TRADIȚII DEMOCRATICE ÎN ISTORIA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ A

STATULUI ROMÂN
STUDENT: Ursa Cătălina – Arina

Anul I, grupa I

1. Constituţionalitatea tradiţiilor democratice ale poporului român

Tradiţiile înnobilează o naţiune. Îi dau identitate. Ele sunt precum ia românească,

bijuteria din lada de zestre a poporului român. Tradiţiile sunt constante înrădăcinate în
spiritualitatea unui popor, care îi dau identitate. Ele au la bază obiceiuri, respectiv
comportamente, atitudini, trăiri transmise de-a lungul timpului între generaţii, în conţinutul
cărora pecetea originilor este primenită de mutaţiile produse în timp. Cât de importante sunt
tradiţiile pentru un popor a fost magistral exprimat de Sun Tzu 1, unul din filozofii chinezi ai
secolului al VI-le î.Hr., "Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, distruge-le tradiţiile, dezbină-i, fă-i
să se ruşineze de ceea ce sunt. Astfel, nu va trebui să lupţi pentru a-i cuceri, pentru că, speriaţi de
ceea ce vor fi devenit, te vor implora pe tine să vii şi să-i salvezi de ei înşişi". În forma iniţială a
Constituţiei, nu se regăsea, în cuprinsul acesteia, referirea la tradiţii. Regăseam în schimb
menţionat obiceiul care, cum am precizat anterior, stă la baza tradiţiilor, prevăzut de fostul art.
41, devenit art. 44 după revizuire, care, în acelaşi alin. (7) aşază obiceiul, alături de lege, în ceea
ce priveşte sarcinile pe care le poate naşte pentru titularul unui drept de proprietate. Textul
prevede că "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii
sau obiceiului, revin proprietarului".

Cum ne-am exprimat şi cu alte prilejuri, prin acest text obiceiul capătă valoare de izvor
de drept de rang constituţional, care, alături de lege, impun proprietarului sarcinile pe care acesta
trebuie să le respecte în exercitarea dreptului său.

1
Sun Tzu (în chineză: 孙子 Sūn Zǐ), (n. c. 544 î.Hr. – d. 496 î.Hr.) a fost un general chinez,strateg militar, scriitor și
filozof care a trăit în perioada Zhou de Est din China antică, autorul lucrării "Arta războiului", o importantă lucrare
de strategie militară chineză, o operă influentă a strategiei militare care a afectat atât filozofia și gândirea militară
din Asia de Vest, cât și cea de Est.- Wikipedia
 În conţinutul textului pre citat mai regăsim referirea şi la «buna vecinătate», a cărei
asigurare impune proprietarului respectarea unor prescripţii juridice, dar şi morale. În ceea ce
priveşte prescripţiile juridice, impuse prin norme onerative sau prohibitive, ele vizează anumite
servituţi, naturale şi legale, prevăzute de C. civ., sau anumite interdicţii, cum ar fi cea de a planta
la o anumită distanţă dintre două proprietăţi sau de a executa anumite construcţii între zidul
dintre două proprietăţi. Prin referirea la prescripţiile morale, am avut în vedere particularităţile
bunei vecinătăţi instituite prin relaţiile personale dintre vecini, determinate de specificul nevoilor
fiecăruia, de existenţa lor personală, de structura familiei, de starea de sănătate, de protecţia vieţii
private, aspecte care nu pot fi legiferate. Exemplu, o tragedie petrecută în familia unuia dintre
vecini o determină pe cealaltă să manifeste un anumit respect faţă de o asemenea împrejurare, o
obligă să se reţină în a organiza acţiuni cu caracter distractiv, îi impune să-i fie alături, să o
sprijine efectiv etc.

Prin modificările care i s-au adus prin Legea nr. 429/2003, s-au introdus reglementări
prin care s-a conferit o valoare constituţională conceptului şi i s-a îmbogăţit conţinutul. Avem în
vedere, în principal, art. 1 alin. (3), al cărui conţinut s-a îmbogăţit în partea lui finală, prin
referirea la tradiţiile democratice ale poporului român. Textul are, în prezent, trei teze esenţiale:
prima, prin care se proclamă caracterele statului român, de stat de drept, democratic şi social; cea
de-a doua, prin care se menţionează care sunt valorile supreme şi garantate de statul român, fiind
vorba despre demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic; cea de-a treia vizează reperele prin
raportare la care se realizează şi garantează valorile fundamentale, fiind vorba despre spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurile Revoluţiei din Decembrie 1989.
Constatăm că legiuitorul constituant derivat a adăugat o idee de substanţă, care conferă soliditate
şi perenitate valorilor supreme şi garantate.

