CUPRINS

1. Noţiuni introductive
1.1. Scopul şi importanţa protecţiei mediului
1.2. Globalizarea şi mediul
1.3. Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile
1.4. Integrarea României în Uniunea Europeană şi protecţia mediului
1.4.1. Problemele integrării europene
1.4.2. Capitolul mediu: perioade de tranziţie maxime
1.4.3. Concluzii
2. Legislaţia protecţiei mediului - instrument al ocrotirii pe cale juridică a
mediului
2.1. Definirea dreptului mediului
2.2. Locul şi rolul dreptului mediului în ansamblul ramurilor de drept
2.3. Funcţiile dreptului mediului
2.4. Izvoarele dreptului mediului
2.5. Principiile dreptului mediului
2.5.1. Principiul precauţiei în luarea deciziei
2.5.2. Principiul acţiunii preventive
2.5.3. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor
specifice cadrului biogeografic natural
2.5.4. Principiul „poluatorul plăteşte“
2.5.5. Principii adiţionale
2.5.6. Modalităţi de implementare a principiilor fundamentale şi a
elementelor strategice
3. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat din
punct de vedere ecologic
3.1. Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental al omului la un
mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic
3.2. Consacrarea la nivel naţional şi internaţional
3.2.1. Consacrarea şi garantarea în legislaţia românească
3.2.2. Titularii dreptului la un mediu sănătos
3.2.3. Drepturile – garanţii ale dreptului la un mediu sănătos
3.2.4. Apărarea dreptului fundamental la un mediu sănătos prin
instituţia Avocatului Poporului
3.2.5. Consacrarea dreptului fundamental la un mediu sănătos la
nivel internaţional şi comunitar
3.2.6. Consacrarea dreptului la un mediu sănătos în Constituţiile
statelor europene
4. Principalele repere ale apariţiei şi dezvoltării legislaţiei mediului în România
5. Elementele definitorii ale răspunderii juridice pentru faptele ce
aduc prejudicii mediului
5.1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului

5.2. Răspunderea contravenţională

2
 5.2.1. Generalităţi
5.2.2. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei
5.2.3. Procedura contravenţională
5.2.3.1 Constatarea contravenţiei
5.2.3.2. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale
5.2.3.3. Căile de atac
5.2.3.4. Executarea sancţiunilor contravenţionale
5.2.4.Contravenţii prevăzute în O.U.G. nr.195/2005 (Legea 265/2006)
privind protecţia mediului
5.3. Răspunderea penală în dreptul mediului
5.3.1. Generalităţi
5.3.2. Răspunderea penală în dreptul mediului
5.4. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic
5.4.1. Consideraţii generale
5.4.2. Specificitatea prejudiciului ecologic
5.4.3. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic
5.4.4. Răspunderea civilă pentru pagube nucleare
5.5. Răspunderea de mediu
5.5.1. Noţiunea de prejudiciu asupra mediului
5.5.2. Competenţe în stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi
Reparatorii
5.5.3. Dreptul la acţiune
5.5.4. Instrumente financiare
5.5.6. Cooperarea cu statele-membre ale UE
5.5.7. Sancţiuni aplicabile

6. Tehnici de protecţie a mediului

6.1. Standarde ecologice
6.2. Interdicţii de natură ecologică
6.3. Instituirea de zone de protecţie
6.4. Reglementarea activităţilor cu impact asupra mediului

7. Instrumente economico-fiscale

8. Instituţiile mediului în România

9. Organizaţii internaţionale implicate în protecţia mediului

3
 1. Noţiuni introductive

Poluarea şi protecţia mediului sunt considerate printre cele mai importante

probleme cu care se confruntă umanitatea la acest început de mileniu. Nu ştim să fi
existat în istoria omenirii un început de veac cu mai multe dileme şi mai adânci sfidări,
care asemenea unor şerpi cu clopoţei s-au strecurat în leagănul tuturor paradigmelor
bântuite de criză, ca şi în zestrea marilor enigme ce ne-au însoţit prin vremuri. Henri
Focillon, care s-a ocupat de paradigmele trecutului, menţionează că în cazul anului
1000 ele erau reductibile la alternativa „ ştiinţa demonică sau omul cultului”, pentru ca
la începutul mileniului al III-lea, în virtutea unui efect de simetrie să apară o nouă
alternativă: „ demonul ştiinţei sau cultul omului’’. Fireşte ceea ce şochează acum nu
este misterul trecerii într-un nou mileniu, ci sunetul extrem de pur al acelor
„clopoţei”... El ne avertizează conştiinţa asupra existenţei „marelui sindrom ecologic”,
a iminenţei unor uriaşe răsturnări de valori, produse de agresiunile omului, deloc naive
şi deloc trecătoare , asupra naturii. A opta pentru marile valori ale umanităţii, garante
ale continuităţii noastre pe Pământ, înseamnă a pleda împotriva „ecocidului planetar”,
care în mod paradoxal, a fost imaginat tocmai de om împotriva naturii umane însăşi...
Aceasta este în fapt cea mai teribilă sfidare şi poate ultima! Este prin urmare necesar
să se producă o mutaţie necesară : de la ipostaza de „agresor”, care distruge şi jefuieşte
fără milă natura, la cea de protector, de ocrotitor al acesteea. Un protector care-şi
propune, fără fals egoism, să integreze dezvoltarea cu protecţia şi conservarea
patrimoniului natural. Supravieţuirea omenirii impune ca această acţiune să fie
întreprinsă la nivel mondial, întrucât sfidările au escaladat de mult graniţele statelor,
iar dilemele s-au ridicat cu mult peste preocupările câtorva naţiuni. A sosit prin
urmare, implacabil, vremea „noilor alianţe”, aşa după cum s-a exprimat Ilya
Prigogine.

1.1. Scopul şi importanţa protecţiei mediului

Mediul reprezintă „ansamblul elementelor fizice, chimice sau biologice,

naturale şi artificiale, care condiţionează viaţa umană, animală sau vegetală, sau o
specie“ (Le Petit Larousse, 2003). Mai pe scurt, mediul reprezintă ansamblul
elementelor obiective şi subiective, care constituie cadrul de viaţă al unui individ.
Potrivit lui Saburo Okita, „mediul reprezintă factorul esenţial pentru continuitatea
supravieţuirii speciei umane, iar prosperitatea omenirii pe termen lung este de

4
neconceput dacă nu se poate asigura generaţiilor viitoare posibilitatea de a se bucura
de binefacerile naturii“.
Odată cu apariţia şi amplificarea problemelor ecologice mediul devine
obiectul interesului şi acţiunii publice.
Aşa după cum afirma Michel Prieur, mediul constituie astăzi o „noţiune
cameleon“, cu semnificaţii şi dimensiuni specifice, iar enunţarea unei definiţii unitare
pentru această noţiune este un deziderat pentru juriştii care activează în domeniul
dreptului mediului. In O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, mediul este
definit ca :
„Ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate
materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi
spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea
omului“.
Definiţia mediului are importante implicaţii asupra dreptului mediului, prin
elementele concrete pe care le oferă pentru juriştii implicaţi în actul juridico-
administrativ.
Noţiunile de poluare şi deteriorare a mediului ocupă un loc central în cadrul
vocabularului juridico-ecologic.
Poluarea este definită ca un „complex de fenomene care au modificat sau
tind să modifice mediul în detrimentul echilibrului ecologic natural şi care afectează
atmosfera, apele de suprafaţă ori subterane, mările şi oceanele, solul, vegetaţia,
lumea animală şi colectivităţile umane“ (Dicţionarul Enciclopedic, vol. V, 2004).
În legislaţia românească actuală, poluarea este definită ca fiind
„introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de
substanţe, vibraţii, căldură şi/sau zgomot în aer, apă ori în sol, care pot aduce ori pot
cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte
scopuri legitime).
Poluantul reprezintă „ modifică echilibrul constituenţilor prejudicii sănătăţii
umane sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale acestuia sau al
organismelor vii şi aduce orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă, sub formă de vapori
sau sub formă de energie, care, introdusă în mediu,modifică echilibrul constituienţilor
acestuia sau al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale“.
Legea apelor nr. 107/1996 consideră poluarea „ca fiind orice alterare
fizică, chimică, biologică sau depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă
direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie folosirii normale în
scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni poluarea“.
În O.U.G. nr. 195/2005 se foloseşte şi o noţiune mai largă decât cea de
poluare, care o înglobează, şi anume cea de „deteriorare a mediului“, care reprezintă
„alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale
ale mediului, reducerea diversităţii sau productivităţii biologice a ecosistemelor
naturale sau antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii,
cauzate în principal de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea
resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea
necorespunzătoare a teritoriului“.

5
 Principalele surse de poluare sunt: industria (extractivă, energetică,
prelucrătoare), transporturile, agricultura şi marile complexe zootehnice, aglomerările
urbane, experimentele nucleare, accidentele ecologice.
Protecţia mediului are drept scop păstrarea echilibrului ecologic prin
combaterea poluării, în vederea menţinerii şi conservării patrimoniului natural, şi
asigurarea condiţiilor de viaţă generaţiilor actuale şi viitoare. Din punct de vedere
juridic ea se realizează prin instituirea anumitor obligaţii, stabilirea unor condiţii
speciale şi stipularea unor interdicţii în cazul utilizării resurselor naturale şi
desfăşurării activităţilor cu impact asupra mediului.

1.2. Globalizarea şi mediul

Globalizarea este un element definitoriu pentru acest început de mileniu.

Din punct de vedere economic, reprezintă „tendinţa societăţilor multinaţionale de a
desfăşura strategii la scară planetară, ce conduc la crearea unei pieţe mondiale
unice“ (Le Petit Larousse, 2003).
Globalizarea sau mondializarea reprezintă un proces de integrare la nivel
planetar, cu patru dimensiuni: economică (comerţ, investiţii şi fluxuri de capital),
informaţională , politică şi culturală. Ea contribuie la accelerarea creşterii economice
prin angajarea unor schimbări structurale la nivel industrial, ce antrenează modificarea
gradului de utilizare a resurselor naturale şi a nivelului de poluare.
Globalizarea difuzează capitalurile şi tehnologiile pe largi arii geografice,
cu efecte directe asupra mediului. Prin aceasta, contribuie la întărirea companiilor
multinaţionale, dar şi la marginalizarea unor economii şi populaţii, cu antrenarea
sărăciei prin epuizarea resurselor naturale.
Este de notorietate faptul că acest proces impune noi standarde ecologice
pentru produse, ce conduc la creşterea competitivităţii lor şi la efecte benefice pentru
mediu.
Fenomenele ce afectează calitatea mediului au dobândit în ultima perioadă
caracter global, fiind în centrul atenţiei instituţiilor internaţionale de mediu.
Efectul de seră cu antrenarea schimbărilor climatice, diminuarea grosimii
stratului de ozon, reducerea biodiversităţii la scară planetară, defrişarea masivă a
pădurilor (în special în zonele ecuatoriale), aridizarea terenurilor agricole sunt
elemente definitorii ale crizei ambientale actuale.
Suprapopularea şi concentrarea populaţiei preponderent în zonele urbane, cu
apariţia „mega-oraşelor“ (oraşe cu peste 8 milioane de locuitori), au condus la
creşterea nivelului poluării, datorită noxelor emise (gaze toxice, ape reziduale,
deşeuri), dar şi „presiunii“ construcţiilor, care conduce la micşorarea spaţiilor verzi,
atât de necesare pentru un „mediu sănătos“. În acelaşi timp, aceste metropole (cca. 20
în anul 2008) sunt mari consumatoare de resurse, de la energie şi apă la alimente.
Poluarea a devenit în ultimele decenii o reală sursă de preocupare pentru
autorităţile guvernamentale, dar şi pentru opinia publică, căutându-se soluţii locale şi
regionale la problemele globale.

6
 1.3. Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile

În general, limitele creşterii economice sunt în concordanţă cu capacitatea

de suportabilitate a mediului, dacă se are în vedere cantitatea limitată de resurse
naturale şi gradul de asimilare a poluanţilor emişi în urma activităţilor antropice.
„Criza ecologică“ de la începutul deceniului al şaptelea al secolului trecut şi
posibilitatea declanşării unui proces de autodistrugere al civilizaţiei umane au adus în
atenţia opiniei publice „limitele“ creşterii economice, în legătură cu protejarea
mediului natural de care suntem dependenţi tot mai mult.
În contextul preocupării generale, în anul 1987, Gro Harlem Brundtland,
raportor ONU, utilizează pentru prima dată sintagma „dezvoltare durabilă“, definită
ca fiind : „acel model de dezvoltare socio-economic ce corespunde necesităţilor
prezentului, fără a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
cerinţe“. Conceptul a fost dezvoltat şi adoptat ca strategie de dezvoltare a statelor
lumii la Conferinţa mondială pentru mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro
(Brazilia) din 1992. Unul dintre documentele definitorii ale conferinţei, Agenda 21
defineşte strategia de dezvoltare durabilă ca „un proces ciclic şi participativ, destinat
realizării obiectivelor economice, sociale şi ecologice într-un mod integrat şi
echilibrat“.
Majoritatea statelor lumii sunt conştiente de faptul că o continuare a
dezvoltării economice, fără luarea în consideraţie a ocrotirii mediului şi conservării
resurselor naturale, este puţin probabil să fie durabilă.
În decursul ultimilor ani, obiectivul declarat al politicilor de protecţie a
mediului a fost acela de realizare practică a unei dezvoltări durabile.
Strategia dezvoltării durabile, adoptată de majoritatea statelor lumii
(inclusiv România) ca strategie naţională, implică:
controlul poluării şi gestiunea raţională a resurselor;
crearea unui cadru instituţional eficient pentru formularea şi punerea în
aplicare a politicilor de mediu;
promovarea „reînnoirii tehnologice“ în favoarea „tehnologiilor curate“ (ce
afectează minimal mediul);
o utilizare eficace a instrumentelor economice, în scopul furnizării
semnalelor de piaţă privind protecţia mediului;
modificarea tendinţelor de producţie şi consum, în scopul conservării
resurselor şi diminuării poluării;
folosirea unor instrumente şi tehnici de reglementare mai eficiente şi cu
costuri mai reduse;
introducerea strategiilor anticipative şi de evaluare a riscului în formularea şi
aplicarea strategiilor de protecţie a mediului.
Agenda 21 statuează faptul că mediul şi economia sunt strâns legate între ele,
iar integrarea consideraţiilor ecologice în planificarea dezvoltării socio-economice este
esenţială pentru realizarea unei dezvoltări durabile.
Strategia dezvoltării durabile, definită conceptual la Summit-ul Pământului de la Rio,
devine operaţională prin politici naţionale adecvate, care să asigure un echilibru între
creşterea economică şi conservarea mediului.

7
 Prin documentele şi hotărârile adoptate, Conferinţa de la Rio a declanşat un
proces de afirmare a conceptului de dezvoltare durabilă, care implică şi anumite
evoluţii la nivelul reglementărilor juridice:
- recunoaşterea importanţei protecţiei mediului;
-influenţa directă a legislaţiei de mediu;
-dezvoltarea reglementărilor internaţionale în sectoarele specifice protecţiei
mediului;
-creşterea rolului organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile.
Un rol important pentru afirmarea dezvoltării durabile l-a avut Summit-ul
mondial pentru dezvoltare durabilă din 2002 de la Johannesburg, organizat sub egida
ONU.
Obiectivul principal al Reuniunii „Rio + 10“ de la Johannesburg a fost
amplificarea eforturilor internaţionale de implementare a Agendei- 21. În acest sens,
conferinţa a adoptat două documente declarative: Declaraţia de la Johannesburg
privind dezvoltarea durabilă şi Planul de implementare.
Summit-ul „Rio + 10“ a confirmat faptul că dezvoltarea durabilă reprezintă
un element central al preocupării statelor, relevându-se legătura dintre sărăcie, mediu
şi utilizarea resurselor naturale.
Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă cuprinde şase
capitole:
Cap. 1 – „De la originile noastre spre viitor“ – cuprinde un complex de
angajamente în favoarea dezvoltării durabile.
Cap. 2 – „De la Stockholm la Rio de Janeiro şi Johannesburg“ – rememo-
rează „drumul comun către o lume care respectă şi implementează conceptul
dezvoltării durabile“, parcurs de cele trei conferinţe mondiale pentru mediu şi
dezvoltare organizate sub egida ONU.
Cap. 3 – „Provocările pe care le înfruntăm“ – recunoaşte marile sfidări ale
perioadei actuale: necesitatea eradicării sărăciei, a înlocuirii modelelor nedurabile de
consum şi producţie, a diminuării suferinţelor agrare ale mediului global.
Cap. 4 – „Angajamentul pentru dezvoltarea durabilă“ – cuprinde ansamblul
măsurilor proclamate în vederea continuării procesului declanşat la Rio de Janeiro:
stabilirea de parteneriate constructive, promovarea dialogului şi cooperării între state,
asigurarea accesului fiecărui locuitor al planetei la cerinţele de bază: apă, locuinţe,
igienă etc.
Cap. 5 – „Multilateralitatea este viitorul“ – declară instituţiile internaţionale
din sistemul ONU drept instrumente de promovare la nivel internaţional a dezvoltării
durabile.
Cap. 6 – „Să facem ca lucrurile să se întâmple“ – cuprinde angajamentul
participanţilor de a înfăptui obiectivele dezvoltării durabile.
Planul de implementare cuprinde un ansamblu de măsuri - administrative,
juridice, politice - vizând continuarea procesului de implementare a principiilor şi
obiectivelor dezvoltării durabile stabilite prin Agenda 21, adoptată la Rio (1992).
El completează acest document internaţional cu principiile cuprinse în
„Declaraţia mileniului (2000)“ şi în alte convenţii şi acorduri internaţionale, încheiate
sub egida ONU. Planul de implementare promovează integrarea dimensiunilor
economică, socială şi de mediu în strategiile naţionale privind dezvoltarea durabilă.

8
 Globalizarea problemelor ecologice şi acutizarea fenomenelor de poluare au
făcut ca protecţia mediului să devină un obiectiv prioritar al strategiilor naţionale de
dezvoltare şi al cooperării internaţionale.

1.4. Integrarea României în Uniunea Europeană şi protecţia mediului

Ca regulă de principiu, fiecare ţară asociată îşi defineşte propriile priorităţi şi

îşi redactează propriul său calendar, în funcţie de situaţia sa economică, socială şi
politică şi în raport cu progresele deja realizate.
Textul propriu-zis al Cărţii Albe a integrării detaliază strategia generală în
fiecare sector al activităţii comunitare. Documentul porneşte de la ideea că strategia
privind mediul este o componentă esenţială a creării pieţei interne. Această relaţie
specială a fost, de altfel, recunoscută şi prin Actul Unic European şi întărită de
prevederile Tratatului privind Uniunea Europeană, unde se stipulează imperativul că
piaţa internă „trebuie să urmărească o creştere durabilă respectând mediul“.
Pornind de la considerentul că armonizarea legislaţiilor naţionale cu
reglementările comunitare este un obiectiv prioritar, Carta Albă stabileşte reperele
generale ale dreptului comunitar al mediului la care trebuie să se raporteze statele
pretendente la aderare.
În acest sens, problematica celor peste 200 de documente comunitare în
materie, acoperind sectoare foarte diverse, de la poluarea apei şi aerului, biotehnologii,
managementul deşeurilor şi până la securitatea nucleară, legislaţia protecţiei mediului,
este structurată pe cinci capitole definitorii:
- producţia racordată la standardele de mediu - produse toxice, organisme modificate
genetic, surse de radiaţii etc;
- legislaţia referitoare la poluarea datorată surselor staţionare - controlul instalaţiilor
industriale;
- reglementările privind poluarea aerului şi apei;
- protecţia naturii;
- reglementări cu caracter orizontal , ce ţin de evaluarea incidenţei asupra mediului a
proiectelor publice sau private şi accesul publicului la informaţia de mediu.

1.4.1. Problemele integrării europene

România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit
raporturi comerciale cu Comunitatea Economică Europeană, prin semnarea în 1974 a
Acordului privind sistemul generalizat de preferinţe comerciale şi în 1980 a Acordului
privind produsele industriale. Ulterior s-au stabilit şi relaţii diplomatice între România
şi Comunitatea Europeană. În anul 1991 a fost semnat Acordul privind comerţul şi
cooperarea comercială, care a fost înlocuit ulterior de Acordul European, semnat în
1993, cu intrare în vigoare din 1995. Prin semnarea acestuia s-a creat un cadru
favorabil pentru dialogul politic, pentru dezvoltarea schimburilor comerciale şi a
relaţiilor economice, pentru asistenţa tehnică şi financiară acordată României în
vederea facilitării integrării treptate a acesteia în Uniune.

9
 In vederea accelerării integrării României în UE , a fost creat Departamentul
pentru Integrare Europeană, transformat ulterior în Ministerul Integrării Europene. În
paralel, a fost elaborată „Strategia Naţională de Pregătire a Aderării României la
Uniunea Europeană“, document strategic fundamental al procesului de integrare
europeană. Strategia propune folosirea cadrului oferit de Acordul European de
Asociere în vederea restructurării tuturor domeniilor: economice, comerciale,
financiare, sociale, politice, culturale, inclusiv cele referitoare la drepturile omului, în
vederea ridicării şi armonizării lor cu parametrii existenţi în Uniunea Europeană.
In structura Strategiei de preaderare, unul dintre elementele de bază
abordate la solicitarea Uniunii Europeane este protecţia mediului.
Crearea, implementarea şi monitorizarea sistemelor de management al
mediului sunt necesare în vederea aplicării legislaţiei şi standardelor de calitate a
mediului ale Uniunii Europeane, inclusiv armonizarea cu Acquis-ul comunitar.
Astfel, întreaga problematică a protecţiei mediului trebuie abordată diferit,
cele două planuri de lucru fiind realitatea imediată a protecţiei mediului în România,
văzută din perspectiva Strategiei naţionale în domeniu (primul plan) şi politicile de
mediu la nivelul Uniunii Europeane (planul secund).
Prin noile reglementări juridice adoptate mai ales în ultimii ani, legislaţia
românească de mediu a făcut paşi importanţi în direcţia armonizării sale cu normele
Uniunii Europeane, spre un sistem juridic modern, bine articulat şi eficient pentru
combaterea poluării.
Însăşi abordarea legislaţiei de mediu ca un tot unitar, având în centru legea-
cadru a protecţiei mediului, pe baza principiilor şi elementelor strategice ce conduc la
dezvoltarea durabilă a societăţii, denotă intenţia României pentru realizarea unei
reforme legislative radicale.
Tot în procesul de „europenizare“ a legislaţiei ecologice româneşti se înscrie
şi promovarea unor instrumente economice şi fiscale pentru protecţia mediului prin
instituirea „Fondului de mediu“ sau a unor complexe mecanisme economice (în cazul
poluării apelor).
De altfel, în privinţa transpunerii legislaţiei comunitare s-au avut în vedere
două deziderate fundamentale: completarea şi raportarea cât mai fidelă a reglemen-
tărilor interne la cerinţele de principiu ale legislaţiei comunitare şi aplicarea şi
impunerea acesteia în toate sectoarele cu o moştenire ecologică dezastruoasă.
La 15 februarie 2000, Consiliul Uniunii Europeane a deschis negocierile de
aderare cu România. Începerea negocierilor a însemnat o nouă perspectivă de abordare
a problematicii protecţiei mediului. În acest context, în luna martie 2001 a fost elaborat
Documentul de poziţie pentru Capitolul 22 - Protecţia mediului, care cuprinde
angajamentele României faţă de cerinţele Uniunii Europeane. Îndeplinirea lor a avut în
vedere atât îmbunătăţirea cadrului legislativ, cât şi asigurarea necesarului de resurse
financiare pentru punerea în aplicare a actelor normative comunitare.
Acţiunile prevăzute în Documentul de poziţie se vor finanţa din surse proprii
ale agenţilor economici, surse externe rambursabile şi nerambursabile şi în completare
cu surse de la bugetul de stat, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie.
Având în vedere importanţa unei perspective unitare şi coerente asupra
priorităţilor privind protecţia mediului pentru finalizarea aderării la UE în 2007, a fost
realizat un program de măsuri prioritare:

10
 -continuarea transpunerii acquis-ului comunitar, în domenii precum: controlul
poluării industriale şi managementul riscului, protecţie civilă etc.;
-elaborarea strategiilor de implementare în sectoarele: managementul deşeurilor,
substanţe chimice, securitate nucleară şi radioprotecţie, organisme modificate genetic;
-întărirea capacităţii instituţionale necesară implementării legislaţiei armonizate şi a
politicii de mediu, atât la nivel central, cât şi local;
-elaborarea strategiilor sectoriale financiare şi a planurilor de investiţii;
-operaţionalizarea Fondului de Mediu.

1.4.2. Capitolul mediu: perioade de tranziţie maxime

La capitolul „Mediu“, România a negociat cu Uniunea Europeană perioade

de tranziţie la 11 directive europene. Perioadele obţinute sunt mult mai mari decât cele
ale altor state candidate, chiar maxime în unele domenii. Astfel, pentru Directiva nr.
94/62/EEC privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, România a obţinut o perioadă
de tranziţie de 3 ani (până în anul 2010), cea maximă fiind de cinci ani. Tot în
comparaţie cu restul statelor candidate, România este singura ţară care a obţinut
perioadă de tranziţie pentru depozitarea deşeurilor de electronice. S-a negociat şi cea
mai lungă perioadă de tranziţie pentru descărcarea substanţelor periculoase (Directiva
76/464/EEC) şi pentru cele 7 directive-fiice şi anume trei ani pentru opt substanţe.
În ceea ce priveşte Directiva 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate
orăşeneşti, România a obţinut o perioadă de tranziţie record de 12 ani (până în 2019).
Nouă ani s-au negociat pentru Directiva 96/61/EC privind prevenirea şi controlul
integrat al poluării (IPPC). În acest context, firmele româneşti au primit anumite
perioade de tranziţie pentru un număr de 195 instalaţii industriale.
Potrivit Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea
Europeană, semnat în aprilie 2006 la Luxemburg, cerinţele UE privind calitatea
aerului vor fi aplicate treptat, existând trei termene de îndeplinire: 31 decembrie 2007,
31 dec. 2008 şi 31 dec. 2009. De asemenea, România este obligată să atingă obiectivul
global de recuperare sau incinerare a majorităţii categoriilor de deşeuri până la 31
decembrie 2011. Astfel, până la 1 ianuarie 2007 trebuie să se ajungă la o capacitate de
reciclare de 32% din volumul total de deşeuri reciclabile, în 2008 de 34%, 45% în
2009 şi 48% în 2010. Excepţie de la această regulă fac câteva categorii de deşeuri,
printre care şi cele din sticlă, care vor ajunge să fie reciclate în proporţie de 100% la
finele anului 2013.
Tot în legătură cu depozitele de deşeuri solide, condiţiile privind controlul
calităţii apei freatice , gestionarea infiltraţiilor şi controlul gazelor de depozit nu sunt
aplicabile unui număr de peste o sută de depozite municipale de deşeuri (Directiva nr.
99/31/EC privind depozitarea deşeurilor) până în 2017 (perioadă de tranziţie de 10
ani).
In 2008, România a trebuit să modernizeze sau să renunţe la 52 de
incineratoare pentru deşeuri medicale, alte şase fiind desfiinţate în 2009.
Tratatul de aderare prevede în mod concret termenele la care fiecare
societate comercială sau regie care se ocupă de furnizarea apei potabile trebuie să se

11
conformeze Directivei nr. 98/83/EC privind calitatea apei potabile, România obţinând
cea mai mare perioadă de tranziţie dintre ţările candidate de 10 ani (până în 2017).
Pentru ca toate aceste aranjamente tranzitorii să poată fi respectate,
România are nevoie de investiţii, care se ridică la cca. 30 miliarde euro, sumă care
reprezintă aproximativ jumătate din Produsul Intern Brut (PIB) al României .
Cheltuielile vor fi suportate în principal din fonduri ale UE (ISPA, Fondul de
Coeziune) în cuantum de 9,9 mld. de euro, reprezentând 34% din total, de la bugetul
de stat cca. 5,4 mld. euro (18%), iar restul din bugetele locale şi din bugetul
companiilor.
Obiectivul principal al proiectelor de mediu este sprijinirea României în
evaluarea costurilor optime pentru conformare, dar şi în stabilirea priorităţilor de
investiţii pentru direcţionarea fondurilor cu maximă eficienţă. Priorităţile vor fi:
îmbunătăţirea calităţii apelor din mediul urban şi rural, deversate în emisari;
managementul deşeurilor şi prevenirea şi combaterea poluării industriale. Aceste trei
componente ale politicii investiţionale sunt de altfel şi cele mai costisitoare în vederea
conformării cu standardele UE de mediu.

1.4.3. Concluzii

România a moştenit de la fostul regim comunist o situaţie a mediului

dezastruoasă. Pentru remedierea acesteia , ţării noastre i s-a acordat o perioadă de
tranziţie generoasă, în urma negocierilor cu UE - până la 18 ani - pentru a îndeplini
condiţiile din capitolul „Mediu“, însă mulţi specialişti consideră că nici atât nu va fi
suficient.

