1.

Definiția și clasficarea funcțiilor publice

Funcția publică = ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor de putere publică de către autorităţile și instituțiile publice
Clasificarea funcţiilor publice se face după următoarele criterii
1) După întinderea competenţelor acordate, funcţiile publice se împart în:
 Funcţii publice generale, care au un caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi
instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale;
 Funcţii publice specifice, care au un caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice,
stabilite în vederea realizării competenţelor specifice;
2) După nivelul studiilor necesare ocupării funcției publice, funcţiile publice se împart în 3
clase :
 Funcţii publice din clasa I, care pot fi ocupate numai de persoanele care au studii
universitare de licenţă absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă
 Funcţii publice din clasa II, care pot fi ocupate numai de persoanele care au absolvit, cu
diplomă, studii superioare de scurtă durată, în perioada anterioară aplicării celor trei
cicluri tip Bologna;
 Funcţii publice din clasa III, care pot fi ocupate de persoanele care au absolvit studii
liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.
3) După locul ocupat în structura sistemului administraţiei publice:
 Funcţii publice de stat – sunt cele stabilite în cadrul ministerelor, organelor de specialitate
ale administraţiei publice centrale, structurile de specialitate ale Administrației
prezidențiale, structurile de specialitate ale Parlamentului României, în cadrul
autorităţilor administrative autonome, precum și în cadrul structurilor autorităților
judecătorești ;
 Funcţii publice teritoriale – sunt cele stabilite în cadrul instituţiei prefectului, serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum și în instituțile publice din teritoriu
aflate în subordinea Guvernului, a ministerelor și a celorlalte organe ale administrației
publice centrale;
 Funcţii publice locale - sunt cele stabilite în cadrul aparatului propriu al autorităţilor
administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora.
4) După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, acestea se împart în 3 categorii:
 Funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor functionari publici
 Funcţii publice corespunzătore categoriei funcţionarilor publici de conducere
 Funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie
Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale : superior (nivel
maxim), principal, asistent şi debutant.
5) După modul de învestitură în funcţie :
 Funcţii publice ocupate de funcţionari publici de drept – sunt cei care au fost învestiţi în
mod legal cu exercitarea funcţiei publice, cu respectarea tuturor cerinţelor legii ;
 Funcţii publice ocupate de funcţionari de fapt – sunt cei care nu au fost învestiţi legal în
funcţie. În cazul acestor persoane, în doctrină şi în jurisprudenţă s-a pus problema
efectelor juridice produse de actele emise de ei. Învestirea fiind nelegală, teoretic, ar
trebui ca toate actele emise de funcţionarii de fapt să fie lovite de nulitate absolută. În
jurisprudenţă, această problemă a fost soluţionată însă nuanţat. Astfel, dacă învestirea
funcţionarului a fost plauzibilă, în sensul că opinia publică şi autorităţile au crezut că
funcţionarul era legal numit, deci terţii au fost de bună-credinţă, actele emise de
funcţionarii de fapt trebuie considerate valabile, întrucât interesează drepturi private
importante, iar prin anularea respectivelor acte s-ar aduce atingere siguranţei terţilor.
Dimpotrivă, dacă învestirea unui funcţionar de fapt nu a fost plauzibilă, persoana se
socoteşte un uzurpator, iar actele sale ca inexistente.
2. Trăsăturile funcției publice
1. Funcţia publică este o situaţie juridică reglementată legal, în sensul că drepturile şi
obligaţiile care formează conţinutul acesteia sunt prestabilite pe cale unilaterală, prin norme
juridice, de către organele administraţiei publice.
2. Funcţia publică reprezintă un ansamblu complex de drepturi şi obligaţii conferite
titularului ei, care capătă un adevărat statut propriu şi participă la realizarea competenţei
organului administraţiei publice din care face parte.
3. Funcţia publică are un caracter propriu, în sensul că aparţine numai celui anume învestit în
cadrul unui organ al administraţiei publice. Acest caracter nu împiedică organele
administrației publice să-și realizeze competențele prin îndeplinirea unor funcții identice sau
similare de către mai multe persoane, cu delimitarea materială a activității fiecăreia dintre
acestea.
4. Funcţia publică are un caracter continuu, în sensul că existenţa drepturilor şi obligaţiilor
care formează conţinutul său durează atât timp cât durează competenţa organului
administraţiei publice pe care funcţionarul public o realizează, fără intermitenţe.
Continuitatea funcţiei publice nu trebuie confundată cu continuitatea realizării ei de către o
anumită persoană. Funcția publică încetează ca urmare a hotărârii aceluiași organ care a
înființat-o.
5. Funcţia publică are un caracter obligatoriu, în sensul că exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor care formează conţinutul său nu reprezintă o facultate sau o
posibilitate la aprecierea titularului funcţiei, care este obligat să intervină, din oficiu sau la
cerere, potrivit competenţei sale. Ca atare, fiind rezultatul unui raport unilateral, funcția
publică nu poate face obiectul unei tranzacții sau cesiuni stabilite printr-un contract.
 6. Drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul funcţiei publice sunt exercitate în regim
de putere publică. Astfel, în cadrul unui organ al administrației publice, unde există o
multitudine de funcții, vor putea fi diferențiate funcții publice care sunt exercitate în regim de
autoritate, de putere publică, de funcțiile nepublice, care sunt exercitate la nivelul
compartimentelor funcționale și care sunt exercitate în baza unor contracte de muncă și sunt
legate de exercițiul puterii publice.
7. Funcţiile publice sunt ocupate de personalul de specialitate, anume de către funcţionarii
publici.
8. Titularul funcției publice trebuie învestit legal, învestirea putând îmbrăca forma numirii.
Regula generală a învestirii prin numire este aceea că numirea este precedată de un concurs.
9. Determinarea atribuțiilor funcției publice corespunde principiului specializării și
profesionalizării serviciului public.
10. Funcția publică presupune anumite incompatibilități, anume imposibilitatea exercitării
anumitor funcții sau profesii de către un funcționar public, în condițiile prevăzute de lege.
3. Condițiile de acces într-o funcție publică
Condiţiile de acces într-o funcţia publică sunt acele elemente specifice funcţiei publice prin
îndeplinirea cărora legiuitorul urmăreşte să garanteze calificarea profesională a viitorilor
funcţionari şi să limiteze arbitrariul în selecţie.
Condiţiile de acces pot fi clasificate, în principal, în funcţie de două criterii. Astfel:
- În funcţie de intervenţia aprecierii autoritaţii publice acestea pot fi:
a. Condiţii obiective, caracterizate prin aceea că autoritatea se limitează să verifice în ce
măsură candidatul le îndeplineşte sau nu, fără a putea să facă vreo apreciere proprie
(existenţa unei diplome atestând pregătirea profesională, a unui certificat medical privind
starea de sănătate etc).
Aceste condiţii, la rândul lor, pot viza candidatul (cetăţenia, studiile) sau autoritate publică
(existenţa unui post vacant).
b. Condiţii subiective, care permit o largă posibilitate de apreciere din partea autorităţii
publice, în funcţie de natura funcţiei şi calităţile corespunzător necesare.
- În funcţie de sfera de aplicabilitate, distingem între:
a. Condiţii generale, care vizează toate funcţiile şi demnităţile publice şi se regăsesc în
Constituţie şi în Codul administrativ;
b. Condiţii speciale, impuse anumitor categorii de funcţionari publici (din administraţia
publică locală, din justiţie etc.). Aceste condiţii sunt prevăzute de legile speciale care
reglementează regimul anumitor funcţii publice.
 Statutul funcţionarilor publici, în art. 465 din Codul administrativ, precizează că poate ocupa
o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii generale:
a) are cetăţenie română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
Această condiţie este impusă de prevederile articolului 13 din Constituţie, potrivit căruia
în România limba oficială este limba română, iar raţiunea pentru care este instituită această
condiţie vizează faptul că persoanele ce ocupă funcţii publice vin în contact cu cetăţenii în
calitate de titulari ai puterii publice.
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu ;
e) este apt din punct de vedere medical și psihologic să exercite o funcție publică, stare
atestată pe bază de examen medical de specialitate;
f) îndeplineşte condiţiile de studii și vechime în specialitatea prevăzute de lege pentru funcţia
publică;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului
sau contra autorităţii, infracțiuni de corupție sau de serviciu, infracțiuni care împiedică
înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unei infracţiuni săvârşit cu intenţie care ar face-o
incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit
reabilitarea, amnistia post-condamnatorie sau dezincriminarea faptei;
i) nu le-a fost interzis dreptul de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia ori
activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta, prin hotărâre judecătorească definitivă, în
condițiile legii;
j) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă
pentru motive disciplinare în ultimii 3 ani;
k) nu a fost lucrător al Securității sau colaborator al acesteia, în condițiile prevăzute de
legislația specifică.
Condiţiile speciale de acces într-o funcţie publică se stabilesc de către autorităţile
publice şi au în vedere:
- vechimea într-o anumită specialitate cerută de specificul funcţiei respective
- nivelul studiilor
- necesitatea şi gradul de cunoaştere a unei limbi străine
- necesitatea şi nivelul cunoştinţelor de programare pe calculator
- necesitatea şi gradul de cunoaştere a limbii minorităţii naţionale în localităţile în care
minorităţile naţionale au o pondere minimă de 20% din populaţie (se referă la persoanele care
vin în contact direct cu cetăţenii).
4.Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici
Drepturile funcționarilor publici sunt prevăzute în cuprinsul art. 419 – 429 Cod Administrativ,
după cum urmează:Dreptul la opinie, Dreptul la tratament egal, Dreptul de a fi informat, Dreptul
la asociere sindicală, Dreptul la grevă, Drepturile salariale și alte drepturi conexe, Dreptul la
asigurarea uniformei, Durata normală a timpului de lucru, dreptul de a fi ales sau numit într-o
funcție de autoritate sau demnitate publică, dreptul la concediu, dreptul la un mediu sănătos la
locul de muncă, dreptul la asistență medicală, proteze și medicamente, dreptul la recunoașterea
vechimii în muncă, în specialitate și în grad profesional, dreptul la pensie și alte drepturi de
asigurări sociale de stat, drepturi ale membrilor familiei funcționarului public în situația
decesului acestuia, dreptul la protecția legii, dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciile
materiale suferite din culpa autorității sau instituției publice, desfășurarea de activități în sectorul
public și în sectorul privat.
Îndatoririle funcționarilor publici sunt reglementate de art 430 – 450 Cod Administrativ:

