METODE PENTRU

CONSERVAREA
BIODIVERSITĂŢII
 CUPRINS

ARGUMENT........................................................................................................pag. 4
CAPITOLUL 1. CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII...................................pag. 5
1.1. Măsuri pentru conservarea biodiversităţii …………………………...pag. 5
1.2. Explorarea şi colectarea plantelor pentru conservare………………..pag. 6
CAPITOLUL 2. METODE PENTRU CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII..pag. 7
2.1. Conservarea “ in situ” .........................................................................pag. 7
2.2. Conservarea “in situ” în România.......................................................pag. 8
2.3. Rezervaţia Biosferei Delta Dunării ...................................................pag. 10
2.4. Conservarea “ ex situ”........................................................................pag. 12
2.5. Conservarea „ex situ” în parcuri zoo şi în grădini botanice……..….pag. 15
2.6. Conservarea „ex situ” în România (Banca de gene Suceava)………pag. 16
CAPITOLUL 3. CONTROVERSA “IN SITU”/ “EX SITU”.............................pag. 18
CAPITOLUL 4. CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII PISCICOLE.............pag. 20
4.1. Importanţa biodiversităţii piscicole....................................................pag. 20
4.2. Pierderea biodiversităţii peştelui........................................................pag. 21
ANEXE FOTO....................................................................................................pag. 23

2
 ARGUMENT
Conservarea biodiversităţii a devenit sau ar trebui să devină, una din cele mai
urgente şi importante probleme ale omenirii. Este interesant faptul că, deşi omenirea
îşi dă seama şi recunoaşte pierderile de resurse biologice şi mai ales consecinţele lor,
totuşi nu se dovedeşte destul de hotărât pentru a le înfrunta. Aşa se explică de ce
degradarea mediului continuă, iar măsurile aşteptate nu se întrevăd în raport cu
urgenţele. Dacă comunitatea internaţională, naţională şi locală şi dacă fiecare locuitor
al Terrei nu vor acţiona cu promptitudine, în următorii 30 de ani, 70% din suprafaţa
Pământului va fi serios afectată ca urmare a distrugerilor făcute de om.
Numeroase specii de păsări şi mamifere vor dispărea sau o treime din fondul
piscicol mondial se va epuiza ca urmare a supraexploatării, iar concentraţia de bioxid
de carbon s-ar putea dubla pâna în 2050.
Degradarea solului se datorează în proporţie de 35% păşunatului excesiv, 30%
despăduririlor şi 27% agriculturii (diferenţa aparţine altor factori).
Jumătate din cursurile de apă ale Planetei sunt serios poluate şi în curs de
secătuire. 60 % din cele 227 cursuri de apă socotite cele mai mari din lume şi-au
schimbat cursul ca urmare a construcţiei de baraje şi alte lucrări hidrotehnice.
Aceasta este situaţia actuală a mediului natural, în care se integrează şi
biodiversitatea, scoţând-o în evidenţă cu scopul de a se înţelege mai bine, de ce se
impune cu atâta insistenţă şi urgenţă conservarea diversităţii biologice.
Biodiversitatea nu este suspendată undeva în afara mediului natural, ea există în
interiorul lui, într-o strânsă interdependenţă cu toţi factorii de mediu.
Pierderea oricărui habitat duce inevitabil la pierderea tuturor formelor de viaţă
ce le-a adăpostit.

3
 CAPITOLUL 1
CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII

Fără îndoială, una din trăsăturile esenţiale ale lumii vii este diversitatea.
Lumea vie evoluează neîntrerupt pentru că este diversă, iar diversitatea nu poate avea
loc în afara evoluţiei. Diversitatea lumii vii a atins cote atât de înalte şi de perfecte,
încât pentru a înţelege cauzele şi mecanismele biologice ale transformărilor, omul
rămâne uimit de ceea ce observă la prima vedere: bogăţia, frumuseţea şi diversitatea
formelor de viaţă.
Biodiversitatea este definită ca întreaga gamă a genelor, a speciilor şi a
relaţiilor de interdependenţă a acestora cu mediul natural.
1.1. Măsuri pentru conservarea biodiversităţii
Conservarea biodiversităţii prezintă nu numai o importanţă deosebită, dar şi
serioase dificultăţi în realizarea ei, generate de complexitatea aspectelor care
caracterizează însăşi biodiversitatea, fiind în discuţie numeroasele structuri care o
alcătuiesc, fiecare cu particularităţile ei biologice, fiziologice şi comportamentale, de
cerinţele specifice ale condiţiilor de conservare, de necesitatea unor măsuri speciale
de organizare şi management, a unor investiţii specifice de infrastrucutură etc. Şi
toate acestea, datorită faptului că între vieţuitoarele ce trebuie conservate, există mari
diferenţe în ceea ce priveşte cerinţele de mediul. Una este să conservi seminţe într-o
bancă de gene şi alta să protejezi o rezervaţie naturală. Sau, unele sunt condiţiile de
conservare a plantelor cu înmulţire vegetativă şi altele sunt necesare conservării
plantelor cu înmulţirea sexuată. Diferenţele de condiţii devin şi mai tranşante când e
vorba de conservarea sepciilor în mediul acvatic şi în cel terestru. Cu totul diferite
sunt cerinţele de mediu pentru protejarea, spre exemplu a ursului Panda şi cele pentru
conservarea balenei albastre. Aceste aspecte impun o cunoaştere temeinică a
biologiei şi ecologiei speciilor de plante şi animale, pentru ca operaţiunile de
conservare să se desfăşoare în cunoştiinţă de cauză.

