Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca

CONSERVAREA
BIODIVERSITĂȚII
curs pentru uzul studenților de la
ingineria și protecția mediului

Cluj-Napoca
2010
 Prefață
Deși nu știm cu exactitate numărul speciilor de pe Terra, avem în schimb certitudinea că ritmul de
dispariție a lor depășește cu mult rata naturală de extincție. Dacă extincția naturală a speciilor este de una
la patru ani, conservaționiștii apreciază că astăzi, ritmul dispariției lor a ajuns la una-două specii pe zi.
Zilnic dispar specii înainte de a fi cunoscute și descrise.
Au fost identificate șapte pericole majore pentru diversitatea biologică care decurg, în principal, din
creșterea exponențială a populației umane care implică accelerarea utilizării resurselor naturale.
Amenințările de natură antropică acționează la scară mare și cu o rapiditate care depășește capacitatea de
adaptare a speciilor. Acțiunea lor poate fi cumulată sau chiar sinergică. Aceste pericole se referă la:
distrugerea, fragmentarea și degradarea habitatelor, schimbările climatice globale, supraexploatarea,
speciile invazive și diversificarea maladiilor.
Sărăcirea alarmantă a biodiversității a mobilizat lumea ştiinţifică internaţională care a reuşit să
determine Organizaţia Naţiunilor Unite, la Rio de Janeiro (1992), în aşa numitul “Summit al Pământului”,
să adopte “Convenţia asupra biodiversităţii” (CBD). Pe baza acestui document, ratificat de 188 de state, au
apărut diverse programe de bioconservare, linii de finanțare noi, directive, reglementări, acte normative,
toate menite să protejeze diversitatea biologică a Pământului.
Fiecare specie are un rol bine definit în cadrul ecosistemului din care face parte. Dispariția unei
specii poate destabiliza întreaga comunitate biologică, motiv pentru care trebuie apreciat și protejat întregul
sistem, nu doar anumite componente ale sale.
Biodiversitatea este importantă deoarece reprezintă un stoc de resurse de care depindem cu toții.
Plantele, animalele și microorganismele sunt folosite pentru hrană, medicamente și îmbrăcăminte. Speciile
sălbatice sunt o rezervă uriașă de gene potențial utile. Unele specii pot fi utilizate ca “agenți biologici de
control” pentru agricultură. Oamenii de știință continuă să identifice, în natură, substanțe active pentru
tratarea cancerului, a virusului HIV și a altor maladii umane și nu se poate cunoaște în acest moment care
sunt speciile ce găzduiesc acele substanțe. De asemenea, un nivel optim al biodiversității stabilizează
ecosistemele și aduce servicii ambientale vitale, cum sunt conservarea și purificarea apei, ameliorarea
climatului, formarea solului ș.a. fără de care este pusă în pericol însăși existența oamenilor. Declinul actual
al biodiversității afectează viața pe toate planurile și de aceea se impun măsuri tot mai eficiente de
conservare a ei.
În mod similar, în agricultură, diversitatea specifică și genetică s-a redus drastic, odată cu
extinderea sistemelor de agricultură industrială, în a doua jumătate a secolului XX. Eroziunea genetică fără
precedent a plantelor cultivate și a animalelor domestice, în contextul încălzirii globale, pune în pericol
însăși securitatea alimentară a omenirii. Agricultura industrială se bazează pe soiuri și rase moderne foarte
productive, cu diversitate genetică redusă și uniformitate mare. Aceasta înseamnă însă un consum energetic
sporit și vulnerabilitate ridicată la factorii de stres biotic și abiotic. Conștientizarea acestor pericole a
condus la adoptarea unor măsuri legislative care să stimuleze conservarea varietăților locale de plante și a
raselor locale de animale, atât „ex situ”, cât și „on farm”. Agricultura durabilă nu poate fi concepută fără
acest patrimoniu genetic inestimabil, iar în acest concept cele două strategii de conservare sunt considerate
complementare și nu în opoziție sau ca alternative.
Cartea de față este structurată pe trei capitole mari. Primele două tratează problematica
biodiversității și agrobiodiversității, precum și aspectele legate de bioconservare, în toată complexitatea lor.
Al treilea capitol a fost rezervat prezentării sintetice și detaliate a varietăților locale de legume inventariate
și studiate la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, iar ulterior
conservate la Banca de Gene din Suceava. Aceste activități s-au desfășurat, în principal, în cadrul
proiectului cu titlul “Cercetări privind inventarierea și conservarea diversității genetice la diferite specii de
legume – premisa esențială a extinderii agriculturii ecologice în România și a securității alimentare pe
termen lung” din cadrul Planului Național pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare 2007-2010 -
Parteneriate.
Rezumatul cărții și descrierea celor 171 de varietăți locale sunt prezentate și în limba engleză.
Colectivul de cercetători și de autori ai cărții se caracterizează, în mod sugestiv, prin diversitate.
Regăsim aici specialiști din domeniul bioconservării, a ecologiei, botanicii sistematice, fiziologiei,
ameliorării plantelor, fitopatologiei, legumiculturii și ingineriei mediului. Diversitatea domeniilor de
competență a autorilor este dublată de experiența foarte variată a acestora: de la studenți și masteranzi
plini de râvnă și cu o reală sete de cunoaștere, până la cercetători recunoscuți și consacrați, cu patru

3
decenii de activitate științifică. Toți și-au adus contribuția la realizarea acestei lucrări: fie în gospodăriile
țărănești din satele Transilvaniei, Bucovinei și Banatului, fie în piețele agroalimentare unde se vând semințe
de legume, fie în câmpul experimental sau în laborator. Tuturor le aduc prinosul meu de recunoștință pentru
dăruirea, spiritul de echipă și de sacrificiu probate în tot acest răstimp al colaborării noastre.
Toată gratitudinea mea pentru cei nenumiți aici care, într-un fel sau altul, și-au adus contribuția la
realizarea experiențelor sus-amintite și a lucrării de față. Mulțumiri anticipate și celor care vor aduce
cuvenitele sugestii și observații bine intenționate, în vederea îmbunătățirii viitoarelor lucrări din acest
domeniu de activitate.

Cluj-Napoca Coordonatorul lucrării

10 octombrie 2010 Conf. univ. dr. Aurel MAXIM

4
 Cuprins
Prefaţă............................................................................................................................. 3

Capitolul 1
PROBLEME GENERALE PRIVIND BIODIVERSITATEA................................. 7

Capitolul 2
TIPURI DE DIVERSITATE BIOLOGICĂ................................................................ 8
1.1. Biodiversitate genetică (intraspecifică)..................................................................... 8
1.2. Biodiversitate specifică (interspecifică, taxonomică)................................................ 9
1.3. Biodiversitate ecologică (ecosistemică).................................................................... 11
1.4. Biodiversitate culturală.............................................................................................. 14

Capitolul 3
ELEMENTELE STRUCTURALE ŞI FACTORII DE INFLUENŢĂ AI
BIODIVERSITĂŢII...................................................................................................... 16
3.1. Elementele structurale ale biodiversităţii.................................................................. 16
3.2. Factorii primari de influenţă ai biodiversităţii...................................................... 18

Capitolul 4
ECONOMIA ECOLOGICĂ ȘI VALORILE BIODIVERSITĂȚII......................... 19
4.1. Economia ecologică................................................................................................... 19
4.2. Valorile biodiversității............................................................................................... 21

Capitolul 5
EXTINCȚIA SPECIILOR ȘI AMENINȚĂRI PENTRU
DIVERSITATEA BIOLOGICĂ................................................................................... 30
5.1. Extincția speciilor...................................................................................................... 30
5.2. Ameninţări pentru diversitatea biologică.................................................................. 35
5.2.1 Distrugerea habitatelor.................................................................................... 36
5.2.2 Fragmentarea habitatelor................................................................................. 39
5.2.3 Degradarea habitatelor..................................................................................... 40
5.2.4 Schimbările climatice globale......................................................................... 43
5.2.5 Supraexploatarea............................................................................................. 47
5.2.6 Specii invazive................................................................................................. 49
5.2.7 Bolile............................................................................................................... 51
5.3. Problemele populațiilor mici..................................................................................... 53

Capitolul 6
Conservarea diversității biologice................................................................................. 55
6.1. Strategii de conservare in situ.................................................................................... 56
6.1.1. Categorii de arii naturale protejate conform IUCN......................................... 57
6.1.2. Categorii de arii naturale protejate din România............................................. 58
6.1.3 Înființarea ariilor protejate............................................................................... 62
6.1.4 Managementul ariilor protejate....................................................................... 63
6.1.5 Rețele ecologice de arii protejate..................................................................... 66
6.2. Strategii de conservare ex situ................................................................................... 69
6.2.1 Grădinile zoologice......................................................................................... 69
6.2.2 Acvariile.......................................................................................................... 70
6.2.3 Grădinile botanice și parcurile dendrologice.................................................. 71

5
 6.2.4 Băncile de gene............................................................................................... 72

Capitolul 7
AGROBIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA RESURSELOR GENETICE
VEGETALE ȘI ANIMALE.......................................................................................... 74
7.1. Centre de domesticire a plantelor și animalelor....................................................... 74
7.2. Definiția și funcțiile agrobiodiversității.................................................................... 76
7.3. Valorile agrobiodiversității....................................................................................... 78
7.4. Importanța și conservarea resurselor genetice animale............................................ 79
7.4.1. Domesticirea animalelor și importanța raselor locale.................................... 79
7.4.2. Conservarea resurselor genetice animale....................................................... 80
7.5. Agricultura durabilă și varietățile locale ale plantelor de cultură............................. 84
7.5.1. Istoricul varietăţilor locale şi al eroziunii genetice în agricultură.................. 84
7.5.2. Caracteristicile şi importanţa varietăţilor locale pentru o agricultură
durabilă............................................................................................................ 86
7.5.3. Conservarea varietăţilor locale....................................................................... 87
7.5.4. Evoluţia politicilor mondiale şi europene cu privire la varietăţile
locale............................................................................................................... 98
7.5.5. Situaţia agrobiodiversităţii agricole din România şi pericolul eroziunii
genetice........................................................................................................... 101
7.5.6. Priorităţi ale strategiei de conservare a varietăţilor locale în
Europa............................................................................................................. 104

Capitolul 8
ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC ȘI
BIODIVERSITATEA................................................................................................... 104
8.1 Istoricul și obținerea OMG........................................................................................ 104
8.2 Situația actuală a culturilor modificate genetic......................................................... 106
8.3 Proprietățile plantelor modificate genetic................................................................. 107
8.4 Avantajele plantelor modificate genetic, prezentate de producătorii și susținătorii
Lor............................................................................................................................. 108
8.5 Riscurile plantelor modificate genetic....................................................................... 109

6
 Capitolul 1

PROBLEME GENERALE PRIVIND BIODIVERSITATEA

Evoluţia patrimoniului genetic mondial s-a realizat printr-un proces natural de diversificare a
speciilor cu ocuparea tuturor nişelor ecologice din ecosistemele acvatice şi terestre. Diversitatea
speciilor reprezintă răspunsul adaptărilor ecologice şi evoluţioniste ale acestora la condiţiile de
mediu. Trebuie menţionat însă că, de multe ori, omul a acţionat negativ asupra acestei bogăţii
inestimabile a umanităţii.
Spre deosebire de populaţiile cu indivizi numeroşi şi înmulţire rapidă (bacterii, ciuperci,
unele angiosperme anuale şi animale nevertebrate), speciile cu înmulţire înceată (majoritatea
plantelor superioare şi a animalelor vertebrate) sunt ecologic mult mai fragile, iar schimbările bruşte
de mediu pot dezechilibra iremediabil genofondul speciei şi al populaţiilor sale [Pârvu, 2001].
Activităţile antropice nesăbuite au condus la extincţia a numeroase specii de plante şi
animale. Astfel, dacă în mod natural o specie dispare la patru ani, în cea de-a doua jumătate a
secolului XX au început să dispară 1-2 specii pe zi. Se apreciază că, sunt cunoscute şi descrise
aproximativ 13% din totalul speciilor de vieţuitoare de pe Pământ. Aşadar, dispar specii înainte de a
fi cunoscute, iar pe termen lung, nu se poate şti care specie este mai importantă, care specie poate
deveni salvatoare pentru omenire. Această situaţie alarmantă a mobilizat lumea ştiinţifică
internaţională care a reuşit să determine Organizaţia Naţiunilor Unite, la Rio de Janeiro (1992), în
aşa numitul “Summit al Pământului”, să adopte “Convenţia asupra biodiversităţii” (CBD).
Ratificarea acestei Convenţii de 188 de state indică o creştere a angajamentului internaţional pentru
susţinerea şi protejarea biodiversităţii, inclusiv a celei din domeniul agricol [Hunter, 2007].
“Convenţia asupra biodiversităţii” a stat, așadar, la temelia acţiunilor de conservare a biodiversităţii
agricole, unde situaţia este cel puţin la fel de gravă ca şi în habitatele naturale.
Diversitatea biologică este definită ca fiind “abundenţa de entităţi vii pe Pământ,
reprezentată de milioane de plante, animale şi microorganisme, genele pe care acestea le conţin,
complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic” [World Wildlife Fund, 1989].
Conform art. 2 din CBD, prin diversitate biologică se înţelege „... variabilitatea organismelor vii,
de orice origine, inclusiv, între altele, ecosistemele terestre, marine şi alte ecosisteme acvatice şi
complexele ecologice din care fac ele parte; aceasta cuprinde diversitatea în sânul speciilor şi între
specii, la fel ca şi cea a ecosistemelor”. Termenul “biodiversitate” a fost utilizat pentru prima oară
de către entomologul american E.O.Wilson, în anul 1986, cu ocazia publicării primului volum
american privind diversitatea biologică.
Speciile interacționează între ele, fiecare având un rol bine definit în cadrul sistemului
biologic din care face parte. Dispariția unei specii poate destabiliza întreaga comunitate biologică,
motiv pentru care trebuie apreciat și protejat întregul sistem, nu doar anumite componente ale sale.
Suntem moral obligați să conservăm sistemul ca întreg, pentru că numai atunci când lumea naturală
prosperă, prosperăm și noi. Când mediul ambiant este degradat și poluat apar problemele de
sănătate (astm, intoxicații alimentare, boli hidrice, cancer, boli nervoase etc.) și dispare confortul pe
care-l poate oferi un mediu curat.
Ehrlich (1981) compară Pământul, la modul metaforic, cu o corabie, iar speciile cu niturile
care mențin integritatea „corabiei Pământului”. Pierderea speciilor este asemănată cu pierderea

7
niturilor din corabie. Dacă niturile dispărute vor depăși o anumită limită, atunci întreaga corabie
este sortită naufragiului.
Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă
menţinerea Pământului în viaţă. Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini
din acest manual; dacă informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi
sau o altă specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit. Niciodată
nu vom face prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme, niciodată nu putem spune că o
specie este importantă sau nu. Ştiinţa şi tehnica evoluează într-un ritm absolut impresionant şi
astfel, cea mai banală specie de astăzi poate deveni, datorită ştiinţei şi tehnicii, specia salvatoare
de mâine. Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe care îl poate
declanşa pierderea unei specii [Primack şi colab., 2008].

Capitolul 2

TIPURI DE DIVERSITATE BIOLOGICĂ

Biodiversitatea este abordată la trei niveluri de organizare a materiei vii, respectiv,

biodiversitate genetică (intraspecifică), specifică (interspecifică) şi ecologică (a ecosistemelor). La
aceste trei tipuri de biodiversitate, UNEP (United Nations Environment Programme) a adăugat şi un
al patrulea tip, respectiv, biodiversitatea culturală [Jeffries, 2005]. Fiecare tip de biodiversitate are
metodele sale specifice de cuantificare.

1.1. Biodiversitate genetică (intraspecifică)

Biodiversitatea genetică reprezintă variabilitatea genotipurilor şi a genofondului din cadrul

unei specii. La plantele de cultură și la animalele domestice, diversitatea genetică se referă la soiuri,
linii, varietăţi locale, hibrizi, rase, diferenţiate prin material genetic diferit, chiar dacă uneori
particularităţile fenotipice nu sunt evidente. La plantele spontane, unitățile taxonomice
intraspecifice sunt: subspecia, varietatea și forma.
Pentru evidențierea variabilității intraspecifice sunt utilizate metodele clasice (estimarea
unor caractere morfo-anatomice, evidențierea numărului de cromozomi) care pot fi însă aprofundate
prin metode moderne care permit caracterizarea la nivel molecular (PCR - Polymerase Chain
Reaction; RAPD – Randomly Amplified Polymorfic DNA; RFLP – Restriction Fragment Lengts
Polimorfism etc.)
Uneori, indivizii diferențiați genetic au abilități diferite de a supraviețui și de a se reproduce.
Dintre aceste abilități amintim: rezistența la ger, la poluanți, la paraziți, la apărare în fața
prădătorilor etc.. Indivizii care dețin alelele responsabile de caracteristicile respective vor
supraviețui, iar frecvența genelor se va modifica în generațiile următoare. Acest fenomen este
denumit selecție naturală.
Variația genetică a plantelor cultivate și a animalelor domesticite a fost valorificată în
societățile tradiționale prin păstrarea și înmulțirea formelor care răspundeau necesităților lor:
productivitate, capacitate de adaptare la condițiile locale de climă și sol, rezistență la boli și
dăunători etc.. În agricultura modernă, selecția artificială pentru crearea de soiuri și rase noi se face
în cadrul unor programe științifice, menite să valorifice variația genetică pentru satisfacerea
nevoilor alimentare ale omenirii. În munca de ameliorare sunt utilizate și forme sălbatice de plante,

8
deoarece amelioratorii au nevoie de o bază genetică cât mai bogată și mai diversificată. Diversitate
genetică mare înseamnă creșterea posibilităților de a obține soiuri și hibrizi mai perfecționați
[Cristea, 1985].
Astfel, de-a lungul timpului, omul a fost un creator de diversitate genetică. Din păcate,
agricultura industrializată a favorizat pierderea a numeroase soiuri de plante și rase de animale, în
detrimentul celor vechi. În perioada 1804-1904, Fowles (1994) a inventariat la măr 7.098 soiuri care
s-au pierdut însă în proporție de 86%. Pierderi similare s-au produs la porumb (91%), varză
(95,5%), tomate (81%), mazăre (94%) și alte specii de cultură [Ghidra, 2004].

1.2. Biodiversitate specifică (interspecifică, taxonomică)

Acest tip de diversitate biologică înglobează toate speciile dintr-un ecosistem, regiune, țară,
continent, biosferă.
Specia este taxonul biologic fundamental și este definit în foarte multe moduri. Dintre
acestea, noi vom prezenta doar două, respectiv definiția morfologică și biologică a speciei.
Conform definiției morfologice, specia este un grup de indivizi care sunt distincți față de alte
grupuri, din punct de vedere morfologic, fiziologic sau biochimic.

Fig. 2.1. Proporția diferitelor grupe de specii după Groombridge (1992)

Definiția biologică prezintă specia ca pe un grup de indivizi care sunt izolați reproductiv de
alte grupuri de indivizi. În interiorul aceleiași specii, indivizii se pot împerechea între ei, dând
naștere unor indivizi viabili. În practică, definiția morfologică este cea mai utilizată de taxonomiști.
Unitățile taxonomice superioare speciei sunt: genul, familia, ordinul, clasa, încrengătura și
regnul [Ghidra și colab., 2004].

9
 Biodiversitatea interspecifică nu se limitează doar la inventarierea speciilor, numărul
acestora fiind corelat cu suprafața, frecvența, abundența și cu valoarea biogeografică a speciilor.
Evaluarea făcută de Groombridge (1992) evidențiază existența a 12,5 milioane specii după
cum urmează: insecte 64,3% (coleoptere 24,9%; lepidoptere 3,2%; himenoptere 19,3%; diptere
12,9%; alte insecte 4%), acarieni 6%; crustacee 1,2%; alte artropode 0,5%, alte nevertebrate 1,1%;
moluște 1,6%; nematode 4%; vertebrate 0,4%; plante 2,4%; alge 1,6%; protozoare 1,6%; fungi 8%;
bacterii 3,2%; virusuri 4%. Hammond (1995) sugerează existența a 13,6 milioane de specii la scară
planetară (fig. 2.1).
Seutin (1997) estimează biodiversitatea globală tot la circa 13,6 milioane de specii, dintre
care doar 1,8 milioane sunt cunoscute și descrise.
Heywood și Watson (1995) și Hunter (1999) susțin că numărul speciilor cunoscute se ridică
la 1,7 milioane, repartizate astfel: virusuri 4.000, bacterii 4.000, fungi 72.000, protozoare 40.000,
alge 40.000, plante 270.000, artropode 1.065.000 și alte animale 255.000 specii (fig. 2.2).

Virusuri Bacterii Fungi Protozoare Alge Plante Artropode Alte

animale
Specii 4.000 4.000 72.000 40.000 40.000 270.000 1.065.000 255.000
descrise
Specii 400.000 1.000.000 1.500.000 200.000 400.000 320.000 8.900.000 900.000
estimate

Fig. 2.2. Repartizarea celor 1,7 milioane de specii pe grupe de specii

- Heywood (1995); Hunter (1999) -

Zonele de pe Glob cu cea mai mare diversitate specifică, cu niveluri ridicate de endemicitate
(specie endemică = răspândire într-un singur areal) și cu amenințări pentru biodiversitate sunt
denumite „puncte fierbinți” ale prezervării. Mittermeier și colab. (1999) au identificat 25 de puncte
fierbinți pe Glob. Deși ocupă doar 1,4% din suprafața totală a Pământului, aceste areale includ 44%
din speciile de plante ale lumii, 28% din speciile de păsări, 30% din speciile de mamifere, 38% din
speciile de reptile și 54% din cele de amfibieni. Cele mai multe puncte fierbinți le regăsim în zona
pădurilor tropicale (Coasta Atlantică a Braziliei, America Centrală, pădurea din Guineea – Africa de
Vest, Gații de Vest din India etc.), în unele insule (din regiunea Caraibelor, Madagascar, Sri Lanka,
Noua Zeelandă), în Bazinul Mării Mediteraneene, în Anzii tropicali etc..
Modelul punctelor fierbinți poate fi aplicat și în spațiul unei țări. Așa, de exemplu, în
România, astfel de areale sunt Lunca Dunării și Delta Dunării [Primack și colab., 2002].
Dintre cele 230 de țări de pe Glob, s-au identificat 17 țări cu cea mai bogată biodiversitate
care înglobează 60-70% din speciile Terrei. Țările cu megadiversitate sunt: SUA, Mexic, Columbia,
Brazilia, Peru, Ecuador, Venezuela, R.D. Congo, Africa de Sud, Madagascar, Indonezia, Malaezia,
Filipine, India, Papua-Noua Guinee și Australia. Dată fiind importanța deosebită a punctelor
fierbinți pentru patrimoniul mondial, acestea trebuie să constituie priorități pentru conservarea
biodiversității (fig. 2.3).
Numărul speciilor domesticite este destul de redus. Astfel, din cele 320.000 de plante
vasculare, doar 500 sunt domesticite (0,16%), iar dintre acestea 15-20 sunt specii de importanță

10
majoră. La vertebrate (fără pești), din cele 50.000 de specii, 30-40 sunt domesticite, iar 60 semi-
domesticite [Jeffries, 2005].

Fig. 2.3. Cele 25 de “puncte fierbinți” ale Terrei:

a.) din pădurea tropicală umedă (15)
b.) din alte tipuri de ecosisteme (10)
[Mittermeier și colab., 1999]

În România au fost identificate până în prezent 3795 de specii și subspecii de plante

superioare (623 specii cultivate și 3136 specii spontane), 1114 specii de briofite (mușchi), 8727
specii de fungi (ciuperci) și peste 600 de specii de alge dintre care 35 sunt marine.
În ceea ce privește fauna, în România sunt înregistrate 33.802 specii, din care 33.185 sunt
nevertebrate, iar 611 vertebrate (103 specii de pești, 19 specii de amfibieni, 23 specii de reptile, 364
specii de păsări – din care 312 sunt migratoare – 102 specii de mamifere).
Reprezentativă pentru România este prezența celor 3 specii de carnivore mari: lupul (Canis
lupus), râsul (Lynx lynx) și ursul brun (Ursus arctos arctos). Numărul lor a fost estimat la 3.800 de
exemplare pentru lup, 1.900 pentru râs și 6.600 exemplare pentru ursul brun, adică 60% din
populația de urs brun a Europei [142].

1.3. Biodiversitate ecologică (ecosistemică)

Elementul fundamental al conceptului de biodiversitate trebuie să fie ecosistemul, în toată

complexitatea sa. El este format din comunitatea biotică (plante, animale, microorganisme) și
mediul fizic, cu toate interacțiunile dintre ele (plante – animale – microorganisme – lumină –
căldură – apă – sol etc.). Cele două componente ale ecosistemului (biotică și abiotică) se

11
influențează reciproc și se întrepătrund atât de puternic încât separarea lor în spaţiu este
imposibilă.
Regimul termic și pluviometric este determinant pentru structura biocenozei. În funcție de
regimul anual al acestor factori vom avea un areal ocupat de pădure, pajiște, deșert etc..
Comunitățile biologice au și ele capacitatea de a modifica mediul fizic. Astfel, într-un ecosistem
terestru, plantele și animalele pot influența viteza vântului, umiditatea, temperatura, caracteristicile
solului. În ecosistemele acvatice, caracteristicile apei au un rol hotărâtor asupra comunităților
biologice, dar putem întâlni și situații în care acestea pot modifica parametrii mediului acvatic (ex.
recife de corali, zăvoaiele).
Numai ecosistemele care își îndeplinesc toate funcțiile pot să ofere condiții optime pentru
conservarea și evoluția speciilor. Prin ecosisteme se realizează circuitele energiei, apei și
nutrienților. Ecosistemul global constituie sinergia dintre biodiversitatea genetică, biodiversitatea
populațiilor, a comunităților, a ecosistemelor și a peisajelor. De aceea, Jeffries (2005) utilizează
termenul de biodiversitate funcțională. Aceasta ne sugerează că bioconservarea nu se poate rezuma
la simpla conservare a unor specii, ci trebuie să asigure menținerea funcționării în ansamblu a
comunităților biotice, a ecosistemelor, în vederea asigurării mecanismelor evolutive și, prin aceasta,
a variabilității genetice [Schiermeier, 2002].
Diversitatea ecologică cuprinde biomurile (ansambluri de ecosisteme), bioregiunile,
peisajul, ecosistemele, habitatele, populațiile și comunitățile [Jones, 1997]. Pentru recunoașterea
biomurilor terestre, Odum (1988) propune folosirea unităților de vegetație (fig. 2.4).

Fig. 2.4. Harta vegetației Globului [Heywood, 1995]

Clasificarea globală a ecosistemelor descrie o varietate mare de biomuri, de la cele polare,

până la cele ecuatoriale. În fig. 1.4 este prezentată repartiția principalelor tipuri de vegetație pe
Glob: pădurile temperate, tundrele arctice, silvostepa, pădurile de conifere ale nordului, savana,
deșertul, pădurile tropicale umede, vegetația mediteraneană, pădurile tropicale uscate, munții.
În mediul terestru, cea mai pronunțată abundență și diversitate de specii o regăsim în
pădurile tropicale umede, iar în mediul marin, în recifele de corali.

12
 La nivel european, evaluarea diversității ecologice se face pe baza tipurilor de habitate,
stabilite prin Directiva Habitate nr. 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale, a florei și
faunei sălbatice, cunoscută sub denumirea Directiva „Habitate”.
Începând cu Programul CORINE Biotopes, în Europa s-a încetățenit termenul de habitat
care, înseamnă de fapt, un ecosistem. Prin acest program s-a făcut o clasificare a tipurilor de
habitate, în vederea inventarierii, evaluării și gestionării lor. Clasificarea s-a făcut pe baza
vegetației, deoarece este componenta majoră a ecosistemelor terestre [Doniță și colab., 2005].
În România, Doniță și colab. (2005) stabilesc și descriu 7 clase de habitate cu 21 de
subclase care includ, la rândul lor, 357 de tipuri de habitate. Caracterizarea biocenozelor s-a făcut
doar pe baza fitocenozelor, care reprezintă scheletul stabil și sunt producătorii principali ai acestor
sisteme supraindividuale și care determină, de fapt, și prezența populațiilor consumatoare.
Pe teritoriul României se regăsesc următoarele regiuni biogeografice stabilite la nivel
european: continentală, alpină, panonică, pontică și stepică [17]. Ecosistemele naturale și
seminaturale reprezintă 47% din suprafața țării, ecosistemele agricole 45%, iar construcțiile și
infrastructura 8%.
Din suprafața totală a României (23.839.100 hectare), 27% (6.448.000 hectare) este ocupată
de ecosisteme forestiere. Acestea se găsesc în zonele montane și de deal în proporție de 89,1%.
Pădurile de conifere reprezintă 30,4% din totalul pădurilor, iar cele de foioase 69,6%.
În cadrul teritoriului colinar-muntos există patru etaje altitudinale: colinar, montan (cu
subetajul montan inferior – al fagului – și montan superior – al molidului), subalpin (al jneapănului)
și alpin (fig. 2.5 și 2.6).
Pajiștile ocupă 1.748.600 hectare din teritoriul național (7,32%).
Ecosistemele de apă dulce și salmastră (ape cu salinitate scăzută) includ: râuri permanente
(55.535 km, adică 70% din totalul cursurilor de apă), râuri nepermanente (23.370 km, adică 30%
din totalul cursurilor de apă), lacuri naturale (117 cu suprafața mai mare de 0,5 km2, dintre care
52% în Delta Dunării), lacuri de acumulare (255 cu suprafața mai mare de 0,5 km2), ape tranzitorii
(174 km, din care 46 km fluviale și 128 km marine). Râurile țării noastre izvorăsc din Munții
Carpați, în proporție de 98%. Dunărea, al doilea fluviu ca lungime din Europa (2.860 km), după
Volga, străbate teritoriul României pe o distanță de 1075 km și se varsă în Marea Neagră prin
brațele Chilia, Sulina și Sfântu Gheorghe, formând Delta Dunării.
Delta Dunării are un statut multiplu de protecție (rezervație a biosferei, sit RAMSAR, sit al
patrimoniului mondial natural și cultural, sit de importanță comunitară, arie de protecție specială
avifaunistică) și ocupă locul 3 în Europa ca întindere și locul 22 în lume. Delta Dunării are cea mai
întinsă suprafață de stuf compact din lume. Cu cele peste 5400 de specii vegetale și animale și 30 de
tipuri de ecosisteme, Delta Dunării se situează pe locul 3 în lume ca diversitate biologică (după
Bariera de Corali și Arhipelagul Galapagos).
Ecosistemele marine și de coastă. Litoralul românesc are o lungime de 244 km, iar partea
marină acoperă 5.400 km2.
Ecosistemele subterane din România ocupă 4.400 km2, cu 12.500 de peșteri.

13
 Fig. 2.5. Așezarea României în raport cu zonalitatea latitudinalã
(după Geografia României, 1983)

Fig. 2.6. Zonarea și etajarea vegetației în România

[Cristea, 1993]

Habitatele naturale și seminaturale, întâlnite în România, caracterizează mediul acvatic

(habitate marine, costiere și de apă dulce), terestru (habitate de pădure, de pajiști și tufărișuri,
habitate de turbării și mlaștini, habitat de stepă și silvostepă) și cel subteran (habitat de peșteră)
[146].

1.4. Biodiversitate culturală

Biodiversitatea culturală a fost adăugată celor trei tipuri de biodiversitate prezentate mai sus:
genetică, taxonomică și ecosistemică. Biodiversitatea culturală se referă la sistemele sociale umane
intim legate de sistemele ecologice și la coexistența acestor două tipuri de sisteme [Jeffries, 2005].

14
 Biodiversitatea culturală îmbină elementele culturale cu cele ale diversității biologice, în
contextul cunoașterii tradițiilor și a practicilor care vizează utilizarea resurselor
naturale. Componentele biodiversității culturale se referă la: așezări umane, gospodării, agricultură
și creșterea animalelor, silvicultură și exploatări forestiere, religie, ritualuri, obiceiuri, limbă, limbaj
etc. [Cristea şi Denaeyer, 2004].
Deseori, tradițiile și practicile populare au la bază elemente ale mediului înconjurător, de
unde s-au format atitudini protective față de ambianța ecologică. Multe dintre dezechilibrele
naturale înregistrate în societatea modernă s-au datorat renunțării la tradițiile seculare ale
populațiilor băștinașe.
În întreaga lume există circa 300 de milioane de indigeni, în peste 70 de țări, care ocupă
între 12 și 19% din suprafața uscatului. În multe țări există o corespondență clară între teritoriile
ocupate de populațiile umane tradiționale și ariile protejate cu valoare conservativă ridicată. Mii de
ani, aceste populații tradiționale au trăit în armonie cu natura și au fost parte integrantă a mediului
natural. De aceea, etica conservativă în astfel de societăți este extrem de puternică, în cele mai
multe cazuri. Practicile acestora includ: restricții privind sezoanele și locurile de colectare,
modalități de cultivare, vârsta, mărimea sau sexul animalelor colectate (vânate). Așa, de exemplu,
dieta indienilor Tukano din nord-vestul Braziliei se bazează pe rădăcini de plante și pește. Religia
acestor indigeni le interzice tăierea pădurii din bazinul superior al fluviului Rio Negro pentru că ea
aparține peștilor. De asemenea, ei au delimitat refugii pentru pește, iar pescuitul nu se poate face
decât pe circa 40% din malurile râului [Chernela, 1999].
Distrugerea pădurilor prin decizii ale guvernelor a declanșat numeroase proteste ale
populațiilor locale. Tribul de culegători-vânători din Insula Borneo a blocat drumurile de exploatare
a lemnului. La fel s-a întâmplat și în Thailanda, unde călugării budiști împreună cu localnicii au
blocat șoseaua pentru a-și proteja crângurile și pădurile sacre de exploatările forestiere. Deseori, în
statele în curs de dezvoltare, localnicii sunt încurajați să preia acțiunile de conservare a diversității
biologice [Mc Sweeny, 2005].
În multe țări, chiar și dezvoltate (Australia, Canada), terenurile folosite de localnici au și
biodiversitatea cea mai bogată. Dacă zonele respective au fost desemnate de guverne ca arii
protejate, nevoile economice ale oamenilor au fost introduse în planurile de management ale ariilor
protejate [Christensen, 2004]. În Papua Noua Guinee, comunitățile indigene dețin 97% din ariile
protejate, iar rezervațiile de amerindieni din bazinul brazilian al Amazonului ocupă peste 100
milioane de hectare, ceea ce reprezintă 22% din acest teritoriu. În Australia, indigenii dețin 90 de
milioane de hectare, majoritatea arii protejate, iar în Canada, eschimoșii (inuiții) ocupă 1/5 din
teritoriul țării.

15
 Capitolul 3

ELEMENTELE STRUCTURALE ŞI FACTORII DE INFLUENŢĂ

AI BIODIVERSITĂŢII

3.1. Elementele structurale ale biodiversităţii

Pe Pământ, diversitatea biologică este reprezentată prin câteva milioane de forme

organice care trăiesc în cele mai diferite medii. Până în prezent sunt descrise aproximativ 1,8
milioane de specii.
In fiecare an sunt descoperite mii de noi specii, cele mai multe dintre ele fiind insecte şi
animale mai puţin însemnate; păsări şi mamifere circa 1-5 specii/an.
Taxonomia este disciplina care se ocupă cu teoria şi practica descrierii şi clasificării
organismelor. Organismele sunt clasificate într-o anumită ierarhie, bine stabilită (fig. 3.1).
Taxonul este un grup de organisme recunoscut ca unitate formală în cadrul oricarei trepte a
clasificării ierarhice.
Principalele ranguri de taxoni admişi, în ordine descrescândă sunt:
- Regnul
- Încrengătura
- Clasa
- Ordinul
- Familia
- Genul
- Specia
Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri:
- primul domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile unicelulare fără nucleu propriu-
zis;
- al doilea domeniu şi regn este Archaea, considerat ca fiind evoluţionar distinct, reuneşte
specii asemănătoare bacteriilor care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme;
- al treilea domeniu este Eucarya, specii cu nucleu propriu-zis, domeniu care include 4
regnuri: Protista, Fungi, Animalia şi Plantae. Regnul Animalia are cele mai mare număr
de specii iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cele mai puţin cunoscute.
Specia constituie unitatea taxonomică de bază a lumii vii.
În cazul plantelor şi animalelor domesticite soiul sau cultivarul pentru plante şi rasa
pentru animale. Soiul, respectiv rasa, reprezintă un grup de indivizi, cu o structură genetică
proprie, ce se transmite de la o generaţie la alta. Ei se caracterizează prin asemănare fenotipică
specifică a indivizilor componenti, cu adaptare la anumite condiţii ecologice şi care corespunde
cerinţelor economice ale omului. Atât soiul, cât şi rasa sunt rezultatul acţiunii de ameliorare
genetică desfăşurată în mod conştient de către om.
Specia este taxonul biologic fundamental cu care se lucrează în sistematică şi reprezintă
un grup de indivizi compatibili sexual, care nu se încrucişează în mod normal cu indivizii altei
specii şi au foarte mare asemănare morfofiziologică. In natura, specia este reprezentată de
indivizi răspândiţi neuniform, pe o anumită suprafaţă denumită areal. Arealul unor specii este
foarte întins şi întrerupt de spaţii nefavorabile, care pot izola indivizii sau grupurile de indivizi
aparţinând aceleaşi specii, formând aşa numitele populaţii locale.

16
 Fig. 3.1 Regnul animal

Specia cuprinde în cadrul sau un grup de taxoni inferiori numiti infraspecifici însă nu
sunt toţi recunoscuţi de Codul Internaţional Botanic: varietatea, populaţia, biotipul, ecotipul.
Taxonii infraspecifici utilizaţi la plante sunt numai parţial comuni, pentru speciile
cultivate şi cele spontane, după urmează:
La plantele spontane: La plantele cultivate:
subspecia (subsp.) subspecia (subsp.)
varietatea (var.) convarietatea (convar.)
forma (f.) varietatea (vac)
conculta (conc.)
cultivarul

17
 3.2. Factorii primari de influenţă ai biodiversităţii

Procesul de creştere şi dezvoltare a unui organism, cuprinzând toate stadiile şi perioadele

de la începutul până la sfârşitul existentei sale ca individualitate, poarta numele de ontogenie.
Daca ontogenia este proprie tuturor organismelor vii, cuprinzând întreaga lor existenţă, adică
istoria dezvoltării unui individ, prin filogenie se inţelege istoria dezvoltării speciilor sau raselor.
In timp ce filogenia impune un anumit sens directiei dezvoltării, ontogenia creează forme
şi funcţii noi datorită influenţei masive a factorilor intâmplători, variabili, care tind să abată
sistemul de la linia evolutiei sau chiar să-l distrugă.
La baza amplificării biodiversităţii stă procesul de speciaţie în care se formează specii noi
Speciaţia poate fi: - alopatrică când aparitia unei specii noi poate avea loc prin izolarea
geografică a unui grup de indivizi din populatia ancestrală şi modificând frecvenţa genelor,
respectiv a caracterelor în functie de conditiile de mediu;
- simpatrică când aparitia unei specii noi se poate realiza şi prin izolare
reproductivă a unei micropopulatii de populaţia ancestrală, fără izolarea geografica a indivizilor.
Aici se incadrează poliploizii apăruti spontan la plante şi animale, care de regulă nu se pot
incrucişa cu formele diploide din care provin.
Diversitatea biologică este consecinţa factorilor primari ai evoluţiei care sunt următorii:
a.) Mutatia poate fi definită ca schimbare în structura şi chimismul unei gene, sau o
schimbare bruscă a bazei ereditare a unui individ. Mutaţia reprezintă o sursă inepuizabilă de
variaţii ereditare.
Mutaţiile pot fi naturale sau artificiale. În decursul evoluţiei, au apărut mutaţii în
interiorul speciilor care au împiedicat încrucişarea indivizilor mutanţi cu cei aparţinând formei
iniţiale. Astfel de “bariere de încrucişare” au permis apariţia unor populaţii în cadrul speciilor,
cu modificări genetice, unele transformându-se în specii. Asupra acestora a acţionat cu multă
severitate selecţia naturală, în urma acestui proces, supravieţuind numai acele forme care
prezentau o superioritate evolutivă, în special o mai bună adaptabilitate la noile condiţii de
mediu.
b.) Migraţia, sau contaminarea cu gene străine se produce prin transferul de gene de la
o populaţie la alta, prin deplasarea indivizilor sau a grupelor de indivizi în arealul altor populaţii
în care frecvenţa genelor comune este diferită, sau, la plante, prin participarea gameţilor
(polenului) dintr-o populaţie la polenizarea florilor dintr-o altă populaţie datorită fecundării
străine (incrucişate), prin intermediul insectelor, vântului etc.
De regulă, transferul de gene are loc între populaţiile aceleiaşi specii şi foarte rar între populaţii
aparţinând la specii diferite.
c.) Recombinarea sexuată
Recombinarea este o sursă importantă de variaţii ereditare şi constă în procesul de unire
sexuată (împerechere) a doua forme parentale cu constitutie genetică diferită, proces în urma
căruia rezultă descendenţi cu o bază genetică nouă, diferită de cea a părinţilor.
Dupa gradul de înrudire a părinţilor care participă la încrucişare, recombinările sexuale pot fi de
natură intraspecifică, interspecifică şi intergenerică. Ultimele două sunt mai dificile de realizat
datorită neomologiei genoamelor şi diferenţelor date de numărul diferit de cromozomi.

18
 d.) Selecţia naturală
Selectia naturală este o lege caracteristică sistemelor populaţionale sau speciei, prin care
sunt favorizate acele variaţii individuale care sunt utile, în primul rând, supravietuirii speciei.
In esenţă, selectia naturală este un proces continuu, neîntrerupt, prin care are loc
creşterea gradului de adaptare a populaţiilor la condiţiile de mediu.
Un merit deosebit pentru elaborarea teoriei ştiintifice a evolutiei speciilor revine
naturalistului Charles Darwin, care a publicat in anul 1859 lucrarea sa fundamentală “Originea
speciilor sub influenta selectiei naturale". Selecţia naturală acţionează la diferite niveluri de
organizare: individual (selecţia gametică), populaţional (în interiorul unei populaţii, sau între
populatii conspecifice), în ecosistem (între speciile biocenozei sau selectia de biotop).
e.) Driftul genetic - schimbare, directionată sau nedirecţionată, în frecvenţa, alelelor
unei gene (existente la un anumit locus) în populaţiile mici sau experimentale datorită jocului
întâmplării. Fluctuaţiile în frecventa genei poate determina pierderea completă a unei alele si
extinderea altei alele fără vreo legătură cu valoarea adaptivă.

Capitolul 4

ECONOMIA ECOLOGICĂ ȘI VALORILE BIODIVERSITĂȚII

Alături de alte resurse naturale, biodiversitatea se încadrează în ceea ce Hardin (1985)

numește “tragedia bunului comun”. Aceasta înseamnă că oamenii utilizează și degradează aerul,
apele, solul, viețuitoarele, peisajele și alte bunuri ale întregii societăți, fără să plătească aceste
resurse decât simbolic, sau chiar deloc. Cauza acestei stări de fapt constă în lipsa asocierii acestor
resurse cu o valoare monetară.

1.2.1. Economia ecologică

În general, valoarea economică a unui obiect se stabilește în funcție de suma de bani pe care
oamenii sunt dispuși să o plătească pentru el. De aceea, conservaționiștii sunt nevoiți să
argumenteze protecția biodiversității utilizând metodologiile și vocabularul specifice economiei.
De cele mai multe ori, guvernele și marile corporații sunt convinse de necesitatea conservării
diversității biologice numai atunci când pierderea biodiversității este tradusă în pierderi financiare.
Argumentația bazată doar pe adevăruri biologice, etice și emoționale nu este suficientă pentru a
convinge decidenții. Astfel, a luat naștere o nouă disciplină, cunoscută sub numele de economie
ecologică care studiază valoarea economică a diversității biologice și integrează științele
economice, științele mediului, ecologia, sociologia, etica etc. [Masood și Garwin, 1998].
Economia ecologică propune cuantificarea tuturor costurilor rezultate dintr-o tranzacție
economică, incluzând și costurile de mediu. De exemplu, o companie minieră care va exploata un
zăcământ și va obține profit în urma acestei activități va trebui să suporte și costurile cu reabilitarea
acelei zone. Această abordare respectă principiul – poluatorul plătește – regulă de bază în materie
de politică ambientală. De cele mai multe ori, agentul economic valorifică resursele naturale,
degradează mediul, iar reconstrucția ecologică a zonei, în mod nejust, este suportată de întreaga
societate, sau de comunitatea locală.