- Respectarea Constituției și a legilor;

- Profesionalism și imparțialitate;
- Asigurarea unui serviciu public de calitate;
- Loialitate față de autoritățile și instituțiile publice;
- să îndeplinească dispozițiile primite de la superiorii ierarhici

5. Răspunderea administrativ-disciplinară a funcționarilor publici

Această formă a răspunderii juridice administrative este atrasă în cazul săvârşirii de către
un funcţionar public a unei abateri disciplinare. Aceasta este definită de art. 492 alin.1 ca fiind
fapta săvârşită cu vinovăţie de către un funcţionar public prin care se încalcă îndatoririle
corespunzătoare funcţiei publice şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de
lege.
Caracteristicile răspunderii disciplinare:
1. Intervine numai în cazul săvârşirii de către funcţionarul public a unei fapte calificată
de normele dreptului administrativ ca fiind abatere disciplinară.
2. Subiectul activ este funcţionarul public, iar subiectul pasiv este autoritatea sau
instituţia publică în cadrul căreia acesta îşi desfăşoară activitatea.
3. Procedura de constatare, sancţionare şi contestare a sancţiunii este o procedură
specială, reglementată de Codul administrativ.
 În art. 492 alin.2 din Codul adm. sunt enumerate, cu titlu exemplificativ, următoarele
fapte considerate abateri disciplinare:
- întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor
- absenţe nemotivate de la serviciu
- intervenţiile / stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal
- nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter
- refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu
- neglijenţă repetată în efectuarea lucrărilor
- săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei
publice în care îşi desfăşoară activitatea
- exprimarea sau desfăşurarea în calitatea de funcţionar public sau în timpul
programului de lucru a unor opinii sau activităţi cu caracter politic
- nerespectarea prevederilor legale privitoare la incompatibilităţi şi la conflictul de
interese.
Potrivit art.492 alin.3 din Codul administrativ, sancţiunile disciplinare sunt
următoarele:
a. Mustrarea scrisă
b. Diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni.
c. Diminuarea drepturilor salariale cu 10-15% pe o perioadă de până la un an.
d. Suspendarea dreptului de promovare pe o perioadă de 1-3 ani.
e. Retrogradarea într-o funcție publică de nivel inferior, pe o perioadă de până la un an,
cu diminuarea corespunzătoare a salariului.
f. Destituirea din funcţia publică.
6. Răspunderea civilă a funcționarilor publici
În mod cu totul interesant şi original, Statutul funcţionarilor publici rupe tradiţia juridică
românească consacrată în codurile şi legislaţia muncii – ce instituiau răspunderea materială a
salariaţilor pentru pagubele cauzate - din vina lor şi în exercitarea sau în legătură cu atribuţiile de
serviciu - patrimoniului locului de muncă, creând un regim juridic unitar al răspunderii unice
civile, indiferent de persoana păgubită. Această răspunderea operează (art. 499) pentru:
a. pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionează;
 b. nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c. daunele plătite de autoritate sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe
persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
7.Răspunderea contravențională și penală a funcționarilor publici
Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici, potrivit art. 498 alin.1 din Codul
adm., se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu
sarcinile de serviciu. Dacă abaterea este concomitent şi o încălcare internă a atribuţiilor de
serviciu, aceasta nu exclude şi aplicarea sancţiunii disciplinare corelative încălcării produse.
Aprecierea gradului de pericol social se face prin lege, care stabileşte expres situaţiile în
care fapta funcţionarului public constituie sau nu contravenţie.
În cazul funcţionarilor publici ce săvârşesc contravenţii, se aplică prevederile legii-
cadru (O.G. nr.2/2001) privind constatarea contravenţiilor, aplicarea sancţiunilor
contravenţionale, procedura de constatare, căile de atac şi executarea silită a proceselor-verbale
de constatare şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale.
Sancţiunea contravenţională aplicată, urmată sau nu şi de una disciplinară, nu se înscrie
în dosarul profesional al funcţionarului şi, în consecinţă, nu se radiază după trecerea timpului
legal, însă poate fi luată în considerare la evaluarea anuală a celui în cauză, inclusiv în acordarea
calificativelor mai ales dacă este rezultatul constatării unor organe de inspecţie şi control
ierarhic, ceea ce va influenţa, desigur, şi criteriile de avansare şi recompensare a celui în cauză.
Pe de altă parte, funcţionarii publici sunt împuterniciţi, în cazurile stabilite prin lege, să
constate săvârşirea unei contravenţii şi să aplice sancţiuni contravenţionale.

c. Răspunderea penală a funcţionarilor publici

Această răspundere intervine în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul serviciului sau în
legătură cu atribuţiile funcţiei publice ocupate şi se angajează potrivit legii penale (art.501
alin.1).
Subiectul activ sau făptuitorul trebuie să aibă calitatea specială de funcţionar public, noul
Codul penal definind (art.175) acest concept.
În acest sens prin funcţionar public se înţelege “persoana care, cu titlu permanent sau
temporar, cu sau fără o remuneraţie, exercită, atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul
legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, exercită o
funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură sau exercită, singură sau
împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei
persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate
ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia”. Sunt
asimilate cu funcţionarii publici şi persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru
care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii
acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Faptele comise în această calitate specială sunt infracţiuni de corupţie sau de serviciu
(luarea de mită, delapidarea, abuzul sau neglijenţa în serviciu) ori alte categorii de infracţiuni
specifice exercitării unei funcţii sau în legătură cu ea, precum, falsul intelectual, falsul material
în înscrisuri oficiale, insubordonarea, etc. Mai mult, există şi reglementări specifice vizând
funcţionarii publici cuprinse în legi penale speciale, altele decât Codul penal, cum este cazul
Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Legea
nr.141/1997 privind Codul vamal al României, Legea responsabilităţii ministeriale nr.115/1999
ce vizează demnitarii din administraţia publică, etc.
Alăturat sancţiunii penale principale sau pedepsei, de regulă, închisoarea, se mai pot
aplica şi pedepse complementare (prevederile art.55 Cod penal) ce se execută după executarea
sancţiunii principale şi care pot consta în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie sau meserie de natura aceleia
de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii.
Răspunderea penală se stabileşte numai prin hotărâre judecătorească de condamnare.
Potrivit art. 513 alin.1 lit.e din Codul administrativ, suspendarea raporturilor de serviciu
operează de drept atunci când funcționarul public a fost arestat preventiv, se află în arest la
domiciliu sau s-a luat împotriva sa măsura controlului judiciar, dacă în sarcina acestuia au fost
stabilite obligații care împiedică exercitarea raporturilor de serviciu.
Din prevederile statuare rezultă, în mod clar, că începerea urmăririi penale faţă de
funcţionarul public nu antrenează suspendarea acestuia din funcţie.
Dacă instanţa judecătorească dispune încetarea procesului sau achitarea inculpatului,
suspendarea din funcţie încetează, urmând ca funcţionarul public respectiv să îşi reia activitatea
în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi plătite drepturile salariale cuvenite pe perioada
suspendării.
Suspendarea reprezintă o încetare sau o întrerupere temporară a raportului de serviciu
datorită stării de dubiu care planează asupra funcţionarului aflat în curs de judecată penală.
Măsura, în mod evident, nu poate dura la nesfârşit prin însăşi natura sa provizorie, cât şi
prin nesiguranţa ori instabilitatea situaţiei de neexercitare a funcţiei şi serviciului public, de aceea
constatarea certă a inexistenţei cauzelor care au determinat-o conduce la încetarea ei de drept.
Dacă însă funcţionarul este condamnat pentru o faptă prevăzută de art. 465 alin.1 lit. h
prin hotărâre judecătorească penală definitivă, măsura suspendării din provizorie se transformă în
definitivă, determinând încetarea de drept a raportului de serviciu conform Codului adm. (art.
517 alin.1 lit.g) şi indiferent de natura faptei penale reţinute în sarcina sa dacă este privat de
libertate. Aceasta atrage, după sine, eliminarea din corpul funcţionarilor publici şi pierderea
tuturor drepturilor dobândite de-a lungul timpului şi care nu vor mai fi recunoscute chiar dacă,
ipotetic, cel în cauză ar mai reveni vreodată pe o funcţie publică, cu excepţia cazului unei erori
judiciare.
 În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta
funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină
competentă.