Bibliografie selectivă

Bădileanu M. Economia protecţiei mediului înconjurător, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002

Manoliu M., Ionescu, C., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, Ed. Ankarom,
Bucureşti, 1998
Rojanschi V., Bran Fl., Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti,
2002
Rojanschi V., Bran Fl., Grigore F., Elemente de economia şi managementul
mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 2004

12
2. Legislaţia protecţiei mediului - instrument al ocrotirii pe cale juridică a
mediului

2.1. Definirea dreptului mediului

Amploarea fenomenului de poluare şi al epuizării treptate a resurselor

naturale, înregistrate după 1970, au condus la constituirea unui corpus specific de
reglementări juridice, mai întâi internaţionale şi apoi naţionale, ce au ca obiect
protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului.
Cerinţele imperative de ordin tehnic, social, economic, politic etc.,
reglementările juridice adoptate în acest sens, precum şi necesitatea îmbunătăţirii
acţiunii socio-umane în soluţionarea problemelor ecologice au condus la apariţia unei
noi ramuri de drept, dreptul mediului.
Obiectul reglementării juridice constituie criteriul de bază care serveşte la
gruparea normelor şi instituţiilor de drept în diferite ramuri, într-un sistem juridic dat.
Prin obiectul reglementării juridice se înţelege un grup de relaţii sociale distincte, cu
particularităţi proprii. În cazul dreptului mediului, această trăsătură specifică a
relaţiilor sociale, care constituie obiectul reglementării juridice, constă în strânsa lor
legătură cu prevenirea şi combaterea poluării mediului, păstrarea unui cadru natural
favorabil vieţii, precum şi cu sancţionarea faptelor ce pun în pericol calitatea mediului.
Metoda de reglementare reprezintă acel criteriu de formare şi delimitare a
ramurilor de drept pe care statul o alege pentru normarea diferitelor categorii de relaţii
sociale şi care face ca normele juridice să se separe într-o ramură de drept aparte. In
cazul dreptului mediului, acest criteriu se concretizează în faptul că statul intervine în
mod direct, conferind un caracter de autoritate, imperativ, reglementării juridice a
raporturilor sociale din acest domeniu. Normele imperative ale dreptului mediului
stabilesc pentru subiectele raportului juridic drepturi şi obligaţii care se nasc numai
prin efectul legii.
O altă caracteristică a normelor acestei ramuri de drept este aceea că în marea
lor majoritate sunt norme tehnice, sancţionate pe cale juridică. În acest sens, normele
de mediu pot fi:
- norme de calitate , care stabilesc nivelul maxim de poluanţi în mediile receptoare:
aer, apă, sol, subsol;
- norme de emisie, ce reglementează cantitatea sau concentraţia de substanţe
poluante emise de o anumită sursă fixă sau mobilă;
- norme de procedeu (tehnologice), ce stabilesc tehnologiile de epurare sau
purificare cele mai adecvate depoluării;
- norme de produs, ce definesc caracteristicile obligatorii ale unui anumit produs,
dar şi condiţiile de ambalare, transport sau prezentare.
Ca atare, dreptul mediului se distinge prin strânsa sa interdependenţă cu
ştiinţele naturii (chimia, fizica, biologia), dar şi cu tehnologia. Înţelegerea normelor
sale implică un minimum de cunoştinţe tehnice şi ecologice cât şi o abordare
multidisciplinară. De altfel, în cazul acţiunilor în justiţie referitoare la încălcarea
acestor norme judecătorul trebuie să apeleze la un expert tehnic, care participă la
determinarea semnificaţiilor normei de drept.

13
 Tehnicizarea normelor de drept al mediului favorizează unificarea şi
uniformizarea reglementărilor juridice în materie, pe baza unor standarde
internaţionale sau documente ale organizaţiilor mondiale în materie.
Raportul juridic de dreptul mediului este relaţia socială, reglementată de
norme juridice specifice, care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi
dezvoltare a mediului, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi
determinaţi şi care este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
Acest raport are caracter social, voliţional (ia naştere prin voinţa statului, exprimată
prin lege), de subordonare sau supraordonare a părţilor.
Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt persoanele fizice şi
juridice, statul, organele şi instituţiile de stat, precum şi organizaţiile sau asociaţiile cu
caracter ecologist (ONG-uri).
Statul este garantul şi apărătorul intereselor generale ale societăţii, inclusiv
ale celor ce privesc ocrotirea mediului, care este o problemă de interes general. De
altfel, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului stipulează în art. 6 că
„protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice“. De asemenea, în
cap. al XIV-lea „Atribuţii şi răspunderi” - Secţiunea 3 al legii sunt prevăzute
„obligaţiile persoanelor fizice şi juridice“.
Conţinutul raportului juridic de dreptul mediului este constituit din drepturile
şi obligaţiile participanţilor determinaţi în procesul de protecţie, conservare şi
dezvoltare durabilă a mediului. Drepturile şi obligaţiile specifice sunt stabilite în
Constituţie, art. 35, incluzând printre drepturile fundamentale ale omului şi „dreptul la
un mediu sănătos“. În acest sens, statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un
mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic, asigurând cadrul legislativ
pentru exercitarea acestui drept. Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja
şi ameliora mediul.
Drepturi şi obligaţii specifice mai sunt prevăzute în Legea-cadru a protecţiei
mediului- O.U.G nr.195/2005, în capitolul XIV „Atribuţii şi răspunderi“, dar şi în
legile sectoriale (Legea apelor nr. 107/1996, Codul silvic – Legea nr. 26/1996, Legea
privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare – Legea nr. 111/1996, 2001
Legea protecţiei atmosferei – Legea nr. 655/2001,etc.).
Obiectul raportului juridic îl constituie conduita părţilor, adică acţiunile pe
care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau solicită în procesul de protecţie,
conservare şi dezvoltare a mediului.
Având în vedere elementele enumerate, rezultă că dreptul mediului
reprezintă :“ansamblul complex al reglementărilor şi instituţiilor juridice care
guvernează relaţiile sociale ce se stabilesc între participanţii la procesul de protecţie,
conservare şi dezvoltare a mediului, în vederea asigurării dezvoltării durabile a
societăţii“.

2.2. Locul şi rolul dreptului mediului în ansamblul ramurilor de drept

În ţara noastră dreptul mediului nu a fost recunoscut mult timp ca o ramură

distinctă a sistemului de drept. Deşi a existat un obiect concret al reglementărilor

14
juridice (relaţii sociale cu trăsături specifice) şi o metodă de reglementare specifică
(care s-a conturat prin norme tehnice, sancţionate pe cale juridică, cu un pronunţat
caracter imperativ), dreptul mediului nu a căpătat independenţa necesară decât după
anul 1989.
Nerecunoaşterea autonomiei dreptului mediului în perioada comunistă s-a
datorat lipsei interesului societăţii pentru existenţa unui cadru juridic, care să
reglementeze activităţile economico-sociale din punct de vedere al protecţiei mediului.
După decembrie 1989 a devenit evident faptul că legislaţia referitoare la protecţia
mediului poate fi adoptată, dezvoltată şi aplicată cu mai multă eficienţă, dacă toate
regulile de conduită specifice sunt înmănunchiate într-o nouă ramură de drept şi
guvernate de principii comune, specifice. Astfel, dreptul mediului şi-a ocupat locul
cuvenit, ca ramură distinctă, în ansamblul complex al ramurilor dreptului public.
Ca şi ecologia, dreptul mediului are caracter interdisciplinar, normele sale
utilizând o serie de principii din alte ramuri de drept (administrativ, internaţional
public, civil, penal etc.), în scopul realizării finalităţii lor şi anume protecţia mediului
şi conservarea resurselor naturale.
Dreptul mediului este un drept de finalitate ce-şi propune să limiteze
deteriorarea calităţii mediului, pătrunzând în toate ramurile dreptului şi imprimându-le
dimensiunea ecologică.
El este chemat să creeze cadrul legal, fundamentat ştiinţific, necesar şi
indispensabil activităţilor de ocrotire a calităţii mediului. În acest sens, el împrumută şi
dezvoltă tehnici, metode şi instituţii atât din dreptul public cât şi din cel privat, pe care
le include în sistemul propriu. Statutul de drept de sinteză se reflectă atât la nivelul
reglementărilor sectoriale, cât şi transversale.
Ocrotirea mediului, ca obiectiv de interes public major, determină
interdependenţa accentuată dintre această ramură şi celelalte ramuri de drept. Dar, în
afara conexiunilor apar şi diferenţe specifice în raport cu acestea. Din acest punct de
vedere, dreptul mediului are elemente comune cu: dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul civil, dreptul agrar, dreptul urbanismului, dreptul amenajării
teritoriului, dreptul energiei etc.
În ceea ce priveşte dreptul constituţional, care are ca obiect reglementarea
organizării şi funcţionării organelor statului şi drepturile şi obligaţiile cetăţenilor,
legătura se manifestă pe mai multe planuri.
Astfel, Constituţia cuprinde norme ce consacră principii ale dreptului
mediului, cum este principiul potrivit căruia exploatarea şi folosirea resurselor naturale
să se facă în concordanţă cu interesul naţional sau principiul asigurării existenţei unui
mediu nepoluat, necesar creşterii calităţii vieţii.
Printre drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
consacrate de Constituţie se află şi „dreptul la un mediu curat“. De asemenea, dreptul
de proprietate impune şi respectarea obligaţiilor de ocrotire a mediului.
Organele şi instituţiile fundamentale ale statului au competenţe şi în
domeniul protecţiei mediului, Constituţia consacrând principiul autonomiei locale şi
descentralizării serviciilor publice.
De asemenea, garanţiile juridice ale dreptului la un mediu sănătos şi ale
altor drepturi fundamentale anexe sunt consacrate în Constituţie şi completate prin
legile speciale.

15
 Dincolo de aceste elemente comune cu dreptul constituţional există şi
diferenţe, ce ţin de natura obiectului supus reglementării şi de finalitatea normelor
juridice specifice.
Interferenţa cu dreptul civil este în legătură cu exercitarea dreptului de
proprietate, caz în care dreptul mediului impune cerinţe juridice complementare. De
asemenea, OUG nr.195/2005 consacră o serie de reguli specifice pentru prejudiciul
ecologic, ce diferă de fundamentele răspunderii civile delictuale, consacrate de Codul
civil.
Apar o serie de diferenţe în ceea ce priveşte obiectul şi metoda de
reglementare ale celor două ramuri de drept. Astfel, dacă în cazul raporturilor juridice
civile părţile se află pe poziţii de egalitate juridică, în cele de drept al mediului se
găsesc într-o formă de subordonare specială. Mai mult decât atât, dacă în stabilirea
conţinutului raportului juridic civil voinţa părţilor are un rol însemnat, în raportul de
drept al mediului acesta este determinat de lege.
De asemenea, în raporturile de drept civil titularul dreptului ca subiect activ
este determinat, iar subiectul pasiv este nedeterminat, obligaţia de a nu întreprinde
nimic de natură să stânjenească exercitarea dreptului revenind tuturor persoanelor. În
cazul raportului de drept al mediului , subiectul pasiv este determinat prin stabilirea
obligaţiei de a face sau a nu face ceva privind protecţia mediului.
Dintre ramurile sistemului juridic, dreptul mediului se apropie cel mai mult
de dreptul administrativ, datorită rolului actelor emise de organele administraţiei
publice centrale şi locale în domeniul protecţiei mediului şi al implicării directe a
statului ca subiect de drept.
În cazul raportului juridic de drept administrativ şi de drept al mediului,
subiecţii se află în poziţie de subordonare, adesea unul dintre aceştia fiind un organ al
administraţiei de stat. Dar, în timp ce dreptul administrativ reglementează relaţiile
sociale născute în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, dreptul mediului are
ca obiect al raportului juridic protecţia mediului, ca obiectiv de interes public major şi
problemă de interes general.
Problemele de mediu au un impact direct asupra evoluţiei dreptului
administrativ prin faptul că au determinat instituirea unei administraţii specifice, care
s-a concretizat în instituţii precum serviciul public de protecţia mediului sau tehnici
juridice speciale, ca de exemplu consultarea publicului şi mai ales contractualizarea
activităţilor din domeniul mediului.
Deoarece protecţia mediului vizează şi solul, ca suport al vieţii terestre,
conexiuni importante apar şi cu dreptul agrar, care se ocupă de raporturile de
proprietate asupra pământului, de folosirea raţională, potrivit destinaţiei, a terenurilor
agricole, incorporând şi elemente de protecţie a solului.
De asemenea, sunt elemente comune şi cu dreptul urbanismului, spaţiul
urban fiind agresat continuu de poluare. De altfel, aşezările umane, reglementate din
punct de vedere al construcţiilor şi amenajărilor urbane de dreptul urbanismului,
constituie un factor de mediu antropic, cu un loc bine definit în dreptul mediului.
Întrepătrunderea normelor dreptului urbanismului cu cele ale dreptului mediului a
condus la apariţia unui urbanism preocupat de optimizarea cadrului de viaţă, prin
implicarea directă a elementelor naturale (spaţii verzi, lucii de apă etc.).

16
 În cazul apropierii de dreptul energiei, este evidentă necesitatea exploatării
resurselor energetice în mod durabil şi folosirea unor forme de energie
neconvenţionale (solară, eoliană, geotermală etc.) „prietenoase“ faţă de mediu.
Dreptul energiei cuprinde norme referitoare la producerea, distribuţia şi consumul de
energie, înglobând însă şi elementele ce ţin de protecţia factorilor de mediu, industria
energetică fiind unul dintre factorii majori de poluare a mediului.
Apariţia şi afirmarea dreptului mediului ca ramură de sine stătătoare a
dreptului a determinat un proces de accentuare a solidarităţii şi interdependenţei dintre
diferite ramuri de drept, ştergându-se multe dintre delimitările tradiţionale dintre
dreptul public şi cel privat în acest caz.

2.3. Funcţiile dreptului mediului

Pe lângă funcţiile generale ale dreptului, dreptul mediului îndeplineşte o

serie de funcţii specifice:
- Funcţia de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului
Legislaţia mediului conţine norme juridice şi dispoziţii prin a căror respectare se
asigură protecţia factorilor de mediu şi combaterea faptelor ce aduc atingere acestora.
- Funcţia de organizare şi instituţionalizare a acţiunii sociale în favoarea
ocrotirii mediului
Prin normele juridice se crează cadrul organizatoric şi instituţional necesar gestionării
ecologice a resurselor naturale şi ocrotirii mediului, adică a instituţiilor îndrituite să
aplice politica statului în domeniu.
- Funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile
Având în vedere că dezvoltarea durabilă este obiectivul strategic actual al politicii
tuturor statelor, legislaţia de mediu contribuie la aplicarea acestui concept ce stă la
baza procesului de dezvoltare economico-socială .
- Funcţia de promovare a cooperării internaţionale în domeniul protecţiei
mediului
Se are în vedere armonizarea şi coordonarea activităţilor întreprinse la nivel naţional
cu cele desfăşurate pe plan regional (european) şi internaţional.

2.4. Izvoarele dreptului mediului

Izvorul principal al dreptului mediului este legea, ca regulă juridică scrisă,

adoptată de către o autoritate competentă.
În sens larg, noţiunea de lege include: Constituţia, codul, legea propriu-zisă,
ordonanţele şi hotărârile de guvern, hotărâri ale autorităţilor publice locale, tratate şi
convenţii internaţionale în materie etc.
În afară de acestea, ca izvoare de drept mai funcţionează (ca mijloace
auxiliare ): jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat.
Constituţia este primul izvor de drept ca importanţă juridică, înglobând după
1970 şi dispoziţii referitoare la mediu, cum sunt cele ce privesc: recunoaşterea şi

17
garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, statutul şi rolul unor
instituţii ale mediului ş.a.
Constituţia României, adoptată în 1991, nu consacra în mod expres dreptul
la un mediu sănătos, acesta rezultând implicit din consfinţirea şi garantarea altor
drepturi fundamentale (dreptul la viaţă, la asigurarea sănătăţii, dreptul de asociere
etc.). Odată cu modificarea Constituţiei prin Referendumul naţional din 18 – 19
octombrie 2003, aprobată prin Legea nr. 429/2003 şi confirmată prin Hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003, se consacră şi recunoaşte, în art. 35 alin.
1, „dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic“, iar în alin. 2
se prevede că „statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept“. De
asemenea, se stipulează că „persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi
ameliora mediul“ (alin. 3).
Constituţia cuprinde dispoziţii ce fac referire directă la protecţia mediului şi
care pot fi grupate în două categorii:
a) cele care, în virtutea caracterului de „interes public major“ al protecţiei mediului,
limitează din această perspectivă exercitarea celorlaltor drepturi şi libertăţi
fundamentale;
b) cele care stabilesc obligaţii ale statului în materie şi, în mod corelativ, recunosc
indirect un drept fundamental corespunzător al cetăţenilor.
În privinţa primelor, Constituţia din 2003 stabileşte cel puţin trei
condiţionări ale exerciţiului unui drept fundamental din perspectiva imperativului
protecţiei mediului: reglementările internaţionale în materie acceptate de România,
ordinea publică ecologică şi sarcinile privind protecţia mediului, art. 44(7) prevăzând
că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului
şi asigurarea bunei vecinătăţi“.
A doua categorie de prevederi constituţionale privind protecţia mediului
cuprinde referiri directe la domeniu, pe calea stipulării unor obligaţii în sarcina
statului. Astfel, conform art. 135 alin. 2, statul trebuie să asigure, printre altele:
exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional (art. 135 alin. 2 lit.
d), refacerea şi ocrotirea mediului, menţinerea echilibrului ecologic (art. 135 alin. 2 lit.
e), precum şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii (art. 135 alin.
2 lit. f). Considerând aceste „sarcini“ drept îndatoriri ale statului, rezultă că, în mod
corelativ, cetăţenilor români le revin îndatoriri corespunzătoare, iar prin conţinutul lor
acestea nu se pot subsuma decât conţinutului şi semnificaţiilor dreptului fundamental
la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic.
2. Ca reglementare de ansamblu al unui anumit domeniu, codul răspunde cel
mai bine nevoii de abordare globală şi interdependentă a problemelor de mediu.
Totuşi, în legislaţia românească nu există un „cod ecologic“, care ar stimula procesul
general de reglementare în materie şi ar marca „maturizarea“ dreptului mediului.
Există Codul silvic (Legea nr. 26/1996), care tratează şi elemente ce ţin de protecţia
mediului, iar OUG nr.195/2005 poate fi considerată ca un „cod ecologic“, ţinând
seama că reglementează ansamblul problematicii de mediu.
3. Cel mai important izvor al dreptului mediului este legea propriu-zisă.
OUG nr.195/2005 (Legea nr.265/2006) stabileşte „principiile şi elementele
strategice“, elementele cadrului juridic orizontal (garanţiile dreptului la un mediu
sănătos, procedura de autorizare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra

18
mediului, normele de reglementare sectorială (regimul juridic al protecţiei apelor,
atmosferei, solului, biodiversităţii etc.), atribuţiile şi răspunderile autorităţilor publice,
obligaţiile persoanelor fizice şi juridice, sancţiunile specifice.
4. Decretele-legi au caracter excepţional, fiind destul de rare în domeniul
ecologic: Decretul CFSN nr. 11/28 dec. 1989 privind înfiinţarea Ministerului
Mediului, Decretul CPUN nr. 221/11 mai 1990 privind funcţionarea şi atribuţiile
Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare (CNCAN) ş.a.
5. Hotărârile şi ordonanţele de Guvern, precum şi ordinele ministeriale în
materie sunt un izvor important al dreptului mediului. De exemplu: HG nr. 168/1997
privind regimul produselor şi serviciilor care pun în pericol viaţa, sănătatea, securitatea
muncii şi protecţia mediului înconjurător, HG nr. 472/2000 privind unele măsuri de
protecţie a calităţii resurselor de apă, OG nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, OG
nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, OMAPM nr. 860/2002 pentru aprobarea
Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de
mediu ş.a.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europeane nu a acceptat ca aceste acte ale
guvernului să fie utilizate pentru transpunerea directivelor comunitare, considerând că
numai „legea“ respectă plenar exigenţele de certitudine juridică.
6. Tratatele şi convenţiile internaţionale relative la mediu pe care România
le-a ratificat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern şi constituie izvoare pentru
dreptul mediului. De exemplu, Convenţia asupra zonelor umede de importanţă
internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar în 1971
şi ratificată de România prin Legea nr. 5/1991; Convenţia de la Basel privind controlul
transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi eliminarea acestora, ratificată
de România prin Legea nr. 6/1991; Convenţia privind accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu,
semnată la Aarhus în 1998 şi ratificată de România prin Legea nr. 86/2000 ş.a.
7. Actele autorităţilor publice locale, în exercitarea atribuţiilor ce le revin
în domeniul protecţiei mediului şi dezvoltării urbanistice, constituie izvoare ale
dreptului mediului.
Alte izvoare ale dreptului mediului sunt: cutuma, jurisprudenţa, doctrina şi
dreptul comparat.
În cazul jurisprudenţei, aceasta nu este considerată un izvor de drept
propriu-zis, având rolul de a contribui la fixarea şi dezvoltarea legislaţiei existente sau
la stimularea legiuitorului în adoptarea altora noi.

2.5. Principiile dreptului mediului

Principiile de drept - acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor

normelor juridice - reprezintă rezultatul unei experienţe sociale şi o reflectare a unor
cerinţe obiective ale evoluţiei societăţii, convieţuirii sociale şi asigurării acelui
echilibru necesar între drepturile unora şi obligaţiile altora.
Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esenţiale de drept pozitiv,
care le conferă statutul de norme de conduită de maximă generalitate şi aplicabilitate,
ce stau la baza acestei ramuri de drept.

19
 În cazul dreptului mediului principiile prezintă o mare importanţă deoarece:
a) Normele dreptului mediului se găsesc în general într-o multitudine de izvoare,
principiile fiind acelea care asigură coeziunea internă a acestei ramuri a dreptului;
b) Dreptul mediului fiind o ramură nouă, dinamică şi evolutivă, trebuie să acopere
rapid problematica diversă a poluării şi, în cazul când încă nu au fost adoptate normele
juridice, se aplică principiile;
c) Principiile dreptului mediului joacă un rol important în cazul interpretării normelor
tehnice specifice materiei ecologice, care pot ridica dificultăţi de interpretare pentru
practicienii dreptului;
d) Principiile au caracter juridic, economic şi decizional foarte complex, în
concordanţă cu natura complexă a ramurii de drept;
e) Principiile acestei ramuri de drept sunt specifice, reprezentând argumente în
favoarea autonomiei dreptului mediului.
În Capitolul I intitulat: „Principii şi dispoziţii generale“, al OUG
nr.195/2005 se enunţă următoarele principii fundamentale, înţelese ca reguli generale
ce guvernează reglementările juridice privind protecţia mediului şi le direcţionează
spre asigurarea unei dezvoltări durabile:
- principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
- principiul precauţiei în luarea deciziei;
- principiul acţiunii preventive;
- principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
-principiul „poluatorul plăteşte“; -
-principiul conservarii biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
-principiul utilizării durabile a resurselor naturale;
- informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie
în probleme de mediu;
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
Aceste principii fundamentale sunt comune, fiind consacrate la nivel
naţional, comunitar (regional) şi internaţional, conferind dreptului mediului unitate,
coerenţă, stabilitate şi unicitate.
Alte principii sunt cele generale, specifice celor trei ipostaze principale ale
dreptului mediului:
dreptul naţional;
dreptul comunitar (european);
dreptul internaţional.
De exemplu, la nivel naţional, se consacră principiul general, potrivit căruia
„protecţia mediului constituie un obiectiv de interes public major“ . O asemenea
dispoziţie generală relevă valoarea social-juridică deosebită conferită ocrotirii
mediului şi conservării resurselor naturale, imprimând un caracter imperativ normelor
de drept pertinente. Protecţia mediului, conform acestui principiu, este o
responsabilitate publică, o obligaţie a statului, ceea ce implică controlul public asupra
activităţilor de reglementare şi control în materie ecologică. Ca atare, exigenţele
protecţiei mediului grevează desfăşurarea tuturor activităţilor şi constituie o obligaţie a
tuturor persoanelor fizice şi juridice.

20
 Acest principiu general este reflectat şi de o serie de reglementări sectoriale
ca: Legea apelor nr. 107/1996 („protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a
resurselor de apă sunt acţiuni de interes general“), Legea fondului cinegetic şi al
protecţiei vânatului nr. 103/1996 („fondul cinegetic al României reprezintă o resursă
naturală de interes naţional“), Codul silvic - Legea nr. 26/1996 („fondul forestier este
un bun de interes naţional“).
Principalele consecinţe de ordin practic ale acestui principiu se referă la
controlul legalităţii activităţilor cu impact asupra mediului, instituirea unui serviciu
public pentru protecţia mediului şi existenţa unei ordini publice ecologice.
La nivel comunitar, în afara principiilor fundamentale, funcţionează ca
principii generale: principiul integrării considerentelor ecologice în toate politicile
comunitare, principiul subsidiarităţii, principiul participării.
La nivel internaţional, sunt statuate ca principii generale ale dreptului
internaţional al mediului: principiul informării şi cooperării între state, principiul „sic
utere tuo“, principiul bunei vecinătăţi, principiul responsabilităţii comune dar
diferenţiate a statelor etc.

2.5.1. Principiul precauţiei în luarea deciziei

Consacrat prin art. 3b din OUG nr.195/2005, principiul precauţiei în

luarea deciziei a fost enunţat pentru prima dată cu prilejul Celei de-a II-a Conferinţe
internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului, Londra, 1987. Ulterior, la nivel
comunitar Tratatul de la Maastricht (1993) consacră principiul precauţiei în art. 130
R, ce permite statelor europene să acţioneze în justiţie fără a aştepta ca toate probele ce
privesc existenţa pericolului pentru mediu să fie dovedite ştiinţific. Precauţia reclamă
deci ca măsurile de ocrotire a mediului să fie adoptate, chiar dacă nici o pagubă nu se
prefigurează în viitorul apropiat. Sub aspectul probei, sarcina efectuării acesteia revine
celui ce susţine că activitatea pe care o va desfăşura nu va avea nici un impact
semnificativ asupra mediului. În acest sens, principiul precauţiei a apărut ca o
recunoaştere a incertitudinii ce afectează studiile de impact asupra mediului.
La noi în ţară acest principiu este în fază incipientă de recunoaştere, fiind
completat cu un alt principiu fundamental, cel al prevenirii riscurilor ecologice şi
producerii daunelor, prevenirea implicând precauţia, dar nereducându-se la aceasta.
În esenţă, acest principiu specific legislaţiei comunitare de mediu
înseamnă că „absenţa de certitudine nu trebuie să întârzie adoptarea de măsuri ce au
ca scop prevenirea producerii de pagube ecologice grave şi ireversibile“.

2.5.2. Principiul acţiunii preventive

Practica în domeniul ecologic a demonstrat că cea mai bună strategie de

mediu constă în a preveni producerea daunelor ecologice, mai degrabă decât de a se
proceda la repararea lor, după ce s-au produs. Sub forma măsurilor de gestiune a
riscului cunoscut, principiul este prezent în dreptul internaţional, fiind evocat şi în
jurisprudenţa Curţii internaţionale de justiţie, care a statuat că „în domeniul protecţiei

21
mediului, prevenţia şi vigilenţa se impun mai ales ca urmare a caracterului adesea
ireversibil al prejudiciilor cauzate mediului şi a limitelor inerente ale acţiunilor de
reparare a acestora”.
Legislaţia românească consacră principiul acţiunii preventive ca
principiu fundamental al dreptului mediului în art. 3 lit. c , ca „principiul prevenirii
riscurilor ecologice şi a producerii daunelor“.
Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor
obligaţii cu caracter preventiv, iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să
conducă la evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea mediului. În
acest scop se folosesc proceduri administrative, precum: studiul de impact sau
autorizaţia de mediu, menite să prevină şi să împiedice desfăşurarea unor activităţi
antropice, ce pot afecta calitatea mediului sau instituirea unui regim special pentru
activităţi periculoase (deşeuri toxice, substanţe radioactive etc.).

2.5.3. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice

cadrului biogeografic natural

Obiectiv fundamental al protecţiei mediului, conservarea urmăreşte

gestiunea durabilă a patrimoniului natural, care să-i asigure perenitatea.
Conform Strategiei mondiale de conservare a naturii, elaborată de
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) în 1980, conservarea
presupune:
-menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a ecosistemelor ce reprezintă
suportul vieţii;
-prezervarea diversităţii genetice, specifice unui anumit areal;
-utilizarea durabilă a speciilor, cu o atenţie specială acordată speciilor pe cale de
dispariţie sau ameninţate cu dispariţia.
Consiliul Europei a publicat în 1990 Strategia europeană de
conservare, ce are în vedere promovarea păstrării integrităţii structurale şi funcţionale
a „capitalului natural“, împreună cu întregul ansamblu de factori ce îi asigură şi
condiţionează perenitatea. În cadrul politicilor de mediu trebuie să se acorde întâietate
strategiilor preventive, în defavoarea celor corective.
Consacrat prin art. 3f din OUG nr.195/2005, acest principiu este
formulat ca „principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural“. Potrivit art. 134(2) lit. e din Constituţie, statul trebuie să
asigure, printre altele, „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic“. În viziunea legiuitorului, conservarea semnifică
protecţia ecosistemelor naturale, prezervarea biodiversităţii (diversităţii genetice) şi
gospodărirea durabilă a patrimoniului natural. Ea implică, printre altele, instituirea de
arii protejate şi declararea de monumente ale naturii, în scopul conservării
biodiversităţii specifice ţării noastre.

2.5.4. Principiul poluatorul plăteşte

22
 Acest principiu a fost formulat pentru prima oară de Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în 1972, având ca semnificaţie
„cerinţa imputării poluatorului a costurilor de mediu, considerate ca externalităţi“.
Aceste „costuri externe“ de obicei nu sunt suportate de cel ce poluează, ci de întreaga
societate. Pentru a se corecta această inechitate, costurile legate de poluare se
„internalizează“ la producător, pe calea recunoaşterii juridice a principiului
„poluatorul plăteşte“. În acest fel, poluatorul plăteşte măsurile luate pentru satisfacerea
cerinţelor standardelor de mediu în vigoare.
Evaluarea monetară a costurilor externe legate de mediu se dovedeşte a
nu fi totdeauna facilă, datorită metodologiei complicate, ceea ce face ca acest principiu
să nu se aplice cu stricteţe.
OUG nr. 195/2005 vizează principiul „poluatorul plăteşte“ atunci când
stabileşte ca modalitate de implementare a principiilor generale „introducerea
pârghiilor economice stimulative sau coercitive“. În acest sens, legea prevede scutirea
de impozit şi compensarea deţinătorilor de terenuri supuse unui regim de protecţie
(prin declararea de „arii protejate“)) sau acordarea de reduceri sau scutiri de impozite
şi taxe titularilor de activităţi ce înlocuiesc substanţele periculoase în procesele
tehnologice sau care investesc în „tehnologii curate“ (ce afectează mediul mai puţin).
Pentru a se internaliza costurile externe (externalităţi) legate de
protecţia mediului, adică suportarea de către cel ce poluează a costurilor de mediu,
autorităţile competente apelează la: taxe de poluare, mecanisme de compensare
economică sau crearea „fondului de mediu“. Acesta este un instrument economico-
financiar, destinat finanţării obiectivelor prioritare, de interes public major, din Planul
naţional de acţiune pentru protecţia mediului. Fondul de mediu este extrabugetar,
având ca surse de constituire:
a) sumele încasate cu titlul de taxe, de către autorităţile de mediu pentru
emiterea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu;
b) taxele percepute pentru exploatarea unor resurse naturale (nisip,
balast, argilă etc.);
c) taxa de poluare a atmosferei, a apelor, a solului ,etc ;
d) taxa pentru utilizarea în instalaţii de ardere a combustibililor cu un
conţinut bogat de sulf;
e) taxa pentru comercializarea pe piaţa internă a produselor cu potenţial
toxic (pesticide etc.);
f) taxa pentru nerecuperarea ambalajelor;
g) taxa pentru nerecuperarea bateriilor de acumulatoare uzate;
h) taxa pentru nerecuperarea anvelopelor uzate;
i) taxa pentru nerecuperarea uleiurilor minerale uzate;
j) taxa pentru ocuparea terenurilor cu deşeuri;
l) taxa pentru poluarea sonoră etc.
m) donaţii şi sponsorizări pentru ocrotirea mediului.
Din păcate, acest principiu fundamental este un instrument juridic ce
determină finanţarea politicilor de mediu la nivel naţional şi mai puţin obligarea celor
responsabili să-şi asume consecinţele acţiunii lor în defavoarea mediului.

