau mecanice pentru
încorporarea azotului; prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile
mai frecvente sunt: Peronospora spinaceae - Mana spanacului (tratamentele
se efectuează începând cu semnalarea atacului numai în culturile semincere
cu Coprantol Duo – 2,7 kg/ha, Infinito 687,5 SC – 1,4 l/ha (0,14%);
Colletotrichum spinaceae - Antracnoza spanacului (tratamentele se
efectuează la semnalarea atacului numai în culturile semincere cu Benlate
0,1%); Fusarium oxysporum f.sp.spinaceae - Ofilirea sau fusarioza
spanacului (se va respecta o rotaţie a culturilor pe 4-5 ani; se va folosi numai
sămânţă provenită din culturi sănătoase); combaterea dăunătorilor
Autographa gamma (buha legumelor), Helicoverpa armigera (omida
fructelor), Mamestra brassicae (buha verzei), Spodoptera spp. (omida
vărgată) tratamente cu Avaunt 150 SC - 250 ml/ha;
Recoltarea are loc când rozeta de frunze are dimensiunile specifice
soiului, în perioada lunilor aprilie-iunie, pentru consumul din primăvară şi din
octombrie până la sfârşitul lui noiembrie, pentru cel din toamnă.
Pe suprafeţe reduse se recoltează manual în 2-3 reprize. Pe suprafeţe
mari se recoltează mecanizat cu MRM-2, dotată cu elevator pentru
transportul plantelor direct în remorcă. Pentru preîntâmpinarea deprecierii
producţiei, recoltarea fie manuală sau mecanică se face numai pe timp uscat.
Se realizează o producţie care poate ajunge până la 10-15 t/ha sau chiar 20
t/ha în cazul utilizării hibrizilor F1. La temperatura de 1-5oC şi o umiditate
relativă a aerului de 90-95%, spanacul poate fi păstrat în stare proaspătă
timp de 5-7 zile.
Cultura protejată a spanacului

Cultura în solarii.
Din culturile de spanac în solarii se asigură consumul de primăvară
extratimpuriu şi de toamnă, târziu. Se înfiinţează culturi anticipate şi
succesive faţă de speciile de bază care pot fi tomate, castraveţi, vinete, ardei
gras, etc.
Tehnologia este în general asemănătoare culturii din câmp în ceea ce
priveşte pregătirea terenului, înfiinţarea culturii şi lucrările de întreţinere, cu
menţiunea că solarul se acoperă la sfârşitul lunii februarie, iar pentru
103
prelungirea vegetaţiei în toamnă, se menţine solarul acoperit până la apariţia
primelor îngheţuri. Semănatul are loc între 20.IX-15.X pentru ca plantele să
poată înrădăcina şi să se călească până la venirea primelor îngheţuri. Pentru
semănat se folosesc 1,5-2,0 g/m2, distanţele de semănat fiind de 12,5 cm
sau 25 cm între rânduri, iar ulterior se face o uşoară tăvălugire a solului.
După acoperirea solarului în februarie, la 10-14 zile după reluarea vegetaţiei
se administrează 50 kg s.a./ha N şi periodic, la 8-10 zile se fac udări cu
norme moderate de apă.
În cadrul lucrărilor de întreţinere, de mare importanţă sunt cele privind
dirijarea factorilor de microclimat, dintre care aerisirea solariilor sunt de mare
importanţă pentru prevenirea atacului de boli.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare celor de la salată.
Recoltarea spanacului pentru consumul de primăvară se face în
perioada lunilor martie-aprilie, iar pentru cel de toamnă în octombrie-
noiembrie.
1. Care este momentul şi perioada de recoltare pentru consumul din

primăvară şi cel din toamnă?
R: Pentru consumul de primăvară, recoltarea se face în perioada
lunilor martie-aprilie, iar pentru cel de toamnă în octombrie-noiembrie.
2. Care este motivaţia înfiinţării culturii de spanac în solarii?
R: Prin culturile de spanac în solarii se asigură consumul de primăvară
extratimpuriu şi de toamnă, târziu.
1. Spanacul fiind o plantă unisexuat dioică care este raportul între

sexe? Există şi exemplare hermafrodite?
2. La ce temperaturi negative rezistă plantele de spanac necălite şi
cele călite?
3. Ce plantă este considerată spanacul din punct de vedere al
încercării solului pentru cultivarea legumelor?
4. Precizaţi perioadele de semănat pentru înfiinţarea culturilor de
spanac în vederea consumului din toamnă şi celui din iarnă.
5. Care sunt bolile cele mai frecvente specifice culturii de spanac?
104

CULTURĂ A CICOAREI ŞI A FENICULULUI DE FLORENŢA
Cuvinte cheie: „păpuşa” (la andive mugurele vegetativ şi frunzele din

jur înălbite), etape de vegetaţie, soiuri, hibrizi, sămânţă drajată, forţarea
rădăcinilor, substrat de acoperire, forţarea rădăcinilor, andivărie
Rezumat
Cicoarea şi feniculul de Florenţa sunt specii a căror tehnologii de
cultură sunt total diferite. La cicoare se cunosc două specii, fiecare având
două varietăţi, păpuşile sau andivele propriu-zise rezultând de la cicoarea de
vară (cicoarea de Bruxelles sau Witloof). De la feniculul de Florenţa se
consumă teaca peţiolului foarte mult lăţită şi foarte îngroşată, care prin
suprapunere una peste alta formează un „bulb” de dimensiuni mari cu un
diametru de până la 10 cm. Specificul obţinerii andivelor constă în forţarea
rădăcinilor cicoarei de Bruxelles (Witloof) utilizând diferite metode (cu
substrat de acoperire - metoda clasică şi fără substrat de acoperire pentru
cultivarele care reacţionează la acest gen de forţare). La feniculul de Florenţa
pentru obţinerea unui bulb cât mai mare şi cât mai înălbit se efectuează
lucrări de muşuroire sau bilonare astfel încât bulbul să fie acoperit pe
jumătate cu pământ.
12.1. CICOAREA ANDIVĂ – Cichorium intibus (sin. Andiva,

Cicoarea de Bruxelles sau Witloof)
Familia Compositae
Denumiri străine: curled endive, scarole endive (engleză); chicorée

frisée, chicorée scarde (franceză); Kransblattriete, Glanzblattriche (germană).
Sub denumirea de cicoare se cunosc două specii, fiecare având două

varietăţi:
Cicoarea de grădină:
- Cichorium endivia L. ssp. endivia, var. crispum Hegi – cicoarea de
grădină cu frunze creţe;
- Cichorium endivia L. ssp. endivia, var. latifolium Hegi – cicoarea cu
frunze întregi sau scarola.
Cicoarea de vară (sălbatică) sau de Bruxelles sau Witloof:
- Cichorium intybus L. ssp. sativum (DC) Janchen, var. sativum
Bischoff (var. radicosum Alef.) – cicoarea pentru rădăcini, dar întrebuinţată şi
pentru frunze;
- Cichorium intybus L. ssp. sativum (DC) Janchen, var. foliosum
Bischoff – cicoarea pentru “păpuşi” sau andive propriu-zise. (fig. 12.1.)
105
a b
Figura 12.1. Cicoarea pentru andive (de Bruxelles sau Witloof)
a – păpuşi (andive) recoltate; b – rădăcini puse la forţat şi andive în stadiul de recoltare
Cicoarea de grădină este cultivată pentru frunzele sale care se
consumă sub formă de salată, iar cicoarea de vară pentru dubla sa
întrebuinţare şi anume rădăcinile sunt întrebuinţate pentru obţinerea
surogatului de cafea, iar “păpuşa” (mugurele vegetativ şi frunzele din jur
înălbite) denumită andive sau endive, se consumă sub formă de salată. Cu
toate că cicoarea de grădină este denumită Cichorium endivia, andivele
comercializate pe piaţă rezultă de la cicoarea de vară (cicoarea de Bruxelles
sau Witloof) – Cichorium intybus (I. Maier, 1969).
Cicoarea de Bruxelles provine din cicoarea sălbatică, fiind o plantă
foarte veche în cultură, cu un areal mare de răspândire în continentele
Europa, Africa de Nord, Asia de Sud-Est şi în Siberia. Este relativ nou
introdusă în cultură, fiind răspândită în toate continentele, dar mai ales în
Europa de Vest, în ţări ca Franţa, Olanda, Belgia.
În România suprafeţele cultivate fiind nesemnificative şi producţiile
obţinute nesatisfăcând cerinţele pieţei interne în creştere continuă.
Este o plantă bienală, în primul an de cultură formând rădăcina
îngroşată şi rozeta de frunze, iar în anul al II-lea seminţele. Rădăcina este
pivotantă de culoare brună, cu lungimea de 20-30 cm şi are în zona coletului
în primul an de cultură o rozetă de frunze.
Tulpina floriferă are înălţimea de 1-1,5 m şi este puternic ramificată.
Florile hermafrodite au culoare albastră, sunt grupate în inflorescenţe
capitule, câte 20-25 flori într-un capitul, polenizarea în general este alogamă-
entomofilă., cu un procent de 10-20% autogamie.
Fructele sunt achene prevăzute cu papus, au formă de trunchi de
piramidă, drepte sau curbate cu 3 sau 4 feţe. Într-un gram se găsesc între
500-800 seminţe, în funcţie de calitatea lor care determină şi facultatea
germinativă, cuprinsă între 65-85%.
Germinaţia are loc în 7 zile de la semănat, în condiţii de umiditate
suficientă şi la temperatura de 20-25oC. Schematic ciclul evoluţiei
calendaristice la cicoarea de Bruxelles se prezintă în tabelul 12.1.
106
107
Germinarea seminţelor are loc la temperatura minimă de 9 oC, iar
pentru o germinare mai rapidă sunt necesare temperaturi de 15-20oC.
Cerinţele faţă de căldură sunt moderate, temperatura optimă de creştere a
plantelor fiind de 20-22oC. Temperaturile scăzute din timpul nopţii
influenţează mult creşterea plantulelor, ceea ce face ca un semănat prea
timpuriu (înainte de 25 aprilie) să aibă efecte negative asupra creşterii
normale a plantelor. Semănatul prea întârziat (după 15 iunie) poate avea
efecte negative datorită secetei în unii ani.
Temperaturile scăzute induc apariţia tulpinilor florifere în primul an de
cultură.
Necesită o intensitate luminoasă mai ridicată la începutul perioadei de
vegetaţie, pentru a nu se produce alungirea plantelor, apoi cerinţele sunt
moderate. Cicoarea de Bruxelles este o plantă de zi lungă, cu perioadă de
cultură din mai până în noiembrie, lumina alături de ceilalţi factori ca
vigurozitatea speciei, a cultivarului folosit şi nivelul de fertilitate al solului
având pondere însemnată în stabilirea suprafeţei de nutriţie specifice.
Nevoia de apă este mare în perioada imediat următoare semănatului
până la germinare, pentru ca apoi umiditatea moderată să influenţeze
obţinerea de rădăcini calitativ superioare.
Din punct de vedere al cerinţelor faţă de sol, se pare că solurile
argiloase asigură obţinerea unor rădăcini deosebite, care prin forţare produc
păpuşi de andive de cea mai bună calitate.
Cicoarea de Bruxelles are cerinţe deosebite pentru calciu. De aceea,
pe solurile argiloase aplicarea amendamentelor calcaroase se face astfel
încât pH-ul să aibă valori în jur de 7, iar pe solurile lutoase, uşoare, pH-ul să
fie cuprins între 7,8-8,0.
La cicoarea de Bruxelles se diferenţiază mai multe perioade sau etape
de vegetaţie, din care în cazul culturilor forţate interesează:
- etapa de producere a rădăcinilor în câmp;
- etapa de repaus;
- etapa forţării şi formării de păpuşi, ca parte comestibilă.
După modul de obţinere se grupează:
a). – fără strat de acoperire: Primosa, Secosa, Terosa, Kwarosa,