8.Delegarea și detașarea funcționarilor publici

Delegarea sau detaşarea se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei în
cadrul căreia funcţionează persoana pentru a îndeplini anumite activităţi în afara organului din
care face parte, fie în aceeaşi localitate, fie în alta (în afara ei).
Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează
persoana pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an, sau peste acest interval,
(în acest din urmă caz numai cu acordul scris al funcţionarului - art. 504 alin.4), funcţionarul
păstrându-şi funcţia şi salariul avut.
Delegarea are mai multe elemente:
- ea se realizează în interesul propriu al autorităţii sau instituţiei care deleagă şi nu a
funcţionarului ei;
- reprezintă o schimbare temporară (implicit o modificare) a locului de exercitare a
funcţiei, de regulă într-o altă localitate şi la o altă autoritate sau instituţie, deşi este posibilă
neschimbarea localităţii, dacă, de exemplu, un funcţionar de nivel central sau judeţean este
delegat la o filială sau serviciu descentralizat din localitatea unde îşi are sediul şi propria sa
autoritate;
- constituie o obligaţie de serviciu care trebuie îndeplinită în condiţiile stabilite de
conducător;
- funcţionarul îşi păstrează funcţia şi salariul pe perioada delegării, iar la încetarea ei revine
pe acelaşi post, toate acestea reprezentând tot atâtea obligaţii ale instituţiei din care face parte cel
în cauză, căruia i se asigură, astfel, şi stabilitatea funcţiei;
- funcţionarul va beneficia de plata costului legal al transportului, cazării şi indemnizaţiei
de delegare, suportate de autoritatea care l-a delegat.
În concluzie, delegarea reprezintă măsura temporară şi unilaterală dispusă de conducerea
autorităţii sau instituţiei şi prin care funcţionarul subordonat are îndatorirea de îndeplinire a unor
activităţi în interesul, dar în afara, organului din care face parte.
Delegarea poate fi refuzată în caz de graviditate, când starea sănătăţii, dovedită medical,
împiedică realizarea ei fiind contraindicată, când funcţionarul creşte singur copilul minor și
pentru motive familiale temeinice (art. 504 alin.3).
Refuzul nejustificat al îndeplinirii delegării reprezintă o abatere disciplinară, care, deşi
nenominalizată expres în Statut (art. 492 alin.2) între încălcările de acest gen, justifică aplicarea
unei sancţiuni disciplinare (prevăzută de art. 492 alin.3), intrând în larga categorie a refuzului
nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu (art. 492 alin.2 lit.i).
Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei în care urmează să îşi
desfăşoare activitatea cel în cauză pentru o perioadă de cel mult 6 luni, iar în cursul unui an
calendaristic poate depăşi mai mult de 6 luni, numai dacă există acordul scris al funcţionarului
public (art. 505 alin.1).
Elementele detaşării sunt:
- să corespundă pregătirii profesionale, atribuţiilor şi responsabilităţilor ce i se vor
încredinţa;
- deşi se dispune tot în interesul serviciului, este totuşi vizată organizaţia unde persoana
este detaşată, iar nu cea aparţinătoare ei, ca şi în cazul delegării;
- reprezintă tot o schimbare temporară a locului de exercitare a funcţiei, de regulă, la o altă
instituţie şi uneori într-o altă localitate;
- constituie o obligaţie de serviciu instituită de conducere şi care trebuie îndeplinită în
condiţiile stabilite de instituţia unde persoana este detaşată, dar dacă durata ei depăşeşte mai mult
de 6 luni într-un an calendaristic trebuie acordul celui în cauză;
- pe perioada detaşării, cel în cauză se integrează ierarhic în noua instituţie de la care
primeşte salariul şi faţă de a cărei conducere se subordonează complet;
- pe aceeaşi perioadă funcţionarul îşi păstrează funcţia şi drepturile salariale iniţiale,
beneficiind de stabilitatea funcţiei, iar dacă salariul corespunzător funcţiei pe care este detaşat
este mai mare, el are dreptul la acest salariu;
- persoana detaşată în altă localitate beneficiază pe acest interval de timp de costul legal al
transportului, dus-întors, şi cel puţin o dată pe lună, al cazării şi al indemnizaţiei de detaşare
suportate de instituţia beneficiară;
- la expirarea detaşării cel în cauză va reveni în organul iniţial pe aceeaşi funcţie şi cu
acelaşi salariu avut, ca element de stabilitate.
În concluzie, detaşarea reprezintă măsura unilaterală dispusă de conducere pe timp limitat
prin care funcţionarul subordonat are îndatorirea de a îndeplini funcţia publică în interesul unei
alte autorităţi unde urmează să funcţioneze şi în care se integrează ierarhic, de regulă, într-o altă
localitate.
9.Controlul administrativ al activității administrației publice
Generic, controlul înfăptuit de către administraţia publică asupra ei însăşi poartă
denumirea de control administrativ. În funcţie de poziţia organelor administrative care
efectuează controlul faţă de organul controlat distingem 2 forme:

 controlul intern, când se realizează de persoane, compartimente etc. din interiorul

organului administrativ controlat
 controlul extern, când este exercitat de organe sau funcţionari din afara organelor
controlate
Controlul administrativ extern se clasifică în:

 control ierarhic
 control de supraveghere generală a Guvernului asupra administraţiei publice
 control de tutelă administrativă
  control specializat (exercitat de organe administrative cu atribuţii speciale de control, în
cele mai diverse domenii şi sectoare de activitate: financiar, sanitar, protecţia muncii,
comerţ etc.).
 control administrativ-jurisdicţional

Controlul administrativ intern

Acesta îmbracă 2 forme:
- un control intern general, realizat de către conducătorii serviciilor publice ori de
funcţionari publici cu funcţii de conducere, din interiorul organului, asupra celor din subordinea
lor
- un control intern specializat, realizat de structuri organizatorice sau persoane
specializate (de ex. controlul financiar preventiv).
Controlul administrativ intern are un caracter permanent, fiind regăsit, obligatoriu, la
nivelul fiecărei structuri, organ sau autoritate administrativă.
10. Noțiunea de contencios administrativ
Drept urmare, contenciosul administrativ reprezintă, în fapt, o concretizare a principiului
separaţiei puterilor în stat, o modalitate de exercitare a controlului judecătoresc asupra activităţii
desfăşurate de puterea executivă.

 Noţiunea de contencios administrativ

Această noţiune poate fi abordată într-un dublu sens:
- în sens larg, contencios administrativ reprezintã totalitatea litigiilor dintre administraţia
publică şi cei administraţi.
- în sens restrâns, contenciosul administrativ se referă numai la acele litigii juridice în
care organele administraţiei publice folosesc regimul juridic administrativ în baza competenţei
pe care le-o conferă legea.
La rândul sau, această ultimă accepţiune are atât un sens material, cât şi unul formal-
organic.

 Formele contenciosului administrativ

a. din punct de vedere al constatării, contenciosul poate fi obiectiv (apără dreptul
obiectiv, legalitatea) sau subiectiv (apără drepturile subiective şi interesele legitime ale
particularilor);
b. din punct de vedere al deciziei, el poate fi contencios de anulare sau de plină
jurisdicţie.
 În decursul timpului, au fost cunoscute 4 sisteme de contencios administrativ, dintre care
doar 3 mai sunt astăzi în vigoare.
- Sistemul „administratorului-judecător” a fost un sistem specific monarhiilor absolutiste,
evident astăzi dispărut. El s-a caracterizat prin numeroase inechităţi şi abuzuri datorită faptului că
administraţia, parte în conflict, era în acelaşi timp şi judecătorul cauzei.
- Sistemul anglo-american se caracterizează prin competenţa instanţelor judecătoreşti de
drept comun de a efectua controlul legalităţii actelor administrative. În acest sistem nu se face
deosebire între litigiile de drept comun şi cele de contencios administrativ, toate având un
tratament egal şi o procedură comună. Sistemul mai este întâlnit şi în Norvegia şi Danemarca.
- Sistemul francez încredinţează controlul legalităţii actelor administraţiei unor instanţe
specializate, care însă nu aparţin puterii judecătoreşti, ci fac parte chiar din sistemul
administraţiei publice. Aceste instanţe sunt tribunalele administrative interdepartamentale, curţile
administrative de apel şi Consiliul de Stat, ca instanţă supremă administrativă. Modelul francez
al tribunalelor administrative se întâlneşte astăzi în majoritatea statelor UE (Italia, Germania,
Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Suedia etc.).
- Sistemul mixt, întâlnit în România şi în Spania, preia elemente din sistemul anglo-saxon
şi din sistemul francez şi stabileşte competenţa controlului legalităţii activităţii administraţiei
publice unor instanţe specializate de contencios administrativ, situate în cadrul puterii
judecătoreşti.
11. Condițiile acțiunii directe în contecios administrativ
Învestirea instanţei specializate de contencios administrativ pentru verificarea legalităţii
unui act administrativ se poate face fie pe cale directă, prin promovarea unei cereri de chemare în
judecată a autorităţii publice emitentă a actului (prin acţiune directă), fie pe cale indirectă, anume
prin invocarea excepţiei de nelegalitate a actului administrativ.
Condiţii referitoare la actul contestat
1. Actul atacat sã fie un act administrativ în formă tipică sau un fapt material asimilat
actului administrativ.
2. Actul administrativ atacat trebuie sã provinã de la o autoritate publicã.