23
 2.5.5. Principii adiţionale

În lămurirea şi detalierea semnificaţiilor generale ale principiilor

fundamentale enumerate un rol important îl au o serie de reguli tehnice de
implementare, numite şi „principii adiţionale“, precum:
- aplicarea celei mai bune tehnologii disponibile („best available technology –
BAT“);
- aplicarea celei mai bune tehnologii disponibile care nu implică costuri
exagerate („best available technology not entailing excessive cost – BATNEC“);
- cele mai bune practici de mediu („best environmental practices – BEP“);
- cea mai bună opţiune practică în interesul mediului („best practicable
environmental option – BPEO“).
Acestea vizează realizarea în practică a unor principii fundamentale ca: cel
al prevenirii, precauţiei sau „poluatorul plăteşte“ şi urmăresc, atunci când nu se poate
evita poluarea mediului, limitarea şi reducerea intensităţii consecinţelor nefaste,
precum şi evitarea efectelor secundare. Aceste reguli şi-au găsit o largă recunoaştere
internaţională, atât în Europa, cât şi în SUA, prin texte juridice naţionale.

2.5.6. Modalităţi de implementare a principiilor fundamentale şi a

elementelor strategice

Art. 4 a-s al OUG nr. 195/2005 stipulează care sunt modalităţile de

implementare a principiilor dreptului mediului:
- prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici
disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului;
- adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor de mediu;
- efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor ce pot avea
un impact semnificativ asupra mediului;
- introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau
coercitive;
- promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi
internaţionale în domeniu;
- stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;
- crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului;
- recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei
ecologice;
- menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;
- reconstrucţia ecologică a zonelor afectate de poluare;
- încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de mediu;
- educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia la procesul de
luare a deciziilor privind mediul;
- dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru conservarea habitatelor naturale,
ca parte integrantă a reţelei ecologice europene- Natura 2000.

24
Bibliografie selectivă

Duţu M., Tratat de dreptul mediului-Ediţia a IV-a , Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008

Marinescu D., Tratat de dreptul mediului-Ediţia a IV-a, nnEd. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010
Constantinescu A., Legislaţia protecţiei mediului, Ed. Cantes, Iaşi, 2002
Lupan E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2009

3. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat din

punct de vedere ecologic

În evoluţia drepturilor fundamentale ale omului există mai multe etape de

dezvoltare istorică succesivă, în literatura de specialitate vorbindu-se de mai multe
generaţii ale drepturilor omului.
Prima generaţie – drepturile civile şi politice – este în legătură cu pregătirea
intelectuală a revoluţiilor burgheze din Europa. Ele au apărut ca o măsură de protecţie
a individului împotriva violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, cu revendicări ale unei
poziţii juridice egale în faţa legii.
A doua generaţie – drepturile sociale, economice şi culturale – s-a impus
după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului de către ONU la 10
decembrie 1948. Ele se pot realiza numai prin intervenţia statului, ce presupune:
acţiuni, măsuri, garanţii.
A treia generaţie (drepturi asociate cu noţiunile de „solidaritate“ şi
„responsabilitatea comună) – dreptul la pace, la dezvoltare, la comunicare, la existenţa
unui patrimoniu comun, dreptul la un mediu sănătos – au avut ca punct de plecare
ideea promovării personalităţii umane, prin reevaluarea raportului individ –
colectivitate în concordanţă cu realitatea contemporană. Aceste drepturi presupun
cooperarea statelor.

3.1. Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental al omului la un

mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic

Protecţia mediului are în centrul atenţiei sale conservarea şi ameliorarea

condiţiilor de viaţă ale omului, menţinerea ecosistemelor naturale. Drept consecinţă
juridică a acestei realităţi şi în acelaşi timp una dintre căile de implicare activă a
dreptului în ocrotirea şi conservarea mediului este recunoaşterea şi garantarea
dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat.
Doctrina juridică actuală evidenţiază conturarea şi consacrarea – la nivel
naţional şi internaţional – a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi
echilibrat, fie în mod direct (sub formulări diferite), fie în mod indirect, prin
consacrarea unei obligaţii în sarcina statului de a asigura calitatea factorilor naturali şi

25
echilibrul ecologic. Se admite că este vorba despre un drept procedural, ce poate fi
asemănat cu dreptul la viaţă sau la sănătate. Din punct de vedere al conţinutului său,
acest drept semnifică dreptul la conservarea sau ameliorarea calităţii mediului, ca o
dimensiune a asigurării calităţii vieţii individului. În ultimul timp acest drept
fundamental a dobândit şi semnificaţia că orice creştere economică trebuie să respecte
dreptul generaţiilor viitoare la un mediu nepoluat, în conformitate cu conceptul
dezvoltării durabile.
Conform lui Al. Kiss: „dacă dreptul mediului decurge din interesul comun
al umanităţii se poate considera că acest interes se reflectă în drepturile recunoscute
ale individului“. De altfel, respectarea universală a drepturilor omului a fost
proclamată ca făcând parte din interesul comun al întregii umanităţi.
În doctrină se recunoaşte că urmările recunoaşterii unui drept
constituţional la un mediu curat sunt, în mod cert, importante pentru legislaţia şi
reglementările privind mediul şi în general pentru politica de protecţie a mediului.
Au existat totuşi şi opinii care consideră că este prematură înscrierea
acestui drept între drepturile fundamentale ale omului, dovadă că în Constituţia
României din 1991 dreptul la un mediu sănătos nu era stipulat în mod expres.

3.2. Consacrarea la nivel naţional şi internaţional

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Conventia), la momentul

adoptării sale (Roma, 1950), nu includea în textele elaborate sintagma ,,drept la un
mediu sănătos”, în primul rând datorită faptului că la acea dată problemele mediului
nu reprezentau o preocupare majoră, poluarea neavând un caracter global.
Interesul pentru abordarea juridică a problemelor de mediu a apărut mult
mai tărziu, şi anume în anul 1972, cu ocazia desfăşurarii primei Conferinţe Mondiale a
Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, organizată la Stockholm şi la care au
participat 114 state. Cel mai important document adoptat în cadrul conferinţei a fost
Declaraţia asupra mediul înconjurator care a statuat un număr de 26 de principii
privind drepturile şi obigaţiile statelor în acest domeniu şi a formulat căile dezvoltării
cooperării internaţionale în domeniu. Importanţa documentului constă în faptul că se
afirmă în mod explicit, pentru prima dată, legătura dintre protecţia mediului şi
drepturile omului. Astfel, Principiul 1 al documentului precizează că : ,,Omul are
dreptul fundamental la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un
mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn şi în prosperitate. El are
datoria sacră de a proteja şi imbunătăţi mediul înconjurător pentru generaţiile
prezente şi viitoare (…)”. Totuşi documentul nu recunoaşte în mod direct un drept la
un mediu sănătos.
După două decenii de la Conferinţa de la Stockholm s-a desfăşurat Cea
de-a II-a Conferinţă Mondială a ONU pentru Mediu şi Dezvoltare la Rio de Janeiro
(1992) . Chiar dacă şi de această dată nu s-a recunoscut dreptul material la un mediu
sănătos, documentele Conferinţei de la Rio consacră o serie de drepturi ce sunt
considerate drepturi procedurale derivate din dreptul material la un mediu sănătos :
dreptul de a avea acces la informaţiile privind mediul, participarea publicului la
procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu (Niţu, 2005).

26
 Primul document juridic international care consacră explicit dreptul la un
mediu sănătos a fost adoptat cu ocazia Conferinţei Organizaţiei Unităţii Africane , în
1981, sub denumirea ,,Carta africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor”, un
document internaţional cu caracter regional, care în art. 24 prevede că ,,toate
popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltarii lor”.
Continuând linia regională a adoptarii unor instrumente juridice care
consacră dreptul la mediu, Convenţia Americană a Drepturilor Omului, desfăşurată la
San Slavador în 1998, consacră într-un ,,Protocol adiţional”, art.11, alin.1, dreptul la
un mediu sănatos, precizând că „fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi
de a beneficia de serviciile publice esenţiale”, dar şi obligaţia statelor de a „promova
protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului” (art.11, alin.2).
Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la
luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus în 1998
reprezintă o contribuţie majoră la afirmarea justiabilităţii dreptului la un mediu sănătos
la nivel european, având o importanţă deosebită prin prisma faptului că recunoaşte
chiar în preambul că „orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu adecvat
sănătăţii şi bunăstării sale(…)”. Convenţia consideră că : „ pentru a fi capabili să
menţină acest drept (…) cetăţenii trebuie să aibă acces la informaţie, să fie
îndreptăţiţi de a participa la luarea deciziei şi să poată avea acces la justiţie în
probleme de mediu (…)"
Ulterior Conferinţei de la Stockholm din 1972, garantarea procedurală a
dreptului la un mediu sănătos şi recunoaşterea acestuia ca drept de sine stătător au
pătruns în tradiţiile constituţionale comune. Astfel, toate constituţiile statelor europene
elaborate sau revizuite după 1972 au inserat prevederi referitoare la acest drept,
considerat ca făcând parte din generaţia a III-a a drepturilor omului, drepturile de
solidaritate.
In virtutea faptului că nu există un document cu caracter juridic la nivel
european sau comunitar care să consacre şi să garanteze un drept fundamental la un
mediu sănatos, acestuia i se conferă statutul de componentă esenţială a tradiţiilor
constituţionale ale statelor europene.

3.2.1. Garantarea dreptului la un mediu sănătos prin art.8 al

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
Chiar dacă dreptul la un mediu sănătos a făcut obiectul a numeroase
reglementări internaţionale, importanţa Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene
a Drepturilor Omului în această materie este în legătură cu stabilirea măsurii în care
dreptul la mediu este transformat într-un drept subiectiv apărat de Convenţie.
Având în vedere importanţa acestui drept şi necesitatea acoperirii
faptului că el nu este consacrat în mod explicit de Convenţie, Curtea a recurs la
tehnica ,,protecţiei prin ricoşeu”, ceea ce a permis extinderea protecţiei unor drepturi
garantate de Convenţie la drepturi care nu sunt expres prevăzute de aceasta.

____________________
1
In cadrul Conferinţei de la Rio, numită şi „Earth Summit”, s-au adoptat o serie de documente, precum: Carta
Pământului, Agenda 21, Convenţia privind schimbările climatice, Convenţia privind diversitatea biologică şi
Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor.

27
2
Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), cu sediul la Addis Abeba (Ethiopia), a fost creată în 1963 de către 32
naţiuni africane în scopul promovării unităţii şi solidarităţii africane. La 11 iulie 2001, O.U.A. s-a dizolvat şi în
iulie 2002 a fost înlocuită de Uniunea Africană, creată după modelul Uniunii Europene.
3
Ratificată de România prin Legea nr.86/2000.

Astfel, sub acoperirea semnificaţiilor art.8 paragr.1, care recunoaşte dreptul

fiecărei persoane la respectarea vieţii sale private, de familie, a domiciliului şi a
secretului corespondenţei, precum şi ale art.6 paragr.1, care garantează dreptul la un
proces echitabil, jurisprudenţa Curţii menţionează garantarea dreptului la un mediu
sănătos ca un drept individual, sub trei aspecte principale :
- apartenenţa sa la conţinutul dreptului garantat de art.8 paragr.1 din
Convenţie ;
- existenţa unui drept la informare privind calitatea şi pericolele pentru
mediu ;
- existenţa unui drept la un proces echitabil în cauzele care presupun afectarea
acestui drept.
De-a lungul timpului jurisprudenţa C.E.D.O. a dezvoltat o concepţie largă,
nuanţată şi maleabilă asupra noţiunii de „viaţă privată” în întelesul art.8 paragr.1 din
Convenţie şi tocmai acest gen de interpretare a permis extinderea sa „prin ricoşeu” şi
în privinţa dreptului la un mediu sănătos.
In acest context, o atingere adusă dreptului la un mediu curat nu poate fi
invocată ca atare în faţa Curţii pentru că acesta nu este garantat in terminis de
Convenţie, dar prin ricoşeu el a fost asociat cu dreptul la viaţă privată, fiind considerat
o componentă a acestui drept.
S-a ajuns astfel la protejarea „indirectă” a dreptului la un mediu sănătos şi
la posibilitatea acordată indivizilor să invoce încălcarea art.8 paragr.1 atunci când
consideră că a fost încălcat dreptul la un mediu sănătos.
Pe această linie, începând cu anii ’70, Curtea a început să admită treptat şi
din ce în ce mai explicit că poluarea aduce atingere dreptului la viaţă privată a
persoanelor.
Cauza care a făcut ca dreptul la un mediu sănătos să pătrundă pe calea
interpretării art.8 paragr.1 în câmpul de acţiune şi de aplicare al Convenţiei a fost
Lopez-Ostra contra Spaniei .
In acest caz, reclamanta s-a plâns în faţa instanţelor interne că poluarea
cauzată de mirosurile, zgomotele şi gazele degajate de staţia de epurare a apelor uzate
din vecinătatea locuinţei i-a făcut insuportabil mediul de viaţă, provocându-i ei şi
familiei sale serioase probleme de sănătate. In faţa Curţii, reclamanta s-a considerat
victima unei violări a dreptului la respect pentru domiciliul său, care îi face imposibilă
viaţa sa privată şi de familie. Soluţionând cauza, Curtea a considerat că atingerile
grave aduse mediului pot dăuna vieţii sale private şi de familie, fără ca prin aceasta să-
i fie pusă în pericol grav sănătatea. In toate cazurile trebuie avut în vedere echilibrul
just ce trebuie păstrat între interesele concurente ale persoanei şi ale societăţii în
ansamblul său.
Prin distincţia făcută în acestă cauză între impactul condiţiilor de mediu
asupra sănătăţii umane şi incidenţa lor asupra calităţii vieţii s-a interpretat noţiunea de
viaţă privată ca una care presupune şi un anumit confort, fără de care respectul

28
dreptului la viaţă privată, la familie şi domiciliu nu ar fi efectiv, ci doar fictiv şi s-a
recunoscut că dreptul garantat de art.81 din Convenţie implică şi dreptul de a trăi într-
un mediu sănătos.
In continuare, Curtea a admis că reclamanta a suferit anumite daune ca
urmare a violării art.8 şi anume, valoarea de piaţă a apartamentului personal a scăzut şi
a impus mutarea în alt apartament cu cheltuieli şi inconveniente.
Hotărârea pronunţată în această cauză prezintă importanţă şi prin faptul că
impune statelor-părţi la Convenţie o obligaţie pozitivă şi anume de a lua măsurile
necesare pentru a asigura protecţia efectivă a dreptului precizat de art.8 paragr.1 sub
aspectul dreptului la un mediu sănătos, inclusiv contra- acţiuni negative ale terţilor.
Doctrina consideră că în cadrul sistemului european de protecţie juridică a
drepturilor omului, pentru a intra sub incidenţa garanţiilor Convenţiei, atingerile aduse
mediului şi, prin urmare, drepturilor individuale ale omului, trebuie să fie probate.

3.2.2. Garantarea dreptului la mediu prin dreptul la informare

privind riscurile de poluare şi prin dreptul la un proces echitabil
In vederea asigurării unei protecţii efective a dreptului la un mediu curat,
jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit o serie de garanţii ale dreptului la un mediu sănătos şi
anume: dreptul la informare privind riscurile de poluare şi calitatea mediului şi dreptul
la un proces echitabil.
Consacrarea prin jurisprudenţa C.E.D.O. a dreptului la informaţia de
mediu, ca o garanţie procedurală a dreptului fundamental la un mediu sănătos este în
deplină concordanţă cu reglementarea acestei probleme prin Convenţia de la Aarhus
din 1998.
Conform art.5, pargr.1, lit.c, al Convenţiei de la Aarhus, ,,în cazul oricărei
ameninţări iminente a sănătaţii umane sau a mediului, cauzată de activităţile umane
sau datorată unor cauze naturale, toate informaţiile care ar da posibilitatea publicului
să ia măsuri de prevenire sau să amelioreze efectele negative provocate de acea
ameninţare şi care sunt deţinute de o autoritate publică sunt diseminate imediat şi fară
nici o întarziere publicului care poate fi afectat”.
Dreptul la informare, ca o garanţie a dreptului la un mediu curat, a fost
invocat pentrru prima dată în cauza Guerra c. Italia .
Reclamanţii au pretins că neluarea de către autorităţile competente a
măsurile de informare asupra riscurilor şi acţiunilor care trebuiesc întreprinse în cazul
unor accidente majore constituie un atentat la dreptul la libertatea de informare, asa
dupa cum este garantat de art.10 al Convenţiei. Comisia consideră că : ,,informarea
publicului reprezintă neîndoielnic unul din instrumentele esenţieale de protecţie a
bunăstării şi sănătaţii populaţiei în situaţiile de pericol pentru mediu. ”
Importanţa acestei cauze rezidă în faptul că deşi s-a invocat încalcarea
art.10 din Convenţie, Curtea a ales să examineze cauza sub aspectul art.8, reţinând că
Italia a violat acest articol al Convenţiei prin aceea că autorităţile au omis să transmită
informaţiile esenţiale privind riscurile majore la care erau expuşi reclamanţii prin
funcţionarea obiectivului.
____________________

29
 Prin această hotărâre s-a inregistrat o evoluţie a jurisprudenţei C.E.D.O.
în ceea ce priveşte dreptul la mediu, în sensul că după ce s-a stabilit în cauza Lopez-
Ostra contra Spaniei că statul are obligaţia pozitivă de a lua măsuri pentru a face să
inceteze ori să reducă poluările, Curtea a mers mai departe, statuând obligaţia statului
de a furniza informaţii despre riscurile grave de poluare.
Consacrarea prin jurisprudenţa europeană a dreptului la informaţia de
mediu, ca o garanţie procedurală a dreptului fundamental la un mediu sănătos, este în
deplină concordanţă cu reglementarea acestei probleme prin Convenţia de la Aarhus
din 1998. Aceasta garanteazădreptul de a avea acces la informaţie fără ca solicitantul
să-şi declare un anumit interes, precum şi dreptul publicului de a fi informat de
autorităţile publice asupra problemelor de mediu.
Pe de altă parte, conform art.6.1 din Convenţie, orice persoană are
dreptul la judecarea în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale
de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, care va hotărî în
legătură cu încălcarea drepturilor şi obligaţiilor sale în raport cu protecţia mediului.
Convenţia şi în special jurisprudenţa C.E.D.O. în domeniu au arătat că
dreptul la un mediu sănătos trebuie perceput, interpretat şi garantat nu ca un drept
abstract ci ca unul efectiv, iar această efectivitate poate fi asigurată prin instituirea
unor garanţii procedurale speciale, între care un rol foarte important revine dreptului la
un proces echitabil.
Atenţia deosebită acordată dreptului fundamental la mediu prin
instituirea garanţiilor procedurale este justificată de importanţa acestui drept de ultimă
generaţie, care a fost consacrat la nivelul jurisprudenţei prin apel la conţinutul altor
drepturi deja recunoscute expres şi garantate deplin, fapt ce subliniază legătura acestor
drepturi fundamentale ale omului cu dreptul la un mediu sănătos.
In trecut, puţin relevantă şi ignorată, calitatea mediului a determinat,
prin conştientizarea populaţiei, ca dreptul omului la un mediu sănătos să dobândească
din ce în ce mai mult un statut propriu, independent. Fiind un drept aparţinând
generaţiei a III-a, dreptul la un mediu curat şi echilibrat din punct de vedere ecologic,
s-a dovedit a fi cel mai rapid în evoluţie din generaţia sa, în ceea ce priveşte garantarea
şi efectivitatea lui pe calea justiţiei. In acest sens, se poate observa constituţionalizarea
lui la nivelul statelor în numai câteva decenii, favorizând dezvoltări corespunzătoare în
plan regional şi internaţional.
In acelaşi timp, apariţia problemelor ecologice globale (efectul de seră,
diminuarea grosimii stratului de ozon, deforestarea, aridizarea, etc.) a contribuit la
consolidarea statutului său de drept fundamental şi de drept la supravieţuire a omenirii.
In ceea ce priveşte consacrarea jurisprudenţială, dreptul la un mediu
sănătos s-a afirmat pe calea interpretării art.8.1 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, el neavând o consacrare expresă în materie, ca parte componentă
a dreptului la viaţă privată şi de familie, oferindu-i o protecţie ,,prin ricoşeu”.
Jurisprudenţa C.E.D.O. a relevat mai ales garanţiile procedurale ale
acestui drept, respectiv dreptul la informare privind riscurile de poluarea şi calitatea
mediului, dreptul la un proces echitabil, şi nu în ultimul rând, obligaţia statelor de a
adopta ,,măsuri pozitive”, destinate să asigure efectivitatea dreptului la un mediu
sănătos. In plus, se cuvine amintit modul specific prin care a fost asimilat dreptul la
mediu la nivelul jurisprudenţei Curţii, prin recurgerea la conţinutul altor drepturi deja

30
recunoscute expres şi garantate deplin şi sublinierea afinităţii sale cu alte drepturi
umane fundamentale. Completate şi cu reglementările de drept pozitiv, aceste
constatări jurisprudenţiale demonstrează că dreptul la un mediu sănătos, deptul la
sănătate şi dreptul la viaţă se intersectează, se influenţează reciproc, iar atingerile
grave aduse mediului pot afecta bunăstarea şi calitatea vieţii unei persoane, ceea ce
afectează viaţa sa privată.

3.2.3. Consacrarea şi garantarea în legislaţia românească

Anterior anului 1989, problema recunoaşterii unui drept fundamental

la un mediu sănătos nu s-a pus nici măcar teoretic, cu toate că în 1973 este elaborată
prima Legea-cadru a protecţiei mediului (Legea nr.9/1973).
Constituţia României din 1991 nu consacră în mod expres un drept
fundamental la un mediu protejat, ci numai o serie de drepturi legate de acesta, în
privinţa semnificaţiilor ca: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 22),
dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 33), dreptul la un nivel de trai decent (art. 43),
dreptul la informaţie (art. 31).
A doua categorie de prevederi constituţionale privind protecţia mediului
include referiri directe la domeniu, pe calea consacrării anumitor obligaţii în sarcina
statului. Astfel, sunt stipulate conform art. 134 alin. 2 lit. e „refacerea şi ocrotirea
mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic“ şi conform art. 134 alin. 2 lit. f
„crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii“.
Odată cu modificarea Constituţiei în anul 2003, aprobată prin
referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003, în art. 35 alin. 1 se recunoaşte în
mod explicit „dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic“,
iar în alin. 2 se prevede că „statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui
drept“. De asemenea, potrivit noii Constituţii, „persoanele fizice şi juridice au
îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul“ (alin. 3).
Constituţia stabileşte cel puţin trei condiţionări ale exercitării dreptului
fundamental la un mediu sănătos:
a) reglementările internaţionale în materie acceptate de România;
b) ordinea publică ecologică, protecţia mediului fiind un „obiectiv de
interes public major“;
c) obligaţiile în materie (art. 41(6) prevede în acest sens că „dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea
bunei vecinătăţi“). Referitor la această ultimă categorie de condiţionări, trebuie
menţionat că, în acest mod, dreptul de proprietate este afectat de o „servitute“ legală de
protecţie a mediului, cu o serie de particularităţi:
„deţinătorii de terenuri agricole cu orice titlu sunt obligaţi să asigure
cultivarea acestora şi protecţia solului“ (art. 53 din Legea fondului funciar nr.
18/1991);
„deţinătorii terenurilor degradate din perimetrele de ameliorare sunt
obligaţi să le pună la dispoziţie în vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute
în proiectul de ameliorare“ (art. 70 din Legea nr. 18/1991);
„raporturile de vecinătate a terenurilor care generează pentru deţinători
obligaţia de a efectua împreună lucrările pentru protecţia şi ameliorarea solului prin

31
împăduriri, corectarea reacţiei solului sau alte lucrări de ameliorare“ (art. 63 – 66 din
Legea nr. 18/1991).

3.2.4. Titularii dreptului la un mediu sănătos

În conformitate cu art. 5 din OUG nr.195/2005 rezultă că dreptul

fundamental la un mediu sănătos este recunoscut „tuturor persoanelor“. Ca atare,
titularul acestui drept poate fi orice persoană aflată pe teritoriul României, permanent
sau temporar, incluzând aici cetăţenii străini sau apatrizii. Este o dimensiune inedită,
ce demonstrează universalitatea dreptului la un mediu sănătos.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că „nu numai persoana
fizică ci şi cea juridică este titulară a dreptului la un mediu sănătos“. Totuşi persoane
juridice, în ipostaza de organizaţie neguvernamentală, constituie doar o formă juridico-
constituţională de exercitare a dreptului la asociere.
De altfel, legea, în privinţa garanţiilor oferite pentru exercitarea acestui
drept fundamental, recunoaşte dreptul de asociere în organizaţii neguvernamentale
ecologiste şi dreptul de a se adresa prin intermediul acestor asociaţii autorităţilor
administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau reparării unui prejudiciu
ecologic. În acest sens, aceste asociaţii, în calitate de persoane juridice, apar ca
instrumente de exercitare a dreptului, şi nu ca titulari ai acestuia.
Tot la nivelul doctrinei, s-a conturat ideea existenţei a trei categorii de
„destinatari“ ai dreptului la un mediu sănătos: indivizii, specia umană în ansamblul
său şi generaţiile viitoare. În cazul indivizilor, ca titulari ai acestui drept, situaţia este
similară cu cea a celorlalte drepturi fundamentale ale omului. Un caz inedit este
ipostaza speciei umane ca subiect al acestei îndrituiri fundamentale la un mediu
sănătos. În general, protecţia mediului răspunde unei îndatoriri fundamentale, comune
tuturor oamenilor, aceea de a se asigura perenitatea speciei umane. Recunoaşterea unui
drept fundamental la un mediu echilibrat din punct de vedere ecologic reprezintă o
contrapondere la ameninţările actuale ce planează asupra calităţii mediului de viaţă al
oamenilor, cu consecinţe imprevizibile asupra perpetuării speciei umane, ca parte a
biodiversităţii. Aşadar, dreptul la un mediu sănătos, din perspectiva speciei umane,
apare ca o condiţie „sine qua non“ a dreptului natural al acesteia la existenţă şi
supravieţuire.
Faptul că dreptul la un mediu sănătos face parte din categoria
„drepturilor de solidaritate“ (generaţia a treia de drepturi ale omului) demonstrează
„solidaritatea sincronică“ cu contemporanii noştri şi „solidaritatea diacronică“ cu
generaţiile viitoare, ce impun obligaţia generală de a proteja mediul ca patrimoniu
comun al umanităţii, aşa cum a fost moştenit de la generaţiile anterioare în scopul
transmiterii sale generaţiilor ce vor veni.
Este o construcţie juridică nouă, care presupune recunoaşterea unor
drepturi în favoarea unor fiinţe nenăscute încă, prin instituirea unor obligaţii corelative
în sarcina generaţiilor actuale.
Ideea solidarităţii intra- şi intergeneraţii este exprimată de legea-cadru,
atunci când şi-a fixat drept obiectiv definitoriu reglementarea protecţiei mediului „pe
baza principiilor şi elementelor strategice care duc la dezvoltarea durabilă a

32
societăţii“ , iar dezvoltarea durabilă reprezintă „ dezvoltarea care corespunde
necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de
satisface pe ale lor“. De asemenea, legea-cadru stipulează în art. 52 obligaţia de a
respecta statutul ariilor protejate şi al monumentelor naturii în scopul transmiterii lor
generaţiilor viitoare. Legea apelor nr. 107/1996 formulează ideea solidarităţii atunci
când prevede că gospodărirea resurselor de apă se bazează pe „principiul solidarităţii
umane şi interesului comun“.