19
 Economia ecologică studiază interacțiunea dintre sistemele ecologice și cele economice și
facilitează colaborarea dintre economiști și ecologi, asigurând dezvoltarea unei lumi durabile. Cu
alte cuvinte, economia ecologică mediază conflictul dintre ecologi și economiști. Probabil că, unii
economiști din diferite eșaloane ar fi de-a dreptul fascinați de ideea defrișării tuturor pădurilor din
țară într-un singur an și valorificarea lemnului pe piețele externe și interne. Brusc, am ajunge, poate,
țara cu cel mai mare PIB (Produs Intern Brut - indicator macroeconomic care reflectă suma valorii
de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile
economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an) din lume, aspirația oricărui guvern. Nu am mai
avea un an, sau poate doi, nicio problemă cu plata bugetarilor, cu premierea salariaților la fiecare
mare praznic, cu posibilitatea puterii de a se răsfăța în bani publici. Ce ar urma însă acestui belșug,
efemer și amăgitor, este greu de imaginat: ape murdare, neepurate, inundații, alunecări de teren,
soluri erodate, mai mult dioxid de carbon și diverși poluanți gazoși în atmosferă, specii dispărute,
creșterea incidenței fenomenelor climatice de risc, maladii umane mai multe și mai grave etc.. Ar
urma o adevărată apocalipsă și ar trebui să treacă secole pentru ca situația să fie remediată, măcar
parțial.
Cu acest exemplu, ușor forțat, am dorit să sugerăm valorile inestimabile ale biodiversității și
necesitatea unei gândiri durabile. Adică asigurarea necesităților prezentului, fără a compromite
necesitățile generațiilor viitoare. Această abordare a lipsit prea multă vreme din calculele
economiștilor și ale societății, în general, motiv pentru care, natura a început să se răzbune pe cei
care au nesocotit-o. Și abia atunci când natura “se supără” ştim să devenim mai răbdători şi să
conştientizăm neputinţa noastră în faţa stihiilor naturii. Amintim câteva din consecinţele
tehnicizării naturii şi a lipsei totale de respect a omului, faţă de Planeta care îl găzduieşte:
încălzirea globală, deteriorarea stratului de ozon, creşterea frecvenţei fenomenelor climatice şi
geomorfice de risc, ploile acide, eutrofizarea apelor, scăderea fertilităţii solului, apariţia a
numeroase boli la om din pricina alimentaţiei nesănătoase şi a poluării, reducerea
biodiversităţii, munţii de deşeuri întâlniţi pretutindeni etc..
Economia ecologică consideră că pierderea resurselor naturale trebuie inclusă în
formula de calcul al produsului intern brut (Dobson, 2005). PIB-ul unei țări va fi unul real
numai dacă va cuprinde și costurile asociate cu deteriorarea mediului.
De exemplu, în Costa Rica, pierderile cauzate de defrișările masive ale pădurilor din
anii ’80 au fost mult mai mari decât valoarea produselor forestiere obținute. Producția
agricolă a țării a scăzut cu 17%, din cauza eroziunii solurilor. În Marea Britanie, costurile
ascunse de mediu din agricultură costă economia națională 2,6 miliarde de dolari, adică 9%
din valoarea producției britanice. În SUA, pierderile din agricultură determinate de eroziunea
solurilor se ridică la 44 miliarde de dolari anual. Suprapescuitul și pescuitul neautorizat
înseamnă dispariția a numeroase specii comerciale ceea ce poate conduce la falimentul
industriei piscicole. Încălzirea globală a favorizat invadarea mărilor și oceanelor cu meduze
uriașe, de mărimea unui om. Ajunse în plasele de pescuit, meduzele-gigant, cu tentacule de
până la 9 metri, răstoarnă pescadoare uriașe și consumă peștele comercial afectând atât
companiile piscicole, cât și alimentația globală a omenirii.
Desigur că, atribuirea unei valori economice biodiversității este foarte importantă
pentru conservaționiști, în dezbaterile și în lupta lor pentru protejarea diversității biologice.
Reducerea valorii acestor resurse la una strict monetară este însă nejustă și dăunătoare pentru
societatea umană. Sentimentele resimțite de oameni atunci când văd un peisaj frumos, un
20
animal în sălbăticie, o plantă rară, nu pot fi evaluate prin metode matematice simpliste. De
asemenea, nu se poate atribui o valoare monetară, vieților umane salvate prin utilizarea unei
substanțe active extrase dintr-o plantă, animal sau microorganism.

4.2. Valorile biodiversității

Cu certitudine, cel mai important succes obținut de naturaliști la Conferința ONU de la

Rio de Janeiro (1992) a fost recunoașterea, de către toți participanții, a valorii biodiversității
și a necesității prezervării ei. Majoritatea conservaționiștilor recunosc următoarele 4 categorii
de valoare a biodiversității: valoarea economică, valoarea ecologică, valoarea opțională și
valoarea (intrinsecă) existențială. Valoarea ecologică a biodiversității se suprapune în bună
parte peste cea economică, în special cea indirectă, de aceea vor fi tratate împreună.

A. Valoarea economică a biodiversității

Valoarea economică a biodiversității poate fi directă și indirectă.

a. Valoarea economică directă se referă la valoarea de consum și la valoarea de piață a
produselor.
a1. Valoarea de consum a biodiversității include bunurile folosite la nivel local, precum
lemnul de foc, vânatul, peștele, legumele, fructele, plantele medicinale, care nu apar pe piețele
naționale și internaționale. Ele nu sunt cumpărate și nici vândute și, prin urmare, acestea nu sunt
luate în calcul pentru produsul intern brut. Valoarea de consum a biodiversității o regăsim, în
special, în anumite zone rurale și în societățile tradiționale.
În China, peste 5.000 de specii sunt folosite în scop medicinal, în India 6.000, în bazinul
Amazonului 2.000.
Necesarul de proteină al oamenilor din unele zone rurale ale lumii este asigurat din vânat în
proporții însemnate: 40% în Bostwana, respectiv 75% în RD Congo [Rao și McGowan, 2002]. În
Bostwana, sunt vânați anual peste 3 milioane de iepuri săritori. În Malysia de Est, valoarea de
consum a cărnii de porc sălbatic a fost estimată la 40 de milioane de dolari pe an [Caldecott, 1988].
În proximitatea râurilor, lacurilor și a coastelor marine și oceanice din întreaga lume, sunt colectate
anual 130 de milioane de tone de pește din care o bună parte este consumată local. Aproximativ 2,6
miliarde de oameni utilizează lemnul pentru încălzit și gătit.
Primack și colab. (2008) apreciază că ratele de extracție din Africa sunt nesustenabile, ele
depășind de 6 ori capacitatea de refacere a populațiilor vânate: păsări, mamifere, insecte adulte,
șerpi, omizi, viermi.
Inclusiv în țările dezvoltate (Canada, SUA) există regiuni în care sute de mii de oameni sunt
dependenți de lemn pentru foc, de vânat și pescuit.
În multe țări, populațiile locale aveau strategii de conservare și de exploatare (interzicerea
tăierii arborilor naturali prin grija comunității sătești, prohibiția vânătorii în sezonul de împerechere
etc.) foarte eficiente care au fost distruse însă prin intervenția guvernelor, în numele modernității și
al economiei de piață.
Valoarea de consum directă a biodiversității este echivalentă cu suma pe care ar trebui să o
plătească oamenii atunci când sursa locală nu ar mai fi disponibilă. Epuizarea acestor mijloace ar
conduce la schimbarea modului de viață al populației respective, sau la migrarea în alte zone, rurale
sau urbane.
21
 a2. Valoarea de piață a biodiversității cuprinde gama produselor obținute din mediul
natural și vândute pe piețe. Amintim aici: plantele medicinale, fructele și legumele, carnea și pieile,
fibrele, mierea, ceara, coloranții naturali, algele marine, nutrețurile, parfumurile naturale, gumele,
rășinile etc..
Ponderea veniturilor obținute din specii sălbatice este mai ridicată în țările în curs de
dezvoltare, cu populație predominantă în mediul rural, însă valoarea de utilizare a acestor resurse
este semnificativă și pentru statele puternic industrializate. De exemplu, în SUA, vânzarea
produselor naturale a ajuns în anul 2001 la 350 miliarde dolari, ceea ce reprezintă 4,5% din PIB-ul
țării.
Cel mai important produs obținut din mediul natural este lemnul. Valoarea circulantă anuală
a lemnului este de circa 400 de miliarde de dolari, din care 135 de miliarde reprezintă exportul cu
lemn. Din păcate, foarte multe țări sărace din zonele tropicale defrișează masiv pădurile pentru
exportul lemnului, cu valori de miliarde de dolari. Sumele obținute sunt folosite pentru plata
datoriilor externe, iar pădurea dispare definitiv, în majoritatea cazurilor [Primack și Corlett, 2005].
Produsele nelemnoase ale pădurii (vânat, fructe, latex, rășini, plante medicinale), deși sunt
numite “produse forestiere minore” sunt foarte importante din punct de vedere economic. În India,
aceste produse reprezintă 40% din veniturile aduse de pădure și asigură 55% din locurile de muncă,
iar în Zimbabwe produsele nelemnoase ale pădurii înseamnă 35% din veniturile comunităților
rurale.
Pentru speciile cultivate, populațiile sălbatice constituie surse genetice valoroase pentru
obținerea de noi soiuri, cu producție mai mare, cu rezistență la boli și dăunători și la diverși factori
de stres abiotic. Efectele ameliorării genetice ale plantelor de cultură pot fi remarcabile din punct de
vedere economic. Astfel, în SUA, în perioada 1930 – 1980, creșterea producțiilor datorate noilor
soiuri de plante a adus beneficii de circa 1 miliard USD/an. Cultivarea soiurilor de tomate obținute
în Peru, prin transferul de la specii sălbatice al genelor ce determină creșterea mărimii fructelor și a
conținutului în zahăr, a crescut veniturile cu 80 de milioane de USD [Iltis, 1988].
Speciile sălbatice pot fi utilizate ca agenți biologici de control pentru agricultură. Un
exemplu concludent este viermele alb al maniocului (Phenacoccus manihotis). Dăunătorul a pătruns
accidental în Africa și a distrus culturile de manioc (Manihot esculenta) – tuberculul Africii negre –
ce ocupă mai bine de 4 milioane hectare. Dăunătorul a adus pagube de circa 2 miliarde USD/an, iar
hrana a 200 de milioane de africani a fost serios afectată [Iltis, 1988]. Cercetătorii au descoperit că,
în Paraguay, există o viespe care parazitează acest vierme [Herren și Neuenshwander, 1991].
Creșterea industrială a parazitului și lansările făcute în întreaga Africă au condus la reducerea
pagubelor produse de viermele alb al maniocului în proporție de 95%.
Resursele naturale sunt o sursă esențială de materii prime în industria farmaceutică. Mai
mult de 60% din populația Terrei este dependentă de plantele folosite pentru tratarea diferitelor
maladii. Mai mult de 75% din primele 150 de medicamente utilizate în mod curent în SUA sunt
derivate din plante, animale, fungi, bacterii [Dobson, 1998].
În compoziția naturală a tisei pacifice (Taxus brevifolia) din pădurile seculare nord-
americane a fost descoperit taxolul – o substanță chimică care și-a dovedit eficiența în tratarea
cancerului ovarian. Ginkgo biloba este folosită de mii de ani în medicina tradițională chinezească.
În ultimii 30 de ani, în Europa, Asia și America de Nord s-a dezvoltat o adevărată industrie în
valorificarea frunzelor de la acest arbore, estimată la 500 milioane dolari.

22
 Odată cu dezvoltarea tehnico - științifică, atenția oamenilor de știință s-a îndreptat spre
produsele sintetizate în laborator, considerate superioare celor naturale care au rezultat în urma unei
evoluții de milioane de ani. În timp, s-a constatat că moleculele sintetice prezintă efecte secundare
negative și necesită eforturi financiare deosebite. De aceea, în ultimele decenii, oamenii se
orientează tot mai mult spre valorificarea moleculelor naturale și a combinațiilor dintre acestea.
Numeroase medicamente sintetizate chimic au fost utilizate inițial în medicina tradițională.
Amintim aici scoarța de salcie (Salix sp.) folosită de greci și de americani pentru calmarea durerilor,
care a condus la descoperirea acidului acetilsalicilic, substanța activă a aspirinei. Multe ingrediente
farmaceutice sunt obținute din veninul unor șerpi sau artropode, din fungi și alte microorganisme.
Scleroții cornului secarei (Claviceps purpurea) – o ciupercă fitopatogenă – conțin alcaloizi
(ergotamină, ergocornina, ergocristina și ergocriptina) utilizați în fabricarea a 14 medicamente
eficiente în tratarea bolilor cardiovasculare, a celor psihonevrotice, a hemoragiilor ș.a., specifice
vieții moderne. Într-un melc de mare (Catharanthus roseus) din Madagascar a fost identificată o
substanță activă utilizată cu succes în tratarea leucemiei și a altor boli de sânge. Tratamentele au
redus mortalitatea infantilă a bolnavilor de leucemie de la 90% la 10%.
În natură, oamenii de știință continuă să identifice substanțe active pentru tratarea
cancerului, a virusului HIV și a altor maladii umane și nu se poate cunoaște în acest moment care
sunt speciile ce găzduiesc acele substanțe.
b. Valoarea economică indirectă
Pe lângă beneficiile economice directe, comunitățile biologice produc servicii ecologice de o
valoare inestimabilă la nivel regional și global. Acestea nu au legătură cu activitățile de exploatare
și nu apar în statisticile economice, dar valoarea lor o depășește adesea pe cea a produselor naturale
recoltate. Societatea umană depinde în totalitate de ecosistemele naturale, iar continuarea perturbării
și distrugerii lor pot periclita însăși existența umanității [Diamond, 2005]. Ecosistemele previn
inundațiile și eroziunea solurilor, purifică aerul și apele, reaprovizionează pânza freatică, reciclează
deșeurile, recirculă nutrienții și oferă locuri pentru recreere și pentru studierea naturii. Această
valoarea indirectă a biodiversității mai este numită valoare de folosință neconsumabilă.
Estimările făcute de Costanza și colab. (1997) arată că beneficiile indirecte aduse de
ecosisteme la nivel mondial se ridică la 33 de trilioane de dolari, valoare superioară veniturilor
aduse prin exploatarea directă a biodiversității. Întrucât economiștii se află la începutul cuantificării
valorii neconsumabile a biodiversității nu există încă un sistem general valabil de estimare a acestor
valori.
Valorile indirecte ale biodiversității nu apar deocamdată nici în bilanțurile finale ale
evaluărilor de mediu, nici în PIB-uri. Ele se referă la: productivitatea ecosistemelor și capacitatea de
stocare a carbonului, protecția apelor și a solului, ameliorarea climatului și a calității aerului,
recircularea nutrienților și tratarea deșeurilor, relațiile dintre specii, indicatori ai stării de mediu,
recreere și turism [Primack și colab., 2008].
Productivitatea ecosistemelor și capacitatea de stocare a
carbonului
Plantele verzi și algele fixează energia solară prin fotosinteză. Ele constituie atât sursă de
hrană directă pentru om cât și baza majorității rețelelor trofice de pe Terra care includ aproape toate
speciile exploatate de om. Prin urmare, distrugerea vegetației dintr-un areal poate să conducă la
diminuarea resurselor de hrană vegetală, dar și la deteriorarea comunităților de animale cu
importanță alimentară pentru om.
23
 Numeroase studii arată că pajiștile, pășunile și zonele umede cu diversitate mare de specii,
precum și pădurile neexploatate au capacitate mare de absorbție a dioxidului de carbon, rezistență
sporită la secetă și specii invazive și capacitate mai mare de adaptare la schimbările produse de
activitățile antropice (încălzire globală, creșterea concentrației de oxizi de sulf, oxizi de azot, dioxid
de carbon, distrugerea stratului de ozon etc.) [Loreau și colab., 2002; Diaz și colab., 2003; Zavaleta
și Hulvey, 2004, Tilman, 1999; Foley și colab., 2005]. De menționat că refacerea ecosistemelor
degradate este extrem de costisitoare, iar funcționalitatea inițială a ecosistemelor nu mai poate fi
stabilită din cauza reducerii bogăției de specii.
În fig. 1.8 se evidențiază corelația pozitivă dintre bogăția de specii ierboase, gradul de
acoperire a terenului cu plante și producția vegetală pe unitatea de suprafață.
Pădurile, prin procesul de fotosinteză, absorb cantități imense de dioxid de carbon și sunt
adevărate fabrici de oxigen. Producția de oxigen într-o pădure de pin este de 30 tone/hectar, iar într-
o pădure de foioase de 16 tone/an/hectar. Un hectar de pădure stochează în medie de 20 de ori mai
mult carbon la hectar față de terenurile agricole [Berca, 2006; Pârvu, 2001].
Protecția apelor și a resurselor edafice
Comunitățile biologice sunt vitale pentru menținerea calității apei și a solului. Pădurea – cel
mai complex ecosistem terestru - rămâne și în acest domeniu principalul factor de protecție.
Frunzele din coronamentul arborilor și litiera pădurii diminuează impactul picăturilor de ploaie
asupra solului, împiedicând eroziunea. Rădăcinile plantelor și diversele organisme din jurul lor
aerează solul și îi măresc capacitatea de absorbție a apei. Apa meteorică reținută de pădure este
eliberată treptat, permițând comunităților biologice să beneficieze de un aport hidric mărit timp
îndelungat.
Cercetările arată că eroziunea solului într-o pădure de fag matură este de 84 de ori mai mică
decât într-un teren fără vegetație. În cursul unei ploi torențiale grosimea stratului de sol spălat de
apă variază între 0,02-0,05 cm în pădurea cu sol acoperit de litieră, 1,6-2,5 cm în pășunea aflată în
pantă și 2,5-5 cm în terenul situat în pantă cu acoperire mică [Berca, 2006] – fig. 4.1.
Circa 65% din apa pluvială căzută pe suprafaţa pădurii este reţinută în sol, iar scurgerile de
suprafaţă sunt în medie de 5%, în timp ce, scurgerile de suprafaţă pe pășuni se ridică la 50%
[Doniţă şi colab., 1992]. În păduri sunt alimentate pânzele de apă freatică. În România, 2/3 din
sursele de apă sunt asigurate de munții împăduriți, deși aceștia ocupă doar 21% din suprafața țării.
Pădurea și vegetația forestieră funcționează ca niște adevărate zone tampon împotriva
inundațiilor, secetei și alunecărilor de teren, fixează nisipurile, diminuează semnificativ procesul de
erodare a solurilor și asanează terenurile cu exces de umiditate.
Apa trecută prin coronamentul arborilor și litiera pădurii este îmbunătățită și
purificată prin îmbogățirea în ioni de calciu și bicarbonat de calciu și prin diminuarea conținutului
de amoniac și a altor factori poluanți.
Despăduririle măresc riscul alunecărilor de teren, cresc rata de eroziune a solurilor și
afectează fertilitatea lor. Concentrația ridicată a suspensiilor din apă conduce la mortalitatea
peștilor, a recifelor de corali și a altor animale acvatice. Eroziunea solurilor și inundațiile
degradează resursele de apă potabilă, mărind riscul de apariție a bolilor hidrice (holeră, dizenterie).
Acumularea de sedimente în baraje scade potențialul hidroenergetic (fig. 4.2).
Suprafața globală a pădurilor este un indicator cheie al sănătății Planetei. Se presupune că,
peisajul postglacial (în urmă cu 8.000-10.000 de ani) era ocupat cu pădure în proporție de 70% din
suprafața terestră. Defrișările deliberate, pentru extinderea terenurilor cultivate, a pășunilor și
24
fânețelor, au redus aceste suprafețe la circa 30%. Cele mai multe păduri sunt defrișate la tropice, în
țările în curs de dezvoltare. Pe Glob, se defrișează în medie circa 16 milioane de hectare de pădure,
în fiecare an, din care 90% sunt la tropice. Dispariția pădurilor înseamnă extinderea rapidă a
deșerturilor, în zonele aride ale Globului, care ocupă 41% din suprafața terestră și adăpostesc 1
miliard de oameni [Kaufman și Pyke, 2001]. La nivel mondial, 9 milioane km2 de terenuri aride au
fost transformate în deșerturi de către om.

Fig. 4.1 Specii ierboase din preerie, în loturi experimentale. Variantele cu biodiversitatea cea mai mare au
înregistrat cele mai mari creșteri, măsurate prin gradul de acoperire cu plante (procentul ocupat de plante,
raportat la suprafața totală) și producția primară (exprimată în greutate totală uscată a plantelor) [Tilman
(1999) citat de Primack și colab. (2008)]

Datorită defrișărilor masive ale pădurilor, inundațiile produc tot mai multe victime și pagube
materiale. În ultimii ani, acestea au condus la moartea a peste 100.000 de oameni. În România,
inundațiile catastrofale din anul 2005 au provocat moartea a 76 de persoane și pagube materiale de
1,66 miliarde euro, adică 0,6% din PIB-ul țării. Transformarea albiilor majore ale fluviilor și
râurilor în terenuri agricole (Mississippi, Missouri și Red River în SUA, Rhin, Dunăre și Volga în
Europa) sau indiguirea lor au reprezentat cauzele unor inundații devastatoare în ultimele decenii. De
reconstrucție a zonelor umede inițiale de-a lungul acestor fluvii [Primack și colab., 2008].
În anii ’80, municipalitatea orașului New York a cheltuit 1,5 miliarde de dolari pentru
menținerea pădurilor și utilizarea unor practici agricole durabile în jurul spațiilor de alimentare cu
apă a orașului. Stațiile de tratare și de epurare a apei care ar fi trebuit construite pentru a asigura
aproximativ aceeași calitate a apei s-ar fi ridicat la 8-9 miliarde de dolari [McKibben, 1996].
Ameliorarea climatului și a calității aerului
Comunitățile vegetale au un rol important în reglarea climatului atât la nivel local, cât și la
nivel regional și global.
La nivel local, arborii stochează carbon și produc oxigen, iar în sezoanele calde reduc
temperaturile prin umbrire, consum de energie calorică și evapotranspirație. Prezența vegetației, în
special a celei lemnoase, asigură confortul și eficiența muncii în perioadele cu temperaturi ridicate.
Efectul de răcorire al arborilor reduce costurile cu ventilatoarele și cu aparatele de aer condiționat.
Vegetația lemnoasă constituie bariere de protecție a zonelor locuite și cultivate împotriva vânturilor
puternice.

25
 Fig. 4.2 Pădurea ca factor integrator de valori [Berca, 2006]

La nivel regional, prin transpirația plantelor, apa este redată atmosferei și creează norii
generatori de precipitații. În multe zone ale Terrei, unde s-au făcut defrișări masive ale pădurilor,
secetele sunt tot mai frecvente, iar temperatura atmosferică este mai ridicată.
La nivel global, reducerea vegetației dereglează circuitul carbonului. Diminuarea cantității
de CO2 absorbit prin fotosinteză conduce la acumularea acestui gaz în atmosferă și la accentuarea
efectului de seră natural.
Pădurea are un microclimat propriu, de tip forestier (fitoclimat forestier), mai blând și mai
stabil, care se manifestă și în vecinătatea pădurilor.

26
 Numeroase cercetări demonstrează rolul depoluant al pădurii. Astfel, un curent de aer
contaminat cu SO2 (concentrație de 0,1 mg/mc) va fi complet depoluat dacă traversează lent un
hectar de pădure. Prin reducerea vitezei vântului și prin acțiunea frunzișului, un hectar de pădure
poate reține 60-70 de tone de praf, într-un an [Giurgiu, 1980].
Pădurea realizează și un efect de epurare microbiană a aerului, prin fitoncidele volatile
produse de plante (fitoncid = substanță formată în țesuturile plantelor superioare care inhibă
dezvoltarea sau provoacă distrugerea unor microorganisme). S-a contatat că, pe bulevardele
Parisului concentrația bacteriilor este de 570.000 bacterii/m3 de aer, în unele magazine ajunge chiar
și la 4-8 milioane, în timp ce, în pădurea Fontainbleau din apropierea metropolei nivelul acestora se
situează în jurul valorii de 50-55 bacterii/m3 de aer.
Pe lângă efectul depoluant, pădurea are și un rol sanogen. Pădurea optimizează tensiunea
arterială și are o concentrație de ioni benefici pentru sănătate, cu 30-70% mai mare decât terenurile
neforestiere. Pădurea contribuie la îmbunătățirea stării de sănătate a oamenilor atât prin purificarea
și ozonificarea aerului, cât și prin confortul psihic pe care-l oferă. Aerul din pădurile de rășinoase
ajută la vindecarea afecțiunilor respiratorii.
Pădurile și spațiile verzi, în general, atenuează intensitatea zgomotelor. Ele funcționează ca
niște “ecrane acustice”. Prin persistența frunzișului, pădurile de rășinoase oferă o protecție fonică
superioară tot timpul anului. Cercetările din SUA arată că perdelele de protecție din preajma
șoselelor diminuează zgomotul produs de automobile cu circa 10%.
Recircularea nutrienților și tratarea deșeurilor
Comunitățile biologice sunt capabile să acumuleze și să imobilizeze poluanții toxici eliberați
în mediu (metale grele, nutrienți, pesticide etc.) prin ape uzate menajere, agricole și industriale.
Excesul de nutrienți din ape și din soluri este utilizat de către alge și plante în procesul de
fotosinteză constituind lanțuri trofice noi.
Relațiile dintre specii
Numeroase specii cu importanță economică directă sunt dependente de specii sălbatice care,
în mod aparent, nu afectează speciile valorificate de om. Astfel, scăderea unor populații de insecte
și plante poate avea ca rezultat scăderea populațiilor de interes cinegetic și piscicol.
Sute de specii de plante cultivate depind de insectele polenizatoare sălbatice și de albine.
Valoarea acestor polenizatori a fost estimată la 20-40 miliarde dolari/an.
Multe specii de plante sălbatice utile sunt răspândite cu ajutorul diferitelor specii de
animale care le consumă fructele și le diseminează semințele. Dacă acele animale sunt vânate în
mod excesiv există, implicit, riscul extincției plantelor dependente de ele.
Descompunătorii (fungi și bacterii saprofage) și detritivorele (viermi, miriapode, crustacei,
moluște, acarieni etc.) fărâmițează și mineralizează materia organică moartă, punând la dispoziția
plantelor nutrienții minerali necesari creșterii și dezvoltării plantelor. Distrugerea acestor categorii
de organisme, prin poluarea sau degradarea ecosistemelor, înseamnă micșorarea producției vegetale
și animale utilizate pentru hrana oamenilor [Maxim, 2008].
Ciupercile micorizante care se dezvoltă pe rădăcinile multor specii de plante sunt esențiale
pentru absorbția apei și a substanțelor minerale. Ploile acide și poluanții atmosferici distrug însă
aceste micorize. În numeroase areale din America de Nord, creșterea lentă și moartea a numeroși
arbori se datorează ploilor acide și poluării aerului.

27
 Monitorizarea factorilor de mediu
Speciile sensibile la diverse toxine pot servi ca indicatori ai stării de sanogeneză a mediului,
substituind echipamente de detecție foarte scumpe. Cele mai cunoscute specii indicatoare sunt
lichenii de piatră care absorb substanțele chimice din aer și din apa de ploaie. Anumite specii de
licheni dispar la o anumită concentrație a poluanților, alte specii trăiesc doar în păduri seculare,
neafectate antropic, iar distribuția spațială și densitatea populațiilor de licheni pot folosi la
identificarea arealelor puternic afectate de poluanți.
Dintre speciile acvatice, moluștele sunt cele mai utilizate ca bioindicatori. Acestea filtrează
o cantitate mare de apă și concentrează în țesuturile lor metale grele, pesticide și alte substanțe
toxice. În SUA analiza țesuturilor la moluștele din diferite situri permite monitorizarea apelor de
coastă și a apelor dulci [Person și colab., 2000].
Recreere și turism
Ecosistemele furnizează oamenilor numeroase servicii pentru recreere, cu o valoare
monetară considerabilă, denumită valoare recreativă.
Calitățile estetice și recreaționale ale diversității biologice produc oamenilor bucurie –
sentiment care îmbunătățește calitatea vieții unui om. Imaginea unui câmp înflorit, a unor păsări în
zbor, a unui izvor de munte, sau a unui codru secular îmbogățește viața afectivă a oamenilor și
mărește randamentul muncii lor.
Evaluările făcute de Groom și colab. (2006) arată că, ariile naturale protejate din SUA sunt
vizitate anual de circa 350 de milioane de turiști, iar veniturile obținute se ridică la circa 4 miliarde
de dolari, din taxe de vizitare, transport, cazare, alimente și echipamente etc.. Valoarea recreativă a
pădurilor din SUA este mult mai mare decât cea obținută prin exploatarea lemnului și reprezintă
circa 75% din valoarea totală a acestora.
Turismul contribuie la dezvoltarea economică a comunităților locale care obțin venituri prin
asigurarea locurilor de cazare a turiștilor, prin vânzarea de alimente, suveniruri etc.. Zonele turistice
presupun dezvoltarea infrastructurii, construcția de spații comerciale, de dispensare medicale ș.a..
Toate aceste activități oferă noi locuri de muncă comunităților din zonele turistice. Populațiile
locale au posibilitatea să-și revigoreze unele meșteșuguri locale și, prin aceasta, să-și consolideze
atât prosperitatea materială cât și identitatea culturală locală.
Ecoturismul este o ramură importantă a economiei mondiale, similară cu cea a industriei
extractive, a petrolului, a construcțiilor de mașini etc. Este o latură a activității recreaționale care
implică vizitarea unor comunități biologice deosebite (savana africană, recife de corali, deșerturi,
păduri tropicale etc.) pentru observarea unor specii carismatice (leul, ursulețul panda, elefanții,
girafele, zebrele etc.) în mediul lor natural.
Ecoturismul promovează respectul față de natură și față de obiceiurile, tradițiile și modul de
viață a comunităților locale din zonă. Ecoturismul contribuie activ atât la conservarea patrimoniului
natural cât și al celui cultural. Un alt aspect caracteristic ecoturismului este reprezentat de obținerea
beneficiilor pentru comunitatea locală (fig. 4.3). Aceasta înseamnă angajarea personalului de pe
plan local, aprovizionarea cu produse specifice zonei, implicarea localnicilor în luarea deciziilor și
în organizarea activităților turistice. Valoarea călătoriilor pentru a observa elefanții din Kenya în
habitatul lor natural a fost evaluată la circa 25 de milioane de dolari pe an [Brown, 1993].
Valoarea educațională și științifică
Multe programe de televiziune, cărți, manuale, reviste, materiale multimedia au ca subiect
teme din natură, iar valoarea lor se ridică la miliarde de dolari. Numeroși specialiști sunt angajați
28
pentru a face observații și cercetări în domeniul naturii și în elaborarea materialelor și a activității
educaționale propriu-zise.

Fig. 4.3 Elementele componente ale unui program de ecoturism

[Braithwaite, 2001 citat de Primack și colab., 2008]

B. Valoarea opțională a biodiversității

Valoarea opțională a biodiversității se referă la potențialul unei specii de a produce beneficii

societății umane în viitor.
Speciile de plante sălbatice pot fi valorificate pentru îmbunătățirea genetică a plantelor
cultivate și obținerea de soiuri noi, cu producții mai mari și calități nutritive superioare, cu
rezistență la atacul bolilor și dăunătorilor, cu toleranță la secetă și la schimbările climatice globale.
Biologii caută în natură specii care să fie utilizate ca agenți biologici de control ai dăunătorilor
fitofagi.
Companiile farmaceutice desfășoară programe ample de identificare a unor specii de plante,
animale și microorganisme care să fie utilizate în controlul celulelor canceroase, a virusului HIV și
a altor maladii grave. Mai nou, corporațiile farmaceutice includ în cercetările plantelor medicinale
tradiționale colaborarea cu vracii și cu vindecătorii locali. Aceștia cunosc proprietățile curative ale
plantelor din zona lor și modul lor de întrebuințare și pot contribui astfel la valorificarea superioară
a acestora.
Toate aceste beneficii, efective sau potențiale, sunt posibile numai prin protejarea
corespunzătoare a resurselor biologice. Nu se cunoaște care specie, prin proprietățile sale, poate fi
salvatoare pentru omenire. Nu putem evalua exact consecințele dispariției unei specii pentru
ecosistemul în care s-a format și a evoluat. De aceea, speciile și habitatele lor trebuie conservate,
atât pentru noi, cât și pentru generațiile viitoare.

29
 C. Valoarea (intrinsecă) existențială a biodiversității

Valoarea instrinsecă a biodiversității se referă la dreptul fiecărei specii la existență, la

perpetuare în timp și la evoluție.
Anual, organizații guvernamentale și neguvernamentale contribuie cu miliarde de dolari
pentru diferite programe de conservare a speciilor, a peisajelor și a habitatelor. Persoanele implicate
în astfel de acțiuni recunosc valoarea intrinsecă a biodiversității, adică suma pe care ar fi dispuși să
o plătească pentru a proteja componente valoroase ale mediului ambiant pentru ei și pentru
generațiile viitoare.

Capitolul 5

EXTINCȚIA SPECIILOR ȘI AMENINȚĂRI PENTRU

DIVERSITATEA BIOLOGICĂ

Numeroși oameni de știință consideră că dispariția speciilor este unul dintre cele mai grave
aspecte ale degradării mediului. Atâta timp cât speciile inițiale sunt menținute în ecosistem,
comunitățile vor avea capacitatea de a se reface. Dacă o specie dispare, odată cu ea va dispărea
pentru totdeauna informația genetică și toate combinațiile de gene pe care le conține.
Amenințările pentru specii și pentru comunitățile biologice sunt naturale și antropice.
Desigur că, atenția noastră se va îndrepta spre pericolele antropice la care este supusă diversitatea
lumii vii.

5.1. Extincția speciilor

Teoria evoluționistă spune că diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la

apariția vieții. Această creştere nu a fost însă constantă, existând perioade cu o rată mare a
speciaţiei, urmate de altele cu schimbări minime. Extincțiile, ca şi speciaţiile, fac parte din ciclul
natural. Chiar dacă este un fenomen natural, pierderea speciilor este periculoasă atunci când rata de
extincţie este mai mare decât rata speciaţiei. Atunci când rata speciaţiei este egală sau mai mare
decât cea a extincției, biodiversitatea rămâne constantă sau chiar va creşte.
O specie devine extinctă atunci când, nicăieri pe Glob, nu mai există vreun individ din
specia respectivă. Dacă specia se găsește doar în captivitate sau în mediul controlat de om este
extinctă în sălbăticie. În ambele situații specia este considerată extinctă global. Când o specie nu
mai populează arealul pe care l-a ocupat în trecut este denumită extinctă local. Similar, avem specii
extincte regional. Așa este exemplul ursului brun (Ursus arctos) care a dispărut din vestul Europei,
dar îl mai găsim în estul continentului. Unii conservaționiști vorbesc despre specii extincte ecologic,
adică cele care nu își mai pot îndeplini rolul lor în ecosistem, din cauza numărului scăzut de indivizi
[Sekercioglu și colab., 2004].
In evoluția geologică a Pământului au existat cinci extincţii în masă. Cea mai mare extincție
a avut loc la sfârşitul Permianului, acum 250 milioane ani, când se pare că au dispărut între 77 și
96% din totalul speciilor marine [Benton și Twichett, 2003]. Este foarte probabil ca extincțiile să fi
fost produse de perturbații majore (erupții vulcanice pe mari suprafețe sau coliziunea cu un asteroid)
care au determinat apariția unor schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă. Au

30
trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de familii pierdute în Permian să se
refacă. Extincţia speciilor apare chiar şi în absența unui fenomen violent.

Fig. 5.1 Extincțiile naturale în masă înregistrate de-a lungul istoriei

geologice a Pământului [Primack și colab., 2008]

Apariția omului, în urmă cu 1,8 - 2 milioane de ani, a însemnat începutul celui de-al șaselea
episod de extincție în masă, prin supraexploatarea resurselor, poluare, distrugerea habitatelor și alte
activități antropice. Diversitatea globală a speciilor a atins maximum în perioada geologică actuală,
în urmă cu 30.000 de ani, iar primele efecte importante ale activităților umane asupra ratelor de
extincție au apărut în urmă cu 10.000 de ani. Atunci au început să dispară masiv mamiferele mari
din America și Australia, datorită vânatului excesiv (fig. 5.1).
Ratele de extincție, care stau la baza evaluării crizei biodiversității, se exprimă prin numărul
sau procentul de specii dispărute de pe un areal, într-o anumită perioadă de timp [Dordea și Coman,
2005].
Ratele extincției sunt cele mai cunoscute și mai studiate la păsările și mamiferele terestre,
pentru că aceste specii sunt cele mai ușor de observat. Ratele de extincție sunt destul de relative,
mai ales în cazul speciilor nevertebrate. Chiar și la păsări și mamifere, unele specii declarate
extincte au fost redescoperite.
Estimările făcute din anul 1600 până în prezent arată că, majoritatea extincțiilor au avut loc
în ultimii 150 de ani. Astfel, dacă rata de extincție a păsărilor în perioada 1500-1725 s-a situat între
zero și cinci specii la fiecare 25 de ani, din 1850 încoace aceasta a crescut la 16 specii pentru fiecare
interval de 25 de ani.
Endemismul este un factor important în stabilirea riscului de extincție. Specia endemică este
o specie rară, pe care o găsim în mod natural doar într-un singur areal geografic.

31
 Cele mai mari rate de extincție se întâlnesc pe insule. Aceste unități geografice izolate au un
număr mare de specii endemice – cele mai vulnerabile la extincție – mai ales dacă numărul
populațiilor este redus. De asemenea, speciile insulare au evoluat în condiții de competiție redusă,
iar introducerea de către om a unor specii de pe continente grăbește extincția lor. Un exemplu
relevant este cel al arhipelagului Hawai. În jurul anului 400 d.Hr., când polinezienii au descoperit
aceste insule acolo existau 98 de specii de păsări. Noii stăpâni ai arhipelagului au defrișat suprafețe
întinse de păduri pentru agricultură și au adus cu ei șobolanul polinezian, câinele și porcul domestic.
În 1778, când au ajuns europenii pe acele teritorii, 50% din speciile de păsări erau deja dispărute.
Europenii au introdus și ei pe insule specii noi (pisici, noi specii de șobolani, capre, vite ș.a.) și
odată cu acestea numeroase boli care s-au răspândit în fauna sălbatică din zonă. Au continuat
defrișările în favoarea terenurilor agricole și astfel, în prezent, 70% din fauna originară de păsări a
dispărut, iar altele sunt amenințate cu dispariția. În Insulele Hawai, 91% din speciile de
angiosperme sunt endemice. Se apreciază că 10% dintre ele au dispărut, iar 40% sunt amenințate cu
extincția.
Cele mai vulnerabile categorii de specii la extincție sunt următoarele:
- Speciile cu areal geografic restrâns. Dacă o specie se găsește într-un singur loc, sau în
câteva locuri, iar habitatul ei este distrus de activitățile antropice, această specie va deveni extinctă.
Exemple: unele specii de păsări din insulele oceanice, peștii care trăiesc într-un singur lac sau bazin
hidrografic etc. [Grant și Grant, 1997].
- Speciile cu număr redus de populații. Speciile cu număr redus de populații au, în general,
un areal restrâns, iar producerea unor evenimente neprevăzute (erupție vulcanică, cutremur,
incendiu, epidemie etc.) poate să conducă la dispariția lor [Pinto și colab., 2005].
- Speciile cu populații de mărime mică sunt mult mai expuse la extincție decât cele cu
populații mari, ca urmare a variațiilor demografice, a pierderii variabilității genetice etc..
- Speciile cu populații în declin. În aceste situații, prevenirea extincției presupune
identificarea și corectarea cauzelor care au condus la scăderea numărului de indivizi [Peery și
colab., 2004].
- Speciile vânate sau exploatate de oameni. Aceste activități trebuie reglementate prin acte
normative și de piață.
- Animalele cu corpul mare. De regulă, aceste specii au rate reproductive mici, necesită
cantități mari de hrană și ocupă teritorii întinse. Unele intră în competiție cu vânătorii și pot aduce
pagube animalelor domestice, altele sunt vânate din plăcere.
- Speciile migratoare sezonier, așa cum sunt păsările migratoare, ungulatele, somonii ș.a.
care depind de două tipuri de habitate. Dacă aceste specii sunt împiedicate să migreze, procesul de
reproducere și posibilitățile de hrănire sunt afectate și, prin urmare, existența lor este pusă în
pericol.
- Speciile cu variabilitate genetică mică. Acestea au capacitate redusă de adaptare la factorii
de stres, biotici și abiotici (schimbări de mediu, o boală, un prădător etc.) și riscul dispariției este
mult mai mare decât la cele cu un genofond mai bogat.
- Speciile care trăiesc permanent sau temporar în grupuri sunt mult mai vulnerabile decât
cele la care indivizii sunt distribuiți pe suprafețe mai mari. Exemple: liliecii, turmele de bizoni,
bancurile de pești, arborii din jurul localităților de la care se recoltează fructele etc..
Ratele extincțiilor vor rămâne în continuare mari la: păsări și mamifere, amfibieni,
gimnosperme, palmieri.
32
 Categorii de conservare
Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) a elaborat un sistem de
clasificare a speciilor pentru evaluarea gradului de amenințare a acestora (fig. 5.2). Sistemul
cuprinde 11 (9 + 2) categorii de conservare, după cum urmează:
1. Extincte (EX - extinct). Sunt speciile care nu mai există.
1. Extincte în sălbăticie (EW - Extinct in the wild) – Speciile care mai trăiesc doar în mediul
controlat de om, în afara arealului inițial.
2. În pericol critic (CR – Critically Endagered). Speciile care prezintă risc extrem de ridicat de a
deveni extincte în sălbăticie.
3. În pericol (EN – Endagered). Speciile care prezintă risc foarte ridicat de a deveni extincte în
sălbăticie.
4. Vulnerabile (VU – Vulnerable). Speciile care prezintă risc ridicat de a deveni extincte în
sălbăticie.
5. Aproape amenințate (NT – Near Threatened).
6. Neamenințate (LC – Least Concern)
7. Date insuficiente (DD – Data Deficient)
8. Neevaluate (NE – Not Evaluated)
Când se fac evaluări la nivel regional sau național, se mai utilizează două categorii:
9. Extinctă regional (RE – Regional Extinct)
10. Neaplicabil (NA – Not Applicable)
Speciile din categoriile 4, 5 și 6 (EN, VU și NT) sunt considerate amenințate cu dispariția și
presupun măsuri speciale de protecție, fiind protejate prin acorduri internaționale. Pentru aceste
categorii de conservare a fost elaborat un sistem de evaluare cantitativă, bazat pe calculul
probabilității extincției [Gärdenfors, 2001]. Speciile aflate în pericol (CR, EN, VU) au fost
introduse în așa numitele “Liste roșii” cu specii de plante și animale amenințate, care formează
“Cărțile roșii” ale speciilor amenințate.
Includerea speciilor într-o categorie de conservare sau alta se face în funcție de următoarele
criterii, denumite criteriile Listei Roșii:
A. Declin observabil al numărului de indivizi. Populațiile vor fi în declin cu cel puțin 80%
din efectiv peste 10 ani sau 3 generații.
B. Mărimea arealului ocupat de specie. Pierderea habitatelor este una dintre amenințările
majore ale biodiversității. Dacă arealul unei specii va deveni mai mic de 100 km2 pentru
o locație pot apărea dezechilibre ecologice importante.
C. Declinul estimat al numărului de indivizi. Dacă efectivul indivizilor maturi este mai mic
de 250, înseamnă că numărul indivizii reproducători va scădea cu 25% în 3 ani, sau într-
o generație.
D. Numărul indivizilor maturi care trăiesc în prezent. Nivelul critic al indivizilor maturi
este mai mic de 50.
E. Probabilitatea speciei de a deveni extinctă într-un număr de ani sau generații. Criteriul
se referă la situația în care probabilitatea extincției gobale este mai mare de 50%, în
următorii 10 ani sau 3 generații.
Cartea roșie publicată de IUCN cuprindea în anul 2004, 1.101 specii de mamifere din totalul
de 5.416 descrise, 1.213 specii de păsări amenințate din totalul de 9.917 descrise, 1.170 specii de
amfibieni din totalul de 5.743 descrise, 800 specii de pești, 304 specii de reptile, 974 specii de
33
moluște, 559 specii de insecte, 429 specii de crustacee și 11.824 specii de plante [Bailie și colab.,
2004].

Fig. 5.2 Conform sistemului de clasificare IUCN, statutul de conservare a speciilor depinde de bogăția
informațiilor legate de specia respectivă
[Primack și colab., 2008]

În țara noastră, speciile amenințate sunt incluse în Cartea roșie a vertebratelor din România
(2005), Cartea roșie a plantelor vasculare din România (2009), Lista roșie a macrofungilor din
România ș.a. [Botnariuc și Tatole, 2005; Dihoru și Negrean, 2009].
La nivel național, lista speciilor sălbatice protejate, în conformitate cu sistemul de clasificare
IUCN, se prezintă astfel:
- fungi: 179 de specii din totalul de 8727;
- briofite: 10 specii din totalul de 1114;
- plante vasculare: 548 de specii și subspecii din totalul de 3.795;
- vertebrate: 195 de specii (61%) din totalul de 319
o mamifere: 57 de specii din cele 102 identificate;
o păsări: 72 de specii, toate beneficiind de un regim special de protecție;
o reptile: 19 specii din totalul de 23;
o amfibieni: 17 specii din totalul de 19, toate beneficiind de un regim special de
protecție;
o pești de apă dulce: 30 de specii din totalul de 103;
- nevertebrate: 90 de specii protejate, după cum urmează.
o crustacee: 2 specii;
o coleoptere: 27 de specii;
o lepidoptere: 11 specii;
o odonate: 5 specii;
o orthoptere: 21 de specii;
o moluște: 23 de specii;
o hirudinee: o specie
Din fauna Mării Negre, în lista roșie găsim cele 3 specii de delfini, toate speciile de sturioni,
cinci specii de scrumbii, trei specii de guvizi. În total, 20 de specii marine [146].