4
 1.2. Explorarea şi colectarea plantelor pentru conservare
Pentru ca plantele să poată fi conservate, ele trebuie mai întâi identificate şi
colectate. Identificarea lor se face prin explorarea acelor areale, care, pe baza
studiilor ecologice efectuate şi a unor informaţii primite de la oamenii locului, ar
prezenta o importanţă prin existenţa unor specii de plante de valoare pentru unele
utilizări. Acţiunea de explorare este foarte utilă, întrucât cu cât ea este făcută mai
amănunţit şi mai temeinic, există premisele ca expediţiile de colectare să nu se facă
la întâmplare, ceea ce ar duce la o slabă eficienţă a muncii de colectare. Mai trebuie
adăugat că acţiunile de colectare, la care trebuie să participe echipe multidisciplinare
de specialişti, sunt foarte costisitoare, fapt ce obligă la o serioasă organizare, pentru a
scoate de la fiecare expediţie, maximum de eficienţă cu minimum de costuri.
Informaţiile culese la faţa locului, despre plantele colectate, ajută foarte mult
activitatea ulterioară din banca de gene, cercetătorii de aici, dispunând deja de o
anumită orientare în utilizarea sursei respective. Pe baza informaţiilor culese şi a
studiilor ecologice efectuate, se alcătuiesc echipele de colectare, precum şi traseele
de străbătut. În ceea ce priveşte echipa de colectare, în măsura posibilităţiilor, în
alcătuirea ei, trebuie să intre specialişti din ecologie, agronomie ş.a. În stabilirea
traseelor, trebuie avut în vedere ca ele să fie alese, încât, pe de-o parte, să se realizeze
obiectivul expediţiei, iar pe de alta, o maximă eficienţă sub raportul costurilor.
Odată stabilit locul şi planta ce urmează a fi colectată, se stabileşte mărimea
optimă a probelor şi modul de formare a lor, încât să cuprindă maximum de variaţie
genetică. În ceea ce priveşte mărimea optimă a probei pe amplasament, Marshall şi
Brown (1975) recomandă între 50 şi 100 de indivizi (plante), în timp ce Bennet
(1970) şi Allard (1970) recomandă 200-300 de plante. În ceea ce priveşte numărul
optim de amplasamente necesare eşantionării, acesta este în strânsă legătură cu
volumul cunoştinţelor despre răspândirea variaţiei în natură. Acolo unde aceste
cunoştinţe sunt puţine, numărul de amplasamente trebuie să fie mai mare şi invers.
Pentru speciile anual cultivate, amplasamentele trebuie alese la distanţe egale pe tot
parcursul arealului, iar pentru speciile sălbatice amplasamentele trebuie grupate câte
5 pe cuprinsul arealului, grupele fiind distribuite egal între ele.

5
 CAPITOLUL 2
METODE PENTRU CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII

În funcţie de cerinţele biologice şi ecologie ale speciilor, de scopul conservării,