Zoom F1;
b). – cu strat de acoperire: Prima, Sekunda, Terţio, Kwarto, Norvita,
soiurile ambelor grupe fiind create de firma olandeză Royal Sluis.
După însuşirile de precocitate se folosesc mai multe tipuri de cicoare
de Bruxelles (Gagne, 1960) şi anume:
a). – tipul foarte precoce – rădăcinile se recoltează la sfârşitul lunii
iulie, iar andivele se obţin în lunile august-septembrie;
b). – tipul precoce – pentru obţinerea andivelor în lunile octombrie-
noiembrie;
c). – tipul normal sau de iarnă – pentru andive în perioada decembrie-
februarie;
d).- tipul tardiv – pentru andive în martie-aprilie.
108
Pentru fiecare din tipurile enumerate au fost create soiuri numeroase
prin ameliorări repetate, care să producă păpuşi cât mai compacte şi cu
diametrul cât mai mare, însuşiri ce se constituie în criterii de apreciere a
calităţii andivelor.
Tehnologia de cultură
Tehnologia de cultură pentru producerea rădăcinilor
Cicoarea de Bruxelles (Witloof) se cultivă prin semănat direct în câmp.
Pregătirea solului se face diferenţiat în funcţie de textură şi constă din
lucrări în:
a). Perioada de toamnă-iarnă:
Arătura adâncă de 25-30 cm pe terenurile luto-argiloase se lasă în
brazdă crudă pentru ameliorarea structurii solului, iar pe terenurile nisipo-
lutoase arătura adâncă se face la finele iernii.
Înainte de arătura adâncă se face fertilizarea cu gunoi de grajd în
cantitate de 25-40 t/ha şi cu îngrăşăminte chimice, pe bază de fosfor şi
potasiu, conform rezultatelor în urma cartării agrochimice a terenului.
b). Perioada de primăvară:
Se fac lucrări repetate cu grapa şi combinatorul cu efecte de încălzirea
solului şi distrugerea buruienilor de primă apariţie. Concomitent se
procedează la administrarea îngrăşămintelor chimice (dacă nu s-a făcut în
toamnă) şi la încorporarea în sol a erbicidelor cu aplicare ppi. Modelarea
solului se face numai în cazul în care zona de cultivare a cicoarei este
secetoasă şi necesită irigaţii în perioada de vegetaţie. Mărunţirea şi afânarea
în final a patului germinativ se face în aşa fel încât să se asigure un contact
bun între pământ şi seminţe, iar tasarea astfel încât să permită menţinerea
umidităţii solului la nivelul (adâncimea) seminţelor.
Semănatul are ca obiectiv realizarea unei producţii de 250.000-
300.000 rădăcini la hectar, cu diametrul la colet de 3-5 cm, uniforme ca
mărime şi sănătoase. În funcţie de soiul (hibridul) ce se cultivă se stabileşte
epoca de semănat, care se situează în perioada 15 aprilie – 15 mai.
Se seamănă în ordine soiurile (hibrizii) foarte timpurii şi timpurii şi apoi
cei semitârzii şi târzii, consumul specific de sămânţă fiind prezentat în tabelul
12.2.
Tabelul 12.2
Consumul specific de seminţe pentru cultura de cicoare de Bruxelles
Norma de Necesar forţă de
Tipul de Facultatea Adâncimea de
sămânţă muncă pentru rărit
sămânţă germinativă (%) semănat (cm)
(kg/ha) cultura (ore/ha)
75% şi mai mult 2,000 150 1,0
Nedrajată
66-75% 2,500 200 (2,0)*
Drajată
85% 0,500-0,850 50 1,5
 3-3,5 mm
* soluri nisipoase
În cazul utilizării soiurilor foarte timpurii şi timpurii se pot face

însămânţări repetate de 2-3 ori, la interval de 10 zile în vederea eşalonării
producţiei de rădăcini.
Semănatul pe suprafeţe mari se face mecanic cu diferite tipuri de
109
semănători, terenul fiind modelat sau nemodelat.
Pe teren modelat în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 104
cm, se poate aplica schema din fig. 12.2.
Semănatul se face la o adâncime cât mai mică, în condiţii normale la 1
cm, cu excepţia solurilor nisipoase unde aceasta ajunge la 2 cm. În cazul
utilizării seminţelor drajate, adâncimea de semănat este de 1,5 cm. În
vederea realizării unui contact cât mai strâns între seminţe şi sol, indiferent
de adâncimea de semănat, semănătura este bine să fie tăvălugită cu tăvălugi
netezi din lemn.
m
8c
6-
60 cm
25 7 46 cm 7 25 40 25 7 46 cm 7 25
104 cm
150 cm
a
m
70 cm
8c
12 46 cm 12 40 40 12 46 cm 12
104 cm
150 cm
b
Figura 12.2. Scheme de înfiinţare a culturii pentru producerea
rădăcinilor tuberizate de cicoare andivă pe teren modelat
a – în benzi de câte 2 rânduri cu desimea de 330 mii pl./ha – în cazul cultivarelor foarte
timpurii;
b – în rânduri echidistante cu desimea de 250 mii pl./ha - în cazul cultivarelor cu perioadă
lungă de vegetaţie
Lucrările de întreţinere
Mulcirea solului se face imediat după semănat cu folii perforate de
polietilenă (1,4-1,5 m lăţime şi 2 microni grosime) în vederea germinării
rapide în cca. 8 zile de la semănat. Când plantele au 3-4 frunze adevărate,
se procedează la înlăturarea foliei.
Răritul manual sau mecanic se efectuează cam la o lună de la
110
semănat, plantele având 2-3 frunze normale. Combaterea buruienilor prin
erbicidare cu produse specifice sau prin prăşit manual şi mecanic se face
atunci când cultura a ieşit de sub controlul erbicidelor. De asemenea sunt
necesare fertilizări faziale, de 2-3 ori, după răsărit şi înainte de prăşit. În
zonale secetoase se irigă de 2-3 ori cu norme de 250-300 m3apă/ha.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor cicoarei-andive se face după cum
urmează: boli care se transmit prin seminţe (boli vasculare, bacterioze,
micoze) - (Tiuram 75 PTS 4 g/kg seminţe; Autographa gamma (buha
legumelor), Helicoverpa armigera (omida fructelor), Mamestra brassicae
(buha verzei), Spodoptera spp. (omida vărgată): tratamente cu Avaunt 150
SC - 250 ml/ha; dăunătorii din sol (larvele cărăbuşului de mai, viermii sârmă -
Agriotes lineatus) - Trika Expert – 10-15 kg/ha - aplicare directa la sol, odata
cu plantarea, cand planta are 2-6 frunze (BBCH 12-16); melci fără cochilie -
Deroceras agroste - (Nemathorin 10G 10-12 kg/ha); Păduchele negru - Aphis
intybi - (Fernos 50 WP - 0,5 kg/ha); larvele de lepidoptere, nematozii
rădăcinilor - Meloydogyne spp.) - (Nemathorin 10G 10-15 kg/ha; Velum
Prime SC 400 – 625 ml/ha; Vydate 10L – 10 l/ha ); Musca andivei - Ophieyia
pinguis (Laser 240 SC – 0.04%); boli bacteriene - Pseudomonas cichorii
(Turdacupral 0,5%); Făinarea cicoarei Erysiphe cichoracearum (Karathane
Gold 350 EC - 0,1%); Rugina cicoarei - Puccinia cichoni (Difcor 250 EC- 0,5
l/ha)
Recoltarea se execută manual cu cazmaua sau mecanic cu maşini de
dislocat rădăcinoase. Rădăcinile soiurilor foarte timpurii şi timpurii se pun la
forţat, iar de la cele semitârzii şi târzii la păstrare în vederea realizării pauzei
cerute de soiul respectiv şi pentru eşalonarea forţării. Imediat după recoltare
sau concomitent cu ea, dacă rădăcinile sunt maturizate se taie frunzele.
Dacă rădăcinile nu sunt maturizate, înlăturarea frunzelor se face după câteva
zile de la recoltare. Se face sortarea rădăcinilor, reţinându-se pentru păstrare
numai rădăcinile cu lungime de 15 cm, cu diametru la colet de cel puţin 3 cm,
cele sănătoase şi care au greutatea de 300-350 g/buc.
Producţia de rădăcini variază între:
- 15-20 t/ha la o cultură reuşită;
- 30-40 t/ha în condiţii optime;
- 60 t/ha în condiţii ideale de producţie.
Tehnologia forţării rădăcinilor Cicoarei de Bruxelles (Witloof)