34
 5.2. Ameninţări pentru diversitatea biologică

Conservaționiștii au identificat șapte pericole majore pentru diversitatea biologică care

decurg, în principal, din creșterea exponențială a populației umane și care implică accelerarea
utilizării resurselor naturale. Amenințările de natură antropică acționează la scară mare și cu o
rapiditate care depășește capacitatea de adaptare a speciilor. Acțiunea lor poate fi cumulată sau chiar
sinergică. Aceste pericole se referă la: distrugerea, fragmentarea și degradarea habitatelor,
schimbările climatice globale, supraexploatarea, speciile invazive și diversificarea maladiilor (fig.
5.3).

Fig. 5.3 Pericolele majore pentru diversitatea biologică

[Groom și colab., 2006]

Cele mai importante pierderi pentru diversitatea biologică s-au înregistrat în ultimul secol și
jumătate. În 1850, populația Globului era de un miliard, în timp ce astăzi atinge 6,6 miliarde
locuitori. Dacă populația va crește în acest ritm, în anul 2050 va ajunge la 10 miliarde, iar estimările
arată că Pământul poate susține doar 8-9 miliarde locuitori. Densitatea populației este un indicator
al presiunii ecologice asupra biodiversității. Oamenii utilizează cantități tot mai impresionante de
resurse naturale (lemn, carne, plante) și continuă să transforme habitatele naturale în terenuri pentru
agricultură și spații construite.
Un alt dușman redutabil al biodiversității este sărăcia. Aproximativ un miliard de oameni
trăiesc sub limita sărăciei, cu doi dolari/zi. Aceștia sunt prea înfometați pentru a se gândi la
conservarea diversității biologice.
Soluțiile pentru aceste două probleme majore – creșterea demografică și sărăcia – sunt
programele eficiente de control al natalității și limitarea consumului exagerat de resurse naturale la
locuitorii bogați ai Terrei.

35
 În multe țări industrializate s-a remarcat o stabilizare a dinamicii populației, în timp ce, în
țările în curs de dezvoltare din Asia, America Latină și Africa tropicală populația continuă să
crească. Se estimează că aplicarea unor programe de control al natalității în aceste țări ar putea
conduce la o populație de circa 8 miliarde de locuitori în anul 2050.
În privința utilizării resurselor naturale, credem că este relevant următorul exemplu: Statele
Unite ale Americii dețin 5% din populația Globului, dar consumă în fiecare an circa 25% din
resursele naturale obținute la nivel mondial. În fiecare an, un cetățean al Americii consumă de 17
ori mai multă energie și de 79 de ori mai multă hârtie decât un cetățean al Indiei.
Deseori, impactul populațiilor umane asupra mediului este resimțit la distanțe foarte mari,
deoarece ele pot consuma resurse naturale obținute în alte zone ale Globului. De exemplu, peștele,
cafeaua, ciocolata, icrele negre, ceaiul ș.a. consumate de locuitorii europeni, sunt obținute în
pădurile tropicale, în Alaska, sau în alte zone unde este periclitată diversitatea biologică.
Rees (2001) propune următoarea formulă pentru calculul impactului unei populații umane
(I) asupra mediului:

I=PxAxT

în care: P = numărul de locuitori

A = venitul mediu pe locuitor
T = nivelul tehnologic
Suprafața de teren biologic productivă, necesară pentru a satisface nevoile de resurse
naturale și pentru a asimila deșeurile produse de o populație umană, a fost denumită amprentă
ecologică. Capacitatea biosferei de a produce resurse și de a asimila deșeurile umane este de 1,8
ha/locuitor, iar amprenta ecologică la nivel mondial este de 2,2 ha/persoană. Comparația dintre
valorile amprentei ecologice din diferite state ale lumii relevă însă diferențe impresionante între
acestea:
- India: 1,1 ha/persoană
- Indonezia: 1,5 ha/persoană
- România și Brazilia: 2,5 ha/persoană
- China: 3,4 ha/persoană
- Rusia: 5,3 ha/persoană
- Japonia: 5,9 ha/persoană
- Germania și Marea Britanie: 6,2 ha/persoană
- Australia: 7,6 ha/persoană
- Canada: 7,7 ha/persoană
- Statele Unite: 12,2 ha/persoană
Se impune o reevaluare a modului de viață din țările bogate, o repartizare mai echitabilă a
resurselor și mai mult sprijin pentru țările sărace care ar permite o bioconservare mai eficientă.

5.2.1 Distrugerea habitatelor

Pierderea și degradarea habitatelor este cea mai importantă amenințare pentru diversitatea
biologică, de aceea, conservarea habitatelor rămâne cea mai eficientă metodă de conservare.
Distrugerea habitatelor este produsă de extinderea agriculturii (afectează 38% din speciile

36
amenințate), de activitățile industriale (afectează 35% din speciile amenințate), de pășunat (22%),
poluare (20%), infrastructură (17%), incendii naturale (13%) și exploatări forestiere (13%).
Prognoza ratelor de extincție se face după modelul biogeografic insular care se bazează pe
relația specie-suprafață [Gurd, 2006]. Dacă o insulă are, la un moment dat, un număr de specii, iar
suprafața habitatului natural de pe insulă se va reduce, va scădea în mod corespunzător și
capacitatea insulei de a susține același număr de specii. Prin urmare, numărul speciilor se va
micșora. Studiile arată că, reducerea cu 50% a unui habitat insular va conduce la dispariția a 10%
din specii (fig. 5.4). Acest model își găsește aplicabilitate și în cazul ariilor protejate care sunt
asemănate cu adevărate insule de habitate într-o mare inospitalieră.
Desigur că aceste prognoze variază foarte mult, în funcție de tipul habitatului și de specie.

Fig. 5.4 Modelul biogeografic al insulei. Dacă suprafața habitatului se va reduce cu 50%, numărul speciilor
va scădea cu 10%. Dacă suprafața habitatului se va micșora cu 90%, numărul speciilor pierdute va fi cu
50% mai mic
[Primack și colab., 2006]

Cele mai amenințate habitate sunt pădurile tropicale umede care ocupă 7% din suprafața
Terrei. Se apreciază că acestea adăpostesc 50% din speciile lumii. Anual se defrișează circa 140.000
km2 din aceste păduri, adică aproximativ 60% din suprafața României. Pădurile tropicale umede se
defrișează masiv pentru extinderea culturilor agricole, a fermelor zootehnice, pentru înființarea de
plantații pomicole, pentru practicarea agriculturii itinerante (pădurea se taie și se arde, apoi în
golurile formate se cultivă plante agricole 2-3 sezoane, până la scăderea fertilității solului), pentru
obținerea lemnului (circa 2 miliarde de oameni folosesc lemnul pentru gătit).
Alte habitate amenințate sunt:
- Pădurile tropicale uscate care sunt mult mai potrivite pentru creșterea plantelor și
animalelor decât cele umede.

37
 - Pajiștile din zona temperată care sunt transformate foarte ușor în terenuri arabile sau
ferme de animale; în America de Nord, 97% din prerile cu ierburi înalte au fost
transformate în terenuri cultivate [White și colab., 2000].
- Zonele umede și habitatele acvatice. Deși rolul acestor ecosisteme este unul extrem de
important (habitate pentru pești, nevertebrate acvatice și păsări, îmbunătățirea
microclimatului, controlul inundațiilor, asigurarea apei pentru consum, producerea
energiei electrice ș.a.) ele au fost puternic artificializate prin drenare, canalizare, poluare
chimică și înființare de baraje. Multe dintre aceste habitate au specii unice care sunt
supuse astfel riscului de extincție. În ultimii 200 de ani, în SUA, mai mult de jumătate
din zonele umede au fost distruse și odată cu acestea 40-50% din speciile de șerpi de apă
dulce [Stein și colab., 2000]. Numărul râurilor care nu au suferit modificări antropice
majore și care mai pot fi considerate naturale s-a redus drastic. În SUA, din totalul de 5,2
milioane km de râuri doar 2% mai pot fi considerate naturale [Harrison și Stiassn, 1999].
Din cele 30.000 de râuri ale Japoniei doar două mai pot fi considerate naturale, iar în
România, din cele 21.943 km de râuri, 7% sunt degradate din punct de vedere calitativ,
iar aproximativ jumătate au un regim natural și seminatural. Hidrocentralele de mare
putere de la Porțile de Fier au avut un impact major asupra unor specii de pești, prin
bararea rutelor de migrație spre locurile de reproducere și de hrănire din amonte. Astfel,
50% din efectivele de sturioni din Dunăre au dispărut.
- Mediile costiere, dintre care cele mai importante sunt mangrovele și recifele de corali.
o Mangrovele (formație vegetală tropicală alcătuită din arbori și arbuști,
caracteristică țărmurilor maritime mlăștinoase, inundate în timpul fluxului) sunt
cele mai importante habitate pentru reproducerea și hrănirea a numeroase specii
de creveți și pești. De exemplu, în Australia, circa 2/3 din peștele comercial
depinde de ecosistemul mangrovelor. Se apreciază că, până în prezent, au fost
distruse pe plan mondial 35% din mangrove. Mangrovele sunt defrișate pentru
extinderea orezăriilor, obținerea lemnului de foc, pentru construcții ș.a.
o Recifele tropicale de corali (coral = animal care trăiește în colonii, în mările
calde, cu schelet calcaros de culoare roșie sau albă). Deși aceste recife ocupă doar
0,2% din suprafața Oceanului, ele adăpostesc 1/3 din speciile de pești oceanici.
Evaluările arată că omul a distrus și a degradat circa 40% din recifele de corali,
prin suprapescuit, supracolectare, introducere de specii invazive, creșterea
turbidității apei datorită eroziunii solului de pe terenurile despădurite, creșterea
excesivă a algelor datorită îmbogățirii apei în nutrienți etc..
Deșertificarea
Deşertificarea este definitǎ de Convenţia ONU pentru Combaterea Deşertificǎrii ca -
“degradarea terenurilor din zonele aride, semiaride şi subumid-uscate ca rezultat al acţiunii
diferiţilor factori, inclusiv ai schimbǎrilor climatice, precum şi datorită activităţilor umane”. Ea
afecteazǎ 41% din suprafaţa terestrǎ şi peste 1 miliard de oameni. Cauzele principale ale extinderii
zonelor deșertice sunt: agricultura nedurabilă, suprapășunatul, tăierea arbuștilor, schimbările
climatice globale, suprapopularea. Rezultatele deșertificării sunt distrugerea stratului fertil, urmată
de pierderea capacității solului de a susține recolte, pășuni sau alte activități umane. Impactul
economic este impresionant, cu pierderi de mai bine de 40 miliarde de dolari pe an, în bunuri
agricole și în creșterea prețurilor la alimente. Deșertificarea creează condiții de incendii, furtuni și
38
lipsă de apă. Praful din zonele deșertificate ajunge în orașe, iar particulele de praf inhalate în
organismul uman afectează grav sănătatea (fig. 5.5).
Pe Glob, cel mai intens proces de deșertificare este în zona Sahelului african (partea sudică a
Deșertului Sahara) unde trăiesc de 2,5 ori mai mulți oameni decât capacitatea de susținere a
arealului. Extinderea deșertului va conduce la dispariția majorității speciilor native de mamifere din
acest habitat.

Fig. 5.5 Zonele Globului supuse deșertificării [Allen și Waren, 1993]

În România, o treime din teritoriul țării (aproximativ 7 milioane de hectare) și 40% din
suprafața agricolă se află în zone cu risc de deșertificare. Regiunile cele mai expuse sunt sudul
Câmpiei Române, Dobrogea și sudul Moldovei. Defrișările exagerate amenință echilibrul ecologic
al României, siguranța alimentară și sănătatea populației. Dacă în anul 1900 România avea 18
milioane hectare de pădure, în 1945 erau 9 milioane hectare, iar în prezent s-a ajuns la 6,5 milioane
de hectare împădurite.
Soluțiile propuse pentru stoparea deșertificării sunt: practicile agricole durabile, eliminarea
sărăciei, controlul populației, refacerea zonelor împădurite etc.

5.2.2 Fragmentarea habitatelor

Fragmentarea habitatelor prin drumuri, căi ferate, linii electrice, garduri, conducte de petrol
și gaz, terenuri agricole, medii urbane, construcții, mărește considerabil efectul de margine.
Marginea unui habitat se caracterizează prin modificarea caracteristicilor de microclimat.
Pentru înțelegerea efectului de margine, redăm în continuare exemplul clasic în care o arie
protejată (pădure) în formă de patrulater, cu latura de 1000 m și suprafața de 100 de hectare, este
traversată de o șosea și o cale ferată, cu lățimea de 10 m. Suprafața efectivă ocupată de cele două
mijloace de comunicații este de 2%. Prin urmare, autoritățile pot considera că impactul construcției
asupra ariei protejate este unul minim. În realitate, efectele negative sunt mult mai grave, din cauza
efectului de margine (fig. 5.6).
În cazul prezentat, habitatul păsărilor se va reduce la jumătate pentru că acestea nu-și vor
face cuiburi și nu-și vor crește puii decât în ariile interioare ale pădurii unde nu ajung pisicile,
șobolanii etc..

39
 Fragmentarea habitatelor are și alte efecte negative asupra comunităților biologice. Multe
specii de mamifere, insecte și păsări se expun atacului prădătorilor dacă ajung în zone deschise.
Drumurile și gardurile pot fi bariere pentru mișcarea animalelor, pentru hrană și împerechere.
Fragmentarea habitatelor poate conduce la divizarea populației în subpopulații mici unde există
riscul consangvinizării și driftului genetic specifice populațiilor mici. În habitatele fragmentate,
contactul animalelor domestice cu cele sălbatice crește riscul de transmitere a unor boli, inclusiv la
om.

Fig. 5.6 Fragmentarea habitatului și efectul de margine. Dacă efectul de margine, unde păsările nu-și fac
cuiburi, este de 100 m, înseamnă că rămân 64 de hectare pentru cuibăritul păsărilor. Traversarea ariei
protejate de o șosea și de o cale ferată împarte rezervația în patru fragmente care vor totaliza doar 34,8
hectare (8,7 x 4) din cauza efectelor de margine cumulate. Astfel, drumul și calea ferată vor reduce
interiorul ariei protejate cu 54,4% [Primack și colab., 2008]

Marginile fragmentelor de habitat au microclimatul (temperatură, umiditate, viteza vântului,

luminozitate) schimbat ceea ce poate conduce la diminuarea populațiilor de plante și animale,
adaptate la condițiile din interiorul pădurii.

5.2.3 Degradarea habitatelor

Degradarea habitatelor se referă la activități antropice care nu schimbă structura habitatelor,

dar afectează funcționalitatea lor. Spre exemplu, suprapășunatul poate determina dispariția unor
specii native de plante și extinderea unor specii care suportă condițiile nou create. Când apa caldă
de la o centrală termică ridică temperatura apei dintr-un râu vor dispărea mai multe specii de plante
și animale, din cauza degradării habitatului. Cea mai răspândită formă de degradare rămâne însă
poluarea cu diverse substanțe chimice. Efectele degradării habitatelor asupra comunităților
biologice pot fi observate în timp.
Poluarea cu pesticide.
La nivel mondial se utilizează peste 50.000 de pesticide, iar cantitatea de substanță activă
folosită este de 2,6 milioane tone (World Resources Institute, 1998). Cele mai periculoase pesticide
sunt cele organoclorurate care se acumulează în organele plantelor și sunt transferate aproape în
totalitate animalelor și omului. De-a lungul lanţurilor trofice, aceste pesticide realizează
concentraţii crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. Procesul este cunoscut sub
denumirea de concentrare - acumulare sau amplificare biologică. De exemplu, într-un lanţ trofic
acvatic cu cinci verigi, concentraţia de DDT creşte de la 0,000003 ppm DDT în mediul abiotic, la

40
25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori, adică de aproximativ 10 milioane de
ori mai mare. Acest insecticid se acumulează îndeosebi în ţesuturile adipoase ale prădătorilor de
vârf (fig. 5.7). DDT-ul are o persistență îndelungată, de circa 40 de ani. El a fost identificat inclusiv
în țesuturile adipoase ale pinguinilor și urșilor polari.
Cunoaşterea fenomenului de bioamplificare are o importanţă deosebită pentru că aceste
substanțe pot induce în eroare tocmai pentru că, în biotop au concentrații extrem de reduse. În
schimb, la consumatorii din vârful piramidei trofice (răpitoare, om) ele pot ajunge la valori foarte
mari și pot deveni letale.

Fig. 5.7 Fenomenul de amplificare biologică [Miller, 1994]

La nevertebrate, pesticidele organoclorurate acţionează asupra sistemului nervos şi a

metabolismului hormonilor sexuali, iar la vertebrate asupra sistemului nervos. La vertebratele
acvatice, pesticidele organoclorurate afectează sistemele reproducătoare și endocrine. La păsări
dereglează metabolismul calciului, prin blocarea transportului ionilor de Ca prin membrane și
inhibarea carboanhidrazei - enzima de care depinde depunerea carbonatului de calciu în coaja oului.
Astfel, păsările prădătoare depun ouă cu coajă foarte subțire care se sparge în timpul incubației. De
asemenea, pesticidele organoclorurate inhibă dezvoltarea embrionului, schimbă comportamentul
adulților și pot avea efecte mutagene şi cancerigene. În mod evident, prin diminuarea populațiilor
prădătoare este dereglată funcția de autoreglare a ecosistemului. Păsările răpitoare sunt considerate
specii indicatoare ale poluării cu pesticide, datorită poziției lor în vârful lanțului trofic.
Alte efecte secundare ale pesticidelor sunt, apariția raselor rezistente de boli și dăunători și
distrugerea organismelor nețintă. Numeroase specii nețintă (insecte utile, păsări ș.a.) pot avea un rol
important în limitarea atacului paraziților la plante, fără utilizare de pesticide, iar alte specii afectate
pot face parte din categoria celor protejate.

41
 DDT-ul a început să fie folosit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial împotriva
păduchilor – vectori ai tifosului exantematic – și a țânțarilor – vectori ai malariei. Aceste două boli
au început să facă ravagii în timpul marii conflagrații mondiale, iar DDT-ul a fost soluția salvatoare.
Din 1945, DDT-ul a pătruns în agricultură şi a început să fie folosit în combaterea sistematică a
bolilor transmise de insecte. România a beneficiat începând din 1955 de un ajutor masiv din partea
OMS, incluzând donaţii de DDT în mari cantităţi şi a devenit una dintre primele ţări din lume în
care malaria a fost eradicată (1962).
În anul 1962 biologul american Rachel Louise Carson publică volumul Silent Spring. Ea
lansează un semnal de alarmă (cu impact amplificat de talentul ei literar) prin care avertizează
lumea asupra pericolului utilizării necontrolate a substanţelor chimice de sinteză eliberate în mediul
natural fără a se cunoaşte efectele asupra vieţii sălbatice şi a sănătăţii omului. Pe lista substanţelor
enumerate, DDT-ul figurează pe primul loc. Ba chiar se sugerează că ar fi cancerigen, cum sunt şi
alte substanţe care posedă proprietatea de a forma bioacumulări stabile.
Marile companii producătoare de pesticide (Monsanto, Velsicol, American Cyanamid),
inclusiv de DDT, au pornit la atac, încercând discreditarea autoarei cu afirmații de genul: “este de
fapt specialistă în zoologie marină şi nu în biochimie; lansează afirmaţii fără a le argumenta;
cartea este mai mult beletristică şi mai puţin ştiinţă; Rachel Carson este o femeie isterică...“. Cu
toată presiunea opiniei publice, DDT-ul nu a fost interzis imediat. Guvernanții americani erau mult
mai interesați să apere pe fermieri şi producţia agricolă decât să ia în considerare semnalele de
alarmă ale specialiștilor. Fermierii şi responsabilii pentru combaterea malariei foloseau DDT-ul în
cantităţi tot mai mari, pentru a "fi mai siguri". În aprilie 1964 Rachel Louise Carson moare răpusă
de cancer. Deși dispărută, afirmațiile sale au fost confirmate de realitate și de știință, iar lupta ei a
dat roade. Între 1970 şi 1984 aproape toate ţările dezvoltate au interzis folosirea DDT-ului. În anul
2004 prin „Convenţia de la Stockholm” s-a interzis folosirea DDT-ului pe tot globul. Cu toate
acestea, la ora actuală, din cantitatea totală folosită se mai află încă în mediu mai mult de 10%,
datorită persistenței sale îndelungate.
Poluarea apei
Apele uzate, menajere și industriale, rezultate din activitatea umană, sunt deversate în râuri,
lacuri, mări și oceane. În apă, poluanții difuzează pe un areal mult mai mare, comparativ cu mediul
terestru. Lista substanțelor care distrug organismele acvatice, prin poluarea apelor, este foarte lungă:
pesticide, produse petroliere, metale grele (Cd, Hg, Pb, Zn), detergenți, antibiotice, reziduuri
industriale, nutrienți din agricultură (nitrați și fosfați) etc.. Unele dintre ele (metale grele,
hidrocarburi, unele pesticide, PCB-uri – substanțe din clasa bifenilului policlorinat folosite în
diverse aplicații industriale, în electricitate, în uleiul folosit la motoare și la echipamentele
hidraulice, vopseluri, materiale plastice și din cauciuc etc.) se acumulează de-a lungul lanțurilor
trofice afectând atât prădătorii de vârf cât și omul.
Sursele de poluare a apelor sunt punctiforme (ape industriale, ape menajere) și difuze
(agricultura). Dacă pentru sursele punctiforme de poluare se pot lua măsuri eficiente prin
amplasarea unor stații de epurare, în cel de-al doilea caz controlul se face preventiv, prin folosirea
judicioasă a îngrășămintelor și practicarea unei agriculturi durabile.
Fosfații și nitrații evacuați în ape (ape menajere, ape industriale, terenuri agricole
fertilizate excesiv) declanșează procesul de eutrofizare sau “înflorirea apelor” cum mai este
denumit. Îmbogățirea apelor cu aceste minerale esențiale va determina înmulțirea explozivă a
algelor în ecosistemul acvatic. Dacă densitatea lor este foarte mare, diminuarea cantității de lumină
42
va determina dispariția unor specii din plancton. După moartea algelor, acestea se vor depune în
straturi groase și vor intra în descompunere aerobă. Microorganismele descompunătoare vor reduce
cantitatea de oxigen din apă, iar peștii și celelalte specii cu importanță economică vor muri. În cele
din urmă, vom avea o „apă moartă” cu o comunitate biologică sărăcită, lipsită de valoare, alcătuită
numai din specii care rezistă în condiții reduse de oxigen și grad ridicat de poluare.
Fenomenul de eutrofizare afectează atât apele continentale, cât și cele marine, mai ales în
zone costiere sau închise (golfuri). În recifele de corali, algele aflate în exces schimbă fundamental
comunitățile biologice.
Terenurile despădurite și erodate pot afecta ecosistemele acvatice prin creșterea suspensiilor
din apă. Acestea se depun pe frunzele plantelor submerse ca o peliculă noroioasă și cresc
turbiditatea apei diminuând rata fotosintezei la plante și îngreunând posibilitățile de hrănire a
animalelor.
Când recifele de corali sunt sufocate de nămol și invadate de alge, coralii nu se mai pot hrăni
din cauza obturării filtrelor ce rețin particulele mici de hrană din apa limpede [Jompa, 2003].
Poluarea aerului
Fabricile, vehiculele și casele noastre elimină zilnic în atmosferă cantități imense de poluanți
gazoși (oxidul de carbon, dioxidul de carbon, hidrocarburile, dioxidul de sulf, hidrogenul sulfurat,
compuşii azotului) cu efecte grave asupra sănătății oamenilor și mediului.
Oxizii de sulf și de azot rezultați din arderea combustibililor fosili, în combinație cu vaporii
de apă din atmosferă, formează acizi (acid sulfuric și acid azotic) care vor ajunge pe sol și în apă,
prin intermediul precipitațiilor. Fenomenul este cunoscut sub numele de ploi acide (pH mai mic de
5,6), iar compușii sunt denumiți gaze acide. Acestea au determinat moartea arborilor pe suprafețe
întinse din Europa, America și alte zone ale lumii. Numai în SUA, nivelul gazelor acide eliberate în
atmosferă se ridică la 40 de milioane de tone anual [Lynch și colab., 2000].
Aceste ploi produc acidifierea solurilor, iar reacţia solului exercită o mare influenţă asupra
diversității microorganismelor din sol. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie
însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5,5-
6,5). De asemenea, reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive.
Astfel, în mediu acid, ionii de Al3+, Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice, în timp
ce, unele specii importante de cationi precum Ca2+, K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu, iar
fosforul va precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu, devenind inaccesibil plantelor. Cu excepţia
molibdenului, microelementele au mobilitate mare în mediu acid, iar la pH alcalin sau neutru,
mobilitatea lor se reduce, prin formarea de compuşi insolubili [Maxim, 2008].
Peștii și amfibienii sunt foarte sensibili la modificarea pH-ului apei. Continuarea
procesului de acidifiere a mediilor acvatice, prin ploi acide, va conduce la dispariția a numeroase
specii de pești și amfibieni. În apele cu aciditate mare sunt afectate inclusiv microorganismele
descompunătoare, dereglându-se astfel rata reciclării mineralelor și productivitatea ecosistemelor
acvatice.

5.2.4 Schimbările climatice globale

Încălzirea globală este fenomenul de creștere continuă a temperaturilor medii înregistrate

ale atmosferei în imediata apropiere a solului, precum și a apei oceanelor, constatată în ultimele
două secole, dar mai ales în ultimele decenii.

43
 Cauzele încălzirii globale sunt de natură astronomică și antropică.
Cauzele astronomice se referă la influenţa deplasării Pământului pe orbită în jurul Soarelui
care a determinat de-a lungul existenței Pământului perioade de încălzire și de răcire. De la
jumătatea secolului XIX, Pământul a intrat într-o perioadă de încălzire, din cauze astronomice
(Încălzirea recentă).
În ultimele două milioane de ani, au existat cel puțin 10 cicluri de încălzire-răcire la nivel
global. Cu siguranță, în perioadele calde, cât și în cele glaciare, au dispărut multe specii de plante și
animale. Speciile prezente astăzi pe Terra sunt, de fapt, supraviețuitoare ale unor schimbări
climatice globale. Problema se pune dacă aceste specii vor fi capabile să se adapteze suficient de
rapid pentru a supraviețui încălzirii globale care se desfășoară într-un ritm mult mai alert decât
încălzirile anterioare, din cauze antropice.
Cauzele de natură antropică se referă la accentuarea efectului de seră natural, prin
schimbarea compoziției atmosferei datorate poluării.
Se știe că vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul și alte elemente ale atmosferei (gaze
cu efect de seră) sunt transparente și permit trecerea razelor solare care încălzesc suprafața
Pământului. Radiația infraroșie emisă de suprafața terestră este retrimisă în straturile inferioare
ale atmosferei de către gazele cu efect de seră. Pământul și atmosfera se prezintă, din această
perspectivă, ca o seră gigantică. Ca și sticla unei sere, atmosfera este transparentă și permite
pătrunderea radiațiilor solare. Căldura planetei este menținută în același mod în care efectul de seră
păstrează căldura între pereții și acoperișul de sticlă al serei și oprește evaporarea. Fenomenul este
cunoscut sub numele de efect de seră (fig. 5.8).
Efectul de seră natural are un rol benefic pentru viața de pe Terra, întrucât menține
temperatura medie globală la valoarea de +15 °C. Lipsa fenomenului ar scădea această temperatură
la -18 °C, adică ar fi cu 33°C mai mică decât cea actuală. Efectul de seră natural asigură încălzirea
suficientă a Pământului pentru a permite dezvoltarea speciilor de plante și animale, aşa cum le
cunoaştem noi azi. Problema este că, datorită activităţilor umane din epoca industrializării,
concentrația gazelor cu efect de seră a crescut semnificativ și, prin urmare, efectul de seră natural s-
a accentuat foarte mult. În ultimul secol, temperatura globală a crescut cu 0,6oC, iar prognozele
arată că până la finele acestui secol temperatura medie la nivel mondial ar putea creşte cu 1,4 -
5,8oC [Schneider, 1998].
Cele mai importante gaze de seră rezultate din activitățile antropice sunt dioxidul de carbon
și metanul.
Concentrația dioxidului de carbon din atmosferă a crescut în ultimul secol de la 290 ppm la
380 ppm, iar prognozele arată că aceasta se va dubla până la jumătatea acestui secol. Cauza
principală este arderea combustibililor fosili (cărbune, petrol și gaze naturale), defrișarea pădurilor
(absorbanți importanți de CO2), arderea lemnului. Prin Protocolul de la Kyoto (1997), ratificat de
40 de țări, se prevede reducerea emisiilor globale de dioxid de carbon.
Metanul, un alt gaz de seră important, a înregistrat o creștere accentuată în ultimii 100 de
ani, din cauza extinderii culturilor de orez, activității de creștere a animalelor, decompunerii
deșeurilor, arderii combustibililor fosili și a pădurilor tropicale ș.a. Nivelul CH4 a ajuns astăzi la 1,7
ppm, de la 0,8 ppm cât era în urmă cu un secol.

44
 Fig. 5.8 Efectul de seră: diferențe și similitudini între:
A. Desfășurarea fenomenului în condițiile concrete dintr-o seră.
B. Efectul de seră al Pământului
Gazele cu efect de seră și vaporii de apă din atmosferă se comportă asemenea pereților și acoperișului de
sticlă dintr-o seră
[Gates, 1993 citat de Primack și colab., 2008]

În ultima perioadă au apărut curente care susțin că, de fapt, marele pericol care pândește
Terra este o iminentă și foarte rapidă răcire globală. De aceea, considerăm utilă prezentarea câtorva
dovezi cuantificabile și evidente ale încălzirii globale, sintetizate de Parmesan și Yohe (2003), la
care am adăugat și câteva informații provenite din alte surse.
- Creșterea incidenței valurilor de căldură. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
apreciază că procesul de încălzire globală este vinovat de moartea anuală a 150.000 de
persoane şi îmbolnăvirea altor 5 milioane, din cauza valurilor de căldură sau a diferitelor
calamităţi naturale declanşate de acest proces. Valul de caniculă care a lovit Franța în
luna august 2003 a ucis 11.435 persoane.

45
 - Topirea ghețarilor și a calotelor glaciare. În Munții Caucaz, 50% din ghețari s-au topit
în ultimul secol. Raportul Agenţiei Europene pentru Mediu din august 2004 arată că
valul de căldură din 2003 a cauzat topirea gheţii ce a redus masa gheţarilor din Alpi cu
10%. Scutul de gheață al Groenlandei a scăzut în 1996 cu 90 de kilometri cubi, iar în
1997 cu 50 de kilometri cubi. În anul 1999, o banchiză de aproape 3000 km2 din
Antarctica s-a desprins intrând în derivă și a început să se topească.
- Creșterea nivelului mării. Din 1938, 1/3 din zonele umede ale Golfului Chesapeake
(Virginia, SUA) au fost acoperite de apă datorită creșterii nivelului mării. Nivelul
Oceanului Planetar a crescut în ultimul secol cu 10-20 cm și multe insule care se aflau
deasupra nivelului mării sunt acum inundate.
- Înflorirea timpurie a plantelor. 2/3 din plante înfloresc mai devreme față de cum
înfloreau în urmă cu câteva decenii.
- Sosirea timpurie a primăverii. În Anglia, 1/3 din păsări depun ouăle mai devreme față de
cum le depuneau în urmă cu 30 de ani, iar stejarii pierd frunzele mai târziu față de acum
40 de ani.
- Deplasarea arealelor speciilor. 2/3 din speciile cunoscute de fluturi din Europa se
întâlnesc acum cu 35 până la 250 km mai la nord, față de cum erau în urmă cu câteva
decenii.
- Declinul populațiilor. Datorită topirii calotelor glaciare, populațiile pinguinului Adelie s-
au redus cu o treime în ultimii 25 de ani.
Încălzirea globală va crește incidența fenomenelor climatice de risc (tornade, uragane,
inundații) și va ridica nivelul apei din mări și oceane, din cauza topirii calotelor glaciare și a
expansiunii termice a apei. Se estimează că, nivelul mării va crește cu până la 88 cm până la
sfârșitul secolului. Astfel, Bangladeshul va fi complet acoperit cu apă, iar marile metropole de pe
coasta estică a Americii riscă să ajungă, în bună parte, sub ape.
Dizolvarea în oceane a CO2 suplimentar din atmosferă a dus la scăderea pH-ului apei de la
suprafaţa oceanelor, adică la acidifierea lor. Se estimează că între anii 1751 şi 1994, pH-ul
suprafeţei oceanelor a scăzut de la 8,179 la 8,104 (o schimbare de - 0,075) [Orr și colab., 2005].
Creșterea acidității afectează capacitatea recifelor de corali de a depune calciul. Încălzirea apelor
determină îmbolnăvirea coralilor. Recifele din Oceanul Indian au murit în proporție de 70% [West
și Salm, 2003]. Fiecare specie de coral preferă o anumită cantitate de lumină pe care o găsește la o
anumită adâncime. Ridicarea nivelului apei va schimba intensitatea luminii și va distruge speciile de
corali incapabile de adaptare la noile condiții.
În ultima jumătate de secol, cei mai mulţi gheţari din Alpi şi-au redus considerabil masa.
Dacă ratele actuale de topire continuă, în câteva decenii cei mai mulţi dintre gheţarii din Alpi vor
dispărea. În ultimii 30 de ani, gheţarii himalayeni (Asia) s-au retras reducându-și grosimea, iar în
Bhutan (țară din sudul Asiei) acest proces a atins o rată de 30-40 m pe an. În Asia Centrală, ratele
de retragere a gheţarilor sunt printre cele mai ridicate din lume. O scădere alarmantă a suprafeţei
acoperite de gheaţă se înregistrează şi la gheţarii tropicali din Africa, care, de la începutul secolului
al XX-lea şi-au redus suprafaţa cu 60-70%. Gheaţa de pe Muntele Kilimanjaro a scăzut cu 80% pe
parcursul secolului trecut. Pe Muntele Kenya, 7 din cei 18 gheţari prezenţi în 1900 erau deja
dispăruți în 1993. Estimările arată că, până în 2050, aproape 75% dintre gheţarii din Alpii Elveţieni
vor dispărea. Topirea ghețarilor montani în acest ritm înseamnă creșterea nivelului oceanelor,
dispariția surselor de apă pentru fluvii și râuri, producerea inundațiilor. Numai topirea ghețarilor
46
himalayeni va afecta alimentarea cu apă a 7 mari fluvii (Gange, Brahmaputra, Indus, Salween,
Mekong, Yangtze şi Huanghe) de care depind 2 miliarde de oameni. Inundaţiile din peste o sută de
mari oraşe de coastă provocate de topirea gheţarilor ar putea provoca pagube de până la 28.000 de
miliarde de dolari în 2050, potrivit unui studiu realizat de Fondul Mondial pentru Natură (WWF).
Urșii polari își asigură necesarul de hrană vânând, în cea mai mare parte, foci și morse de pe
platformele de gheață din nord. Lipsa ghețurilor face practic imposibilă vânătoarea, condamnând
urșii la o moarte lentă și chinuitoare. Din cauza foamei, în ultimii ani au fost descrise tot mai multe
cazuri de canibalism la urșii polari. Uniunea Mondială pentru Conservarea Naturii estimează că, în
prezent trăiesc între 20.000 și 25.000 de urși polari, iar 16.000 (2/3) vor dispărea până în anul 2050.
De asemenea, biologii marini sunt îngrijorați de situația balenelor gri (Eschrichtius robustus) din
Oceanul Pacific deoarece numărul acestora a scăzut drastic, din cauza schimbărilor climatice și a
numărului tot mai mic de crustacee. Estimat inițial la 96.000, numărul balenelor gri din Pacific ar fi
de fapt, doar de circa 22.000 de exemplare, au constatat oamenii de știință de la universitățile de stat
din Washington și Stanford. Biologii americani au început cercetările după ce au fost descoperite
numeroase balene moarte de foame [www.ecomagazin.ro].
Schimbările climatice globale pot conduce la modificarea radicală a comunităților biologice
naturale și la schimbarea arealului multor specii. Unele specii de plante și animale nu se vor putea
adapta suficient de rapid pentru a supraviețui încălzirii provocate de om. Fragmentarea habitatelor
va accentua extincția speciilor, prin stânjenirea migrării speciilor în habitatele potrivite. Apariția
unei specii într-un nou areal poate să deregleze ecosistemul prin înmulțire exagerată, datorată lipsei
prădătorilor naturali și a eliminării speciilor native.
În România, creșterea temperaturii cu numai 3oC până în 2070 ar însemna că peste 30% din
teritoriul țării să fie afectat de deșertificare, iar 38% de aridizare accentuată. Vor apărea perturbații
majore în distribuția etajelor de vegetație din Carpați, în sensul creșterii limitei superioare a
molidului cu circa 600 m, atingând 2.400 m, cu dispariția etajului subalpin (jneapăn) și alpin [146].
Soluțiile propuse pentru diminuarea procesului de încălzire globală sunt: utilizarea pe scară
largă a surselor de energie alternativă, utilizarea filtrelor în industriile poluatoare, folosirea
cărbunilor superiori în termocentrale, izolarea termică a locuințelor, utilizarea mijloacelor de
transport în comun, practicarea unei agriculturi durabile, programe eficiente de refacere a pădurilor
etc.

5.2.5 Supraexploatarea

Supraexplotarea resurselor naturale biologice nu este un fenomen nou, dar supraexploatarea

din trecut nu trebuie să fie o justificare pentru cea prezentă. Oamenii au vânat și au consumat
animale sălbatice din păduri de milenii însă în ultimele decenii rata de exploatare a devenit clar
nesustenabilă. Hunter și Gibbs (2007) definesc exploatarea ca fiind „folosința prea mare a unor
populații de organisme până la nivelul la care amenință viabilitatea acestora sau alterează
semnificativ comunitatea naturală în care trăiesc”.
Resursele naturale sunt supraexploatate atât de săracii care luptă pentru menținerea
subzistenței, cât și de bogații care vor tot mai mult profit.
Comerțul ilegal cu specii sălbatice aduce profituri imense, iar rețelele care s-au format și s-
au perfecționat sunt asemănătoare celor specifice traficului de arme și droguri. Multe specii au
ajuns în declin din cauza acestui tip de comerț. Pentru protejarea acestor specii, prin Convenția

47
asupra Comerțului Internațional cu Specii Amenințate (Convenția CITES) s-au întocmit liste cu
speciile protejate.
Progresul tehnologic a sporit randamentul de colectare a plantelor și animalelor, iar
habitatele sunt tot mai afectate. Arcurile cu săgeți au fost înlocuite cu arme de foc, iar bărcile
clasice au fost înlocuite de bărcile cu motor și de marile pescadoare.
Statele dezvoltate și corporațiile exploatează resursele naturale pentru obținere de profit.
Dacă există cerere pentru un produs, comunitățile locale le vor colecta pentru sume mici de bani.
Supraexploatarea speciilor apare mai ales atunci când se dezvoltă o piață comercială pentru speciile
care erau neexploatate înainte sau erau folosite doar pe plan local. Așa s-a întâmplat cu piața
internațională de blănuri, fluturi, orhidee, cactuși, moluște marine, pești tropicali pentru acvarii,
broaște, urși și tigri pentru industria farmaceutică etc..
Uciderea plantelor și animalelor nu este singura cale de exploatare. Piața de animale de
companie este enormă. În fiecare an, milioane de animale vii, în special pești, păsări și reptile sunt
capturate din sălbăticie și vândute (fig. 5.9). De asemenea, plantele vii, precum orhideele și cactușii,
sunt la mare cerere. Din perspectiva unei populații sălbatice nu este important dacă individul luat
este viu sau mort. Comerțul cu animale vii poate fi chiar mai dăunător, deoarece mulți indivizi mor
în timpul capturării, sau între momentul capturării și ajungerea la destinația finală.
La nivel mondial, se consideră că 1/3 din fondurile piscicole (fond piscicol = totalitatea
populaţiilor de peşti şi de alte organisme acvatice) sunt supraexploatate. Balenele consumă peștele
pe care flotele comerciale îl colectează masiv din Atlanticul de Nord, ceea ce poate conduce la
diminuarea drastică a populațiilor de balene. Sonarele puternice folosite de marina americană sunt
responsabile de eșuarea balenelor pe plaje. Capturările accidentale fac foarte multe victime în
rândul speciilor nețintă. Circa 25% din vertebratele și nevertebratele marine prinse accidental în
plasele de pescuit sunt aruncate înapoi în mare, rănite sau ucise. Așa au intrat în declin populațiile
de calcani, așa au dispărut milioane de păsări marine, broaște țestoase, delfini etc..
La scară mondială, pescuitul oceanic este o sursă de hrană foarte importantă. Produsele
oceanice furnizează 16% din cantitatea de proteină animală şi 5,6% din totalul de proteină (animală
și vehetală) consumată de oameni pe întregul Glob. În anul 1993, peştele marin pescuit era de 80 de
milioane de tone pe an, iar în anul 1995 de 100 de milioane. În acelaşi an (1995), FAO limita
creşterea volumului pescuitului marin sub 100 de milioane de tone, pentru ca rezervele de peşte să
fie cât mai bine administrate. Cinci ani mai târziu (2000), cantitatea totală de peşte prins în întreaga
lume a fost de 94,8 milioane tone. Acest regres se datorează supraexploatării oceanelor şi mărilor.
Trei sferturi din locurile de pescuit oceanic sunt exploatate la limită sau chiar peste limita lor de
suportabilitate [FAO, 2002].
Managementul din industria pescuitului se bazează mai mult pe modele matematice
simpliste care să asigure maximizarea profitului și mai puțin pe refacerea populațiilor. De exemplu,
în unii ani, din cauza condițiilor climatice, populațiile unor specii sunt drastic diminuate. Cu toate
acestea, companiile de pescuit mențin ratele de colectare și pun astfel în pericol speciile respective.
Pentru conservarea speciilor supracolectate trebuie înființate parcuri naționale, rezervații
naturale, sanctuare marine și alte categorii de arii protejate. De asemenea, prin aplicarea unor
reglementări internaționale (exemplu Convenția CITES) și naționale, populațiile multor specii au
șanse de redresare. Eficiența acestor acțiuni s-a dovedit în refacerea populațiilor de vidre, țestoase
marine, elefanți, anumite specii de balene etc..

48
 Dimensiunea comerțului mondial cu specii sălbatice rezultă și din evaluările făcute de
Hemley (1994), la principalele specii vizate:
- 35.000 de primate; sunt utilizate pentru cercetări medicale, ca animale de companie, la
circ, în colecții private;
- 2-5 milioane păsări; sunt utilizate pentru grădinile zoologice și ca animale de companie;
- 2-3 milioane de reptile; sunt utilizate la grădinile zoologice, ca animale de companie și
pentru piei;
- 500-600 milioane de pești ornamentali; sunt utilizați, în principal, specii de apă sărată;
adesea sunt capturați ilegal, prin metode care distrug alte specii, mai ales coralii;
- 1000-2000 tone de corali; sunt utilizați ca decor sau bijuterii;
- 9-10 milioane de orhidee;
- 7-8 milioane de cactuși recoltați din ecosistemele aride, cu echilibru ecologic foarte
fragil.

Fig. 5.9 Supraexploatarea animalelor sălbatice în pădurile tropicale. Acestea sunt vândute în piețele
din orașe.Există adevărate rețele de transport care facilitează aceste activități
[foto de Richard Ruggiero preluată din Hunter și Gibbs, 2007]

5.2.6 Specii invazive

Oamenii au transportat animale dintr-o parte în alta a lumii timp de mii de ani, uneori
intenționat (animale și plante aduse de marinari pe teritorii noi, pentru hrană), alteori accidental
(șobolanii, țânțarul anofel, gândacul din Colorado, filoxera viței de vie ș.a. care au ajuns pe vapor,
iar ulterior pe areale noi). În multe cazuri, astfel de introduceri nu au succes, dar este posibil ca
specia străină invazivă să producă efecte catastrofale asupra ecosistemelor și sănătății umane.
Speciile invazive pot afecta speciile native astfel: le pot utiliza ca hrană, pot concura cu ele,
se pot reproduce cu ele, le pot distruge habitatele sau pot introduce paraziți noi, care să le afecteze.
Speciile invazive au fost implicate în aproape jumătate din extincțiile ce au avut loc, începând cu
anul 1500.