metodele de conservare trebuie să corespundă acestor cerinţe.
În general există 2 forme mari de conservare : “in situ” şi “ex situ”
2.1. Conservarea “ in situ”
Această metodă de conservare constă în menţinerea plantelor sau animalelor în
habitatele lor naturale, în care s-au format şi evoluat. Marele avantaj al acestui tip de
conservare este că el permite vieţuitoarelor să-şi formeze evoluţia, în condiţiile
naturale în care s-au format şi dezvoltat. Ele sunt puse în situaţia să co-evolueze cu
bolile, dăunatorii şi cu condiţiile de stres ale mediului din zona respectivă.
Încă din epoca lui Aristotel, oamenii se interesau de viaţa plantelor şi
animalelor. În prezent, cu toată evoluţia cunoaşterii umane, suntem încă departe de a
finaliza inventarul tuturor vieţuitoarelor. De fapt viaţa în ansamblul său este atât de
complexă şi de variată, încât există părerea că niciodată cercetătorii nu vor ajunge la
o finalitate din acest punct de vedere. Cu toate acestea, biodiversitatea este supusă
unui proces continuu de eroziune, încât mai multe forme de viaţă dispar, decât
reuşesc oamenii de ştiinţă să descopere şi să inventarieze. Ecosistemele asigură tot
evantaiul de bunuri şi servicii de mediu, care fac planeta noastră viabilă.
Biodiversitatea limitează insecuritatea alimentară şi constituie un important rezervor
de gene pentru biotehnologii, îndeosebi din agricultură şi medicină. Totodată ar fi
imprudent de a pune biodiversitatea “ sub clopot”. Ea este un domeniu dinamic, care
evoluează şi care integrează şi ezistenţa umană. Pentru a o conserva într-o manieră
durabilă, trebuie antrenată o reţea mondială de rezervaţii protejate, asociind
populaţiile locale la conservarea lor.
Zonele protejate în rezervaţii naturale reprezintă cele mai corespunzătoare
forme de conservare, întrucât ele asigură păstrarea ansamblului de unităţi ecologice-
fauna, flora, sol, apă etc. însă şi interacţiunea dintre ele. Pentru reuşita conservării “in
situ” trebuie avut în vedere că acest demers nu se poate face excluzănd omul. Dar
6
pentru a-l face pe partener în această activitate el trebuie cointeresat prin diferite
mijloace.
Conform convenţiei privind biodiversitatea de la Rio (1992) “orice zonă
geografică delimitată, bine organizată şi administrată, în vederea conservării unor
zone naturale speciale, constituie o zonă protejată”. Această largă definiţie acoperă
realităţi variate. Uniunea Mondială pentru Natură (UICN), principala organizaţie care
se ocupă de ariile protejate, distinge 6 zone care include de la rezervaţii nelocuite
(spre exemplu în Antarctica) până la nenumăratele parcuri naturale, conduse de
populaţiile locale.
În total, pe întregul Mapamond există mai mult de 30000 de arii protejate, care
se intind pe 8,83 % din suprafaţa globului. Cea mai mare parte din ele acoperă mai
puţin de 10 km2, alcătuite din “insuliţe” fragile, în mijlocul naturii.
2.2. Conservarea “in situ” în România
Natura a fost foarte darnică cu România. Formele de relief variate (munţi,
dealuri, câmpii, ape, păduri), condiţiile climatice diferite, fauna şi flora sălbatică,
bogată şi variată, oferă României un cadru natural cu frumuseţi deosebite şi cu un
potenţial economic generos. Din păcate, nu la acelaşi nivel s-a situat omul, care aşa
după cum sublinia Clubul Ecologic UNESCO “Pro Natura”, spre deosebire de alte
ţări, România a dus mereu lipsă de un management corespunzător pentru conservarea
ariilor protejate. Merită de subliniat faptul că în România, populaţiile de lupi, urşi,
capre negre, râşi, se numără printre cele mai mari din Europa. În Carpaţi mai există
habitate forestiere şi alpine nealterate.
În anii 1930 s-a înfiinţat în ţara noastră Comisia Monumentelor Naturii cu
scopul de a conserva ariile protejate. Dar din lipsa unor măsuri adecvate de
organizare, ariile protejate erau un fel de muzee în aer liber, fără ghizi şi fără pază.
Totuşi o oarecare protecţie s-a realizat datorită faptului că rezervaţiile erau greu
accesibile. După 1990, odată cu marile transformări în ţara noastră, lipsa unei
legislaţii corespunzătoare a favorizat braconierii şi “ întreprinzătorii” la mari abuzuri,
furturi, distrugeri, care au provocat şi provoacă mari degradări ariilor protejate.
Odată cu cadidatura României pentru integrarea în Uniunea Europeană, a fost

7
adoptată H.G.230/2003, prin care se stabilesc măsuri concrete de reorganizare a
acestei activităţi, delimitându-se clar întinderea geografică a rezervaţiilor biosferei, a
parcurilor naturale şi a parcurilor naţionale, acestea fiind încadrate în categorii de
management corespunzătoare. În acelaşi document se detaliază mecanismele de
constituire a administraţiilor celor 18 zone protejate, din care una a Rezervaţiei
Biosferei, 11 Parcuri Naţionale şi 6 Parcuri Naturale, după cum urmează:
- Rezervaţia Biosferei Delta Dunării
- Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei
- Parcul Naţional Retezat, desemnat internaţional ca Rezervaţie a Biosferei
către Comitetul UNESCO “omul şi biosfera”
- Parcul Natural Porţile de Fier
- Parcul Natural Cheile Nerei-Beuşniţa
- Parcul Natural Apuseni
- Parcul Naţional Munţii Rodnei, desemnat internaţional ca Rezervaţie a
Biosferei de către Comitetul UNESCO “omul şi biosfera”
- Parcul Natural Bucegi
- Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş
- Parcul Naţional Ceahlau
- Parcul Naţional Călimani
- Parcul Naţional Cozia
- Parcul Naţional Piatra Craiului
- Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina
- Parcul Naţional Semenic-Cheile Carasului
- Parcul Naţional Munţii Măcinului
- Parcul Natural Balta Mică a Brăilei,desemnată ca Zonă Umedă de
importanţă internaţională,de către Secretariatul Convenţiei Ramsar
- Parcul Natural Vânători Neamţ
Hotărârea de guvern 230/2003 stabileşte că Autoritatea Publică pentru Mediu
în colaborare cu Autoritatea Publică Centrală pentru Silvicultură, cu avizul
Academiei Române, vor hotărî zonarea interioară a parcurilor naţionale din punct de