Progresele realizate relevă preocuparea pentru perfecţionarea activităţii administraţiei şi,

în acest fel, a modului în care erau satisfăcute nevoile cetăţenilor, cum era administrată şi
guvernată ţara. Marea Unire din 1918 a «dat aripi» modernizării statului român, sub toate
aspectele, inclusiv cel administrativ. Aflaţi la Universitatea din Lille pentru a susţine cursuri ca
visiting profesor, ne-am bucurat să constatăm cu câtă reverenţă vorbesc profesorii de drept
administrativ de la această prestigioasă universitate franceză despre marii profesori de drept
public din România, din perioada interbelică, dar şi din cea postbelică şi actuală, cât de
cunoscute şi recunoscute sunt activitatea şi operele acestora, precum şi colaborarea dintre şcoala
juridică românească şi cea franceză. Este un truism faptul că dreptul românesc s-a format pe
filonul celui francez, dar acest lucru nu înseamnă că el nu a influenţat şi nu a contat, la rândul
său, pentru dreptul din această ţară. Şi, mai ales, nu înseamnă că el nu a avut identitate, că nu a
reflectat, prin regulile care l-au alcătuit, de-a lungul timpului, specificitatea poporului român, a
nevoilor şi aspiraţiilor sale legitime.

Putem afirma, fără a fi acuzaţi de lipsă de modestie, ca slujitor al acestei ramuri a

dreptului, că trunchiul dreptului administrativ român are rădăcinile puternic împlântate în solul
fertil al societăţii româneşti, iar misiunea celor care îl slujim astăzi este să o continuăm pe cea a
înaintaşilor noştri. Să-i dezvoltăm tradiţiile, valorile morale şi legale, în egală măsură. Pentru că
dreptul fără morală este lipsit de sens. Iar morala fără drept este neputincioasă.

2. Reforma lui Alexandru Ioan Cuza

Dintre numeroasele personalități ale istoriei moderne a românilor, Alexandru Ioan

Cuza a reprezentat un subiect preferat de cercetare, fiindu-i recunoscute meritele domnului
unificator și rolul puratat de acesta în nașterea României moderne. Studierea domniei lui
Cuza reprezintă de fapt reconsiderarea unui moment de
transformări totale în istoria românilor, istorie aflată în pragul dintre medieval şi modern,
provocare de mare responsabilitate, depăşită doar prin implicarea activă a elitelor româneşti
progresiste, elite conştiente de rolul lor formator: „Căci faţă-n faţă erau în ce
priveşte concepţiile şi metodele de guvernământ, două mentalităţi, două curente: al oamenilor
vechi, ai trecutului, ce credeau că se pot menţine încă, fireşte în forme schimbate, stările
anterioare cu privilegiile clasei conducătoare […] şi al oamenilor noi, ai prezentului, sau mai
bine zis, ai viitorului, a celor ce luptau să se introducă cât mai iute şi complet noul regim social şi
politic, de egalitate şi libertate […]”.
Fără a avea un cod propriu de ramură şi nici o lege generală de organizare a
administraţiei publice, dreptul administrativ al perioadei s-a exprimat prin diversele legi speciale
de organizare a ministerelor, a Consiliului de stat şi a administraţiei publice locale cărora li s-au
adăugat o serie de cutume consacrate de către viaţa administrativă Epoca lui Cuza a pus bazele
dreptul penal modern prin elaborarea Codului penal ce a intrat în vigoare la 1865. Principala sa
sursă de inspiraţie a fost Codul penal prusian din 1851, secondat de Codul penal francez din
1810. Inspirat de principiile umanismului beccarian, codul românesc înlătura orice urmă a
inechităţilor de tip feudal, consacrând o deplină egalitate în faţa legii penale.
Cea mai importantă operă juridică a lui Cuza, Codul civil „Alexandru Ioan”, a fost
adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1/13 decembrie 1865. Codul a fost elaborat de Consiliul
de stat în baza unui mai vechi proiect românesc datând din 1862. Izvorul său principal de
inspiraţie a fost, fără urmă de îndoială, Codul civil francez din 1804. Acestuia i s-au adăugat o
serie de reglementări preluate din proiectul de cod civil al italianului Pisanelli (1860) şi din legea
belgiană asupra privilegiilor şi ipotecilor din 1851.
Procedura penală era reglementată de Codul de procedură penală adoptat concomitent cu
Codul penal (1865). Izvorul său de inspiraţie a fost Codul de instrucţie criminală francez din
1808.