3. Actul atacat trebuie sã producã o vãtãmare unui drept subiectiv sau a unui interes
legitim.
4. Actul administrativ sã nu facã parte din categoria finelor de neprimire
2. Condiţii referitoare la titularul dreptului la acţiune directă (“persoana
vătămată”)
 Calitatea de reclamant în litigiile de contencios administrativ rezultă din interpretarea
coroborată a dispoziţiilor art.1 şi 2 alin.1 lit. a) şi s) din Legea nr. 554/2004. Astfel, titularul
dreptului la acţiune directă poate fi:

 Orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane fizice , care reclamă vătămarea
unor drepturi subiective sau interese legitime printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea
în termenul legal a unei cereri;
 Organisme sociale interesate (structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii
etc.), care invocă vătămarea unui interes public;
 Avocatul Poporului; petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant.
 Ministerul Public
3. Condiţii referitoare la exercitarea procedurii prealabile şi la termenele în care
acţiunea directă poate fi introdusă

 Exercitarea procedurii prealabile

 Termenul de introducere a acţiunii directe
 Obiectul acţiunii în contencios administrativ
 4. Instanţele judecătoreşti competente şi aspecte de ordin procedural
 a. Competenţa instanţelor de contencios administrativ

 b. Procedura în contenciosul administrativ
 c. Soluţiile pronunţate de către instanţa de contencios administrativ

12. Obiectul acţiunii în contencios administrativ

Este reglementat în art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi constã în:

 anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ unilateral

 obligarea la emiterea sau adoptarea actului
 repararea pagubelor cauzate şi, eventual, acordarea de daune morale
 soluţionarea litigiilor care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract
administrativ, precum şi orice litigiu legat de încheierea, modificarea, interpretarea şi
încetarea contractului administrativ.
De asemenea, legea permite introducerea unei acţiuni în contenciosul administrativ şi în
cazul nesoluţionării în termen sau prin refuzului nejustificat al unei autoritãţi publice de
soluţionare a cererii.
Persoanele nemulţumite au posibilitatea de a recupera pagubele provocate de un act
administrativ şi pe calea unei acţiuni introduse la instanţele de drept comun, în termenul general
de prescripţie extinctivã. De asemenea, Legea nr.554/2004 mai precizeazã cã, în situaţia în care
întinderea unei pagube provocate de un act administrativ ilegal nu este cunoscutã la data
introducerii unei acţiuni în anularea actului la instanţa de contencios administrativ, persoanele se
pot adresa cu o cerere separatã instanţei de contencios administrativ, fãrã a depãşi un an de la
data comunicării actului.

13. b. Procedura în contenciosul administrativ

Cererea va trebui formulatã personal de cãtre persoana vãtãmatã sau de reprezentantul
legal sau prin mandatar cu procurã specialã, care va trebui sã legalizeze procura (copie
legalizatã). Ea va trebui sã conţinã numele şi prenumele reclamantului şi al pârâtului, domiciliul
sau sediul pãrţilor, instanţa la care se adreseazã cererea, obiectul cererii, arãtarea probelor, data şi
semnãtura.
Cererea va trebui sã fie însoţitã de dovada exercitãrii procedurii prealabile, precum şi de
actele doveditoare ale prejudiciului produs de actul administrativ atacat. Ea poate fi formulatã şi
direct împotriva funcţionarului public care a emis actul, instanţa putând sã-l oblige pe acesta la
plata daunelor provocate în solidar cu organul administrativ. În acelaşi timp, funcţionarul public
are posibilitatea de a chema în garanţie superiorul ierarhic când actul administrativ ilegal sau
refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere a fost urmarea ordinului scris al acestuia.
Reclamantul mai poate cere şi suspendarea executãrii unui act administrativ ilegal, în
cazuri bine justificate şi pentru a preveni producerea unor pagube iminente. Suspendarea
executării actului până la pronunţarea instanţei de fond poate fi solicitată fie în faza procedurii
prealabile, odată cu introducerea plângerii la autoritatea emitentă, fie împreună cu cererea
introductivă de instanţă. În acest caz, instanţa va hotãrâ de urgenţã şi cu citarea pãrţilor, iar
hotãrârea este executorie.
Legea nr. 554/2004 prevede că cererea de suspendare a actului administrativ normativ
poate fi introdusă şi de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare, când în cauză este un interes
public major.

c. Soluţiile pronunţate de către instanţa de contencios administrativ

Potrivit art.18 din Legea nr. 554/2004, instanţa, soluţionând cererea, poate, după caz :

 să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ

 să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o
adeverinţă sau orice alt înscris ori să efectueze o anumită operaţiune administrativă
 să acorde despăgubiri pentru daunele materiale sau morale cauzate şi cerute de reclamant
 să se pronunţe asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii
actului supus judecăţii
Când obiectul cauzei îl formează un contract administrativ, instanţa poate :

 dispune anularea, în tot sau în parte, a acestuia

  obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit
 impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii
 suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere
 obliga la plata unor despăgubiri pentru daune materiale şi morale.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de
la comunicare. Recursul suspendă executarea şi se judecă de urgenţă.
14. Excepția de nelegalitate
Reprezintă o altă modalitate de control a legalităţii actelor administrative unilaterale cu
caracter individual. Spre deosebire însă de controlul legalităţii exercitat pe calea unei acţiuni
directe în contencios, excepţia de nelegalitate poate fi invocată în orice proces de competenţa
instanţelor judecătoreşti – civil, comercial, de dreptul muncii, penal, de contencios administrativ,
nu însă şi în faţa unui organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale.
Pe de altă parte, excepţia de nelegalitate constituie un mijloc de apărare prin care, în
cazul unui proces pus în curgere pentru alte temeiuri decât valabilitatea unui act administrativ,
una dintre părţi este ameninţată cu aplicarea unui act administrativ pe care îl consideră ilegal.
Partea respectivă se poate apăra invocând nelegalitatea actului administrativ şi solicitând ca actul
să nu fie luat în considerare în judecarea cauzei. Totodată, instanţa, din oficiu, poate ridica
această excepţie.
În cazul invocării unei excepţii de nelegalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată
excepţia, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează,
prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentã şi suspendă cauza.
Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de
nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze şi nici atunci
când excepţia a fost invocată în cauze penale (art.4 alin.1 din Legea nr. 554/2004 modificată prin
Legea nr. 202/2010).
Instanţa de contencios administrativ sesizată prin încheiere va judeca litigiul în procedurã
de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pronunţându-se cu privire la legalitatea actului
administrativ.
Împotriva hotărârii instanţei de contencios administrativ persoanele nemulţumite pot face
recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
În cazul în care, în urma controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ, se
constată că actul administrativ este nelegal, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va
soluţiona cauza fără a mai lua în considerare respectivul act.
În legăturã cu excepţia de nelegalitate, în practică s-au ridicat două probleme care
vizează:
- Sfera actelor administrative împotriva cărora poate fi invocată excepţia de nelegalitate: în
mod constant, doctrina şi jurisprudenţa au reţinut că ea poate fi invocată împotriva tuturor
categoriilor de acte administrative, cu excepţia celor care sunt prevăzute la art 5 din Legea nr.
554/2004, adică a finelor de neprimire şi a actelor administrative asimilate.
- Momentul în care poate fi invocată excepţia de nelegalitate. În legătură cu aceasta, s-a
reţinut că excepţia poate fi invocată în oricare dintre fazele procesului: fond, apel sau recurs.
Spre deosebire de acţiunea directă în contenciosul administrativ, care nu poate fi
introdusă în termen de peste 1 an de zile de la data emiterii actului administrativ, excepţia de
nelegalitate, ca orice mijloc de apărare, este imprescriptibilă.
Natura juridică a excepţiei este cea a unei excepţii procesuale de ordine publică, chiar
dacă are efecte doar inter partes.
În urma constatării ilegalităţii sale, actul administrativ continuă să producă efecte juridice
atât faţă de destinatar, cât şi faţă de terţe persoane, singurul efect al declarării ilegalităţii lui
constând în faptul că instanţa de judecată, chemată să soluţioneze cauza, îl consideră inopozabil
în cadrul acesteia. Într-o altă cauză, între aceleaşi părţi sau între alte părţi, legalitatea actului
administrativ va trebui pusă din nou în discuţie, însă ea va beneficia de autoritatea lucrului
judecat, invocată de părţi sau de instanţă din oficiu.