8
vedere al necesităţii de conservare a biodiversităţii. De asemenea în aceeaşi formulă
organizatorică, se vor elabora norme de amenajare a pădurilor, în conformitate cu
categoriile de management şi cu obiectivele de conservare a biodiversităţii.
Autoritatea Publică Centrală pentru Agricultură în colaborare cu Autoritatea Publică
Centrală pentru Mediu şi cu Academia Română sunt răspunzătoare de elaborarea
unor norme de gospodărire a pajiştilor, având în vedere printre alte considerente,
obiectivele conservării biodiversităţii. Se va acţiona pentru stabilirea unor
reglementări precise pentru desfăşurarea ecoturismului, precum şi stabilirea unor
structuri administrative pentru fiecare rezervaţie. Prin măsurile stabilite de acest act
normativ, precum şi prin cele stabilite anterior, există certitudinea că întreaga
activitate de organizare şi funcţionare a rezervaţiilor naturale se va îmbunătăţi
subtanţial, încât conservarea naturii în ţara noastra să se ridice la nivelul importanţei
şi frumuseţilor acestor avuţii.
2.3. Rezervaţia Biosferei Delta Dunării
Toate rezervaţiile şi parcurile naţionale şi naturale sunt protejate, pe bază de
acte normative, datorită anumitor valori naturale, care le conţin. În ţara noastră, prin
bogăţia şi diversitatea formelor de viaţă, Delta Dunării ocupă un loc special, în multe
privinţe importanţa ei depăşind cu mult graniţele ţării.
Delta Dunării ocupă 2,5% din suprafaţa României, locul 22 pe glob şi locul 3 în
Europa, după Volga şi Kuban. Datorită condiţiilor ecologice existente, Delta Dunării
ocupă cele mai mari zone umede din lume ca habitat al păsărilor de apă.
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării este împărţită în 3 zone funcţionale caracteristice
pentru rezervaţiile biosferei :
a) zone cu regim de protecţie integrată, 18 la număr, care ocupă o suprafaţă totală de
50.600 ha (8,7% din suprafaţa rezervaţiei) şi care au o valoare excepţională din punct
de vedere ştiinţific, istoric, estetic sau conservativ ;
b) zone tampon, stabilite în jurul zonelor cu regim de protecţie integrată, care ocupă
o suprafaţă totală de 223.300 ha (38,5 % din suprafaţa rezervaţiei) şi au rolul de
atenuare a impactului antropic asupra zonelor protejate ;

9
c) zonele economice, care cuprind 306.100 ha sau 52,8 % din suprafaţa rezervaţiei şi
se compun din terenuri aflate în regim liber de inundaţie, terenuri îndiguite pentru
agricultură, piscicultură, silvicultură şi aşezările umane.
A fost declarată Rezervaţie a Biosferei de către Guvernul României în 1990,
hotărâre confirmată prin Legea nr.82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei
Delta Dunării, modificată şi completată prin Legea nr.454/2002. În 2003 apare
Hotărârea Guvernului României nr.230, prin care se stabileşte “Delimitarea
rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea
administraţiilor acestora”.
Delta Dunării deţine triplu statut de protecţie internaţională:
a) Rezervaţie a Biosferei, desemnată internaţional de comitetul UNESCO, “Omul
şi Biosefera”
b) Zonă umedă de importanţă internaţională, desemnată de Secretariatul
Convenţiei Romsar
c) Sit al Patrimoniului Natural Universal recunoscut de UNESCO.
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării cuprinde câteva unităţi fizico-geografice
deosebite, atât din punct de vedere morfologic, cât şi genetic: Delta Dunării,
Complexul lagunar Razim-Sinoe, Dunărea maritimă până la Capul Pisicii, sectorul
Isacea-Tulcea cu zonă inundabilă, sărăturile Murighiol-Plopu şi litoralul Mării Negre
de la braţul Chilia până la Capul Midia, inclusiv marea teritorială. Limita vestică
continentală a Rezervaţiei este reprezentată de contactul Podişului Dobrogean cu
zonele umede şi palustre.
Întinderile de apă şi uscat care s-au format aici oferă condiţii de viaţă bune
pentru un număr mare de plante şi animale. Numărul total de specii identificat este de
circa 5000, din care 1668 specii de floră şi 3846 specii de faună. În rezervaţie au fost
identificate un număr de 30 de ecosisteme.
Condiţiile climatice ale Deltei, influenţate de Marea Neagră şi îndeosebi de
inundaţiile repetate, determină existenţa unei vegetaţii bogate, în care predomină
trestia cu o multitudine de forme, reprezentând cea mai întinsă zonă compactă cu
stufărişuri din lume. Interesantă este vegetaţia plutitoare alcătuită în principal din

10
nuferi, piciorul cocoşului, nucul de apă, precum şi plantele carnivore. În Deltă,
alături de numărul mare de plante acvatice şi terestre, trăiesc numeroase specii de
animale şi peşti, de o mare diversitate biologică. Atrag în mod deosenit atenţia cele
325 de specii de păsări, care trăiesc sau vin în Deltă pentru a cuibări sau a ierna.
Dintre acestea se remarcă în mod deosebit pelicanii.
2.4. Conservarea “ ex situ”
Genele nu pot fi conservate decât în sisteme vii, adică sub formă de plante
întregi sau părţi din plante, care trebuie să rămână vii şi sănătoase pentru a fi
conservate. Pentru a menţine sistemele vii, biologii şi responsabilii cu conservarea,
utilizează câteva metode specifice. Una din aceste metode este conservarea “ex situ”
care constă în conservarea plantelor şi animalelor în afara habitatului natural în care
s-au format şi au evoluat (bănci de gene, grădini botanice, parcuri zoologice).
Cele mai multe plante se păstrează folosind acest mod de conservare, în care
seminţele, plantele sau părţi din plante (ţesuturi sau celule) sunt rezervate într-un
mediu artificial. Deşi stocarea se face pe termen lung, totuşi el nu este definit:
plantele cultivate trebuie să fie în timp regenerate pentru că ele îmbătrânesc, boabele
şi ţesuturile trebuie să fie periodic regenerate sub formă de plante întregi, care vor
produce seminţe noi sau ţesuturi tinere, apte pentru conservare.
Dacă regenerarea este facută regulat şi meticulous, conservarea “ex situ” poate
reprezenta un mijloc de prezervare a genelor pe timp foarte mare, de ordinul
secolelor. Acest tip de conservare mai prezintă avantajul că adună într-un singur loc,
o mare diversitate genetică.
Conservarea modernă a plantelor cultivate, precum şi a rudelor lor sălbatice, se
face în prezent în aşa zisele “bănci de gene”. Dacă conservarea pădurilor şi a faunei,
recunoscută ca o necesitate încă din anul 700 î.Hr. în câteva regiuni din China şi
India, conservarea resurselor genetice în maniera în care se practică în prezent,
constituie un fenomen relative recent. Studiile lui A. de Candolle şi N.Vavilov se
găsesc la originea diferitelor colecţii de resurse genetice vegetale din Federaţia Rusă,
Statele Unite şi din alte state. Colecţiile de plante făcute de ei, la început erau
destinate ameliorării plantelor şi disciplinelor conexe. Ulterior, unele dintre ele, spre