pentru producerea andivelor
Metode de depozitare a rădăcinilor. Eşalonarea forţării rădăcinilor în

vederea obţinerii păpuşilor de andive, necesită depozitarea acestora în
vederea asigurării unui material apt pentru forţare.
Condiţii necesare:
- temperatură între 0-4oC (să nu coboare sub minus 2oC dar nici să nu
depăşească plus 5oC;
- umiditatea relativă 90-95%;
- deshidratarea să nu depăşească 3-4% din greutate, peste 5% fiind
influenţată negativ producţia de păpuşi;
- igienă fitosanitară perfectă.
111
Forţarea rădăcinilor
Prin forţarea (înălbirea) cicoarei de Bruxelles (Witloof) se înţelege
obţinerea andivelor pentru consum, care constă în forţarea şi înălbirea
mugurelui central (principal) în spaţii adecvate acestui scop, (şanţuri,
răsadniţe, pivniţe, sere, construcţii speciale – andivării), în condiţii optime de
temperatură şi umiditate (I. Ceauşescu, 1973). Pentru creşterea mugurelui
este nevoie de căldură, iar pentru rămânerea lui în stare etiolată, de
întuneric.
Metodele de forţare utilizate depind de caracteristicile soiurilor sau
hibrizilor cultivaţi şi se deosebesc în acest sens două metode:
Metoda de forţare cu substrat de acoperire (metoda clasică) – se
aplică pentru obţinerea de andive de la soiurile şi hibrizii care nu formează
păpuşile de andive decât în cazul acoperirii coletelor cu un strat de acoperire.
Metoda de forţare fără substrat de acoperire – se aplică la soiurile şi
hibrizii care reacţionează la acest gen de forţare. (tabelul 12.3.)
Tabelul 12.3.
Scheme de planificare pentru forţare şi recoltare pe soiuri şi hibrizi

Camera de Temperatura
Soiul Metoda de Perioada de Perioada de recoltare forţare în m
2 C
(Hibridul) forţare semănat a păpuşilor ptr. 1ha Sol/
cultură Aer
apă
Fără acoperire cu substrat
jumătatea lui
Primosa f. timpurie* Sfârşit de august 300 20-24 16-22
aprilie**
sfârşitul lui
Secosa sfârşit de septembrie-
timpurie* aprilie – 350 18-20 16-17
Zoom F1 sfârşit de ianuarie
jumătatea lui mai
mijlocul lui
Terosa semi– început de mai –
decembrie- mijlocul 400 16-18 16-17
Zoom F1 timpurie* jumătatea lui mai
lui martie
început de mai –
Kwarosa târzie* mijlocul lui februarie 400 16-18 15-16
mijlocul lui mai
Cu acoperire de substrat
jumătatea lui început de
Primo f. timpurie* aprilie – sfârşit septembrie-mijlocul 300 20-24
de aprilie lui octombrie
sfârşit de aprilie sfârşit de septembrie-
Sekundo timpurie* 350 18-20
– mijlocul lui mai mijlocul lui ianuarie
Terţio / semi- început de mai – mijlocul lui decembrie
400 16-20
Noroita timpurie* mijlocul lui mai – început de martie
Kwarto/ început de mai – Început de martie-
târzie* 400 15-18
Noroita mijlocul lui mai sfârşitul lui mai
* În camere de forţare cu temperatură în sol şi aer.
**Semănat la mijlocul lunii aprilie sub folie
Desfăşurarea în bune condiţii a forţării depinde de asigurarea

principalilor factori:
- temperatura optimă de forţare care depinde de metoda de forţare şi
de soiurile şi hibrizii cultivaţi;
- umiditatea atmosferică de 90-95% corespunzătoare pentru
112
asigurarea stării de turgescenţă a păpuşii pe durata perioadei de forţare;
- apa necesară creşterii şi dezvoltării normale a păpuşilor andivă;
- lipsa completă a luminii (întuneric absolut) pentru realizarea unei
etiolări corespunzătoare şi înlăturarea diminuării calităţii păpuşii.
a. Forţarea în spaţii protejate (sere solar, tunele joase acoperite cu
folie neagră)
Se face dezinfecţia generală a spaţiilor şi se afânează solul. La nivelul
solului se construiesc parapeţi din scânduri late de 15-20 cm. Rădăcinile se
aşează la distanţe de 1-2 cm, umplându-se spaţiile dintre ele cu amestec
nutritiv. În continuare se procedează la acoperirea cu folie neagră.
Perioada de forţare este din septembrie până în luna mai, durata unui
ciclu de forţare fiind de 20-25 zile.
b. Forţarea în sere. Este aproape identică cu cea din spaţiile protejate,
scândurile fiind înlocuite cu folie de polietilenă, pe un metru pătrat aşezându-
se cca. 600 bucăţi rădăcini. Perioada de forţare şi durata este aceiaşi ca şi la
forţarea în spaţii protejate.
Se pot folosi lăzi din PVC tipul trei sau patru în care se introduce
amestec nutritiv şi se aşează rădăcinile, se stivuiesc câte 3-4 şi apoi se
învelesc cu folie de polietilenă neagră.
Metoda de forţare în apă sau soluţie nutritivă (hidrocultura)

Forţarea în construcţii special amenajate (andivării). Reprezintă o
metodă intensivă de forţare a rădăcinilor pe cale industrială. Mărimea
construcţiei este în funcţie de cantitatea de rădăcini care se forţează într-un
ciclu (fig. 12.3.).
Temperatura din camera de forţat se realizează prin apa caldă care
circulă prin containere, în unele cazuri fiind însă necesară şi o încălzire
separată. Ventilaţia în camera de forţat este asigurată de un ventilator ce are
o capacitate de 10 ori mai mare decât volumul camerei. În vederea unei
aerisiri cât mai uniforme camera de forţat este prevăzută cu un tub mare din
plastic perforat, întrucât oscilaţiile de temperatură duc la scăderea calităţii
păpuşilor. Pentru realizarea etiolării, camera de forţat este prevăzută cu
iluminat uşor, cu spectru verde. În vederea folosirii eficiente a spaţiului,
containerele se aşează pe 6-8 nivele.
Perioada de forţare este între lunile septembrie-mai, cu durata unui
ciclu de 18-21 zile la temperatura de 15-16oC.
Recoltarea andivelor. Se face atunci când după numărul de zile de
forţare specific fiecărei metode, păpuşa are lungimea de 10-12 cm. Păpuşile
se detaşează cu o porţiune de 1-2 cm din rădăcini, cu mare atenţie pentru a
nu deprecia frunzele, înlăturându-se cele necorespunzătoare. Se ambalează
în lădiţe în vederea unei valorificări cât mai rapide.
Producţia este de 6-10 t/ha, diferenţiat în funcţie de metoda de cultură,
soi (hibrid) şi calitatea rădăcinilor.
113
114
12.2. FENICULUL DE FLORENŢA - Foeniculum vulgare Mill, ssp.
dulce (Presl.) Janch, conv. azoricum (Mill) Thell.
Familia Umbelliferae
Denumiri străine: sweet fennel (engleză); fenouil (franceză);

Fenchel (germană).
Feniculul este cultivat pentru teaca frunzelor bine dezvoltate, care se
consumă sub formă de salate sau alte preparate culinare. În unele ţări
peţiolurile, asemenea fructelor, se consumă ca desert. Fructele feniculului au
un conţinut bogat în uleiuri eterice, zaharuri, având o largă utilizare în
industria alimentară, a parfumurilor şi în medicină.

Specia îşi are originea în zona Mării Mediterane, unde creşte în stare
sălbatică în flora spontană. A fost cunoscută încă din antichitate, folosită fiind
de către greci şi romani ca plantă medicinală. În prezent este cultivat pe
suprafeţe mai mari în S.U.A., Canada, Italia, Franţa. În ţara noastră este
puţin cunoscut cultivându-se sporadic de către amatori în grădinile familiale.

Feniculul de Florenţa este tratat în cultură ca plantă anuală. Rădăcina
este pivotantă, puternic dezvoltată şi pătrunde adânc în sol. Frunzele sunt
mari, penat sectate, fin segmentate, cu teaca peţiolului foarte mult lăţită şi
foarte îngroşată, care prin suprapunere una peste alta formează un “bulb” de
dimensiuni mari, cu un diametru de până la 10 cm. (fig. 12.4.).
Figura 12.4. Feniculul de Florenţa
Tulpina floriferă este ramificată, înaltă de până la 1 m sau chiar mai

mult, fiecare ramificaţie terminându-se cu o inflorescenţă (umbelă). Florile
sunt galben-verzui, fructele, cariopse de culoare cenuşie, aromate şi costate.
Facultatea germinativă este de 30-60% şi se păstrează 3 ani.
115
Soiuri cultivate
În cultură există numeroase soiuri, dar se cultivă şi tulpinile botanice
(comune) îndeosebi pentru seminţe ca plantă condimentară şi aromatică, dar
şi ca specie ameliorată (Stoian, L., Dumitrescu, M., 1998).
Soiurile sunt clasificate în:
- soiuri pentru semănat timpuriu în răsadniţe sau în câmp, eşalonat din
martie până în mai, caracterizate prin faptul că emit greu tije florale (ex. soiul
Fino);
- soiuri pentru semănat în vară (iunie până la jumătatea lunii iulie) –
ex. Tardo (rasa Wandenswill);
- soiuri pentru însămânţări târzii (de la jumătatea lunii iulie până la 15
august) – ex. Mammuth şi Super Wandnromex, Pollux.
Dintre soiurile mult cultivate amintim Timpuriu de Geneva, Dulce lung
de Florenţa, Precoce de vară şi De Sicilia.