15. Răspunderea administrativ-patrimonială

răspunderea administrativ-patrimonială reprezintă o formă a răspunderii administrative
care constă în obligarea statului sau, după caz, a unităților administrativ-teritoriale la repararea
pagubelor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară, pentru limitele
serviciului public, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administrației
publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim.
În conformitate cu dispozițiile art. 52 alin.3 din Constituţia României, răspunderea
patrimonială (nu administrativ-patrimonială) a statului este angajată pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare, ea fiind stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea
magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Statul român va
răspunde doar atunci când, printr-o nouă hotărâre a instanţei de judecată, este anulată hotărârea
anterioară, dovedindu-se existenţa unei erori judiciare. Persoana interesată se va adresa ulterior
cu o acţiune în despăgubire, solicitând repararea prejudiciului material sau moral suferit, statul
fiind reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
În al doilea rând, dispoziţiile din legi sau din ordonanţe guvernamentale declarate
neconstituţionale ca urmare a admiterii excepţiilor de neconstituţionalitate de către Curtea
Constituţională dau dreptul persoanelor ce se consideră vătămate prin aplicarea acestor acte de a
se adresa instanţelor de judecată, solicitând obligarea statului la cuvenitele despăgubiri.
 Potrivit art. 574 din Codul administrativ, autoritățile și instituțiile publice răspund
administrativ-patrimonial exclusiv pentru prejudiciile de natură materială sau morală produse ca
urmare a carențelor organizatorice sau funcționale ale unor servicii publice, cu îndeplinirea
următoarelor condiții:
- existența unui serviciu public care prin natura sa conține riscul producerii anumitor
prejudicii pentru beneficiari
- existența unui prejudiciu material sau moral, după caz, al unei persoane fizice sau
juridice
- existența unei legături de cauzalitate între utilizarea unui serviciu public, care prin
natura sa conține riscul producerii anumitor prejudicii, și paguba produsă persoanei fizice sau
juridice.
Răspunderea administrativ-patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin acte
administrative - Autoritățile și instituțiile publice răspund patrimonial, din bugetul propriu,
pentru pagubele materiale sau morale cauzate prin acte administrative, prin refuzul nejustificat
de a rezolva o cerere sau prin nesoluționarea în termen a acesteia.
Dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere, în
situația în care este dovedită vinovăția demnitarului, funcționarului public sau personalului
contractual, acesta răspunde patrimonial solidar cu autoritatea sau instituția publică dacă nu a
respectat prevederile legale specifice atribuțiilor stabilite prin fișa postului sau prin lege (art.
575).
Răspunderea administrativ-patrimonială pentru prejudiciile cauzate în legătură cu
punerea în valoare a bunurilor și a serviciilor publice - Autoritățile și instituțiile publice și
personalul acestora, a căror culpă a fost dovedită, răspund patrimonial solidar pentru pagube
produse domeniului public ori privat ca urmare a organizării sau funcționării serviciului public
cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare (art. 576).
Conform art. 577 din Codul administrativ, condițiile răspunderii administrativ-
patrimoniale sunt:
a. actul administrativ contestat este ilegal
b. actul administrativ ilegal este cauzator de prejudicii materiale sau morale
c. existența unui raport de cauzalitate între actul ilegal și prejudiciu
d. existența culpei autorității publice și/sau a personalului acesteia.
15.Definiția contravenției și subiecții contravenției
 Art.1 din O.G. nr. 2/2001 defineşte contravenţia ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie,
stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului, a consiliului local, consiliului
judeţean sau Consiliului General al municipiului Bucureşti.
Noua definiţie elimină prevederea expresă din Legea nr. 32/1968, potrivit căreia
contravenţia trebuia să prezinte un pericol social mai redus decât infracţiunea. Argumentul ar
consta în aceea că, în timp, s-a dovedit că pericolul social mai redus al faptei constituie un
criteriu insuficient pentru definirea şi delimitarea celor 3 fapte ilicite (infracţiuni, contravenţii şi
abateri disciplinare), motiv pentru legiuitorul a renunţat la acesta. În practică, s-a constatat că
unele fapte ilicite, calificate de legiuitor ca fiind contravenţii, sunt sancţionate mai aspru decât
unele infracţiuni.
Pentru ca o faptă să fie considerată contravenţie este necesar a fi îndeplinite următoarele
condiţii:
1. Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie
2. Fapta trebuie să fie stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului,
a consiliului local, consiliului judeţean sau Consiliului General al municipiului Bucureşti.
O.G. nr. 2/2001 a adus unele aspecte novatoare cu privire la aplicarea în timp şi asupra
persoanelor a reglementărilor în materie contravenţională.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a normelor contravenţionale, 2 aspecte sunt avute în
vedere, anume: momentul intrării în vigoare şi norma aplicabilă faptei contravenţionale.
Potrivit dispoziţiilor art.4 din O.G. nr.2/2001, intrarea în vigoare a actelor normative prin
care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii, prin derogare de la regulile dreptului comun, se
produce, după caz :
- la 30 de zile de la data publicării, termen care reprezintă regula
- la cel puţin 10 zile de la data publicării, termen care constituie excepţia şi operează
numai « în cazuri urgente ».
Sub aspectul aplicării în timp, alin.1 al art.12 din O.G. nr.2/2001 instituie principiul
retroactivităţii legii mai favorabile în materie contravenţională, iar alin.2 consacră principiul
ultraactivităţii, al supravieţuirii reglementării vechi în cazul în care aceasta era mai favorabilă.
Referitor la aplicarea normelor contravenţionale cu privire la persoane, într-o viziune
novatoare, actuala reglementare consfinţeşte faptul că subiecţi ai răspunderii contravenţionale
pot fi, deopotrivă, atât persoanele fizice, cât şi cele juridice.

 Subiecţii contravenţiei şi ai răspunderii contravenţionale

 Pot avea calitatea de subiect activ al contravenţiei nu numai persoanele fizice, ci şi
persoanele juridice. Pe de altă parte, toţi subiecţii de drept sunt titulari de valori sociale care pot
fi vătămate prin contravenţii. Aşadar, fie activ, fie pasiv, toţi subiecţii de drept pot fi angrenaţi în
săvârşirea unei contravenţii.
Subiecţii contravenţiei sunt contravenientul (subiectul activ) şi persoana vătămată
(titularul valorii sociale ocrotite, subiectul pasiv sau victima). Subiecţii contravenţiei sunt factori
preexistenţi comiterii contravenţiei pentru că subiectul activ şi cel pasiv erau în fiinţă înaintea
săvârşirii acesteia.

 Subiectul activ (contravenientul) persoană fizică

Este subiect activ al contravenţiei persoana fizică ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
contravenţională, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. Deci,
contravenientul este persoana fizică ce participă la săvârşirea unei contravenţii în calitate de
autor, instigator sau complice, dacă această faptă este consumată.
Persoana fizică poate fi un cetăţean român, un cetăţean străin sau apatrid, fără a interesa
domiciliul acestuia. De la principiul generalităţii răspunderii contravenţionale, legea face
două excepţii, anume:
- militarii în termen, cărora nu li se aplică sancţiuni contravenţionale, ci sancţiuni
administrative-disciplinare, în cazul în care au săvârşit contravenţii. Astfel, conform art.44 din O.G.
nr.2/2001, procesul-verbal de constatare se trimite comandantului unităţii din care face parte
contravenientul pentru a i se aplica, dacă procesul-verbal este întemeiat, măsuri disciplinare.
- minorii între 14-18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, care se răsfrânge şi în
domeniul răspunderii lor contravenţionale. Ei răspund contravenţional pe jumătate, în sensul că
minimul şi maximul amenzii se reduc la jumătate din minimul şi maximul amenzii stabilite în
actul normativ pentru fapta săvârşită.
Subiectul activ al contravenţiei nu se confundă cu făptuitorul, deoarece calitatea de
făptuitor este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute şi sancţionată de legea
contravenţională, care poate sau nu să fie contravenţie. Făptuitorul devine contravenient numai
dacă fapta pe care a comis-o realizează toate condiţiile obiective şi subiective de existenţă a
contravenţiei. Corelaţia între noţiunea de făptuitor şi contravenient este una gen-specie.
Prin art.10 alin.1 din actul normativ-cadru se prevede că dacă aceeaşi persoană a
săvârşit mai multe contravenţii, sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie în parte. Astfel,
se reglementează pluralitatea de contravenţii, atunci când o persoană a săvârşit mai multe fapte
de acelaşi gen, în acelaşi timp şi constatate de agentul constatator în acelaşi timp.
 O contravenţie poate fi comisă şi de mai multe persoane, fiind vorba despre instituţia
participaţiei, a pluralităţii de contravenienţi. Art.10 alin.3 stabileşte că atunci când au luat parte
mai multe persoane, sancţiunea urmează să se aplice fiecărei persoane în mod separat.
Condiţiile generale ale subiectului activ persoană fizică
a. Capacitatea juridică a contravenientului. Pentru ca o faptă prevăzută de legea
contravenţională să fie contravenţie este necesar ca făptuitorul să fi împlinit vârsta de 14 ani şi să
aibă discernământ.
b. Responsabilitatea contravenientului. Această condiţie reprezintă starea psihofizică a
unei persoane de a avea capacitatea reprezentării conduitei sale periculoase şi a urmărilor
acesteia, orientându-şi în mod voit energia sa fizică în raport cu această conduită. Persoanele
cărora le lipsesc aceste însuşiri nu pot fi considerate contravenienţi, deoarece faptele lor nu
oglindesc o poziţie conştientă, iar sancţiunea nu ar fi în măsură să le corijeze conduita, să-şi
realizeze astfel nu doar scopul represiv, ci şi pe cel preventiv.
Din perspectiva dreptului, responsabilitatea există sau nu, dar din punct de vedere
medical ea poate avea mai multe grade de intensitate. Omul perfect normal fiind o excepţie,
cvasitotalitatea oamenilor au unele deficienţe psihofizice. Eventualele alterări ale facultăţilor
mintale ale contravenientului vor fi apreciate cu ocazia individualizării sancţiunilor aplicabile,
dar ele nu produc nici un efect referitor la existenţa responsabilităţii sale. Sunt anumite legislaţii
care consideră diminuarea responsabilităţii o cauză de atenuare a răspunderii. Responsabilitatea –
condiţie a subiectului activ al contravenţiei – nu se confundă cu responsabilitatea juridică sau
răspunderea juridică, deoarece prima este o categorie psihologică ce vizează capacitatea
psihofizică a omului de a realiza semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor sale şi consecinţelor
acestora, asupra cărora el are controlul. În această accepţiune, responsabilitatea este opusă
iresponsabilităţii.
Existenţa discernământului, a stării de responsabilitate se prezumă, iresponsabilitatea
fiind o excepţie care trebuie dovedită şi care, ca orice excepţie, este de strictă interpretare.
c. Libertatea de decizie şi de acţiune. Responsabilitatea şi capacitatea făptuitorului
persoană fizică sunt condiţii necesare pentru dobândirea calităţii de contravenient, dar ele nu sunt
însă şi suficiente. Pe lângă cerinţa responsabilităţii şi condiţia capacităţii juridice, mai trebuie
îndeplinită şi cerinţa libertăţii de decizie şi de acţiune.
Potrivit acesteia, o persoană, pentru a avea calitatea de subiect al unei contravenţii,
trebuie să fi avut libertatea de a acţiona şi de a transpune, deci, în practică o decizie pe care a
luat-o în mod conştient şi liber. În cazul în care este constrânsă de o forţă exterioară, de natură
fizică sau psihică, să facă acest lucru, ea neputându-se opune, fapta nu va fi caracterizată ca şi
contravenţie. Art.11 alin.2 din O.G. nr.2/2001 reglementează constrângerea fizică şi morală drept
cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi care duce, implicit, la exonerarea de
răspundere a persoanelor aflate într-o asemenea situaţie.
 Condiţiile speciale ale subiectului activ
Legiuitorul, uneori din raţiuni de politică juridică sau datorită particularităţilor unor
categorii de subiecţi activi ai contravenţiei, impune şi îndeplinirea unor condiţii speciale
referitoare la subiectul activ al acesteia. Calitatea respectivă este fie o cerinţă specială, fie un
element circumstanţial de calificare (de pildă, conducător auto, gestionar etc.).
De exemplu, subiect activ al contravenţiei poate fi funcţionarul public, în cazul când, în
exerciţiul funcţiei sale, săvârşeşte o contravenţie. Astfel, potrivit art.498 alin.1 din Codul adm.,
răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au
săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu.