11
exemplu cele ale lui Vasilov, au permis să identifice centrele de origine şi centrele de
diversitate ale plantelor, să pună în evidenţă modul de repartizare a variabilităţii sau a
caracterelor şi să lege variaţiile observate de efectele de mediu.
Gestionarea şi conservarea materialului vegetal au evoluat progresiv ajungând
la situaşia de astăzi, când gestionarea se face pe baze computerizate. Conservarea
patrimoniului vegetal a încetat de a mai fi o preocupare izolată, pentru a deveni în
prezent o activitate ştiinţifică, cu caracter internaţional, în a cărei preocupare
implicându-se nu numai cercetători şi alţi specialişti, ci şi fundaţii private, ONG-uri
şi chiar guverne.
Preocupaţi de riscul dispariţiei unor importante specii, oamenii de ştiinţă au
încurajat dezvoltarea băncilor de gene pentru a putea accede în permanenţa şi rapid la
resursele genetice fiabile. S-a constatat că misiunile de preospectare destinate a
asigura amelioratorii de plante cu material genetic sunt costisitoare. Pe de altă parte,
amelioratorii de plante şi-au arătat nemulţumirea faţă de activitatea de colectare,
întrucât în caz de epuizare sau de pierdere a unor plante este dificil de a le înlocui
printr-o acţiune de colectare. De aici s-a tras concluzia necesităţii organizării unor
instituţii specializate pentru conservare, denumite bănci de gene.
Conservarea resurselor genetice în bănci de gene presupune parcurgerea mai
multor erape, care se finalizează prin stocarea seminţelor pentru păstrare.
Prima etapă a conservării constă în efectuarea unui inventar al caracteristicilor
plantelor de câmp, în locul unde s-a efectuat colectarea. Se va descrie mediul în care
s-au format şi dezvoltat şi se va preciza originea lor. Este bine să se reţină
caracteristici, precum culoarea boabelor sau forma fructului, latitudinea şi
longitudinea locului de colectare, numele local al plantei, data colectării şi alte date
ce pot fi prelevate.
A doua etapă este reprezentată de stabilirea numărului de seminţe ce trebuie
prelevate pentru fiecare probă în aşa fel încât să fie reprezentative variabilităţii
genetice a populaţiei respective. Ca măsură de securitate, cea mai mare parte a
loturilor conţin mai multe mii de seminţe. Laboratorul Naţional de Conservare a
seminţelor (NSSL), de la Fort Collins din statul Colorado din SUA, conservă nu mai

12
puţin de 5000 de seminţe pentru plantele care produc boabe mari. La Gatersleben în
Germania, cercetătorii au fixat ca obiectiv conservarea a 10000 de boabe pe lot, ceea
ce corespunde cu 500 de grame de cereale. La Centrul Internaţional pentru
Ameliorarea Porumbului şi Grâului din Mexic, loturile de porumb conservate pe
termen lung conţin între 5000 şi 17000 de boabe după varietate, iar pentru grâu
20000 de boabe. La Institutul Internaţional de Cercetarea Orezului de la Los Banos
din Filippine, proba supusă conservării conţine între 5000 şi 8000 de boabe pentru
conservarea de lungă durată şi între 20000 şi 32000, după specie, pentru conservarea
de medie durată.
A treia etapă constă în multiplicarea materialului vegetal destinat conservării.
Seminţele colectate în câmp sunt insuficiente pentru necesarul de conservare, pentru
utilizarea de amelioratori şi pentru schimb. Pentru a fi suficiente sunt necesare 5
generaţii de multiplicare.
A patra etapă constă în faptul că, odată catalogat şi multiplicat, materialul
trebuie să fie caracterizat şi evaluat. Identificarea caracterelor interesante ale unui lot
este încredinţată de preferinţă unei echipe de cercetători. În consecinţă, această etapă
este foarte importantă pentru amelioratori. Cercetările asupra materialului colectat se
fac atât în câmp cât şi în sere, avându-se în vedere principalele însuşiri morfologice
şi fiziologice. Interesează în mod deosebit rezistenţa la boli, la insecte şi la stresul de
mediu.
A cincea etapă şi cea mai importantă constă în conservarea propriu-zisă.
Resursele genetice se conservă în 3 maniere diferite: pe termen scurt, pe termen
mediu şi pe termen lung.
a) Conservarea pe termen scurt (denumit şi „de lucru”) - seminţele sunt conservate
fie la temperatura camerei, fie în spaţii climatizate, dacă climatul este cald şi umed.
Acest material prezintă un interes imediat pentru amelioratori. Colecţiile „de lucru”
nu intră în conservarea propriu-zisă, ele fiind în general menţinute în locurile
destinate programelor de ameliorare a plantelor, mai curând decât în băncile de gene.
Unele din probele „de lucru” sunt transferate în colecţiile pe termen mediu şi lung,
intrând în circuitul internaţional.