Provenind din zone cu climat mediteranean cu temperaturi ridicate,
este sensibil la frig, nu suportă brumele, creşte şi se dezvoltă bine la
temperaturi de 23-26oC. Necesită terenuri însorite, cu soluri uşoare, fertile,
bogate în humus, profunde, fertilizate cu gunoi de grajd pentru cultura
premergătoare, cu pH 6-7,5.
Este pretenţios faţă de umiditate, dar nu suportă excesul.
Presupune înfiinţarea culturii prin semănat direct în câmp şi mai rar pe
suprafeţe restrânse prin răsad.
Pregătirea terenului se face din toamnă, fertilizându-l cu 30-40 kg
s.a./ha P2O5 şi 60-80 kg s.a./ha K2O. Primăvara, concomitent cu pregătirea
patului germinativ se administrează 35 kg s.a./ha N. Până la însămânţare
terenul se menţine curat de buruieni, pe suprafeţe mari aplicându-se
preemergent erbicidul Stomp 330 CE – 5 l/ha.
Semănatul în câmp se face în intervalul 1-10.V., când în sol se
realizează o temperatură de 14-16oC, eşalonat la interval de 10 zile, în
vederea eşalonării recoltatului. Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm,
norma de sămânţă fiind de 8-10 kg/ha.
Înfiinţarea culturii prin răsad presupune producerea lui în răsadniţe
semicalde. Se seamănă între 10.III-10.IV., eşalonat, la 10-12 cm între
rânduri, folosind 5-7 g sămânţă/m2, respectiv 1,0-1,5 kg sămânţă pentru
producerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar de cultură.
Schema de semănat sau plantat este: 80+70/12-15 cm.
Lucrările de întreţinere se referă la: prăşirea culturii de 2-3 ori; răritul
pe rând la 12-15 cm între plante, când acestea au 2-3 frunze; irigarea de
câte ori este nevoie cu norme de udare moderate de 200-250 m3/ha;
efectuarea fertilizărilor faziale de 1-2 ori cu 35 kg s.a./ha N; muşuroirea sau
bilonarea astfel încât la ultima lucrare bulbul să fie acoperit pe jumătate în
vederea “înălbirii”; la 10-12 zile de la muşuroire poate începe recoltatul.
Recoltarea se efectuează când partea îngroşată a ajuns la mărimea
specifică soiului. Se recoltează eşalonat prin tăierea plantei la 4-5 cm sub
partea îngroşată, apoi se fasonează eliminându-se porţiunea de rădăcină
116
imediat sub partea îngroşată, iar peţiolurile la 3-4 cm de teacă. În continuare
se sortează, se ambalează în pungi din material plastic perforate şi se
valorifică.
Producţia medie ce se realizează este de 10-15 t/ha.
1. Care sunt cele două specii cunoscute sub denumirea de cicoare şi

cele patru varietăţi (câte două pentru fiecare specie)?
R: Cele două specii, fiecare având două varietăţi, sunt Cicoarea de
grădină - Cichorium endivia (cu var. crispum Hegi – cicoarea de grădină cu
frunze creţe şi var. latifolium Hegi – cicoarea cu frunze întregi sau scarola) şi
Cicoarea de vară (sălbatică) sau de Bruxelles sau Witloof - Cichorium
intybus (cu var. sativum Bischoff / var. radicosum Alef. cicoarea pentru
rădăcini, dar întrebuinţată şi pentru frunze, respectiv var. foliosum Bischoff –
cicoarea pentru “păpuşi” sau andive propriu-zise.
2. Care este lucrarea specifică culturii de fenicul de Florenţa în
vederea “înălbirii” bulbului şi a tecilor frunzelor?
R: Lucrarea specifică este muşuroirea sau bilonarea astfel încât la
ultima lucrare bulbul să fie acoperit pe jumătate în vederea “înălbirii”
1. Ce perioadă sau etape de vegetaţie se diferenţiază la cicoarea de

Bruxelles (Witloof)?
2. În etapa de producere a rădăcinilor în câmp în ce constau lucrările
de pregătire a solului?
3. Enumeraţi condiţiile necesitate pentru depozitarea rădăcinilor de
cicoare în vederea asigurării unui material apt pentru forţare?
4. Care sunt cele două metode de forţare utilizate pentru obţinerea
“păpuşilor de andive”?
5. În ce spaţii se poate efectua forţarea rădăcinilor de andive?
6. Ce factori influenţează mărimea producţiei de andive?
7. Ce organ al plantei la feniculul de Florenţa este consumat şi sub ce
formă?
8. Prin ce metode se înfiinţează cultura de fenicul de Florenţa?
117
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE PENTRU PĂSTĂI ŞI

BOABE VERZI; BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA
DE CULTURĂ A FASOLEI DE GRĂDINĂ
Cuvinte cheie: azot atmosferic, nodozităţi pe rădăcini, bacterii
fixatoare de azot, păstăi verzi şi uscate, fasole urcătoare sau de arac,
raceme laxe
Rezumat
În ţara noastră, din această grupă care cuprinde mai multe specii, se
cultivă numai patru specii: fasolea de grădină, mazărea de grădină, bobul şi
bamele (tabelul 13.1.).
Tabelul 13.1.
Speciile legumicole de la care se consumă păstăile, capsulele şi seminţele
Familia botanică Denumirea populară Denumirea ştiinţifică
Mazăre Pisum sativum L.
- spontană Pisum elatius Stev.
Fasole Phaseolus vulgaris L.
ssp. vulgaris(ssp.cultivenus Burkart)
- subţire, urcătoare conv. vulgaris (var. communis Asch)
Papilionaceae
- pitică (oloagă) conv. nanus L.Asch.
(Fabaceae)
- lată Phaseolus coccineus L. (Phaseolus
multiflorus Lam.)
Bob Vicia faba L.
- mare - convar. faba (megalosperma Alef.,
major Harz)
Malvaceae Bame Hibiscus esculentus L.
(După Ciocârlan, V., 1979)
De la aceste plante legumicole se consumă următoarele organe:

păstăile verzi (mazăre, fasole, bob), capsulele verzi (bame), seminţele verzi
(mazăre, fasole, bob) şi seminţele ajunse la maturitatea fiziologică (fasole,
mazăre, bob, bame). Aceste legume au un conţinut bogat de substanţe
albuminoide (proteice), grăsimi, zaharuri, săruri minerale şi vitamine, ceea ce
le dă o valoare hrănitoare mai mare decât a multor alte legume. În
alimentaţia omului ele se folosesc preparate sau în stare conservată.
Pe lângă importanţa alimentară, plantele legumicole din această grupă
(mai puţin bamele), prezintă o mare importanţă din punct de vedere
agrotehnic, deoarece pot fixa azotul atmosferic cu ajutorul bacteriilor
specifice din nodozităţile de pe rădăcini, aportul în sol ridicându-se la cca.
50-300 kg/ha, echivalentul a 10-20 t/ha gunoi de grajd aplicat la fertilizarea
de bază.
Rădăcinile acestor legume mai dizolvă în plus şi fosfaţii şi alte
substanţe greu solubile, readucându-le în stratul superficial al solului,
îmbunătăţind şi structura acestuia. Datorită însuşirilor mai sus menţionate,
culturile de mazăre, fasole şi bob de grădină sunt cele mai bune
premergătoare pentru celelalte culturi legumicole. Conţinutul ridicat în
albumină (cca. 9%) al vrejilor acestor plante îi face un preţios furaj pentru
animale.
118
Datorită diverselor procedee de conservare, fasolea, mazărea şi
bamele reprezintă materii prime valoroase pentru industria alimentară.
Fasolea de grădină este o specie erbacee, termofilă, anuală, care în
cultură prezintă două convarietăţi: convarietatea nanus la care aparţin
soiurile cu port pitic (creştere determinată) sau fasolea oloagă; convarietatea
vulgaris (comunis) la care aparţin soiurile cu port înalt (creştere
nedeterminată) numită şi fasolea urcătoare sau de arac.
Cultura fasolei de grădină se efectuează în câmp neprotejat, în ogor
propriu şi succesiv şi în câmp protejat cu folii de polietilenă (culturi de
primăvară sau de toamnă) şi în sere în sistem forţat.
Culturile forţate şi protejate se înfiinţează în sere şi în adăposturi
acoperite cu folie de polietilenă.
13.1. FASOLEA DE GRĂDINĂ – Phaseolus vulgaris L.

Familia Papilionaceae
Denumiri străine: bush bean dwarf (engleză); haricots nains

(franceză); Buschbohne, Kruppbohne (germană).
Partea comestibilă o constituie păstăile verzi, înainte de formarea
seminţelor şi mai rar seminţele verzi, care se consumă în stare proaspătă
sau conservată, din care se pregătesc diverse mâncăruri. Valoarea
alimentară a fasolei este dată de conţinutul ridicat în hidraţi de carbon,
substanţe albuminoide, vitamine (C, B1, B2, A) şi săruri minerale (Ca, P, Fe),
reprezentând şi o materie primă valoroasă pentru industria conservelor de
legume. Datorită gustului plăcut şi valorii alimentare este solicitată pentru
consum tot timpul anului. Din aceste motiv au început să fie înfiinţate în afara
culturilor din câmp şi culturi forţate şi protejate în diferite tipuri de adăposturi.

Originea fasolei este în America Centrală şi de Sud (Mexic, Peru) de
pe platourile înalte unde a fost cultivată de băştinaşi din timpuri străvechi. În
Europa a fost adusă în secolul al XVI-lea de către spanioli şi portughezi. În
ţara noastră s-a extins în cultură începând din secolul al XVIII-lea, fiind
răspândită la ora actuală în special în zonele din sud, sud-est şi sud-vest în
jurul marilor oraşe şi în apropierea fabricilor de conserve.