 Subiectul activ (contravenientul) persoană juridică

Prin art.3 alin.2 al O.G. nr.2/2001 a fost instituită răspunderea contravenţională a
persoanei juridice.
Condiţiile răspunderii contravenţionale a persoanei juridice
a. Capacitatea juridică a persoanei juridice.
Conform art. 209 din Noul Cod civil, „persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor". "Actele
juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au
fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi" (art. 218 alin.1). Faptele licite sau ilicite
săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică numai dacă au fost îndeplinite cu
prilejul exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală și solidară a celui ce
le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terți.
Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi
şi obligaţii, după caz, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii
ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de legea
care reglementează persoana juridică în cauză.
Răspunderea contravenţională a persoanei juridice este directă şi personală. Prima
consecinţă, derivând din această concepţie, este de natură patrimonială: persoana juridică trebuie
să dispună în bugetul propriu de sumele necesare pentru achitarea amenzilor contravenţionale pe
care ar fi, eventual, condamnată să le plătească sub forma amenzii contravenţionale. Noua
reglementare nu face nicio referire la faptul că persoana juridică ar urma să recupereze în vreun
mod anume suma plătită cu titlu de amendă contravenţională. În consecinţă, trebuie concluzionat
că eventualul drept de regres al persoanei juridice împotriva prepusului său excede raportului
juridic contravenţional de conflict. Dreptul de regres al persoanei juridice împotriva persoanei
fizice care este răspunzătoare de comiterea contravenţiei este exercitabil în temeiul răspunderii
civile delictuale.
b. Prevederea în lege a răspunderii contravenţionale a persoanei juridice
Conform art.3 alin.2 din O.G. nr. 2/2001, persoana juridică răspunde contravenţional în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează
contravenţii.

 Subiectul pasiv al contravenţiei (victima)

Noţiunea subiectului pasiv al contravenţiei
Subiectul pasiv al contravenţiei este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale
vătămate prin contravenţie. Altfel spus, victima contravenţiei este persoana vătămată. Spre
deosebire de contravenient, victima nu trebuie să îndeplinească nicio condiţie generală, decât
aceea de a i se fi cauzat o vătămare materială sau morală prin săvârşirea contravenţiei. Nu trebuie
însă să se confunde, chiar dacă de cele mai multe ori aşa este, persoana vătămată prin
contravenţie cu persoana prejudiciată prin aceasta. Persoana prejudiciată este cea care a suferit
un prejudiciu material sau moral prin contravenţie. Această persoană este subiect de drept civil,
adică titulara acţiunii civile ce rezultă din săvârşirea contravenţiei.
În cazul contravenţiilor la care nu identificăm un subiect de drept lezat, altul decât statul,
acesta din urmă are calitatea de subiect pasiv al contravenţiei (de exemplu, în cazul unor fapte
contravenţionale constând în nesocotirea regulilor de circulaţie).
Condiţiile speciale ale subiectului pasiv
Aşa cum am precizat, subiectul pasiv al contravenţiei nu trebuie să îndeplinească condiţii
generale, dar unele norme de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor impun, pentru existenţa
contravenţiei sau a unei variante calificate a acesteia, ca subiectul pasiv să aibă anumite calităţi
sau însuşiri.
Aşa cum am văzut, subiectul activ al unei contravenţii poate fi orice persoană fizică sau
juridică (regula), iar subiect pasiv o persoană fizică, o persoană juridică sau statul. În cazul
răspunderii contravenţionale, subiecţii acestei forme de răspundere administrativă sunt
persoanele fizice şi juridice.
Sancţiunile contravenţionale se aplică persoanelor fizice sau juridice care au săvârşit
contravenţii. Persoana fizică sau persoana juridică sunt socotite subiect pasiv al răspunderii,
adică cel asupra căruia se aplică sancţiunea juridică de către subiectul activ.
Subiectul activ al răspunderii contravenţionale este, de regulă, o autoritate a
administraţiei publice centrale sau locale, adică fie o autoritate de stat, fie o autoritate a
comunităţii locale. S-a arătat că subiectul activ al răspunderii contravenţionale poate fi, în
condiţiile legii, şi o persoană juridică de drept privat, dacă este implicată în realizarea unui
serviciu public.
Potrivit aceleiaşi opinii, dacă pe baza fostei reglementări, persoana fizică era, de regulă,
subiectul pasiv al contravenţiei, conform actualei legi-cadru, calitatea de subiect pasiv poate să o
aibă şi o organizaţie nestatală sau chiar cu caracter statal, un agent public, în funcţie de subiectul
nemijlocit al contravenţiei.
17.Sancțiunile contravenționale principale și complementare
Sancţiunile contravenţionale principale sunt:
– avertismentul
– amenda contravenţională
– prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Sancţiunile contravenţionale complementare constau în:
– confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii
– suspendarea sau anularea avizului/ acordului /autorizaţiei de exercitare a unei
activităţi
– blocarea contului bancar
– închiderea unităţii
– suspendarea activităţii agentului economic
– retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite activităţi/ operaţiuni de comerţ
exterior, temporar/ definitiv
– desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în situaţia anterioară.
18.Natura juridică a procesului verbal de constatare a contravențiilor

Natura juridică a procesului-verbal de constatare a contravenţiilor a făcut obiectul unor