13
b) Conservarea pe termen mediu reprezintă interes pentru amelioratorii de plante.
Seminţele sunt conservate la o temperatură de circa 00C în flacoane de sticlă sau de
plastic sau în pungi de aluminiu. Cea mai mare parte a băncilor de gene folosesc
conservarea pe termen scurt şi mediu, pentru că ele sunt imediat exploatabile de
amelioratori şi pentru că sunt mai puţin consumatoare de energie decât colecţiile pe
termen lung.
c) Conservarea pe termen lung - pentru acest mod de conservare seminţele sunt
uscate după care sunt plasate în flacoane vidate sau în containere metalice sau în
pungi de aluminiu. Acestea sunt depozitate în spaţii bine izolate sau în congelator la
o temperatură cuprinsă între -100C şi -200C. În aceste condiţii, seminţele pot să-şi
menţină viabilitatea timp foarte îndelungat.
Seminţele conservate pe termen mediu sau pe termen lung sunt uscate până la
un conţinut de umiditate de la 4% la 7%, după care se supun refrigerării. Pentru
uscare există aparate speciale de dezumidificare. Odată depozitate într-o bancă,
loturile de seminţe sunt periodic supuse testării viabilităţii. Viabilitatea seminţelor
depinde de 3 factori: temperatura, conţinutul de umiditate şi de viabilitatea iniţială.
Plantele cu înmulţire vegetativă, cum este cazul cartofului, trebuie ca în
fiecare an să fie înmulţite, iar stocarea tuberculilor să fie facută în spaţii lipsite de
umiditate şi caldură excesive.
2.5. Conservarea „ex situ” în parcuri zoo şi în grădini botanice
Pentru mamifere, păsări, reptile şi amfibieni, conservarea „ex situ” se practică
în general în parcuri zoologice. Aproape 500000 de animale în toată lumea trăiesc in
parcuri zoo. Câteva specii, precum condorul de California, nu mai există decât în
parcuri zoo. Aceste animale au fost supuse conservării înainte să dispară din natură.
În prezent se încearcă reintroducerea lor în libertate.
Conservarea „ex situ” în grădini botanice se face în 1500 de astfel de unităţi din
întreaga lume şi unde sunt adăpostite 35000 de specii, adică 15 % din flora mondială.
Cea mai mare parte din grădinile botanice se găsesc în ţările dezvoltate. Ţările
tropicale, cu toata bogăţia lor în diversitate genetică, nu deţin decat 230 de grădini
botanice. În numeroase grădini botanice, o atracţie deosebită o constituie spaţiile

14
destinate florilor. Atât ca interes ştiinţific, dar şi estetic şi educativ, florile sunt astfel
alese încât să ofere plăcuta ocazie de a fi admirate şi cercetate pe tot parcursul
perioadei de vegetaţie, din primavara devreme cu lalelele, continuând vara cu
trandafirii şi încheind toamna târziu cu crizantemele.
Prin frumuseţea acestor specii de flori, dar şi prin diversitatea lor, prin modul
de organizare şi management, grădinile botanice constituie modele de bun gust şi
rafinament în etalarea frumosului şi a ordinei, adevărate oaze de linişte şi relaxare.
În ţara noastră, Asociaţia Internaţională a Grădinilor Botanice recunoaşte
existenţa a 7 grădini botanice după cum urmează: 1 la Bucureşti, 2 la Cluj-Napoca, 1
la Craiova, 1 la Iaşi, 1 la Tg-Mureş şi 1 la Timişoara.
2.6. Conservarea „ex situ” în România (Banca de gene Suceava)
În România există conservarea „ex situ” a resurselor genetice vegetale, se face
la Banca de gene Suceava a cărei construcţie s-a făcut pe baza aprobării Consiliului
de Stat al R.S.România şi care până în anul 1991 a funcţionat ca un compartiment
dependent de Staţiunea de Cercetări Agricolă Suceava, fără personalitate juridică.
Obiectivele noii instituţii înfiinţate sunt: prospectarea, colectarea, evaluarea şi
conservarea resurselor genetice vegetale.
Preocupări pentru conservarea resurselor genetice vegetale în cadrul Staţiunii
de Cercetări Agricole Suceava, existau de multă vreme. Primele colecţii s-au făcut la
porumb, încă din anul 1956, odată cu infiinţarea în cadrul S.C.S. Suceava a
Compartimentului de Ameliorare a porumbului. Ulterior colecţiile s-au extins şi la
alte specii, precum la cartof, plante furajere etc. Preocupările şi insistenţele S.C.A.
Suceava pentru colectarea resurselor genetice mai întâi în Bucovina şi mai apoi din
întreaga ţară, au creat condiţii pentru ca să infiinţeze Banca de Gene a României.
Activitatea Băncii de Gene Suceava a atras atenţia forurilor europene şi
internaţionale de specialitate şi, ca urmare, în 1993 conducerea Băncii de Gene
Suceava a fost împuternicită de Guvernul României să răspundă invitaţiei Institutului
Internaţional de Resurse Genetice Vegetale, cu sediul la Roma, de a semna în această
organizaţie mondială. Ceremonialul de semnare a avut loc la Ministerul de Externe al
Italiei, depozitarul documentului de aderare.