49
 O specie este considerată invazivă dacă a fost introdusă de o acțiune umană într-o zonă sau
regiune unde nu se găsea în mod natural (nu este nativă). Aceasta devine capabilă să se reproducă
în noua locație, fără intervenția omului, și se răspândește rapid pe noul teritoriu.
Speciile invazive sunt considerate una dintre cauzele majore ale extincției speciilor, iar
problemele se accentuează pe zi ce trece.
Marea majoritate a speciilor nu supraviețuiesc în afara arealului lor natural, iar din cele care
supraviețuiesc, doar aproximativ 1% sunt capabile să se înmulțească și să se răspândească în noul
habitat. Această abilitate a speciilor invazive se datorează, în principal, lipsei prădătorilor naturali și
a concurenților. Se cunosc urmările catastrofale ale introducerii iepurelui de vizuină european
Oryctolagus cuniculus în Australia. În 1859 au fost aduse în Australia 24 exemplare. Neavând
duşmani naturali s-au înmulţit devenind un adevărat flagel. Creşterea vertiginoasă a numărului
iepurilor se poate vedea din numărul de piei exportate: 33.000 în 1873, 9 milioane în 1882, 17,5
milioane în 1945.
Prin anul 1929, pe o navă militară venind din Africa de Vest au ajuns pe coasta răsăriteană a
Braziliei câţiva ţânţari din specia Anopheles gambiae, vectori ai malariei, care până atunci existau
numai în Africa. Curând, a apărut malaria. Sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit, circa 12 mii au
murit.
O adevărată catastrofă economică s-a produs când la jumătatea secolului XIX, afidul
Phylloxera vitifolii (ordinul Homoptera) a pătruns din America în Franţa (prin Bordeaux şi alte
porturi). Până atunci, această insectă trăia pe specii de viţă sălbatică din SUA, fără a pricinui pagube
vizibile, datorită adaptării reciproce. Ajuns în Franţa şi apoi în Algeria a distrus culturile de viţă de
vie pe suprafeţe imense (în Franţa pe 1.200.000 hectare). În România, filoxera a apărut în 1877. S-
au făcut multe încercări nereuşite de a distruge filoxera (tratamente chimice, inundări ale
suprafeţelor viticole, săparea de şanţuri în jurul plantaţiilor şi stropirea acestora cu var etc.) dar, în
final, s-a ajuns la concluzia că soiurile europene, pentru a rezista insectei, trebuie să trăiască pe
rădăcinile viţelor americane care erau rezistente la dăunător. Acest lucru s-a putut realiza prin
"altoire", descoperită în anul 1869. După 1869 şi până în zilele noastre, soiurile europene (nobile)
nu mai trăiesc pe propriile rădăcini, ci pe rădăcinile viţelor provenind din continentul nord
american, viţe rezistente la atacul filoxerei.
Un alt exemplu este gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata – ord. Coleoptera),
un dăunător important pentru culturile de cartof. Gândacul din Colorado exista în biocenozele
naturale din zona de est a Munţilor Stâncoşi din Colorado până în Mexic, hrănindu-se mai ales cu
un solanaceu spontan – Solanum rostratum. În 1874 a ajuns pe coasta atlantică a Statelor Unite, iar
peste alţi doi ani primele exemplare au apărut în Europa (Germania) unde au fost distruse. În 1920
pătrunde prin portul Bordeaux şi reuşeşte să se înmulţească, iar în 1925 el se răspândeşte în toată
Franţa şi de aici se întinde în toată Europa, pricinuind mari pagube economice. La noi în ţară el a
pătruns prin anii 1950. Până în prezent nici o metodă de combatere nu a reuşit să distrugă acest
dăunător periculos.
În acelaşi fel au fost introduse diferite specii de buruieni, crustacei, moluşte, peşti, păsări,
mamifere.
Un exemplu foarte cunoscut este bibanul de Nil (Lates niloticus), introdus în lacul Victoria
(cel mai mare lac tropical din lume situat în Africa de Est – Tanzania) în timpul anilor ‘50-‘60 ai
secolului trecut. Populaţia sa a crescut rapid în anii '80 simultan cu dispariţia a circa 200 de specii
endemice de pești.
50
 În Statele Unite ale Americii s-au înregistrat aproape 4300 de specii invazive: 20 de specii
de mamifere, 97 specii de păsări, 70 specii de pești, 88 specii de moluște, 2.000 specii de plante,
2.000 specii de insecte. Speciile exotice invazive reprezintă o amenințare pentru 49% din speciile
periclitate din Statele Unite ale Americii [Wilcove și colab., 1998].
În anul 2006, cercetătorii europeni au inventariat speciile invazive care amenință
biodiversitatea Europei. Această listă cuprinde 165 de specii, dintre care 39 plante vasculare, 20
specii de pești, 14 specii de crustacee și 13 de moluște (Inventarul Distribuției Speciilor Invazive
din Europa – Delivering Alien Invasive Species Inventories for Europe - DAISIE).
În România, cea mai cunoscută și mai periculoasă specie invazivă este crapul chinezesc –
specie alohtonă introdusă intenționat din rațiuni economice – care a eliminat o bună parte din
populațiile native de crap din apele noastre. Cele mai periculoase specii invazive din Marea Neagră
sunt: ctenoforul (Mnemiopsis leidyi) care a produs perturbări serioase în populațiile de pești, în
special cele de hamsii; melcul Rapana venosa care afectează masiv populațiile de stridii autohtone;
scoica Mya arenaria – bivalvă nord-americană –semnalată pentru prima oară în Marea Neagră în
1966, în regiunea Odessei. După aproape 15 ani de la identificarea sa pe litoralul românesc specia
va ocupa majoritatea fundurilor nisipoase aflate mai ales la nord de Constanța, devenind elementul
dominant ca densitate și biomasă, comparativ cu celelalte bivalve. Prezența acestei moluște a
determinat scăderea drastică a populației de Corbula mediterranea, hrana principală pentru multe
specii cu importanță economică.
Zonele inundabile din Delta Dunării au fost invadate de Amorpha fruticosa L. – un arbust
alohton invaziv, originar din sud-vestul Americii de Nord – aclimatizată în Europa ca arbust
ornamental. Amorfa a fost utilizată pentru consolidarea taluzurilor şi a pantelor instabile, pentru
realizarea gardurilor vii şi a perdelelor de protecţie contra vânturilor, în asociere cu specii de arbori.
Nu prezintă pretenţii în ceea ce priveşte solul, creşte pe terenuri degradate, foarte sărace, uscate şi
pe nisipuri. Prin extinderea sa, Amorpha înlocuiește masiv specii autohtone.
Supraexploatarea resurselor piscicole din Marea Neagră a condus la diminuarea accentuată a
stocurilor de pește exploatabil. În prezent, doar 5 specii de pește mai pot fi exploatate industrial în
Marea Neagră, față de 26 la începutul anilor ’80.
La nivelul României nu există o strategie pentru speciile invazive, iar deținerea și
comercializarea lor nu este reglementată prin acte normative [146].

5.2.7 Bolile

O altă amenințare pentru specii și pentru comunitățile biologice este răspândirea bolilor ca
urmare a activităților antropice și a interacțiunilor cu oamenii. Dacă populația afectată este mare,
selecția naturală va acționa în sensul creșterii imunității populației la infecțiile cu diverși paraziți
(virusuri, rickettsii, bacterii, fungi, protozoare, viermi intestinali, artropode parazite). Dacă numărul
indivizilor este mic, boala poate reduce semnificativ efectivul populației, multe alele valoroase se
pot pierde, iar în cele din urmă specia poate deveni extinctă.
Scott (1988) stabilește trei cauze principale care stau la baza răspândirii bolilor în sălbăticie
și în captivitate:
1. Rata ridicată de contact între gazdă și paraziți. Astfel, în grădinile zoologice, în
habitatele fragmentate și în parcuri, ratele de infecție sunt mai ridicate pentru că

51
 densitatea animalelor este mai mare, iar animalele sunt mai expuse surselor de infecție
(excremente, salivă, piele năpârlită, animale moarte).
2. Distrugerea habitatelor. Când o populație este concentrată pe un mediu restrâns devine
mai vulnerabilă datorită deteriorării habitatului, în special prin poluare, a rănirii și a
reducerii accesului la hrană.

Fig. 5.10 Ratele de infectare și de transmitere a gripei aviare. Aria de suprapunere semnifică
posibilitatea de transmitere între cele trei grupuri (păsări sălbatice de apă, găini și om) [Daszak și
colab., 2000]

3. Contactul cu omul și cu speciile domestice. Această situație o întâlnim îndeosebi în

ariile protejate mici și în grădinile zoologice, în condiții de supraaglomerare. În
asemenea circumstanțe s-a transmis tuberculoza, varicela și gripa de la om la cimpanzei,
urangutani, dihori și alte specii ținute în captivitate [Thorne și Williams, 1988].
Transmiterea bolilor se poate face și invers: de la populațiile sălbatice la om și la
animalele domestice. Se pare că virusul HIV a fost preluat de către oameni de la
populațiile sălbatice de cimpanzei și a provocat până acum moartea a cel puțin 25
milioane de oameni. Bolile infecțioase se pot transmite la animalele sălbatice și de la
cele domestice. Un exemplu este cel de la sfârșitul secolului XIX, din estul și sudul
Africii, când virusul pestei, transmis de la vitele domestice la antilopele gnu și la alte
ungulate, a provocat moartea a 75% din animale. Dacă specia este amenințată, o
epidemie poate să fie fatală. Așa a dispărut ultima populație sălbatică cunoscută de
dihori cu labe negre (Mustela nigripes) din cauza virusului răpciugii canine. Castanul
nord american (Castanea dentata) – o specie de bază a pădurilor cu lemn de esență tare

52
 din estul SUA – a fost distrus aproape în totalitate de o ascomicetă adusă din China,
odată cu castanii de China. Exemplele pot continua, atât la speciile sălbatice de animale,
cât și la cele vegetale (fig. 5.10).
Limitarea răspândirii bolilor în comunitățile sălbatice se poate face prin: inspectarea,
testarea și menținerea în carantină a materialului biologic, la trecerea granițelor; reducerea
contactului dintre populațiile sălbatice, oameni și animale domestice; monitorizarea speciilor
sălbatice amenințate, cu tratarea și chiar eliminarea indivizilor bolnavi; condiții de viață și densități
adecvate ale populației, atât în mediul natural, cât și în captivitate.

5.3. Problemele populațiilor mici

Speciile cu populații mici sunt, aproape fără excepție, în pericol real de extincție, în
principal din cauza pierderii variabilității genetice.
Variabilitatea genetică asigură adaptarea la condiţiile de mediu a organismelor aflate în
continuă schimbare. În populațiile mici, frecvența alelelor se poate schimba de la o generație la alta,
prin jocul întâmplării, în funcție de indivizii care supraviețuiesc. Acest proces se numește drift
genetic și poate să conducă la dispariţia anumitor alele în favoarea altora. Se poate întâmpla ca
alelele pierdute să fie extrem de importante pentru adaptarea populației respective la factorii de
stres, iar lipsa lor să conducă la extincție.
Migrarea indivizilor între habitatele populațiilor poate diminua efectul driftului genetic. Prin
urmare, pierderile cele mai semnificative ale variabilității genetice pot apărea cu precădere la
populațiile izolate (insule și habitate separate de bariere), unde este împiedicată migrarea.

Fig. 5.11 Pierderea aleatoare a variabilității genetice prin drift genetic,

de-a lungul a 10 generații [Meffe și Carroll, 1997]

În fig. 5.11 este reprezentată grafic pierderea aleatoare a variabilității genetice de-a lungul
generațiilor, prin drift genetic, după 10 generații. Astfel, la o mărime a populației de 10 indivizi,
variabilitatea genetică este pierdută în proporție de 40%, la o mărime a populației de 5 indivizi,
pierderea este de 65%, iar la 2 indivizi, pierderea variabilității genetice după 10 ani este de 95%.

53
 În populațiile mici, atât la plante, cât și la animale, aceste mecanisme pot da greș și este
posibilă consangvinizarea. În cazul animalelor, endogamia conduce la nașterea unor urmași slabi,
sterili, fără succes la împerechere, cu mortalitate ridicată, cu număr redus de descendenți.
Inbreedingul ridică probleme foarte serioase mai ales în grădinile zoologice și în centrele de creștere
a animalelor. La plantele hermafrodite, în populațiile mici, semințele rezultate au germinație scăzută
și sunt mai mici, iar descendenții sunt mult mai vulnerabili la factorii de stres.

Fig. 5.12 Împerecherea între indivizi neînrudiți din aceeași specie dă naștere unor descendenți viabili.
Împerecherea între rude apropiate (endogamie, consangvinizare, autofertilizare) determină o stare de
sănătate precară. Încrucișarea între indivizi din populații, subspecii sau specii diferite (exogamie)
generează, de asemenea, o stare de sănătate fragilă, dar nu în mod obligatoriu
[Groom și colab., 2006, citat de Primack și colab., 2008]

Exogamia (outbreeding) constă în împerecherea între indivizi din populații, subspecii sau
specii diferite. În sălbăticie se întâmplă extrem de rar acest fenomen, datorită mecanismelor de
izolare ecologică, comportamentală, fiziologică și morfologică. Dacă supraviețuiesc, descendenții
rezultați sunt lipsiți de vigoare, sterili și foarte sensibili la factorii de mediu. Cauza constă în
incompatibilitatea cromozomilor și a sistemelor enzimatice moștenite de la părinți care nu fac parte
din aceeași populație [Montalvo și Ellstrand, 2001]. La animale, outbreedingul poate apărea mai
ales în captivitate, când indivizi din specii diferite sunt crescuți împreună. Sunt și cazuri de
exogamie la animale când sănătatea descendenților nu este afectată (fig. 5.12).
La plante, multe specii rare sunt pe cale de dispariție atunci când cresc în proximitatea unor
specii din același gen și sunt copleșite de polenul acestora. Chiar dacă apar descendenți viabili,
identitatea speciei rare dispare, genofondul ei pierzându-se în cel al speciei comune [Ellstrand,
1992]. Astfel, peste 90% din speciile de plante amenințate din California cresc în preajma altor
specii din același gen și se pot hibridiza cu acestea.
Pierderea flexibilității genetice
Bogăția de gene și de combinații de gene dintr-o populație poate să fie salvatoare, la un
moment dat, pentru populația respectivă. Rata schimbărilor evolutive dintr-o populație este direct
proporțională cu variabilitatea genetică din acea populație. Genele care asigură plasticitatea

54
ecologică a speciei la noile condiții de mediu, la boli și dăunători, schimbări climatice globale ș.a.
formează „balastul genetic” al speciei. Această încărcătură genetică este ca o sarcină pe care specia
o poartă de-a lungul generațiilor.
Să presupunem că, într-o populație, un număr relativ mic de indivizi posedă gene care
determină rezistența la concentrații mari de metale grele (cupru, zinc, plumb, cobalt etc.), atunci
când aceste metale nu sunt prezente. Dacă se schimbă condițiile de mediu, în sensul creșterii
concentrației de metale grele, prin poluare, indivizii ce dețin alelele respective vor supraviețui și vor
produce urmași. În următoarele generații, frecvența acestor alele în populație va crește, iar indivizii
care nu au genele de rezistență la metale grele vor dispărea. Dacă în populația inițială nu există
alelele ce conferă rezistența la metale grele, aceasta poate să devină extinctă.

Capitolul 6

EXTINCȚIA SPECIILOR ȘI AMENINȚĂRI PENTRU

DIVERSITATEA BIOLOGICĂ
Acțiunile de conservare au menirea de a proteja speciile în declin demografic, care sunt în
pericol de extincție.
Pentru multe specii, strategia cea mai eficientă de conservare presupune menținerea în
sălbăticie a întregii comunități biologice din care face parte specia țintă. Numai în habitatul lor
natural, unele specii pot să-și continue evoluția și să se adapteze noilor condiții de mediu, iar în
captivitate nu pot fi create relațiile interspecifice naturale în toată complexitatea lor. Conservarea
speciilor în habitatul lor natural este denumită in situ.
Pentru speciile rare, cu populații mici, singura cale de menținere a indivizilor este în condiții
artificiale, sub supraveghere antropică, numită ex situ. În aceste situații, managementul de
conservare in situ poate să pună în pericol specia, așa cum s-a întâmplat la numeroase specii de
plante și animale. În multe cazuri, programele de conservare ex situ au ca obiectiv obținerea unui
număr suficient de indivizi care sunt ulterior eliberați în habitatul lor natural.
O strategie intermediară combină elementele conservării ex situ cu cele in situ. Populațiile
de specii rare și amenințate sunt menținute în arii protejate mici unde se simt ca în libertate, dar
omul intervine atunci când populația este în declin. Cele două metode de conservare sunt
complementare. Indivizii crescuți prin metodele ex situ pot fi eliberați periodic în sălbăticie, mărind
succesul conservării in situ (fig. 6.1).
La nivel mondial și european există numeroase organizații în domeniul protecției naturii. Le
enumerăm pe cele mai importante:
- IUCN (International Union for Conservation of Nature - Uniunea Internațională pentru
Conservarea Naturii). A fost fondată în 1948 şi are sediul în Elveţia, în localitatea Gland de pe
malul lacului Geneva. IUCN reuneşte 83 de state, 108 agenţii guvernamentale, 766 organizaţii non-
guvernamentale şi circa 10.000 de experţi şi oameni de ştiinţă din ţările întregii lumi. Misiunea
IUCN este să influenţeze, să încurajeze şi să asiste societăţile din întreaga lume pentru a conserva
integritatea şi biodiversitatea naturii şi să se asigure că orice utilizare a resurselor naturale este
echitabilă şi sustenabilă din punct de vedere ecologic.
- FNNPE (Federation of Nature and National Parks of Europe - Federația Naturii și a
Parcurilor Naționale din Europa) este o organizație independentă, nonguvernamentală. A fost

55
fondată în 1973 și de atunci a devenit recunoscută ca o organizație profesională pentru ariile
protejate din Europa. Membrii ei sunt organizațiile responsabile pentru administrarea a peste 400 de
arii protejate.
- WWF (The World Wildlife Fund - Fondul Mondial pentru Natură). Este una dintre
organizaţiile neguvernamentale pentru conservarea naturii care depășește 5 milioane de aderenţi şi
activează în mai mult de 100 de ţări din lume. Unul dintre programele fondului este conservarea
animalelor rare şi pe cale de dispariţie, crearea de noi zone de vânătoare şi a parcurilor naţionale
pentru animale sălbatice, munca în cadrul programului forestier, marin şi climatic precum şi
educaţia în domeniul ecologiei.

Fig. 6.1 Strategii de conservare a biodiversității [Maxted, 2001]

- WCMC (World Conservation Monitoring Centre – Centrul Mondial de Monitorizare a

Conservării). Este o organizație independentă non-profit care menține o bază de date a ariilor
protejate din întreaga lume. Această bază de date se actualizează periodic, aproximativ la fiecare
trei ani, pentru a asigura producerea unei noi ediții a Listei cu Arii Protejate a Națiunilor Unite.
- BLI (Bird Life International) reprezintă o alianță mondială de aproape 100 de organizații
de protecție a mediului și se ocupă cu studiul și ocrotirea speciilor de păsări și a habitatelor
acestora. Conform BLI, pe glob, o pasăre din opt (adică 1.211 specii) este amenințată cu dispariția.
Dintre acestea, 179 specii sunt în mod intens periclitate, 344 se confruntă cu un risc foarte mare de
extincție, iar 688 sunt catalogate drept vulnerabile.

6.1. Strategii de conservare in situ

Pentru conservarea speciilor sălbatice, crearea prin acte normative a ariilor naturale
protejate constituie primul pas în protecția eficientă a comunităților biologice din care fac parte.
Conservarea in situ are marele avantaj că speciile își continuă evoluția sub presiunea bolilor,
dăunătorilor, secetei, poluanților, concurenței intra- și interspecifice și a altor factori de stres din
zona respectivă.

56
 Conform IUCN (1994) aria protejată este o „arie dintr-un teritoriu terestru, maritim și/sau
subteran destinată în special protecției și conservării diversității biologice, a resurselor naturale și
culturale asociate, prin mijloace legale sau prin alte mijloace.”
Ariile protejate integrează și existența umană. Pentru crearea lor trebuie găsit un compromis
între protejarea biodiversității, funcționarea ecosistemelor și satisfacerea nevoilor de resurse
imediate și pe termen lung ale comunităților locale și ale guvernelor.
Pe plan mondial, cele mai multe arii protejate s-au înființat în a doua jumătate a secolului
XX, după Primul Congres al Parcurilor Naționale din 1962. În 2003 IUCN declara 104.791 arii
protejate, cu 18 milioane km2 în zona continentală, respectiv 2 milioane km2 în zona maritimă, ceea
ce reprezintă 12,5% din suprafața Terrei (fig. 6.2). Suprafața ariilor protejate diferă foarte mult de la
o țară la alta. Dacă în Siria, Yemen, Guineea Ecuatorială și Guineea-Bissau nu există arii protejate,
în Germania acestea au o pondere de 29% din suprafața țării, în Austria 28%, în Marea Britanie
15%, în Rusia 5%, Grecia 2%, Turcia 0,7% [Dietz și Czech, 2005].

6.1.1 Categorii de arii naturale protejate conform IUCN

IUCN a elaborat un sistem de clasificare a ariei protejate, cu 6 categorii. Fiecărei categorii

(notată cu cifre romane) îi corespund anumite obiective de management și un anumit nivel acceptat
de intervenție antropică [IUCN, 1994].

Fig. 6.2 Evoluția ariilor protejate în lume (număr și suprafață)

[Chape și colab., 2003]

I. Rezervațiile naturale stricte și zonele sălbatice sunt acele arii naturale protejate al căror
scop este protecția și conservarea unor habitate naturale terestre și/sau acvatice, cuprinzând
elemente reprezentative de interes știintific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic,
paleontologic, pedologic sau de altă natură. Ele includ arii naturale stricte destinate exclusiv
cercetării științifice și zone sălbatice destinate recreării și activităților economice de subzistență, în
condițiile menținerii proceselor naturale. În lume există 5.201 situri din această categorie, cu o
suprafață de 1.922.831 km2.

57
 II. Parcurile naționale sunt suprafețe întinse de peisaje naturale care includ mai multe arii cu
statut de rezervație integrală. Aceste parcuri prezintă importanță științifică, educațională și turistică.
Numărul parcurilor naționale pe plan mondial este de 3.383, cu o suprafață de 193.022 km2.
III. Monumente ale naturii includ elemente naturale cu valoare și semnificație ecologică,
științifică, peisagistică deosebită: specii de plante și animale sălbatice rare, endemice sau amenințate
cu dispariția, arbori seculari, peșteri, chei, cascade etc.. Suprafața acestor arii protejate este redusă.
La nivel mondial există 2.122 monumente ale naturii, pe o suprafață de 193.022 km2.
IV. Sanctuarele de viață sălbatică administrate și rezervațiile naturale. Sunt asemănătoare
cu rezervațiile strict protejate, doar că aici sunt permise unele intervenții antropice pentru
menținerea caracteristicilor comunității. Aceste arii protejate sunt, de regulă, în proprietatea
guvernului național care asigură managementul și ia măsuri corespunzătoare de pază și control. Pe
mapamond au fost inventariate 11.169 situri din această categorie care acoperă 2.460.110 km2.
V. Peisajele marine și terestre includ zone costiere, insulare și marine cu valoare estetică,
ecologică și/sau culturală, unde s-a format de-a lungul timpului un peisaj distinct. Aceste elemente
naturale sunt asociate cu tehnici tradiționale specifice zonei de cultivare a pământului, de organizare
socială, obiceiuri și tradiții locale, credințe, moduri de viață ș.a. și pot să prezinte oportunități pentru
recreere și turism. Această categorie include 5.578 situri cu 1.057.450 km2.
VI. Arii protejate pentru managementul resurselor. În aceste arii protejate este permisă
exploatarea resurselor, atât prin metode tradiționale cât și moderne. Pe aceste suprafețe, utilizarea
resurselor (apă, viață sălbatică, pășunat, turism, pescuit, exploatarea lemnului) se face în mod
rațional, cu protecția diversității biologice. În lume există 30.350 astfel de situri care ocupă
3.601.447 km2. În România nu există nicio arie protejată încadrată în această categorie.
Doar primele 5 categorii de arii naturale protejate sunt considerate tipice întrucât habitatele
sunt administrate în mod special pentru gestionarea biodiversității.

6.1.2 Categorii de arii naturale protejate din România

Tipurile de arii naturale protejate din țara noastră au fost stabilite pe baza clasificării IUCN,
ținându-se seamă de condițiile specifice ale României. Rețeaua actuală de arii protejate din țara
noastră cuprinde 941 situri de interes național care acoperă 7,84% din suprafața țării [Pătroescu și
colab., 2006].
În conformitate cu OUG a Guvernului 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice, în România sunt recunoscute
următoarele categorii de arii naturale protejate:
a. Categorii de arii naturale protejate stabilite la nivel național
I. Rezervațiile științifice corespund categoriei I IUCN – Rezervație naturală strictă.
Managementul acestor rezervații științifice asigură un regim strict de protecție cu scopul păstrării
nealterate a habitatelor. În perimetrul lor se desfășoară numai activități științifice. În România există
79 de rezervații științifice care acoperă o suprafață de 100.574 ha (fig. 6.3).
II. Parcurile naționale corespund categoriei II IUCN cu aceeași denumire. În țara noastră
sunt 13 parcuri naționale (Buila-Vânturarița, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului - Hășmaș, Cheile
Nerei – Beușnița, Cozia, Defileul Jiului, Domogled-Valea Cernei, Munții Măcinului, Munţii
Rodnei, Piatra Craiului, Retezat, Semenic - Cheile Carașului) ce se întind pe 315.857 ha.

58
 Parcurile naționale se întind, de regulă, pe suprafețe mari, iar gospodărirea lor se face prin
regulamente și planuri proprii de protecție și conservare. În zona parcurilor naționale sunt admise
doar activități tradiționale reglementate prin planul de management.
III. Monumente ale naturii - corespund categoriei III IUCN. În România există 190 de
monumente ale naturii, ocupând o suprafață de 18.220 ha (exemple: Vulcanii Noroioși din județul
Buzău, Sfinxul din Munții Bucegi, Creasta Cocoșului din Munții Gutâi, Detunata Goală din județul
Alba, 12 apostoli din Munții Călimani ș.a.).
IV. Rezervații naturale. În clasificarea IUCN această categorie este denumită “Sanctuare de
viață sălbatică administrate și rezervații naturale.” La noi în țară este cea mai bine reprezentată
numeric, în total fiind 671 de rezervații pe o suprafață de 136.537 ha [16].
Rezervațiile naturale au ca scop conservarea unor habitate și elemente importante sub aspect
floristic, faunistic, geologic, forestier, speologic, paleontologic, pedologic. Rezervațiile naturale vor
fi denumite floristice, faunistice, geologice ș.a., în funcție de caracterul predominant.
Enumerăm câteva rezervații naturale din România: Rezervaţia Naturală Cheile Râmeţului,
Pietrosu Mare, Peştera şi Izbucul Izvorul Albastru al Izei, Cheile Turzii, Suatu - jud. Cluj, Lacul
Ştiucii - jud. Cluj, Rezervaţiile forestiere şi botanice: Bădeana, Bălteni, Hârboanca, Seaca-
Movileni - jud. Vaslui; Rezervaţiile botanice: „Movila lui Burcel”, „Coasta Rupturile Tanacu”,
„Fânaţul de la Glodeni” - jud. Vaslui; Rezervaţia paleontologică „Nisipăria” Hulubăţ - Vaslui;
Rezervaţia ornitologică „Mlaştinile” Satchinez - jud. Timiş.

Fig. 6.3. Ariile importante din România

[Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, 2008]

V. Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN “Peisaj terestru/marin protejat”. În

aceste arii protejate sunt protejate ansambluri peisagistice în care interacțiunea activităților umane
cu natura a generat zone distincte, cu valoare peisagistică și/sau culturală deosebită.

59
 Amintim câteva dintre obiectivele manageriale ale parcurilor naturale: menținerea
interacțiunii armonioase dintre natură și cultură, prin protecția peisajului și continuarea folosirii
tradiționale a terenului, menținerea practicilor de construcție și a manifestărilor social culturale;
susținerea stilului de viață și a activităților economice care sunt în armonie cu natura; conservarea
structurii sociale și culturale a comunităților implicate; menținerea varietății peisajelor și a
habitatelor, a ecosistemelor și a speciilor asociate; eliminarea și dacă este necesară prevenirea
folosirii neadecvate a terenului și a altor activități nepotrivite ca anvergură și/sau caracter;
asigurarea de oportunități pentru distracția publicului prin recreere și turism în mod corespunzător
ca tip și anvergură, potrivite caracteristicilor esențiale ale zonei; încurajarea activităților științifice și
educaționale, care pot contribui pe termen lung la bunăstarea populației rezidente și la dezvoltarea
contribuției publice la protejarea mediului în astfel de zone; bunăstarea comunităților locale prin
aprovizionarea cu produse naturale (păduri, produse piscicole) și servicii (apă curată sau venituri
derivate din diferite forme adecvate de turism).
În România există 14 parcuri naturale, pe o suprafață de 136.537 ha [16]. Aceste parcuri
includ numeroase arii protejate.
Cele 14 parcuri naturale din România sunt următoarele : Apuseni, Bucegi, Munții
Maramureșului, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Balta Mică a Brăilei, Vânători-Neamț, Porţile de
Fier, Lunca Mureşului, Putna-Vrancea, Comana, Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului,
Geoparcul Platoul Mehedinți, Lunca Joasă a Prutului Inferior, Putna-Vrancea.
b. Categorii de arii naturale protejate stabilite prin reglementări
internaționale
1. Rezervații ale biosferei.
Rezervațiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și
conservarea unor habitate naturale și a diversității biologice specifice. Rezervațiile biosferei se
întind pe suprafețe mari și cuprind un complex de ecosisteme terestre și/sau acvatice, lacuri și
cursuri de apă, zone umede cu comunități biocenotice floristice și faunistice unice, cu peisaje
armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a teritoriului, ecosisteme modificate
sub influența omului care pot fi readuse la starea naturală, comunități umane a căror existență este
bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile.
Rezervațiile biosferei sunt arii protejate, care îmbină conservarea ecosistemelor majore ale
globului cu dezvoltarea durabilă, servind ca model de dezvoltare pentru medii particulare. Ele
formează o rețea mondială pentru cercetarea și monitorizarea ecologică și reprezintă zone pentru
conștientizare, educație și instruire în domeniul mediului.
UNESCO (United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization - Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură) a inițiat în anul 1981 programul “Man and
Biosphere” (MAB) prin care a creat o rețea internațională de rezervații ale biosferei (fig. 6.4).
Numărul rezervațiilor biosferei este de 564, răspândite în 109 țări (WORLD NETWORK OF
BIOSPHERE RESERVES – JUNE 2010).
În România sunt trei rezervații ale biosferei: Delta Dunării, Pietrosul Mare și Parcul
Național Munții Retezat. În total, ele ocupă 664.446 ha [16].
2. Zone umede de importanță internațională. Aceste zone au fost recunoscute în cadrul
Convenției de la Ramsar (oraș din Iran). Convenția a fost adoptată în 1971, cu scopul de a opri
distrugerea zonelor umede (ape curgătoare, zone mlăștinoase, estuare, delte și zone costiere), în
special a celor care sunt importante pentru migrația păsărilor. În România, zonele umede de

60
importanță internațională sunt: Delta Dunării, Lacul Techirghiol, Insula Mică a Brăilei, Complexul
piscicol Dumbrăvița, Lunca Mureșului Inferior.

Fig. 6.4 Principalele rezervații ale biosferei după datele UNESCO (2002)

3. Situri naturale ale patrimoniului natural universal. Aceste situri au fost desemnate pe
baza criteriilor stabilite în cadrul Convenției de la Paris (1975) privind protecția patrimoniului
mondial cultural și natural. În România, Delta Dunării este singurul sit care face parte din această
categorie. În convenție este subliniată semnificația culturală și biologică a arealelor naturale și
recunoaște că statele au obligația să sprijine financiar aceste obiective.
c. Categorii de arii naturale protejate de interes comunitar sau
situri “Natura 2000”
1. Siturile de importanţă comunitară (SCI - Sites of Community Importance) reprezintă
acele arii care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care există, contribuie semnificativ la
menținerea speciilor de interes comunitar sau la reabilitarea habitatelor naturale.
În baza recunoaşterii lor de către Comisia Europeană, siturile de importanţă comunitară sunt
declarate arii speciale de conservare prin hotărâri ale guvernului, urmând să facă parte din rețeaua
europeană “Natura 2000”.
Numărul siturilor de importanță comunitară din țara noastră se ridică la 273 și ocupă o
suprafață de 3.284.092 hectare.
2. Ariile de protecţie specială avifaunistică (SPA - Special Protection Area) au drept scop
conservarea, menținerea şi eventual readucerea într-o stare de conservare favorabilă a speciilor de
păsări şi a habitatelor specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de păsări sălbatice de interes
comunitar. În România, există 108 arii din această categorie care ocupă 2.992.798 ha.
Multe arii naturale protejate din România se suprapun, fiind incluse în una sau mai multe
categorii. În total, suprafața declarată ca arie protejată din România este de 15% din teritoriul
național.
d) Arii naturale protejate de interes judeţean sau local. Acestea sunt stabilite numai pe
domeniul public/privat al unităţilor administrativ – teritoriale.

61
 6.1.3 Înființarea ariilor protejate

Instituirea ariilor naturale protejate se poate face prin mai multe mecanisme: acțiuni
guvernamentale, cumpărarea de terenuri de către organizații conservaționiste și persoane private,
acțiuni ale populațiilor indigene pentru menținerea identității, dezvoltarea de stațiuni biologice de
către universități și unități de cercetare. Guvernele naționale rămân totuși cele mai importante forțe
în stabilirea și administrarea ariilor protejate.
La baza stabilirii priorităților de conservare sunt următoarele trei criterii:
- Unicitatea. O comunitate biologică are mai multă prioritate la conservare dacă este
compusă din specii endemice, decât cea în care predomină specii comune. De asemenea, o specie
este mai valoroasă dacă este singura reprezentantă a genului sau familiei din care face parte, decât
genurile și familiile cu mai multe specii.
- Vulnerabilitatea. Speciile amenințate au prioritate mai mare la conservare decât cele care
nu sunt în pericol.
- Utilitatea. Speciile care prezintă importanță pentru societatea umană sunt mai interesante
pentru conservare decât cele neutilizate. De exemplu, o specie de grâu sălbatic, care ar putea fi
folosită în ameliorarea grâului, este prioritară față de speciile care formează o pajiște. La nivel de
comunitate biologică, valoarea economică rămâne un criteriu important. Astfel, un habitat umed de
zonă umedă costieră va fi prioritar față de o zonă cu tufărișuri aride.
Conservaționiștii susțin că este mult mai eficient, inclusiv din punct de vedere financiar, să
protejezi comunitățile biologice și ecosistemele în ansamblul lor decât să faci eforturi pentru a salva
numai o specie, indiferent cât de valoroasă este specia respectivă. Pe lângă faptul că speciile se
autosusțin în cadrul ecosistemelor, acestea furnizează diverse servicii și produse, precum controlul
inundațiilor, producerea de energie hidroelectrică, spațiu și pășunat pentru animale domestice,
produse forestiere și neforestiere ale pădurilor etc. [Possingham și colab., 2002; Burgman, 2002].
La nivel mondial, Oficiul pentru Conservarea Plantelor din cadrul IUCN a stabilit 250 de
centre cu biodiversitate ridicată a plantelor [Radford, 2004]. Bird Life International a identificat 218
locații în care trăiesc specii de păsări cu areal restrictiv. În mod similar, World Conservation
Monitoring Centre, BirdLife International, Conservation International, World WildLife Fund și alte
organizații au delimitat 25 de puncte fierbinți pentru conservare (fig. 1.3). Aceste zone ale lumii
sunt considerate prioritare pentru bioconservare deoarece au cea mai ridicată diversitate biologică,
grad mare de endemicitate și risc mare de extincție a speciilor.
În România, ariile protejate sunt înființate (conform OUG 57/2007) prin lege (pentru siturile
naturale ale patrimoniului natural universal), prin hotărâri ale guvernului (pentru parcuri naționale,
parcuri naturale, geoparcuri, zone umede de importanță internațională, arii speciale de conservare,
arii de protecție specială avifaunistică, rezervații științifice, monumente ale naturii, rezervații
naturale), prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului
(pentru situri de importanță comunitară, cu avizul Academiei Române, al autorității publice centrale
cu competențe în domeniul administrației publice, al autorității publice centrale în domeniul
agriculturii și dezvoltării rurale și al autorității publice centrale în domeniul transporturilor, al
autorității publice în domeniul amenajării teritoriului și al autorității publice în domeniul
turismului), prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale (pentru arii naturale protejate de
interes județean sau local) [Proorocu, 2008].

62
 Inițiativa instituirii unei arii protejate poate aparține oricărei persoane fizice sau juridice și
este reglementată în OUG 57/2007. Documentele necesare pentru înființarea unei arii protejate sunt
următoarele:
- Studiul de fundamentare științifică.
- Documentația cadastrală cu limitele ariei naturale protejate, cu evidențierea
categoriilor de folosință a terenurilor.
- Avizul Academiei Române.

6.1.4 Managementul ariilor protejate

Lumea este plină de „arii protejate de hârtie” (sindromul paper protected areas) înființate
prin acte normative guvernamentale, dar care nu sunt administrate efectiv. Țara noastră nu face
excepție din acest punct de vedere ci, dimpotrivă, unii o consideră campioană a declarării ariilor
naturale protejate, fără să existe o delimitare clară a acestora și nici o administrație care să le
gestioneze. Din anul 1990 până în anul 2000 numai Rezervația Biosferei Delta Dunării beneficia de
o administrație proprie. Această situație a condus la degradarea calității habitatelor și la pierderea de
specii valoroase. Parcurile naturale cu aflux mare de turiști au fost victimele propriilor frumuseți.
În România, conform art. 16, alin. 2 şi 3 din O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor
naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, cu modificările şi
completările ulterioare, administrarea ariilor naturale protejate se realizează de către:
- Structuri de administrare special constituite – pentru administrarea rezervaţiilor biosferei,
parcurilor naţionale şi naturale şi, după caz, a siturilor “Natura 2000”.
- Custozi - pentru administrarea monumentelor naturii, rezervaţiilor naturale şi, după caz, a siturilor
“Natura 2000” care nu au structuri de administrare special constituite. Custozii pot fi persoane
fizice sau juridice (muzee, școli, universități, cluburi de turism, cluburi speologice ș.a.) care au
calificarea, instruirea şi mijloacele necesare pentru a stabili şi aplica măsurile de protecţie şi
conservare a bunurilor încredinţate, atestate de către Ministerul Mediului. Între ministerul de resort
și custode se încheie o convenție, conform legii, în care sunt menționate obligațiile și drepturile
acestora.
După primirea documentației, autoritățile competente înștiințează proprietarii terenurilor
respective și inițiază consultări cu aceștia. Ariile protejate vor fi cuprinse în planurile naționale,
zonale și locale de amenajare a teritoriului și de urbanism.
Activitățile din ariile protejate și din vecinătatea acestora se desfășoară cu acordul
structurilor proprii de administrație.
Majoritatea parcurilor naționale și naturale din România (22) sunt administrate de către
direcțiile silvice județene din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – ROMSILVA. În rețeaua
națională de arii protejate sunt incluse 31% din păduri. Conservaționiștii nu agreează această
situație și sunt de părere că ROMSILVA este preocupată mai mult de activitățile de exploatare a
produselor forestiere, lemnoase și nelemnoase, și mai puțin de conservare.
Cele mai multe arii protejate presupun un management activ, adaptat la specificul fiecăreia
dintre acestea.
Monitorizarea componentelor cheie pentru diversitatea biologică (nivelul de apă în iazuri,
cantitatea de sol erodată, numărul indivizilor din speciile rare sau amenințate, densitatea speciilor
vegetale, datele despre sosirea și plecarea păsărilor migratoare din aria protejată ș.a.) este un

63
instrument de bază al managementului ariei protejate. Monitoringul permite administrației ariei
protejate să-și adapteze practicile de management în funcție de evoluția factorilor luați în studiu.
Acest management este denumit management adaptativ (fig. 6.5).

Fig. 6.5 Modelul unui proces de management adaptativ pentru ariile protejate
[Cork și colab., 2000]

Astfel, dacă într-o arie naturală protejată apare o specie invazivă care le amenință pe cele
native, administrația trebuie să ia măsura eliminării imediate a speciei nou instalate. De exemplu,
răchitanul (Lythrum salicaria) – specie ierboasă care a invadat zonele umede din România – scoate
din competiție speciile native de pe malul râurilor, lacurilor și mlaștinilor, formând adesea
comunități pure. În plus, răchitanul nu constituie hrană pentru pești și nici pentru alte specii. În alte
situații, unele specii intră în declin din cauza unor animale exotice (capre, iepuri, șobolani,
pescăruși etc.). Prin urmare, administrația ariei protejate va include și aceste elemente
perturbatoare apărute ulterior, chiar dacă ele nu au făcut parte din planul inițial de management.
O mare provocare a ariilor naturale protejate se referă la limitările populației locale din
zonă, în privința utilizării resurselor. Oamenii din ariile protejate suportă cea mai mare parte din
costurile de menținere a acestora, prin restricțiile legate de pășunat, turism motorizat, cultivarea
plantelor, exploatarea produselor naturale etc.. De aceea, planul de management trebuie să includă
și unele măsuri de cointeresare a populației locale.
În elaborarea strategiilor de management ale ariilor protejate trebuie îmbinate ideile,
propunerile și obiectivele rezultate din consultarea utilizatorilor de resurse din zonă (strategie
bottom-up) cu cele stabilite de guvernele care definesc ariile protejate și impun anumite restricții
(strategie top-down).
- Pentru a echilibra nevoile umane cu cele de conservare, UNESCO (United Nations
Educational, Scientific and Cultural Organization - Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură), prin Programul Man and Biosphere, a desemnat sute
de rezervații ale biosferei cu integrarea activităților populației locale, a cercetătorilor, a
protecției mediului și a turismului. Programul s-a bazat pe zonarea ariei protejate, Zonă

64
 centrală în care ecosistemele sunt strict protejate; aici este interzisă desfășurarea
oricăror activități umane, cu excepția celor de cercetare, educație și ecoturism.
- Zonă tampon în care se pot efectua activități umane tradiționale, precum colectarea
stufului, a plantelor medicinale, a lemnelor de foc ș.a. care vor fi atent monitorizate
pentru a elimina riscurile unui impact major asupra biodiversității.
- Zonă de tranziție unde este permisă dezvoltarea unor activități durabile: agricultură
ecologică, extragerea selectivă a masei lemnoase, pescuitul, cercetarea
experimentală ș.a. (fig. 6.6)
Această zonare interioară a rezervațiilor biosferei s-a extins și la alte categorii de arii
naturale protejate și, prin aceasta, populația locală acceptă mult mai ușor interdicțiile la care
este supusă, având posibilitatea desfășurării unor activități economice.

Fig. 6.6 Modelul de zonare a unei rezervații naturale

[Primack și colab., 2008]

Într-un studiu publicat de Bruner și colab. (2001) se arată că, în ariile protejate, cele mai
bune rezultate în conservarea vegetației se obțin acolo unde este cel mai mare număr de rangeri, iar
limitele sitului sunt clar marcate și menținute. De asemenea, există programe de compensare a
populației locale pentru pagubele înregistrate din cauza animalelor sălbatice.
În ariile naturale protejate din SUA lucrează 4.002 rangeri (1 ranger la 82 km2 de parc) care
asigură paza și controlul în ariile naturale protejate, în timp ce, în Brazilia doar 23 de rangeri (1
ranger la 6.053 km2 de parc). În plus, în cele mai multe arii protejate din Brazilia lipsesc mijloacele
de deplasare (bărci cu motor, mașini de teren, camioane).
O ciudățenie a lumii noastre este faptul că, la nivel global, se cheltuiesc mai mulți bani
pentru creșterea animalelor în captivitate decât pentru protejarea lor în habitatele naturale. De
exemplu, pentru menținerea animalelor exotice în vederea expunerii la public, Societatea Zoologică
San Diego din SUA are un buget anual de 70 de milioane de dolari, sumă aproximativ egală cu
bugetul de conservare a tuturor țărilor africane aflate la sud de Sahara.
Organizațiile conservaționiste internaționale încearcă să remedieze aceste dezechilibre, prin
acordarea de ajutoare financiare mai mari țărilor cu situație economică precară, dar care adăpostesc
o biodiversitate bogată.
Cercetările conservaționiștilor arată că, în pădurile tropicale umede, o arie protejată de
succes este condiționată de următoarele elemente:
65
 - atitudine pozitivă a populației;
- aplicarea eficientă a regulamentului;
- mărime mare;
- densitate redusă a populației;
- prezența organizațiilor ecologiste.