3.2.5. Drepturile – garanţii ale dreptului la un mediu sănătos

În spiritul reglementărilor constituţionale, OUG nr.195/2005 prevede în

art. 5 cinci drepturi-garanţii ale dreptului la un mediu sănătos, care, în esenţă,
constituie concretizări ale altor drepturi fundamentale.
a) Accesul la informaţii privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare (art. 5 lit. a), constituie o concre-
tizare a dreptului fundamental la informaţie, consacrat de Constituţie ca „dreptul
persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit“
(art. 31 alin. 1).
Cum protecţia mediului reprezintă un „obiectiv de interes public major“,
informaţiile referitoare la această problemă sunt evident de interes public şi, în
consecinţă, este necesar asigurarea accesului oricărei persoane la ele. În plus,
autorităţile publice de mediu sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor
în legătură cu fenomenele de poluare.
Aceste prevederi constituţionale au fost preluate şi dezvoltate în legătură
cu protecţia mediului de către OUG nr.195/2005 ,care stipulează:
„Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii şi
răspunderi: ... c) creează sistemul de informare propriu şi stabileşte condiţiile şi
termenii care să permită accesul liber la informaţii privind mediul; ... o) pune la
dispoziţia publicului datele centralizate privind starea mediului, programele şi politica
de protecţie a mediului ...“ (art. 65). Prin Legea nr. 544/2001 privind accesul liber la
informaţiile de interes public şi prin Hotărârea Guvernului nr. 1115/2002 privind
accesul liber la informaţia de mediu s-au stabilit condiţiile în care aceste informaţii
sunt puse la dispoziţia opiniei publice de către autorităţile în domeniu, cu scopul
asigurării liberului acces şi propagării lor. În înţelesul reglementării juridice,
„informaţia privind mediul“ reprezintă orice informaţie scrisă, vizuală, audio sau în
format electronic privind starea factorilor de mediu, starea sănătăţii în legătură cu
poluarea mediului, proiecte şi măsuri de redresare a calităţii mediului etc.
Autorităţile publice pun la dispoziţie informaţiile pe care le deţin din oficiu
sau la cererea solicitantului, fără a fi necesară justificarea scopului pentru care au fost
cerute. Refuzul accesului la informaţia de mediu apare atunci când furnizarea acesteia
afectează:
-confidenţialitatea procedurilor administrative, prevăzute de legislaţia în
vigoare;
-relaţiile internaţionale ale României;
-apărarea, ordinea publică şi siguranţa naţională;

33
 -subiecte ce fac ori au făcut obiectul unei acţiuni judecătoreşti;
-activităţi industriale sau comerciale care au prevăzute clauze de
confidenţialitate;
-confidenţialitatea unor date personale;
-interesele unei terţe-părţi care a oferit informaţia avută, fără ca acea
parte să aibă obligaţia legală de a furniza informaţia;
-informaţiile clasificate ca secrete de serviciu.
Clauza de confidenţialitate nu poate fi invocată pentru a se refuza
furnizarea de informaţii ce se referă la emisii de poluanţi.
Autoritatea publică de mediu are obligaţia de a răspunde în scris în
termen de zece zile de la înregistrarea cererii de furnizarea a informaţiei privind
mediul. Acest termen este de 30 de zile atunci când volumul şi complexitatea
informaţiei necesită o perioadă îndelungată de pregătire. Respingerea cererii se
motivează şi se comunică solicitantului în termen de cinci zile de la înregistrarea sa.
Solicitantul care consideră că cererea sa pentru furnizarea unor informaţii
privind mediul a fost respinsă în mod nejustificat, a fost nerezolvată sau rezolvată cu
un răspuns necorespunzător din partea unei autorităţi publice se poate adresa cu
reclamaţie administrativă conducătorului respectivei autorităţi publice. Dacă în urma
răspunsului se consideră lezat în drepturile sale prevăzute de lege sau nu a primit
răspuns în termenul legal, poate depune o plângere la secţia de contencios
administrativ a tribunalului, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 29/1990.
b) Dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului
constituie o concretizare a dreptului fundamental la asociere, consacrat de Constituţie:
„cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de
asociere“ (art. 37 alin. 1).
OUG nr. 195/2005 consacră expres dreptul cetăţenilor de a se asocia în
organizaţii neguvernamentale cu caracter ecologist.
În prezent, acestea se pot constitui, organiza şi funcţiona în condiţiile
stipulate de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile.
Organizaţiile neguvernamentale (ONG) joacă un rol important în promovarea
protecţiei mediului la nivel naţional şi internaţional.
c) Dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind mediul (art. 5
lit. c)
OUG nr.195/2005 consacră acest drept ca: „dreptul de consultare în
vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de
mediu, eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de
amenajare a teritoriului şi de urbanism”.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are obligaţia de a crea cadrul
organizatoric, care să permită participarea publicului la deciziile privind mediul .
Referitor la participarea acestuia la eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor
de mediu, inclusiv pentru planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului,
procedura studiului de impact are ca etapă aducerea la cunoştinţă şi dezbaterea publică
a raportului studiului de impact, decizia finală a autorităţii publice de mediu fiind
motivată şi pe baza concluziilor dezbaterii.
d) Dreptul de a se adresa (direct sau prin intermediul unor asociaţii)
autorităţilor administrative sau judecătoreşti (art. 5 lit. d)

34
 Acest drept reprezintă o concretizare a dreptului fundamental la
petiţionare (art. 47 alin. 1 şi 2) şi a accesului liber la justiţie (art. 21 alin. 1), prevăzute
ambele în Constituţie. Aceste prevederi constituţionale conferă organizaţiilor
neguvernamentale dreptul la acţiune în justiţie în vederea ocrotirii mediului, indiferent
de cine a suferit prejudiciul. În virtutea acestor dispoziţii legale, orice organizaţie
neguvernamentală ecologistă are calitatea procesuală activă, putând reclama în justiţie
repararea unui prejudiciu ecologic.
Dreptul la acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti şi administrative în
favoarea protecţiei mediului a apărut mai ales ca o reacţie la indiferenţa şi ineficienţa
activităţii autorităţilor publice faţă de soluţionarea problemelor de mediu.
e) Dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat (art. 5 lit. e)
reprezintă o concretizare a principiului „poluatorul plăteşte“ consacrat în art. 3 lit. e
din OUG nr.195/2005. În plus, legea prevede că „asigurarea pentru daune ecologice
este obligatorie, în cazul activităţilor generatoare de risc major“ .
Voluntariatul de mediu reprezintă o formă nouă de participare a
cetăţenilor, în spiritul solidarităţii civice, la procesul de aplicare a legislaţiei de mediu,
fiind organizat în baza Legii nr. 195/2001 şi Ordinul ministrului apelor şi protecţiei
mediului nr. 439/2002. Voluntariatul presupune recrutarea de agenţi voluntari de
mediu, în temeiul unui contract încheiat între persoanele doritoare şi agenţiile de
protecţia mediului sau Administraţia rezervaţiei biosferei „Delta Dunării“.
Acţiunea agenţilor voluntari de mediu constă, conform legii, în observarea şi
informarea operativă asupra unor încălcări ale legislaţiei privind protecţia mediului.

3.2.6. Apărarea dreptului fundamental la un mediu sănătos prin instituţia

Avocatului Poporului

Instituită prin Constituţie (art. 55 – 57) şi organizată prin Legea nr. 35/1997,
instituţia Avocatul Poporului are drept scop declarat „apărarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice“ şi deci şi a
dreptului la un mediu sănătos, recunoscut şi garantat în art. 35 din Constituţie.
Acele persoane care se consideră că au fost lezate prin încălcarea acestui drept
de către autorităţile publice se pot adresa în scris Avocatului Poporului, în termen de
cel mult un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă despre faptele care
fac obiectul plângerii (art. 15 alin. 2). Petiţionarul trebuie să dovedească întârzierea
sau refuzul autorităţii publice de a soluţiona legal cererea.
Protejarea dreptului la un mediu sănătos prin instituţia Avocatului Poporului
interesează mai ales din perspectiva a trei drepturi-garanţii ale sale: accesul la
informaţiile privind calitatea mediului, deţinute de autoritatea publică de mediu,
dreptul persoanelor de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii ecologiste
autorităţilor administrative în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect în
legătură cu mediul şi dreptul la consultare în vederea luării deciziilor ce privesc
strategiile de dezvoltare, inclusiv planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului şi
elaborarea legislaţiei de mediu.
Dacă plângerea petiţionarului este considerată întemeiată, Avocatul
Poporului cere în scris organului administraţiei publice care a săvârşit încălcarea

35
drepturilor reclamate să revoce actul administrativ, să repare pagubele produse şi să
repună persoana în situaţia anterioară (art. 22 din Legea nr. 35/1997).

3.2.7. Consacrarea dreptului fundamental la un mediu sănătos la nivel

international si comunitar

Primul document internaţional, care a proclamat expres dreptul

fundamental al omului la un mediu sănătos, a fost Declaraţia Conferinţei ONU asupra
mediului uman de la Stockholm (1972), care a formulat ca prim principiu: „Omul are
dreptul fundamental la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un
mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn şi în prosperitate. El are
datoria sacră de a proteja şi îmbunătăţi mediul înconjurător pentru generaţiile
prezente şi viitoare ...“. Acest text internaţional relevă legătura dintre drepturile
omului şi protecţia mediului, ca un mijloc important de a realiza „condiţii adecvate“
pentru o viaţă prosperă, care sunt garantate. Aşadar existenţa şi sănătatea umană,
protejate juridic sub forma dreptului la viaţă şi ocrotirea sănătăţii, sunt dependente de
existenţa unui mediu curat.
Cu ocazia Conferinţei mondiale pentru mediu şi dezvoltare de la Rio de
Janeiro (1992), Declaraţia asupra mediului şi dezvoltării proclamă ca prim principiu:
„fiinţele umane au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura“.
La rândul său, Conferinţa mondială pentru mediu şi dezvoltare „Rio +
10“ de la Johannesburg (2002), în documentul intitulat „Declaraţia de la
Johannesburg privind dezvoltarea durabilă“, face referire la angajamentul statelor
participante de a construi o societate globală eliberată de sărăcie şi afectată minimal de
poluare.
Prima formulare concretă şi explicită a acestui drept fundamental într-un
tratat internaţional s-a produs în 1981 la Nairobi, odată cu semnarea, în context
regional, a Cartei africane a drepturilor omului şi popoarelor. În art. 24 al acestei
carte se proclamă faptul că „toate popoarele au dreptul la un mediu de viaţă
satisfăcător, favorabil dezvoltării lor“. Convenţia americană privind drepturile
omului, adoptată în 1998 la San Salvador, stipulează: „1. orice persoană are dreptul
de a trăi într-un mediu salubru şi de a beneficia de instalaţii tehnico-edilitare
esenţiale; 2. statele-părţi vor încuraja protecţia prezervarea şi ameliorarea mediului“.
Dincolo de recunoaşterea sa ca atare în texte internaţionale cu valoare
juridică, dreptul la un mediu sănătos presupune şi asigurarea unor mijloace
procedurale şi de altă natură care să facă efectivă respectarea sa. Astfel, Declaraţia de
la Rio (1992), în principiul 10, formulează că problemă „cea mai bună manieră de a
trata problemele mediului este aceea de a asigura participarea tuturor cetăţenilor, la
nivelul lor de interes. Astfel, la nivel naţional, fiecare individ trebuie să aibă acces la
informaţiile referitoare la mediu, pe care le deţin autorităţile publice şi să aibă
posibilitatea de a participa la procesul de luare a deciziilor”. De asemenea, trebuie
asigurat accesul efectiv la acţiuni judecătoreşti de reparaţie a prejudiciilor produse de
poluare.

36
 Un rol extrem de important în afirmarea pe plan internaţional a
dreptului la un mediu sănătos l-a avut Convenţia privind accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în problemele de mediu,
semnată la Aarhus în 1998.
Preambulul acestui document recunoaşte că „orice persoană are
dreptul să trăiască într-un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării sale şi sarcina să
protejeze şi să îmbunătăţească mediul în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare“.
Convenţia stabileşte trei poli principali în promovarea obiectivelor
sale: autorităţile publice, organismele internaţionale şi publicul (cetăţenii).
„Public“, în înţelesul convenţiei, înseamnă una sau mai multe persoane
fizice sau juridice, respectiv asociaţiile şi organizaţiile ecologiste. „Publicul interesat“
este acela care este afectat sau are un interes în legătură cu deciziile de mediu.
Organizaţiile neguvernamentale ecologiste, care promovează ocrotirea naturii, sunt
considerate ca un exemplu în acest sens.
In legătură cu „informaţia de mediu“, faţă de care se promovează accesul,
ea reprezintă orice tip de informaţie ce priveşte:
starea factorilor de mediu (aer, apă, sol etc.);
politicile, legislaţia, programele, măsurile administrative şi autorizaţiile de
mediu;
analizele cost – beneficiu sau alte analize şi prognoze economice, folosite
în luarea deciziei de mediu;
starea de sănătate în legătură cu fenomenul de poluare etc.
In ceea ce priveşte accesul la informaţia de mediu, autorităţile publice
trebuie să pună la dispoziţia publicului informaţiile ce le sunt solicitate, într-o manieră
transparentă, accesibilă. Accesul poate fi refuzat dacă:
autoritatea publică nu deţine informaţia respectivă;
cererea este nerezonabilă sau formulată într-o manieră prea generală;
cererea se referă la documente în curs de elaborare sau priveşte sistemul de
comunicare internă al autorităţii publice.
De asemenea, accesul la informaţie poate fi refuzat dacă acesta ar afecta:
confidenţialitatea procedurilor specifice autorităţilor publice, în cazul când
aceasta este prevăzută de legislaţia naţională;
siguranţa naţională şi relaţiile externe ale României;
cursul procedurii judiciare;
confidenţialitatea activităţilor industriale sau comerciale, prevăzută de
lege;
drepturile de proprietate intelectuală;
confidenţialitatea unor date personale;
interesele unei terţe părţi, care a oferit informaţia cerută, fără să existe
obligaţia legală de a face acest lucru;
mediul la care se referă informaţia, cum ar fi de exemplu locurile de
cuibărit ale speciilor de păsări ameninţate cu dispariţia.
Accesul trebuie să fie asigurat numai cu privire la informaţiile deţinute
deja de către autorităţile publice.

37
 In contextul furnizării informaţiilor, convenţia instituie obligaţia statelor
de a publica la intervale regulate rapoarte naţionale privind starea mediului şi alte texte
importante privitoare la mediu: legislaţie, strategii, programe, tratate internaţionale etc.
În cazul în care s-a declanşat un proces decizional care afectează mediul, publicul vizat
prin decizia luată în materie de mediu trebuie să fie informat. Conţinutul informaţiei
trebuie să cuprindă descrierea activităţilor propuse, impactul asupra mediului estimat,
autoritatea publică care trebuie să ia decizia, precum şi procedura preconizată.
Participarea publicului vizat constă în observaţii, comentarii, opinii în
legătură cu impactul asupra mediului şi sănătăţii a activităţii propuse, care se
înaintează în scris autorităţii publice de mediu.
In Anexa 1 a convenţiei sunt menţionate activităţile ce implică
consultarea obligatorie a publicului. În momentul adoptării deciziei trebuiesc luate în
considerare rezultatele consultării publicului. Accesul la justiţie trebuie asigurat în
cadrul prevăzut de către legislaţiile naţionale, în cazul în care o persoană consideră că:
-cererea sa de solicitare de informaţii a fost ignorată sau respinsă abuziv;
-contestă legalitatea unei decizii sau a unui act în legătură cu impactul
activităţii asupra mediului său de viaţă;
-actele autorităţilor publice sunt contrare dispoziţiilor legale în vigoare.
Acţiunile în justiţie sunt înaintate către o instanţă judiciară, procedura
trebuind să fie obiectivă, echitabilă şi rapidă, fără a implica costuri excesive.
La prima reuniune a părţilor semnatare a convenţiei ce a avut loc la Lucca
(Italia) în octombrie 2002, s-a adoptat Declaraţia de la Lucca, în care, printre altele, s-
a exprimat necesitatea adoptării unui sistem de raportare adecvat şi a unui mecanism
de control în privinţa respectării documentului.
Convenţia de la Aarhus reprezintă un pas înainte în recunoaşterea şi
garantarea dreptului fundamental la un mediu sănătos, prin contribuţiile de ordin
procedural pe care le aduce.
La nivel european, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 1950) nu consacră, în mod expres,
dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic. Această lacună
se explică mai ales prin raţiuni de ordin istoric: la data adoptării documentului,
pericolele care ameninţau mediul erau ca şi inexistente, fiind ignorate.
Totuşi, odată cu acutizarea fenomenului de poluare, în cadrul
jurisprudenţei legate de drepturile omului, s-a ajuns la recunoaşterea indirectă a
dreptului la un mediu sănătos. Astfel, pe calea practicii judiciare a fost luată în
consideraţie dimensiunea mediului, ca parte inseparabilă a protecţiei juridice a
drepturilor fundamentale ale omului. De regulă, aspectele legate de mediu sunt avute
în vedere atunci când „prin ricoşeu“ are loc violarea unui drept fundamental
recunoscut şi garantat prin convenţie sau protocoalele sale adiţionale. Acest lucru se
produce atunci când:
-o acţiune ce afectează calitatea mediului conduce la încălcarea unui
drept garantat de convenţie (dreptul la sănătate, la viaţă etc.);
-aceeaşi acţiune duce la limitarea unor drepturi garantate.
In acest context, drepturile fundamentale în privinţa cărora reclamanţii
pot invoca o violare ce poate aduce o atingere în mod direct acestora sunt: dreptul la
viaţă (art. 2 din convenţie), dreptul la integritate fizică (art. 3), dreptul la ocrotirea

38
bunurilor şi proprietăţii (art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la convenţie, adoptat la 20
nov. 1952).
Tratatul de la Maastricht (1993) stipulează în art. F(2), printre altele, că
„Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele
garantate de Convenţia europeană semnată la Roma în 1950 şi după cum rezultă din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, precum şi din principiile
generale ale dreptului comunitar“. Aşadar, în lipsa unei consacrări exprese şi directe a
dreptului fundamental la un mediu sănătos, temeiul existenţei acestuia trebuie căutat în
cele trei domenii indicate de tratat. În plus, începând din 1969, jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului a consacrat obligaţia de a respecta drepturile
fundamentale. În acelaşi timp, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europeane
(2000) prevede în art. 37, intitulat „Protecţia mediului“, că: „un nivel ridicat al
protecţiei mediului şi ameliorarea calităţii sale trebuie să fie obiective ale politicii
Uniunii Europene şi asigurate în concordanţă cu principiul dezvoltării durabile“.

3.2.7.1. Consacrarea dreptului la un mediu sănătos în Constituţiile statelor

europene

Declaraţia de la Stockholm (1972) a avut un impact important asupra

constituţiilor statelor europene, prin consacrarea explicită a dreptului la un mediu
sănătos (Spania, Portugalia, Turcia, Bulgaria, Ungaria, Rusia, Republica Moldova etc.)
sau pe cale indirectă, pe cale de consecinţă (Grecia, Suedia etc.).
În statele în care legea fundamentală este anterioară anului 1970,
dispoziţiile privitoare a acestui drept fundamental sunt prezente în legislaţia ordinară
în materie (Danemarca, Olanda) sau rezultă din practica judiciară, cum este cazul
Franţei şi Belgiei, unde tribunalele acordă o largă protecţie intereselor cetăţenilor în
domeniul protecţiei mediului, printr-o jurisprudenţă extensivă referitoare la protecţia
dreptului de vecinătate contra exceselor de folosinţă sau cazul Italiei, unde tribunalele
sancţionează sever abaterile de la obligaţia de ocrotire a mediului.
Reticenţa statelor de a recunoaşte expres dreptul la un mediu curat se
explică mai ales prin dificultăţile obiective de realizare concretă a exigenţelor sale.
3.2.7.2 Dreptul la un mediu sănătos în directivele comunitare
Textele comunitare referitoare la protecţia mediului, chiar dacă nu
consacră expres dreptul la un mediu sănătos, reglementează trei drepturi conexe, care
contribuie la precizarea şi afirmarea semnificaţiilor acestuia: dreptul la informaţia
privitoare la mediu, dreptul publicului de a participa la luarea deciziei, precum şi
dreptul de a solicita în instanţa de judecată remedierea pagubei ecologice sau a
contesta o decizie administrativă în materie.
Libertatea de acces la informaţia în materie de mediu a fost
recunoscută prin Directiva Consiliului Europei 90/313 din 1990 privind acest subiect.
În baza acesteia, orice informaţie referitoare la mediu deţinută de autorităţile publice
trebuie să fie accesibilă oricărei persoane fizice sau juridice care o solicită, fără ca
aceasta să fie obligată să justifice vreun interes în acest sens.

39
 Directiva de mai sus se aplică numai autorităţilor naţionale, nu şi
instituţiilor comunitare, cum sunt Comisia Europeană sau Consiliul European. Totuşi,
sub presiunea publicului, Comisia a luat măsura de a furniza informaţii de mediu în
mod gratuit (Decizia nr. 94/90/CEE).
Ideea generală promovată la nivel comunitar este aceea că informaţia
este fundamentală pentru a crea şi controla sistemele moderne de gestiune a mediului.
Uniunea Europeană dispune de trei mijloace pentru a informa şi
conştientiza opinia publică:
-poate cere statelor membre să furnizeze în mod regulat Comisiei
Europene rapoarte privind aplicarea şi implementarea Directivelor Uniunii şi a altor
reglementări;
-poate cere Comisiei să raporteze Consiliului European şi
Parlamentului asupra aplicării acestora în statele membre;
-poate cere publicului să solicite anumite informaţii şi să-şi exprime
opinia în cadrul procedurii legislative.
O serie de directive ce privesc controlul riscurilor unor produse
chimice impun producătorului obligaţia de a furniza publicului informaţii privind
efectul acestora asupra sănătăţii şi mediului.
In 1982, Directiva Seveso (96/82/EC) , ce are ca obiect controlul riscurilor de
accidente grave în instalaţiile industriale, a formulat reguli privind informarea şi
consultarea publicului în legătură cu riscurile şi comportamentul în cazul producerii
unor poluări accidentale de tip industrial.

Bibliografie selectivă

Duţu M.,Tratat de dreptul mediului,Ediţia a 4-a, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008

Lupan E. , Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2009
Sandu F., Ioniţă Gh. I., Dreptul mediului, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2003
Marinescu D., Tratat de dreptul mediului, Ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010

40
 4. Principalele repere ale apariţiei şi dezvoltării legislaţiei mediului în
România

Apariţia şi dezvoltarea legislaţiei româneşti ce are ca obiect mediul a

cunoscut mai multe etape de dezvoltare.
Într-o primă etapă (sec. XIV – 1828) existau reglementări ce priveau
ocrotirea proprietăţii şi implicit a vegetaţiei forestiere şi a animalelor sălbatice ce
populau respectivul areal. „Instituţia braniştei“ desemna un fel de rezervaţie naturală,
unde erau interzise tăierea arborilor, vânătoarea şi pescuitul, păşunatul animalelor
domestice, fără acordul expres al proprietarului. Cei ce încălcau „legea braniştei“ erau
pedepsiţi, aplicându-li-se pedeapsa corporală şi confiscarea bunurilor pe care le
deţineau în momentul săvârşirii faptei. O serie de „hrisoave domneşti“, precum cele
din timpul domniei lui Vlad Vintilă (1533), Ştefan Tomşa (1621) sau Matei Basarab
(1646) se referă direct la branişte sau la „opreliştele de stricare a naturii“.
Scopul instituirii acestor rezervaţii naturale era în primul rând
conservarea acestor elemente naturale din perspectiva interesului economic al
proprietarului, dar ele au contribuit şi la ocrotirea naturii.
Tot în această etapă au apărut primele reglementări ce vizau gestionarea
pădurilor, în Transilvania, în 1781. Apoi în 1786 a apărut „Orânduiala de pădure
pentru Bucovina“, considerată ca primul Cod silvic românesc. Cele 12 articole ale
acestui cod cuprind idei moderne în legătură cu amenajamentele silvice şi ocrotirea
pădurii. Reglementări asemănătoare apar în 1792 în Moldova şi 1793 în Ţara
Românească.
O caracteristică comună a acestor prime reglementări silvice este aceea
că ele legiferau dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv fauna
lor, făcând totodată anumite recomandări în legătură cu regimul silvic.
A doua etapă (1829 – 1863) se caracterizează printr-un avânt economic
ce implică şi dezvoltarea agriculturii, ceea ce determină defrişarea masivă a pădurilor
şi o accelerată degradare a solurilor. Pentru a se opri acest proces nociv pentru mediu,
în 1843 în Moldova şi 1848 în Ţara Românească se introduc unele reglementări, care
au încercat să pună ordine în exploatarea pădurilor ce aparţineau bisericii şi au pregătit
apariţia legislaţiei moderne de mai târziu. După abrogarea Regulamentului organic în
cele două state româneşti, Moldova şi Ţara Românească, se revine la libera exercitare
a vânătorii, cu consecinţe importante pentru fondul cinegetic, ce avea să dureze până
în 1972, odată cu apariţia primei legi a vânătorii.
A treia etapă este „perioada modernă“ (1864 – 1900) şi se
caracterizează printr-o intensificare a preocupărilor legiuitorului pentru ocrotirea
naturii.
Marea reformă juridică a domnitorului A.I. Cuza a adus elemente noi.
Codul penal român, promulgat în 1864, prevedea restricţii privind vânătoarea pe
domenii închise şi pedepsea otrăvirea peştilor în heleştee; sancţiona incendierea
pădurilor şi fâneţelor. Legea pentru poliţia rurală (1868) a introdus perioade de
prohibiţie pentru vânătoare, precum şi interzicerea distrugerii cuiburilor şi ouălor
păsărilor de interes cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere a dăunătorilor şi
bolilor la plante şi animale.

41
 Sub raportul dreptului se afirmă o serie de reglementări tradiţionale,
referitoare la unii factori naturali (păduri, ape, vânat, fond piscicol) sau la poluare
(reguli privind poluarea fonică), fără a se putea vorbi despre legislaţie propriu-zisă de
mediu.
Astfel, în 1872 apare prima Lege a vânătorii, în 1874 este adoptată
Legea privind serviciul sanitar. In 1881 este promulgat primul Cod silvic al României,
care oferea o reglementare de ansamblu a regimului silvic, în scopul conservării
pădurilor. O serie de măsuri antipoluante apar în noua Lege sanitară (1885), în baza
căreia s-a elaborat în 1894 Regulamentul pentru industriile insalubre.
In 1891 este elaborată Legea asupra poliţiei vânatului, care a adus
elemente noi în legătură cu „dreptul vânătorii“, iar în 1896 apare Legea asupra
pescuitului.
La sfârşitul secolului al XIX-lea ia naştere o amplă mişcare pentru
ocrotirea naturii, ce a antrenat biologi, medici, artişti.
A patra etapă (1900 – 1950) este caracterizată de o intensificare a
preocupărilor legiuitorului pentru ocrotirea naturii. Astfel, în 1919 se introduce în
Legea pentru reforma agrară un articol ce permitea exproprieri pentru crearea de
rezervaţii naturale sau alte utilizări în scop ştiinţific. Aceasta este considerată drept
prima măsură legislativă românească pentru protecţia naturii.
În 1930 se elaborează prima Lege pentru protecţia monumentelor
naturii, completată în 1932 cu noi articole. În baza acestei legi s-a înfiinţat Comisia
monumentelor naturii, pe lângă Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, ce avea o serie
de comisii regionale pentru Ardeal, Oltenia şi Moldova. Activitatea acestor structuri a
avut ca obiectiv principal cercetarea ştiinţifică, concretizată prin publicarea de studii,
care au stat la baza declarării a 36 de rezervaţii naturale, cu o suprafaţă totală de cca.
15.000 ha şi au fost trecute sub protecţia legii 15 specii de plante şi 16 specii de
animale.
În anul 1933 s-a înfiinţat Parcul naţional Retezat şi alte rezervaţii
cunoscute: Codrul secular Slătioara, Pădurea Letea (Delta Dunării) ş.a.
A cincea etapă (1950 – 1989) s-a desfăşurat în condiţiile dezvoltării
economico-sociale planificate şi ale regimului politic totalitar.
Primul act normativ în domeniul protecţiei mediului a fost Decretul
Prezidiului M.A.N. nr. 237/1950 privind ocrotirea naturii, care devine o problemă de
stat. În acelaşi timp, Comisia monumentelor naturii s-a reorganizat şi a fost plasată sub
autoritatea Academiei Române. În locul fostelor comisii regionale au fost create
subcomisii pe lângă filialele Academiei de la Cluj (1955), Iaşi (1956) şi Timişoara
(1959).
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 518/1954 se împuterniceau
comitetele executive ale Consiliilor populare judeţene să adopte, la propunerea
Comisiei monumentelor naturii, măsuri provizorii pentru ocrotirea florei, faunei,
depozitelor fosilifere etc. de pe teritoriul judeţului, prin declararea unor rezervaţii
naturale.
Ca urmare a intensificării acţiunilor de ocrotire a naturii, numărul
rezervaţiilor naturale a crescut în 1965 la 130, cu o suprafaţă totală de 75.000 ha.
Sub raport legislativ, în anul 1973 s-a adoptat Legea privind protecţia
mediului nr. 9/1973 ca o reglementare-cadru, care a consacrat regimul juridic general

42
al ocrotirii mediului, inclusiv crearea unor instituţii adecvate. Ulterior s-au elaborat
mai multe legi sectoriale, cum sunt: Legea apelor nr. 8/1974, Legea privind fondul
funciar nr. 58/1974 etc. De asemenea, au fost instituite o serie de reglementări speciale
referitoare la substanţele toxice, activităţile nucleare etc.
S-au elaborat şi investit cu putere de lege o serie de programe privind
gestiunea unor importanţi factori de mediu, precum: „Programul naţional de
perspectivă pentru amenajarea bazinelor hidrografice“ (Legea nr. 1/1976) şi
„Programul naţional pentru conservarea şi dezvoltarea fondului forestier în perioada
1976 – 2010“ (Legea nr. 2/1976) etc.
Sub raport instituţional, în 1974 s-a creat Consiliul naţional pentru
protecţia mediului, ca organ central al administraţiei de stat.
Caracterul prea general al acestor reglementări, nealiniate la convenţiile
internaţionale în domeniu şi absenţa unor măsuri adecvate de implementare de natură
instituţional-administrativă şi economică au făcut ca eficienţa lor pentru ocrotirea
mediului să fie diminuată.
De asemenea, reglementările juridice în materie de mediu nu şi-au găsit
reflectarea corespunzătoare în celelalte ramuri ale dreptului (civil, administrativ, penal
etc.), ceea ce a făcut ca impactul lor social să fie scăzut. Slaba preocupare a
autorităţilor privind aplicarea legislaţiei de mediu şi preeminenţa absolută a factorilor
economici a condus la neglijarea dimensiunii ecologice în procesul de dezvoltare
economico-socială.
A şasea etapă (1990 – prezent) a fost marcată de trecerea la economia de
piaţă şi proprietatea privată, ceea ce a influenţat modul de abordare a problematicii
mediului. După 1989 s-a declanşat procesul de tranziţie legislativă, cu caracter
corectiv, cu abrogarea multor acte normative şi armonizarea noii legislaţii cu
prevederile convenţiilor şi tratatelor internaţionale în materie ecologică. Procesul de
legiferare s-a dovedit deosebit de anevoios şi contradictoriu. Astfel, pentru modificarea
vechii legislaţii în sensul noilor realităţi ale tranziţiei s-au emis o serie de hotărâri de
guvern cu caracter sectorial (importul unor categorii de deşeuri periculoase, protecţia
apelor de suprafaţă etc.), care s-au dovedit a fi insuficiente, în lipsa unei legi-cadru în
materie.
Constituţia din 1991 a consacrat obligaţia statului de a asigura „refacerea
şi ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic“, ceea ce a statuat
faptul că protecţia mediului constituie o responsabilitate publică. Totuşi, până la
modificarea ei în 2003, Constituţia nu a prevăzut în mod expres dreptul fundamental al
omului la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic, aşa după cum
era el statuat în constituţiile altor state europene.
După o gestaţie parlamentară de cca. patru ani, la 30 decembrie 1995 s-a
adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului nr. 137/1995 ca lege-cadru în materie. Ea a
prevăzut expres adoptarea a 17 legi speciale, sectoriale. Astfel, au fost promovate noi
reglementări: în domeniul silvic (Codul silvic – Legea nr. 26/1996), al protecţiei şi
gospodăririi apelor (Legea apelor nr. 107/1996), al regimului de desfăşurare al
activităţilor nucleare (Legea nr. 111/1996), al protecţiei atmosferei (OG nr. 243/2000),
al regimului ariilor protejate (OG nr. 625/2000), al gestionării ecologice a deşeurilor
(OG nr. 78/2000), al controlului poluării (OG nr. 34/2002 pentru prevenirea, reducerea
şi controlul integrat al poluării) ş.a.