15
 Volumul de material colectat şi conservat în cadrul Băncii este de peste 7000
de probe, cuprinzând specii de cartof, porumb, grâu, fasole etc. Conservarea
colecţiilor de seminţe se face în condiţii climatizate, dispunând în acest sens de
aparatura necesară. La temperatura de + 40C se conservă seminţele pentru păstrarea
pe timp mediu, iar la -200C se conservă pe perioade de lungă durată.

16
 CAPITOLUL 3
CONTROVERSA “IN SITU”/ “EX SITU”

Avantajele şi dezavantajele ambelor metode de conservare a biodiversităţii au

creat condiţii pentru o largă dezbatere a principiilor şi practicilor promovate de
fiecare metodă în parte. Plecând de la riscurile potenţiale asociate cu conservarea în
bănci de gene, unii oameni de ştiinţă sunt convinşi că cel mai bun mijloc de protejare
a diversităţii genetice a speciilor cultivate şi a formelor lor sălbatice înrudite, constă
în menţinerea “in situ” adică în camp cu biotopurile lor naturale. Ei susţin că oprind
evoluţia planetelor, băncile de gene opresc dezvoltarea a noi specii şi varietăţi. Pe
această bază, Myers (1983) califică conservarea “ex situ” (în bănci de gene) cu
expresia dură de “ghetouri genetice”. Este adevărat că seminţele congelate nu au nici
un fel de interacţiune cu mediu lor natural şi că ele pot suferi modificări neaşteptate
şi nedorite în cursul regenerării. Pe de altă parte, conservarea “ex situ” prezintă
avantajul că seminţele depozitate în banca de gene sunt uşor accesibile
amelioratorilor, iar supravegherea lor este mai lesne de făcut.
Conservarea plantelor în habitatele lor de origine oferă numeroase avantaje,
dintre care cea mai importantă constă în posibilitatea ca ele să evolueze în strânsă
dependenţă cu factorii naturali în care s-au format şi dezvoltat. În timp ce în
condiţiile băncii de gene evoluţia se opreşte, în habitatul de origine ea continuă.
Această strategie ridică totuşi unele probleme practice. Fie că este vorba de
conservarea “in situ”, fie în bănci de gene, supravieţuirea varietăţilor locale este în
întregime tributară factorului uman.
Menţinerea colecţiilor în câmp se loveşte de un obstacol, legat de lipsa de teren
cultivabil în numeroase ţări. În Bangladesh, spre exemplu, trăiesc 100 de milioane de
locuitori pe un teren de talia Wisconsinului şi unde suprafaţa medie a unei exploataţii
este inferioară unui hectar.
Multe ţări în curs de dezvoltare sunt în asemenea situaţie, tocmai acolo unde se
găsesc cele mai importante resurse genetice autentice. Există propunerea ca

17
antreprizele de seminţe să suporte un impozit din care să fie subvenţionaţi ţăranii
care vor accepta să cultive varietăţile locale. Dar deocamdată nu s-a realizat nimic.
Băncile de gene şi-au dovedit deja utilitatea participând de mai multe ori la
securitatea varietăţilor locale şi a speciilor sălbatice ameninţate cu extinţia. Astfel, un
lot de orez sălbatic originar din Taiwan, a dispărut din cultură în această ţară. Din
fericire, colecţiile acestei specii au fost constituite în Taiwan şi depozitate în Banca
de Gene IRRI, înainte să dispară din cultură.
În ceea ce priveşte conservarea “in situ” a speciilor sălbatice se consideră că
este cel mai potrivit mod de păstrare, care are şi avantajul că este uşor de organizat.
Speciile sălbatice trebuie să fie prezervate din biotopul lor natural pentru continuarea
integrării cu mediul natural. O importanţă particulară în acest sens o are pădurea
tropicală, în care se găsesc numeroase specii de plante cultivate. Colecţiile speciilor
spontane “in situ” sunt mai puţin pretenţioase în a fi conduse decât un program de
subvenţii pentru varietăţile locale.
Pentru plantele cultivate de tip cacao şi fructele tropicale, rezervele “in situ” şi
colecţiile de câmp constituie la ora actuală cele mai bune metode de conservare.
Cu privire la această controversă “in situ”/ “ex situ”, ea nu trebuie privită ca o
alternativă, una din formule excluzând pe cealaltă. Dezbaterea are loc cu cele mai
bune intenţii cu scopul, pentru ca în viitor să se dispună de date ştiinţifice care să
ajute la promovarea obiectivă a celei mai valoroase soluţii.