6.1.5 Rețele ecologice de arii protejate

Rețelele de arii de conservare au menirea de a proteja o diversitate biologică cât mai largă
dintr-un anumit teritoriu.
La nivelul Uniunii Europene s-a organizat rețeaua ecologică de arii protejate Natura 2000
menită să eficientizeze acțiunile de protecție a habitatelor și a speciilor de interes comunitar.
Rețeaua Natura 2000 cuprinde arii speciale de conservare (SAC) declarate pe baza Directivei
Habitate 92/43 EEC și arii de protecție specială avifaunistică (SPA) declarate de baza Directivei
Păsări 79/409 EEC.
Pe lângă cele două directive (Habitate și Păsări), Natura 2000 se bazează și pe Convenția
de la Berna (1979) privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa.
România a aderat la Convenția de la Berna prin Legea nr. 13/1993 privind conservarea vieţii
sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa. Spre deosebire de cele două directive care se referă
doar la Europa, Convenția de la Berna se aplică pe teritoriile statelor europene, dar și o parte a
Africii.
Scopul rețelei Natura 2000 este de a crea sanctuare de viață sălbatică unde nu sunt permise
activități antropice care aduc prejudicii speciilor și habitatelor. Managementul siturilor este unul
foarte complex și presupune identificarea obiectivelor, anticiparea și eventual rezolvarea
conflictelor cu utilizatorii resurselor și cu proprietarii de terenuri, definirea acțiunilor și
planificarea lor pe termen lung.
Comisia Europeană consideră că managementul acestor situri trebuie să îmbine aspectele
economice (turism, aprovizionare cu resurse naturale ș.a.), sociale (locuri de muncă, stabilitate
socială, condiții de muncă îmbunătățite ș.a.) și ecologice (menținerea habitatelor și a speciilor
sălbatice). Aceste avantaje pot exista numai în condițiile asigurării de resurse financiare suficiente
pentru acordarea de compensații și despăgubiri proprietarilor de terenuri care sunt obligați să
exploateze durabil pădurile și terenurile agricole și care înregistrează pagube provocate de
animalele sălbatice.
Conform Directivei Habitate, fiecare stat membru al UE trebuie să contribuie la crearea
rețelei Natura 2000 proporțional cu suprafața sa, a tipurilor de habitate naturale și a habitatelor care
găzduiesc speciile de interes comunitar. Astfel, pe baza criteriilor specifice stabilite pentru
habitatele și speciile de importanță comunitară, fiecare stat membru al UE trebuie să întocmească o
listă cu propuneri de situri. Această listă este înaintată Comisiei Europene și este însoțită de câte un
formular pentru fiecare sit, cu următoarele informații: harta și numele sitului, localizarea sitului și
datele rezultate din aplicarea criteriilor de selectare. Formularul este stabilit de comisie. Dacă
habitatele naturale și/sau speciile prioritare au fost adoptate de către Comisia Europeană, acestea
vor fi considerate situri de importanță comunitară, iar statul respectiv le va desemna arii speciale
de conservare. În aceste arii de conservare va fi asigurată supravegherea stării de conservare a

66
habitatelor naturale și a speciilor. Orice plan sau proiect economic din zonă va fi supus unor
evaluări riguroase pentru a avea certitudinea că nu este afectată integritatea sitului [Proorocu, 2008].
Pe teritoriul Uniunii Europene, cu 27 de state, au fost identificate 9 regiuni biogeografice
(biogeografie = știință care se ocupă cu studiul răspândirii plantelor și animalelor pe glob):
atlantică, boreală, continentală, alpină, panonică, pontică, stepică, mediteraneeană și
macaroneziană. Dintre țările membre și cele candidate la UE, România deține cea mai mare
diversitate biogeografică, cu 5 regiuni biogeografice:
- continentală (cea mai comună; peisajul este în general de câmpie și de deal, cu excepția
câmpiilor din bazinul Dunării; la noi include o mare parte din Transilvania, 2/3 din
Moldova, 2/3 din sudul și vestul țării);
- alpină (o regăsim în toate țările UE cu zone montane);
- panonică (în UE se găsește în Ungaria și țările vecine; la noi apare ca o fâșie în partea
de vest a țării);
- pontică (în UE o întâlnim doar în România și Bulgaria; cuprinde litoralul Mării Negre);
- stepică (în UE o găsim doar în România; include cea mai mare parte a Dobrogei, partea
de sud-est a Moldovei și sud-estul țării) – fig. 6.7.

Fig. 6.7 Zonarea biogeografică a României

[http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://roherpnatura2000]

Până la 1 mai 2004, țările membre UE au propus ca situri Natura 2000 cca. 14% din
suprafața lor. Datorită bogăției naturale mai mari din Estul Europei, cele 10 state noi membre ale
UE (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria - 2004)
au propus în medie ca aproximativ 20% din suprafața lor să fie situri Natura 2000. România, prin
valoarea ridicată a biodiversității pe care o deține aduce o contribuție importantă la Rețeaua
Ecologică Europeană Natura 2000.
În anul 2008, rețeaua Natura 2000 cuprindea la nivel european: 21.574 situri de importanță
comunitară cu 648.441 km2 (13,2% din suprafața continentală a statelor membre) și 4.850 arii de
protecție specială avifaunistică cu 501.286 km2 (10,3% din suprafața continentală a statelor
membre). În România, suprafața totală a siturilor Natura 2000 este de 5.992.000 ha, ceea ce
67
reprezintă 17,84% din suprafața țării. Prin Ordinul 776/2007, au fost incluse în rețeaua Natura 2000
un număr de 275 situri de importanță comunitară, în care au fost identificate : 90 tipuri de habitate
de interes comunitar, 23 specii de pești, 53 specii de nevertebrate, 42 specii de plante de interes
comunitar.
De menționat că, pe teritoriul României se află peste jumătate din suprafața Munților
Carpați, cei mai extinși și mai sălbatici munți din Europa, identificați ca una dintre cele mai
importante ecoregiuni la nivel global. Această ecoregiune găzduiește aproape jumătate din
populația de carnivore mari ale Europei (urși, lupi, râși). De asemenea, Delta Dunării este cea mai
importantă zonă umedă din Europa, adăpostind colonii de pelicani și alte sute de specii de păsări. O
particularitate a României este prezența masivă a pădurilor virgine, estimate la circa 225.000 ha.
Dintre acestea doar 75% au fost incluse în ariile naturale protejate și doar 18% în zonele de
protecție strictă, unde sunt exceptate intervențiile umane.
Habitatele coridor
Administrarea eficientă a rețelelor de arii protejate naturale se face prin legarea acestora cu
ajutorul habitatelor coridor, denumite și habitate de conservare, coridoare de mișcare sau
coridoare ecologice. Acestea se prezintă ca niște benzi continue de teren (râuri cu malurile lor,
perdele forestiere, tufărișuri naturale, vegetație naturală de pe terenurile marginale ale culturilor
agricole, de-a lungul căilor de comunicație și feroviare, suprafețe mici de pădure ori de zone
umede) între ariile protejate care permit animalelor să migreze sezonier între diferite habitate pentru
a obține hrana. De exemplu, pentru mamiferele arboricole braziliene, Laurence (1999) sugerează o
lățime de 200 m de pădure inițială care poate fi adecvată pentru toate speciile.
Habitatele coridor prezintă și câteva dezavantaje: migrația bolilor și dăunătorilor, expunerea
la prădătorii naturali și la vânători, pericolul accidentelor la traversarea șoselelor și a căilor ferate.
Pentru mișcarea animalelor pot fi utilizate pasaje supraterane, tunele subterane, canale,
rigole, amplasare de garduri, cumpărarea de terenuri pentru a fi folosite ca habitate coridor pentru
diverse specii etc..
În România, au fost stabilite până în prezent trei coridoare ecologice pentru carnivorele
mari, între Parcul Național Piatra Craiului și Parcul Natural Bucegi.
O componentă a Rețelei Ecologice pan-europene este Rețeaua Emerald, aflată sub
auspiciile Convenției de la Berna și a Consiliului Europei.
Convenția de la Berna (Convention on the Conservation of European Wildlife and Natural
Habitats/Bern Convention), deschisă pentru semnare în 1979 la Berna (Elveția), a intrat în vigoare
în 1982, fiind ratificată la ora actuală de către 45 de state. România a ratificat această convenție la
18 mai 1993, și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1993. Probabil că cel mai important și concret
rezultat al convenției este Rețeaua Emerald a Ariilor de Interes Special pentru Conservare (ASCI -
Areas of Special Conservation Interest).
Siturile Emerald vor fi dezvoltate în continuare doar în țările care nu sunt membre ale UE,
deoarece statele membre ale UE își satisfac obligațiile referitoare la Convenția de la Berna și
rețeaua Emerald prin înființarea rețelei Natura 2000, ca implementare a Directivei Păsări și a
Directivei Habitate.

68
 6.2. Strategii de conservare ex situ

Deși conservarea in situ rămâne cea mai bună strategie de protejare a biodiversității pe
termen lung, pentru multe specii rare această soluție nu este viabilă. Dacă o populație este prea mică
și există riscul de extincție, atunci singura cale de prevenire a acestui fenomen rămâne menținerea
indivizilor în condiții artificiale, sub controlul oamenilor, denumită prezervare “ex situ” sau “off
site’. Numeroase specii de animale extincte în sălbăticie supraviețuiesc în captivitate. În anul 2005
Centrul de Monitorizare pentru Conservarea Lumii a întocmit o listă cu 24 specii de plante și 36
specii de animale care au supraviețuit numai în captivitate.
Arca lui Noe a devenit o metaforă pentru protecția ex situ, sugerând că multe specii nu ar
exista astăzi dacă nu ar fi fost luate din sălbăticie și menținute în captivitate [Hunter și Gibbs,
2009].
Conservarea ex situ se poate face în grădini zoologice, fonduri de vânătoare, acvarii și centre
de creștere în captivitate pentru animale, respectiv grădini botanice, parcuri dendrologice și bănci
de gene pentru plante.

6.2.1 Grădinile zoologice

Un element de bază al strategiei grădinilor zoologice constă în expunerea speciilor

carismatice, precum urşii panda, girafele, elefanţii, crocodilii ș.a., nevertebratele fiind ignorate,
chiar dacă sunt amenințate și ele cu dispariția.
După statisticile ISIS (Species Inventory System – Sistemul de Inventariere a Speciilor),
grădinile zoologice din întreaga lume adăpostesc în prezent circa 400.000 de indivizi de vertebrate
terestre, aparținând la 7.895 specii și subspecii de mamifere, păsări, reptile și amfibieni. Impactul
educațional și financiar al grădinilor zoologice este foarte mare, având în vedere că ele sunt vizitate
anual de circa 600 de milioane de vizitatori. În România, există 25 de grădini zoologice cu 5.900 de
indivizi din 600 de specii și subspecii. Deși cifrele par impresionante, numărul animalelor de
companie (pisici, câini, păsări) este mult mai mare. Numai în SUA, există circa 50 de milioane de
pisici, ca animale de companie, adică de 100 de ori mai multe decât numărul total de animale din
grădinile zoologice.
Creșterea animalelor în captivitate oferă posibilitatea studierii biologiei, etologiei și a
metodelor de îngrijire la unele specii și furnizează informații pentru conservarea eficientă a
speciilor rare și amenințate.
Animalele din grădinile zoologice sunt expuse riscului de consangvinizare, o caracteristică a
populațiilor mici (subcap. 1.3.3). De aceea, grădinile zoologice moderne iau măsuri de împiedicare
a împerecherii animalelor captive înrudite.
O altă problemă a grădinilor zoologice este că, unele specii de animale nu se reproduc
corespunzător în captivitate. Un exemplu este ursul panda (Ailuropoda melanoleuca), animal care
are în libertate o rată de reproducere redusă, iar în captivitate este aproape imposibilă înmulţirea, în
ciuda eforturilor considerabile şi costisitoare. Naşterea unui pui de panda într-o grădină zoologică
este un eveniment de importanţă mondială. Grădinile zoologice moderne pot interveni în procesul
de reproducere a acestor specii prin diverse tehnici: incubare artificială, inseminare artificială a
femelelor receptoare, transfer de embrioni, marcare biochimică a femelelor etc..

69
 Multe grădini zoologice realizează înmulţirea în captivitate a speciilor rare şi ameninţate
cu dispariţia. Coloniile de animale astfel obținute sunt reintroduse în arealele din care au dispărut.
Astfel de iniţiative au avut succes în cazul urangutanului (Pongo pygmeus), a gazelei arabe (Oryx
leucoryx) care a fost reintrodusă în deșert, a vulpilor roșii (Vulpes vulpes) și a altor specii.
Animalele puse în libertate trebuie „asistate” până se familiarizează cu habitatul și pot supraviețui
singure, pentru a-și recâștiga rolul ecologic și evolutiv din comunitatea biologică. Un exemplu
autohton este cel al țestoaselor lui Herman, numite și țestoasele bănățene (Testudo hermanni
boettgeri), din vestul țării. În centrul de creștere al țestoaselor de la Eșelnița (județul Mehedinți),
ouăle reptilelor sunt incubate, puii sunt ținuți în captivitate până depășesc stadiile vulnerabile, apoi
sunt transferați în libertate, în zonele cu densitate mică din județele Caraș-Severin și Mehedinți
(procedura “head-starting”). Deși în cazul țestoaselor este vorba de un centru de creștere și nu de
o grădină zoologică românească am considerat relevantă menționarea acestor preocupări și
realizări.
În privința tendinței grădinilor zoologice de a promova doar speciile carismatice, precizăm
că multe din aceste grădini și-au extins paleta animalelor atractive, prin expunerea diferitelor
specii de broaște și fluturi colorați.
O grădină zoologică modernă trebuie să ofere un model exemplar de agent activ al
dezvoltării durabile, contribuind la responsabilizarea oamenilor faţă de mediu şi la modelarea
legislaţiei privind protecţia mediului. Grădinile zoologice trebuie să participe continuu la educarea
publicului larg, în direcţia dezvoltării durabile, dat fiind numărul mare de turiști (600 de milioane
anual) care vizitează grădinile zoologice. Ele trebuie să fie exemple vii de implementare a
tehnicilor verzi, în toate aspectele activităţilor lor: energia trebuie să fie utilizată în mod eficient pe
parcursul fiecărei activităţi; consumul de carburanţi trebuie redus la minim; peste tot unde este
posibil, trebuie să fie aplicați cei trei de R - Redu, Reutilizează, Reciclează; consumul local trebuie
promovat cât mai mult (bunuri şi servicii de la ofertanţi locali); impactul transportului asupra
mediului trebuie redus la maximum (sunt grădini zoologice unde costul biletului de intrare este
redus la jumătate, dacă turistul face dovada deplasării cu un mijloc de transport în comun) etc..

6.2.2 Acvariile

Rolul clasic al acvariilor publice este cel de expunere a unor specii de pești neobișnuite și
atractive, la care se adaugă uneori foci, delfini și alte mamifere marine. Ca și grădinile zoologice,
acvariile promovează tot mai mult educarea publicului în sensul protejării biodiversității.
În prezent, acvariile din întreaga lume adăpostesc circa 600.000 de indivizi. Aici se studiază
și tehnici de reproducere a speciilor rare și reintroducerea lor în habitatele naturale [Philippart,
1995]. Cele mai mari succese s-au obținut cu delfinul mare săritor (Tursiops truncatus), cea mai
populară specie a acvariilor, unde cercetătorii au crescut puii și i-au eliberat ulterior în mediul
natural. Tehnica a fost utilizată și în cazul altor cetacee amenințate [Primack și colab., 2008].
În ultima perioadă au apărut tot mai multe acvarii de interes comercial, unde se cresc
păstrăvi, somoni și alte specii pentru consum. Producția comercială se adresează și deținătorilor
privați de acvarii care sunt interesați de diverse specii de pești și de corali pentru creșterea lor în
captivitate.
În România, cel mai cunoscut acvariu este cel de la Constanța – primul acvariu public
din România – inaugurat la data de 1 mai 1958 . Acesta adăposteşte o mare varietate de peşti de apă

70
dulce şi sărată, precum şi nevertebrate din Marea Neagră şi migratori mediteraneeni, în total circa
2000 de exemplare din 60 specii.
La Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca a fost înființat
în anul 2003 un acvariu, ca o bază de cercetare şi pregătire a studenţilor. Ansamblul acvatic dispune
de circa 100 de specii, printre care Piranha, Oscar, Pangasius, crapi, somni pitici etc.

6.2.3 Grădinile botanice și parcurile dendrologice

Originea grădinilor botanice o regăsim în activitatea de grădinărit. Grădinile furnizau

legume și ierburi pentru consumul casnic, precum și plante medicinale pentru tratarea bolnavilor.
Familiile regale dețineau grădini pe suprafețe mari, pentru utilizare personală, iar mai târziu,
guvernele au înființat grădini botanice de interes public.
În lume, primele grădini botanice moderne au fost fondate în nordul Italiei, acestea având conexiuni
cu universităţile: Pisa (1544), de Luca Ghini (1490-1556), Padova (1545), Florenţa (1545),
Bologna (1567). Alte oraşe europene au continuat pe această cale: Leipzig, Germania (1580);
Jena, Germania (1586); Leiden, Olanda (1590); Montpellier, Franţa (1593);
Heidelberg, Germania (1597); Copenhaga, Danemarca (1600); Uppsala, Suedia (1655); Hanovra,
Germania (1666).
În România, cele mai importante și mai vechi grădini botanice s-au înființat la Iaşi, în 1856
(de către Anastasie Fătu), la Bucureşti, în 1860 (de către Dimitrie Brândză) şi la Cluj-Napoca, în
1920 (de către Alexandru Borza). Grădini botanice se mai găsesc la: Craiova (Grădina Botanică a
Universităţii din Craiova), Galaţi (Grădina Botanică a Complexului Muzeal de Științele Naturii din
Galați), Jibou (Grădina Botanică a Institutului de Cercetări Biologice din Jibou), Arad (Grădina
Botanică Macea a Universităţii de Vest "Vasile Goldiş" din Arad), Târgu-Mureş (Grădina Botanică
a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş), Tulcea (Grădina Botanică a Palatului
Copiilor din Tulcea).
Grădinile botanice (în latină, hortus botanicus) cultivă şi cresc o mare varietate de plante
pentru expunerea lor în scopul ilustrării diversității lumii vii, pentru educarea publicului larg, dar și
pentru motive ştiinţifice. Cu timpul, a crescut interesul grădinilor botanice pentru specii rare și
amenințate, iar activitățile științifice s-au intensificat și diversificat tot mai mult. Pe lângă colecțiile
vii de plante, multe grădini botanice dețin ierbare foarte valoroase și au dezvoltat colecții de
semințe, din plante sălbatice sau cultivate. Ele pot furniza adesea semințe, puieți și diferite organe
vegetative ale plantelor pentru înmulțire.
Grădinile botanice, prin cercetătorii lor, sunt autorități științifice recunoscute pentru
identificarea plantelor și a statutului lor de conservare, iar prin expedițiile organizate sunt
descoperite noi specii de plante. Numeroase grădini botanice au în custodie arii naturale protejate.
Rolul educațional al grădinilor botanice în domeniul bioconservării este unul remarcabil, dacă avem
în vedere că sunt vizitate anual de circa 150 de milioane de persoane.
La nivel mondial, activitatea grădinilor botanice este coordonată de Botanical Garden
Conservation Secretariat (BGCI ) din cadrul IUCN. Obiectivele prioritare ale acestui for constau în
crearea unei baze de date internaționale cu plantele crescute în grădini botanice. Din păcate,
grădinile botanice din zonele tropicale, acolo unde diversitatea naturală este cea mai bogată, sunt
foarte puține, ele fiind concentrate în zona temperată. De aceea, înființarea de noi grădini botanice
la tropice este o prioritate a comunității internaționale.

71
 În lume, există 1.600 de grădini botanice care dețin circa 80.000 de specii, adică 30% din
flora mondială. Cea mai mare grădină botanică din lume este Royal Botanic Garden Kew din
Anglia. Aici se cultivă circa 25.000 specii de plante, adică aproximativ 10% din numărul speciilor
vegetale cunoscute pe Glob, dintre care 2.700 sunt amenințate cu extincția și figurează în listele
IUCN [BGCI, 2005].
Grădinile botanice din România sunt mici, iar rolul lor este unul preponderent educațional
(fig. 1.30). Cele trei mari grădini botanice din Cluj-Napoca, Iași și București aparțin universităților
și nu au fonduri suficiente pentru a desfășura activități de conservare in situ. În perioada interbelică,
acestea erau mult mai implicate în activități de bioconservare, prin custodia unor importante
rezervații naturale. De exemplu, Grădina Botanică din Cluj-Napoca avea în custodie Poiana
Stampei, Suatu de Câmpie, Valea Bâlii și o parte din parcul Național Retezat.
În anul 2000, s-a înființat Asociația Grădinilor Botanice din România (AGBR) care este
afiliată Asociației Europene a Grădinilor Botanice.
Parcurile dendrologice sunt grădini botanice specializate în creșterea arborilor și a altor
specii lemnoase. În România, parcuri dendrologice găsim la: Mihăileşti-Muscel, judeţul Argeş;
Macea, judeţul Arad; Hămeiuş, judeţul Bacău; Dofteana, judeţul Bacău; Arcalia, judeţul Bistriţa-
Năsăud; Simeria, judeţul Hunedoara; Văleni, judeţul Neamţ; Bazoş, judeţul Timiş.

6.2.4 Băncile de gene

Băncile de gene sunt instituții speciale având ca obiective colectarea, evaluarea și

conservarea resurselor genetice vegetale, sub formă de semințe, polen și culturi „in vitro”, sau direct
în câmp (IPGRI, 1999). Băncile de gene mai sunt numite și „centre de resurse genetice la plante”.
La nivel mondial există 50 de bănci de semințe de capacitate mare, la care se adaugă circa
1300 mai mici. Băncile de gene adăpostesc circa 10.000-20.000 de specii sălbatice și cultivate, dar
ponderea este deținută de 100 de specii cu importanță alimentară. Colectarea, evaluarea și păstrarea
resurselor genetice a devenit astăzi una din problemele majore ale umanității, întrucât ele ar putea
juca un rol decisiv în securitatea alimentară.
Băncile de gene din cadrul grădinilor botanice se concentrează pe prezervarea speciilor
sălbatice. De exemplu, colecția de semințe de la Grădina Botanică Regală din Marea Britanie
include 96% din speciile ce formează flora acestei țări.
În băncile de gene, semințele sunt păstrate la rece, în condiții de uscăciune, pentru o
perioadă mai îndelungată de timp. În aceste condiții metabolismul semințelor încetinește, iar
rezervele de hrană ale embrionului se mențin. Semințele care suportă aceste condiții sunt denumite
semințe ortodoxe.
Păstrarea foarte îndelungată a semințelor conduce la pierderea capacității de germinație a
acestora, prin epuizarea rezervelor energetice. De asemenea, materialul biologic poate suferi mutații
genetice dăunătoare. Evitarea acestor riscuri se poate face prin regenerarea periodică a semințelor.
Aceasta presupune creșterea plantelor până la maturitate, polenizare controlată, obținerea noilor
semințe și depozitarea lor. Reîmprospătarea semințelor este o operațiune extrem de costisitoare, mai
ales când este vorba de plante perene.
Aproximativ 10% din speciile de plante de pe Glob nu tolerează condițiile din băncile de
gene și, prin urmare, nu pot fi depozitate în ele. Cele mai multe dintre aceste specii provin din
pădurile tropicale (arbori fructiferi tropicali, arbori de lemn și plante de cultură), iar semințele sunt

72
denumite recalcitrante. Soluția, în cazul acestor semințe, este stocarea embrionilor din semințe, sau
a semințelor tinere în așa numitele depozite de clone sau sere de clone, în cadrul unor grădini
botanice special amenajate
Probleme serioase de conservare întâlnim și la speciile înmulțite pe cale vegetativă (bulbi și
tuberculi), care nu formează în mod obișnuit semințe (de exemplu cartoful dulce și maniocul –
specii foarte importante în dieta populațiilor de la tropice). Prezervarea acestora se poate face în așa
numitele depozite de clone sau sere de clone care solicită suprafețe mari și sunt foarte scumpe.
Pentru speciile cu înmulțire vegetativă și cele cu semințe recalcitrante se practică și
prezervarea de țesuturi de plante (sau celule), incluzând protoplaști, suspensii de celule, culturi de
calus, meristeme, embrioni, microbutași, apexuri etc..
Speciile cele mai bine reprezentate în băncile de gene sunt grâul, porumbul, cartoful, soia și
legumele, urmate de orez, mei și sorg, în timp ce, plantele medicinale și cele pentru fibră sunt
deficitare [Primack și colab., 2008].
Multe din băncile de semințe sunt coordonate de Grupul Consultativ pentru Cercetări
Agricole Internaționale (Consultative Group of International Agricultural Research - CGIAR) și de
Comitetul Internațional pentru Resurse Genetice Vegetale (International Board for Plant Genetic
Ressources - IBPGR).
În România, singura bancă de gene de interes național este la Suceava. În țara noastră,
activitatea de colectare și păstrare a materialului genetic vegetal a început odată cu debutul
preocupărilor de ameliorare științifică. Aceste preocupări și-au conturat caracterul sistematic,
orientat către conservarea genetică a resurselor vegetale pentru alimentație și agricultură simultan
cu înființarea Băncii de Resurse Genetice Vegetale Suceava (BRGVS). La inițiativa dr. Mihai
Cristea, proiectul a început în anul 1982, iar construcția băncii a început în anul 1985. Construcția
propriu–zisă s-a desfășurat în două etape – în anul 1987 când s-a definitivat construcția
laboratoarelor și 1988 când au fost edificate celulele de conservare. În perioada 1987-1990 unitatea
a funcționat ca laborator specializat în domeniul resurselor genetice vegetale, în cadrul Stațiunii de
Cercetare-Dezvoltare Agricolă Suceava (fig. 1.31).
Pe baza Hotărârii Guvernului României nr. 371 din 1990, Banca de Resurse Genetice
Vegetale Suceava a devenit instituție publică, de sine stătătoare, cu personalitate juridică, având
caracter național. Mandatul acesteia este explorarea, colectarea, evaluarea și conservarea resurselor
genetice vegetale. Din anul 2009, BRGVS a fost comasată cu Laboratorul Central pentru Calitatea
Semințelor și a Materialului Săditor București.
Banca de Gene Suceava deține în prezent o colecție de aproximativ 17.704 probe de la 386
specii de plante. Probele au fost colectate din 1.395 localități din țară, pe parcursul a 19 ani de
activitate.
Etapele parcurse de semințe de la colectare până la depozitare, operațiunile efectuate și
problemele de management care se pun în cadrul acestei instituții, le regăsim în capitolul 3 al
prezentei lucrări.

73
 Capitolul 7

AGROBIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA RESURSELOR

GENETICE VEGETALE ȘI ANIMALE
Conservarea biodiversităţii în peisajul agricol este o adevărată provocare pentru această
perioadă istorică a umanităţii, provocare ce rezultă din necesitatea înţelegerii funcţiilor combinate
ale agrobiodiversităţii – ecologice şi sociale – a contribuţiilor pe care le are, atât pentru ecosistem,
cât şi pentru societate.
Una dintre cele mai grave consecinţe ale activităţilor antropice nesăbuite este extincţia a
numeroase specii. Dacă în mod natural o specie dispare la patru ani, în cea de-a doua jumătate a
secolului XX au început să dispară 1-2 specii pe zi. Se apreciază că sunt cunoscute şi descrise
aproximativ 13% din totalul speciilor de vieţuitoare de pe Pământ. Aşadar, dispar specii înainte de a
fi cunoscute, iar pe termen lung nu se poate şti care specie este mai importantă și care specie poate
deveni salvatoare pentru omenire. Această situaţie alarmantă a mobilizat lumea ştiinţifică
internaţională care a reuşit să determine Organizaţia Naţiunilor Unite la Rio de Janeiro (1992), în
aşa numitul “Summit al Pământului”, să adopte “Convenţia asupra biodiversităţii” (CBD) [Hunter,
2007]. Acest document a stat şi la temelia acţiunilor de conservare a biodiversităţii agricole, unde
situaţia este cel puţin la fel de gravă ca şi în habitatele naturale. În articolul 2 al CBD, “speciile
domesticite şi speciile cultivate” sunt recunoscute ca o componentă importantă a diversităţii
biologice globale.

7.1. Centre de domesticire a plantelor şi animalelor

De-a lungul timpului, au existat preocupări ale oamenilor de ştiinţă cu privire la centrele
principale de origine a agriculturii, adică a zonelor unde au apărut primele populaţii producătoare de
alimente care au transformat agricultura într-o îndeletnicire constantă. Cercetările lui Harlan (1971)
conduc la ideea că, domesticirea plantelor şi a animalelor s-a făcut în perioade şi locuri diferite. Au
existat totuşi trei centre majore de origine - Orientul Mijlociu (A), nordul Chinei (B) şi America
Centrală (C) - şi trei subcentre sau zone extinse: Africa tropicală (A1), Asia de Sud-Est (B1) şi
America de Sud (C1). De aici, agricultura s-a extins şi în alte regiuni ale lumii - fig. 7.1.
Studiile privind centrele de apariţie a agriculturii au fost strâns legate de cele privind centrele
de origine a plantelor cultivate. Amintim câteva nume de cercetători cu preocupări în domeniu:
botanistul elveţian De Candolle (1909), geneticianul rus Vavilov (1920-1940), apoi discipolul său
Jukovski (1964), Harlan (1971), iar mai târziu, Cox şi Atkins (1979). Ultimii citaţi au încercat să
sistematizeze cunoştinţele actuale privind originea plantelor de cultură. Conform clasificării propuse
de cei doi cercetători există 12 mari regiuni din care provin principalele plante de cultură:
- Europa: ovăzul (Avena sativa), secara (Secale cereale), coacăzul (Ribes sp.), zmeurul (Rubus
idaeus), prunul (Prunus domestica) şi gutuiul (Cydonia oblonga);
- Regiunea mediteraneană: varză (Brassica oleracea), măslin (Olea europea), ceapă (Allium
cepa), usturoi (Allium sativum), praz (Allium parrum), salată (Lactuca sativa), sfeclă (Beta vulgaris),
păstârnac (Pastinaca sativa), hamei (Humulus lupulus), ridichi (Raphanus sativus), bob (Vicia faba)
etc.;
- Orientul Apropiat: grâul (Triticum aestivum), grâul tare (Triticum dicoccum), orzul (Hordeum

74
vulgare), lintea (Lens culinaris), mazărea (Pisum sativum), pepenele galben (Cucumis melo), macul
(Papaver somniferum), morcovul (Daucus carota), smochinul (Ficus carica), cireşul (Cerasus
avium), migdalul (Prunus amygdalus), caisul (Prunus armeniaca), părul (Pyrus communis), mărul
(Malus pumila), viţa de vie (Vitis vinifera), inul (Linum usitatissimum), nucul (Juglans regia) etc.;

Fig. 7.1. Centrele principale de origine a agriculturii [Harlan (1971), modificat de Puia şi colab., 1998]

- Regiunea Indo-Birmană: orezul (Oryza sativa), pătlăgeaua vânătă (Solanum melongena), piperul
(Piperum nigrum), castravetele (Cucumis sativus), bumbacul arborescent (Gossypium arboreum) etc.;
- Asia de sud-est: portocalul, lămâiul, mandarinul, grepfrutul (Citrus sp.), trestia de zahăr
(Saccharum officinarum), nuca de cocos (Cocos nucifera) bananierul (Musa sp.) etc.;
- China: soia (Glycine max), varza chinezească (Brassica chinensis), ceapa chinezească (Allium
fistulosum), piersicul (Prunus persica), dudul (Morus alba), ceaiul (Thea sinensis) etc.;
- Africa de vest: orezul african (Oryza glaberrima), meiul african (Brachieria deflexa) etc.;
- Africa centrală: pepenele verde (Citrulus vulgaris), sorgul (Sorghum bicolor) etc.;
- Regiunea etiopiană: arborele de cafea (Coffea arabica), ricinul (Ricinus communis), bananierul
african (Musa ensete) etc.;
- America de Nord şi Centrală: porumbul (Zea mays), fasolea (Phaseolus vulgaris), ardeiul
(Capsicum annuum), bumbacul (Gossypium hirsutum), floarea-soarelui (Helianthus annuus), cartoful
dulce (Helianthus tuberosus), bostanul (Cucurbita sp.), tomatele (Lycopersicon esculentum) etc.;
- Regiunea peruviană: cartoful (Solanum tuberosum), tutunul (Nicotiana tabacum), bumbacul sud-
american (Gossypium barbadense) etc.;
- Brazilia: maniocul (Manihot esculenta), arborele de cacao (Theobroma cacao), arborele de
cauciuc (Hevea brasiliensis) etc. O parte dintre aceste plante de cultură sunt reprezentate şi în harta de
la fig. 7.2.
Conform aceloraşi autori, zonele de domesticire a principalelor specii de animale sunt:
Regiunea arctică euro-asiatică - renul (Rangifer tarandus); Europa - iepurele (Oryctolagus

75
cuniculus); Regiunea mediteraneană - gâsca (Anser anser), porumbelul (Columba livia); Orientul
Apropiat - oaia (Ovis aries), capra (Capra hircus), porcul (Sus domestica), vaca (Bos taurus), câinele
(Canis familiaris), cămila (Camelus dromaderus), raţa (Anas platyrhynchos); Asia Centrală - calul
(Equus caballus), cămila cu două cocoaşe (Camelus bactrianus) etc.; India şi Asia sud-estică -
bivolul (Bubalus bubalus), găina (Gallus gallus); China - fazanul (Phasianus colchicus), fluturele de
mătase (Bombyx mori); Africa - asinul (Equus asinus), albina (Apis mellifera); America Centrală -
curcanul (Melleagris gallopavo) şi America de Sud - lama (Lama glama).

Fig. 7.2. Arealele de origine ale principalelor specii cultivate

[Garrison Wilkes citat de Primack şi colab., 2002]

Aceste regiuni adăpostesc şi cea mai mare variabilitate genetică a speciilor spontane parentale,
fapt ce impune măsuri deosebite de conservare a acestor rezerve de germoplasmă. Această diversitate
genetică este extrem de importantă pentru obţinerea de noi soiuri şi rase pentru agricultură mai
productive şi mai rezistente la actualele schimbări climatice, la secetă, salinizare etc. [Primack şi
colab., 2002].

7.2. Definiția și funcțiile agrobiodiversității

Agricultura intensivă, bazată pe inputuri energetice mari (îngrășăminte chimice, pesticide,

combustibili fosili), este în continuă expansiune. Până în 2050 se preconizează ca populația
Globului să ajungă la circa 10 miliarde de locuitori, ceea ce înseamnă dublarea producției agricole
pentru satisfacerea necesarului de hrană. Atât intensivizarea agriculturii, cât și explozia demografică
vor conduce la creșterea amprentei ecologice umane pe Terra care acoperă deja 80% din suprafața
terestră [Sanderson și colab., 2002].
În prezent, creșterea producției agricole se bazează, în principal, pe utilizarea masivă a
chimicalelor pentru fertilizare și pentru combaterea paraziților, pe folosirea combustibililor fosili, a
irigațiilor, a soiurilor moderne de mare productivitate. Extinderea acestor tehnologii agricole se
explică și prin faptul că sunt mult mai simple și mai ușor de gestionat. Pe termen lung, agricultura

76
industrială înseamnă însă poluarea mediului ambiant, șubrezirea stării de sănătate a societății umane
și pierderea ireversibilă a diversității agricole.
În multe țări în curs de dezvoltare, soiurile tradiționale continuă să asigure o bună parte din
producția agricolă, chiar și după apariția soiurilor moderne. Explicația constă în faptul că, soiurile
vechi și varietățile locale au un randament mai bun, stabilitate mai mare, rezistență ridicată la
factorii de stres biotic și abiotic, iar necesarul de inputuri energetice este mult mai scăzut.
De exemplu, în Nepal, în zonele agricole deluroase ale țării, la altitudini mai mari, sunt
utilizate soiuri locale tradiționale de orez (Oryza sativa L.) în proporție de 80%, deoarece soiurile
moderne nu dau rezultate [Jarvis și colab., 2000]. La aceasta se adaugă și susținerea guvernamentală
de care se bucură conservarea on farm a agrobiodiversității [Sthapit și colab., 2003].
Agrobiodiversitatea se referă la varietatea și variabilitatea organismelor vii care contribuie la
producția de alimente din agricultură și cunoștințele legate de acestea [Qualset și colab., 1995]. În
sens larg, agrobiodiversitatea cuprinde toate organismele care apar în peisajele agricole și are două
componente:
- agrobiodiversitatea planificată formată din plantele de cultură și animalele domestice
alese de agricultor și
- agrobiodiversitatea asociată care include: microflora și microfauna solului, buruieni,
paraziți fitofagi, entomofauna utilă, erbivore, carnivore etc.
Echilibrul dintre cele două componente ale agroecosistemului este menținut printr-o
gestionare eficientă făcută de către om.
Agrobiodiversitatea poate să îmbunătățească funcționarea ecosistemelor prin introducerea
de genotipuri cu randament mai mare sau cu rezistență la boli și dăunători, prin utilizarea culturilor
de acoperire și intercalate și a plantelor fixatoare de azot, prin folosirea paraziților și prădătorilor
naturali.
Jackson și colab. (2007) au identificat funcțiile agrobiodiversității la diferite niveluri
ierarhice:
a. La nivel genetic și populațional. Diversitatea genetică și populațională reprezintă baza
obținerii de noi soiuri de plante și rase de animale, prin utilizarea varietăților și raselor locale și a
celor sălbatice. [Cooper și colab., 2001].
b. La nivel de comunitate biologică și ecosistem. Bogăția de specii poate contribui la
utilizarea mai eficientă a resurselor și la creșterea productivității ecosistemului. Alegerea acestor
specii trebuie să fie una judicioasă, pentru a menține funcțiile ecosistemului în limitele favorabile
producției agricole [Lewis și colab., 1997].
Utilizarea agrobiodiversității în strategiile de combatere a paraziților vegetali presupune o
abordare ecosistemică ce nu se poate reduce la relațiile bilaterale dintre două specii. Aceste strategii
includ aspecte de o complexitate deosebită: biosinteza toxinelor în unele specii vegetale,
intercalarea culturilor, buruieni care pot favoriza dăunătorii fitofagi sau paraziții și prădătorii
naturali ai insectelor dăunătoare, starea de nutriție a plantelor, rotația culturilor etc. [Hossain și
colab., 2002]. Biota solului este influențată de îngrășămintele utilizate, pH-ul solului,
caracteristicile fizice și chimice ale solului, rotația culturilor, utilizarea culturilor leguminoase
[Holland și colab., 2004].
Evaluarea biodiversității este esențială pentru o agricultură durabilă. Este o operațiune
extrem de complexă și presupune o cercetare interdisciplinară, cu observații și analize specifice
locului [Lewis și colab., 1997].
77
 c. La nivel de peisaj agricol. Agroecosistemele cu diversitate mare de specii au o reziliență
și o capacitate mult mai mare de reorganizare după producerea unor dezechilibre, comparativ cu
agroecosistemele simplificate.
Țările europene cu agricultură avansată au dezavantajul frecvenței reduse a habitatelor
naturale și seminaturale dintre agroecosisteme care pot juca un rol important în dispersarea și
supraviețuirea speciilor utile din agricultură (paraziți și prădători naturali, păsări, insecte
polenizatoare, reptile etc.).
Evaluarea și conservarea biodiversității la nivel de peisaj nu presupune doar implicarea
fermierilor, ci și a managerilor de terenuri din zonele limitrofe ale agroecosistemelor care pot să
contribuie la conservarea ecosistemelor naturale și seminaturale și a sistemelor tradiționale de
utilizare a terenurilor.
Agrobiodiversitatea ridicată, menținută și valorificată corespunzător, poate să aducă
numeroase avantaje atât fermierului, cât și mediului ambiant. Aceste avantaje se referă la: controlul
dăunătorilor, polenizare, fertilitatea solului, protecţia cursurilor de apă, protecția solului împotriva
eroziunii, eliminarea excesului de nutrienți, conservarea habitatelor sălbatice din vecinătatea
fermelor etc. De aceea, în Europa, sunt oferite tot mai multe facilități agricultorilor dispuși să
schimbe practicile agricole în sensul conservării agrobiodiversității și a sporirii beneficiilor pentru
mediu.

7.3 Valorile agrobiodiversității

Evaluarea valorilor agrobiodiversității este o operațiune extrem de complexă și de dificilă,

întrucât nu s-au pus la punct metode și tehnici de cuantificare a serviciilor aduse societății de către
agrobiodiversitate. De exemplu, coridoarele forestiere din jurul agroecosistemelor îmbunătățesc
calitatea apei pentru irigat, reduc procesul de eroziune a solului și de depunere a sedimentelor,
ameliorează climatul local. Cu toate avantajele pe termen scurt și lung, nu a fost stabilită valoarea
monetară a acestor beneficii.
Ca și diversitatea biologică în general, agrobiodiversitatea are valoare economică, opțională
și existențială.
a. Valoarea economică a agrobiodiversității este directă și indirectă.
a1. Valoarea directă se referă la valoarea de consum și valoarea de piață a materiilor prime
obținute pentru producția alimentară, producția de fibre și cea a biocombustibililor.
Valoarea de consum include produsele obținute și folosite pentru consum propriu, iar
valoarea de piață cuprinde gama produselor obținute din agroecosisteme și vândute pe piețe.
a2. Valoarea indirectă. Sistemele agricole bazate pe agrobiodiversitate bogată înseamnă o
mai bună gestionare a terenurilor, apă freatică nepoluată, alimente mai sănătoase etc.
b. Valoarea opțională a agrobiodiversității se referă la potențialul speciilor destinate
producției agricole, soiurilor, varietăților locale, raselor, hibrizilor ș.a. de a produce beneficii
societății umane în viitor. De exemplu, băncile de gene sunt instituții specializate în conservarea
resurselor genetice vegetale.
c. Valoarea existențială înglobează valori estetice, etice, emoționale și spirituale ale
agrobiodiversității.

78
 Diversitatea agricolă bogată are cea mai bună compatibilitate cu sistemele ecologice de
cultură, unde sunt elaborate strategii pentru creșterea productivității agricole în paralel cu protejarea
biodiversității sălbatice utile.
Creșterea eficienței agrobiodiversității presupune o intensificare a cercetărilor
interdisciplinare (biologice, fizice, chimice, agronomice, sociale etc.) și ale celor participative
(cercetările în care oamenii de știință lucrează împreună cu agricultorii) care să integreze creșterea
productivității agricole, bunăstarea oamenilor și reziliența ecosistemelor [Sayer și Campbell, 2003].
Când agricultorii sunt organizați în grupuri și rețele bine conectate au posibilitatea să-și
îmbine cunoștințele, să-și planifice activitățile de conservare, să-și stabilească obiectivele și să
acționeze în sensul realizării lor. În conservarea agrobiodiversității un accent deosebit se pune pe
combinarea capitalului social (relații de încredere reciprocă, schimburi de informații și material
biologic, norme comune, conectare la grupuri și rețele) cu cel natural [Pretty și Smith, 2004;
Rodríguez și Pascual, 2004].
Se impune stimularea financiară a fermierilor care practică sisteme de producție ce vizează
menținerea agrobiodiversității. Aceste fonduri pot veni de la diverse organizații interesate din afara
agriculturii care beneficiază de serviciile ecologice aduse de agricultura ecologică: ONG-uri
(organizații non-guvernamentale), agenții de mediu, industria turistică, organizații de pescari etc.
[Pretty şi Smith, 2004].

7.4. Importanța și conservarea resurselor genetice animale

Prin resurse genetice animale sau zoogenetice înțelegem totalitatea speciilor, raselor și
liniilor de animale de interes economic, științific și cultural pentru prezent și viitor. Cele mai
comune specii de animale reprezentate de sectorul agricol sunt ovinele, caprinele, bovinele,
cabalinele, porcinele și păsările, urmate de cămile, măgari, elefanți, reni și diferite specii de
rozătoare [Cristea, 2006].

7.4.1. Domesticirea animalelor și importanța raselor locale

Istoria civilizației este asociată îndeaproape cu animalele domestice. Domesticirea câtorva

specii de mamifere mari și păsări, în urmă cu aproximativ 12.000 de ani, a permis îmbunătățirea
calității vieții oamenilor.
Animalele domestice mari au făcut posibilă trecerea de la vânat, cules și practicarea unei
agriculturi itinerante, la un mod de viață mai stabil.
Domesticirea animalelor s-a făcut din următoarele rațiuni:
- necesitatea sporirii cantității și calității hranei zilnice a omului;
- folosirea animalelor domestice, direct sau indirect, pentru hrană, îmbrăcăminte, muncă,
companie, fertilizarea terenurilor agricole etc.;
- utilizarea animalelor la munca din agricultură, transport, construcții, exploatarea
pădurilor etc.;
- creșterea capacității de reproducere la animalele domesticite;
- posibilitatea obținerii de rase cu performanțe productive, prin încrucișare și selecție
artificială.
Majoritatea animalelor au fost domesticite în Europa și Asia și foarte puține în America de
Sud și Africa. Studiile efectuate de Scherf (2000) arată că, pe parcursul celor 12.000 de ani de când
79
au fost domesticite primele animale, s-au obținut aproximativ 6.379 de rase, aparținând la 30 de
specii.
Similar cu varietățile locale de plante, rasele locale de animale domestice sunt adaptate la
cele mai diverse condiții: secetă, umiditate, frig, paraziți etc. În plus, rasele de animale reflectă
identitatea culturală şi istorică a comunităţilor care le-au dezvoltat şi constituie o parte integrantă a
vieții şi tradiţiilor multor societăţi.
Zonele cu extreme climatice au dat naștere la rase adaptate condițiilor respective. Aceste
rase au evoluat în medii speciale și dețin o zestre genetică specială asociată cu anumite practici de
creștere și cunoștințe locale.
Odată cu apariția agriculturii industrializate însă, rasele indigene au început să dispară, în
favoarea celor moderne, cu productivitate mare dar cu plasticitate ecologică scăzută. În ultimul
secol, numai în Europa și Caucaz au dispărut 481 de rase locale de mamifere și 39 de rase locale de
păsări. Circa 35% din rasele de mamifere și 63% din cele de păsări sunt în pericol de extincție. Se
estimează că, ritmul de dispariție a raselor de animale este de una pe săptămână. Având în vedere că
nu toate rasele au fost înregistrate, este posibil ca rata de extincție să fie chiar mai mare [Gibson și
colab., 2000].
În condițiile schimbărilor climatice globale, a creșterii rezistenței agenților patogeni și a
dăunătorilor la chimicale, a frecvenței tot mai ridicate a epidemiilor, a poluării tot mai accentuate,
reducerea diversității genetice animale poate să compromită durabilitatea producției zootehnice.
În ultima perioadă, foarte mulți amelioratori urmăresc obținerea de rase cu producții mari,
dar și cu adaptabilitate ridicată la condiții vitrege de mediu și paraziți, precum și capacitate bună de
valorificare a hranei. Multe rase cu astfel de calități au fost în declin dar, în ultimii ani, au revenit în
fermele zootehnice și pe masa consumatorilor. Astfel, în Marea Britanie, s-au extins rasele
tradiționale adaptate pentru pășunat. În prezent sunt populate cu astfel de rase peste 600 de pășuni și
se preconizează creșterea locurilor de pășunat la 1.000. Un exemplu concludent este cel al rasei de
oaie Lleyn din Wales – rasă de importanță națională pentru industria ovină din Marea Britanie –
care în anii ’60 ai secolului trecut a coborât la 500 de exemplare pentru ca acum să depășească
230.000. Această redresare s-a datorat calităților sale deosebite (mărime medie, prolificitate, carne
și lână de calitate, instinct maternal, rusticitate ș.a.), chiar dacă productivitatea nu se ridică la
nivelul raselor moderne destinate creșterii industriale [Small, 2004].
Rasele locale, adaptate la condițiile locale, sunt adesea cele mai potrivite pentru a oferi
servicii mediului ambiant, precum gestionarea peisajelor, inclusiv menținerea și stimularea unui
anumit tip de vegetație, păstrarea habitatelor coridor de trecere a animalelor sălbatice. Dacă sunt
promovate și valorificate corespunzător, rasele locale pot contribui la prosperitatea crescătorilor de
animale, chiar și în zonele sărace, prin turismul ecologic și cultural.