controverse în literatura de specialitate. Astfel, într-o opinie se consideră că acest act de
constatare este un act administrativ jurisdicţional, opinie criticată cu motivarea că acest fapt ar
presupune ca agentul constatator să fie considerat şi judecător al cauzei, fapt incompatibil cu
activitatea instanţei de judecată.
Într-o altă opinie, se consideră că procesul-verbal este un act premergător (preparator),
care nu produce efecte juridice, dar care stă la baza emiterii actului administrativ de autoritate
prin care este sancţionată contravenţia. Această opinie este parţial valabilă şi numai în contextul
art.21 alin.2 din O.G. nr.2/2001.
O altă opinie consideră că procesul-verbal este un act administrativ cu caracter
contravenţional, avându-se în vedere existenţa unui drept contravenţional separat. Punctul acesta
de vedere trebuie luat însă sub beneficiu de inventar deoarece, la noi, încă nu există deocamdată
un Cod al contravenţiilor şi, implicit o ramură autonomă de drept contravenţional.
 În concluzie, opinia majoritară este că natura juridică a procesului-verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiei este cea a unui act administrativ individual de autoritate.
Actul de constatere a contravenţiilor este un act oficial şi, prin modul de întocmire, un act
cu forţă probantă, bucurându-se de o triplă prezumţie: legalitate, autenticitate şi veridicitate.
19. Cuprinsul procesului verbal de constatare și sancționare a contravențiilor
Procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: data și locul unde
este încheiat; numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator;
datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de
muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului
în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea
gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin
care se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în situația în
care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație; posibilitatea achitării în
termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta
prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune
plângerea.
20. Procedura contravenţională cuprinde 4 faze (etape):
- constatarea contravenţiei
- aplicarea sancţiunilor contravenţionale
- căile de atac
- executarea sancţiunilor contravenţionale
21.Definiția și trăsăturile domeniului public
Bunurile proprietatea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale se împart în două
categorii, supuse unor regimuri juridice diferite: domeniul public, supus regimului de drept
public, şi domeniul privat, supus regimului de drept privat, formând împreună domeniul statului
şi, respectiv, domeniul unităţilor administrativ - teritoriale.
Definirea noţiunii de domeniu public a constituit una dintre preocupările autorilor români
de drept administrativ, dar şi ale legiuitorului. Astfel, profesorul Paul Negulescu definea
domeniul ca fiind totalitatea bunurilor mobile şi imobile aparţinând statului, judeţului sau
comunei, întrebuinţate pentru satisfacerea interesului general, făcând distincţie între domeniul
public, care era supus regimului de drept public, şi domeniul privat, care era supus regimului de
drept privat.
Un alt autor interbelic, Constantin G. Rarincescu, definea domeniul public al statului sau
al celorlalte administraţiuni publice ca fiind totalitatea acelor bunuri mobile sau imobile, afectate,
în mod direct şi nemijlocit, funcţionării serviciilor publice şi care sunt absolut necesare pentru
aceasta, fiind supuse unui regim juridic special.
Codul civil de la 1864 (art.475-478) se referea la bunurile care nu aparţineau
particularilor, ca fiind dependinţe ale domeniului public, în sensul de bunuri domeniale, bunuri
ale statului.
Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 au renunţat la noţiunea de domeniu public şi au
consacrat, pentru bunurile aparţinând statului, dreptul de proprietate socialistă de stat şi dreptul
de administrare directă pentru bunurile aflate în folosinţa întreprinderilor şi instituţiilor statului.
Constituţia din 1991 a folosit termenii de proprietate publică şi, respectiv, proprietate
privată, renunţând la noţiunea de domeniu public, care fusese folosită de Codul civil din 1861, de
Constituţia din 1866, de Constituţia din 1923, precum şi de doctrina administrativă interbelică.
Pentru definirea dreptului de proprietate publică trebuie să ţinem cont de
următoarele aspecte:

 proprietatea publică este o formă a dreptului de proprietate;

 ea constituie excepţia faţă de proprietatea privată, care constituie regula;
 titularii acestui drept sunt numai statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale;
 obiectul dreptului de proprietate este alcătuit din bunurile care fac parte din
domeniul public;
 proprietatea publică se exercită în regim de drept public.
Aşadar, dreptul de proprietate publică este acea formă a dreptului de proprietate ce
aparţine statului şi unităţilor sale administrativ-teritoriale, are ca obiect bunurile din
domeniul public şi se exercită în regim de drept public, sau dreptul statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale de a poseda, a folosi şi a dispune, în regim de drept public, de
bunurile care alcătuiesc domeniul public.
Ca un bun să facă parte din domeniul public, el trebuie să:
a. prin natura ori destinaţia expresă a legii să intre în categoria celor care trebuie protejate
şi transmise generaţiilor viitoare.
Nu toate bunurile din societate urmează a fi conservate pentru generaţiile viitoare, ci
numai anumite categorii de bunuri. Specifică oricărei societăţi democratice organizate statal este
libertatea comerţului, economia de piaţă, ceea ce înseamnă că majoritatea bunurilor sunt supuse
„consumului generaţiei” care realizează actele de comerţ. Anumite bunuri, chiar dacă sunt
supuse consumului, acesta nu poate fi decât limitat, ele trebuind a fi protejate pentru viitor, iar
altele trebuie conservate pentru generaţiile viitoare în integralitatea lor. Destinaţia unor bunuri de
a folosi şi generaţiilor viitoare este dată de normele juridice fie în consideraţiunea valorii lor
deosebite (istorice, artistice, ştiinţifice, documentare etc.), fie în consideraţiunea utilităţii lor
publice.
 Bunurile proprietate publică sunt relativ uşor de identificat, pornind de la dispoziţiile
constituţionale, în schimb, operaţia de stabilire a bunurilor proprietate privată ce trebuie
conservate pentru generaţiile viitoare este mai dificil de realizat, pentru determinarea acestora
nefiind suficiente criteriile legale, ci este necesară şi o complexă activitate de apreciere, de
evaluare etc. a autorităţilor administraţiei publice, a experţilor ce lucrează în numele unei
autorităţi administrative.
b. să aibă semnificaţia unei valori de interes public, în sensul că aparţine patrimoniului
natural, cultural, istoric etc., naţional sau, după caz, este destinat unei folosinţe de interes public.
Faptul că aceste bunuri au o atare destinaţie nu înseamnă că toată lumea, obligatoriu,
trebuie să se folosească de ele; ele pot fi folosite în interes public şi altfel decât prin uzul direct,
nemijlocit al publicului. Aşadar, deosebim o folosinţă directă, dată fiind natura bunului (ex.
mersul pe stradă, scăldatul în apa mării sau a unui râu etc.), când nu este nevoie de nicio
condiţionare şi în cele mai dese cazuri folosinţa este gratuită şi, respectiv, o folosinţă indirectă,
când bunul este pus în valoare printr-un serviciu public, organizat de administraţia publică.
c. să fie supus unui regim juridic administrativ sau, după caz, unui regim mixt, de drept
public şi de drept privat, dar sub „controlul” regimului administrativ.
Unul dintre subiecţii raporturilor juridice la care se referă un regim de drept public este
obligatoriu o persoană juridică de drept public. Această trăsătură scoate în evidenţă şi faptul
că litigiile care se nasc fie în urma exercitării regimului de proprietate publică, fie în urma
exercitării regimului de restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate privată pentru bunurile
afectate domeniului public sunt litigii de contencios administrativ.
d. să fie în proprietatea unei persoane de drept public (în proprietate publică) sau în paza
unei persoane de drept public (bunuri proprietate privată care ţin de domeniul public cultural
naţional, cum se reţine de art. 1 din Legea nr. 182/2000).
Nu trebuie confundat dreptul de administrare a unui bun public de către o regie
autonomă ori instituţie publică, respectiv regimul concesionării sau închirierii unui bun public,
cu dreptul de pază şi protecţie. Primele sunt regimuri juridice de utilizare a unui bun al
domeniului public proprietate publică, iar dreptul de pază şi protecţie este un regim de utilizare a
unui bun al domeniului public proprietate privată. Fundamentul constituţional actual al dreptului
de pază şi protecţie se află în art. 135 alin. 2 lit. b, unde este prinsă ideea „protejării intereselor
naţionale” şi, respectiv, la lit.f, unde apare ideea creşterii calităţii vieţii.
22. Clasificarea bunurilor aparţinând domeniului public şi regimul juridic al acestuia

 Clasificarea domeniului public. Criterii

1. Din punct de vedere al interesului pe care-l prezintă:
- domeniul public de interes naţional
 - domeniul public de interes judeţean
- domeniul public de interes comunal
2. Din punct de vedere al modului de determinare:
- bunuri ale domeniului public nominalizate de Constituţie
- bunuri ale domeniului public nominalizate de legi
- bunuri ale domeniului public nominalizate de autorităţile administraţiei publice, în baza
criteriilor din Constituţie şi legi.
3. Din punct de vedere al naturii juridice a dreptului statului (autorităţii publice):
- bunuri ale domeniului public ce aparţin proprietăţii publice a statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale
- bunuri ale domeniului public ce aparţin proprietăţii private, dar afectată de dreptul de
pază şi protecţie a statului (drept de poliţie).
4. Din punct de vedere al modului de încorporare:
- domeniu public natural (încorporarea bunurilor rezultă dintr-un fapt natural, Constituţia,
legea sau administraţia publică nu fac altceva decât să constate existenţa acestor bunuri,
stabilind că aparţin domeniului public)
- domeniu public artificial (încorporarea bunurilor este rezultatul unei intervenţii a omului,
legea calificându-le ca fiind bunuri ale domeniului public).
5. Din punct de vedere al modului de utilizare de către public:
- bunuri utilizate direct
- bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public
6. Din punct de vedere al serviciului public organizat:
- bunuri care sunt puse în valoare prin serviciul public
- bunuri care mijlocesc realizarea unui serviciu public
7. Din punct de vedere al naturii bunurilor:
- domeniu public terestru
- domeniu public maritim
- domeniu public fluvial
- domeniu public aerian
 - domeniu public cultural
- domeniu public militar