18
 CAPITOLUL 4
CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII PISCICOLE

Oceanele, lacurile şi cursurile de apă ocupă patru cincimi din suprafaţa

planetară. Cu toate acestea, mai puţine specii acvatice au fost inventariate şi descris,
decât speciile terestre. Există însă convingerea că apele adăpostesc un număr mult
mai mare de specii, dar care încă nu au fost descrise şi denumite. Apele tropicale
conţin cele mai bogate şi mai diversificate specii de peşti. Astfel, apele Indo-
Pacificului conţin după estimări 1500 specii de peşti şi 6000 specii de moluşte, faţă
de numai 280 de specii de peşti şi 500 de moluşte în Atlanticul de Est. În apele
Thailandei se apreciază că ar fi 1000 de specii de peşti de apă dulce, însă până în
prezent nu au fost înregistrate oficial decât 475 de specii. De asemenea, în apele
Braziliei ar exista mai mult de 3000 de specii de peşti de apă dulce, de 3 ori mai mult
decât în apele altor ţări apropiate.
4.1. Importanţa biodiversităţii piscicole
Pescuitul peştelui şi comerţul cu peşte sunt de secole surse de hrană pentru
comunităţile de coastă şi pentru cele care trăiesc pe malurile apelor interioare. Peştele
aduce o contribuţie substanţială la disponibilităţile mondiale de proteină animală, fie
direct, fie ca o consecinţă a utilizării lui pentru alimentaţia animalelor, întrucât o
treime din captura de peşte este transformată în făină sau în ulei.
Ţările dezvoltate depăşesc 50 % din captura mondială de peşte, care se practică
de micii producători şi care asigură 25% din pescuitul mondial, din care 40% este
destinat consumului uman.
Se estimează că în ţările în curs de dezvoltare 100 de milioane de oameni
depind în totalitate sau parţial în asigurarea hranei, de peşte. Valoarea dietetică a
peştelui face ca interesul pentru peşte să crească, mai ales în ţările industrializate,
unde, cererea peştelui “de lux” cum ar fi stridiile, creveţii, somonul sau tonul, este
deosebit de mare. În ţările în curs de dezvoltare, cererea de peşte va creşte, ca urmare
a creşterii populaţiei. Un răspuns la cererea crescută de peşte este dezvoltarea
acvaculturii.
19
 4.2. Pierderea biodiversităţii peştelui
Cauzele principale care afectează diversitatea genetică a peştelui sunt:
supraexploatarea, pierderea habitatelor şi introducerea speciilor exotice.
Stocurile de peşte reprezintă o sursă reînoibilă însă şi aici, ca oriunde, există o
limită. Goana după profit a dus la supraexploatarea peştelui, fiind dominată concepţia
că sursele piscicole sunt inepuizabile. Acum se constată că această concepţie este
dăunătoare.
Pentru limitarea sau reducerea pierderii diversităţii genetice a peştelui, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost creat în Europa Consiliul Internaţional pentru
Exploatarea Mării. Imediat, numeroase organisme cu acest profil au fost înfiinţate în
diferite părţi ale lumii cu scopul de a reglementa pescuitul în apele marine şi în apele
interioare. Cu toate aceste măsuri, rata exploatării nondurabile a peştelui a rămas
deosebit de ridicată.
Toate speciile care trăiesc în adâncuri, precum heringii, sardinele, sunt grav
ameninţate. Crustaceele, precum creveţii, langustele şi crabii sunt, de asemenea,
supraexploatate.
Presiunea expxloatării contribuie la degradarea sau distrugerea ecosistemelor
acvatice, prin poluare sau prin concurenţă. Oceanele funcţionează ca un deversor
pentru bioxidul de carbon, pentru solul spălat, pentru îngrăşămintele, deşeurile
umane şi industriale. În mare măsură, populaţiile se concentrează în jurul
acumulărilor de apă curgătoare sau staţionare. Şase persoane din zece locuiesc în
zonele de coastă şi emigrarea către aceste zone se intensifică.
Dezvoltarea acvaculturii intensive, în unele cazuri, produce pagube
ecosistemelor de coastă şi resurselor de apă. În câteva părţi din Asia, locul
crescătoriilor de peşte a fost luat de creşterea unor specii, mult solicitate pe piaţă,
cum sunt creveţii. În zona Indo-Pacificului, mai mult de un milion de hectare de
pădure de mangrove a fost convertită în heleşteie de acvacultură. Mangrovii servesc
la hrana numeroaselor specii marine şi contribuie la menţinerea echilibrului ecologic
şi al biodiversităţii.

20
 Introducerea de specii exotice de peşti poate avea urmări imprevizibile.
Deversarea peştelui din Nil în lacul Victoria, constituie un exemplu clasic în acest
sens. Peştele introdus în acest lac la sfârşitul anului 1950, pentru pescuitul sportiv,
datorită ferocităţii sale şi a taliei mari, a cauzat extinţia a 200 sau 300 de specii de
peşti indigeni mici. Dacă pe termen scurt, pierderile nu sunt atât de catastrofale, în
schimb pe termen lung, ele vor devein dramatice, îndeosebi din punct de vedere
ecologic şi social.

21
 ANEXE FOTO

Cadru natural

Biodiversitate specifică
22
23
24
25