7.4.2. Conservarea resurselor genetice animale

Conservarea resurselor genetice animale (in situ și ex situ) se referă la toate activitățile
umane, inclusiv strategii, planuri, politici și acțiuni menite să asigure menținerea diversității
resurselor genetice animale, atât pentru producția de alimente, prezentă și viitoare, cât și pentru
valorile ecologice și culturale ale acestora.
Cuantificarea diversității genetice în cadrul unei specii, prin stabilirea numărului și a
frecvenței diferitelor alele, este o sarcină aproape imposibilă, prin tehnicile care ne stau astăzi la

80
îndemână. În plus, trebuie avut în vedere că alelele nu acţionează în mod izolat şi că performanţele
animalelor, în majoritatea cazurilor, sunt rezultatul interacţiunilor dintre alelele prezente în genom.
Prin urmare, conservarea eficientă a resurselor genetice animale implică crearea de structuri care să
permită menţinerea combinaţiilor genetice existente.
Un prim pas în proiectarea programelor de conservare a resurselor animale este decizia cu
privire la materialul care merită să fie conservat. Genetica moleculară demonstrează că diversitatea
genetică în cadrul unei specii de animale este o reflectare a diversităţii alelelor, iar dezvoltarea
animalelor este determinată de aproximativ 25.000 de gene (regiuni funcţionale ADN).
Criteriile de bază în stabilirea raselor locale, care să fie incluse într-un plan de conservare,
sunt contribuția la diversitatea genetică globală și potențialul acestora de a fi utilizate și de a
contribui la dezvoltarea diversității în viitor. La acestea se adaugă criteriile suplimentare, cum sunt
cele culturale sau de patrimoniu.
Evaluarea diversității genetice animale se face atât pe baza diferențelor ereditare fenotipice
dintre rase, cât și pe baza diversității genetice moleculare evidențiate prin măsurători obiective la
nivelul ADN-ului. Analizele moleculare pot releva diferențe genetice semnificative între rase
aparent identice fenotipic. Rasele care posedă trăsături unice sau combinații de gene distincte ar
trebui să constituie priorități pentru conservare [Williams, 2004].

A. Conservarea in situ a resurselor genetice animale

Conservarea in situ a resurselor zoogenetice se poate face prin continuarea creșterii

animalelor, de către deținătorii lor, în sistemele de producție originale. Din punctul de vedere al
prezervării, este cea mai eficientă metodă, deoarece rasele își pot continua astfel evoluția, sub
presiunea selecției naturale a factorilor de mediu și a selecției dirijate a crescătorilor de animale.
În ciuda liniilor directoare ale FAO, conservarea resurselor genetice animale se practică doar
în unele țări dezvoltate.
Argumentele conservării resurselor zoogenetice şi capacitatea de conservare variază de la o
regiune la alta. În societăţile occidentale, unde se acordă o importanță deosebită tradiţiilor şi
valorilor culturale se pot asigura măsuri eficiente de conservare a rasele rare, precum și identificarea
și promovarea unor nişe de piaţă pentru produsele animaliere. În schimb, în țările în curs de
dezvoltare, preocupările imediate sunt pentru securitatea alimentară şi pentru dezvoltare economică.
Declinul unei rase locale poate să fie determinat de mai mulți factori: schimbări
tehnologice, schimbarea politicilor în lanțurile alimentare, lipsa rentabilității economice,
modificarea politicilor naționale și internaționale cu privire la importul germoplasmei și a
produselor animaliere etc.
Protejarea raselor locale se poate face prin identificarea și promovarea unor produse de
calitate. Multe rase locale furnizează produse unice, de calitate superioară celor provenite de la
rasele comerciale. De regulă, rasele locale sunt asociate sistemelor de agricultură tradiționale și ele
au jucat adesea un rol important în viața socială și culturală a populației rurale, inclusiv în tradițiile
religioase, civice, folclorice, gastronomice și a produselor de artizanat [Gandini și Villa, 2003].
Aceste caracteristici ale raselor locale pot constitui, astfel, o bază pentru diversificarea producției
animale și pentru creșterea rentabilității lor. În multe zone ale lumii, revenirea unei rase s-a făcut
prin promovarea unor produse foarte specializate, prin subvenții directe ale guvernelor și scutirea de
impozite. De exemplu, un succes deosebit s-a obținut în unele țări mediteraneene, unde diversitatea

81
raselor de animale și a sistemelor de producție sunt asociate cu o varietate foarte bogată de produse
animaliere, preferințe alimentare și tradiții culturale. Strategia este susținută de sistemele de
certificare a produselor agricole din cadrul Uniunii Europene: PDO (Protected Designation of
Origin - Denumire de origine protejată), PGI (Protected Geographical Indication - Indicaţie
geografică protejată) și TSG (Traditional Speciality Guaranteed - Specialitate tradiţională
garantată). Scopul acestor reglementări este de a proteja reputaţia produselor alimentare regionale
şi de a elimina concurenţa neloială şi înşelătoare a producătorilor și a comercianților. Numai
produsele care îndeplinesc criteriile geografice şi de calitate pot utiliza marca de protecție pentru
care au fost omologate.
Produsele alimentare regionale provin, în special, din zone defavorizate sau rurale și prin
aceasta se asigură creșterea veniturilor producătorilor agricoli și menținerea populației în zonele
rurale. De asemenea, consumatorilor li se oferă informaţii clare şi succinte cu privire la originea
produsului.
Un exemplu sugestiv de conservare in situ a unei rase locale este cel al “oii sălbatice din
Norvegia” – o rămășiță a populațiilor ovine rămase de la vikingi. În anul 1995, în Norvegia mai
erau aproximativ 2.000 de exemplare, concentrate în vestul țării, rasa fiind serios amenințată cu
extincția. Un grup de crescători de ovine din regiunea Hordaland (Norvegia) a luat inițiativa
înființării unei asociații la nivel național, care număra 300 de membri, și a stabilit ca obiectiv
principal salvarea oii sălbatice norvegiene, prin dezvoltarea unei industrii de nișă bazate pe această
rasă. Pe parcursul unui deceniu, asociația a reușit să sensibilizeze publicul, să adapteze sistemele de
producție pentru rentabilizarea creșterii oii, să răspundă cerințelor pieței, să crească efectivele și să
salveze rasa de la dispariție [Ruane, 2000].
Asociația a stabilit un set de standarde de producție pentru certificarea cărnii sub eticheta
“oi sălbatice”. Standardele impun mai multe informații și condiții: o scurtă descriere a rasei;
practicarea tehnicilor agricole tradiționale care au păstrat rasa în Norvegia secole de-a rândul;
menținerea oilor în aer liber pe tot parcursul anului, ele având acces doar la un șopron de protecție,
dacă nu există niciun adăpost natural disponibil; interzicerea utilizării furajelor concentrate. Carnea
de oaie sălbatică a fost salutată de către consumatori, fiind considerată foarte gustoasă și un produs
de nișă la modă. Un alt obiectiv al asociației a fost cel de conservare a peisajelor de coastă, cu
elementele culturale specifice zonei, din care fac parte și oile sălbatice la pășunat. Aceste ovine și
habitatele lor au devenit puncte de atracție deosebite pentru turiști. În anul 2003, după numai 8 ani
de la inițiativa refacerii populației sălbatice de ovine, numărul acestora a depășit 20.000.
Deocamdată oaia sălbatică este răspândită numai în vestul Norvegiei, dar există proiecte de
extindere a rasei și în regiunile de coastă din Europa Centrală și din nordul Norvegiei.
La nivelul Uniunii Europene sunt recunoscute 844 de produse tradiționale, din care: 459
produse cu denumire de origine protejată (DOP), 362 produse cu indicație geografică protejată
(IGP) și 20 de specialități tradiționale garantate (STG). Cele mai multe produse certificate și
recunoscute la nivelul UE aparțin Italiei (177), țară care este urmată de Franța (163), Spania (123) și
Portugalia (114).
România a depus la UE, până în prezent, o listă cu 162 de produse tradiționale, care
cuprinde mai multe feluri de lapte (de Dorna, de Rarău, Cedra de Apuseni), iaurt (de Cedra,
Napoca), lapte bătut (de Harghita), caș (de Oaș și de Alba), brânză (de Moeciu, Nasal, de Mănăștur
și de Dorna), cașcaval (de Rucăr, de Dobrogea și de Rarău), salam (de Sibiu, de Nădlac), dar și
cârnații de Pleșcoi, magiunul natural de prune Topoloveni, etc. Printre produsele tradiționale
82
românești care ar putea deveni celebre pe piața unică europeană se mai numără pâinea ardelenească
cu cartofi, pita de Pecica, covrigii de Buzău, plăcinta dobrogeană, magiunul de Râureni, țuica de
Zetea și horinca de Maramureș. De asemenea, kürtőskalács, cu producători din Covasna şi Harghita,
este un produs pentru care se doreşte protecţia de calitate şi pentru care, probabil, se va încheia o
protecţie transfrontalieră cu Ungaria, care şi-a exprimat dorinţa de a face dosar comun cu România.
În prima etapă, producătorii se organizează în asociaţii, după care Oficiului Național al Produselor
Tradiționale și Ecologice Românești (ONPTER) oferă asistenţă tehnică pentru întocmirea
documentaţiei. Aceasta este verificată de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
(MAPDR) şi se acordă protecţia la nivel naţional, pe baza Regulamentului privind protecţia
indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine ale produselor agricole şi alimentare al UE
(510/2006), apoi este trimisă la Bruxelles pentru a o primi și pe cea europeană. Obţinerea protecţiei
durează circa un an şi jumătate sau chiar doi, întrucât există un singur organism pentru toată
Europa, la nivelul Comisiei Europene. Comisia verifică cererea și, dacă o consideră calificată
pentru înregistrare, publică toate datele referitoare la aceasta în Jurnalul Oficial al Comunităților
Europene. Dacă în termen de șase luni de la publicare nu se ridică nicio obiecție, denumirea sau
indicația geografică este înscrisă în „Registrul de denumiri de origine protejate și de indicații
geografice protejate”, ținut de Comisie.

B. Conservarea ex situ a resurselor genetice animale

Conservarea ex situ poate fi in vivo și in vitro:

- in vivo, adică întreținerea animalelor vii în afara zonei lor de origine, în spații amenajate, precum
parcurile zoologice, stațiunile experimentale, fermele guvernamentale, parcurile-fermă,
universitățile de profil. Ca și în populațiile mici din sălbăticie, și în cazul raselor propuse pentru
conservare trebuie asigurat un număr minim de exemplare. Conservaționiștii au stabilit că pentru
menținerea diversității genetice într-o rasă de animale, dimensiunea minimă a populației trebuie să
fie de 50 de indivizi. În caz contrar, există riscul endogamiei (încrucișarea între rude apropiate) și al
ineficienței selecției naturale. În Marea Britanie, 17 rase rare sunt menținute în parcuri fermă.
Numai ferma Cotswold Park 21 atrage anual peste 100.000 de vizitatori. În Germania au fost
raportate 124 de instituții pentru menținerea a 9 specii de animale cu 187 de rase locale. Astfel de
instituții găsim și în Italia, Franța, Spania și America de Nord. Parcurile fermă joacă un rol deosebit
și în educația publicului.
- in vitro când se referă la stocarea resurselor genetice în condiții artificiale de criogenie, în azot
lichid (- 196oC), sub diferite forme: embrioni, material seminal, ovocite, celule somatice etc.
Băncile de gene pentru animale sunt asemănătoare cu cele pentru semințe, dar costurile sunt
incomparabil mai mari în cazul materialului genetic animal.
În ceea ce privește conservarea “ex situ” a resurselor genetice animale, prima acțiune de
amploare a oamenilor de știință a avut loc la Roma, în 1980, sub egida FAO și a Programului
Națiunilor Unite pentru Mediu. Majoritatea oamenilor de știință prezenți la eveniment au făcut
parte din Asociația Europeană pentru Producția Animală (European Association for Animal
Production - EAAP). În același an (1980), la reuniunea anuală de la München, Comisia EAAP a
înființat un Grup de lucru pentru resursele genetice animale (Working Group on Animal Genetic
Resources - WG-AnGR) [Hodges, 1999]. Activitatea acestui grup de lucru și colaborările cu

83
Universitatea din Hanovra au condus la înființarea unei bănci de date pentru resurse genetice
animale la Hanovra, în Germania (1987).
După studii extinse, Grupul pentru Resurse Genetice Animale din cadrul FAO a decis că
soluția cea mai eficientă pentru conservarea raselor pe cale de dispariție sunt băncile regionale de
gene pentru depozitarea criogenică de material seminal, embrioni, acid dezoxiribonucleic (ADN) și
ovocite. Pe parcursul anului 1988, au fost înființate bănci de gene în Africa (Etiopia şi Senegal),
Asia (China şi India) şi America Latină (Argentina, Brazilia şi Mexic). În curând va începe
construcția unei bănci regionale de gene și în Orientul Apropiat. Pentru fiecare rasă care intră în
banca de gene se completează descriptorii de animale.
Dreptul de proprietate asupra germoplasmei în bănci de gene rămâne al ţării de origine.
Părțile interesate au acces la materialul biologic conservat, dacă prezintă suficiente garanții pentru
valorificarea superioară a acestuia. Utilizatorii trebuie să participe la refacerea băncii de gene,
atunci când este posibil, cu material seminal sau embrioni de la animalele regenerate.

7.5. Agricultura durabilă și varietățile locale ale plantelor de cultură

De-a lungul existenţei sale, omul a folosit circa 10.000 de specii de plante de cultură.
Conform statisticilor FAO, astăzi, 90% din producţia de alimente este asigurată de circa 120 de
specii de plante de cultură. Pe lângă reducerea drastică a diversităţii specifice, odată cu apariţia
agriculturii industrializate a început un proces accentuat de eroziune genetică. Soiurile vechi şi
varietăţile locale de plante de cultură au fost şi sunt cele mai afectate, în favoarea soiurilor moderne
[Giuliani, 2007].
Zeven (1998) a definit varietățile locale ca fiind “soiuri cu o capacitate mare de a tolera
factorii de stres biotici şi abiotici, cu un randament ridicat și constant, iar în cadrul sistemelor
agricole cu input-uri scăzute nivelul randamentului este unul intermediar”.
În Directiva 2008/62/CE, “varietăţile locale” („varietăţi de conservare”) sunt definite ca
fiind “un ansamblu de populaţii sau clone ale unei specii de plante care s-au adaptat natural la
condiţiile de mediu ale regiunii lor”.

7.5.1. Istoricul varietăţilor locale şi al eroziunii genetice în agricultură

De la apariţia agriculturii, în urmă cu 10.000 de ani, omul a fost un creator de diversitate

genetică. De exemplu, la măr există peste 10.000 de soiuri, la trandafir 20.000, la piersic 3.000, la
prun 3.000. Se apreciază că numărul soiurilor de plante și a raselor de animale obținute de-a lungul
timpului se ridică la aproape 1 milion [Ghidra și colab., 2004].
Până la începutul secolului XX, populația europeană era în mare măsură rurală, iar
agricultura s-a bazat pe sisteme tradiționale, unde majoritatea factorilor de producție, inclusiv
semințele, proveneau din ferma proprie. În prezent, agricultura ocupă circa 4% din populația activă
a Europei, iar agricultura a devenit un proces industrializat, unde cei mai mulți factori de producție
sunt din afara fermei: utilaje, combustibil, îngrășăminte chimice, pesticide, semințe obținute prin
tehnici moderne de ameliorare. În sistemele agricole industrializate sunt folosite semințe din soiuri
moderne, uniforme genetic, care au înlocuit soiurile tradiționale, denumite și “soiuri primitive”,
“soiuri locale”, “populații locale”, “varietăți locale”, “soiuri țărănești”. Din fericire, aceste soiuri
tradiționale nu au fost distruse în totalitate și este recunoscută existența și necesitatea conservării

84
lor. Agricultorii au selectat de-a lungul timpului plantele producătoare de sămânță, după diferitele
caracteristici urmărite: rezistență la ger, la păstrare, la boli și dăunători, conținut în zahăr, etc.
Zeven (1998) propune trei tipuri de varietăți locale:
- varietăți locale autohtone cultivate mai mult de un secol într-o regiune;
- varietăți locale alohtone introduse din altă regiune și adaptate la condițiile locale;
- varietăți locale provenite de la hibrizi.
În cadrul fiecărei varietăți locale există mai multe genotipuri în continuă evoluție, datorită
presiunii de selecție, naturale și artificiale. La varietățile locale, selecția nu conduce însă la
uniformitatea genetică a soiurilor moderne. Diversitatea genetică din interiorul populațiilor locale
răspunde diferitelor necesități și scopuri ale agricultorilor. Indiferent de stresul abiotic sau biotic
(secetă, umiditate exagerată, atac de boli și dăunători ș.a.) la care este supusă cultura, vor fi
genotipuri care vor rezista [Jarvis și colab., 2008].
Varietățile locale ale plantelor de cultură constituie o bază genetică importantă și pentru
obținerea soiurilor moderne. Primele soiuri moderne au apărut la porumb și grâu, la începutul
secolului XX, în SUA și Italia. Tehnicile de ameliorare s-au perfecționat continuu obținându-se
soiuri și hibrizi cu uniformitate genetică tot mai mare, care să aibă randament ridicat, să fie potrivite
pentru sistemele industrializate de cultură (irigare, fertilizare, controlul chimizat al bolilor și
dăunătorilor) și să răspundă tot mai bine cerințelor de recoltare și mecanizare. Producția de grâu a
crescut, astfel, de la 1,2 tone la hectar, cât era în jurul anului 1900, până la 10 tone la hectar în
prezent. Se apreciază că, aproximativ jumătate din această creștere se datorează potențialului
genetic al soiurilor obținute [Grigg, 1994].
Uniformitatea soiurilor moderne a început să înlocuiască diversitatea soiurilor locale, ceea
ce constituie un pericol pentru culturi, prin reducerea capacității plantelor de a se confrunta cu
diverși factori de risc pentru producție. De exemplu, dacă un parazit evoluează și depășește
rezistența genetică a soiului, cultura poate fi compromisă în totalitate. Exemplul cel mai concludent
este cel al manei cartofului (Phytophtora infestans) din Irlanda, din perioada 1845-1849. Cartoful
era alimentul de bază pentru irlandezii săraci. În perioada respectivă sunt menționate în Irlanda doar
2-4 soiuri de cartof, cu o zestre ereditară comună, toate sensibile la mană. Apariția manei la cartof –
boală originară din America – a compromis producția 5 ani la rând și a condus la Marea Foamete
Irlandeză (1845-1849). Acesta reprezintă un capitol dureros din istoria Irlandei, cu
foamete, epidemii și emigrații, care vor schimba complet destinul acestui stat. Marea foamete de la
mijlocul secolului al XIX-lea a reprezentat un moment de cotitură în istoria Irlandei. Efectele sale
au schimbat iremediabil demografia, politica și peisajul cultural al statului. Circa un milion și
jumătate de irlandezi au murit și 2-3 milioane au emigrat în America [Ghidra și colab., 2004; Gray,
2006]. Istoria a consemnat și alte situații în care, îngustarea bazei genetice la anumite specii a avut
consecințe dezastruoase asupra populației:
- Criza grâului din SUA (1917), din cauza atacului de rugină (Puccinia graminis).
- Marea foamete din Bengal – India (1943) determinată de pătarea brună (Cochiobolus
victoriae) la orez. Au murit un milion și jumătate de indieni.
- Distrugerea culturilor de orez din Filipine și Indonezia (1974-1976) din cauza atacului
dăunătorului Nilaparvata lugens. În cultură au fost generalizate doar câteva soiuri pitice
de orez.
- Pagubele produse de Helminthosporium maydis la porumb (1970) în SUA etc.

85
 Marea problemă a agriculturii moderne constă în restrângerea fondului genetic al speciilor
cultivate. În perioada 1972-1991, în SUA, la opt specii agricole de bază, ponderea a fost deținută de
cel mult 10 soiuri pentru fiecare specie. În Asia, după 1982, s-au cultivat 11 milioane de hectare cu
același soi de orez (IR 36). În China, diversitatea genetică la orez s-a redus la câțiva hibrizi F1, cu
un fond genetic comun, pe circa 15 milioane de hectare. FAO a avertizat asupra pericolelor reale
care pot fi generate de această situație. În anul 1986, în Bangladesh s-a cultivat un singur soi de
grâu (Sanalika) pe toată suprafața, iar în India s-a cultivat același soi pe circa 30% din suprafață. În
Olanda, Vellve (1992) avertizează asupra riscurilor cultivării a doar nouă specii agricole pe aproape
90% din suprafața agricolă a țării, cu numai trei soiuri pentru fiecare specie.
După anul 1994, odată cu apariția culturilor comerciale de plante modificate genetic,
vulnerabilitatea culturilor agricole s-a accentuat și mai mult. În anul 2008, la nivel global, culturile
modificate genetic ocupau 114.300.000 hectare, adică 2,4% din suprafața agricolă a lumii
(4.803.385.400 hectare) [www.infomg.ro]. Datorită uniformității genetice ridicate, aceste culturi
sunt foarte vulnerabile la factorii de stres, la care se adaugă și alte riscuri pentru mediu și pentru
sănătatea omului.
Ameliorarea profesională şi intensivă a plantelor de cultură a început abia la jumătatea sec.
XIX, în urmă cu circa 150 de ani. Rolul important al raselor primitive în agricultură a fost subliniat
încă din 1890, la Congresul pentru Agricultură şi Păduri de la Viena, iar prima definiţie a
varietăţilor locale s-a consemnat în 1908, de către Rümker [Veteläinen şi colab., 2009]. Circa două
decenii mai târziu, Vavilov (1935) evidenţiază importanţa varietăţilor locale pentru obţinerea
soiurilor moderne [Hammer şi colab., 2009].
Extinderea sistemelor de agricultură industrială, în a doua jumătate a secolului XX, a condus
la reducerea drastică a variabilităţii genetice la plantele cultivate, numită eroziune genetică. Din
păcate, legislaţia europeană a favorizat şi ea acest fenomen, prin condiţionarea introducerii soiurilor
în cataloagele naţionale şi în cel european de îndeplinirea criteriilor DUS (disticţie, uniformitate,
stabilitate) [Stickland, 1998]. Conform Directivei 2008/62EC „eroziune genetică” înseamnă
pierderea în timp a diversității genetice între și în cadrul populațiilor sau varietăților din aceeași
specie sau reducerea bazei genetice a unei specii datorită intervenției umane sau a schimbărilor
climatice.
Deşi nu există o situaţie clară a varietăţilor locale pierdute, în toată lumea este raportată
anual dispariţia acestora. De exemplu, în Etiopia, din cele 26 de varietăţi tetraploide de porumb,
larg răspândite în această ţară, acum se mai cultivă doar 6 (pierdere de 77%) [Tsegaye şi Berg,
2007.]. În Europa, Hammer și colab. (1996) găseşte că, în sudul Italiei, eroziunea genetică a
varietăţilor locale în ultimii 30 de ani a fost de circa 70%, într-o perioadă de 30 de ani, iar Negri
(2003) găseşte o pierdere similară în regiunea Mt. Amiata din Toscana, în numai patru ani. În
Franţa, în perioada 1976-1985, diversitatea genetică la porumb a scăzut cu 10% [Le Clerc şi colab.,
2005]. În România, cânepa pentru fibră a dispărut aproape în totalitate. În anul 2008, un soi vechi
de cânepă pentru fibră a fost găsit cultivat în Groșii Țibleșului din județul Maramureș [Străjeru și
colab., 2009]. Exemplele pot continua.

7.5.2. Caracteristicile şi importanţa varietăţilor locale pentru o agricultură durabilă

Aşa cum sugerează şi definiţia, varietăţile locale se caracterizează prin heterogenitate mare.
Ele au avantajul de a fi mult mai bine adaptate la condiţii de stres biotic şi abiotic (boli, dăunători,

86
secetă, conţinut scăzut de nutrienţi etc.), şi de a avea calităţi gustative excelente, care le pot justifica
un preţ de valorificare mai mare decât al soiurilor comerciale [Sanchez şi colab., 2008]. Datorită
acestor trăsături, aceste culturi au input-uri mici, ceea ce corespunde conceptului de dezvoltare
durabilă. Cererea tot mai mare de produse ecologice constituie un potențial economic remarcabil al
varietăților locale – cele mai potrivite pentru cultivarea în sisteme ecologice de cultură.
În noile condiții de stres abiotic, FAO recomandă cultivarea de soiuri care utilizează eficient
resursele de apă și nutrienții, sunt tolerante la căldură și la atacul paraziților. Pentru obținerea
acestor soiuri vor fi utilizate varietăți locale provenite din medii neprielnice.
Varietăţile locale, în general, constituie un potenţial genetic inestimabil pentru obţinerea
unor noi soiuri de plante [Negri, 2003]. De asemenea, pentru asigurarea securităţii alimentare pe
termen lung, în contextul încălzirii globale, va fi necesară o diversitate genetică bogată. Nu există o
evaluare clară a impactului schimbărilor climatice asupra varietăţilor locale, dar ameninţarea
potenţială se poate deduce din cercetările care prezic că până în 2080 vor dispărea 27-42% din
numărul speciilor vegetale sălbatice [Thuiller şi colab., 2005].
Varietăţile locale pot genera venituri importante pentru populaţia rurală şi pot stimula, în
acest fel, conservarea diversităţii genetice „on farm” [Zeven, 1996]. Cultivarea varietăţilor locale
poate contribui la dezvoltarea economiilor locale, mai ales dacă este combinată cu agroturismul.
Varietățile locale sunt foarte importante pentru agricultura de subzistență și continuă să aibă
un rol important pentru așa numita “piață de nișă”. Corelarea varietăţilor locale specifice cu
anumite zone şi localităţi poate contribui inclusiv la consolidarea identităţii culturale locale
[Veteläinen şi colab., 2009]. În UE, valorificarea superioară a varietăților locale se poate face prin
acordarea unui statut special diferitelor produse agricole tradiționale, ca și în cazul alimentelor de
origine animală:
- produse cu denumire de origine protejată (DOP);
- produse cu indicație geografică protejată (IGP);
- specialități tradiționale garantate (STG) – vezi subcap. 2.3.2.
Agrobiodiversitatea contribuie la diversificarea peisajelor și la valorificarea diferitelor
tipuri de terenuri.

7.5.3. Conservarea varietăţilor locale

A. Scurt istoric

Agricultura a pătruns în Europa (Grecia) din Orientul Apropiat, în urmă cu aproximativ

8.000 de ani. Primele culturi agricole au fost cerealele, leguminoasele și inul. Ulterior au apărut
legumele, plantele aromatice și fructele. Porumbul, tomatele și cartofii au fost introduse în cultură
abia după descoperirea Americii, în urmă cu 500 de ani.
Speciile sălbatice europene au fost domesticite prin selecție empirică și introduse în cultură.
Astfel au apărut numeroase varietăți locale. Louette și colab. (1997) susține că aceste soiuri pot fi
considerate “locale” dacă au fost cultivate într-o zonă o perioadă de minimum 30 de ani. La
jumătatea secolului XIX a început ameliorarea modernă în agricultură. Cele mai importante resurse
genetice pentru ameliorare s-au regăsit în soiurile locale. Progresele obținute în domeniul
ameliorării plantelor i-au determinat pe Proskowetz (1890) şi Schindler (1890) să semnaleze
importanța varietăților locale și riscul dispariției treptate a acestora și au propus ca acestea să fie

87
colectate, descrise și publicate în cataloage. Cei doi cercetători au prefigurat, de fapt, activitatea
băncilor de gene moderne. Aceste idei au fost subliniate de numeroși specialiști pe parcursul
secolului XX: Nilsson-Ehle (1911), Baur (1914), Tschermak (1915), Schindler (1918), Vavilov
(1935) ș.a.
În lume, primele colecții de material vegetal au fost înființate în Europa. Istoria activității de
conservare a agrobiodiversității a fost împărțită în trei etape, de către Hammer și Diederichsen
(2009), având ca reper apariția diverselor instituții cu preocupări în domeniu:
Etapa I
- Înființarea Biroului de Botanică Aplicată din Sankt-Petersburg (Rusia) în anul 1894. Până
în 1920, erau colectate deja din întregul imperiu, 9000 de probe de semințe la cereale și 900 la
plantele tehnice. În 1924 această instituție devine Institutul Unional de Botanică Aplicată și Culturi
Noi, iar mai târziu, sub directoratul lui Vavilov, se va numi Institutul Unional de Industrie a
Plantelor. În perioada 1920-1940, au fost organizate 140 de expediții în Uniunea Sovietică și 64 în
alte țări. Astfel, colecția Institutului s-a ridicat la 200.000 de probe de semințe.
- Institutul German de Cercetare a Plantelor de Cultură - înfiinţat la Viena (Austria) în
1943. Acesta a fost transferat în localitatea Gatersleben din centrul Germaniei, după cel de-Al
Doilea Război Mondial. Aici au fost utilizate tehnicile de colectare și conservare stabilite la școala
lui Vavilov.
- Institutul de Genetică și Ameliorarea Plantelor din Bulgaria, fondat în 1947.
- Divizia de genetică și ameliorarea plantelor din cadrul Institutului de Cercetare pentru
Plantele de Cultură din Praga-Ruzyne – 1951.
- Institutul de Selecţie a Plantelor şi Aclimatizare Radzików (lângă Warszawa) – Polonia
(1951). Grădina Botanică din Varșovia unde s-a înființat o colecție specială de secară.
- Institutul de Agrobotanică Tápiószele din Ungaria – 1959.
- Grădina Agrobotanică a Institutului Agronomic Cluj-Napoca și Banca de Gene de la
Suceava – România (1981).
Toate aceste activități au fost inspirate de ideile științifice ale lui Vavilov care a primit
sprijin din partea conducerii Uniunii Sovietice, aproape două decenii. În anul 1940, Vavilov este
închis de comuniști, în timpul unei misiuni de colectare în vestul Ucrainei, în apropiere de orașul
Cernăuți, și a murit în 1943, în închisoarea Saratov.
Etapa a II-a
Munca lui Vavilov a fost continuată de colaboratorii lui. În 1964 ia ființă Consiliul Tehnic și
Științific al Țărilor din Est care a fost subordonat Institutului Unional de Industrie a Plantelor.
Institutul a primit numele savantului, după reabilitarea sa în 1955 [Loskutov, 1999]. Această a doua
perioadă de colectare masivă și de cercetare a soiurilor locale (1953-1974) a fost puternic
dominată de Europa de Est [Zeven, 1998].
Etapa a III-a
În 1974, în cadrul Grupului consultativ pentru cercetarea agricolă internaţională (CGIAR)
a fost înființat Consiliul internaţional pentru resurse genetice vegetale (IBPGR), astăzi
Biodiversitate Internațională (Bioversity International) cu scopul de a promova o reţea mondială de
resurse genetice. Acest moment a marcat începutul celei de-a treia perioade de documentare și de
colectare a varietăților locale (anul 1975), denumită “circulația resurselor genetice vegetale”.
Asociația Europeană pentru Cercetare în Ameliorarea Plantelor (European Association for

88
Research in Plant Breeding - EUCARPIA) a promovat o rețea regională pentru băncile de gene din
Europa.
La începutul anilor ’70 au avut loc o serie de acțiuni legate de conservarea resurselor
genetice vegetale: fondarea Băncii de Gene din Bari (Italia), apoi Braunschweig (Germania de
Vest) și Lund (Suedia) pentru țările nordice. În decembrie 1979, la Geneva a fost înființat
“Programul European de Cooperare pentru Resursele Genetice Vegetale”. După schimbările
politice majore din anii ’90, Comitetul băncilor de gene din cadrul EUCARPIA a coordonat și a
sprijinit procesul de cooperare în domeniul resurselor genetice vegetale. În același registru se
înscrie și crearea Sistemului european de documentare pentru colecțiile din băncile de gene
(European documentation systems for genebank collections - EURISCO), în anul 2008. Conform
datelor EURISCO, în băncile de gene europene sunt conservate aproximativ 268.013 de varietăți
locale, adică 25% din totalul de 1.082.212 probe [Kell și colab., 2008]. Baza de date europeană
privind resursele genetice vegetale (EURISCO) cu datele specifice României cuprinde un număr de
43.574 înregistrări [http://eurisco.ecpgr.org].
Conservarea varietăților locale in situ sau on farm, nu a fost la fel de bine organizată ca și
cea din băncile de gene. În Europa, în a doua jumătate a secolului XX au existat diferențe foarte
mari în ceea ce privește conservarea soiurilor locale în ferme. Astfel, în estul Europei, menținerea
varietăților locale s-a făcut mai eficient în zonele necooperativizate izolate.
Conservarea in situ şi ex situ sunt, așadar, cele două mari strategii utilizate în conservarea
resurselor genetice ale plantelor. Între aceste două strategii există o diferenţă fundamentală:
conservarea ex situ presupune prelevarea de probe, transferul şi depozitarea populaţiei unei anumite
specii departe de locaţia originală, în timp ce, conservarea in situ (în habitatul natural) implică
stabilirea varietăţilor de interes, gestionarea şi monitorizarea lor la locul de origine, în cadrul
comunităţii căreia îi aparţin [Negri şi colab., 2009; Veteläinen şi colab., 2009].
Conform CBD – 1992 (articolul 9), cele două strategii nu trebuie privite ca alternative sau în
opoziţie, ci se impune o abordare complementară. Desigur că, numai conservarea on farm, cu
tehnologii tradiţionale, permite o gestionare durabilă a varietăţilor, întrucât acestea, în habitatul lor
natural îşi pot continua procesele evolutive sub presiunile exercitate de mediu, om şi tehnologie.

B. Conservarea ex situ a resurselor genetice vegetale

Conservarea ex situ presupune păstrarea componentelor diversității biologice în afara

habitatului lor natural (Convenția pentru Diversitatea Biologică, 1992). Acest tip de conservare se
realizează în:
- bănci de gene care pot folosi câteva tehnici specifice:
o stocarea de semințe
o menținerea de plante vii în colecții de câmp
o depozitarea in vitro
o păstrarea polenului
o depozitarea de semințe cu un conținut ultrascăzut de umiditate
o stocarea de ADN sau secvențe de ADN
- grădini botanice care mențin:
o colecții de plante vii în câmp
o colecții de plante vii în sere

89
 o colecții de semințe
Conservarea ex situ prezintă următoarele avantaje:
- diversitatea genetică conservată este ușor de identificat, deoarece caracteristicile
materialului biologic sunt bine cunoscute;
- diversitatea genetică este ușor controlabilă;
- siguranța păstrării materialului biologic, date fiind condițiile adecvate în care este păstrat
și regenerarea periodică;
- accesul la aceste resurse este relativ simplu.
Dezavantajele conservării ex situ constau în faptul că procesul evolutiv este întrerupt ca
urmare a scoaterii materialului genetic din mediul său natural, iar unele procedee de păstrare sunt
foarte costisitoare [Străjeru și colab., 2001].

a. Conservarea resurselor genetice vegetale sub formă de

sămânță

În România, singura bancă de gene în funcțiune este la Suceava, iar la USAMV Cluj-
Napoca este în curs de finalizare construcția unei noi bănci de gene.
Redăm, în continuare, principalele activități legate de conservarea semințelor în băncile de
gene.
a1. Explorarea şi colectarea resurselor genetice vegetale
Orice activitate de conservare debutează cu achiziţia de material genetic, care se realizează
prin colectare directă, preluare de material biologic din colecţiile de ameliorare sau prin schimb de
germoplasmă cu alte instituţii similare. În cazul Băncii de Gene Suceava, principala sursă de
material genetic o constituie expediţiile de colectare, al căror obiect principal este reprezentat de
varietăţi locale şi soiuri vechi, scoase din cultură, forme cel mai ameninţate de fenomenul de
eroziune genetică. Toate acţiunile de colectare de probe sunt însoţite de notarea şi înregistrarea în
baze de date specifice a cunoştinţelor locale, care includ date referitoare la sistemul agricol
tradiţional, precum şi informaţii socio-culturale şi economice aferente comunităţilor rurale
explorate.
Maxted şi colab. (2009) propun un chestionar care să furnizeze următoarele informaţii:
- Denumirea ştiinţifică a speciei.
- Numele varietății primitive.
- Detalii privind menținătorul varietății locale. De exemplu: numele, datele de contact,
vârsta, sexul, structura familiei, educaţie, principala sursă de venit, terenuri proprietate
sau arendate, mărimea fermei, statutul ecologic, modul de utilizare a terenului - arabil
sau mixt.
- Localizare geografică. De exemplu: provincia în care este amplasată ferma, cea mai
apropiată localitate, latitudine, longitudine, altitudine.
- Caracteristicile varietăților locale.
- Detalii privind cultivarea varietății locale. De exemplu: istoricul zonei, perioada de
semănat, perioada recoltării, intrări, metode de selectare a semințelor, metoda de
depozitare a semințelor, schimburi de semințe cu alți agricultori, comparații cu soiurile
moderne cultivate în zonă.

90
 - Distribuţia varietăţii locale; dacă este cultivată doar într-o singură fermă sau este
răspândită în întreaga zonă;
- Modul de valorificare a varietăţii locale: utilizarea de bază, utilizarea secundară, consum
familial sau vânzare pe piaţă, dacă producătorul este membru al unei asociaţii de
agricultori;
- Evaluarea factorilor de risc pentru varietatea locală: decizii politice inadecvate
dezvoltării unei agriculturi durabile, cerere scăzută pe piaţă, lipsa de interes pentru
practicarea agriculturii tradiţionale ş.a.
Diversitatea informaţiilor poate să varieze, dar în orice situaţie, valoarea probelor păstrate în
colecţii va creşte în concordanţă cu volumul cunoştinţelor locale înregistrate. În acest context, este
foarte importantă alcătuirea unor echipe de colectare, multidisciplinare, în care experienţa practică a
cercetătorilor reprezintă, întotdeauna, un ingredient de succes.
a2. Descriptorii de paşaport
Fiecare probă de seminţe va fi însoţită de un set de informaţii standardizate, cuprinse în aşa-
numiţii descriptori de paşaport, elaboraţi de IPGRI şi care permit atât identificarea probelor, precum
şi schimbul de informaţii la nivel naţional, regional sau global.

DESCRIPTOR DE PAŞAPORT (model)

1. Codul Institutului (INSTCODE)
2. Numărul de acces (ACCENUMB)
3. Numărul de colectare (COLLNUMB)
4. Codul institutului colector (COLLCODE)
5. Genul (GENUS)
6. Specia (SPECIES)
7. Autorul speciei (SPAUTHOR)
8. Subtaxa (SUBTAXA)
9. Autorul subtaxei (SUBTAUTHOR)
10. Numele culturii (CROPNAME)
11. Numele probei (ACCENAME)
12. Data achiziţiei (ACQDATE)
13. Țara de origine (ORIGCTY)
14. Locul (localitatea) de colectare (COLLSITE)
15. Latitudinea locului de colectare
(LATITUDE)
16. Longitudinea locului de
colectare(LONGITUDE)
17. Altitudinea locului de colectare [m]
(ELEVATION)
18. Data de colectare a probei originale
[AAAALLZZ] (COLLDATE)
19. Codul institutului ameliorator
(BREDCODE)
20. Statutul biologic al probei (SAMPSTAT)

91
 21. Date ancestrale (ANCEST)
22. Sursa de colectare/achiziție (COLLSRC)
23. Codul institutului donor (DONORCODE)
24. Număr donor (DONORNUMB)
25. Alte numere asociate cu accessia
(OTHERNUMB)
26. Locația duplicatelor de siguranță
(DUPLSITE)
27. Tipul de păstrare a germoplasmei
(STORAGE)
28. Observații (REMARKS)
29. Familia (FAMILY)

a3. Caracterizarea şi evaluarea resurselor genetice vegetale

Introducerea unui soi în banca de gene, în vederea bioconservării, presupune o descriere
amănunţită a lui, din punct de vedere agrobiologic, biochimic şi chiar molecular. Totalitatea
caracteristicilor care se cer formează aşa numiţii descriptori, elaboraţi de Institutul Internaţional de
Resurse Genetice Vegetale (IPGRI). Fiecare soi sau varietate locală introdusă în Banca de Gene
trebuie să aibă o caracterizare primară şi una secundară.
Caracterizarea şi evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică şi agronomică a
varietăţilor luate în studiu. Aceasta ajută la individualizarea unei probe şi la descrierea identităţii
sale genetice, realizându-se în parcelele de regenerare (specii autogame) sau în parcele separate
(specii alogame). Descriptorii de caracterizare sunt capabili să realizeze o diferenţiere rapidă si
uşoară între fenotipuri. Conţin informaţii generale referitoare la caracterele ereditare, independente
de factorii de mediu. Suplimentar, aceşti descriptori pot include şi alte caractere cerute de potenţialii
utilizatori.
La evaluarea secundară, descriptorii de evaluare, în contrast cu descriptorii de
caracterizare, se referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu, dar sunt importante
pentru ameliorarea plantelor. Aici sunt incluse: productivitatea, performanţele agronomice,
rezistenţa la factorii de stres biotic si abiotic, caracterele biochimice şi citologice şi caracterizarea
moleculară. În această etapă studiile capătă un caracter multidisciplinar, incluzând cercetări
fiziologice, genetice, biochimice, patologice, citologice, taxonomice s.a. [Străjeru şi colab., 2006].
a4. Metodologia de conservare, regenerare şi multiplicare a
seminţelor în băncile de gene
Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate pentru a păstra în condiţii de siguranţă
diferite forme de material genetic, în vederea utilizării imediate sau de perspectivă. În termeni
globali, acestea pot fi considerate ca fiind varianta ex situ a centrelor de diversitate. Pentru
prezervarea resurselor genetice vegetale, băncile de gene folosesc diferite modalităţi şi tehnici, în
acord cu mandatul pe care-l au de îndeplinit, cu biologia speciilor de plante implicate şi
infrastructura disponibilă.
Stocarea de germoplasmă vegetală sub formă de sămânţă reprezintă cea mai practică şi, în
acelaşi timp, cea mai practicată metodă de conservare ex situ, fiind apreciată ca ieftină şi eficientă,
permiţând conservarea unui mare număr de probe într-un spaţiu relativ mic. Tehnologia conservării
seminţelor presupune plasarea acestora, după parcurgerea unei etape de uscare, în incinte cu

92
temperaturi şi, eventual, umidităţi relative ale aerului controlate. Etapele premergătoare introducerii
seminţelor în depozitul de conservare sunt redate schematic în figura 7.3.
Calitatea seminţelor (starea de sănătate, maturitatea fiziologică), conţinutul de umiditate a
acestora şi temperatura de depozitare sunt factorii esenţiali care influenţează viabilitatea, stabilitatea
genetică şi longevitatea probelor conservate. Această modalitate de prezervare, deşi este considerată
esenţială pentru protejarea resurselor genetice vegetale, prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii
colecţiei de seminţe congelate, în cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării
echipamentelor; pierderea capacităţii de germinare a seminţelor chiar şi în condiţiile păstrării la
rece; apariţia de mutaţii dăunătoare; necesitatea reîntineririi mostrelor de seminţe la intervale
regulate de timp. În aceste condiţii, abordarea holistică a conservării biodiversităţii vegetale, prin
îmbinarea de elemente aparţinând ambelor strategii cunoscute este, aproape, obligatorie.
Comportarea seminţelor în timpul depozitării
În funcţie de comportarea seminţelor în timpul stocării există două mari categorii:
- Seminţe ortodoxe. Din această categorie fac parte majoritatea speciilor de plante, din zonele
temperate. Aceste seminţe tolerează desicarea, până la conţinuturi de umiditate de 5%, iar păstrarea
la temperaturi sub 0oC, favorizează menţinerea viabilităţii şi vigorii pentru perioade considerabile,
de ordinul deceniilor.
- Seminţe recalcitrante. Această categorie include seminţele majorităţii speciilor lemnoase şi
numeroase specii de cultură tropicale. Seminţele recalcitrante nu suportă desicarea şi, prin urmare,
nu pot fi depozitate la temperaturi sub 0oC. Seminţele unor specii tropicale necesită chiar
temperaturi de peste 10oC. Metodele uzuale de conservare, doar, pe durată medie şi mică implică
tratarea seminţelor cu fungicide şi stocarea umedă în mediu inert (mangal sau rumeguş) şi cu acces
de oxigen.
Tipuri de colecţii de seminţe
Colecţia de bază
- este destinată conservării de lungă durată, constituind rezerva strategică naţională, regională
sau mondială; nu este folosită pentru distribuţie;
- condiţii de păstrare: - umiditatea seminţelor de 5% ± 1%;
- temperatura: -18 oC...-20 oC;
- containere închise ermetic.
Colecţia activă
- este destinată pentru conservarea de medie durată și este folosită pentru regenerare,
multiplicare, evaluare şi distribuire;
- viabilitatea semințelor trebuie menţinută de cel puţin 65% pentru o perioadă de 10-20 de ani;
- parametri de conservare:
- temperatura de conservare cuprinsă între 0 şi 10 oC;
- conţinutul de umiditate a seminţelor: 3-7%.
Colecţia duplicat (a colecţiei de bază) – este destinată conservării de lungă durată; din motive
de securitate, colecţia este găzduită şi de o altă localitate sau ţară.
Colecţia de lucru – este deţinută de creatorii de soiuri pentru programele de ameliorare; băncile
de gene nu menţin de regulă, astfel de colecţii.
Colecţia de seminţe a comunităţii – serveşte interesele unei anumite colectivităţi şi o putem
găsi sub diferite forme.