43
 Noua legislaţie consacră concepţia europeană conform căreia protecţia
mediului este „un obiectiv de interes public major“ şi este element fundamental al
Strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă.
Completând lacunele Constituţiei din 1991, Legea nr. 137/1995
recunoaşte în mod expres dreptul tuturor persoanelor la un mediu sănătos (art. 5). De
asemenea, printre altele, ea consacră un regim special de răspundere juridică pentru
prejudiciul ecologic, bazat pe două trăsături: caracter obiectiv, independent de culpă şi
răspunderea solidară în cazul pluralităţii autorilor. Instituie, în plus, obligativitatea
asigurării pentru daune ecologice în cadrul activităţilor generatoare de risc major şi
recunoaşte dreptul la acţiune în justiţie organizaţiilor neguvernamentale ecologiste.
S-a produs o evoluţie rapidă şi la nivel instituţional, unde s-a optat pentru
o structură dezvoltată pe trei ramuri: protecţia mediului, ape, păduri, menţinută
indiferent de denumirea folosită.
Perspectiva aderării României la Uniunea Europeană a declanşat un
proces amplu de armonizare a legislaţiei de mediu cu acquis-ul comunitar, cu efecte
benefice în planul reglementărilor juridice în materie ecologică.
Aderarea efectivă a impus implementarea şi aplicarea legislaţiei de
mediu armonizate în concordanţă cu strategiile şi programele Uniunii Europene.

Bibliografie selectivă

Marinescu D., Tratat de dreptul mediului, ediţia a IV-a, Ed.Universul Juridic,

Bucureşti, 2010
Duţu M., Tratat de dreptul mediului, ediţia a IV-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
Sandu F., Ioniţă Gh. I., Dreptul mediului, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002
Duţu M., Dicţionar de drept al mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
Lupan E. , Tratat de dreptul protecţiei mediului , Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009

44
 5. Elementele definitorii ale răspunderii juridice pentru faptele ce
aduc prejudicii mediului

5.1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului

Libertatea (de cunoaştere, de decizie, de acţiune) reprezintă o condiţie

fundamentală a responsabilităţii, care exprimă un act de angajare a individului în
procesul integrării sociale, o asumare a răspunderii faţă de rezultatele propriei
conduite, care constituie chiar cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii.
Răspunderea, componentă esenţială a oricărei forme de organizare socială,
reprezintă reacţia post-factum a societăţii faţă de conduita neconformă prevederilor
normelor juridice, prin care se aduce atingere ordinii de drept, tulburându-se echilibrul
social. Sensul frecvent al noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se
manifestă (contravenţională, penală, civilă), este acela de obligaţie de a suporta
consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, ce incumbă autorului faptei
(conduitei) sancţionate şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale.
In doctrină, răspunderea juridică se defineşte ca fiind „complexul de drepturi
şi obligaţii conexe, care potrivit legii se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi
care constituie cadrul de realizare a constrângerii statale, prin aplicarea sancţiunilor
juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor
societăţii în spiritul respectării ordinii de drept“.
Răspunderea sub formele sale tradiţionale: contravenţională (administrativă),
civilă sau penală, la care se adaugă sancţiunile specifice de drept al mediului, joacă un
rol important în realizarea prescripţiilor reglementărilor juridice în materie ecologică.
Ea a fost şi este supusă unui efort continuu de adaptare la particularităţile acţiunii de
protecţie a mediului, prin dezvoltarea unor forme specifice (răspunderea civilă pentru
prejudiciu ecologic, infracţiuni şi contravenţii la regimul protecţiei mediului,
contencios administrativ legat de autorizaţiile de mediu) şi prin construcţia treptată a
unei forme specifice de răspundere, cea ecologică.
În domeniul protecţiei mediului, răspunderea juridică intervine atât în cazul în
care s-a produs un prejudiciu prin deteriorarea calităţii mediului, cât şi atunci când deşi
mediul nu a fost poluat, au fost totuşi săvârşite fapte ilicite, care contravin normelor
dreptului mediului. Se poate spune că în dreptul mediului noţiunea de răspundere
juridică are un sens mult mai larg, mai cuprinzător, vizând nu numai sancţionarea celor
vinovaţi de producerea poluării mediului, dar şi luarea tuturor măsurilor ce conduc la
un risc minim de poluare.
Deci, normele dreptului mediului trebuie să aibă pe lângă caracterul reparator
şi represiv şi un caracter preventiv. Prevenirea apelează mai ales la aplicarea de
reglementări şi instituirea de proceduri de control pentru activităţile cu risc major
pentru mediu.
Responsabilitatea privind protecţia mediului revine statului, reprezentat prin
organele sale specializate. Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu
sănătos, în care scop asigură unele garanţii, între care şi dreptul la despăgubire pentru
prejudiciul suferit. OUG nr.195/2005 instituie ca forme ale răspunderii juridice,
răspunderea civilă, contravenţională şi penală. Dar există şi acte normative care

45
reglementează relaţii sociale din domeniul mediului, care prevăd ca forme ale
răspunderii juridice pentru daune ecologice şi răspunderea disciplinară şi materială.
Acestea nu intervin nemijlocit în cadrul raportului juridic de dreptul mediului, ci în
cadrul raportului de dreptul muncii. Răspunderea disciplinară sau materială a
angajatului este atrasă de multe ori de săvârşirea sau omisiunea de a săvârşi anumite
fapte care sunt reglementate de normele dreptului mediului şi care au cauzat
producerea unei daune ecologice. Deci fapta săvârşită de angajat nu are caracterul unei
simple abateri, ci constituie contravenţie sau infracţiune, iar angajatul va răspunde
contravenţional sau penal, dar în acelaşi timp va putea fi tras şi la răspundere
disciplinară sau materială, tocmai fiindcă a săvârşit o faptă prin care a adus prejudicii
mediului. Sau chiar dacă răspunde numai material sau disciplinar, deci în temeiul
raportului de dreptul muncii, răspunderea are ca fundament săvârşirea unei fapte prin
care s-a cauzat un prejudiciu ecologic, prevăzută şi sancţionată de normele dreptului
mediului.

5.2. Răspunderea contravenţională

5.2.1. Generalităţi

Ilicitul contravenţional a fost consacrat în legislaţia penală, în cadrul

tradiţionalei împărţiri tripartite a ilicitului penal în crime, delicte şi contravenţii,
consacrată de Codul penal francez de la 1771 şi menţinută şi ulterior în cel din 1810.
Această structură tripartită a fost preluată şi de Codul penal român din 1865 şi
menţinută ca atare şi în cel din 1936. Conform acestuia din urmă, „contravenţia este
fapta pe care o declară ca atare legea, regulamentul sau ordonanţa autorităţii
administrative sau poliţieneşti“.
Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R. nr.184/1954 au
fost abrogate dispoziţiile din Codul penal privind sancţionarea faptelor ce constituie
contravenţii, acestea fiind trecute în sfera dreptului administrativ.
Răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii administrative,
reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiilor normelor juridice, care prevăd şi
sancţionează contravenţiile. Ea joacă un rol important din punct de vedere economic,
având un pronunţat caracter preventiv, inclusiv din perspectiva protecţiei mediului.
In materie ecologică, această formă a răspunderii juridice prezintă o incidenţă
ridicată (fiind forma cea mai des întâlnită în legislaţia de mediu), deoarece procedura
de constatare şi aplicare a sancţiunilor contravenţionale (a amenzilor contravenţionale
în principal) este destul de rapidă, măsurile dispuse sunt executorii, fără vreo altă
formalitate, permiţându-se o intervenţie promptă pentru prevenirea şi combaterea
faptelor ce afectează calitatea mediului.
Fapta ilicită care stă la baza răspunderii contravenţionale este contravenţia.
Conform O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, art. 1,
„contravenţia constituie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare
de către lege, ordonanţă, prin hotărâre de guvern sau, după caz, hotărâre a
consiliilor locale sau judeţene“.

46
 Contravenţia este fapta care prezintă pericol social mai redus decât
infracţiunea. Pericolul social generic al unei asemenea fapte este apreciat de legiuitor
în momentul stipulării contravenţiei într-un act normativ, iar pericolul social concret
este apreciat de agentul constatator, sancţiunea stabilită fiind proporţională cu gradul
de pericol social al faptei săvârşite.
A doua trăsătură a contravenţiei – să fie săvârşită cu vinovăţie – este doar
enunţată în definiţia contravenţiei, pentru angajarea răspunderii contravenţionale
neavând importanţă forma (intenţionată sau neintenţionată) sub care se manifestă
vinovăţia, ci doar existenţa acestei (vinovăţiei).
A treia trăsătură – legalitatea incriminării să fie stabilită şi sancţionată prin
acte normative – este reglementată în art. 3(1) din O.G. nr. 2/2001: „Actele normative
prin care se stabilesc contravenţii vor cuprinde descrierea faptelor care constituie
contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare în parte dintre
acestea; în cazul sancţiunii cu amendă se vor stabili limita minimă şi maximă a
acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori; se pot stabili tarife de
determinare a despăgubirilor pentru pagube pricinuite prin săvârşirea
contravenţiilor“.
Prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona
contravenţii în toate domeniile de activitate (O.G. nr. 2/2001, art. 2(1)). Prin hotărâri
ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene se stabilesc şi se
sancţionează contravenţiile în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt
stabilite atribuţii prin lege, în măsura în care domeniile respective nu sunt stabilite
contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului (art. 2(2)).
De exemplu, consiliile locale pot stabili şi sancţiona contravenţii în
următoarele domenii: salubritate, activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora;
întreţinerea parcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă pentru copii;
amenajarea şi curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe, întreţinerea bazelor
sportive, a străzilor şi trotuarelor; întreţinerea şcolilor şi a altor instituţii de cultură,
întreţinerea clădirilor, depozitarea şi colectarea gunoaielor.
Conţinutul contravenţiei este reprezentat de totalitatea condiţiilor
prevăzute în norma de incriminare pentru caracterizarea unei fapte ca fiind
contravenţie.
Subiect activ al contravenţiei poate fi atât persoana fizică, cât şi persoana
juridică. În acest sens, persoana fizică pentru a răspunde contravenţional trebuie să
îndeplinească, pe lângă condiţiile de responsabilitate şi libertate de voinţă şi acţiune şi
următoarele condiţii de vârstă:
să fi împlinit 14 ani, deoarece „minorul sub 14 ani nu răspunde
contravenţional“, conform art. 11(2) din O.G. nr. 2/2001; de asemenea, „pentru
contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani minimul şi maximul amenzii
stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate“ (art. 11(3) din
O.G. nr. 2/2001).

Persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi în condiţiile

prevăzute de actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii (art.
3(2) din O.G. nr. 2/2001). Ca exemplu, art. 7 din Legea nr. 31/2000 privind stabilirea
şi sancţionarea contravenţiilor silvice prevede că: „sancţiunea amenzii

47
contravenţionale poate fi aplicată şi persoanelor juridice, limitele minime şi maxime
ale amenzilor majorându-se de 5 ori“. Caracterul de interes general al protecţiei
mediului şi conservării naturii face ca subiectul pasiv al răspunderii contravenţionale
în materie să fie întreaga comunitate, reprezentată juridic de către stat.
Conduita interzisă se materializează şi în cazul contravenţiilor prin:
a.acţiune – manifestarea obiectivă comisivă incriminată – în sensul că „o
persoană face ceva ce norma juridică o obligă să nu facă“. Ca exemplu, aceeaşi Lege
nr. 31/2000, stipulează în art. 1(1): „Constituie contravenţii silvice şi se sancţionează
cu închisoarea sau cu amendă penală următoarele fapte: … k) provocarea de incendii
în păduri prin diverse mijloace“.
b.inacţiune – manifestarea obiectivă omisivă – în sensul că „o persoană
nu face ceva ce norma juridică o obligă să facă“. De exemplu, OUG nr.195/2005
art.96 prevede că: „Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la …la ...
2. obligaţiile persoanelor juridice de a ţine evidenţa strictă a substanţelor şi
preparatelor periculoase ...
Vinovăţia – atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi urmările
acesteia – este doar enunţată în art.1 din OG nr.2/2001, neavănd relevanţă pentru
angajarea răspunderii contravenţionale forma sub care se manifestă (intenţie sau
culpă).
Caracterul de interes general al protecţiei mediului face ca subiectul pasiv
al răspunderii contravenţionale în materie să fie întreaga comunitate, reprezentată
formal – juridic de către stat.
Sancţiunile contravenţionale sunt principale sau complementare. Cele
principale sunt :
a. avertismentul;
b. amenda contravenţională;
c.obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii.
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
a.confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b.suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei
de exercitare a unei activităţi;
c.închiderea unităţii;
d.blocarea contului bancar;
e.suspendarea activităţii agentului economic;
f.retragerea licenţei pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau
definitiv;
g.desfiinţarea lucrărilor de construcţie şi aducerea terenului în starea
iniţială.

5.2.2. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei

Şi în cazul răspunderii contravenţionale pot interveni anumite stări, situaţii,

împrejurări (prevăzute de legea contravenţională), existente în momentul săvârşirii
faptei, care conduc la înlăturarea caracterului contravenţional prin nerealizarea unei

48
condiţii prevăzute în norma incriminatoare pentru calificarea acelei fapte ca fiind
contravenţie.
Potrivit art. 11(1) din O.G. nr. 2/2001, caracterul contravenţional al faptei este
înlăturat în cazul:
-legitimei apărări;
-stării de necesitate;
-constrângerii fizice şi morale;
-cazului fortuit;
-iresponsabilităţii;
-beţiei involuntare complete;
-erorii de fapt;
-infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită;
-minorităţii (copilul sub 14 ani);
-abrogării incriminării.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei se constată numai de
către instanţele de judecată.
La o primă analiză se constată concordanţa între cauzele care înlătură
caracterul contravenţional şi cele care înlătură caracterul penal al faptei.
Astfel, legitima apărare este prevăzută (sub aceeaşi denumire) în art. 45 Cod
penal;
-constrângerea fizică sau constrângerea morală este prevăzută în art. 46 Cod
penal;
-cazul fortuit în art. 47 Cod penal;
-iresponsabilitatea în art. 48 Cod penal;
-beţia involuntară completă, este prevăzută sub denumirea „beţia“ în art. 49
Cod penal;
-eroarea de fapt în art. 51 Cod penal;
-minoritatea în art. 50 Cod penal („Minorul sub 14 ani nu răspunde
contravenţional, iar minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat
cu obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii“);
-abrogarea incriminării în art. 12(1) Cod penal („Dacă printr-un act normativ
fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a
fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a noului act normativ“).
Singura cauză de impunitate care nu este prevăzută de Codul penal este
„infirmitatea“ dacă are legătură cu fapta, stipulată expres în art. 11(1) din O.G. nr.
2/2001. Justificarea invocării acestei cauze de exonerare de răspundere de către actul
normativ rezidă, pe de o parte, în pericolul social mai redus al contravenţiei,
comparativ cu infracţiunea şi, pe de altă parte, lezarea gravă a propriei sănătăţi
(infirmitatea) prin săvârşirea faptei este o pedeapsă destul de gravă pentru a mai fi
necesară aplicarea unei sancţiuni contravenţionale.
La aceste cauze exoneratorii se adaugă şi prescripţia în dubla sa ipostază:
a. prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale
Termenul general de prescripţie este de şase luni de la data săvârşirii faptei, iar când
aceasta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea constituie
contravenţie, termenul de prescriere este de un an.

49
 În acest context, este importantă stabilirea momentului începerii cursului
termenului de prescripţie. Acest lucru se face uşor, atunci când contravenţia constă
dintr-o faptă simplă, ce se consumă printr-un act al unei persoane care o săvârşeşte
instantaneu şi devine mai dificil în cazul contravenţiilor care se perpetuează în timp
(contravenţii continue), când încălcarea obligaţiei legale durează. În acest caz,
termenul de prescripţie curge de la data constatării faptei.
b. prescripţia executării sancţiunii contravenţionale
Executarea sancţiunilor contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal
de constatare a contravenţiei sau, după caz, înştiinţarea de plată a amenzii nu a fost
comunicată celui sancţionat în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii.
Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de doi ani de la
data aplicării ei.
Când fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea
constituie contravenţie, prescripţia aplicării sancţiunii nu curge pe toată durata în care
cauza s-a aflat în faţa organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în faţa instanţei
de judecată, dacă sesizarea s-a făcut înlăuntrul termenului legal. Prescripţia operează
totuşi dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de un an de la data săvârşirii,
respectiv constatării faptei, dacă prin lege nu se dispune altfel. Prin legi speciale pot fi
prevăzute şi alte termene de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor contravenţionale.

5.2.3. Procedura contravenţională

Procedura contravenţională presupune ca etape:

- constatarea contravenţiei;
- aplicarea sancţiunii ;
- căile de atac împotriva sancţiunilor contraventionale ;
- executarea sancţiunilor contravenţionale.

5.2.3.1 Constatarea contravenţiei

Se realizează printr-un proces-verbal încheiat de agentul constatator,

adică de persoanele care sunt abilitate să constate contravenţiile şi să aplice amenzile.
Conform legii, acestea reprezintă: „personalul împuternicit din cadrul
autorităţilor publice centrale şi teritoriale pentru protecţia mediului, precum şi din
cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, ofiţerii şi subofiţerii de poliţie şi
personalul Ministerului Apărării Naţionale, împuternicit în domeniile de activitate,
conform atribuţiilor stabilite prin lege“.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod
obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia
din care face parte agentul constatator; date personale din actul de identitate, inclusiv
codul numeric personal; ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului; descrierea
faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită,
precum şi indicarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi
la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se

50
stabileşte şi se sancţionează contravenţia; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore
a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o
asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se poate
depune plângerea (de obicei instituţia publică de care aparţine agentul constatator).
În cazul în care contravenientul este o persoană juridică, în procesul-verbal se
vor face menţiuni cu privire la: denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului şi codul fiscal al acesteia, precum şi datele de identificare a
persoanei care o reprezintă.
În momentul încheierii procesului-verbal, agentul constatator este obligat să
aducă la cunoştinţa contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţi-
nutul actului de constatare. Obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la
rubrica „Alte menţiuni“, sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal.
Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi de
contravenient. În cazul în care contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate
să semneze, agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care
trebuie confirmate de cel puţin un martor. Nu poate avea calitatea de martor alt agent
constatator. În lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au
condus la încheierea procesului-verbal în acest mod.
Pentru aceeaşi faptă nu se pot aplica două sau mai multe sancţiuni
principale, repetate.

5.2.3.2. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a

contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de
constatare, aplică şi sancţiunea.
Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie
proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de
împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a
acesteia, de scopul urmărit, de consecinţele ei şi de circumstanţele personale ale
contravenientului.
În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există
tarife de evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi
despăgubirea, cu acordul expres al persoanei vătămate, făcând menţiunea corespun-
zătoare în procesul-verbal.
Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei, persoana vătămată îşi va putea
valorifica pretenţiile potrivit dreptului comun.
Persoana împuternicită să aplice sancţiunea contravenţională este în drept
să dispună şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În
aceste situaţii, agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse
confiscării şi va lua în privinţa lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute
de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în procesul-verbal.
Procesul-verbal de constatare se înmânează sau, după caz, se comunică în
copie contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor
confiscate.

51
 Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea, în termen
de cel mult o lună de la data aplicării acesteia.
În situaţia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă şi dacă a
fost obligat şi la despăgubiri, odată cu procesul-verbal i se va comunica şi înştiinţarea
de plată, în care se va face menţiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii şi a
despăgubirilor, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând să se
procedeze la executarea silită. Dacă agentul constatator aplică şi sancţiunea, iar
contravenientul este prezent la încheierea procesului-verbal, i se înmânează acestuia
copia procesului-verbal şi înştiinţarea de plată, care va semna de primire. În cazul în
care contravenientul nu este prezent sau deşi este prezent refuză să semneze procesul-
verbal, comunicarea acestuia şi a înştiinţării de plată se face de către agentul
constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii, prin poştă (cu confirmare
de primire) sau prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului.
Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data
încheierii procesului-verbal jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ,
agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal.
Pentru a putea fi pusă în aplicare, această facilitate trebuie menţionată în mod expres
în actul normativ.
Plata amenzii se face la Trezoreria Finanţelor Publice locale, iar o copie
de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului constatator sau se trimite prin
poştă organului din care acesta face parte, în termen de 48 de ore.
În cazul în care contravenientul a achitat jumătate din minimul amenzii
prevăzut de actul normativ pentru fapta săvârşită, orice urmărire încetează.
Dacă persoana împuternicită să aplice sancţiunea apreciază că fapta a
fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, constituie infracţiune,
sesizează organul de urmărire penală competent.
În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a
stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie,
actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţie,
ordonanţă sau, după caz, de pe hotărârea judecătorească, se trimite de îndată organului
în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurile care se impun conform legii.

5.2.3.3. Căile de atac

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare

a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau
comunicării acestuia.
Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte
despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul,
numai în ceea ce priveşte măsura confiscării.
Plângerea însoţită de copia de pe procesul-verbal de constatare a
contravenţiei se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind
obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.
Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în
a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.

52
 Plângerea suspendă executarea sancţiunii contravenţionale.
Judecătoria va fixa un termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune
citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului
care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere,
precum şi a oricăror altor persoane în măsură să contribuie la rezolvarea cauzei.
Instanţa competentă să soluţioneze plângerile, după ce verifică dacă
aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane
citate dacă s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în
vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal şi hotărăşte asupra
sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării.
Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi
atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Motivarea recursului nu este
obligatorie. Recursul suspendă executarea hotărârii.
Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a
contravenţiilor se soluţionează cu precădere.
Plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiei, recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a
soluţionat plângerea, precum şi orice alte cereri incidente sunt scutite de taxa judiciară
de timbru.

5.2.3.4. Executarea sancţiunilor contravenţionale

Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, neatacat

în termen de 15 zile, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care s-a
soluţionat plângerea, constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.
Avertismentul se adresează oral, atunci când contravenientul este
prezent la constatarea contravenţiei şi sancţiunea este aplicată de agentul constatator.
În celelalte cazuri avertismentul se socoteşte executat prin comunicarea procesului-
verbal de constatare a contravenţiei, cu rezoluţia corespunzătoare. Dacă sancţiunea a
fost aplicată de instanţă, prin înlocuirea amenzii contravenţionale cu avertisment,
comunicarea acesteia se face prin înştiinţare scrisă.
Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face:
-de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se
exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în
termenul prevăzut de lege;
-de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri.
În vederea executării amenzii, organele prevăzute mai sus vor
comunica din oficiu direcţiilor generale ale finanţelor publice în a căror rază teritorială
domiciliază sau îşi are sediul contravenientul, procesul-verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiei sau, după caz, dispozitivul hotărârii judecătoreşti prin care
s-a soluţionat plângerea.
Executarea se face în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale
privind executarea silită a creanţelor bugetare. Împotriva actelor de executare se poate
face contestaţie la executare, în condiţiile legii.

53
 Executarea sancţiunilor contravenţionale complementare se face
potrivit dispoziţiilor legale. Confiscarea se aduce la îndeplinire de către organul care a
dispus această măsură, în condiţiile legii. In caz de anulare sau de constatare a nulităţii
procesului-verbal de contravenţie, bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror
deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept.

5.2.4. Contravenţii prevăzute în O.U.G. nr.195/2005 (Legea 265/2006)

privind protecţia mediului

În legea-cadru ( art.96) sunt stipulate „prevederile din lege“ a

căror încălcare constituie contravenţii. Sistematizarea acestora (contravenţiilor) s-a
realizat (ca şi în cazul infracţiunilor) nu în funcţie de factorul de mediu protejat ci, în
funcţie de pericolul social al respectivelor încălcări, precizându-se : „Constituie
contravenţii şi se sancţionează cu:
-amendă de la 3.000 lei la 6.000 lei pentru persoane fizice şi de la
25.000 lei la 50.000 lei pentru persoane juridice 22 de fapte contravenţionale. Câteva
exemple: ...2. obligaţiile persoanelor juridice de a ţine evidenţa strictă a substanţelor şi
preparatelor periculoase şi de a furniza informaţiile şi datele cerute de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului;...9. obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de
terenuri de a nu arde miriştile, stuful, tufărişurile sau vegetaţia ierboasă, fără acceptul
autorităţii competente pentru protecţia mediului şi fără informarea în prealabil a
serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă; ...15. obligaţia autorităţilor
administraţiei publice locale, precum şi a persoanelor fizice şi juridice de a nu degrada
mediul prin depozitări necontrolate de deşeuri de orice fel;...23. obligaţia de a se
legitima la solicitarea expresă a personalului Gărzii de mediu.
-amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei pentru persoane fizice şi de
la 30.000 lei la 60.000 lei pentru persoane juridice, 34 fapte contravenţionale. De
exemplu: 1. obligaţia persoanelor juridice de solicitare şi obţinere a actelor de
reglementare conform prevederilor legale, precum şi a acordului de import/export şi a
autorizaţiilor privind organismele modificate genetic, conform prevederilor legale;...
21. obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a nu folosi momeli periculoase în
activităţile de vânătoare şi pescuit, cu excepţia cazurilor special autorizate;... 24.
obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a asigura condiţii optime de viaţă animalelor
sălbatice ţinute în captivitate legal, sub diferite forme;....33. obligaţia persoanelor
fizice şi juridice de a nu deversa în apele de suprafaţă sau sbterane ape uzate, fecaloid-
menajere 34. obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a nu arunca şi de a nu depozita
pe maluri, în albiile râurilor, apele de suprafaţă şi în zonele umede deşeuri de orice
fel;....
- amendă de la 7.500 lei la 15.000 lei pentru persoane fizice şi de
la 50.000 lei la 100.000 lei pentru persoane juridice, 17 fapte contravenţionale, cum
sunt de exemplu: 1. obligaţia persoanelor fizice de a funcţiona cu respectarea
prevederilor autorizaţiei de mediu şi a persoanelor juridice de a funcţiona cu
respectarea prevederilor autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu pentru activităţile
care fac obiectul procedurilor de reglementare din punct de vedere al protecţiei
mediului;...4. obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a diminua, modifica sau
înceta activităţile generatoare de poluare la cererea autorităţilor pentru protecţia

54
mediului;...7. obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a facilita verificarea, inspecţia
şi controlul activităţilor ai căror titulari sunt şi prelevarea de probe;...9. obligaţiile
persoanelor fizice şi juridice de a realiza în totalitate şi la termen măsurile impuse de
persoanele împuternicite cu verificarea, inspecţia şi controlul în domeniul protecţiei
mediului;...14. obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a suporta costul pentru
repararea unui prejudiciu şi de a înlătura urmările produse de acesta, restabilind
condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul
plăteşte”.
Amenzile aplicate în temeiul unei legi, ordonanţe de urgenţă,
ordonanţe sau hotărâri de guvern din domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi
apelor se fac 100% venit la bugetul de stat, din care o cotă de 25%, aferentă fondului
de stimulare a personalului, se virează de către unităţile Trezoreriei Statului, în contul
autorităţii din care face parte agentul constatator, pe baza situaţiilor financiare lunare
întocmite şi prezentate de către autorităţile competente pentru protecţia mediului, în
termen de cinci zile lucrătoare de la primirea acestora şi este evidenţiată într-un cont
distinct care se gestionează în regim extrabugetar.