Comunismul în interbelic

Pe parcursul perioadei interbelice, partidul a fost măcinat de lupte intestine între facțiuni,
care au dus la intervenții repetate ale Internaționalei a III-a în stabilirea ordinii interne. În anul
1930, Secretariatul Politic al Internaționalei a emis o rezoluție asupra acestor lupte interne,
criticând în același timp neimplicarea în viețile muncitorilor și țăranilor și coordonarea acțiunilor
prin directive, ratând astfel posibilitatea de a se amplasa în fruntea mișcărilor de protest ale
acestor categorii. Așa încât, în anul 1931, Internaționala a convocat un Congres al Partidului
Comunist din România, în cadrul căruia vechii lideri Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Marcel
Pauker, Elek Köblös sau Vitali Holostenco au fost înlăturați și s-au ales o nouă conducere: Boris
Ștefanov, Ștefan Foriș, Iosif Chișinevschi, Lucrețiu Pătrășcanu, Vasile Luca, Bela Brainer și
Iosif Rangheț. De asemenea, un nou grup fusese desemnat pentru agitație și propagandă: Mihai
Roller, Leonte Răutu și A. Buican. De-a lungul anilor 1930 se va contura și un nou grup de
tineri: Nicolae Ceaușescu, Miron Constantinescu, Alexandru Bârlădeanu, Constanța Crăciun,
Sorin Toma, Grigore Preoteasa, Silviu Brucan, Ofelia Manole.
Comuniștii au reușit să se facă vizibili printr-o acțiune de grevă generală a ceferiștilor și
petroliștilor la începutul anului 1933, care a fost oprită de regele Carol al II-lea prin decretarea
stării de urgență și prin intervenția armată, ceea ce a dus la uciderea a mai multor muncitori.
Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit cunoscut pe plan intern și internațional cu această
ocazie, deși el nu a participat la proteste. E adevărat însă că Gheorghe Gheorghiu-Dej făcea parte
dintr-un Comitet de acțiune al PCdR (alături de Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) și Vasile Luca)
care avea drept scop radicalizarea mișcării revendicative a ceferiștilor.

Dreptul constituțional comunist a avut ca izvoare fundamentale treci constiutii, ilustrand

tot atatea faze ale evolutiei regimului comunist in Romania: Constiutia Repubicii Populare
Romane 1948, Constituția Republicii Populare Romane de la 1952 si Constiutia Republicii
Socialiste Romane de la 1965.
Pentru marxism-leninism, puterea de stat isi avea originea in scinderea societatii in clasae
antagoniste si apartinea clasei dominante, avand ca scop aparara intereselor, prioritar economice
ale acesteia. După 30 decembrie 1947, instaurarea unei noi forme de guvernământ – cea
republicană – a impus elaborarea unei noi constituţii care să reflecte schimbarea ordinii
constituţionale materiale. Constituţia din 1948 a deschis şirul constituţiilor socialiste ale
României, care au fundamentat, pe parcursul a peste 40 de ani, regimurile totalitare şi
antidemocratice de tip comunist, care au culminat cu dictatura personală, bazată pe cultul
deşănţat al personalităţii, a lui Nicolae Ceauşescu.