93
 Fig. 7.3 Etapele parcurse de seminţe în băncile de gene
[Străjeru şi colab., 2001]

Mărimea probelor: în medie 1500-2000 seminţe.

94
 Containere utilizate frecvent pentru stocarea seminţelor: borcane de sticlă, cutii din
metal, diferite ambalaje din folie de aluminiu.
Înregistrarea probelor: numai la prima intrare în bancă, prin atribuirea unui număr unic şi
irepetabil.
Curăţarea: îndepărtarea corpurilor străine, a seminţelor cu tegument crăpat şi a celor
atacate de boli şi/sau dăunători.
Uscarea seminţelor:
- cea mai importantă dintre operaţiile de pregătire a seminţelor;
- uscarea rapidă la temperaturi înalte poate reduce drastic viabilitatea seminţelor;
- rata de uscare a seminţelor diferă în funcţie de specie, metodă de uscare, tipul colecţiei de
seminţe etc.;
- pentru fiecare specie există un punct de echilibru între conţinutul de umiditate a seminţelor
şi umiditatea relativă; acest echilibru se consideră atins atunci când circulaţia umidităţii din
atmosferă spre seminţe şi invers are valoarea zero.
Echipamente pentru depozitarea finală
– camere frigorifice:
- din panouri prefabricate;
- din zid de cărămidă izolată.
Monitorizarea viabilităţii seminţelor:
- viabilitatea minimă a seminţelor trebuie să fie cuprinsă în intervalul de 75-80%;
- testul iniţial de germinaţie trebuie să cuprindă minimum 200 de seminţe, pentru
următoarele teste fiind suficiente 50-100 de seminţe;
- pentru colecţia activă, testarea se face la intervale de 5 ani, iar pentru colecţia de bază la
intervale de 10 ani;
- metode de testare folosite:
- testul de germinaţie conform normelor ISTA (Institutul
Internaţional de Testare a Seminţelor);
- testarea embrionilor excizaţi, pentru speciile cu germinaţie
lentă;
- testul cu tetrazoliu;
- analize enzimatice.
Regenerarea şi multiplicarea resurselor genetice vegetale
- sunt activităţi prioritare în băncile de gene, fiind esenţiale în menţinerea probelor din
colecţii, la nivele calitativ (viabilitate) şi cantitativ (număr de seminţe) corespunzătoare standardelor
internaţionale acceptate;
- regenerarea constă în reînnoirea unei probe prin cultivarea acesteia în câmp, pentru
obţinerea unui lot proaspăt de seminţe cu aceleaşi caracteristici ca şi populaţia originală;
- regenerarea se execută atunci când viabilitatea scade sub 85%, în timp ce, multiplicarea are
loc în momentul epuizării stocurilor;
- repetarea celor două operaţii, la intervale scurte de timp, prezintă riscul pierderii integrităţii
genetice a probei iniţiale, ca rezultat al erorilor de execuţie sau al driftului genetic;
- frecvenţa de regenerare diferă în funcţie de specie, de nivelul viabilităţii la intrarea în
conservare şi de condiţiile de depozitare;

95
 - frecvenţa operaţiei de multiplicare este în funcţie de gradul de utilizare a probei de seminţe
şi de cantitatea (numărul de seminţe) la introducerea în colecţie;
- numărul de seminţe utilizat pentru regenerarea unei probe poate fi estimat din mărimea
standard a eşantionului de regenerat (30 – 100 de plante) şi viabilitate, pe baza următoarei ecuaţii:
Număr de semințe necesare pentru plantare ═ nr. de plante dorite / (germinaţia % x nr. de
plante răsărite), relaţie în care germinaţia şi numărul de plante răsărite se exprimă în sistem
zecimal; numărul de plante răsărite este, în general, cu 5% mai mic decât valoarea germinaţiei.
Exemplu de calcul:
Număr de plante dorite ═ 100
Germinaţia ═ 85%
Numărul de plante răsărite ═ 80
100
Nr. de seminţe pentru plantare ═ ──────── ═ 147
0,85 x 0,80

b. Menţinerea de plante vii în câmp (field collection)

Acest tip de păstrare se foloseşte pentru speciile cu înmulţire vegetativă şi speciile care
produc seminţe recalcitrante. Colecţiile vii au dezavantajul că sunt foarte costisitoare şi sunt
vulnerabile la atacul paraziţilor şi în cazul unor calamităţi naturale (incendii, uragane etc.). Pentru
siguranţă, se recomandă păstrarea duplicatelor în condiţii de creştere lentă in vitro.
c. Depozitarea in vitro
Colecţiile in vitro conservă germoplasma sub formă de celule, ţesuturi vegetale sau plantule,
în mediu de cultură steril. Prezervarea se poate face în condiţii de creştere lentă sau în azot lichid
(crioprezervare).
Conservarea în condiţii de creştere lentă se practică la cartof, manihot, bananier şi alte
specii cu înmulţire vegetativă. Materialul vegetal poate fi păstrat sub această formă 1-4 ani, după
care se regenerează. Acest tip de colecţie are avantajul că plantulele pot fi propagate şi diseminate
rapid din banca de gene către diferiţi utilizatori. De asemenea, colecţia este menţinută liberă de
virusuri, ciuperci şi bacterii patogene. În prezent s-au dezvoltat tehnici de păstrare prin culturi in
vitro la peste 1000 de specii vegetale.
Crioprezervarea presupune păstrarea germoplasmei la -196oC, în azot lichid, temperatură la
care diviziunea celulară şi procesele metabolice încetează. Protocolul de crioprezervare este încă în
faza de experimentare. Această metodă se aplică la circa 80 de specii.
Este important de reţinut că modalitatea de prezervare in vitro este complementară celorlalte
forme de păstrare. Această tehnică de conservare genetică este prohibitivă pentru multe bănci de
gene, datorită costurilor ridicate cu echipamentele, mediile de cultură şi personalul cu înaltă
calificare. Alt dezavantaj constă în instabilitatea genetică datorată variaţiei somaclonale care apare
în momentul clonării. De asemenea, perioada între două subculturi este relativ scurtă. Calusul este
cel mai vulnerabil la apariţia acestor variaţii, iar cea mai stabilă formă este cea de lăstar.
d. Depozitarea polenului
Această formă de stocare este destul de puţin utilizată în băncile de gene. Păstrarea polenului
se face în special de către amelioratori, atunci când există neconcordanţe între data înfloritului la
inflorescenţele mascule şi femele.

96
 Polenul singur are dezavantajul că nu poate conserva diversitatea genetică citoplasmatică a
speciei. De asemenea, polenul se regenerează greu, deoarece nu este capabil să dezvolte, în mod
independent, o nouă plantă. De aceea, folosirea pe scară largă a polenului, ca mijloc de conservare
genetică, depinde de găsirea unor metode de eşantionare care să acopere întregul fond genetic al
unei populaţii.
e. Depozitarea de seminţe cu conţinut de umiditate ultrascăzut
Cea mai comună metodă de conservare ex situ este de a stoca seminţe cu un conţinut de
umiditate de 5-8%, închise ermetic, la temperatura de -18oC. Studiile efectuate în anii ’80 arată că,
viabilitatea seminţelor se poate prelungi semnificativ la valori ale umidităţii acestora de 1-2%.
Aceste condiţii nu sunt valabile însă pentru toate speciile vegetale, conţinutul optim de umiditate a
seminţelor fiind diferit în funcţie de specie. Pentru multe bănci de gene, acest procedeu reprezintă o
problemă din cauza lipsei echipamentelor de răcire adecvate, a nesiguranţei în furnizarea continuă a
energiei electrice şi a costurilor de operare ridicate.
f. Conservarea de ADN şi a secvenţelor de ADN
Această strategie nu este una viabilă pentru conservare, principala destinaţie a bibliotecilor
de gene fiind izolarea de gene în vederea transferului, prin tehnicile ingineriei genetice.

C. Conservarea in situ a resurselor genetice vegetale

Conservarea in situ sau on farm a fost definită de Maxted și colab. (1997) ca

“managementul durabil al diversității genetice la plantele de cultură dezvoltate pe plan local,
asociat cu speciile și formele sălbatice și cu sistemele tradiționale de cultură agricolă, horticolă
sau agrosilvică”. Autorul propune ca acest mod de conservare a varietăților locale, on farm, să fie
obligatoriu asociat cu tehnologiile de cultură tradiționale, vechi, adică cele în care nu sunt preluate
avantajele tehnicilor și echipamentelor moderne. În Italia, de exemplu, o treime din varietățile
locale conservate on farm beneficiază de inputuri energetice (îngrășăminte chimice, pesticide,
combustibil, irigații etc.) foarte mari [Negri și colab., 2007].
Chable și colab. (2009) consideră că o parte din diversitatea genetică agricolă a fost
redescoperită prin experienţele din domeniul agriculturii ecologice din Europa. Aceste resurse
genetice au fost menţinute în ultimele decenii în bănci de gene, în cea mai mare parte a lor. Autorii
militează pentru crearea posibilităților de evoluție a acestora la fermă (sau în grădini), cu scopul de
a dezvolta capacitatea lor de adaptare la schimbările climatice rapide.
În Elveția, Banca Națională de Gene Agroscope Changins Wädenswil (ACW) a întocmit o
listă cu 252 de soiuri comerciale vechi și soiuri de cereale, pomi fructiferi și legume selecționate de
micii agricultori. Conservarea on farm a acestor soiuri este susținută de organizații agricole, cu
suport financiar de la guvernul elvețian. Varietățile locale de legume sunt conservate de către micii
fermieri și de grădinari, majoritatea în vârstă. Cele mai cultivate varietăți locale on farm sunt cele
de anghinare, morcov și fasole. Multe dintre acestea sunt cu denumiri protejate sau cu indicație
geografică [Schierscher-Viret și colab., 2009].
Pericolele conservării on farm a varietăților locale constau în: înlocuirea lor cu hibrizi și
soiuri performante, îmbătrânirea populației, transformarea fermelor tradiționale în case de vacanță
[Lever, 2006; Maxim şi colab., 2007; Nikolaou și Maxted, 2009]. Agricultura tradițională are
dezavantajul că veniturile sunt mici, solicită muncă fizică intensă, iar vânzarea produselor este
deseori marginalizată.

97
 Soluțiile propuse de specialiști pentru stimularea cultivării varietăților locale la fermă sunt
multiple:
- Informarea agricultorilor cu privire la capacitatea adaptativă a acestor varietăți și la
avantajele cultivării lor pe termen lung, având în vedere schimbările climatice globale.
- Ameliorarea participativă, în care oamenii de știință lucrează în parteneriate cu fermierii.
- Introducerea așa numitelor “produse rare”, obținute din varietățile locale cu calități
gustative deosebite și cu posibilități avantajoase de valorificare.
- Protejarea diverselor produse agricole prin asocierea varietăților locale cu anumite
regiuni geografice: Denumire de origine protejată (DOP), Indicație geografică protejată
(IGP), Specialitate tradițională garantată (STG) – vezi subcap. 2.3.2.
- Creșterea bunăstării populației rurale prin valorificarea produselor tradiționale prin așa
numitele “nișe de piață”.
În țările cu agricultură avansată, bioagricultorii, micii fermieri și ecologiștii sunt foarte bine
organizați în asociații şi confederaţii care luptă pentru menținerea soiurilor locale și a sistemelor
tradiționale de agricultură, pentru o alimentație sănătoasă și pentru diversitate culturală. Amintim
aici: Confédération Paysanne, Kokopelli, Action Consommation, Afrique Verte, Association pour la
Régénération de la Vigne, Bio d’Aquitaine, Civam Bio 06, Civam Bio Corse, Terra Bio Corse,
CNDSF (Coordination nationale pour la défense des semences fermières), Coordination Rurale,
Fruits Oubliés, GREENPEACE, Le Biau Germe, Semailles, SPBio-LR etc.
În România, ființează câteva asociații cu obiective similare: Eco Ruralis
(http://www.ecoruralis.ro), Bio-România (http://www.bio-romania.org), Clubul Ecologic
Transilvania (www.cetcluj.ro), Asociația Slow Food Turda (www.slowfoodturda.ro), Cooperativa
gospodarilor ecologici BIOCOOP (www.biocoop.ro), Asociația Hosman Durabil (www.hosman-
durabil.org), Asociatia Fermierul COZIA.

7.5.4. Evoluţia politicilor mondiale şi europene cu privire la varietăţile locale

Problema conservării resurselor genetice vegetale şi, implicit, a varietăţilor locale, o regăsim
în memorandumuri, tratate internaţionale, directive UE, legi naţionale şi regionale. Primul pas legat
de principalele acţiuni asupra biodiversităţii a fost făcut la Rio de Janeiro în 1992, cu adoptarea
“Convenţia asupra biodiversităţii” (CBD) ale cărei principii au fost dezvoltate în numeroase
directive europene și tratate internaționale.
În Europa, primul document cu impact major asupra conservării agrobiodiversităţii este
Directiva 98/95 CEE, în care se menţionează importanţa conservării resurselor genetice şi
necesitatea introducerii în fiecare ţară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor
tradiționale. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării varietăţilor locale în
Catalogul Comun (creat în anul 1966 de către Comunitatea Europeană) și a
comercializării seminţelor pentru conservarea in situ.
Menționăm că, în anul 1942, în Franța, sunt impuse condițiile DUS (Distincţie, Uniformitate
şi Stabilitate) pentru soiurile europene, prin reprezentanții industriei producătoare de semințe și ai
guvernului, reuniți în Comitetul Tehnic Permanent pentru Semințe (Comité Technique Permanent
des Semences). De la crearea Catalogului comun în anul 1966, orice comercializare a devenit
ilegală pentru soiurile care nu figurau în cataloagele naţionale sau europene. În plus, numai
producătorii de seminţe certificați erau autorizați pentru activități de vânzare a semințelor.

98
 Directiva 98/95 CEE menționează necesitatea introducerii unui nou catalog care să includă
așa numitele “varietăți de conservare” amenințate cu eroziunea genetică. Bioagricultorii şi marile
asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările occidentale au considerat însă prea restrictive
unele prevederi din această directivă şi au propus adaptarea sau chiar eliminarea acestora. Ei au
considerat incorectă aplicarea criteriilor DUS la varietăţile locale, în special cele referitoare la
uniformitate şi stabilitate. Ei au argumentat că destinaţia principală a acestor varietăţi este
agricultura organică, iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea
calităţii ca în producţia de masă.
În anul 2001, este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale Plantelor
pentru Alimentaţie şi Agricultură, iar în 2005 UE a adoptat o directivă ce deschide posibilitatea
separării listelor (soiuri omologate – varietăţi locale), în vederea protejării cât mai eficiente a tuturor
resurselor vegetale.
În anul 2008, după 10 ani de la apariția Directivei 98/95 CE, Comisia Europeană a emis o
nouă directivă (2008/62/CE) din iunie 2008 prin care sunt admise "derogări pentru acceptarea de
rase primitive agricole şi soiurile care sunt adaptate natural la condiţiile locale şi regionale şi a
cartofilor, ameninţate de eroziune genetică, precum şi pentru comercializarea de seminţe din aceste
varietăţi locale". Aceste facilități se referă doar la anumite specii agricole: Pisum sativum, Triticum
spp., Hordeum vulgare, Zea mays, Solanum tuberosum, Brassica napus și Helianthus annuus.
Directiva continuă să restricționeze înmulțirea varietăților de conservare prin limitarea numărului de
specii și a cantităților de semințe permise la comercializare și prin menținerea criteriilor DUS.
În articolul 8 al Directivei 2008/62/CE se precizează:
“(1) În cazul în care un stat membru acceptă o varietate de conservare, acesta identifică
regiunea sau regiunile în care se cultivă varietatea în mod tradițional și în care aceasta s-a adaptat
în mod natural, denumită în continuare „regiunea de origine”. Acesta ține seama de informațiile
furnizate de către autoritățile competente în domeniul resurselor genetice vegetale sau din partea
organizațiilor recunoscute în acest sens de către statele membre. În cazul în care regiunea de
origine se situează pe teritoriul mai multor state membre, aceasta este identificată de comun acord
de toate statele membre în cauză.
(2) Statul membru sau statele membre care procedează la identificarea regiunii de origine
notifică Comisiei regiunea identificată.”
În ceea ce privește restricțiile cantitative, în art. 14 al Directivei se menționează:“Fiecare
stat membru se asigură că, pentru fiecare varietate de conservare, cantitatea de semințe
comercializată nu depășește 0,5 % din cantitatea de semințe ale aceleiași specii utilizate în statul
membru respectiv pe durata unui sezon de cultivare sau o cantitate necesară pentru a semăna 100
ha, indiferent care dintre aceste cantități este mai mare. În ceea ce privește speciile Pisum sativum,
Triticum spp., Hordeum vulgare, Zea mays, Solanum tuberosum, Brassica napus și Helianthus
annuus, procentul respectiv nu depășește 0,3 % sau o cantitate necesară pentru a semăna 100 ha,
indiferent care dintre aceste cantități este mai mare. Cu toate acestea, cantitatea totală de semințe
de varietăți de conservare comercializate în fiecare stat membru nu depășește 10 % din cantitatea
de semințe din speciile în cauză utilizată anual în statul membru respectiv. În cazurile în care acest
lucru are drept rezultat o cantitate inferioară celei necesare pentru a semăna 100 ha, se poate spori
cantitatea maximă de semințe din specia în cauză, utilizată anual în statul membru respectiv, astfel
încât să se ajungă la cantitatea necesară pentru a semăna 100 ha.”

99
 Directiva 2008/62/CE (art. 2) definește o serie de termeni legați de conservarea
agrobiodiversității:
(a) „conservarea in situ” înseamnă conservarea materialului genetic în mediul său natural
și, în cazul speciilor locale de plante cultivate, în mediul agricol în care și-au dezvoltat
proprietățile lor distinctive;
(b) „eroziune genetică” înseamnă pierderea în timp a diversității genetice între și în cadrul
populațiilor sau varietăților din aceeași specie sau reducerea bazei genetice a unei specii datorită
intervenției umane sau a schimbărilor climatice;
(c) „soi local” înseamnă un ansamblu de populații sau clone ale unei specii de plante care
s-au adaptat natural la condițiile de mediu ale regiunii acestora;
(d) „semințe” înseamnă semințe și cartofi de sămânță, cu excepția cazurilor în care cartofii
de sămânță sunt excluși în mod expres.
Prevederile directivelor europene au fost implementate în legislația diferitelor țări. De
exemplu, în Finlanda, o varietate de conservare este înregistrată în catalogul național de soiuri dacă
a fost cultivată de solicitant timp de câteva decenii. Solicitantul trebuie să aibă consimțământul
proprietarului inițial pentru înregistrare.
Un soi este considerat eligibil pentru înregistrare dacă acesta este un soi local, un soi
comercial vechi sau un soi local european. Un soi comercial vechi modificat este un soi comercial
care s-a schimbat atât de mult, din cauza polenizării încrucișate sau selecției de mediu, încât este
diferit față de soiul original.
Soiul local nu va fi cultivat departe de zona geografică de origine. Se aplică testul DUS, dar
perioada de testare este mai scurtă, respectiv un ciclu de vegetație. Cerinţele pentru diferenţiere,
omogenitate şi stabilitate nu sunt la fel de stricte ca şi pentru soiurile moderne, dar soiul trebuie să
fie identificabil. Atunci când o varietate de conservare este înregistrată, aceasta primește o denumire
care trebuie să fie acceptabilă și pentru care se vor utiliza aceleaşi principii ca și pentru soiurile
moderne. Această denumire este identificatorul unic al varietăţii de conservare şi aceasta trebuie să
fie utilizată ori de câte ori soiul se comercializează pentru seminţe. Procesul de testare a seminţelor
este acelaşi ca şi pentru loturile de seminţe moderne, certificate. În timpul vegetației, se face o
inspecţie în câmp, de către un inspector autorizat. După recoltare, se prelevează un eşantion
reprezentativ de semințe pentru stabilirea facultății germinative. Dacă lotul de semințe îndeplineşte
standardele stabilite pentru seminţele soiurilor locale primește aprobarea pentru comercializare, iar
sacii sunt etichetați. Facultatea germinativă minimă necesară pentru soiurile locale este, la cele mai
multe specii, mai mică decât pentru soiuri moderne. Preţurile de inspecţii şi analizele sunt aceleaşi
ca şi pentru loturile de seminţe normale. Semințele varietăților de conservare pot fi comercializate
doar în Finlanda, în contrast la loturile de seminţe normale, care pot fi comercializate în toată zona
UE. Până în septembrie 2008, în Finlanda au fost înregistrate 12 soiuri. Unul este considerat un soi
comercial vechi modificat, iar celelalte 11 soiuri sunt varietăți locale. Din anul 2000, guvernul
finlandez subvenționează conservarea on farm a varietăților locale. Pentru aceasta, fermierul trebuie
să cultive varietatea înregistrată de cel puțin un an și să producă semințe pentru o suprafață de
însămânțare de două hectare. Agricultorul trebuie să garanteze că varietatea nu este amestecată cu
soiuri moderne și este protejată de polenizare încrucișată [Paavilainen, K., 2009].
În Italia, înregistrarea varietăților de conservare presupune ca acestea să fie cultivate în
agroecosisteme de cel puțin 50 de ani și să nu figureze în registrul soiurilor. În catalogul oficial este
rezervată o secțiune pentru varietățile locale. Testele oficiale nu sunt necesare însă trebuie asigurată
100
distincția varietății împreună cu istoricul acesteia. De asemenea, trebuie demonstrată legătura
culturală între varietatea de conservare și comunitatea umană locală. Nu sunt cerințe cu privire la
puritatea semințelor. Este permisă vânzarea unor cantități mici de semințe (sămânța necesară pentru
însămânțarea a 1000 de metri pătrați pentru legume și 10.000 metri pătrați de cultură) fermierilor
din zonă [Lorenzetti și colab., 2009].
În anul 2009, legislația europeană este completată cu Directiva 2009/145/CE a Comisiei din
26 noiembrie 2009 de stabilire a anumitor derogări pentru acceptarea varietăților primitive și a
soiurilor de legume care sunt cultivate, în mod tradițional, în localități și regiuni speciale și care
sunt amenințate de erodare genetică și a soiurilor de legume lipsite de valoare intrinsecă pentru
producția vegetală comercială, dar create pentru a fi cultivate în condiții speciale, precum și
pentru comercializarea semințelor acestor varietăți primitive și soiuri.
Derogările se referă la cerințele de bază privind acceptarea unei varietăți și la cerințele
procedurale prevăzute de Directiva 2003/91/CE a Comisiei din 6 octombrie 2003 de stabilire a
normelor de aplicare a dispozițiilor articolului 7 din Directiva 2002/55/CE a Consiliului privind
numărul minim de caracteristici care trebuie examinate și condițiile minime necesare pentru
examinarea anumitor soiuri de legume.
Directiva 2009/145/CE aduce o serie de facilități pentru conservarea in situ a varietăților de
legume. În articolul 2 al Directivei se precizează: “În vederea asigurării conservării in situ și a
utilizării durabile a resurselor genetice ale plantelor, varietățile primitive și soiurile cultivate, în
mod tradițional, în localități și regiuni speciale și care sunt amenințate de erodare genetică
(„varietăți de conservare”) ar trebui cultivate și comercializate chiar și în cazul în care acestea nu
îndeplinesc cerințele generale privind acceptarea soiurilor și comercializarea semințelor.”
În anexa 1 a Directivei 2009/145/CE sunt menționate restricțiile cantitative privind
comercializarea semințelor varietăților de conservare în statele membre.
Numărul maxim de hectare pe stat membru pentru producția de legume pe varietăți de
conservare:
- 40 de hectare pentru: Allium cepa L. – grupul Cepa, Brassica oleracea L., Brassica rapa
L., Capsicum annuum L., Cichorium intybus L., Cucumis melo L., Cucurbita maxima
Duchesne, Cynara cardunculus L., Daucus carota L., Lactuca sativa L., Lycopersicon
esculentum Mill., Phaseolus vulgaris L., Pisum sativum L., Vicia faba L.
- 20 de hectare pentru: Allium cepa L. – grupul Aggregatum, Allium porrum L., Allium
sativum L., Beta vulgaris L., Citrullus lanatus (Thunb.) Matsum. et Nakai, Cucumis
sativus L., Cucurbita pepo L., Foeniculum vulgare Mill., Solanum melongena L.,
Spinacia oleracea L.
- 10 hectare pentru: Allium fistulosum L., Allium schoenoprasum L., Anthriscus
cerefolium (L.) Hoffm., Apium graveolens L., Asparagus officinalis L., Cichorium
endivia L., Petroselinum crispum (Mill.) Nyman ex A. W. Hill, Phaseolus coccineus L.,
Raphanus sativus L., Rheum rhabarbarum L., Scorzonera hispanica L., Valerianella
locusta (L.) Laterr., Zea mays L.

7.5.5. Situaţia agrobiodiversităţii agricole din România şi pericolul eroziunii genetice

România are o suprafaţă agricolă de 14.741.200 milioane hectare, adică 61,8% din suprafața
țării. Cea mai mare parte a suprafeței agricole este arabilă (9.472.000 ha, respectiv 64,1%),

101
diferența fiind ocupată de pășuni și fânețe (4.864.600 ha, respectiv 33% din suprafaţa agricolă a
ţării), podgorii și livezi, inclusiv pepiniere (2,9% din suprafaţa agricolă a țării). Începând cu anul
1990, suprafața agricolă a României s-a diminuat treptat din cauza transferului suprafețelor de teren
către sectorul construcțiilor și includerea lor în intravilanul orașelor. Retrocedarea și redistribuirea
suprafețelor de teren agricol a început în anul 1991, desfășurându-se în mai multe etape succesive.
Până în anul 2005, 95,6% din suprafața agricolă a țării a fost retrocedată foștilor proprietari și
moștenitorilor acestora. Terenurile agricole aflate în proprietate publică reprezintă aproximativ
0,5% din suprafața agricolă a țării (367.200 ha), din care 263.600 ha (71,8%) sunt fânețe și pășuni
[Anuarul Statistic al României, 2008]. După o evaluare făcută în noiembrie 2008, aproximativ 6,8
milioane de hectare agricole (46,2% din suprafața agricolă a țării) nu sunt lucrate
[www.standard.money.ro].
Agroecosistemele tradiționale au o pondere însemnată în peisajul agricol românesc. Acestea
sunt depozitarele cele mai importante pentru conservarea in situ a diversității agricole intra- și
interspecifice. Pentru o bună parte din populația rurală a României, agricultura bazată pe inputuri
scăzute reprezintă un element de securitate pentru traiul zilnic.
Investigațiile Băncii de Gene de la Suceava arată că, mulți agricultori din România sunt
implicați de facto în conservarea on farm a diferitelor specii agricole, prin cultivarea populațiilor
locale de cereale, leguminoase pentru boabe, legume, plante industriale și tehnice, plante aromatice
și medicinale [Ibănescu și colab., 2002]. În grădinile țărănești sunt cultivate numeroase specii și
varietăți locale menite să satisfacă nevoile și preferințele cultivatorului. Produsele sunt utilizate atât
pentru hrana familiei, cât și pentru medicamente, valorificare pe piață sau în scopuri culturale.
România este o țară în care există diferențe semnificative între mediul urban și cel rural.
Principala instituţie din România, cu preocupări importante în domeniul conservării ex situ a
varietăţilor locale este Banca de Gene de la Suceava (BGS). Aici sunt conservate 403 specii de
plante de cultură, cu 17.704 probe. BGS a identificat trei zone de interes din România unde sunt
concentrate cele mai multe varietăţi locale: Munţii Apuseni, Bucovina şi Maramureş, mai ales în
satele care au rămas necooperativizate în timpul comunismului şi unde nu au pătruns tehnologiile
moderne de cultură sau nu sunt posibile datorită reliefului (fig. 7.4).
Activitatea Băncii de Gene de la Suceava nu se limitează doar la conservarea ex situ a
resurselor fitogenetice, aceasta extinzându-se, în ultima perioadă, și în domeniul conservării on
farm a soiurilor vechi și a varietăților locale. Concluziile studiilor întreprinse arată că, regiunile
Maramureș, Suceava și Munții Apuseni au fost identificate ca zone de interes pentru conservarea on
farm a varietăților locale. Cea mai bogată diversitate genetică conservată în acest mod o întâlnim la
fasole, porumb și cartofi. Legumele, plantele aromatice și medicinale includ și ele numeroase
varietăți locale, dar se cultivă pe suprafețe foarte mici, în special pentru consumul familial. Aceste
rase primitive autohtone sunt supuse unei eroziuni genetice accentuate, datorită înlocuirii lor cu
soiuri moderne, uniforme genetic, dar și transformărilor din agricultură, a distrugerii habitatelor și
ecosistemelor și a migrării forței de muncă în străinătate.
Cea mai critică situație, din acest punct de vedere, o întâlnim la culturile de fibre (in și
cânepă), unde soiurile locale au dispărut aproape în totalitate. Aceeași situație o găsim și la specia
de grâu Triticum monococcum L. – o cultură relicvă pe care o mai întâlneam până în anul 1994 în
multe sate din Munții Apuseni (județele Alba, Cluj și Hunedoara) – unde se folosea ca și furaj, iar
uneori și pentru consumul uman (în amestec cu grâul de pâine – Triticum aestivum L.). Avantajele
acestei specii constau în adaptabilitatea foarte ridicată la condiții extreme de mediu, precum și
102
rezistență la rugină și făinare. În toamna anului 2007, a fost identificată doar o singură cultură de T.
monococcum de 0,5 ha, în localitatea Almașu Mare, din județul Alba.
Varietățile locale de cereale românești sunt și ele amenințate cu dispariția, din cauza
pătrunderii hibrizilor și soiurilor moderne în cultură. Cristea (2004) arată că, până în anul 2000, la
porumb erau cultivate 8 varietăți locale în 399 de localități necooperativizate, la altitudini de peste
800 m. În anul 2008, ca urmare a presiunii hibrizilor și a soiurilor cu productivitate ridicată, în
județul Suceava, s-au mai găsit doar trei varietăți locale de porumb cultivate on farm, în șase sate.
În Maramureș și Munții Apuseni, s-a mai găsit doar o populație locală de porumb (Optac
românesc), cultivată exclusiv la altitudini cuprinse între 600-900 m, pe suprafețe mai mici de 0,05
ha.

Fig. 7.4.. Distribuția varietăților locale în România

[Străjeru și colab., 2009]

Eroziunea genetică la cartof este mai gravă decât la cereale. Astfel, în Bucovina și Munții
Apuseni mai există doar cinci, respectiv trei populații locale de cartof care se transmit din generație
în generație. Fenomenul este foarte accentuat și la bob (Vicia faba), cultivat în prezent doar în
Depresiunea Dornelor.
La polul opus se găsește fasolea (Phaseolus vulgaris L.) care este cel mai bine reprezentată
în județul Maramureș unde găsim în medie până la 10 varietăți locale pe gospodărie/fermă, chiar
dacă suprafețele cultivate sunt foarte mici (sub 0,05 ha) în grădinile familiale. În zona Suceava și
cea a Munților Apuseni, specia urcătoare de Phaseolus coccineus L., cu bobul alb, este frecvent
întâlnită și este cultivată intercalat cu porumbul.
Pentru păstrarea on farm a patrimoniului genetic agricol, în România se impun măsuri
guvernamentale și politice speciale, cât și elaborarea unui plan național de conservare, în care să fie
implicați fermierii și micii producători agricoli [Străjeru şi colab., 2009].

103
 7.5.6. Priorităţi ale strategiei de conservare a varietăţilor locale în Europa

Strategia de conservare a varietăţilor locale în Europa este una foarte complexă, aceasta
incluzând, pe lângă materialul biologic propriu-zis şi factori politici, economici şi sociali
[Veteläinen şi colab., 2009]. Conform Organizaţiei Internaţionale pentru Biodiversitate - unul
dintre cele 15 centre susţinute de Grupul Consultativ pentru Cercetarea Agricolă Internaţională -
priorităţile acestei strategii sunt următoarele:
- Dezvoltarea metodologiilor de inventariere a varietăţilor locale de plante de cultură.
- Inventarierea completă a varietăţilor locale, pe grupuri de plante şi regiuni.
- Evaluarea extincţiei şi a eroziunii genetice la varietăţile locale.
- Conservarea on farm (in situ) a varietăţilor locale.
- Studierea posibilităţilor de îmbunătăţire a managementului varietăţilor locale on
farm.
- Menţinerea varietăţilor locale atât on farm cât şi în grădinile familiale.
- Diseminarea informaţiilor legate de varietăţile locale şi conservarea on farm.
- Exploatarea relaţiilor existente între varietăţile locale şi conservarea on farm în
sistemele de producţie organică.
- Colectarea şi conservarea ex situ a varietăţilor locale.
- Înfiinţarea de bănci (depozite) de seminţe locale.
- Consolidarea identităţii culturale şi evidenţierea legăturilor dintre culturile agricole
locale, diversele produse culinare şi cultura locală.
- Adoptarea unei legislaţii europene care să stimuleze menţinerea şi îmbogăţirea
diversităţii genetice la plantele de cultură.
- Conştientizarea şi educarea populaţiei. Conservarea diversității agricole nu este un
scop în sine, ci este în favoarea asigurării securității alimentare a societății umane pe
termen lung, în condițiile schimbărilor climatice globale [Veteläinen și colab., 2009].
-
Capitolul 8
ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC ȘI BIODIVERSITATEA

În afara fisiunii atomice și a fuziunii nucleare, puține descoperiri ale științei au provocat
controverse și dezbateri publice ca și organismele modificate genetic (OMG), denumite și
transgenice. Implicațiile OMG-urilor sunt atât de mari și de complexe încât discuțiile pe marginea
lor depășesc nivelul specialiștilor, al mass-mediei și al societății civile ajungând la nivelul
guvernelor și al decidenților continentali și planetari.

8.1 Istoricul și obținerea OMG

Biotehnologia se practică de mii de ani. Ea a apărut odată cu domesticirea primelor plante și

animale când, prin încrucișări dirijate, agricultorii au reușit să obțină soiuri de plante și rase de
animale cu producție superioară. De șase mii de ani, egiptenii au început să folosească drojdia de
bere pentru fabricarea pâinii, iar sumerienii cunoșteau modul de fabricare a berii. Adică foloseau
sisteme biologice în vederea elaborării unui produs.

104
 Conform Convenției asupra Biodiversității de la Rio de Janeiro (1992) biotehnologia este
„Orice aplicație tehnologică care utilizează sisteme biologice, organisme vii, sau derivate ale
acestora, pentru a crea sau modifica produse sau procese în scopuri bine determinate”.
Biotehnologia clasică se mai folosește și astăzi în procesarea vinului, a berii, a produselor
lactate, în ameliorarea convențională a plantelor și animalelor etc.
În anii ’70 ai secolului trecut au apărut biotehnologiile moderne, neconvenționale, care
presupun modificarea genetică a organismelor prin tehnici ale ingineriei genetice (manipularea
directă a genelor de către om).
Ingineria genetică este un ansamblu de metode și tehnici artificiale de transferare rapidă a
unor gene sau fracțiuni moleculare de ADN, provenite de la diferite organisme (plante, animale,
microorganisme) în alte organisme, în vederea îmbunătățirii performanțelor acestora [Cristea,
2006]. Transferul genelor se face prin transgeneză, iar aceasta permite depășirea barierelor naturale
ce împiedică schimbul de gene dintre specii. Ingineria genetică permite inclusiv transferul genelor
dintr-un regn în altul. Astfel, o genă bacteriană poate fi implantată în genomul unei plante sau al
unui animal, gena dintr-un pește poate fi transferată în tomate etc., dată fiind universalitatea codului
genetic. Gena care codifică o anumită însușire pe care dorim să o transferăm într-un alt organism
este denumită genă de interes, devenită în momentul transferului transgenă. Organismul receptor
este denumit organism transgenic sau modificat genetic.
OMG înseamnă orice organism al cărui patrimoniu genetic a fost obținut prin mecanisme
specifice geniului genetic.
Pentru ca celulele transformate să poată fi selectate și pentru ca transgena să se poată
exprima în genomul celulei gazdă este necesară introducerea unei gene marker (cele mai utilizate
sunt cele care codifică rezistența la antibiotice sau erbicide) și a reglatorilor de expresie (promotor
și terminator). Gena de interes trebuie să fie integrată într-un vector molecular (cele mai utilizate
sunt plasmidele) care este introdus în bacterii (cele mai folosite sunt Escherichia coli și
Agrobacterium tumefaciens). Prin urmare, OMG nu înseamnă doar un simplu transfer al unei gene
de interes ci o veritabilă construcție genetică pe care o vom regăsi în fiecare celulă a noului
organism.
Transferul unei gene străine în genomul unei celule vegetale se poate realiza fie indirect,
prin folosirea unui vector biologic, fie direct, prin metode fizico-chimice (proiectarea genelor de
interes spre celulele gazdă sub formă de microproiectile, cu ajutorul „tunurilor de gene”;
electroporație, micro și macroinjecție ș.a.). Indiferent de metoda de transfer, gena de interes trebuie
să fie însoțită de gena marker care permite selectarea celulelor gazdă. La celulele vegetale, dată
fiind totipotența lor, oricare celulă somatică poate genera o nouă plantă. Din păcate, tehnicile
actuale nu permit un control precis al localizării transgenelor în celula gazdă, iar gena străină
poate întrerupe secvențele unei gene endogene și prin aceasta să perturbe expresia ei. Datorită
efectului de poziție al genelor (efectul pe care îl are o genă în funcție de poziția ei în cromozom) pot
apărea numeroase modificări metabolice și efecte secundare nedorite la OMG-uri, fie imediat fie în
timp.
Prin suprimarea barierelor naturale de încrucișare dintre specii, ingineria genetică permite
obținerea unor organisme noi care nu există în natură, nu au nicio relație cu ritmul multimilenar de
evoluție al ființelor vii, iar proprietățile lor nu sunt pe deplin cunoscute.
În 1973, doi cercetători americani au anunțat posibilitatea transferului, prin transgeneză, a
genelor unui virus cancerigen depistat la maimuțe, în Escherichia coli. Această bacterie se
105
regăsește, în mod normal, în intestinele omului și animalelor. Este pentru prima dată când se
conștientizează pericolele potențiale ale geniului genetic. De atunci, în domeniul ingineriei genetice
s-au înregistrat progrese remarcabile, atât în domeniul microorganismelor, cât și în cel al plantelor
și al animalelor. În capitolul de față vom detalia doar aspectele legate de plantele modificate
genetic.
În anul 1983 este obținută prima plantă transgenică – un tutun rezistent la ampicilină – care
deși nu prezenta interes pentru agricultură, a confirmat validitatea trangenezei. Prima cultură
experimentală în câmp a unei plante transgenice este înființată în anul 1986, în Belgia. În 1994,
SUA comercializează prima plantă transgenică – o tomată rezistentă (Flavor Saver) la conservarea
de lungă durată. Datorită costurilor foarte mari, în 1997 s-a renunțat la această cultură. Patru ani mai
târziu (1998) se înregistrează primul eșec al culturilor de porumb transgenic în Franța.

8.2 Situația actuală a culturilor modificate genetic

Conform ISAAB (The International Service for the Acquisition of Agro-Biotech), în anul
2009 s-au cultivat 134 de milioane de hectare cu plante modificate genetic pe întregul Glob, adică
2,8% din suprafața agricolă, respectiv 9,8% din suprafața arabilă a lumii. Suprafața totală cultivată
cu plante MG a fost în creștere în anul 2009, față de 2008 (114.300.000 ha) cu 14%. Cele mai mari
țări cultivatoare de plante MG (modificate genetic) sunt: SUA, Argentina, Brazilia, India, Canada și
China care ocupă 95% din suprafețele cultivate cu OMG. În anul 2009, 99% din culturile
modificate genetic de pe Glob erau ocupate cu soia (52%), bumbac, porumb (31%) și rapiță.
În țările Uniunii Europene, suprafața cultivată cu porumb modificat genetic a scăzut de la
106.739 hectare în 2008, la 94.708 în 2009, adică cu 11%. În anul 2009, țările cultivatoare erau
șase: Spania (76.057 ha), Cehia (6.480), Portugalia (5.202 ha), România (3.094 ha), Polonia (3.000
ha) și Slovacia (875 ha). În Europa, doar porumbul Bt produs de Monsanto (MON810) și cartoful
Amflora produs de BASF sunt autorizate pentru cultivare. Acest porumb a fost modificat genetic
pentru a produce propria toxină împotriva dăunătorului comun Ostrinia nubilalis (vierme sfredelitor
al tulpinii porumbului) [119].
Scăderea suprafețelor cu plante modificate genetic în Europa se datorează opoziției
cetățenilor din zonă față de aceste culturi. Conform sondajelor oficiale Eurobarometer din ultimii
ani, peste 70% dintre consumatorii din UE nu doresc să consume produse alimentare modificate
genetic (www.infomg.ro). De asemenea, peste 95% dintre cei interogați vor să aibă dreptul de a
alege între un produs modificat genetic și unul nemodificat genetic. În Europa au fost declarate în
mod oficial zone libere de OMG (GMO-free zones) în 28 de țări, cu 161 de regiuni, 123 de
subregiuni și 4.587 de administrații locale.
Europenii nu mai au încredere totală în declarațiile oficiale ale experților și în cercetările
apărătorilor OMG-urilor, după catastrofele alimentare „boala vacii nebune” din Anglia și „puii cu
dioxină” din Belgia. Ei sunt tot mai îngrijorați de artificializarea hranei și se orientează tot mai mult
spre produse ecologice, naturale.
În România, primele culturi comerciale de plante modificate genetic (MG) au fost introduse
în anul 1998. Este vorba de 14 varietăți de soia MG (modificată genetic).
Statisticile oficiale arată că:
- în anul 2004 au fost cultivate 5.523 ha cu soia MG
- în anul 2005 au fost cultivate 87.600 ha cu soia MG

106
 - în anul 2006 au fost cultivate 137.275,5 ha cu soia MG
În anul 2007, când România a devenit stat membru al UE, soia MG a fost oficial interzisă
pentru cultivare pe teritoriul României. Conform reglementărilor europene, soia MG nu era
autorizată pentru cultivare pe teritoriul UE.
În luna aprilie 2007, a fost aprobat pentru cultivare porumbul modificat genetic MON 810,
aparținând companiei americane Monsanto, deși dăunătorul Ostrinia nubilalis, pentru care MON
810 prezintă rezistență, nu are importanță economică pentru România. În anul 2007, MON 810 era
singurul OMG autorizat în Uniunea Europeană. Evoluția suprafețelor cu MON 810 în România este
următoarea:
- în anul 2007 – 332,5 ha
- în anul 2008 – 6.130,44 ha.
- în anul 2009 – 3.243,52 ha.
- în anul 2010 – 822,6 ha.
Observăm că suprafața cultivată cu MON 810 descrie o curbă descendentă în ultimii ani.
Astfel, în anul 2009 a scăzut cu 47% față de 2008, iar în anul 2010 a scăzut cu 75% față de anul
precedent (www.infomg.ro).
Sondajele de opinie arată că 81,5% dintre români cer autorităților interzicerea OMG-urilor,
iar 74,1% dintre respondenți nu doresc să consume alimente modificate genetic (sondaj IMAS –
aprilie 2010; Hot News din 13.05.2010).
Numeroase organizații ecologiste din Europa și din întreaga lume, dar și guvernanți și
politicieni de prim rang, protestează împotriva politicii expansioniste a giganților producători de
OMG-uri. În România, s-au remarcat câteva ONG-uri în lupta cu organismele modificate genetic:
Centrul de Informare asupra Organismelor Modificate Genetic – InfOMG – cu sediul în Cluj-
Napoca (http://www.infomg.ro/), Clubul Ecologic “Transilvania” (http://www.cetcluj.ro/), Agent
Green din București etc. (http://www.agentgreen.ro).