Bibliografie selectivă

Poenaru I., Regimul juridic al contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
Ticlea A., Reglementarea contravenţiilor,Ediţia a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003
Durac Gh., Bouriaud L., Dreptul mediului-Răspunderea juridică pentru daune
ecologice,Ed. Junimea, Iaşi, 2004
Sandu F., Ioniţă Gh. I., Dreptul mediului, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2003
Duţu M., Tratat de dreptul mediului, ediţia a IV-a, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008

55
5.3. Răspunderea penală în dreptul mediului

5.3.1 Generalităţi

Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice , reprezintă

consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice penale, respectiv raportul juridic
penal de constrângere născut, ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat (pe de o
parte) şi infractor (pe de altă parte), raport complex al cărui conţinut îl formează
dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, precum şi obligaţia infractorului
de a răpunde pentru fapta sa în vederea restabilirii ordinii de drept şi autorităţii legii
Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal,
care alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui
sistem de drept penal.
Codul Penal actual (Legea nr. 286/2009) defineşte infracţiunea ca „fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o”. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Stabilirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii este necesară pentru a putea face
diferenţa între aceasta şi celelalte forme ale ilicitului juridic.
Conform art. 16 CP, fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită
cu forma de vinovăţie cerută de legea penală. Vinovăţia există atunci când fapta este
comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul: a) prevede rezultatul faptei sale,
urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte; b) prevede rezultatul faptei sale şi
deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul : a) prevede rezultatul faptei
sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce; b) nu prevede
rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Există intenţie depăşită, cănd
fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav,
care se datorează culpei făptuitorului.
Conform art.17 CP, infracţiunea comisivă, care presupune producerea unui
rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, atunci când : a) există o obligaţie
legală sau contractuală de a acţiona; b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune
anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit
producerea rezultatului.
Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură
esenţială a infracţiunii. Ea arată că pentru existenţa unei infracţiuni nu este suficient să
existe o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie, ci mai trebuie
ca această faptă să fie prevăzută de lege ca infracţiune şi sancţionată cu o anumită
pedeapsă.
Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se
realizează prin aceea că în Partea generală a Codului penal se defineşte şi se
reglementează noţiunea generală de infracţiune, după care, în Partea specială a
Codului penal şi în legile speciale se prevede şi se descrie fapta considerată infracţiune
şi sancţiunea corespunzătoare. Aşadar, în raport cu cerinţele acestei trăsături esenţiale,

56
fapta periculoasă pentru societate devine infracţiune numai dacă ea este prevăzută ca
atare prin legea penală (nullum crimen sine lege).
In art. 18 CP, se arată că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală, dacă există vreuna din cauzele justificative prevăzute de lege : legitima
apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept şi consimţământul persoanei
vătămate. Conform art. 20 CP, este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte
fapta pentru a salva de la un pericol imminent şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei personae sau un bun important al său
ori a altei personae sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat. De
exemplu, situaţia în care se evacuează cu ştiinţă unele substanţe periculoase în apă,
provocându-se poluare, pentru a se evita o explozie cu urmări mult mai grave.
Conform art. 21 CP, este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în
exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de
lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea
justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii
impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în
mod vădit ilegală.
In afară de cauzele justificative, răspunderea penală mai este înlăturată
şi în cazul existenţei unor cauze de neimputabilitate (art.23 CP). Acestea sunt:
constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea
făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea de fapt, cazul fortuit.
De exemplu, în cazul constrângerii morale (art.25 CP), situaţia în care
un funcţionar public de la o agenţie de protecţia mediului ascunde informaţii sau
furnizează informaţii false în legătură cu starea mediului, datorită ameninţării adresate
(explicit sau implicit) de către conducătorul instituţiei.
In cazul excesului neimputabil (art.26 CP), nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu
şi-a dat seama în momentul comiterii faptei că pricinuieşte urmări vădit mai grave
decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul n conţineau era înlăturat.
In cazul minorităţii făptuitorului (art. 27 CP), situaţia în care un minor
(sub 14 ani) este surprins la pescuit, folosind mijloace electrice (doi conductori
conectaţi la un acumulator auto).

5.3.2 Răspunderea penală în dreptul mediului

Dreptul penal a avut încă de la începuturi un rol important în reprimarea

faptelor ce afectează mediul, normele sale fiind printre primele la care s-a recurs
pentru protecţia sa juridică. In secolul al XIX-lea, Codul industrial german (1845),
Legea franceză a activităţilor industriale periculoase (1879), Legea apelor din Spania
(1879) ş.a. au prevăzut sancţiuni penale pentru afectarea sănătăţii publice prin poluare.
Creşterea gradului de poluare, ce a favorizat dezvoltarea dreptului mediului,
a pus în evidenţă insuficienţa şi eficacitatea redusă a sancţiunilor contravenţionale şi
civile pentru reprimarea faptelor ce deteriorează calitatea factorilor de mediu. In aceste

57
condiţii s-a recurs la incriminarea acţiunilor poluatoare, apărând un grup distinct de
infracţiuni ecologice.
Un rol important, în acest context, l-a avut Convenţia europeană privind
protecţia mediului prin dreptul penal, adoptată în 1998 la Strasbourg. In acest
document se stabileşte obligaţia statelor-părţi de a dezvolta dreptul penal intern, prin
includerea în codurile penale a infracţiunilor ecologice, ca un capitol distinct. Astfel,
codurile franceze, germane, spaniole, daneze sau suedeze cuprind şi pedepse pentru
infracţiunile ecologice grupate separat de restul faptelor infracţionale.
In România, Codul penal propus prin Legea nr. 301/2004, în contextual
armonizării reglementărilor de mediu cu exigenţele comunitare, a inclus un capitol,
intitulat “ Crime şi delicte contra mediului”, în titlul VIII “Crime şi delicate de pericol
public” al Părţii speciale. Aşa după cum rezultă din chiar denumirea capitolului, unele
infracţiuni de mediu au fost considerate crime, ca o expresie a gradului ridicat de
pericol social, recunoscut ca atare. Optându-se pentru o abordare sectorială în proiectul
noului Cod penal (versiunea 2004) au fost incluse pedepse penale pentru încălcarea
normelor legale referitoare la protecţia atmosferei şi a apelor, încălcarea regulilor de
gospodărire a apelor şi a fondului forestier, poluarea fonică peste limitele admise,
poluarea accidentală a unor factori de mediu. Ca o noutate şi persoanele juridice pot fi
sancţionate pentru infracţiuni de mediu.
Odată cu publicarea în Monitorul Oficial (Partea I) nr.510/24 iulie 2009 a
Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal s-a încheiat procesul de instituire a noului act
juridic de mare importanţă pentru societatea noastră. Noua versiune a reţinut dintre
infracţiunile ecologice prevăzute de Legea nr.301/2004 numai pe cele referitoare la:
“Infectarea prin orice mijloace a surselor şi reţelelor de apă, dacă apa devine
dăunătoare sănătăţii oamenilor şi animalelor” (art.356) şi “ Producerea, deţinerea,
precum şi orice operţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice,
cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori
experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără drept” (art.359). In acest
context, sediul principal al infracţiunilor ecologice rămân legea-cadru în materie
(Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005) şi legile sectoriale. Astfel în art.98 din ordonanţă
sunt stipulate 25 de infracţiuni tip şi 4 agravante. Ele sunt grupate în patru grupe, în
funcţie de pedepsele stabilite.
Grupa 1 cuprinde infracţiunile care pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă penală de la 30.000 lei la 60.000 lei următoarele fapte, dacă au
fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală : 1.
arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de
pe terenurile supuse refacerii ecologice; 2. poluarea accidentală datorită
nesupravegherii execuţiei lucrărilor noi, funcţionării instalaţiilor tehnologice şi
echipamentelor de tratare şi neutralizare a poluanţilor, menţionate în acordul sau
autorizaţia /autorizaţia integrată de mediu.
In Grupa a 2-a sunt enumerate 15 fapte care constituie infracţiuni de mediu
şi care se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală de la
50.000 lei la 100.000 lei, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea
umană, animală sau vegetală.
Acestea sunt: 1.poluarea prin evacuarea cu ştiinţă în apă, atmosferă sau pe
sol a unor deşeuri sau substanţe periculoase; 2.nerespectarea restricţiilor sau

58
interdicţiilor stabilite pentru protecţia apei şi a atmosferei, prevăzute în actele
normative în vigoare; 3. folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice
pentru omorârea animalelor sălbatice şi a peştilor, în scopul consumului sau al
comercializării; 4.producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se
pune în pericol grav sănătatea umană; 5.nerespectarea restricţiilor şi interdicţiilor la
vânat şi pescuit ale unor specii protejate sau oprite temporar prin lege şi în zonele cu
un regim de protecţie integrală, potrivit reglementărilor specifice; 6.continuarea
activităţii după suspendarea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate
de mediu; 7.nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe
periculoase, precum şi nerespectarea obligaţiei de depozitare a îngrăşămintelor
chimice şi produselor de protecţie a plantelor numai ambalate şi în locuri protejate;
8.prezentarea în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra
mediului, a bilanţului de mediu sau a raportului de amplasament a unor concluzii şi
informaţii false; 9. producerea şi/sau importul în scopul introducerii pe piaţă şi
utilizarea unor substanţe şi preparate periculoase, fără respectarea prevederilor actelor
normative în vigoare şi introducerea pe teritoriul României a deşeurilor de orice natură
în scopul eliminării acestora; 10. importul şi exportul unor substanţe şi preparate
periculoase interzise sau restricţionate; 11.transportul şi tranzitul de substanţe şi
preparate periculoase, cu încălcarea prevederilor legale în vigoare; 12. omisiunea de a
raporta imediat despre orice accident major; 13. producerea, livrarea şi utilizarea
îngrăşămintelor chimice şi a produselor de protecţie a plantelor neautorizate;
14.desfăşurarea de către persoanele juridice de activităţi cu organisme modificate
genetic sau produse ale acestora, fără a solicita şi obţine acordul de import/export şi
/sau autorizaţiile prevăzute de reglementările specifice; 15.cultivarea plantelor
superioare modificate genetic de către persoanele fizice sau juridice fără autorizaţie
din partea autorităţii publice competente pentru agricultură şi fără contract cu titularii
autorizaţiilor de introducere deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate
genetic.
In Grupa a 3-a sunt incluse 3 infracţiuni care se pedepsesc cu închisoare
de 1 la 5 ani, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană,
animală sau vegetală : 1. nerespectarea interdicţiilor privind utilizarea pe terenuri
agricole de produse de protecţie a plantelor sau îngrăşăminte chimice; 2. provocarea ,
datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante, a contaminării mediului şi/sau
expunerii populaţiei la radiaţii ionizante, omisiunea de a raporta prompt creşterea peste
limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau neluarea
măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear; 3. descărcarea apelor uzate şi a
deşeurior de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale sau provocarea
,cu ştiinţă, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de
pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanţe sau deşeuri periculoase.
In a 4-a Grupă sunt cuprinse infracţiunile de mediu care sunt
considerate cele mai grave şi care sunt sancţionate cu închisoare de la 2 la 7ani şi
anume: 1.continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia; 2. neluarea
măsurilor de eliminare totală a substanţelor şi preparatelor periculoase care au devenit
deşeuri; 3.refuzul intervenţiei în cazul poluării accidentale a apelor şi a zonelor de
coastă; 4. refuzul controlului la introducerea şi scoaterea din ţară a substanţelor şi
preparatelor periculoase, precum şi introducerea în ţară a culturilor de

59
microorganisme, plante şi animale vii din flora şi fauna sălbatică, fără acordul eliberat
de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului; 5. aplicarea
necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear; 6.
provocarea cu ştiinţă, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale,
direct sau de pe nave ori plaforme plutitoare, a unor substanţe sau deşeuri periculoase.
In situaţia în care infracţiunile din grupele 3 şi 4 au pus în pericol
sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de personae, sau au avut vreuna
dintre urmările prevăzute de art.182 CP cu privire la vătămarea corporală gravă ori au
cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor
persoane ori pagube importante economiei naţionale, pedeapsa este închisoare de la 7
la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte.
Conform art. 99 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, constatarea şi
cercetarea infracţiunilor se fac de către organelle de urmărire penală, potrivit
competenţelor legale. Descoperirea şi stabilirea, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de
lege, de către comisarii Gărzii Naţionale de Mediu, Comisiei Naţionale pentru
Controlul Activităţilor Nucleare, jandarmi şi personalul împuternicit din cadrul
Ministerului Apărării Naţionale, a săvârşirii oricareia dintre infracţiunile prevăzute la
art.98, se aduce de îndată la cunoştinţa organului de urmărire penală competent,
potrivit legii de procedură penală.

Bibliografie selectivă

Boroi A., Drept penal şi drept procesual penal, Ediţia a 2-a, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2009
Sandu, F., Ioniţă, Gh., Dreptul mediului, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2003
Duţu, M., Dreptul mediului, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008
Duţu M., Tratat de dreptul mediului, Ediţia a 3-a, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007
Lupan E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2009

5.4. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic

60
5.4.1. Consideraţii generale

Răspunderea civilă este instituţia juridică alcătuită din totalitatea normelor de

drept, prin care se reglementează obligaţia persoanei de a repara prejudicial cauzat
alteia prin fapta sa ori pentru care este chemată de lege să răspundă. Răspunderea
civilă, ca şi răspunderea juridică, în general, nu se confundă cu măsurile de
constrângere statală, chiar dacă aceasta poate interveni ca o consecinţă a răspunderii
juridice.
Sancţiunea răspunderii civile se aplică în cazul încălcării unor norme juridice
civile şi este asigurată de stat prin convingere şi prin posibilitatea folosirii
constrângerii.
Răspunderea civilă îşi găseşte temeiul, de regulă, în condamnarea socială a
conduitei autorului faptei ilicite, iar prin excepţie în stimularea unei persoane la o
anumită activitate în interesul societăţii. Ea funcţionează în scopul restabilirii
raporturilor juridice care au fost vătămate. Din această cauză, fapta cauzatoare de
prejudiciu constituie una dintre sursele de obligaţii în dreptul civil.
Răspunderea civilă se fundamentează, în esenţă , pe două principii: cel al
reparării integrale a prejudiciului, care este principiul fundamental al acestei
răspunderi şi care exprimă ideea înlăturării tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui
fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară, consacrat legislativ
implicit în art. 998-999 C.civ. şi principiul reparării în natură a prejudiciului, care
exprimă activitatea sau operaţia materială, concretizată în: restituirea bunurilor însuşite
pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor
sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu
încălcarea unui drept al altuia ş.a. In Codul civil român nu există nici un text care să
consacre expres obligaţia reparării în natură a prejudiciului, dar ea este recunoscută ca
un principiu al întregii răspunderi civile.
Răspunderea civilă nu se declanşează din oficiu, ci numai după intervenţia
titularului dreptului subiectiv lezat, punând faţă în faţă victima faptei ilicite
păgubitoare cu autorul acestei fapte. De regulă, ea are ca finalitate satisfacerea
intereselor patrimoniale ale celui prejudiciat prin fapta ilicită. Sancţiunea civilă
aplicabilă autorului faptei ilicite păgubitoare reprezintă o obligaţie impusă de a repara
prejudiciul, având menirea de a da satisfacţie intereselor personale ale victimei
prejudiciate. In acelaşi timp, se constituie şi ca un factor de prevenţie, urmărindu-se
preîntâmpinarea săvârşirii în viitor a altor fapte păgubitoare, ceea ce împrumută
sancţiunii civile un caracter complex. Răspunderea civilă intervine, de regulă, numai
atunci când fapta ilicită constituie atât o încălcare a dreptului obiectiv, cât şi a unor
drepturi subiective.
Gradul de culpabilitate al făptuitorului nu joacă nici un rol în stabilirea
răspunderii civile, ci hotărând asupra despăgubirilor, instanţa se va orienta exclusiv
după cuantumul prejudiciului suferit de victimă.
Subiecţi ai răspunderii civile pot fi atât personae fizice, cât şi personae juridice.
Răspunderea civilă are caracter patrimonial, ea vizând patrimoniul şi asigurând
înlăturarea consecinţelor păgubitoare suferite de victimă.

61
 In general, există răspundere civilă delictuală şi răspundere civila
contractuală. In Dreptul mediului întâlnim răspunderea civilă delictuală, care
îndeplineşte o funcţie reparatorie şi una preventiv-educativă, care nu pot fi concepute
separat. Funcţia preventiv- educativă are un rol foarte important prin influenţa pe care
o exercită asupra conştiinţei oamenilor, insuflându-le necesitatea de a acţiona cu o
grijă sporită de a nu prejudicia pe alţii. Răspunderea civilă delictuală se întemeiază pe
ideea de culpă.

5.4.2. Specificitatea prejudiciului ecologic

Până la apariţia Legii protecţiei mediului nr.137/1995, în dreptul pozitiv român

prejudiciul ecologic sau dauna ecologică nu erau definite. Legea protecţiei mediului
înconjurător nr.9/1973 a stabilit, în art.73, că: “ încălcarea normelor legale privind
protecţia şi conservarea mediului atrage răspunderea civilă”, fără a face alte
precizări.
Conform doctrinei franceze în domeniu (Michel Prieur, Droit de l’environement,
Dalloz, 1991) dauna ecologică reprezintă: “ acea vătămare care aduce atingere
ansamblului elementelor unui ecosistem şi care, datorită caracterului său indirect şi
difuz, nu permite constituirea unui drept la reparaţie”
In general, dauna ecologică a fost asimilată daunei produse prin poluare, vizând
toate fenomenele şi activităţile care contribuie la degradarea factorilor de mediu. De
altfel, F.Caballero ( Essai sur la notion juridique de nuisance, Paris, 1981) consideră
că “ dauna ecologică este orice pagubă cauzată în mod direct mediului, considerată
ca fiind independentă de repercursiunile sale asupra persoanelor şi bunurilor”. In
concluzie, în noţiunea de daună ecologică au fost incluse atât prejudiciile suferite prin
poluare de mediul natural, cât şi cele suportate de om sau de bunurile sale.
Conform legii-cadru actuale (Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, art.2),
prejudiciul ecologic reprezintă “ efectul cuantificabil în cost al daunelor aduse
sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi
dăunătoare ori dezastre “. El urmează a fi evaluat pecuniar, respectiv a se estima
cheltuielile necesare pentru restabilirea echilibrului ecologic afectat. In acest caz,
reparaţia în natură nu este, în principiu, posibilă. In fapt, nu urmează a se restabili o
situaţie anterioară printr-o deplasare de elemente materiale de la autorul responsabil la
victima prejudiciului, ci se stabileşte o obligaţie cu privire la plata unor sume de bani,
ce acoperă doar rareori integral cheltuielile pentru refacerea mediului poluat.
Si în dreptul mediului, prejudiciul ecologic trebuie să fie cert. Sunt certe însă, nu
numai prejudiciile actuale ci şi cele viitoare, dacă există certitudinea că se vor produce
şi sunt date care să servească la determinarea întinderii lor. Dacă nu există astfel de
date, instanţa se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat cu
certitudine, putând ca ulterior să revină pentru a acorda întreaga reparaţie pentru
prejudiciile apărute după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, cu singura condiţie de a
se dovedi că ele provin ca urmare a săvârşirii aceleeaşi fapte.
Conform Ordonanţei de Urgenţă nr. 195/2005, art.94, persoanele fizice şi
juridice “suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmările produse

62
de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului ”, potrivit
principiului “poluatorul plăteşte”.
Daunele ecologice sunt în principiu ireversibile, difuze în manifestarea lor şi în
stabilirea legăturii de cauzalitate. Nu toate formele de prejudicii aduse mediului pot fi
remediate, prin mijloacele mecanismului răspunderii. Pentru a fi eficient este necesară
identificarea unuia sau mai mulţi poluatori, prejudiciul trebuie să fie cert şi
cuantificabil şi să existe o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi poluatorii
identificaţi. De aceea răspunderea pentru prejudiciul ecologic nu este adecvată în cazul
unei poluări extinse, cu caracter difuz, când este imposibil de a justifica efectele
negative asupra mediului de acţiunile sau inacţiunile unor autori individuali.
In legătură cu stabilirea întinderii prejudiciului cauzat, aceasta este greu de
făcut, existând un număr mare de necunoscute, iar majorităţii nu li se poate atribui o
valoare economică. De exemplu, este greu de evaluat preţul unei păsări de apă care a
fost victima unei poluări marine cu petrol, a unui peisaj natural afectat de poluare sau a
aerului poluat, etc.
In doctrină, s-a conturat ideea că o singură categorie de daune ecologice pot fi
cuantificate uşor în bani şi anume cele cauzate integrităţii persoanelor, bunurilor
private sau activităţilor comerciale. Acestea de fapt sunt singurele prejudicii ce pot fi
efectiv reparate. Pe de altă parte, trebuiesc luate în calcul şi daunele suferite de
bunurile situate în afara circuitului civil, prin atingerile pe care acestea le suferă din
cauza activităţilor economice. Este cazul cuantificării poluării apei unui iaz prin
mortalitate piscicolă sau prin diminuarea activităţilor de agrement.

5.4.3. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic

Regimul juridic al răspunderii civile pentru prejudiciu ecologic este caracterizat

printr-o serie de regului derogatorii de la regimul clasic al răspunderii delictuale.
Prima se referă la caracterul obiectiv, independent de culpă al răspunderii civile
în materie ecologică, recunoscut la nivelul legislaţiilor naţionale ,dar şi al convenţiilor
internaţionale. O atare regulă are meritul de a stimula comportamentul preventiv al
titularilor activităţilor cu impact asupra mediului, în sensul adoptării măsurilor
necesare pentru evitarea producerii daunelor ecologice. Excepţiile admise de la această
regulă (forţa majoră, culpa victimei, fapta unui terţ şi prescripţia) sunt limitate şi strict
reglementate, iar conformarea cu reglementările în vigoare sau existenţa unei
autorizaţii de mediu nu exonerează de răspundere.
In plus, acestă regulă este însoţită de regula canalizării raspunderii civile către
exploatantul instalaţiei periculoase, pentru a se putea asigura o reparare cât mai rapidă
şi mai completă a prejudiciului ecologic.
A doua regulă este răspunderea solidară , atunci cănd sunt ţinuţi răspunzători
pentru acelaşi prejudiciu mai mulţi autori.
In privinţa reparaţiei prejudiciului ecologic, aceasta are caracter integral, în
sensul că se referă atât la pagubele suferite de victimă, cât şi la degradările produse
mediului, precum şi la costul măsurilor de depoluare şi reconstrucţie ecologică.

63
 La aceste reguli de bază, se mai adaugă şi obligaţia asigurării în cazul
activităţilor cu risc major de poluare . Asigurarea poate fi obligatorie la un fond
mutual,organizat pe tipuri de activităţi sau prin garanţie financiară din partea statului.
Un rol important în uniformizarea regulilor răspunderii civile pentru prejudiciul
ecologic l-au avut o serie de documente internaţionale, precum: Convenţia asupra
responsabilităţii civile în domeniul energiei nucleare (Paris, 1960), Convenţia privind
răspunderea civilă în materie de pagube nucleare ( Viena, 1963), Convenţia privind
răspunderea civilă pentru daune rezultând din activităţi periculoase pentru mediu
(Lugano, 1993).
Comisia Europeană si-a manifestat preferinţa pentru răspunderea civilă
obiectivă, publicând în 1993 o Carte verde privind repararea pagubelor cauzate
mediului.
Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului , în art.81, declară ca fiind
obiectivă , independentă de culpă, răspunderea civilă pentru prejudiciile ecologice. In
doctrină şi în practica judecătorească s-a considerat că această răspundere se fondează
pe ideea de risc. Orice activitate care creează pentru altul un risc face pe autorul său
responsabil pentru prejudiciul pe care îl poate cauza, fără a fi necesară dovedirea unei
atitudini culpabile.
Răspunderea pentru riscul creat pentru mediu nu-şi diminuează sau anulează
rolul preventiv-coercitiv pe care îl vizează răspunderea pentru culpă. In condiţiile în
care poluarea este determinată de activitatea unor agenţi economici, trebuie să
angajeze răspunderea acestora pentru risc, a cărui consecinţe urmează să se
repercuteze la nivel colectiv sau individual. Din această perspectivă, răspunderea
pentru riscul ecologic îşi păstrează şi chiar îşi amplifică funcţia de prevenire şi
combatere a efectelor negative asupra calităţii mediului.
Poluarea (sub toate formele sale) reprezintă, de cele mai multe ori, un pericol
latent, de o gravitate deosebită. Ea nu se manifestă ca fenomen brusc, ci reprezintă
rezultatul acumulării lente a unor efecte negative care, necontrolate şi neremediate la
timp, ating anumite limite, ce pot depăşi pragurile naturale de echilibru, cu grave
consecinţe asupra funcţionării şi chiar existenţei ecosistemelor naturale.
Regimul răspunderii civile obiective bazată pe risc prezintă, în materie
ecologică, o serie de avantaje faţă de răspunderea civilă bazată pe culpă. În primul
rând indemnizarea victimei va avea loc întotdeauna, faţă de răspunderea pentru culpă,
când există situaţii în care nu se poate antrena răspunderea juridică şi ca urmare nici
repararea prejudiciului produs. Cazurile de exonerare de răspundere sunt limitate
numai la forţa majoră, cu anumite condiţionări. Totuşi în domeniul ecologic este
important de a se asigura în toate cazurile o reparare a prejudiciului, datorită
consecinţelor grave pe care acesta le poate genera.
In cazul răspunderii bazată pe culpă este necesară cunoaşterea autorului faptei
ilicite, ceea ce în materie ecologică există unele situaţii când determinarea cu
exactitate a autorului prejudiciului este imposibilă. Instituirea răspunderii civile pentru
risc permite introducerea unui sistem de asigurări, care face ca autorul unui potenţial
prejudiciu să fie cunoscut cu mult înainte de producerea lui.
Totodată, în cazul angajării răspunderii pentru risc se asigură o protecţie
victimelor prejudiciilor ecologice, prin absolvirea lor de la sarcina probei culpei

64
făptuitorului şi creşterea posibilităţii de reparare a pagubei prin consacrarea
răspunderii solidare în cazul pluralităţii autorilor prejudiciului.
Reglementările legale în materie consacră teza că răspunderea civilă pentru
prejudiciul adus mediului reprezintă mai degrabă o reparare în sens modern decât o
formă de răspundere în sens clasic, în condiţiile în care, substanţa acesteia şi anume
atitudinea subiectivă a autorului faptei prejudiciabile, este exclusă dintre condiţiile
angajării răspunderii.

5.4.4. Răspunderea de mediu

In dreptul mediului, faptele generatoare de răspundere includ fie conduite

ilicite, prin care se produc daune ecologice şi care sunt reprobabile prin ilicitatea lor,
fie activităţi curente licite, dar care pot constitui cauze ale vătămărilor produse
mediului. Dacă prejudiciul este cauzat persoanelor, sunt aplicabile regulile răspunderii
civile delictuale subiective, cu toate consecinţele pe care le implică acestă formă de
răspundere. Atunci când prejudiciul este cauzat mediului, prevenirea şi repararea
acestuia nu se mai face după regulile raspunderii civile subiective, ci după
reglementările prevăzute de Directiva nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu,
transpusă în ţara noastră prin Ordonanţa de Urgenţă nr.68/2007.
Trecerea de la răspunderea civilă clasică la raspunderea de mediu priveşte
numai repararea prejudiciului cauzat mediului. Prejudiciile cauzate în cadrul
raporturilor de mediu, cu excepţia celor reglementate de OUG nr. 68/2007, se vor
repara conform normelor dreptului civil clasic. Până la această ordonanţă, stabilirea
răspunderii civile pentru daunele ecologice se făcea în condiţiile respectării art. 998-
1003 C. civ., care consacră, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie şi
răspunderea indirectă pentru fapta altuia, răspunderea comitentului pentru fapta
prepusului (art.1000 alin. 3C.civ.), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile
care sunt în paza noastră (art. 1000 alin.1 C.civ.) , răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de animale (art.1001 C.civ.), răspunderea pentru ruina edificiului (art.1002
C.civ.).
In dreptul protecţiei mediului doctrina s-a preocupat de formularea unor teze
proprii în cazul răspunderii civile. Numai după ce, prin Legea nr.137/1995 a fost
legiferată răspunderea obiectivă bazată pe risc, s-au făcut încercări pentru
fundamentarea unei răspunderi distincte, cu caracter reparator pentru pagubele cauzate
de poluare.
Prin intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr.68/2007 s-a dorit realizarea
unui cadru legislativ unitar în acest domeniu, care să asigure nu numai o reglementare
unitară, dar şi una distinctă pentru prejudiciul de mediu , care este o formă autonomă a
răspunderii, care se distinge de răspunderea disciplinară, contravenţională, penală sau
civilă. Prevederile ordonanţei de urgenţă nu se aplică prejudiciului cauzat mediului de
un conflict armat, război civil, sau fenomen natural cu caracter excepţional. De
asemenea nu se aplică prejudiciilor cauzate de incidente nucleare, care au un regim
juridic special. In cazurile arătate, se vor aplica principiile răspunderii civile delictuale
sau contractuale.
Termenul răspunderea de mediu este consacrat în legislaţia noastră de către

65
O.U.G. nr.68/2007, aprobată prin Legea nr. 19/2008, după Directiva nr. 2004/35/CE.
Instituţia răspunderii de mediu, care se apropie mai mult de răspunderea
administrativă decât de cea civilă (în sens clasic), poate fi caracterizată prin
următoarele trăsături:
- este cu prioritate o răspundere obiectivă, independentă de culpă;
- se aplică daunelor de mediu şi ameninţărilor iminente cu un
prejudiciu, atunci cănd se produc ca urmare a unor activităţi
profesionale , menţionate de lege în Anexa 3.
- intervine şi în cazul oricărei ameninţări cu un astfel de prejudiciu
determinate de aceleaşi activităţi;
- se declară, în mod unilateral, de Agenţia Judeţeană pentru Protecţia
Mediului, împreună cu comisariatele judeţene ale Gărzii de Mediu;
- activitatea de protecţia mediului se realizează de persoane şi organe
competente în vederea ocrotirii, mai ales, a unui interes public major,
care determină caracterul imperativ al normelor juridice ce fac parte
din instituţia răspunderii de mediu;
- persoanele fizice şi juridice, părţi ale raportului juridic de protecţia
mediului se află în raport de subordonare, respectiv supraordonare, care se
deosebeşte de raporturile de drept administrativ, urmărindu-se prevenirea şi repararea
prejudiciului de mediu.
Principiile răspunderii de mediu sunt următoarele:
- principiul “poluatorul plăteşte”;
- principiul prevenirii;
- principiul neretroactivităţii regimului de răspundere pentru poluare;
- principiul compensării prejudiciului;
- principiul coerenţei;
- principiul subsidiarităţii;
- principiul responsabilităţii de mediu;
- principiulproporţionalităţii.
Răspunderea de mediu intervine în următoarele două situaţii: A.pentru
prejudicii asupra mediului cauzate prin activităţi profesionale
enumerate în Anexa nr.3 la O.U.G. nr. 68/2007 şi B.pentru prejudicii
asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate.
Exemple de activităţi profesionale pentru care răspunderea de mediu este
obiectivă:
- Funcţionarea instalaţiilor care fac obiectul procedurii de autorizare
integrată de mediu (conform Anexei 1 la O.U.G. nr. 152/2005
privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată prin Legea
nr. 84/2006);
- Activităţile de gestionare a deşeurilor (inclusiv deşeurile periculoase),
operarea instalaţiilor de incinerare;
- Toate evacuările în apele de suprafaţă interioare, care necesită o
autorizare prealabilă;
- Toate evacuările substanţelor în apele subterane, care necesită o
autorizare prealabilă;

66
 - Prelevările de apă şi acumulările de apă de suprafaţă, care fac obiectul
unei autorizări prealabile;
- Transportul rutier, feroviar, pe căi navigabile interioare, maritim sau
aerian al mărfurilor periculoase sau poluante, definite prin lege;
- Orice introducere deliberată în mediu, orice transport sau orice
introducere pe piaţă a organismelor modificate genetic
- Transportul transfrontalier al deşeurilor în, înspre sau dinspre Uniunea
Europeană, care necesită o autorizaţie prealabilă sau care este interzis
conform legii (conform Regulamentului Consiliului nr.259/CEE
privind supravegherea şi controlul transportului de deşeuri în, înspre şi
dinspre Comunitatea Europeană).
Acest tip de răspundere se aplică întotdeauna ori de câte ori operatorul a
acţionat cu intenţie sau din culpă.
Reglementările răspunderii de mediu se aplică prejudiciului asupra
mediului sau unei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu, cauzate de poluarea
cu caracter difuz, numai atunci când se poate stabili o legătură de cauzalitate între
prejudiciu şi activităţile operatorilor individuali.