Constituţia din 1948

Această primă constituţie socialistă a României a fost adoptată de Marea Adunare
Naţională, aleasă în urma autodizolvării vechii Adunări a Deputaţilor (autodizolvare impusă de
Legea nr. 32 din 24 februarie 1948). Proiectul de constituţie a fost luat în discuţie de Marea
Adunare Naţională la 6 aprilie 1948, iar la 13 aprilie, cu o uimitoare rapiditate, a şi fost adoptată
noua constituţie. Utilizând un limbaj emfatic, specific propagandei comuniste a vremii, de
inspiraţie sovietică, noua Constituţie proclama existenţa statului „popular”, unitar, independent şi
suveran (deşi România se afla sub ocupaţia trupelor sovietice, în urma Acordului de armistiţiu
încheiat cu Uniunea Sovietică), stat ce a luat naştere „prin lupta poporului împotriva fascismului,
reacţiunii şi imperialismului”.
Constituţia din 1952
Această constituţie, adoptată la 24 septembrie 1952, a reprezentat o reflectare a
evoluţiilor – dacă se pot numi astfel – înregistrate în viaţa social-politică a României după 1948,
menţinând şi dezvoltând principiile constituţionale cuprinse în Constituţia din 1948. În perioada
1948-1952 fuseseră luate o serie de măsuri pentru instaurarea proprietăţii socialiste, prin
naţionalizarea mijloacelor de producţie, etatizarea băncilor, instituirea monopolului statului
asupra comerţului exterior şi a controlului etatic în comerţul intern ş.a.
Constituţia din 1952 proclamă pentru prima dată „rolul conducător al clasei muncitoare” şi al
partidului comunist. De asemenea, art. 6 al constituţiei stabilea că „fundamentul formaţiunii
social-economice socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie (...). În
formaţiunea socialistă a economiei naţionale este lichidată exploatarea omului de către om”.

Constituţia din 1965

Constituţia din 21 august 1965 a reprezentat consacrarea regimului totalitar în România,
regim bazat pe desfiinţarea proprietăţii private, pe instaurarea partidului unic ca „forţă politică
conducătoare” şi pe grava violare a drepturilor şi libertăţilor care, paradoxal, erau „generos”
proclamate de textul constituţional. Prin această constituţie, statul primea o nouă denumire –
Republica Socialistă România (RSR) – şi era proclamat „stat al oamenilor muncii de la oraşe şi
sate”. Limbajul textului constituţional se situează în sfera aberantei construcţii politice a
regimului totalitar: „întreaga putere în RSR aparţine poporului liber şi stăpân pe soarta sa”;
„puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţărănească”; „în RSR, forţa politică
conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”; „cetăţenii cei mai înaintaţi şi
mai conştienţi din rândurile muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor şi ale celorlalte categorii de
oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a
clasei muncitoare, detaşamentul ei de avangardă”. Nu este surprinzător că pe baza unui asemenea
act care cu greu poate fi încadrat în noţiunea modernă de constituţie – cea care asigură garanţia
drepturilor şi separaţia puterilor – s-a edificat cel mai atroce regim totalitar din estul Europei în
acea vreme.
Regimul dictaturii regale (10 februarie 1938 - 6 septembrie 1940).
Lovitura de stat de la 10 februarie 1938 punea punct celor 72 de ani de firavă democraţie
parlamentară românească. “Era nouă” a României, inaugurată acum, urma să se realizeze prin
aşezarea unor noi baze constituţionale care să corecteze greşelile trecutului. Greşelile trecutului
se identificau cu regimul parlamentar şi jocurile electorale murdare ale partidelor politice. În
consecinţă, acestea trebuiau desfiinţate. Noul regim politic avea la bază ideea de salvare a naţiei,
în consecinţă, noua Constituţie a României trebuia să reglementeze oficial un “Salvator” dotat cu
puterile necesare înfăptuirii operei de regenerare şi de promovare a “intereselor permanante ale
patriei”.
Primul dintre “mijloacele eroice” de realizare a acestor obiective a fost adoptarea noii
Constituţii, aprobată printr-un plebiscit “organizat” la 24 februarie şi promulgată, în cadru festiv,
la 27 februarie de către Carol al II-lea. Pe bazele principiale stabilite de Constituţie, s-a recurs la
cel de-al doilea mijloc: la 31 martie 1938 s-au dizolvat toate asociaţiunile, grupările şi partidele
politice din România. “…Agitaţiile exagerate, dezlănţuite de patimi şi violenţe, în care
degenerase viaţa de partid în timpul din urmă” reprezentau pretextul renunţării la viaţa
parlamentară dominată, de la 1859, de partidele politice.
 BIBLIOGRAFIE

1. Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi Instituţii Politice Contemporane, Ediţia a treia

revizuită şi întregită, Editura “Team” Iaşi, 1995

2. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura “Univers

Enciclopedic” Bucureşti, 1997

3. Eleodor Focşeneanu, Istoria Constituţionalǎ a României 1859-1991, Ed. Humanitas,

1998

4. Costică Voicu, Lucian Ioan Tarnu, Istoria statului și dreptului românesc, Curs
universitar.