8.3 Proprietățile plantelor modificate genetic

Principalele caracteristici ale plantelor modificate genetic cultivate la nivel mondial sunt
următoarele:
- Rezistența la erbicide. Plantele MG din această categorie au inserată gena Bar care
transformă erbicidul total neselectiv într-un compus netoxic. Astfel, compania producătoare de
OMG-uri furnizează semințele și erbicidul în „kit-uri”.
- Rezistența la insecte dăunătoare. Plantele-insecticid au capacitatea de a sintetiza o proteină
insecticidă care omoară insectele dăunătoare, în special coleopterele și lepidopterele. Această
trăsătură este determinată de inserția unei gene (Bt) de la o bacterie din sol, numită Bacillus
thuringiensis. În natură au fost identificate peste 100 de sușe ale acestei bacterii. Aici, gena Bt se
află în stare inactivă, ea activându-se, în timp mai scurt sau mai lung, numai după ajungerea ei în
tubul digestiv al insectei. Prin inginerie genetică însă, gena a fost modificată astfel încât să codifice
proteina activă care este mult mai rapidă și mai eficace.
- Rezistenta la boli, îndeosebi la bolile virotice. Sanford și Johnston (1985) au arătat că, prin
transgeneză, plantele transformate, exprimând învelişul proteic al virusului (CP), pot fi rezistente la
infecţiile virale. De exemplu, aplicarea strategiei PDR (Pathogen Derived Resistance) în
ameliorarea rezistenţei prunului la virusul plum pox a condus la obţinerea unei clone transgenice –
107
C5 – (Scorza și colab., 1994) cu un înalt grad de rezistenţă la virusul plum pox (Ravelonandro şi
colab., 1997, 1998; Malinovski şi colab., 2006; Scorza şi colab., 1997; Zagrai şi colab., 2008a).
Rezistenţa clonei transgenice C5 se explică printr-o inhibiţie a replicării virale datorată
mecanismului PTGS (Post-transcriptional Gene Silencing) – Scorza şi colab., 2001, Hily şi colab.,
2004 – iar stabilitatea acestuia a fost evidențiată și la interacţiunea cu virusuri heteroloage (Zagrai și
colab. 2008b). Reuşita obţinerii clonei transgenice C5, aprobată recent pentru cultivare în SUA, se
consideră a fi un mare succes în lupta împotriva celei mai devastatoare maladii virale (plum pox sau
sharka) întâlnită la speciile sâmburoase. De asemenea, prunul transgenic cu rezistenţă derivată din
patogen deschide noi posibilităţi de ameliorare a rezistenţei prin metode convenţionale întrucât
multiplele copii de transgene inserate în clona C5 pot fi transmise la descendenţi, după modelul
caracterelor alternative (Scorza şi colab., 1998; Ravelonandro şi colab., 2001, Zagrai şi colab.,
2005).
- Rezistența la îngheț.
- Maturare întârziată etc.

8.4 Avantajele plantelor modificate genetic, prezentate de producătorii și

susținătorii lor

Potențialul enorm al ingineriei genetice interesează numeroase industrii din domeniul

agriculturii, industriei alimentare, medicinii, farmaciei etc. Prin nenumărate fuziuni și cumpărări, au
luat naștere societăți multinaționale din domeniul producerii de sămânță, al agrochimiei și farmaciei
(exemple: Monsanto în SUA, Novartis în Europa). Companiile și-au asigurat protecția OMG-urilor
prin brevetarea acestora, chiar dacă este vorba de ființe vii.
Veniturile obținute din comercializarea semințelor și a pesticidelor au permis acestor
companii să-și dezvolte laboratoare și echipe puternice de cercetători, dar și posibilități nelimitate
de a-și face lobby și de a susține o politică extrem de agresivă în întreaga lume.
Sunt și unele excepții în care cercetarea publică a vizat crearea unor plante MG, așa cum
este cazul prunului modificat genetic rezistent la virusul plum pox.
Principalele argumente pe care le invocă creatorii plantelor modificate genetic și susținătorii
acestora sunt următoarele:
- Avantajele amelioratorilor care obțin noi soiuri prin tehnici mult mai rapide și mai precise.
- Avantajele agricultorilor care simplifică procesul de combatere a buruienilor prin
utilizarea unui erbicid total. La plantele-insecticid sunt eliminate o parte din insecticidele utilizate în
sistemul convențional. La plantele rezistente la virusuri sunt reduse sau chiar eliminate tratamentele
suplimentare pentru combaterea insectelor vectoare. Este diminuat astfel și consumul energetic
necesar administrării pesticidelor.
- Pentru industriași. Sunt ameliorate procesele de prelucrare industrială prin utilizarea
lemnului sărăcit în lignină la fabricarea hârtiei, amidon modificat, facilitarea obținerii de proteină
umană cu scop terapeutic etc.
- Pentru consumatori. Depozitarea alimentelor pe termen lung cu cheltuieli minime.
Ameliorarea sănătății oamenilor prin alimente îmbogățite în vitamine, aminoacizi, elemente
minerale etc.
- Pentru mediul ambiant. Reducerea poluării cu pesticide.

108
 - Pentru prezentul și viitorul umanității. Eliminarea foametei din lume prin extinderea
culturilor modificate genetic rezistente la paraziți, secetă, salinitatea solului, aciditatea solului,
temperaturi scăzute etc. [Cristea și Denaeyer, 2004]

8.5 Riscurile plantelor modificate genetic

O evaluare sumară a literaturii din domeniul ingineriei genetice arată disproporția uriașă
dintre volumul lucrărilor științifice care evidențiază avantajele culturilor MG și cele care insistă
asupra riscurilor pe care le prezintă culturile și alimentele MG, pentru sănătatea omului și a
mediului ambiant. Explicația o regăsim în disponibilitățile financiare impresionante ale companiilor
producătoare de semințe și pesticide pe de o parte și lipsa de interes a guvernelor pentru elucidarea
acestor aspecte, prin cercetări independente finanțate de la buget. În opinia noastră, rezultatele
cercetărilor efectuate de companiile producătoare de OMG-uri, neconfirmate de cercetări
independente, nu au nici o relevanță. Obiectivitatea cercetătorilor angajați ai companiilor poate fi
pusă la îndoială de oricine, dat fiind conflictul de interese în care se găsesc aceștia. Subliniem faptul
că nu se contestă potențialul științific și creator al acestor cercetători ci imparțialitatea lor. Amintim
aici, precedentele cu cercetătorii care au făcut publice rezultatele îngrijorătoare ale experiențelor pe
mamifere hrănite cu produse MG. Aceștia au fost concediați imediat și au avut de suportat
consecințele curajului și a sincerității lor.
Din păcate organisme precum EFSA (European Food Safety Authority - Autoritatea
Europeană pentru Siguranţa Alimentară) și comisiile naționale de biosecuritate validează cu
generozitate rezultatele legate de riscul OMG-urilor fără să experimenteze aproape nimic din
dosarele soiurilor MG. Sunt cel puțin două rațiuni pentru care s-ar impune testarea OMG-urilor de
către organisme științifice independente:
- Conflictul de interese în care se găsesc cercetătorii companiilor producătoare.
- Condițiile de mediu complet diferite între locul de desfășurare a cercetărilor efectuate de către
companie și zonele unde furnizorii cer autorizarea soiurilor MG. De exemplu, Monsanto cere
autorizarea a numeroase soiuri de porumb modificat genetic în Europa, deși studiile privind
impactul asupra mediului sunt făcute în SUA. Au fost soiuri MG la care cercetările asupra
organismelor nețintă s-au făcut asupra unor specii de buburuze (exemplu: Coleomegilla maculata)
care nici măcar nu există în Europa [Gordon, 1985]. În cazul majorității OMG-urilor, decidenții iau
în considerare cercetările făcute de compania producătoare pe continentul american, în habitate cu
totul diferite față de cele europene.
Plantele modificate genetic au fost lansate în cultură fără studii serioase de impact ambiental
și fără să fie cunoscute efectele ale alimentelor MG asupra sănătății oamenilor. Aceste aspecte au
fost identificate ulterior de către oamenii de știință, fermieri și consumatori.
În ultimii 15 ani au fost identificate numeroase riscuri și dezavantaje ale cultivării OMG-
urilor pentru sănătatea oamenilor și pentru mediul ambiant.
a. Apariția raselor rezistente de dăunători la plantele insecticid.
Apariția insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de circa o jumătate de secol, din
sistemele industrializate de agricultură unde se folosesc masiv pesticide. Utilizarea plantelor
insecticide prin modificări genetice ridică aceeași problemă, a adaptării insectelor la proteina
insecticidă. Acest proces este accelerat de prezența formei active a toxinei în toate țesuturile plantei
care va intensifica presiunea selecției și va favoriza apariția mutantelor rezistente [Desbrosses,

109
1998]. Astfel, tehnologia de control a dăunătorilor din agricultură cu ajutorul bacteriei Bacillus
thuringiensis (Bt), utilizată în mod curent ca și pesticid natural, poate deveni ineficientă în scurt
timp.
b. Intoxicarea speciilor nețintă de către plantele insecticid.
Proteina insecticidă nu afectează doar specia țintă pentru care a fost creat soiul modificat
genetic. Observațiile cercetătorilor arată că impactul negativ al acestor plante se extinde și asupra
altor categorii de organisme:
- Specii protejate, așa cum este cazul fluturelui Danaus plexippus din SUA. Omizile acestui
fluture se hrănesc cu frunze de Asclepias curassavica, plantă pe care o regăsim la marginea
culturilor de porumb. Larvele care s-au hrănit cu frunze de Asclepias pudrate cu polen de porumb
modificat genetic au murit aproape jumătate, după 4 zile de hrănire, în timp ce, în varianta martor
(frunze de Asclepias pudrate cu polen de porumb convențional) nu s-au înregistrat indivizi morți
[Losey și colab., 1999].
- Prădători naturali ai dăunătorilor plantelor de cultură. Paraziții și prădătorii naturali ai
insectelor dăunătoare din agricultură joacă un rol extrem de important în echilibrul biocenotic al
agroecosistemului. În agricultura biologică, aceste specii sunt o componentă de bază a programelor
de control al paraziților, ele putând reduce semnificativ utilizarea produselor chimice și asigura
protejarea mediului. Cercetările au arătat că 2/3 din indivizii prădătorului Chrysoperla carnea au
murit în urma hrănirii cu omizi de Ostrinia nubilaris (sfredelitorul porumbului) și Leucania
unipunctata care au consumat porumb-Bt [Hilbecq și colab., 1998]. Buburuzele hrănite cu purici
crescuți pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puține ouă, iar 50% aveau durată de viață mai
scurtă comparativ cu cele hrănite de pe cartofi normali [Birch și colab., 1997].
- Detritivorele din sol. Toxina Bt, sintetizată de plantele insecticide MG are efecte negative
asupra colembolelor din sol – insecte detritivore cu rol important în reciclarea materiei oragnice din
sol. Cercetătorii au constatat că toxina Bt rezistă în sol aproximativ 8 luni, după care se degradează
[Environment Protection Agency, Hansen și colab., 2001].
Menționăm că, bacteria Bacillus thuringiensis care se găsește în natură și de la care a fost
transferată gena insecticidă Bt la plantele MG este inofensivă pentru animalele cu sânge cald, ea
activându-se doar în interiorul tubului digestiv al insectelor. Gena insecticidă Bt din plantele
modificate genetic determină sinteza toxinei în formă activă permanentă, iar studiile toxicologice
asupra acestei forme a toxinei sunt aproape inexistente [Seralini, 2000].
c. Încrucișări între soiurile modificate genetic și cele convenționale.
Numeroase studii independente demonstrează caracterul inevitabil și dezastruos al
încrucișării plantelor modificate genetic cu soiurile convenționale (Arriaga și colab., 2006; Kempf,
2002; Raportul Agenției Franceze de Securitate Alimentară, 2001; Raportul Agenției Europene de
Mediu, 2002). Chiar dacă reglementările legislative impun respectarea anumitor distanțe între cele
două tipuri de culturi, în fapt, poluarea genetică prin intermediul polenului nu poate fi împiedicată.
De exemplu, la porumb (plantă anemofilă), distanța minimă obligatorie dintre culturile MG și cele
non-trangenice este de 200 m, deși polenul poate ajunge la zeci de km. La rapiță, “genele
zburătoare” pot acoperi distanțe de câțiva km.
Companiile producătoare de OMG au pătruns și în Mexic, în patria de origine a porumbului,
unde mai există încă o diversitate extrem de bogată de porumb, cu peste 50 varietăți sălbatice.
Această diversitate constituie un patrimoniu inestimabil al planetei, o sursă inepuizabilă de material
genetic pentru obținerea a noi soiuri de porumb.
110
 În anul 2000, în SUA a izbucnit un imens scandal, din cauza depistării unei proteine alergice
pentru om (Cry 9c) transmisă prin polenul porumbului furajer transgenic Starlink la porumbul
destinat consumului uman [Cristea și Denaeyer, 2004].
d. Încrucișări între plantele modificate genetic și plante înrudite din flora spontană.
Atunci când planta de cultură modificată genetic are rude apropiate în flora spontană,
acestea se pot încrucișa cu ajutorul polenului transportat de vânt, insecte, păsări, om. Acest fenomen
a fost intens studiat la rapiță [Brassica sp.]. Dacă rapița MG conține gena pentru rezistență la un
erbicid, această rezistență se poate transmite prin polen la rapița sălbatică, iar plantele nu vor mai
răspunde la tratamentul cu erbicidul respectiv [Habert, 1994; Mikkelsen și colab., 1997]. Rapița
MG ajunsă în altă cultură se va comporta, de asemenea, ca o buruiană rezistentă la acel erbicid.
e. Riscuri pentru sănătatea oamenilor și animalelor.
De la apariția produselor modificate genetic au fost semnalate numeroase cazuri de alergii
umane la proteinele conținute de produsele MG, în special la soia. De asemenea, experiențele lui
Courvalin (1998) arată posibila transmitere a rezistenței la antibiotice de la produsele MG la
bacteriile din tubul digestiv uman, prin genele marker folosite în tehnicile de obținere a OMG-
urilor. Remediul promis de companiile producătoare de OMG-uri constă în înlocuirea genelor
marker pentru rezistență la antibiotice, cu gene ce codifică rezistența la erbicide.
Porumbul modificat genetic MON 863 al companiei Monsanto, aprobat pentru consum
uman pe piața Uniunii Europene, a cauzat serioase modificări la nivelul ficatului și rinichilor la
cobaii hrăniți cu acest produs, în cadrul experimentelor. Studiul a fost realizat de către cercetătorul
francez Gilles Eric Sérralini și publicat în martie 2007 [Sérralini și colab., 2007].
Un grup de cercetători de la Institutul Științific Francez CRIIGEN și de la universitățile din
Rouen și Caen (Franța) au studiat efectele a trei soiuri de porumb modificat genetic (NK 603, MON
810, MON 863) asupra șobolanilor de experiență. Acestea sunt principalele soiuri comercializate,
fiind prezente în produsele alimentare și în hrana animalelor. NK 603 a fost modificat pentru a fi
tolerant la erbicidul Roundoup, iar MON 810 şi MON 863 sunt concepute pentru a sintetiza două
toxine insecticide Bt diferite. Concluziile cercetărilor întreprinse au fost următoarele:
- Fiecare soi MG trebuie studiat separat. Nu trebuie admise observații cu caracter general pentru
toate alimentele modificate genetic.
- La cele 3 soiuri de porumb MG, efectele adverse asupra animalelor de experiență au variat în
funcție de sex și doză.
- Consumul de porumb modificat genetic a afectat în principal rinichii și ficatul, cele două organe
majore de detoxifiere a organismului. Au fost observate și efecte negative asupra suprarenalelor
(glande cu secreție internă, situate la polul superior al celor doi rinichi. Prin secretarea
hormonilor corticosteroizi și catecholaminelor ele sunt responsabile cu reglarea stărilor de stres, a
rezistenței la infecții și substanțe antigenice, a metabolismului și a sexualității) și a celulelor
sanguine.
- Pentru ca studiile privind efectele consumului de produse MG asupra mamiferelor să fie cu
adevărat științifice, nu este suficientă o perioadă de 90 de zile, așa cum au ales companiile
producătoare de OMG. Se recomandă insistent ca cercetările să fie prelungite la minimum doi ani,
pentru a suprinde mai multe generații și pentru a evidenția și eventualele boli cronice produse la
aceste mamifere. De asemenea, cercetările trebuie făcute la cel puțin 3 specii de animale, nu doar la
o specie, așa cum se face în laboratoarele marilor companii producătoare de OMG-uri
[Vendômois și colab., 2009].
111
 Soia modificată genetic a companiei Monsanto (GTS 40-3-2) a fost analizată într-un recent
studiu din Rusia, coordonat de Maria Konovalova și supervizat de profesorul în medicină V.
Blinovm. Rezultatele studiului realizat pe cobai au semnalat scăderi semnificative în greutate la
indivizii hrăniți cu soia MG, schimbări grave la nivelul rinichilor, ficatului, testiculelor și la nivel
celular. De asemenea, consumul de soia modificată genetic s-a dovedit a fi cauza mortalității
infantile ridicate, creșterea agresivității și pierderea instinctului matern la cobaii testați
[http://www.organicconsumers.org/articles/article_5119.cfm]. Acest tip de soia a fost autorizat
pentru cultivare și în România, până în anul 2007.
Șoarecii de experiență hrăniți timp de 24 de luni cu soia modificată genetic au suferit
modificări importante ale celulelor din ficat, pancreas și testicule. Cercetătorii au găsit forme
neregulate ale nucleilor și nucleolilor din celulele ficatului, ceea ce indică o intensificare a
metabolismului [Malatesta și colab., 2002 ; Malatesta și colab., 2003; Vecchio și colab., 2004].
Experiențele lui Tudisco și colab. (2006) relevă tulburări ale activității enzimatice la nivelul
inimii și rinichilor, la iepurii hrăniți cu soia modificată genetic.
Femelele de șobolan hrănite cu soia modificată genetic au prezentat modificări ale uterului și
ale ovarelor, comparativ cu indivizii hrăniți cu soia convențională [Brasil și colab., 2009].
Hamsterii hrăniți cu soia MG și urmăriți mai multe generații și-au pierdut abilitatea de a se
reproduce la a treia generație, creșterea lor a fost afectată, iar mortalitatea puilor a fost mult mai
mare decât la lotul martor [Brasil și colab., 2009].
În multe cazuri, nu sunt delimitate exact situațiile în care efectele negative sunt datorate
genomului plantei, glifosatului sau este vorba de efectul sinergic al celor doi factori. Kishore și
colab. (1992) susțin că, plantele MG cu rezistență la erbicide nu au capacitatea de a degrada aceste
substanțe. În schimb, erbicidele sunt translocate și depozitate rapid în diferite organe, cum sunt
meristemele și semințele [Kishore și colab., 1992; Aigle și colab., 1996].
Glifosatul este o moleculă cu efect erbicid, sintetizată în anii ’70 de compania Monsanto.
Substanța a fost comercializată pentru prima oară în 1976, sub formă de Roundup. Întrucât o bună
parte din plantele modificate genetic prezintă rezistență la acest erbicid, el fiind folosit masiv în
culturile MG, cercetătorii au efectuat numeroase studii cu privire la efectul glifosatului asupra
sănătății oamenilor, a mamiferelor și a peștilor. Menționăm că, deși cele mai multe observații au
fost realizate pe animale, mecanismele de dezvoltare sunt similare cu ale omului [Carrasco, 2010].
Redăm în continuare o sinteză a rezultatelor obținute:
- Toate celulele umane testate cu Roundup au murit după 24 de ore deși nivelul concentrației
de erbicid a fost sub nivelul reziduurilor găsite în alimente. Adjuvanții utilizați pentru fabricarea
Roundup-ului măresc capacitatea glifosatului de a penetra celulele umane, grăbind moartea
celulelor [Benachour și Séralini, 2009].
- Glifosatul perturbă activitatea hormonilor sexuali (androgeni și estrogeni), atât la bărbați
cât și la femei, la concentrații de 8 ori mai mici decât nivelul reziduurilor de glifosat admise în
SUA, în hrana animalelor [Gasnier și colab., 2009].
- Glifosatul și produsul comercial Roundoup împiedică dezvoltarea normală a celulelor
embrionare și placentare umane, la concentrații mult mai reduse decât cele recomandate pentru
agricultură [Benachour, 2007].
- Roundup-ul a provocat moartea a 40% din amfibieni, la concentrații existente în câmpurile
cu plante modificate genetic și în apele din vecinătatea acestor terenuri [Relyea și colab., 2005].

112
 - Erbicidele pe bază de glifosat produc dereglări ale diviziunii celulare la embrionii de arici
luați în studiu [Marc și colab., 2002; Marc și colab., 2004 a; Marc și colab., 2004 b; Belle și colab.,
2007;]. Disfuncțiile apărute în mecanismele de multiplicare a ADN-ului pot conduce la creșterea
riscului de cancer [Maňas și colab., 2009 a; Maňas și colab., 2009 b].
- Glifosatul alterează nivelul hormonilor în femelele somnului (Silurus glanis) și scade
viabilitatea ouălor. Prezența erbicidului în apă scade capacitatea de reproducere a somnului [Soso și
colab., 2007].
- Glifosatul afectează ficatul și enzimele intestinale la șobolanii de experiență [Hietanen și
colab., 2003].
- Erbicidele pe bază de glifosat cauzează malformații ale scheletului la fetușii de șobolani
[Dallegrave și colab., 1993].
În Argentina, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Buenos Aires, sub
îndrumarea profesorului și directorului Andrés Carrasco, de la laboratorul de embriologie
moleculară au publicat în anul 2009 studiile lor cu privire la efectele glifosatului asupra sănătății
oamenilor și animalelor. Rezumăm câteva din concluziile acestor experiențe și observații:
- Erbicidele pe bază de glifosat au cauzat malformații în embrionii de broască și de găină la
o concentrație de 2,03 mg glifosat/kg, în timp ce, nivelul reziduurilor de glifosat din soia ajunge la
17 mg/kg. Limita maximă de glifosat admisă în soia, în țările UE, este de 20 mg/kg [Paganelli și
colab., 2010; FAO, 2005].
- Studiile de epidemiologie din Paraguay au arătat că femeile expuse timp îndelungat la
erbicide au dat naștere unor copii cu microcefalie (cap mic), anencefalie (absența cerebelului și a
encefalului, asociată cu absența oaselor plate ale cutiei craniene) și malformații ale craniului
[Benitez-Leite și colab., 2009].
- Încadrarea glifosatului în grupa a IV-a de toxicitate este incorectă, erbicidul fiind mult mai
toxic și mai periculos pentru sănătatea oamenilor și a mediului decât sugerează criteriile acestei
categorii.
Analiza raportului statistic de sănătate (aprilie 2010) din provincia Chaco din nordul
Argentinei arată că, în intervalul 2000-2009, numărul copiilor bolnavi de cancer s-a triplat, în
zonele cultivate cu soia transgenică, tratată intens cu glifosat [157].
În anul 2009, în Argentina, soia transgenică RR ocupa 19 milioane de hectare, iar cantitatea
de erbicide pe bază de glifosat în întreaga țară a depășit 200 de milioane de litri [Teubal, 2009]
f. Reducerea diversității biologice
Extinderea sistemelor industrializate de agricultură, bazate pe chimizare și soiuri cu
uniformitate foarte ridicată, a condus la reducerea agrodiversității. Culturile modificate genetic vor
accentua și mai mult fenomenul de eroziune genetică din agricultură.
Plantele insecticide MG distrug numeroase organisme nețintă: paraziți și prădători naturali ai
dăunătorilor fitofagi, fluturi, colembole etc. Unele dintre acestea constituie baza trofică pentru
diferite specii sălbatice care pot fi serios afectate, din cauza diminuării surselor de hrană. Astfel,
pierderile pot afecta lanțuri și rețele trofice întregi, acolo unde producătorii primari sunt plantele
MG. La rapița și la sfecla MG, tolerante la glifosat, s-a constatat că populațiile de albine și de fluturi
în aceste culturi și în zonele marginale sunt mult mai sărace comparativ cu cele convenționale
[Hawes și colab., 2003; Roy și colab., 2003, Brooks și colab., 2003].
Hansen și colab. (2001) au constatat că, toxinele eliberate de către plantele MG în sol, prin
secrețiile radiculare, sărăcesc diversitatea detritivorelor din sol.
113
 Plantele de cultură MG care au un avantaj în supraviețuire ar putea evada din câmpurile de
cultură în alte ecosisteme unde să înlocuiască speciile native. În Academia Națională de Științe din
SUA, opozanții OMG-urilor au utilizat termenul de „bioinvazie a OMG-urilor”. La Conferința
ONU de la Nairobi-Japonia (2000), reprezentanții Chinei au propus ca OMG-urile să fie luate în
considerare atunci când se vorbește despre speciile invadatoare. Acest fenomen a fost observat și
într-o populație de pești “normali” unde s-au introdus câteva exemplare transgenice. Agresivitatea
peștilor MG au determinat cercetătorii să aprecieze că sunt suficiente doar câteva generații pentru
ca populația originară de pești să dispară [Cristea și Denaeyer, 2004].
Pierderea biodiversității prin difuzarea masivă a transgenelor ar putea diminua sever
abilitatea ecosistemelor sau a speciilor de a răspunde cu succes la stresuri neașteptate, cum ar fi
uscăciunea sau bolile.
Contaminarea culturilor neconvenționale, prin polen și sămânță, poate conduce la pierderea
diversității genetice a culturilor agricole prin înglobarea acelorași construcții genetice în genomul
lor.
Utilizarea în mod repetat a erbicidelor totale, în culturile MG, poate conduce la dispariția
anumitor tipuri de biocenoze (marginile culturilor, a drumurilor ș.a.) unde trăiesc diverse specii
vegetale spontane, rozătoare și alte animale sălbatice.
g. Impactul socio-economic și ambiental al OMG-urilor
Cercetările efectuate în SUA și Argentina cu privire la impactul socio-economic al soiei
transgenice au evidențiat o serie de aspecte negative care pot fi extrapolate la toate culturile
modificate genetic.
Extinderea monoculturii la soia modificată genetic (RR) pune în pericol securitatea
alimentară prin dezafectarea terenurilor agricole destinate pomilor fructiferi, legumelor, grâului,
creșterii bovinelor etc. În Argentina numai în perioada 2000-2005 a fost schimbată destinația a 4,6
milioane de hectare în favoarea culturilor de soia MG [Pengue, 2005].
Statisticile guvernamentale argentiniene arată că, în perioada 1996-2002, sărăcia a crescut
în această țară îngrijorător de mult. Astfel, numărul persoanelor care nu mai au acces la „coșul
alimentar de bază” a crescut de la 3,7 milioane la 8,7 milioane, adică 25% din populația țării
[Benbrook, 2005]. Monoculturile de soia MG sunt “ferme fără fermieri”. Tehnologiile foarte
performante specifice culturilor de soia MG necesită doar doi muncitori pe an la 1.000 de hectare.
Astfel, în perioada de referință, numărul șomerilor a crescut de la 28 la 37% [Gudynas, 2007].
Companiile producătoare de OMG-uri ridică prețul semințelor în mod constant, pe măsură
ce domină piața de semințe. În SUA, în primăvara anului 2010 prețul semințelor la soia modificată
genetic (RR 2) era de două ori mai mare decât la soia convențională. Monsanto a crescut prețul
semințelor cu 143% față de anul 2001. „Preț de monopol”, așa cum a concluzionat și Departamentul
de Justiție al SUA în investigațiile făcute, ca urmare a sesizărilor venite din partea fermierilor
americani. Din păcate, posibilitățile de opțiune a fermierilor din zonele invadate cu OMG-uri sunt
tot mai reduse [Neuman, 2010; Kirchgaessner, 2010]. Pe lângă creșterea accentuată a prețului la
semințe, cantitățile de glifosat sunt tot mai mari, din cauza apariției buruienilor rezistente la această
substanță activă. Toate aceste cheltuieli se vor regăsi implicit în costurile tot mai ridicate ale
alimentelor.
Culturile modificate genetic au fost create doar pentru profit, iar companiile producătoare
duc o politică extrem de agresivă, pentru promovarea lor.

114
 Una dintre consecințele utilizării de semințe MG este pierderea dreptului de a refolosi
sămânța pentru culturile următoare. La achiziționarea semințelor, agricultorul semnează un
contract în care se obligă să nu folosească sămânța obținută pentru înființarea unei noi culturi.
Sămânța fiind patentată, agricultorul va trebui să cumpere semințele de la companiile producătoare,
în fiecare an. Dacă fermierul este depistat că deține culturi MG fără să fi cumpărat sămânța în anul
respectiv, este pasibil de plătirea unor amenzi și despăgubiri substanțiale, în baza dreptului de
proprietate intelectuală al companiei. În plus, legislația, care teoretic își propune să protejeze
fermierii de contaminare cu OMG (prin polen și sămânță), este absolut inaplicabilă. Companiile
producătoare de OMG-uri aduc anual în fața instanțelor de judecată mii de fermieri nevinovați
cărora li s-au contaminat, prin polen sau sămânță MG, culturile non-transgenice. Estimările arată că,
sumele plătite anual de fermieri sub formă de despăgubiri variază între 741 milioane și 1,285
miliarde $ [Blue, 2007]. Fermierii nu au cum să demonstreze că acele contaminări sunt accidentale
și că nu este vorba despre încălcarea intenționată a dreptului de autor. Exemplul fermierului
canadian Percy Schmeiser a devenit arhicunoscut. Cultura de soia convențională a lui Percy a fost
contaminată de la soia MG a vecinului său. Percy nu și-a dorit niciodată să cultive plante modificate
genetic. Cu toate acestea, el trebuie să plătească daune în valoare de zeci de mii de dolari companiei
Monsanto, pentru încălcarea dreptului de autor asupra semințelor.
In India, în perioada 1997-1998, peste 1.000 de fermieri s-au sinucis din pricina eșecului
înregistrat de culturile de bumbac Bt al companiei Monsanto. Conform publicităţii companiei,
bumbacul Bt este modificat genetic pentru rezistență la atacul larvelor dăunătorului Proserpinus
proserpina și ar fi trebuit să dea producţii crescute fermierilor indieni. În realitate, culturile de
bumbac MG de la Monsanto au fost distruse aproape în totalitate de Proserpinus, iar fermierii n-au
putut să restituie împrumuturile bancare uriașe angajate pentru investiție. Datorită condițiilor
climatice din anii respectivi, a fost inhibată sinteza proteinei insecticide în plantă, în timp ce,
evoluția dăunătorului a fost favorizată. Acestea sunt surprizele pe care le pot oferi OMG-urile,
datorită caracterului aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor gazdă, așa cum s-a
prezentat la începutul acestui subcapitol.
Un alt dezavantaj al culturilor MG este uniformitatea genetică foarte ridicată a plantelor de
unde apare riscul ca un parazit nou, sau un alt factor de stres să distrugă întreaga cultură.
Monoculturile cu plante modificate genetic rezistente la erbicide (denumite și superburuieni)
determină apariția rezistenței buruienilor la erbicidul total pentru care are inserată gena. În
Argentina a fost raportată prezența a 10 specii de buruieni din genurile Viola, Petunia, Verbena,
Convolvulus, Ipomoea, Sorghum ș.a. [BSC, 2009], rezistente la glifosat, iar în Brazilia 5 specii de
buruieni [Cerdeira și colab., 2007; www.weedscience.org, 2010]. Comitetul de Acțiune pentru
Rezistența la Erbicide (Herbicide Resistance Action Committee - HRAC) a identificat un număr de
19 buruieni rezistente la glifosat în întreaga lume [www.weegscience.org]. În mod paradoxal și
aproape ridicol, soluția propusă de companiile producătoare este cea a creării unor noi OMG-uri, cu
rezistență la alte erbicide. În Brazilia s-a autorizat deja un soi modificat genetic de soia cu rezistență
la erbicidul 2,4 D care este mai toxic decât glifosatul și este interzis în mai multe țări. Dacă
utilizează în continuare soiurile MG rezistente la glifosat, numărul tratamentelor trebuie să crească
de 3-4 ori. Veniturile companiei sunt tot mai mari, întrucât erbicidul îl furnizează aceeași companie
care produce și semințele modificate genetic.
Raportul Departamentului Agriculturii și Serviciului Național de Statistică Agricolă din
SUA pe anul 2009 demonstrează că, în perioada 1996-2008 (13 ani), numai în primii 3 ani de
115
cultivare a soiei, porumbului și bumbacului modificat genetic s-a înregistrat un consum mai scăzut
de erbicide față de culturile non-trangenice. În anul 2007, în culturile MG s-a ajuns la un consum de
erbicide cu 20% mai mare față de culturile non-transgenice, iar anul următor cu 27%. Factorii care
au determinat această creștere sunt apariția “superburuienilor” în culturile MG și reducerea
cantității de erbicide din culturile convenționale. Concluziile raportului arată că, după 13 ani de
folosire a culturilor transgenice în SUA, cantitatea totală de pesticide pe hectar a crescut cu 26%
față de culturile convenționale [Benbrook, 2009]. Situația este și mai gravă în America de Sud. De
exemplu, în Argentina cantitatea de erbicide folosită la soia a fost mai mare cu 42,6% în anul 2000,
față de anii ’90. De asemenea, în perioada 1995-2001 prețul pesticidelor a crescut cu 165% la
erbicide, cu 8,3% la insecticide, respectiv 22,8% la fungicide [152]. Așadar, avantaje doar pentru
multinaționalele producătoare de OMG-uri, în timp ce, fermierilor li se diminuează profitul, iar
mediul înconjurător este tot mai otrăvit.
Producțiile foarte mari ale culturilor MG, clamate de producătorii și apărătorii lor, s-a
dovedit că nu au corespondent în realitate. Studiile efectuate în peste 8.200 de loturi experimentale
ale diferitelor universități din SUA arată că, soia RR are producția medie la hectar mai mare decât
soia convențională, doar cu 6-10% [Benbrook, 1999]. În anul 2009, organizația fermierilor din
Brazilia, FARSUL, a publicat rezultatele comparative obținute la producția de soia la 61 de soiuri,
dintre care 40 modificate genetic, iar 21 convenționale. Concluzia studiului este că, la aceleași
cheltuieli de producție, soiurile non-transgenice au înregistrat o producție medie cu 9% mai mare
decât cele MG [155]. Amintim aici și faptul că, supraproducțiile agricole au apărut înaintea
culturilor modificate genetic, iar argumentul reducerii cantității de pesticide în cazul culturilor MG
nu se susține, așa cum s-a demonstrat deja.
Utilizarea masivă a îngrășămintelor chimice și a erbicidelor și monocultura care se practică
la plantele modificate genetic reduc fertilitatea și măresc eroziunea solurilor [Altieri și Pengue,
2005].
Glifosatul împiedică absorbția în plantă și transportul unor microelemente de la rădăcină
spre tulpină [Strautman, 2007]. Zobiole și colab. (2010) constată niveluri scăzute de fier și de
mangan în plantele de soia MG tratate cu glifosat, ceea ce determină reduceri de creștere ale
rădăcinilor și lăstarilor. Aceste carențe de oligoelemente au implicații și asupra alimentației umane,
deoarece scade valoarea nutritivă a alimentelor.
La soia modificată genetic RR, glifosatul are impact negativ asupra fixării azotului
atmosferic și implicit asupra creșterii plantelor. Din cauza acestor dereglări, în condiții de secetă,
producția de soia a scăzut cu 25% [King și colab., 2001]. Glifosatul pătrunde în nodozitățile
rădăcinilor și afectează activitatea bacteriilor fixatoare de azot. Reddy și Zablotowicz (2003) arată
că biomasa acestor nodozități s-a redus cu până la 28%.
Numeroase studii demonstrează că, utilizarea îndelungată a glifosatului crește sensibilitatea
plantelor la boli criptogamice. Aceasta se datorează dereglării absorbției și translocării nutrienților
(fier, mangan, zinc) care asigură rezistența la boli a plantelor. La soia MG s-a demonstrat corelația
pozitivă dintre tratamentele cu glifosat și atacul ciupercilor Fusarium care produc ofilirea plantelor.
Aceste ciuperci produc toxine foarte periculoase care ajung în hrana animalelor și a omului,
afectându-le sănătatea. La porcine și bovine, micotoxinele produse de Fusarium scad fertilitatea
animalelor [153]. Efectele negative ale glifosatului asupra plantelor de cultură persistă de la 18 până
la 36 de luni după aplicare. Atacul masiv de Fusarium din culturile convenționale de grâu și orz a
fost asociat cu aplicarea glifosatului în culturile premergătoare [Fernendez și colab., 2007].
116
 OMG-urile nu sunt admise în agricultura ecologică. Există în schimb, riscul contaminării
acestor culturi cu OMG-uri și a înregistrării unor prejudicii serioase la nivelul fermelor respective,
dar și a consumatorilor de alimente ecologice.
Pentru mediile rurale în care este dezvoltat agroturismul, prezența culturilor modificate
genetic în micile ferme reprezintă un dezavantaj major pentru imaginea și atractivitatea acelor zone.
Această afirmație se bazează pe opoziția majorității consumatorilor față OMG-uri și preferința lor
pentru consumul de alimente tradiționale și sănătoase.
Un alt aspect al biotehnologiilor moderne îl reprezintă pericolul monopolizării pieței
mondiale de produse alimentare de către giganții mondiali ai agro-chimiei. Dependența
agricultorilor și a consumatorilor de produsele companiilor producătoare de OMG-uri poate avea
efecte apocaliptice asupra viitorului și a siguranței alimentare a omenirii.
Pentru a împiedica accesul agricultorilor la semințe convenționale și pentru a controla piața
de semințe, compania Monsanto a început să cumpere societățile producătoare de semințe non-
transgenice de pe continentul american.
Strategia companiilor producătoare de OMG-uri este una foarte complexă. Acestea cumpără
suprafețe imense de terenuri în America de Sud și în Africa, unde înființează culturi modificate
genetic la scară industrială. În complicitate cu guvernele diferitelor țări din acele zone,
multinaționalele aduc sărăcie în populațiile autohtone care sunt obligate chiar să migreze în multe
cazuri. De exemplu, în Paraguay, guvernul vinde în mod ilegal terenuri publice prietenilor politici
care au afaceri cu soia modificată genetic, iar țăranii sunt evacuați în mod forțat din acele regiuni. În
momentul de față, 77% din suprafața agricolă a țării este deținută de 1% din populație. Din anul
1990 încoace, 100.000 de mici fermieri au fost obligați să migreze în mahalalele orașelor.
Aproximativ 9.000 de familii rurale sunt evacuate în fiecare an pentru extinderea culturilor de soia
modificată genetic [Abramson, 2009]. În ultimii ani au izbucnit numeroase conflicte deschise între
micii fermieri, proprietarii de terenuri, în majoritate străini, și poliție. Uneori, țăranii sunt intimidați
de către gardienii înarmați ai companiilor. Alteori, gospodăriile lor sunt pulverizate din avion cu
glifosat sau alte chimicale, pentru a-i determina să părăsească zona și să facă loc culturilor de soia
modificată genetic [154]. Nici oamenii de știință care dezvăluie riscurile OMG-urilor nu sunt scutiți
de violențele activiștilor OMG, ale angajaților din ferme și chiar ale oficialităților, așa cum s-a
întâmplat cu profesorul Carrasco, de la Universitatea de Medicină din Buenos Aires, în august 2010
[158].
Producătorii și susținătorii OMG-urilor susțin că practicarea culturilor modificate genetic
reduce consumul de combustibil fosil, prin reducerea numărului de treceri cu tractorul și cu mașinile
agricole. Evaluările făcute de cercetători independenți demonstrează însă că, energia fosilă salvată
prin reducerea numărului de lucrări mecanice este folosită în producția de erbicide și alte pesticide
aplicate masiv în culturile modificate genetic [Bindraban și colab., 2009].
Credem că au fost prezentate suficiente date și informații pentru a ne convinge că aceste
companii producătoare de OMG-uri nu sunt societăți filantropice și nu sunt interesate nici să
rezolve foametea în lume și nici să protejeze mediul, așa cum clamează în campaniile de promovare
organizate în toate zonele lumii, cu sume enorme de bani. Multinaționalele din domeniul agro-
chimiei încearcă să minimizeze efectele culturilor modificate genetic și să discrediteze cercetătorii
care le pun într-o lumină nefavorabilă. Cred că ar fi util pentru noi să ne amintim cum s-a întâmplat
cu DDT-ul în anii ’60, când s-au tras primele semnale de alarmă cu privire la impactul dezastruos al
acestui insecticid asupra oamenilor și a mediului. După publicarea celebrului volum “Silent spring”
117
în care a prezentat pericolele DDT-ului, cercetătoarea și scriitoarea Rachel Carson a fost gratulată
de către marile companii producătoare de DDT, cu apelativul “femeie isterică”. Ulterior, toate
concluziile și previziunile cercetătoarei s-au adeverit. În anii ’70, DDT-ul a fost interzis în țările
industrializate, iar în anul 2004, prin “Convenția de la Stockolm” a fost interzis pe tot globul.
Astăzi, aceiași actori de talie mondială, cu o forță economică colosală, vin să ne demonstreze că
scopul luptei lor este unul caritabil și că salvarea omenirii vine de la OMG-uri.
Un alt exemplu care ar trebui să ne pună pe gânduri este cel al aditivilor alimentari
(îndulcitori, emulgatori, conservanți, arome, coloranți), cunoscuți sub numele de E-uri. Aceste
substanțe chimice de sinteză permit conservarea alimentelor pe termen lung și le imprimă culori
foarte atractive. În urmă cu 30 ani, când au început să apară masiv în alimentele noastre,
consumatorii le-au tratat cu indiferență. Astăzi, tabloul E-urilor, întocmit de comunitatea medicală,
este unul cutremurător:
- E-uri suspecte: E 125, E 141,E 150, E 171, E 172, E 173, E 240, E 241, E 477.
- E-uri periculoase:E 102 (extrem de nociv), E 110, E 120, E 124 (colorant alimentar roz, care
produce tumori pe glanda tiroidă).
- E-uri toxice: E 220, E 221, E 222, E 224 (produc boli intestinale); E 338, E 339, E 340, E 341, E
407, E 450, E 461, E 463, E 465, E 466 (afectează tubul digestiv); E 230, E 231, E 232, E 233
(produc boli de piele); E 200 (suprimă vitamina B12); E 320, E 321 – antioxidanți din margarină
(cresc colesterolul); E311, E 312 (atacă sistemul nervos); E 330 - acidul citric sau sarea de lămâie,
cel mai periculos adaos cancerigen (produce boli ale aparatului bucal)
- E-uri cancerigene: E 123, E 131, E 142, E 211, E 213, E 214, E 215, E 217, E 230, E 631 –
interzise în SUA, Comunitatea Europeană și țările din fosta URSS.
- E-urile bune: vitamina E naturală E 306, antioxidant puternic (prezent în ficat, ouă, peste, soia);
vitamina C naturală - acidul ascorbic - E 300 antioxidant puternic; clorofila E 140 - colorant
natural; lecitina E 322 - antioxidant natural; pectina E 440 - gelifiant natural; caragenon natural E
407, emulsifiant extras dintr-o algă marină [Mencinicopschi, 2010].
Până în urmă cu un an de zile, companiile din industria alimentară ne asigurau că E 127
(eritrozina) este sigur. Acum, el nu mai figurează pe lista E-urilor acceptate întrucât s-a descoperit
că este cancerigen, după ce ani de zile l-am consumat odată cu diversele alimente conservate
[Mencinicopschi, 2010].
Din nefericire, în România, încă putem găsi pe rafturile supermarketurilor alimente cu E-uri
cancerigene, interzise în mod oficial în Uniunea Europeană, din care facem parte. Aspectul
comercial plăcut și uniform și prețul accesibil al acestor alimente sunt suficiente pentru decizia
majorității cumpărătorilor de a le achiziționa și de a se declara mulțumiți.
Ca și în cazul E-urilor, alimentele modificate genetic nu au o toxicitate acută, iar efectele
asupra sănătății oamenilor se văd în timp. Considerăm că, aceasta este principala capcană pentru
majoritatea consumatorilor: evaluarea calității și a riscurilor alimentului după calitățile
organoleptice și după eventualele simptome apărute imediat după consum, fără să țină seama de
efectul cumulativ al substanțelor nocive.
Problema culturilor modificate genetic este mult mai gravă decât a multor substanțe chimice,
întrucât ele se răspândesc în mediul înconjurător. Poluarea genetică poate fi mai dăunătoare pe
termen lung decât cea chimică întrucât aici este vorba de “viu”, iar viul are capacitatea de a se
reproduce. Umanitatea ar putea ajunge la situația în care, întreaga biosferă să fie contaminată cu
OMG-uri, să constatăm efectele catastrofale asupra sănătății oamenilor și ale mediului și să nu mai
118
avem posibilitatea de a le contracara. În anii ’90, când au fost lansate în cultură, informațiile legate
de impactul negativ al OMG-urilor aproape că nu existau, acestea fiind descoperite ulterior. În
fiecare an, oamenii de știință descoperă noi și noi pericole ale OMG-urilor, în timp ce, culturile
modificate genetic cuceresc planeta.
Companiile producătoare de OMG-uri și pesticide nu doresc binele general al omenirii, ci
doar profituri cât mai mari și putere cât mai multă. În plus, numeroși oameni politici și organe de
decizie subordonează controversata problemă a OMG-urilor intereselor politice și economice
imediate. PIB mai mare, nivel de trai mai ridicat etc. Altfel spus, beneficiile sunt mai importante
decât riscurile.
Nu se poate face dezvoltare durabilă cu OMG-uri, cu ființe inventate în laborator, apoi
eliberate în mediu și introduse în alimentația noastră, fără să cunoaștem pe deplin pericolele la care
ne expunem. De aceea, atât consumatorii cât și agricultorii trebuie să fie cât mai bine informați și
cât mai precauți, pentru binele lor, dar și pentru sănătatea și siguranța alimentară a generațiilor
viitoare.

119