5.4.4.1. Noţiunea de prejudiciu asupra mediului

Activităţile menţionate sunt necesare dar nu şi suficiente pentru a angaja

răspunderea de mediu. Ele trebuie să aibă drept consecinţă un prejudiciu.
In Dreptul mediului, definiţia prejudiciului asupra mediului are o
importanţă capitală, întrucât în funcţie de ea se determină tipul şi întinderea acţiunilor
în răspundere posibile, precum şi sancţiunile aplicabile. Toate categoriile de prejudicii
posibile în domeniu, şi nu numai prejudiciul asupra mediului, este definit în art.2
pct.52 din O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului, ca fiind: efectul
cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului,
provocat prin poluanţi activităţi dăunătoare ori dezastre.
Si O.U.G. nr.68/2007 privind răspunderea de mediu defineşte un
prejudiciu general, ca fiind: o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale
sau o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate
surveni direct sau indirect.
Ordonanţa enunţă trei categorii de prejudicii:

1. Prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate, adică orice

prejudiciu care are efecte negative semnificative asupra stării de conservare
a acestora. Criteriile pentru stabilirea caracterului semnificativ al efectelor
unui prejudiciu asupra speciilor protejate şi habitatelor naturale sunt
prezentate în Anexa nr.1 la O.U.G. nr.68/2007.
2. Prejudiciul asupra apelor, care reprezintă orice deteriorare cu efecte
semnificative asupra stării ecologice sau chimice, dar şi asupra cantităţii
acestei resurse naturale regenerabilă, vulnerabilă şi limitată.

67
 3. Prejudiciul asupra solului, care constă în orice contaminare a sa, cu un risc
semnificativ pentru sănătatea umană. Contaminarea se realizează prin
introducerea directă sau indirectă a unor substanţe, preparate, organisme sau
microorganisme în sol sau în subsol.

5.4.4.2. Competenţe în stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi

reparatorii

Art.1 din O.U.G. nr. 68/2007 stabileşte nu numai cadrul general de

reglementare al răspunderii de mediu, dar cuprinde şi reguli concrete privitoare la
obligaţiile anumitor autorităţi publice de specialitate.
In acest sens, autoritatea competentă pentru stabilirea şi luarea măsurilor
preventive şi reparatorii, precum şi pentru evaluarea caracterului semnificativ al
prejudiciului asupra mediului este, potrivit art.6 alin.1 din ordonanţă, Agenţia
judeţeană pentru protecţia mediului.
Un operator care prin activitatea sa a cauzat prejudicii mediului sau o
ameninţare iminentă cu un astfel de prejudiciu va răspunde pentru aceasta, dacă
poluatorul este identificat, prejudiciul este semnificativ, concret şi cuantificabil şi dacă
există o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi activitatea poluatorului. In cazul în
care autorul nu poate fi identificat, nu-şi îndeplineşte obligaţiile legale de prevenire
sau reparare a prejudiciului, Agenţia pentru protecţia mediului va stabili măsurile
preventive. In acest scop se va consulta cu comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale
de Mediu, dar şi direcţiile bazinale de apă, inspectoratele de regim silvic şi de
vânătoare, etc.
In cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, legea
obligă pe operator să ia imediat măsurile preventive necesare şi, în termen de două ore
să informeze Agenţia şi Comisariatul G.N.M.. Măsurile preventive trebuie să fie
proporţionale cu ameninţarea iminentă. Ele au rolul de a evita producerea
prejudiciului, în conformitate cu principiul precauţiei în luarea deciziilor. In
continuare, în termen de o oră de la finalizarea măsurilor preventive, operatorul trebuie
să informeze agenţia despre măsurile luate şi eficienţa lor.
In Capitolul 2, Secţiunea a 2-a din O.U.G. nr. 68/2007 sunt reglementate
acţiunile reparatorii în situaţia producerii unui prejudiciu asupra mediului. In acest
sens, operatorul are două obligaţii: a) o primă îndatorire este de a acţiona imediat
pentru a controla, izola, elimina sau în caz contrar pentru a gestiona poluanţii
respectivi şi/sau orice alţi factori contaminanţi. Prin aceasta se urmăreşte limitarea sau
prevenirea extinderii prejudiciului asupra mediului şi a efectelor negative asupra
sănătăţii umane ; b) să ia măsurile reparatorii necesare, care trebuie să fie
proporţionale cu prejudiciul cauzat şi să conducă la îndepartarea efectelor
prejudiciului.
Repararea primară înseamnă, în sensul ordonanţei, orice măsură de
remediere care readuce resursele naturale prejudiciate şi/sau serviciile afectate la starea
iniţială sau la o stare apropiată de aceasta. Repararea complementară reprezintă orice
măsură de remediere întreprinsă în cazul în care repararea primară nu a condus la
refacerea completă a resurselor şi serviciilor afectate.

68
 Repararea compensatorie semnifică orice măsură întreprinsă pentru a
compensa pierderile interimare, adică pierderile care rezultă din faptul ca resursele
naturale şi/sau servicile prejudiciate nu-şi pot îndeplini funcţiile ecologice până când
repararea primară îşi produce pe deplin efectul. Prin acestă formă de reparare se
urmăreşte compensarea pierderilor interimare de resurse naturale şi servicii, până la
refacerea acestora. Compensarea constă, în fapt, în îmbunătăţiri suplimentare aduse
habitatelor naturale şi speciilor protejate sau apelor.
Intotdeauna când repararea primară nu conduce la readucerea mediului
la starea iniţială, se iau măsuri de reparare complementară. In afară de acesta, pentru a
compensa pierderile interimare suferite se recurge la repararea compensatorie. In ceea
ce priveste repararea prejudiciului asupra apelor, speciilor sau habitatelor naturale
protejate este necesară la fel îndepartarea oricărui risc semnificativ cu impact asupra
sănătăţii umane.
Potrivit Anexei 2 la O.U.G. nr 68/2007, opţiunile reparatorii se
evaluează folosind cele mai bune tehnologii disponibile. Aceste tehnologii se aleg
după criteriile prevăzute de legislatia de mediu. Agenţia pentru protecţia mediului
locală este abilitată să decidă dacă sunt necesare măsuri reparatorii suplimentare.
Prin aplicarea O.U.G. nr 68/2007 prin care se transpune legislaţia
noastră Directiva 2004/35/CE răspunderea civilă propriu-zisă se transformă într-o
răspundere de natură administrativă care se caracterizează prin următoarele: intervine
ca urmare a degradării unor valori care aparţin comunităţii (ape, munţi, specii naturale
etc); se declară în mod unilateral de un organ al administraţiei publice şi anume
Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatele judeţene ale Garzii
Naţionale de Mediu. Dreptul
mediului face parte din dreptul public şi prin faptul că ocroteşte un interes public
major determină caracterul imperativ al normelor acestei ramuri de drept. Acest lucru
devine evident dacă avem în vedere art. 3 alin. 4 din Ordonanţă după care aceasta nu
oferă persoanelor de drept privat drept la compensaţie, ca o consecinţă a prejudiciului
asupra mediului sau a ameninţării iminente cu un astfel de prejudiciu, situaţie în care
se aplică prevederile dreptului comun.

5.4.4.3. Dreptul la acţiune

In Dreptul mediului, dreptul la acţiune exprimă ideea că orice persoană care

este afectată printr-un prejudiciu asupra mediului sau care se consideră vătămată ca
urmare a acestuia într-un drept sau interes legitim al său are dreptul să transmită
Comisariatului Judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu orice observaţie referitoare la
producerea unui prejudiciu asupra mediului sau a unei ameninţări iminente cu un astfel
de prejudiciu precum şi dreptul de a solicita ca Agenţia judeţenă de protecţia mediului
să ia măsurile prevăzute de lege. Dacă agenţia apreciază ca există un prejudiciu asupra
mediului cere în scris în termen de 5 zile de la primirea solicitării respective opinia
operatorului asupra solicitării, iar operatorul în termen de cel mult cinci zile trebuie să
transmită agenţiei opinia sa.
Agenţia trebuie să informeze despre decizia sa de a acţiona sau de a refuza să
acţioneze în termeni de 15 zile de la transmiterea cererii către operator orice persoană

69
care este afectată sau posibil de a fi afectată de un prejudiciu asupra mediului. Decizia
de a acţiona sau nu trebuie motivată în fapt şi în drept.
Potrivit art 25 din O.U.G. nr.68/2007, dacă persoana este nemulţumită
de decizia AJPM se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru a ataca
decizia autoritaţii competente.

5.4.4.4 Instrumente financiare

Guvernul la propunerea autoritaţii publice centrale pentru protecţia

mediului si pentru finanţe publice a definit formele de garanţie financiară (Capitolul
IV Secţiunea 1 din O.U.G. nr 68/2007), care iau în calcul gradul de periculozitate al
activităţii profesionale desfăşurate sau propuse a fi desfăşurate. Gradul de
periculozitate este stabilit în funcţie de potenţialele prejudicii pe care le poate cauza
asupra mediului. La randul lor potenţialele prejudicii sunt determinate pe baza
evaluarilor de impact asupra mediului si/sau a evaluărilor de risc prezentate de
operatori.
Potrivit art.34 din ordonanţa mai sus-menţioanaţă costul masurilor preventive
sau reparatorii se alocă autoritătii publice centrale pentru protecţia mediului , prin
hotărârea guvernului, din fondul de intervenţie pentru finanţarea acţiunilor de urgenţă.
Prin acesta se urmăreşte prevenirea efectelor ameninţării iminente cu un prejudiciu
şi/sau înlătura efectele produse de prejudiciu asupra mediului.

5.4.4.5 Cooperarea cu statele membre ale UE

In Capitolul IV Secţiunea 2 din O.U.G. nr 68/2007 sunt menţionate

reglementări de principiu în privinţa cooperarii ţării noastre cu statele-membre ale UE.
In art. 35 se stabileşte că în situaţia în care prejudiciul asupra mediului afectează sau
este posibil să afecteze alte state, AJPM, prin intermediul autoritătii publice centrale
pentru protecţia mediului cooperează cu autorităţile similare din statele afectate sau
potenţial a fi afectate. Acestă cooperare cuprinde şi un schimb corespunzător de
informaţii pentru a se putea lua masurile preventive şi dupa caz, măsurile reparatorii a
unui astfel de prejudiciu. Aceasta cooperare se realizează inclusiv în baza tratatelor
bilaterale în vigoare încheiate în domeniul protecţiei mediului şi gospodării apelor.
Ca regulă generală se aplică soluţionarea paşnică a conflictelor de
mediu prin medierea Comisiei Europene. Părţile pot alege procedurile aplicabile şi
chiar pot opta pentru creearea unui tribunal special (de exemplu procedura specială de
arbitraj prevăzută în Anexa VII a convenţiei de la Montego-Bay).

5.4.4.6 Sancţiuni aplicabile

Constituie contravenţie (conform art.7 şi art.10 din O.U.G. nr.

68/2007) următoarele fapte:
- Nerespectarea prevederilor legii cu privirea la obligaţia operatorilor de
a transmite Agenţiei judetene pentru protecţia mediului rezultatele

70
 evaluărilor precum şi datele şi informaţiile solicitate de aceasta în
termen de trei zile.
- Neinformarea de către operator a AJPM şi comisariatul al GNM în
cazul în care ameninţarea iminentă persistă în ciuda măsurilor
preventive adoptate în termen de 6 ore din momentul în care a
constatat ineficienţa măsurilor luate despre următoarele: măsurile
întreprinse pentru prevenirea prejudiciului; evoluţia situaţiei în urma
aplicării măsurilor preventive; alte măsuri suplimentare după caz care
se iau pentru prevenirea înrăutaţirii situaţiei.
Aceste contavenţii se sancţionează după cum urmează: cu amendă între 5.000 si
10.000 lei pentru persoane fizice şi între 10.000-20.000 lei prentru persoane juridice.
- Nerespectarea prevederilor legii privitoare la obligaţia operatorului
vizând informarea în termen de 2 ore de la luarea la cunoştinţă a
apariţiei ameninţării, să informeze AJPM şi comisariatul judeţean al
GNM despre următoarele: datele de identificare ale operatorului,
momentul şi locul de producere a prejudiciului cauzat mediului,
caracteristicile prejudiciului cauzat, cauzele care au generat prejudiciul
respectiv, elementele de mediu afectate, măsurile afectate pentru
prevenirea extinderii sau agravării prejudiciului cauzat mediului.
- Nerespectarea obligaţiilor operatorului de a acţiona imediat pentru a
controla, izola sau elimina poluanţii sau orice alţi factori contaminanţi
în scopul limitării sau prevenirii extinderii prezudiciului asupra
mediului şi a efectelor negative asupra sănătaţii umane.
Aceste fapte se sancţioneaza cu amendă între 25.000-40.000 lei pentru persoane fizice
si între 50.000-80.000 lei pentru persoane juridice.
- Nerespectarea legii cu privire la obligaţia terţilor de a permite
realizarea de măsuri preventive sau reparatorii pe proprietăţile lor,
măsuri ce trebuie să conducă la scăderea valorii proprietăţii;
- Obligaţia operatorului ca în cazul unei ameninţări iminente cu un
prejudiciu asupra mediului să ia imediat măsurile preventive necesare
şi in termen de 2 ore de la luarea la cunoştinţa a apariţiei ameninţării;
- Nerespectarea obligatiilor operatorilor de a identifica măsurile
reparatorii posibile potrivit legii AJPM spre aprobare în termen de 15
zile de la data de producere a prejudiciului cu excepţiile legale.
Faptele menţionate mai sus se sancţionează cu amendă între 40.000-50.000 lei pentru
persoane fizice şi între 80.000-100.000 lei pentru persoane juridice.
Constatarea acestor contravenţii şi aplicarea sancţiunilor prevazute de
lege se fac de către personalul împuternicit din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu.
Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 ore de la data
încheierii procesului-verbal ori, dupa caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din
minimul amenzii prevăzute de actul normativ.
In ceea ce priveşte sancţiunile penale, în art. 42 din O.U.G. nr.68/2007
privind răspunderea de mediu se stabilesc următoarele: constituie infracţiuni faptele
prevăzute în articolul 40 (calificate ca fiind contravenţii),dacă au pus în pericol viaţa,
sănătatea sau integritatea corporală a uneia sau mai multor persoane. Aceste
infractiuni se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 3 ani sau cu amendă. Dacă însă

71
aceeaşi fapta a avut vreuna din urmările prevazute în art.182 din C. Pen cu privire la
vătămarea corporală gravă şi este săvârsită cu intenţie, pedeapsa se majorează de la 2
la 10 ani. Atunci cand aceeasi faptă a fost savârşită din culpă pedeapsa este de la 3 luni
la 2 ani sau amendă. Dacă fapta respectivă a cauzat moartea uneia sau mai multor
persoane pedeapsa este închisoare de la 10 la 25 ani când a fost săvârşită cu intenţie,
respectiv de la 1 la 5 ani dacă a fost săvârştă din culpă.

In toate situaţiile în care faptele constituie infracţiuni conform legii penale, comisarii
Gărzii Naţionale de Mediu au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală.

Bibliografie selectivă:

Duţu M., Tratat de dreptul mediului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007

Marinescu D., Tratat de dreptul mediului, ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010
Lupan E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009

5.4.5. Răspunderea civilă pentru daune nucleare

In cazul activităţilor nucleare, gravitatea potenţialelor pagube şi dificultatea

soluţionării cererilor de reparare a lor au determinat instituirea unui regim special în
materie. In acelaşi timp, aşa după cum au demonstrat accidentele nucleare de până
acum (în special cel de la Cernobîl -Ukraina, din 26 aprilie 1986) consecinţele acestora
depăşesc graniţele politice. In acest sens, regimul juridic în materie a urmat mai întâi
calea reglementării internaţionale.
In ţara noastră, Legea nr.61/1974 cu privire la desfăşurarea activităţilor în
domeniul nuclear a reglementat problema autorizării, răspunderea civilă pentru pagube
nucleare şi a instituit o serie de sancţiuni contravenţionale şi penale, în condiţiile în
care România nu era parte la nici o convenţie internaţională în materie.
Prin Legea nr.106/1992, România a aderat la Convenţia privind răspunderea
civilă în materie de daune nucleare, în cheiată la Viena în 1963.
Adoptarea Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă,
reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare a condus la instituirea
unor noi reglementări vizând regimul de autorizare, obligaţiile titularului autorizaţiei şi
ale altor persoane fizice şi juridice şi regimul de control al activităţilor nucleare.
In sfârşit, prin Legea nr.703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare s-a reglementat regimul intern al răspunderii civile pentru repararea daunelor
rezultate din activităţile de utilizare a energiei nucleare în scopuri paşnice. Această
lege a fost modificată şi completată prin Legea nr.470/2004 şi Legea nr. 115/2007.

5.4.5.1. Principiile generale ale răspunderii civile pentru daune

nucleare

72
 Convenţia de la Paris din 1960 şi de la Viena din 1963 au consacrat o serie
de principii generale comune ale răspunderii civile pentru daune nucleare, care îi
conferă un caracter special. Aceste principii au fost preluate şi de legile naţionale în
materie, inclusiv din România. Astfel, Legea nr. 703/2001 consacră principiul
răspunderii obiective, caracterul exclusiv al răspunderii, dirijarea răspunderii spre
exploatantul instalaţiei nucleare, caracterul limitat al reparaţiei prejudiciului nuclear în
timp şi în cuantum, obligaţia de asigurare sau altă garanţie financiară, nediscriminarea
bazată pe cetăţenie, domiciliu sau reşedinţă, unitatea de jurisdicţie.
A. Convenţia de la Viena a optat pentru o răspundere obiectivă,
independentă de culpă, a exploatantului pentru prejudiciile produse printr-un accident
nuclear survenit în instalaţia sa ori implicând materiale nucleare în timpul
transportului, provenind sau având ca destinaţie instalaţia acestuia.
Potrivit art. 4 din Legea nr.703/2001 operatorul unei instalaţii nucleare
răspunde obiectiv şi exclusiv pentru orice daună nucleară dacă s-a dovedit a fi
provocată de un accident nuclear : a) survenit în acestă instalaţie nucleară; b)
implicând un material nuclear care provine din această instalaţie nucleară; c) trimis
acestei instalaţii.
Caracterul obiectiv al răspunderii civile a exploatantului nuclear
completează natura exclusivă, ceea ce în seamnă că victimele unei daune nucleare nu
se pot îndrepta decât împotriva exploatantului pentru repararea prejudiciului. Această
limitare a drepturilor victimelor recunoscute de regimul comun de răspundere este
justificată atât de sistemul răspunderii obiective, căt şi de necesitatea simplificării şi
accelerării procedurilor de indemnizare, întrucât toate acţiunile se îndreaptă împotriva
uneia şi aceleiaşi persoane: exploatantul nuclear. Victima nu trebuie decât să-l
identifice pe cel răspunzător de accidentul nuclear; acestă identificare este uşurată în
mod considerabil de faptul că, în toate statele, exploatantul unei instalaţii nucleare (ori
transportatorul de materii nucleare) este supus unei autorizări prealabile de către
autorităţile publice competente. Autorizaţia conferă exploatantului calitatea de
persoană răspunzătoare pentru accidentele nucleare.
Victima trebuie întotdeauna să dovedească nu numai existenţa şi
întinderea prejudiciului suferit, dar şi legătura de cauzalitate dintre fapta generatoare şi
daună, care de cele mai multe ori este dificilă. De exemplu, boala neoplazică poate
apărea mult mai târziu faţă de momentul iradierii.
Principiul răspunderii obiective cunoaşte unele excepţii, şi anume:
a) în cazul răspunderii solidare a mai multor exploatanţi, în raporturile
dintre aceştia, în cazul regresului exercitat cu privire la indemnizarea
terţilor se va aplica dreptul comun al răspunderii conjuncte;
b) dacă exploatantul face dovada că dauna nucleară a rezultat în
totalitate sau în parte, dintr-o neglijenţă gravă a victimei ori ea a
acţionat sau a omis sa actioneze cu intentia de a cauza o daună,
instanţa competentă poate, dacă legea prevede, să-l exonereze pe
exploatant (în totalitate sau în parte) de obligaţia reparării daunei
suferite de victimă.

B. Principiul dirijării răspunderii spre exploatant

73
 Convenţia de la Viena instituie un mecanism special, care permite
identificarea uşoară a celui care urmează să răspundă, întrucât numai exploatantul este
ţinut să repare daunele cauzate printr-un accident nuclear. In acest sens, sunt valabile
două regului:
a) victimele nu pot acţiona decât împotriva exploatantului răspunzător de daune,
excluzând orice drept de opţiune
b) exploatantul nu dispune de nici un drept de regres. După indemnizarea
victimelor pentru daunele suferite, exploatantul nu se poate îndrepta împotriva
altuia, spre deosebire de dreptul comun. Există totuşi şi două excepţii:
exploatantul are un drept de regres în baza unei prevederi exprese dintr-un
contract scris (art.X lit.a); dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune sau o
omisiune săvârşită cu intenţia de a cauza o daună, exploatantul are un drept de
regres contra persoanei fizice care a acţionat sau a omis să acţioneze cu această
intenţie art.X lit.b). Această situaţie prezintă avantaj pentru constructori sau
furnizori şi în general pentru toţi cei implicaţi în realizarea unei instalaţii
nucleare, întrucât îi pune la adăpost de orice resposabilitate, în absenţa unei
clauze contractuale exprese.

C. Principiul limitării răspunderii exploatantului

Răspunderea exploatantului este limitată atât în ceea ce priveşte

cuantumul reparaţiei financiare, cât şi a termenului de introducere a cererii.
a) Limitarea în timp
In stabilirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, nu s-a putut reţine
termenul din dreptul comun, întrucât, uneori ar fi fost prea lung pentru repararea
diferitelor efecte ale accidentului nuclear. Pe de altă parte, un termen prea scurt
ar fi lezat victimele, având în vedere că efectele iradierii pot apărea după un
anumit timp.
Legea nr.703/2001 prevede că dreptul la reparaţie se stinge dacă o acţiune în
justiţie nu este intentată în termen de 30 ani de la data producerii accidentului nuclear,
dacă este legată de deces sau de rănire sau într-un interval de 10 ani, dacă este legată
de oricare alt tip de daună nucleară.
De asemenea, dreptul la despăgubire împotriva exploatantului se stinge dacă o
acţiune nu este intentată pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data la care victima a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi identitatea exploatantului responsabil,
fără ca termenele de mai sus să fie depăşite.
b) Limitarea cuantumului răspunderii
Răspunderea exploatantului pentru fiecare accident nuclear se limitează,
conform legii, la un cuantum ce nu va fi inferior sumei de 300 mil DST
(echivalentul în lei). Pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare a
Legii nr.703/2001, adică decembrie 2002, cu aprobarea autorităţii nationale
competente (CNCAN), răspunderea exploatantului poate fi limitată în acestă
perioadă la echivalentul în lei a 150 mil DST, dar nu mai puţin de echivalentul a
75 mil DST.
Guvernul este organul competent să stabilescă cuantumul maxim al
răspunderii pentru fiecare titular de autorizaţie. Suma astfel stabilită nu cuprinde

74
daunele-interese ori cheltuielile acordate de instanţă cu titlu de reparare a unei daune
nucleare.

D. Obligaţia de garanţie a statului

Potrivit Legii nr.703/2001 se aplică regula conform căreia statul pe teritoriul

căruia se află instalaţia asigură plata indemnizaţiilor pentru dauna nucleară,
recunoscute ca fiind în sarcina exploatantului, furnizând în acest sens sumele necesare
în măsura în care asigurarea sau garanţia financiară nu este suficientă.

5.4.5.2. Cauzele exoneratoare de răspundere

In cazul daunelor nucleare cauzele de exonerare de răspundere civilă au un

caracter restrictiv, atunci când dauna nucleară rezultă în mod direct în urma unui
conflict armat interstatal, război civil sau calamităţi cu caracter catastrofal. In ultimul
timp, au fost incluse ca şi cauze de exonerare actele de terorism, care s-au multiplicat
îngrijorător. In aceste situaţii răspunde statul, utilizând pentru despăgubire fonduri
publice.

Bibliografie selectivă

Duţu M., Tratat de dreptul mediului, Ediţia a 3-a, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007
Marinescu D., Tratat de dreptul mediului, Ediţia a 4-a, Ed.Universul juridic, Bucureşti,
2010
Lupan E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2009

6.Tehnici de protecţie a mediului de natură administrativă

Prevenirea şi controlul poluării au impus constituirea unor tehnici

administrative specifice, cum ar fi : standardele ecologice, instituirea zonelor de pro-
tecţie, sistem de autorizaţii şi avize specifice. Acestea presupun stabilirea de restricţii
şi a unor condiţionări pentru desfăşurarea activităţilor cu impact asupra mediului, ceea
ce pot conduce la limitarea exercitării unor drepturi fundamentale ale omului, cum
sunt : dreptul de proprietate ori dreptul de folosinţă a unor bunuri comune (aer, apă,
sol, etc.), în numele interesului public major al protecţiei mediului, concretizat în
dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos. In acest sens, Constituţia, în
art. 44 alin.(7), stipulează că : « Dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului… ».

6.1. Standarde ecologice

Una dintre tehnicile de protecţie, devenite tradiţionale, este adoptarea de

standarde (sau norme) ecologice. Acestea pot fi norme referitoare la calitatea factorilor
de mediu (apă, aer, sol) ; norme tehnice pentru un anumit produs, în special pentru
produsele toxice şi periculoase ; norme tehnice de emisie, pentru surse fixe (instalaţii)

75
sau mobile (autovehicule) ; norme tehnice pentru funcţionarea instalaţiilor tehnologice
sau de tratare şi neutralizare a poluanţilor.
La nivel internaţional, Organizaţia internaţională de standardizare (ISO)
a elaborat standarde de mediu (ISO -14.000), care privesc : sistemul de management al
mediului, auditul de mediu, etichete şi declaraţii de mediu, evaluarea performanţei de
mediu, evaluarea ciclului de viaţă al produselor.

6.2. Interdicţii de natură ecologică

O tehnică de protecţie mai energică decât standardele este stabilirea de

interdicţii şi limitări pentru desfăşurarea unei anumite activităţi sau procedeu sau
pentru utilizarea unui anumit produs ce prezintă riscul prejudicierii mediului.
Una dintre cele mai utilizate metode, în acest sens, este înscrierea acestora pe o
listă, care le restricţionează. Această tehnică dă reglementării o anumită flexibilitate,
facilitând modificarea sau completarea ei.
Metoda „ listei ” este utilizată pentru reglementarea regimului unor substanţe toxice
sau periculoase (OUG nr.145/2008), dar şi pentru speciile de plante şi animale ce
necesită măsuri de ocrotire. De exemplu, Conveţia privind conservarea speciilor
migratoare de animale sălbatice, semnată la Bonn în 1979 (România a aderat prin
Legea nr.13/1998), include o listă cu speciile migratoare ameninţate, care trebuie să
beneficieze de o protecţie imediată.

6.3. Instituirea de zone de protecţie

Zonele de protecţie pot fi sanitare, care ocrotesc împotriva poluării anumite

resurse naturale, cum ar fi sursele de alimentare cu apă potabilă a localităţilor, sau
izvoarele de ape minerale supuse exploatării. In aceste arii protejate sunt interzise
desfăşurarea anumitor activităţi umane ce pot afecta calitatea acestor ape, cum ar fi :
activităţi industriale, agro-zootehnice, de agrement, etc. De asemenea, sunt interzise
construcţiile de orice fel, chiar şi cele provizorii. Aceste zone de protecţie trebuie să fie
incluse în planurile de amenajare a teritoriului, aprobate de autorităţile competente.
Instituirea regimului de arie naturală protejată, este conf. OUG nr.57/2007,
prioritară în raport cu orice alte obiective, cu excepţia celor ce privesc asigurarea
securităţii naţionale, asigurarea stării de sănătate a oamenilor şi animalelor, prevenirea
unor catastrofe naturale. Acest regim de protecţie se stabileşte indiferent de destinaţia
economică a terenului şi de deţinătorul lui, respectarea acestuia fiind obligatorie.
Declararea zonelor de protecţie se poate face prin lege, prin hotărâre a
guvernului sau prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale.
Instituirea de zone de protecţie şi arii protejate poate limita dreptul de
proprietate al persoanelor fizice sau juridice. Statul poate trece dincolo de dreptul de
proprietate pentru o „ cauză de utilitate publică ”, restrângând într-o anumită măsură
proprietatea privată în scopul de a prezerva interesele colective, publice, în acord cu
art.44.

76
 6.4. Reglementarea activităţilor cu impact asupra mediului
Una dintre tehnicile curente folosite pentru prevenirea sau limitarea deteriorării
mediului este obligaţia de a obţine autorizaţia de mediu pentru desfăşurarea anumitor
activităţi sau pentru utilizarea produselor sau serviciilor ce prezintă risc ridicat din
punct de vedere ecologic. Pe această cale, autorităţile de mediu verifică îndeplinirea
prealabilă a anumitor condiţii de amplasare, stabilesc parametrii tehnologici de
funcţionare şi instituie un control asupra respectării normelor de mediu.
Obligativitatea şi regimul general al procedurii de autorizare sunt prevăzute în
legea-cadru a protecţiei mediului. Sub raportul obiectivelor supuse autorizării, sunt
vizate toate activităţile potenţial periculoase pentru mediu, indiferent de titularul lor
(persoane fizice sau juridice, cu sau fără scop lucrativ). Sunt exceptate cele legate de
activităţile militare. Autorizaţiile de mediu se caracterizează prin patru etape
procedurale : solicitarea autorizaţiei, instrumentarea cererii, decizia şi monitorizarea
condiţiilor de autorizare. Potrivit art.8. alin(1) din OUG nr.195/2005, autorităţile
competente de mediu conduc procedura de reglementare şi eliberează trei categorii:
avize de mediu, acorduri de mediu şi autorizaţii şi/sau autorizaţii integrate de mediu.
Acestea sunt acte tehnico-juridice, care exprimă decizia autorităţilor competente în
materie de mediu şi care stabilesc condiţii obligatorii pentru desfăşurarea proiectelor,
planurilor sau activităţilor, precum şi drepturi şi obligaţii pentru titularii acestora, din
perspectiva protecţiei mediului şi ocrotirii naturii. Solicitarea şi obţinerea avizului de
mediu sunt obligatorii pentru adoptarea planurilor şi programelor care pot avea efecte
semnificative asupra mediului. De asemenea, avizul de mediu este obligatoriu pentru
stabilirea obligaţiilor de mediu în cazul schimbării titularului activităţii, dizolvare
urmată de lichidare, lichidare, faliment, încetarea activităţii. In afară de aceste două
cazuri, se emite aviz de mediu pentru omologarea produselor fitosanitare şi autorizarea
îngrăşămintelor chimice. Avizul Natura 2000 are ca obiectiv confirmarea integrării
aspectelor privind protecţia habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatică
în programul supus aprobării.