 Regimul juridic al domeniului public

Prin noţiunea de regim juridic se evocă un ansamblu de reguli de fond şi de formă care
„personalizează” materia respectivă în circuitul juridic. Regimul domenial al bunurilor
proprietăţii publice este, prin definiţie, un regim de drept administrativ, însă regimul domenial
care vizează bunurile proprietate privată nu este exclusiv regim de drept administrativ. Astfel,
în cazul bunurilor care aparţin patrimoniului cultural naţional, dar sunt şi în proprietate privată,
vorbim despre regimul unui drept de pază şi protecţie al statului, care se grefează pe regimul de
drept privat, al dreptului de proprietate privată (vezi art. 5 din Legea nr. 182/2000).
Dată fiind destinaţia bunurilor proprietăţii publice, uzul public sau interesul public, pe de
o parte, şi necesitatea conservării şi transmiterii lor pentru generaţiile viitoare, pe de altă parte,
ele nu pot fi înstrăinate, deci sunt inalienabile. Bunurile domeniului privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale, ca orice bun particular, pot servi ca obiect la orice act de
înstrăinare, evident în condiţiile şi cu respectarea formelor prevăzute de lege. Ca atare, un
proprietar, în principiu, este întotdeauna în drept să înstrăineze lucrul său, alienabilitatea
bunurilor fiind regula generală pentru bunurile particulare.
În prezent, vom vorbi despre principiul inalienabilităţii bunurilor domeniului public care
fac obiectul proprietăţii publice şi, respectiv, despre principiul prohibirii ori restrângerii
vânzării bunurilor domeniului public care sunt obiect al proprietăţii private. Pe de altă parte,
inalienabilitatea de care se bucură bunurile domeniului public pe tot timpul cât sunt afectate
unui interes general nu este o inalienabilitate absolută şi uniformă, ci una relativă şi limitată, ea
depinzând de natura bunului şi de scopul pentru care a fost afectat.
Aceste bunuri aparţinând proprietăţii publice nu pot fi grevate de nici o servitute. Şi
acest principiu trebuie însă privit nu în sens absolut, ci relativ; astfel, se pot stabili servituţi
administrative care sunt compatibile cu natura şi destinaţia bunurilor (de ex. servitutea de
vedere, servitutea de scurgere asupra unei străzi).
Bunurile aparţinând proprietăţii publice sunt, de asemenea, şi insesizabile în sensul că
acestea nu pot fi urmărite de către creditori pe cale de executare silită. Dacă aceste bunuri ar
putea fi urmărite de către creditori, s-ar crea posibilitatea ca, în mod indirect, să se poată dobândi
şi un drept de proprietate asupra lor, ceea ce ar contraveni caracterului inalienabil al acestui
drept. O asemenea urmărire ar putea fi făcută pentru bunurile domeniului privat.
Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil, neputând fi opuse proprietarului nici
prescripţia achizitivă şi nici, după caz, posesia de bună-credinţă. Aceasta înseamnă că dreptul de
proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul dreptului de proprietate publică nu poate fi dobândit
de nici o altă persoană prin uzucapiune (prescripţia achizitivă), în cazul bunurilor imobile, sau
prin efectul posesiei de bună-credinţă, în cazul bunurilor mobile.
 Dimpotrivă, la bunurile aparţinând domeniului privat al statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale, prescripţia operează în aceleaşi condiţii ca şi cum ar fi vorba despre bunuri aparţinând
particularilor.
Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil şi sub aspectul prescripţiei extinctive,
titularii acestui drept putând exercita oricând acţiunea în revendicare pentru apărarea dreptului
lor.
Imprescriptibilitatea caracterizează şi bunurile domeniului public care aparţin proprietăţii
private, în sensul că statul are un drept de preemţiune asupra dobândirii proprietăţii. Numai dacă
statul renunţă la acest drept se poate discuta dobândirea lor prin prescripţie, renunţare, însă, care
echivalează cu dezafectarea (scoaterea bunului din sfera domeniului public).
Decizia de dezafectare sau declasare a domeniului public, potrivit Codului administrativ,
este de competenţa Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a consiliului local, acest act
normativ stabilind totodată şi dreptul de control al instanţelor de contencios administrativ,
acţiunea putând fi introdusă practic de către orice persoană îndreptăţită să invoce încălcarea
unui interes public şi nu a unui drept sau interes privat. Orice înstrăinare sau expropriere a unui
bun public este nulă şi constatarea nulităţii se poate invoca în orice moment; acţiunea în
revendicare se poate intenta oricând fără să se poată prescrie.
23.Servituțile administrative
Servituţile administrative (sau publice) constituie unul dintre mijloacele sau procedeele
utilizate pentru satisfacerea nevoilor publice.
Privite din punct de vedere al rolului pe care-l îndeplinesc, servituţile administrative
constituie o instituţie apropiată exproprierii pentru cauză de utilitate publică, aceasta
reprezentând un mijloc prin care bunuri imobiliare particulare pot fi utilizate, în condiţiile legii,
în interesul general. Între cele două instituţii există însă şi deosebiri de substanţă.
Ceea ce este comun ambelor instituţii o constituie faptul că ambele sunt utilizate în acelaşi
scop: satisfacerea nevoilor de interes general, dar există şi diferenţa derivând din faptul că, în
timp de exproprierea dă posibilitatea transferării proprietăţii imobilului din patrimoniul privat
în cel public, servitutea publică lasă imobilul în patrimoniul în care se află, grevându-l doar cu
o sarcină. De asemenea, servituţi administrative pot fi constituite şi pe bunuri imobile
aparţinând domeniului public, cu condiţia ca bunurile asupra cărora s-au constituit să aibă o
afectare compatibilă cu exerciţiul lor. De ex., căile terestre de circulaţie, care fac parte din
domeniul public, pot fi grevate cu servitutea de suport a pilonilor, a firelor telefonice sau a
cablurilor electrice.
Servituţile administrative se deosebesc şi de servituţile civile, întrucât, deşi îşi păstrează
elementele de structură, aşa cum sunt cunoscute în dreptul civil, nu mai au aceleaşi caractere
juridice. Dacă în dreptul civil, servituţile se creează prin voinţa părţilor sau prin htărâre
judecătorească, în dreptul public ele se nasc prin voinţa legiuitorului. De asemenea, servituţile
administrative sunt scoase din comerţul juridic, nu se pot face niciun fel de acte asupra lor şi nu
pot face obiectul unor tranzacţii.
Servituţile administrative se mai deosebesc de cele civile şi prin mijloacele legale de
protecţie. Astfel, titularul unei servituţi civile are o singură acţiune la îndemână pentru protecţia
dreptului său – acţiunea confesorie, în timp ce titularul servituţii administrative îşi impune
dreptul său prin concursul forţei publice. În cazul violării acestui drept, titularul servituţii
administrative nu are la dispozitţie numai acţiunea în daune, ci şi posibilitatatea de a cere
sancţionarea administrativă sau penală a vinovatului.
Caracterele servituţilor administrative:
a. sunt drepturi reale, care conferă titularilor drepturi sau prerogative proprii (dreptul de a
face acte de uzaj sau anumite acţiuni asupra bunului, de a imoune restricţii proprietarului
bunului);
b. fiind de ordine publică, asupra servituţilor administrative nu operează prescripţia
extinctivă. Ele nu se sting prin neuz. Cel care a construit în dispreţul existenţei unei servituţi
administrative este cinsiderat că a beneficiat de o simplă toleranţă;
c. stabilitatea lor, după ce au fost aprobate prin lege, depinde de autorităţile
administrative;
d. competenţa de soluţionare a litigiilor ivite în legătură cu servituţile administrative
aparţine instanţelor de contencios administrativ, atunci când în discuţie este pusă legalitatea
unui act administrativ privind servitutea însăşi;
e. în unele cazuri prevăzute de lege, nerespectarea servituţilor administrative poate atrage
sancţiuni administrative sau penale.
Servituţile administrative se sting în următoarele ipoteze:
- abrogarea textului legal prin care a fost instituită servitutea respectivă;
- desfiinţarea actului juridic prin care au fost autorizate. Acest mod de desfiinţare se referă
la acele servituţi pentru utilizarea cărora organele administraţiei publice recurg la emiterea sau
adoptarea actelor administrative de autoritate. Administraţia are posibilitatea să-şi revoce
propriile acte administrative. De asemenea, servituţile administrative mai dispar când actele
administrative de autoritate prin care au fost înfiinţate au fost anulate de către instanţele de
contencios administrativ;
- servituţile temporare sunt desfiinţate şi prin împlinirea termenului stabilit prin actul de
autorizare;
 - desfiinţarea sau declasarea unor lucrări sau imobile în favoarea cărora s-a constituit
servitutea administrativă (de ex., declasarea unui aerodrom pentru care s-au constituit servituţi
aeriene – lucrări de protecţie a aerodromului făcute asupra terenurilor învecinate);
- confuziunea, reglernentata prin articolul 638 din Codul civil, care prevede că “ orice
servitute este stinsă când fondul către care este datorită şi acela ce o datoreşte cad în aceeaşi
mână", este aplicabilă şi servituţilor de drept public. Confuziunea nu poate avea loc decât în
cazul în care bunul afectat de servitute este expropriat.
Exemplu de servituţi administrative:
- trecerea pe proprietatea privată a liniilor telegrafice, telefonice, de distribuţie a energiei
electrice, a reţelelor de canalizare, de transport a apei potabile, a apelor pluviale şi a celor uzate;
- trecerea reţelelor de distribuţie a gazelor naturale, comunicaţiei pe căile publice,
scurgerea apelor;
- interdicţia de a planta arbori la o anumită distanţă de calea publică, de eliminare a apelor
reziduale, de construire la o anumită distanţă de calea ferată, autostrăzi sau şosele naţionale;
- de vizibilitate, în interesul aeroporturilor şi al securităţii instalaţiilor de control şi dirijare
a traficului aerian;
- în ceea ce priveşte frontiera de stat: condiţii de acces, de executare a unor activităţi în
zonă;
- în interesul domeniului militar şi de urbanism.