Fasolea de grădină este o specie erbacee, termofilă, anuală, care în
cultură prezintă două convarietăţi: convarietatea nanus la care aparţin
soiurile cu port pitic (creştere determinată) sau fasolea oloagă; convarietatea
vulgaris (comunis) la care aparţin soiurile cu port înalt (creştere
nedeterminată) numită şi fasolea urcătoare sau de arac.
Rădăcina este slab dezvoltată şi are o capacitate redusă de
regenerare, zona activă găsindu-se la o adâncime de 25-30 cm. Sistemul
119
radicular în ansamblu este răspândit până la 30-40 cm, în stratul superior al
solului. Pe rădăcina care este fibroasă se găsesc numeroase nodozităţi de
formă ovală, ce conţin bacterii fixatoare de azot.
Tulpina este cilindrică, muchiată sau uşor turtită, acoperită cu
numeroşi perişori. La soiurile pitice este ramificată, cu o înălţime de 25-40
cm, iar la cele urcătoare este volubilă, mai puţin ramificată şi creşte până la o
înălţime de 3-4 m în funcţie de soi şi de condiţiile pedoclimatice (Zamfirescu,
M., 1965, citat de Saviţchi, P., 1980).
Frunzele sunt mari, compuse, cu peţiolul articulat, trifoliate, cu foliole
cordiforme şi cu stipele lanceolate, primele frunze fiind simple.
Florile sunt grupate în raceme laxe, au culoarea albă-verzuie, roşie
sau roză. În funcţie de soi şi de condiţiile de vegetaţie, un racem înfloreşte în
10-14 zile, iar durata de înflorire a unei plante variază de la 20-60 zile.
Soiurile pitice înfloresc după 40-50 zile de la semănat, iar cele urcătoare
după 60-70 zile, având o înflorire continuă.
Fructul este o păstaie pubescentă de formă şi mărime diferită şi
culoare ce constituie caracter de soi. Lungimea variază între 7-20 cm,
lăţimea între 1-3 cm, iar forma poate fi cilindrică sau turtită (dreaptă sau
arcuită), păstaia terminându-se cu un vârf ascuţit, drept sau curbat, lung sau
scurt. La maturitatea de consum, culoarea păstăii poate fi galbenă sau verde
de diferite nuanţe sau la unele soiuri bicoloră (pestriţă). Recoltarea păstăii se
face după 15-20 zile de la polenizarea florii.
Seminţele la maturitatea fiziologică au diferite mărimi şi forme, sunt
lucioase şi divers colorate, cu facultatea germinativă de 90-95% care se
menţine 4-5 ani.

Avându-şi originea în zonele calde, fasolea are cerinţe faţă de căldură,
acestea fiind prezentate în tabelul 13.2. Semănatul fasolei se face când în
sol temperatura a ajuns la minimum 12-14oC, răsărirea uniformă având loc la
temperatura de 16-23oC. Temperatura optimă în timpul perioadei de
vegetaţie este de 20-25oC, iar la înflorit şi formarea păstăilor este de 26-
28oC. Sub 10oC creşterea încetează şi sub 0oC plantele pier.
Tabelul13.2.
Cerinţele plantelor de fasole de grădină faţă de căldură

Faza de vegetaţie
Răsărire şi plante mature Înflorire
o
Varietatea Temperatura ( C)
Optimă
Minimă Favorabilă Optimă
Ziua Noaptea
Convar. nanus 10-12 15-16 22-25 23-25 18-19
Convar.vulgaris 12-14 15-16 22-25 23-25 18-19
(După Ceauşescu, I., 1973)
Faţă de lumină, fasolea deşi este o plantă de zi scurtă, este foarte

pretenţioasă la intensitatea ei pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Faţă de umiditate fasolea are pretenţii mari de la însămânţare până la
răsărire, în timpul înfloritului şi a formării păstăilor şi seminţelor, nivelul optim
fiind de 75-80% din capacitatea de câmp pentru apă.
120
Cultura fasolei reuşeşte pe solurile bine aprovizionate cu substanţe
nutritive, profunde, bogate în humus, permeabile, cu textură mijlocie, însorite,
adăpostite natural şi ferite de curenţii reci de aer.
Din punct de vedere al cerinţelor faţă de elementele nutritive, trebuie
avut în vedere completarea mai ales în primele faze de vegetaţie cu
azot,bacteriile fixatoare de azot de pe rădăcini neputând suplini necesarul
plantei. Fertilizările cu fosfor şi potasiu au un rol deosebit în echilibrarea
dezvoltării plantelor.
Soiuri cultivate
Având în vedere particularităţile botanice ale plantelor soiurile de
fasole de grădină se pot grupa astfel:
- soiuri cu creştere determinată (pitice, oloage), cu păstăi de culoare
verde sau galbenă (timpurii, semitimpurii şi târzii);
- soiuri cu creştere nedeterminată (urcătoare), cu păstăi de culoare
verde, galbenă sau pestriţe (timpurii, semitimpurii şi târzii).
Pentru industria conservelor se cultivă îndeosebi soiuri cu creştere
determinată, cu păstaia verde şi care se pretează la recoltarea mecanizată
datorită formării simultane a păstăilor. Dintre soiurile omologate şi admise
pentru cultură în ţara noastră enumerăm: Mileniu, Cristina, Iuliana, Maxidor,
Oxy-Amidor, Glodstern, Ianka (pitică cu păstaie galbenă), Almere, Alena,
Linera, Hystyle (pitică cu verde), Aurie de Bacău (urcătoare cu păstaie
galbenă), Verba (urcătoare cu păstaie verde), Violetă de Iaşi (urcătoare cu
păstaie de alt tip de culoare).
Cultura fasolei de grădină se efectuează în câmp neprotejat, în ogor
propriu şi succesiv şi în câmp protejat cu folii de polietilenă (culturi de
primăvară sau de toamnă) şi în sere în sistem forţat.
Culturile legumicole bune premergătoare pentru fasolea de grădină
sunt:
- tomate, castraveţi, ardei, vinete, cartofi, varză, pentru cultura de
câmp în primăvară;
- ridichi de vară, spanac, gulioare, salată, cartofi timpurii, pentru
cultura în câmp de toamnă.
Tehnologia culturii în câmp

Alegerea terenului se face astfel încât solurile să fie bine nivelate, cu
textură mijlocie, profunde şi bine aprovizionate cu elemente nutritive şi
amenajate pentru irigare.
Plantele bune premergătoare sunt cele anterior enumerate, fertilizate
organic cu 1-2 ani înainte.
Pregătirea terenului.
Toamna înaintea efectuării arăturii adânci la 28-30 cm adâncime. În
cazul culturii succesive se face o arătură superficială la 12-15 cm şi în
continuare pregătirea patului germinativ se face ca şi pentru cultura în ogor
propriu.
Erbicidarea terenului înainte de semănat “ppi” se face cu erbicide care
se încorporează imediat în sol, la 8-10 cm şi anume Dual Gold 960 EC – 1,0-
121
1,5 l/ha – în zonele secetoase. „Pre” şi postemergent erbicidarea se face cu
Dual Gold 960 EC – 1,0-1,5 l/ha şi respectiv cu Focus Ultra (SL) – 3,0-4,0
l/ha, Butoxone M-40 (EC) – 2,5-3,0 l/ha, Agil 100 EC – 0,8 l/ha, Basagran SL
aplicat postemergent – 2,0 l/ha.
Semănatul se face când în sol la adâncimea de 4-6 cm temperatura a
ajuns la 12-14oC, pe teren nemodelat la distanţa de 40 cm între rânduri, cu
semănătorile SPC 6(8) sau SUP-21. Realizarea acestor temperaturi are loc
în intervalul 15-20.IV. în zonele de câmpie şi 20.IV-10.V. în zonele de deal.
Pentru culturile succesive semănatul se face în perioada 10.VI-10.VII.
Distanţele între plante pe rând sunt de 4-5 cm la soiurile pitice şi 40-50 cm la
cele urcătoare unde se seamănă 3-4 seminţe/cuib. Adâncimea de semănat
este de 3-4 cm, norma de sămânţă fiind de 30-40 kg/ha la soiurile urcătoare
şi de 80-150 kg/ha în funcţie de soi la cele pitice, realizându-se desimi de 20-
30 mii pl/ha în primul caz şi 450-550 mii pl/ha în cel de al doilea caz. De
precizat faptul că înainte de semănat cu 2-3 zile, sămânţa de fasole de
grădină se tratează împotriva unor boli de sol cu fungicide specifice: Dividend
M 030 FS – 1,7 l/t (1,7 ml/kg).
Lucrările de întreţinere constau în: executarea unei praşile mecanice

pentru distrugerea crustei şi afânarea solului, când după răsărirea plantelor
se disting rândurile; aplicarea a încă 3 praşile mecanice, ultima dintre ele
înainte de înflorit şi legarea păstăilor; asigurarea răsăririi uniforme la culturile
succesive prin aplicarea unei udări cu o normă de 300 m 3/ha; irigarea prin
aspersie de 3-4 ori a culturii în perioada de vegetaţie, îndeosebi în timpul
înfloritului-legatului, cu norme de udare de 300-350 m3/ha; fertilizarea înainte
de înflorit cu 25 kg s.a./ha N, 50 kg s.a./ha P2O5 şi 30 kg s.a./ha K2O pentru
stimularea acesteia şi favorizarea legării păstăilor; combaterea bolilor şi
dăunătorilor. Cele mai frecvente boli sunt: Colletotrichum lindemuthianum
(Sacc. ei Magn) Br. el Cav. - Antracnoza fasolei (- cultivarea de soiuri
rezistente şi mijlociu rezistente (Goldstern, Maxidor); indiferent de destinaţia
culturii, două tratamente sunt obligatorii: imediat după răsărire şi înainte de
înflorire cu: Captan 80 WDG – 0,25% (1,5 kg/ha); Merpan 80 WDG (WG) –
0,15% (0,9 kg/ha); Xantomonas campestris - Arsura comună a fasolei –
tratamente cu Champ Flo (SC) – 0,3% (2,4 l/ha), Champion 50 WP – 0,25%
(1,5 kg/ha), Funguradan OH 50 WP – 0,25% (1,5 kg/ha), Pseudomonas
phaseolicola - Arsura bacteriană a fasolei - se aplică tratamente cu Bouille
bordelaise WDG (WG) – 0,75% (7,5 kg/ha), Xantomonas phaseoli - Arsura
aureolată a fasolei – tratamente cu Funguradan OH 50 WP – 0,25% (1,5
kg/ha), Champ Flo (SC) – 0,3% (2,4 l/ha), Alcupral 50 PU (WP) – 0,25% (1,5
kg/ha), Bouille bordelaise WDG (WG) – 0,75% (7,5 kg/ha); Făinare (Erysiphe
poygoni), Mană (Peronospora viciae) – tratamente cu Ortiva Top – 1 l/ha;
Putregaiul cenușiu (Botrytis fuckeliana), Putregaiul alb (Sclerotinia
sclerotiorum) – tratamente cu Luna Sensation 500 SC – 0,8 l/ha; Cei mai
frecvenţi dăunători sunt: Heterodora gottingiana Lieb - Nematodul mazării
(arderea plantelor atacate; aplicarea de amendamente cu calciu; evitarea
îngrăşării terenului cu gunoi de grajd; asolament de 4-5 ani pe terenurile
puternic infectate; folosirea de soiuri rezistente); Kakothrips obustus Westw.-
Tripsul mazării (la semnalarea atacului se aplică 1-2 tratamente cu Ecalux S
- 0,1%; Limacși si melci – Optimol – 5kg/ha; Musculița albă de sera
122
(Trialeurodes vaporariorum) – No Fly WP – 0,2 – 0,25 % (într-un volum
recomandat de 1000 l apă); Musca minieră (Liriomiza sp.), Omizi
(Spodoptera spp.), Păianjenul comun (Tetranychus sp.) – tratamente cu
Voliam Targo – 0,6-0,8 l/ha;
Recoltarea se face manual pentru consumul curent, la maturitatea de
consum, la 2-3 zile pe măsura formării păstăilor. Pentru industrializare
recoltarea se face mecanizat cu FZB sau MFV-2, după 45-65 zile de la
semănat la soiurile pitice şi manual după 75-90 de zile la soiurile urcătoare.
Deoarece păstăile se deshidratează foarte repede, recoltarea lor se face
dimineaţa sau seara, evitându-se temperaturile ridicate din timpul zilei.
Producţiile de păstăi care se realizează sunt de: 6-7 t/ha la soiurile
pitice la cultura în ogor şi 4-5 t/ha la cultura succesivă; 20-25 t/ha la soiurile
urcătoare.
Tehnologia culturii forţate şi protejate
Culturile forţate şi protejate se înfiinţează în sere şi în adăposturi