Funcţia avizelor de mediu este aceea de a asigura receptarea exigenţelor

ecologice în acte administrative cu impact asupra mediului, dar al căror obiectiv
definitoriu este de altă natură. Aceste cerinţe ale avizului reprezintă o condiţie de
legalitate a acestuia. Neconstituind acte administrative de mediu de sine stătătoare, ci
doar operaţiuni tehnico-juridice deosebil de importante, avizele de mediu nu pot fi
contestate în justiţie decât odată cu actul pe care îl condiţionează.
Acordul de mediu , este definit de OUG nr.195/2005 drept „ acel act tehnico-juridic
prin care se stabilesc condiţiile realizare a proiectului, din punctul de vedere al
impactului asupra mediului, adică decizia autorităţii competente pentru protecţia
mediului care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul din punct de
vedere al protecţiei mediului ”. Potrivit legii-cadru (art.11) acesta este obligatoriu
pentru proiectele publice sau private ori pentru extinderea activităţilor existente,
inclusiv proiecte de dezafectare, cu impact asupra mediului.
Acordul de mediu se emite în paralel cu celelalte acte de reglementare, potrivit
legii.
In vederea obţinerii acordului de mediu, proiectele respective sunt supuse
evaluării impactului asupra mediului, care este o procedură menită să identifice, să
descrie şi să stabilească efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra sănătăţii şi

77
mediului. Studiul de impact asupra mediului este un instrument procedural de
prevenire a vătămărilor aduse mediului, prealabil şi indispensabil eliberării
acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, care s-a elaborat pentru prima dată în 1969, în
SUA. Este un document cu caracter ştiinţific, care evaluează şi analizează efectele unei
activităţi date asupra mediului şi care permite autorităţilor de mediu şi publicului care
este consultat să decidă autorizarea sau nu a respectivei activităţi, în cunoştinţă de
cauză. Studiul de impact este realizat de persoane juridice sau fizice, independente de
titularul activităţii, atestate de autoritatea centrală de protecţia mediului. Acestea nu
răspund , în privinţa conţinutului studiului, decât faţă de titularul activităţii. Referitor
la răspunderea faţă de administraţie, aceasta s-ar putea pune numai în cazul unei
evaluări de mediu intenţionat eronate, ce poate induce în eroare autoritatea de mediu
competentă. Lipsa, neregularitatea ori ilegalitatea evaluării de mediu constituie un
viciu de procedură ce antrenează anularea actului de reglementare atacat.
Autorizaţia de mediu reprezintă actul administrativ în baza căruia se pot desfăşura, în
mod legal, activităţile existente şi începe activităţile noi cu posibil impact semnificativ
asupra mediului.
Pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, activităţile existente, care nu sunt
conforme cu reglementările de mediu în vigoare, sunt supuse procedurii bilanţului de
mediu. Acesta este o lucrare elaborată de persoane juridice sau fizice atestate, care
conţine elementele analizei tehnice prin care se obţin informaţii asupra cauzelor şi
consecinţelor efectelor negative cumulate ale activităţii, în vederea cuantificării
impactului de mediu efectiv de pe un amplasament. In cazul în care se identifică un
impact semnificativ, bilanţul se completează cu un studiu de evaluare a riscului.
Autoritatea de mediu stabileşte împreună cu titularul activităţii programul
pentru conformare, pe baza concluziilor şi recomandărilor bilanţului de mediu.
Indeplinirea măsurilor cuprinse în programul pentru conformare la termenele stabilite
este obligatorie( conf. art.12 alin.(6) din OUG nr. 195/2005).
Autorizaţia integrată de mediu se aplică în cazul activităţilor supuse regimului
stabilit prin OUG nr. 152/2005 privind prevenirea si controlul integrat al poluării,
aprobată prin Legea nr.84/2006.
Autorizaţia de mediu este valabilă cinci ani, pe când autorizaţia integrată este
valabilă zece ani.
Actele de reglementare menţionate mai sus sunt emise, revizuite şi actualizate,
după caz, de autorităţile competente pentru protecţia mediului.
Datorită specificului actelor de reglementare, forma deciziei autorităţii publice,
competente în privinţa în privinţa solicitării de emitere a acestora trebuie să fie
întotdeauna expresă, fiind inadmisibilă aprobarea în mod tacit. Procedura aprobării
tacite a actelor administrative a fost introdusă în legislaţia şi practica judiciară prin
OUG nr. 27/2003 (aprobată prin Legea nr.486/2003), ca un instrument de eficientizare
a acţiunii administrative în satisfacerea drepturilor şi intereselor fundamentale ale
cetăţenilor. Ea nu poate fi aplicată mai întâi pentru faptul că în materie de protecţie a
mediului nu poate fi şi nu este prevăzut termenul general pentru emiterea actului de
reglementare, iar cel de 30 zile de la depunerea cererii, stipulat în art.6 alin.(2) din
ordonanţă nu poate fi operant datorită complexităţii actelor procedurale incluse, la
expirarea căruia să se pună problema declanşării unei proceduri tacite. Apoi,
consultarea şi participarea la luarea deciziei privind actele de reglementare presupun

78
derularea unor proceduri exprese conduse de autorităţile publice, ceea ce exclude
atitudinea pasivă din partea administraţiei. In sfârşit, necesitatea derulării unor
proceduri de evaluare a impactului asupra mediului, elimină şi ea posibilitatea operării
procedurii tacite în domeniu.
Regimul juridic al actelor de reglementare privind mediul se caracteri-
zează printr-o serie de reguli specifice, ce decurg din caracterul lor ambivalent
tehnico-juridic. Calificarea legală şi analiza înţelesului lor arată că, sub aspectul
conţinutului, conţin norme tehnice, sancţionate juridico-administrativ.

6.5. Revizuirea actelor de reglementare

Dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data

emiterii lor, avizul de mediu, acordul de mediu şi autorizaţia de mediu se revizuiesc. In
acest caz , se poate solicita şi refacerea evaluării impactului asupra mediului şi/sau a
bilanţului de mediu (conform art.17 alin.(1) al Ordonanţei de urgenţă nr.195/2005).
Art.15 alin.(1) din OUG nr.195/2005 se referă atât la revizuire, cât şi la actualizarea
actelor de reglementare de către autorităţile competente pentru protecţia mediului, ceea
ce impune o delimitare a celor două operaţii, deşi expres legea reglementează numai
una dintre ele. In acest sens, OUG nr.152/2005 privind autorizaţia integrată de mediu
se referă la revizuirea şi reactualizarea autorizaţiei , fără a exista o delimitare clară
între ele. Intocmai ca şi în situaţiile reglementate de OUG nr.195/2005, revizuirea este
concepută ca o adaptare, din moment ce „ Autoritatea competentă evaluează periodic
condiţiile din autorizaţia integrată de mediu şi, acolo unde este necesar, le
revizuieşte”, aceasta fiind obigatorie în situaţiile prevăzute de art.25 lit.a-d din OUG
nr.152/2005, precum şi în caz de „modificări planificate în exploatarea
instalaţiei”(art.26).
Din acestă perspectivă, revizuirea urmează să opereze în situaţia în care
modificarea actului de reglementare respectiv este impusă de elemente noi descoperite
ulterior, dar existente în momentul emiterii sale.
Iniţiativa revizuirii poate aparţine atât titularului actului de reglementare
vizat, cât şi autorităţilor publice competente. Decizie distinctă, actul modificator nu
retrage actul iniţial, dar nici nu face să curgă un nou termen de valabilitate al acestuia.
In acelaşi timp, procedura specifică de emitere va fi reluată, inclusiv consultarea
publicului. De remarcat că art.27 din OUG nr.152/2005 prevede că orice modificare
substanţială planificată în exploatarea instalaţiei presupune obţinerea unei noi
autorizaţii integrate de mediu, conform procedurii legale.
In cazul activităţilor cu impact transfrontalier asupra mediului operează
instituţia juridică a reexaminării deciziei, în urma consultării statelor-părţi la
Convenţia Espoo interesate.

6.6. Suspendarea acordului şi autorizaţiei de mediu

Ca operaţiune de întrerupere temporară a efectelor juridice ale actului

administrativ, suspendarea operează şi în privinţa actelor de reglementare (acordul sau
autorizaţia de mediu), cu titlu excepţional şi sub cele două ipostaze posibile : amânare
temporară a producerii efectelor juridice ale actelor administrative sau încetarea

79
vremelnică a acestora. Si în această materie, suspendarea poate deveni necesară din
mai multe motive, în principal pentru contestarea legalităţii de către o persoană fizică,
o organizaţie neguvernamentală de mediu sau de către o autoritate publică, în faţa
instanţei de contencios administrativ competentă şi prin hotărâre a acesteia, în
condiţiile legii şi ca o retractare vremelnică a organului emitent, în cazul schimbării
condiţiilor de fapt după eliberarea actului de reglementare şi punerea sub semnul
întrebării a legalităţii sale pe considerente de oportunitate. Acest din urmă caz este
special reglementat de art.17 alin.3-5 din OUG nr. 195/2005. Astfel, pentru
nerespectarea prevederilor actelor de reglementare şi ale programelor pentru
conformare/planurilor de acţiune, acordul de mediu şi autorizaţia/autorizaţia integrată
de mediu se suspendă de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului care
le-a emis. Procedura aferentă presupune o notificare prealabilă prin care se poate
acorda un termen de cel mult 30 de zile pentru îndeplinirea obligaţiilor, după care se
dispune măsura. Suspendarea se menţine până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult
de 6 luni, după care dacă nu s-au îndeplinit condiţiile stabilite prin actul de suspendare
se dispune anularea acordului de mediu sau autorizaţiei.
Pe perioada suspendării, desfăşurarea proiectului sau activităţii este
interzisă (art.17 alin.(4)). Ca şi în cazul oricărui act administrativ de acest gen,
dispoziţiile de suspendare şi impicit, de încetare a desfăşurării proiectului sau
activităţii sunt executorii de drept, numai instanţa judecătorească, în condiţiile legii
speciale, putând dispune suspendarea acestora.

6.7. Revocarea (retractarea) actelor de reglementare

Actele administrative de mediu pot fi revocate în limitele obişnuite ale

revocării autorizaţiilor administrative individuale creatoare de drepturi, în sensul că nu
pot fi retrase decât pentru motive de ilegalitate şi în termenele prevăzute de lege.
Autorizaţiile obţinute prin fraudă pot fi retractate oricând. O situaţie specială o
reprezintă cea a procedurii prealabile prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004,
potrivit căreia înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente,
persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim,
printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în
termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a
acestuia. In aceste condiţii autoritatea de mediu poate să aprecieze şi să decidă asupra
retractării actelor de reglementare contestate. Această instituţie juridică a fost preluată
şi particularizată de către OUG nr.152/2005, la situaţia autorizaţilor integrate de
mediu. Decizia de revocare a unui act de reglementare este ea însăşi o decizie
creatoare de drepturi în profitul terţilor, ceea ce presupune îndeplinirea exigenţelor de
legalitate.

6.8. Transferul actelor de reglementare

Actele de reglementare sunt acte administrative cu caracter real, în sensul că

nu sunt legate de persoana titularului lor. Ca atare, acestea pot forma obiectul unui
transfer, de exemplu, în favoarea noului titular al proiectului sau activităţii. Transferul
nu constituie o operaţiune total liberă, impunându-se o decizie a autorităţilor

80
competente în acest sens, care se mulţumesc însă a lua act de schimbarea titularului,
fără a putea reconsidera conţinutul autorizaţiei şi nici a impune prescripţii noi. Dacă cu
această ocazie se constată că nu toate condiţiile avute în vedere la emiterea actului se
păstrează, atunci se poate ajunge la modificarea acestuia.

6.9. Aspecte procedurale privind actele de reglementare

Accesul la justiţie în materie de mediu reprezintă un aspect procedural al

dreptului constituţional la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic. Potrivit art.20
alin.(5) din OUG nr.195/2005, „accesul la justiţie al publicului se realizează potrivit
reglementărilor legale în vigoare”. Această dispoziţie se coroborează cu prevederile
alin.(1) ale aceluiaşi articol care fac trimitere la aplicarea Convenţiei privind accesul la
informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme
de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 (ratificată de România prin Legea
nr.86/2000) şi desigur, cu art.21 (Accesul liber la justiţie) din Constituţia României.
Potrivit art.18 din OUG nr.195/2005, litigiile generate de emiterea,
revizuirea, suspendarea sau anularea actelor de reglementare se soluţionează de către
instantele de contencios administrativ competente, în condiţiile Legii nr.554/2004
privind contenciosul administrativ. Având în vedere actuala competenţă a instanţelor
judecătoreşti stabilită de Codul de procedură civilă, ca regulă, procesele şi cererile
privind actele de reglementare se judecă în primă instanţă, de către tribunale (art.2
pct.1 lit.d – C.proc.civ.), iar în recurs de către Curţile de apel (art.3pct.3-C.proc.civ.).
Cu titlu de excepţie, procesele şi cererile vizând acordul şi autorizaţiile de
mediu emise de guvern sau de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului se
judecă în primă instanţă de curţile de apel (art.3 pct.1 lit.d-C.proc.civ.) şi în recurs de
către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art.4 pct.1 –C.proc.civ.). Cum actele de
reglementare sunt calificate, prin lege, drept acte administrative, cu competenţa
aferentă de soluţionare a litigiilor legate de acestea, condiţiile de promovare a acţiunii
directe sunt simplificate.
O problemă care apare în cazul litigiilor privind actele de reglementare
este aceea dacă este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile. In
condiţiile Legii nr.137/1995, care prevedea că „ accesul la justitie al publicului se
realizează potrivit Legii contenciosului administrativ nr.29/1990, cu modificarile
ulterioare” se îngăduia solicitarea suspendării în instanţă a actului administrativ în
timpul exercitării acţiunii prealabile. Art.20 alin(5) din OUG nr.195/2005 a înlocuit
trimiterea la Legea contenciosului administrativ, cu prevederea că accesul la justiţie al
publicului se realizează „potrivit reglementărilor legale în vigoare”, ceea ce
presupune păstrarea procedurii administrative prealabile, cu atât mai mult cu cât cu
această ocazie, autoritatea publică emitentă are posibilitatea de a retracta (revoca) actul
de reglementare considerat ilegal. In condiţiile aplicării Legii nr.554/2004 art.1
alin(6), organul emitent al unui aviz, acord sau autorizaţie de mediu nelegale poate să
solicite instanţei constatarea nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi
revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.

In concluzie, regimul juridic al actelor de reglementate privind mediul

se caracterizează printr-o serie de reguli specifice, ce decurg din statutul lor

81
ambivalent administrativ şi de protecţie a mediului, precum şi printr-o anumită
uniformizare a reglementărilor aferente : naţionale, comunitare şi internaţionale.
Astfel, actele de reglementare (avizele, acordurile şi autorizaţiile de mediu) sunt acte
tehnico-juridice, emise de autorităţile pentru protecţia mediului.
Calificarea legală şi analiza conţinutului lor arată că ele cuprind condiţii,
parametrii şi norme tehnice, sancţionate juridico-administrativ. Se emit după proceduri
specifice, bine reglementate de legislaţia în vigoare.

Bibliografie selectivă

Duţu M., Dreptul mediului, ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

7. Instrumente economico-fiscale

Instrumentele economico-fiscale joacă un rol din ce în ce mai important în

promovarea obiectivelor protecţiei mediului.
Alături de alte documente internaţionale, Declaraţia de la Rio (1992)
invită statele să promoveze utilizarea instrumentelor economice (principiul 16), în
conformitate cu principiul „poluatorul plăteşte”. La nivel comunitar, prin Cel de-al
cincilea program de acţiune către o dezvoltare durabilă, s-a recunoscut rolul crescând
al instrumentelor economice şi fiscale în promovarea obiectivului protecţiei mediului,
iar Comisia Europeană a apreciat că „ cea mai bună modalitate de a atinge obiectivele
fixate în materie de mediu este aceea de a combina instrumentele fiscale cu alte
măsuri aplicate într-o manieră coerentă în vederea modificării comportamentelor”.
Aceste mijloace pot fi incitative (ori stimulative) sau disuasive
(penalizatoare) şi vizează introducerea în preţul produselor a costurilor de mediu.
Pentru dreptul mediului ele interesează nu numai din perspectiva strict economică, dar
şi în măsura în care au fost reglementate juridic.
Instrumentele economice au căpătat o atenţie specială în ultimii ani, ca
mijloace eficiente ce servesc integrării problemelor de mediu în strategiile de
dezvoltare economică. Ele oferă numeroase avantaje :
a. Sunt cheia dezvoltării durabile. Prin integrarea aspectelor de mediu direct în
structura stimulentelor economice, cu care producătorii şi consumatorii se
confruntă zi de zi, instrumentele economice promovează în mod implicit o
deplasare a resurselor spre acele activităţi care sunt promiţătoare din punct de
vedere al protecţiei mediului şi în acelaşi timp şi atractive din punct de vedere
economic.
b. Ajută la internalizarea costurilor de mediu. Ele pot reflecta costurile reale ale
combaterii poluării şi incearcă să le includă în preţul bunurilor şi serviciilor.
In absenţa rolului corectiv jucat de instrumentele economice, subevaluarea
poluării şi a resurselor naturale permite ca denaturările şi ineficienţa să rămână
în economie.

82
c. Sunt adesea mai eficiente decât cele ce ţin de partea tehnologică. Datorită
flexibilităţii acordate poluatorilor în atingerea ţintelor legate de reducerea
poluării, ele încurajează reducerea poluării acolo unde activităţile prietenoase
pentru mediu pot fi implementate în cel mai eficient mod din punct de vedere al
costurilor.
d. Susţin principiul „ poluatorul plăteşte ”. Ele solicită plăţi directe acelora care
poluează mediul sau care folosesc resurse naturale. In alte cazuri, cum este cel
al ambalajelor se aplică sistemul de consignaţie, prin crearea unui depozit
financiar până la returnarea acestora. Sistemul de consignaţie, practicat şi
pentru autovehicule uzate, frigidere, etc. încurajează returnarea şi reciclarea
acestora.
e. Cresc beneficiile autorităţilor de mediu. In cazul majoritătii instrumentelor
financiare veniturile obţinute prin aplicarea taxelor de poluare sunt utilizate
prioritar pentru cofinanţarea investiţiilor de mediu, cel mai adesea prin
intermediul „ fondului de mediu ”. Instituţia şi practica unui fond special pentru
mediu au fost introduse în România prin Legea nr. 73/2000, înlocuită apoi de
Legea nr.105/2006. Potrivit acestei reglementări, Fondul pentru mediu este un
„instrument economico-financiar destinat susţinerii şi realizării proiectelor de
protecţia mediului” .
Sursele de constituire ale Fondului sunt :
1. o contribuţie de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor feroase
şi neferoase de către deţinătorii de astfel de deşeuri ;
2. taxele pentru emisiile de poluanţi în atmosferă, în cuantum stabilit prin
lege ;
3. taxele încasate pentru înfiinţarea unor noi depozite de deşeuri valorificabile ;
4. o taxa de 1 leu/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţă de către
producătorii şi importatorii de bunuri ambalate ;
5. o contribuţie de 2% din valoarea substantelor clasificate ca fiind
periculoase pentru mediu, introduse pe piaţă de producători şi importatori,
cu excepţia celor utilizare pentru producerea medicamentelor.
6. o taxa de 1% din valoarea de vânzare a masei lemnoase pe picior sau a
lemnului brut obţinut în urma exploatării.
7. o taxă de 3% din suma care se încasează anual pentru gestionarea fondurilor
de vânătoare.
8. o taxă de 1 leu/kg anvelopă, încasată de la producătorii şi importatorii care
introduc pe piaţă anvelope noi şi/sau uzate destinate reutilizării.
9. donaţii, sponsorizări, asistenţa financiară din partea persoanelor fizice sau
juridice române sau străine şi a organizaţiilor internaţionale.
10. sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul Fondului pentru
mediu.
11. sumele încasate din taxele pentru emiterea avizelor, acordurilor şi a
autorizaţiilor de mediu.

f. Sunt compatibile cu priorităţile curente şi tendinţele reformei fiscale.

g. Pot avea efecte pozitive asupra inovării şi competitivităţii. Prin creşterea
preţurilor datorită poluării, instrumentele economice încurajează promovarea

83
 „tehnologiilor curate” . Firmele care poluează mai puţin îşi reduc costurile de
fabricaţie şi îşi măresc competitvitatea pe piaţă.
h. Ajută oamenii de afaceri şi consumatorii în luarea deciziilor pe termen lung.
In acest sens, eticheta ecologică reprezintă un instrument de promovare a
produselor favorabile mediului, făcând apel la preocupările publicului şi la
prudenţa producătorilor. Principalul rol al mărcii ecologice este acela de a
informa consumatorii asupra produselor considerate ca fiind mai puţin
distructive pentru mediu decât altele similare.
i. Sunt utile pentru micşorarea „ poluării difuze ”, datorată unor surse
punctiforme, cum sunt emisiile de noxe ale autovehiculelor, chimicalele folosite
în fermele agricole, deşeurile de ambalaje, etc. Aceasta poate fi mai bine
controlată şi cu costuri mai reduse cu ajutorul instrumentelor economice, decât
prin metode tehnologice tradiţionale.

Bibliografie selectivă

Duţu M., Tratat de dreptul mediului, Ediţia a 3-a, Editura C.H.Beck,

Bucureşti, 2007
Constantinescu A., Legislaţia protecţiei mediului, Editura Cantes,
Iaşi, 2002

7. Instituţiile mediului în România

Sistemul organizatoric naţional al protecţiei mediului cuprinde organismele

centrale, teritoriale şi locale ale statului a căror activitate priveşte, direct sau
indirect, protecţia mediului şi ocrotirea naturii.
Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare ce au
ca obiect protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă.
Guvernul, potrivit programului său de guvernare, acceptat de Parlament, are
un rol important şi atribuţii complexe în domeniul protecţiei mediului, urmărind :
integrarea politicii de mediu în politicile sectoriale şi regionale ; evaluarea stării
actuale a factorilor de mediu şi fundamentarea unei strategii naţionale de
dezvoltare durabilă ; întărirea capacităţii instituţionale în domeniul protecţiei
mediului ; ameliorarea calităţii factorilor de mediu în zonele intens poluate ;
extinderea reţelei naţionale de arii protejate ; extinderea colaborării regionale şi
internaţionale în domeniul mediului.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, este în prezent
Ministerul Mediului şi Pădurilor. Până în anul 1990, în ţara noastră nu a existat
o astfel de autoritate cu rang de minister. De protecţia mediului se ocupa
Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului , subordonat Consiliului de
Miniştri, cu rol consultativ. Astăzi, Ministerul Mediului şi Pădurilor aplică
strategia şi Programul Guvernului în domeniul mediului, gospodăririi apelor şi

84
pădurilor, îndeplinind rolul de autoritate de stat, de sinteză, coordonare şi
control în aceste domenii. Totodată, asigură coordonarea interministerială a
procesului de elaborare şi implementare a Strategiei naţionale de dezvoltare
durabilă, în concordanţă cu standardele europene şi internaţionale. Pentru
realizarea obiectivelor din domeniile sale de activitate, ministerul exercită
următoarele functii : de strategie, de reglementare, de administrare, de
reprezentare, de autoritate de stat, de coordonare a utilizării asistenţei financiare
nerambursabile acordate României de Uniunea Europeană în domeniul
protecţiei mediului şi de gestionare a creditelor externe, altele decât cele
comunitare.
Pe lângă Ministerul Mediului şi Pădurilor funcţionează următoarele
organisme consultative : Comitetul interministerial pentru situaţii de urgenţă,
Comisia naţională pentru siguranţa barajelor şi a altor lucrări hidrotehnice,
Comitetul interministerial pentru coordonarea integrării domeniului protecţiei
mediului în politicile şi strategiile sectoriale la nivel naţional, Comitetul
naţional român pentru Programul hidrologic internaţional, Comisia naţională de
acordare a etichetei ecologice, Comisia naţională privind schimbările climatice,
ş.a. In Anexa 2 la H.G. nr.368/2007 sunt enumerate unităţile care funcţionează
în subordinea Ministerului Mediului şi Pădurilor : Agenţia Naţională pentru
Protecţia Mediului, Garda Naţională de Mediu, Administraţia Rezervaţiei
Biosferei „Delta Dunării”, cât şi unităţile care funcţionează în coordonarea
acestui minister sau sub autoritatea lui : Administraţia naţională de
meteorologie, Administraţia naţională „Apele Române”, Regia naţională a
pădurilor „Romsilva”, Administraţia naţională a Fondului pentru Mediu,
Institutul naţional de cercetare-dezvoltare pentru protecţia mediului.
Sistemul organizatoric naţional al protecţiei mediului cuprinde, alături
de autorităţile publice, toate celelalte persoane juridice, altele decât autorităţile
publice. Aceste subiecte ale raportului juridic de dreptul mediului sunt titulare
ale drepturilor, respectiv obigaţiilor corespunzătoare, cum este dreptul
fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, fiind însă şi potenţiali
poluatori sau victime ale poluării.
Unele dintre aceste persoane juridice au un rol important şi permanent
în protecţia factorilor de mediu, având atribuţii înscrise în actul lor de
constituire. Se are în vedere, înainte de toate, fundaţiile şi asociaţiile înfiinţate
pentru a sprijini această activitate.
La fel ca şi persoanele juridice, toţi cetăţenii luaţi individual sunt
cuprinşi în sistemul organizatoric naţional, având nu numai dreptul la un mediu
sănătos, ci şi obligaţia de a proteja mediul în toate împrejurările. In acest scop,
ei vor solicita şi obţine acte de reglementare şi vor respecta condiţiile stabilite
în aceste acte, vor asista persoanele împuternicite cu activităţi de inspectie şi
control şi vor realiza măsurile impuse cu ocazia controlului.

8. Organizaţii internaţionale implicate în protecţia mediului

Caracterul internaţional al poluării şi consecinţele grave pe care le are

pentru întreaga omenire (efectul de seră, diminuarea stratului de ozon, ploile

85
acide, deşertificarea, diminuarea patrimoniului genetic mondial) impun unirea
eforturilor tuturor statelor pentru combaterea poluării şi diminuării resur-
selor naturale.
Dreptul internaţional şi comunitar al mediului asigură cadrul
organizatoric internaţional al protecţiei mediului, care pot fi organizaţii globale
(Organizaţia Naţiunilor Unite) sau instituţii specializate (Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Educaţie, Stiinţă şi Cultură – UNESCO; Organizaţia Mondială a
Sănătăţii; Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică – AIEA; Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură – FAO; Organizaţia
Meteorologică Mondială – OMM; Organizaţia Maritimă Internaţională – OMI;
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Inconjurător – PNUE;Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD; Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii – UICN; Consiliul Europei; Organizaţia pentru Cooperare
şi Dezvoltare Economică – OCDE; Agenţia Europeană pentru Mediu – AEM,
etc.
Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului este organul specializat
în protecţia mediului. Până în prezent au avut loc trei reuniuni la nivel mondial,
cu o largă participare : Stockholm – 1972; Rio de Janeiro – 1992; Johannesburg
– 2002, la care au fost adoptate documente internaţionale de cea mai mare
importanţă pentru protecţia mediului.
Conferinţa de la Stockholm a reunit delegaţii din 113 state şi a adoptat
două documente importante : Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite privind
Mediul (Declaraţia de la Stockholm) şi Planul de acţiune pentru mediu.
Declaraţia cuprinde un preambul în şapte puncte, urmat de 26 de
principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu.
Planul de acţiune stabileşte în prima parte cadrul de acţiune privind
mediul, iar în a doua sunt formulate 109 recomandări ce privesc trei categorii de
probleme :
-evaluarea calităţii mediului, în cadrul „ Planului Vigie” (Earthwatch),
gestiunea mediului (resurse naturale, aşezări umane) şi măsurile de susţinere
(informarea şi educarea publicului, formarea specialiştilor în materie de mediu),
însoţite de aspecte instituţionale.
Conferinţa de la Rio de Janeiro privind mediul şi dezvoltarea (1992)
a reunit 145 de lideri mondiali, fiind considerată cea mai ampla reuniune
internatională din secolul al XX-lea. Referitor la rezultatele concrete ale
summit-ului, aceste au constat în adoptarea unor documente, precum :
Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării, supranumită si „Carta
Pământului”, Agenda 21, Convenţia asupra biodiversităţii, Convenţia-cadru
privind schimbările climatice, Declaraţia privind pădurile şi Declaraţia privind
deşertificarea.
Prin noutatea lor, documentele din 1992 au influenţat major evoluţia
dreptului internaţional al mediului, generând noi tratate şi înfiinţarea unor noi
instituţii.
Conferinţa „Rio + 10” organizată sub egida ONU la Johannesburg
în 2002 , numită şi „Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă” a reunit
sefi de stat şi de guvern din 120 ţări. Ca documente principale ale reuniunii se

86
menţionează : Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă şi
Planul de implementare. Conferinţa a facilitat integrarea dimensiunilor
ecologică, socială şi economică ale dezvoltării durabile în programele ONU.

Bibliografie selectivă

1. Constantinescu, A., Legislaţia protecţiei mediului, Ed.Cantes, Iaşi, 2002

2. Duţu, M., Dreptul mediului, Editia a II-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010
3. Lupan, E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed.C.H. Beck, Bucureşti,
2009
4. Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Ediţia a IV-a, Ed.Universul
Juridic, Bucureşti, 2010

87