acoperite cu folie de polietilenă.
Cultura în adăposturi din material plastic

Atât în ciclul I cât şi în ciclul II se folosesc solariile şi tunelele joase. La
modul general tehnologia de cultivare este asemănătoare cu cea care se
aplică şi altor specii legumicole cultivate în aceleaşi condiţii de mediu. În
solarii, semănatul pentru ciclul I se face în intervalul 1-5.IV, iar pentru ciclul II
între 10-25.VII, folosindu-se 25-30 kg seminţe/ha. Se seamănă în cuiburi,
după schema 130+62/50 cm.
În tunele joase se seamănă în benzi de câte 2 rânduri la distanţa de
60x40 cm pe teren nemodelat în intervalul 1-5.IV pentru ciclul I şi 10-25.VII
pentru ciclul II. Folia de polietilenă se instalează peste cultură toamna între
20-30.IX. În solarii se cultivă soiuri urcătoare, iar în tunele joase soiuri pitice.
Lucrările de întreţinere sunt similare cu cele ale culturilor din câmp,
acordând o atenţie mai mare aerisirii, datorită pericolului prezentat de atacul
de boli şi dăunători, care găsesc condiţii favorabile în aceste adăposturi.
Recoltarea păstăilor se face la maturitatea de consum. Se obţin
producţii de 8-9 t/ha la soiurile pitice şi 20-22 t/ha la soiurile urcătoare.
1. Care sunt principalii dăunători care atacă culturile de fasole?

R: Cei mai frecvenţi dăunători sunt: Heterodora gottingiana Lieb –
Nematodul; Kakothrips obustus Westw.- Tripsul mazării.
2. Ce producţii de păstăi verzi se pot realiza la fasole?
R: La fasole se obţin producţii de 8-9 t/ha la soiurile pitice şi 20-22 t/ha
123
la soiurile urcătoare.
1. Care sunt părţile comestibile ce se consumă atât în stare verde cât

şi uscată, diferenţiat pe specii, de la plantele legumicole cuprinse în acest
capitol?
2. Care este caracteristica specifică acestor plante legumicole din
punct de vedere al îmbogăţirii solului cu azot? Care este aportul exprimat în
kg/ha N şi echivalentul în t/ha gunoi de grajd?
3. În ce mod rădăcinile acestor plante legumicole acţionează asupra
fosfaţilor şi a altor substanţe greu solubile din sol?
4. Care sunt cele două convarietăţi de fasole la care aparţin soiurile cu
creştere determinată şi nedeterminată?
5. Precizaţi care sunt cerinţele fasolei faţă de temperatură şi lumină.
6. Care sunt tipurile de culturi de fasole care se înfiinţează în câmp,
spaţii protejate şi în sere? Prin ce metode se înfiinţează?
7. Ce temperaturi trebuie să existe în sol la adâncimea de 4-6 cm
pentru a efectua semănatul fasolei în câmp?
8. Care sunt intervalele pentru efectuarea semănatului la fasole în
adăposturile din material plastic (solarii şi tunele joase), atât pentru ciclul I,
cât şi pentru ciclul II?
9. Care sunt principalele boli care atacă culturile de fasole?
124

A MAZĂRII DE GRĂDINĂ
Cuvinte cheie: boabe şi păstăi verzi, nodozităţi pe rădăcini, bacterii
asimilatoare de azot liber din aer, cultură de primăvară şi de toamnă,
producţie
Rezumat
Mazărea de grădină are ca parte comestibilă boabele şi păstăile verzi
care se gătesc sub diverse preparate culinare sau se folosesc în industria
conservelor ca materie primă. Se consumă primăvara timpuriu când
sortimentul de legume proaspete este restrâns.
Mazărea de grădină se cultivă numai prin semănat direct în câmp.
Condiţiile climatice din ţara noastră permit efectuarea a două tipuri de culturi:
- cultura de primăvara (însămânţatul se face primăvara);
- cultura de toamnă (însămânţatul se face în lunile de vară);
Pentru cultura de primăvară plante bune premergătoare sunt tomatele,
castraveţii, ardeii, varza, etc. După culturile timpurii de mazăre se pot cultiva
(culturi succesive următoare), culturi de varză de toamnă, ridichi de iarnă,
castraveţi de toamnă, salată, spanac şi alte culturi care se înfiinţează prin
plantare de răsaduri sau semănat direct în câmp în timpul verii.
Pentru cultura de toamnă care se practică pe suprafeţe mai restrânse,
plante bune premergătoare sunt culturile timpurii de varză, cartofi şi
conopidă. Pentru eşalonarea producţiei pe o perioadă mai îndelungată se pot
folosi două metode de semănat: prima cea de însămânţare simultană a mai
multor soiuri cu precocitate diferită şi a doua, însămânţarea eşalonată a unui
singur soi.
14.1. MAZĂREA DE GRĂDINĂ – Pisum sativum L.

Familia Papilionaceae (Fabaceae)
Denumiri străine: pea, sugar pea (engleză); pois à grain ride, pois
mange tout (franceză); Erbse, Markterbse, Zuchererbse (germană).
Mazărea de grădină are ca parte comestibilă boabele şi păstăile verzi
care se gătesc sub diverse preparate culinare sau se folosesc în industria
conservelor ca materie primă. Este cultivată pentru conţinutul bogat al
boabelor verzi în proteine, hidraţi de carbon, vitamine A, B, C, H, PP, K şi
săruri minerale care îi conferă o valoare alimentară ridicată. Se consumă
primăvara timpuriu când sortimentul de legume proaspete este restrâns.
Mazărea de grădină se consideră că provine din specia sălbatică
Pisum elatius Ster care creşte spontan pe ţărmurile Mării Mediterane,
Afganistan şi India de nord-est (Vavilov N. I., Ghengov G., 1974, - citaţi de
Savitchi P., 1980).
125
În ţara noastră a fost introdusă în cultură începând cu secolul al XVII-
lea, de către coloniştii germani, în Banat şi Transilvania.
Particularităţile botanice şi biologice

Mazărea este o plantă erbacee anuală şi autogamă, cu un sistem
radicular puternic, dar puţin ramificat care pătrunde în sol până la 1 m
adâncime. Masa mare a rădăcinilor se găsesc răspândite în sol până la 40
cm adâncime, găsindu-se în special pe cele tinere nodozităţi, care conţin
bacterii (Bacillus radicicola sau Rhizobium leguminosarum), asimilatoare de
azot liber din aer, care îl fixează în nodozităţi.
Tulpina este goală în interior are o înălţime de 20-50 cm, dar poate
ajunge şi la 2 m, în funcţie de soi şi condiţiile de vegetaţie.
Frunzele sunt alcătuite din 2-3 perechi de foliole, întregi, ovate, ultima
foliolă fiind transformată într-un cârcel ramificat .
Florile sunt dispuse la subsuoara frunzelor câte 2-3 şi apar după al
cincilea nod. Au culoarea albă sau galben-deschisă şi apar după 35-50 de
zile de la semănat (Indrea D., 1974), o floare rămânând deschisă 2-3 zile. Pe
o plantă înfloritul durează 10-25 zile. Polenizarea este autogamă dar se
înregistrează şi un procent de 3-5% de alogamie.
Fructul este o păstaie de dimensiuni şi forme diferite în funcţie de soi,
conţinând 6-12 seminţe cu tegumentul neted sau zbârcit, sferice sau
colţuroase. Popular seminţele sunt denumite boabe având dimensiuni
variabile şi culori diferite (gălbuie, albicioase, galbenă – verzuie şi verde de
diverse nuanţe). Boabele verzi ajung la greutatea maximă după 21-30 zile de
la înflorit, apoi scad în greutate şi îşi pierd gustul dulce deoarece glucidele se
transformă în amidon.

Mazărea are cerinţe moderate faţă de căldură, ceea ce permite
semănatul în ferestrele iernii sau primăvara timpuriu. Temperaturile minime
de germinare sunt 1-2ºC la soiuri cu seminţe netede şi rotunde şi la 4-6ºC, la
cele de formă turtită şi zbârcită, seminţele răsărind în 10 zile de la semănat.
După răsărire plantele foarte tinere suportă temperaturi de –4…-8º C. Cele
provenite din soiurile cu boabele netede suportă temperaturi de –6 ….-8ºC,
cele din soiurile cu boabele zbârcite temperaturi de –2…-3º C. Temperaturile
optime de creştere sunt de 20-25º C, depăşirea lor peste 26-28ºC
determinând scăderea producţiei, iar la peste 30º C fecundarea şi formarea
seminţelor sunt stânjenite.
Are cerinţe mari faţă de lumină, mazărea fiind o plantă de zi lungă. În
condiţiile de zi scurtă (sub 8-10 ore lumină) mazărea nu înfloreşte. Cultivată
în locuri umbrite are loc alungirea plantelor şi formează păstăi puţine.
Mazărea are pretenţii mai mari faţă de umiditate în faza de germinare
a seminţelor şi la începutul perioadei de vegetaţie, până când plantele şi-au
format un sistem radicular puternic, în continuare pretenţiile fiind moderate.
Umiditatea optimă din sol este de 70-80% din capacitatea maximă de câmp,
mazărea nesuportând excesul de umiditate din sol.
Faţă de sol cerinţele mazării sunt asemănătoare cu ale fasolei pentru
păstăi.
126
Consumul de elemente nutritive din sol al plantelor pentru o tonă de
boabe verzi este de 12,5 kg s.a. N, 2,5 kg s.a. P2O5, 8,5 kg s.a. K2O.
Soiuri cultivate
Soiurile omologate şi admise pentru cultură în ţara noastră care
asigură consumul în stare proaspătă şi materia primară în industria
conservelor, eşalonat pe o perioadă mare de timp sunt: Prima, Işalniţa 110
(cu bob neted); Işalniţa 60, Mingomark, Bordi, Quad, Cornelia, Fabuna, Vidra
87, Udina (cu bob zbârcit).
Mazărea de grădină se cultivă numai prin semănat direct în câmp.
Condiţiile climatice din ţara noastră permit efectuarea a două tipuri de culturi:
- cultura de primăvara (însămânţatul se face primăvara);
- cultura de toamnă (însămânţatul se face în lunile de vară);
Pentru cultura de primăvară plante bune premergătoare sunt tomatele,
castraveţii, ardeii, varza, etc. După culturile timpurii de mazăre se pot cultiva
(culturi succesive următoare), culturi de varză de toamnă, ridichi de iarnă,
castraveţi de toamnă, salată, spanac şi alte culturi care se înfiinţează prin
plantare de răsaduri sau semănat direct în câmp în timpul verii.
Pentru cultura de toamnă care se practică pe suprafeţe mai restrânse,
plante bune premergătoare sunt culturile timpurii de varză, cartofi şi
conopidă. Pentru eşalonarea producţiei pe o perioadă mai îndelungată se pot
folosi două metode de semănat: prima cea de însămânţare simultană a mai
multor soiuri cu precocitate diferită şi a doua, însămânţarea eşalonată a unui
singur soi.
Alegerea terenului se face ca la cultura de fasole.
Pregătirea terenului se face din toamnă prin fertilizare cu 50-60 kg
s.a/ha P2O5 şi 60-70 kg s.a./ ha K2O, încorporarea în sol efectuându-se cu
arătura de bază la adâncimea de 28-30 cm. Primăvara, odată cu pregătirea
patului germinativ se aplică 25-30 kg s.a./ha N şi erbicidele următoare:
Pulsar 40 (EC) – 0,75-1,0 l/ha, Butoxone M-40 (EC) – 2,0-2,5 l/ha, Agil 100
EC – 0,8 l/ha pentru monocotiledonate anuale şi 1,0-1,5 l/ha pentru cele
perene, Leopard 5 EC – 1,5-1,75 l/ha, Erbistar – 1 l/ha pentru
monocotiledonate anuale şi 1,5 – 2,0 l/ha pentru cele perene (până la 10-15
cm înălțime), iar ca desicanţi Dominator (SL) – 2,0-3,0 l/ha şi Roundup (EC)
– 2,0-3,0 l/ha.)
Încorporarea în sol a îngrăşămintelor şi a erbicidelor se face cu discul
GD-3,2M sau cu combinatorul, la adâncimea de 10-12 cm. Când în sol la
adâncimea de 5-6 cm temperatura ajunge la 4-5º C se începe semănatul, cu
SUP-21, adâncimea de semănat fiind 4-6 cm. Epoca de semănat se
corelează cu eşalonarea producţiei, pentru consum în stare proaspătă sau
pentru industrializare, aceasta fiind cuprinsă în perioada 1 III –10 IV.
Toamna, epoca de semănat este cuprinsă în intervalul 20-30 XI. Se foloseşte
o cantitate de sămânţă de 180-300 kg/ha rezultând o desime de 1300-1500
mii plante/ha.
Pentru aplicarea erbicidelor în vegetaţie şi efectuarea tratamentelor
împotriva bolilor şi a dăunătorilor, după efectuarea a 3 parcursuri normale cu
semănătoarea, la al patrulea parcurs se închid şuberele la tuburile din dreptul
127
roţilor tractorului realizându-se astfel două benzi cu lăţimea de 37,5 cm,
neînsămânţate pe care se va deplasa, ori de câte ori este nevoie tractorul
împreună cu maşina MPSP 3x300.
Lucrările de întreţinere
Datorită perioadei de vegetaţie scurte a soiurilor cultivate sunt reduse
ca număr şi volum şi se referă la: irigarea, prin aplicarea a 2-3 udări prin
aspersie cu norme de 250 m3/ha în perioadele critice ale culturii şi anume,
imediat după răsărire, înaintea înfloritului şi în faza formării păstăilor şi a
boabelor; erbicidarea preemergentă şi postemergentă; combaterea bolilor.
Amintim astfel: Ascochyta pisi (Antracnoza), Peronospora viciae,
Mycosphaerella pinodes (Antracnoza mazării), Erysiphe pisi (Făinarea),
Mycosphaerella pinoides (Pătarea albă) – Ortiva Top – 1 l/ha; Polyram DF-
6,2%; Myzus persicae (Păduchele verde al piersicului) – Afinto - 0,140 kg/ha;
Recoltarea se face când cca. 70-75% din păstăi au dezvoltarea

normală iar boabele au ajuns la maturitatea de consum. Se recoltează
manual suprafeţele mici şi mecanizat cu MRM-2,2 suprafeţele mari, după
care se transportă la staţiile de batozare pentru separarea boabelor.
Producţia ce se realizează este de 6-8 t/ha la păstăile verzi şi de 2,5-
4,0 t/ha la boabele verzi.
1. Care este norma de sămânţă şi desimea care se realizează la
unitatea de suprafaţă la cultura de mazăre în câmp?
R: Se foloseşte o cantitate de sămânţă de 180-300 kg/ha rezultând o
desime de 1300-1500 mii plante/ha.
2. Care este temperatura din sol la adâncimea de 5-6 cm când se
poate începe semănatul şi epocile de semănat din primăvară şi toamnă?
R: Când în sol la adâncimea de 5-6 cm temperatura ajunge la 4-5º C
se începe semănatul
1. Cum se numesc bacteriile fixatoare de azot liber din aer, din
nodozităţile de pe rădăcinile de mazăre?
2. Având cerinţe moderate faţă de temperatură, când se poate efectua
semănatul pentru înfiinţarea culturii de mazăre?
3. Care sunt tipurile de culturi de mazăre ce se pot efectua, având în
vedere condiţiile climatice din ţara noastră?
4. Care sunt principalele boli care atacă culturile de mazăre?
5. Ce producţii de păstăi verzi se pot realiza la mazăre?
128
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. APAHIDEANU, MARIA., 1998 – Contribuţii la stabilirea unei
metode noi de cultură “fără sol” a tomatelor în seră. U.S.A.M.V.Cluj-Napoca,
Teză de doctorat.
2. BAICU, T., 1996 – Codexul produselor de uz fitosanitar, Ed.
Iriana, Bucureşti.
3. BĂLAŞA, M., 1973 – Legumicultură generală şi specială, ED.
Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
4. BURZO, I., VOICAN, VIORICA şi col., 1996 – Curs de fiziologia
plantelor. Centrul Editorial Poligrafic, U.S.A.M.V.Bucureşti.
5. BUTNARU, H. şi col., 1992 – Legumicultură, Ed. Didactică şi
Pedagogică Bucureşti.
6. CACIUC, C., 1996 – Legumicultura României privită prin prisma
rezultatelor obţinute în anul 1996, Revista Hortinform, nr. 11.
7. CEAUŞESCU, I. şi col., 1980 – Legumicultură generală şi
specială, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
8. CHILOM, PELAGHIA, 2002 – Legumicultură generală, Ed.
Reprograph, Craiova.
9. CIOFU, RUXANDRA, 1995 – Legumicultură (partea generală).
Atelierul de multiplicat cursuri, U.S.A.M.V.Bucureşti.
10. CIOFU, RUXANDRA şi col., 2003 – Tratat de legumicultură
Ed. Ceres, Bucureşti.
11. COME, D., CORBINEANU, F., 1998 – Semences et
germination. In Physiologie vegetale II, Herman, Paris.
12. CORNILON, M., LEG, J.P., 1975 – L’aubergine: influence de la
nature du substrat sur le comportamant de la plante, Ann. Agr. 26, 5.
13. DAVIDESCU, D., DAVIDESCU, VELICICA, 1992 – Agrochimie
horticolă, Ed. Academiei Române, Bucureşti.
14. DRĂGHICI ELENA, 2001 – Studiu privind posibilitatea înmulţirii
vegetative la tomate, Analele Univ. din Craiova, vol. VI (XLII).
15. DRĂGHICI, ELENA, 2002 – Legumicultură, Ed. Granada,
Bucureşti.
16. DUMITRESCU, M şi col., 1997 – Memorator horti-viticol,
Tipografia Artprint, Bucureşti.
17. EDELSTEIN, V., 1962 – Ovoscevodstvo, Ed. Kolos, Moscova.
18. FOCŞĂNEANU, P., - Dezinfecţia solului în sere, Redacţia
revistelor agricole.
19. GHERGHI, A., 1996 – Care este perspectiva serelor din
România? Revista Hortinform, nr. 8.
20. GLĂMAN, GHE., 1997 – Memorator Horti-viticol, Ed. Artprint.
21. GRUMEZA, N. şi col., 1979 – Tehnica irigării culturilor horticole-
viticole, Ed. Ceres Bucureşti.
22. HĂLMĂGEAN, L., OGLEJAN, DOINA, 2000 - Efectul
bacterizării seminţelor de fasole de grădină seminceră în relaţie cu doze şi
mod diferenţiat de aplicare a fertilizanţilor. Vol. Cercetări ştiinţifice – 10 ani de
la înfiinţarea Facultăţii de Horticultură, U.S.A.M.V.B.Timişoara, Ed. Agroprint,
Timişoara.
129
23. HORGOŞ, A., BUTNARU, H., 1997 – Evoluţia producţiei de
legume, funcţie de nivelurile medii de consum energetic în Serele Arad. Vol.
Cercetări ştiinţifice, Seria I – U.S.A.M.V.B. Timişoara, Ed. Agroprint
Timişoara.
24. HORGOŞ, A., BUTNARU, H., 1997 – Schimbările produse în
disponibilul de resurse energetice pentru Serele Arad în perioada 1963-1996.
Vol. Cercetări ştiinţifice, Seria I – U.S.A.M.V.B. Timişoara, Ed. Agroprint
Timişoara.
25. HORGOŞ, A., 1998 – Concepţii noi de cultivare a serelor în
conjunctura energetică a anilor 1990-1998. Cercetări ştiinţifice, U.S.A.M.V.B.
Timişoara, Ed. Agroprint Timişoara.
26. HORGOŞ, A., 1999 – Legumicultură specială, Ed. Mirton,
Timişoara.
27. HORGOŞ, A., 2003 – Legumicultură specială, Ed. Agroprint,
Timişoara
28. HORGOŞ, A., BERAR, V., 1999 – Evoluţia construcţiilor de
sere şi tehnologii noi de cultivare a legumelor forţate, pe plan mondial şi în
România. Vol. Lucrările Simpozionului “Prezent şi perspectivă în
Horticultură”, U.S.A.M.V. Cluj-Napoca. Ed. Erdelyi Hirado Cluj-Napoca.
29. HORGOŞ, A., BERAR, V., 1999 – Tehnologii de cultivare a
legumelor în noi tipuri constructive de sere pe plan mondial şi în România.
Vol. Cercetări ştiinţifice, U.S.A.M.V.B. Timişoara, Ed. Agroprint Timişoara.
30. INDREA, D., APAHIDEAN, S.Al, 1997. – Cultura legumelor
timpurii, Ed. Ceres, Bucureşti.
31. JANSEN KESSEL BV., 1992 – Technics handels en advies
buneau. Kessel Nederland.
32. JIANU, J., DUMBRAVĂ, DELIA, 2001 – Factori de protecţie
alimentari. Timişoara.
33. KRUG., H., 1991 – Gemuseproduktion – Ein Lehr- und
Nachschlagewerk fur Studium und Praxis (2. Auflage). verlag Paul Parey,
Berlin u. Hamburg.
34. LĂCĂTUŞ, V. şi col., 1992 – Culturile de legume fără sol., Rev.
Horticultura, nr. 9-10, S.C. AGRIS Bucureşti.
35. LĂCĂTUŞ, V., VOICAN, V. şi col., 1992 – Acumularea nitraţilor
în legume, Rev. Horticultura, nr. 9-10.
36. LĂZUREANU, A. şi col., 2002 – Influenţa îngrăşămintelor
asupra indicilor calitativi şi cantitativi la culturile de salată şi varză de câmp.
Vol. Cercetări ştiinţifice, Seria a VI-a – Horticultura, Ed. Agroprint, Timişoara.
37. MAIER, I., 1969 – Cultura legumelor, Ed. Agro-silvică
Bucureşti.
38. MĂNESCU, B., 1972 – Culturi forţate de legume. Ed. Didactică
şi Pedagogică Bucureşti.
39. MĂNESCU, B., 1999 – Sisteme horticole comparate. Ed. A.S.E.
Bucureşti.
40. MĂNESCU, B., 2000 –Bazele ecotehnicii agricole. Ed. A.S.E.
Bucureşti.
41. MATIU, G., BUTNARU, H., 2000 – Solanum melongena L., pe
130
rădăcini de Lycopersicon tourn, o combinaţie de transplantosimbionţi cu
efecte notabile în planul productivităţii. Vol. Cercetări ştiinţifice – 10 ani de la
înfiinţarea Facultăţii de Horticultură, U.S.A.M.V.B.Timişoara, Ed. Agroprint,
Timişoara.
42. MATIU, I., BUTNARU, H., 2000 – Usturoiul de Cenad, entitate
bioecologică cu resurse specifice de manifestare productivă. Vol. Cercetări
ştiinţifice – 10 ani de la înfiinţarea Facultăţii de Horticultură,
U.S.A.M.V.B.Timişoara, Ed. Agroprint, Timişoara.
43. NEAGU, M., 1975 – Ameliorarea plantelor horticole, Ed. Ceres
Bucureşti.
44. POPESCU, V., 1995 – Curs de legumicultură generală, Centrul
de multiplicare U.S.A.M.V. Bucureşti.
45. POPESCU, V., POPESCU, ANGELA, 2000- Cultura legumelor
în sere, solarii şi răsadniţe. Ed. Ceres, Bucureşti.
46. RADU, GR., PELAGHIA, CHILOM., 1996 – Legumicultură
specială, Ediţia a II-a, Reprografia Universităţii din Craiova.
47. RĂDUICĂ, ŞT., 1989 – Tehnologia de cultivare a pepenilor
verzi pe portaltoi de mare vigoare, Bucureşti.
48. RAICU, CRISTINA şi col., 1974 – Bolile şi dăunătorii din
culturile de legume protejate. Ed. Ceres Bucureşti.
49. SCURTU, I., 1996 – Extinderea în producţia horticolă a
rezultatelor valoroase. Revista Hortinform, nr. 3.
50. SOCIU, S., 1989 – Particularităţi de dirijare a creşterii şi
fructificării la castraveţii de seră. Rev. Horticultura nr.3, Bucureşti.
51. SUCIU, Z., PLEŞCA, T., GOIAN, M., 1987 – Cultura legumelor
în grădină, seră şi solar, Ed. Facla, Timişoara.
52. VOICAN, V., LĂCĂTUŞ, V., 1998 – Cultura protejată a
legumelor în sere şi solarii. Ed. Ceres Bucureşti.
53. VOICAN, V., 2000 – Unele aspecte privind introducerea
rezultatelor cercetării ştiinţifice în producţie, obiectiv important pentru practica
legumicolă, Rev. HORTINFORM, nr. 9.
54. VOICAN, V., 2002 – Cultura legumelor în câmp. Ed. Phoenix.
55. VOINEA, M., POPESCU, H., 1971 – Culturi succesive şi
intercalate de legume, Ed. Ceres Bucureşti.
56. * * * 2022 - Syngenta – CATALOG / Protecția plantelor
horticultură.
57. * * * 2022 - Marcoser – GHID DE NUTRIȚIE ȘI PROTECȚIE
/ Culturi horticole.
131

Text Legumicultura Speciala I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Text Legumicultura Speciala I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII „Regele Mihai I” din TIMIȘOARA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

Programul de studii: HORTICULTURĂ I.F.R

Conf.univ.dr. Alexandra BECHERESCU

Editura Agroprint Timişoara

1. Prof.univ.dr. Gheorghiţa HOZA - Universitatea de Ştiinţe

2. Conf.univ.dr. Maria DINU – Universitatea de Craiova

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 129

IMPORTANŢA ALIMENTARĂ, SOCIALĂ ŞI ECONOMICĂ

Cuvinte cheie: agricultura, sectorul horticol, produse horticole,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Cel mai de preţ patrimoniu creat de întreaga omenire “civilizaţia

Alimentul legume-fructe-struguri reprezintă un adevărat factor de

1. Care este consumul zilnic de fructe şi legume indicat pentru un om

2. De cine este reprezentată „industria de vitamine a agriculturii”?

1. Care sunt organismele internaţionale şi ce au elaborat acestea în

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE

Cuvinte cheie: legumicultură, legume, metabolism uman, producţie

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Denumiri străine: carrot (engleză); carotte (franceză); Karotte

Morcovul se mai pretează şi la prepararea băuturilor vitaminizante,

Particularităţi botanice şi biologice

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie

Tehnologia culturii morcovului

Semănatul morcovului se stabileşte în funcţie de cultivar, temperatură,

Tehnologia culturii forţate şi protejate

2.2. PĂTRUNJELUL PENTRU RĂDĂCINĂ

Denumiri străine: parsley (engleză); persil (franceză); Petersilie

Particularităţi botanice şi biologice

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie

cca. 400.000 plante la ha

1.Cui se datorează valoarea economică ridicată a culturii de morcov?

1. Din ce familii botanice fac parte legumele rădăcinoase şi care sunt

BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

3.1. PĂSTÂRNACUL – Pastinaca sativa L.

Denumiri străine: parsnip (engleză), panais (franceză),

Originea şi aria de cultură

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie

Tehnologia de cultură se aseamănă cu cea a morcovului în ogor

3.2. ŢELINA PENTRU RĂDĂCINĂ – Apium graveolens L, convar.

Denumiri străine: celery (engleză); céleri-rave (franceză);

Particularităţi botanice şi biologice

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie

Ţelina este o plantă mai sensibilă la frig decât pătrunjelul şi

Producerea răsadului se impune datorită faptului că seminţele sunt

Lucrările de întreţinere constau în: plantarea de răsaduri în goluri după

Figura 3.2. Scheme de plantare a ţelinei pentru rădăcină pe straturi cu

Recoltarea ţelinei se poate face parţial, eşalonat pentru consumul în

1. Care sunt tipurile de soluri indicate pentru cultura păstârnacului şi

BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Originea şi aria de cultură

Tehnologia culturii ridichilor

Tehnologia culturii ridichilor de lună

Figura 4.1. Scheme de înfiinţare a culturii de ridichi de lună pe teren:

Lucrările de întreţinere se rezumă la răritul pe rând la 2-3 cm,

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai frecvente

Tehnologia culturii forţate şi protejate a ridichilor de lună

Datorită perioadei lor scurte de vegetaţie ridichile de lună se cultivă

Tehnologia culturii ridichilor de vară

Figura 4.2. Schemele de înfiinţare a culturii ridichilor de vară