Suport de curs

Istoria statului şi dreptului românesc

1. Noţiuni introductive.
2. Statul şi dreptul în perioada antică.
3. Statul şi dreptul geto-dac sec.IV î.e.n.-106 e.n.
4. Instituţiile juridice în provincia Romană Dacia 106-275 e.n.
5. Statul şi dreptul în Evul Mediu.
6. Legea Ţării. Ius Valachicum sec.IV-XIII.
7. Instituţiile juridice în Ţările Române sec.XIV-XIX.
8. Instituţiile juridice în timpul tranziţiei de la perioada medievală la cea
modernă.
9. Instituţiile juridice ale Basarabiei în I jumătate a sec. XIX.
10.Formarea Statului Naţional Unitar Român şi a sistemului de drept modern
1859-1917.
11.Reformele din Basarabia a II jum. a sec.XIX- încep.sec.XX.
12.Dezvoltarea instituţiilor juridice în România interbelică 1918-1939.
13.Instituţiile juridice ale R.A.S.S.M 1924-1940.
14.Instituţiile juridice în R.S.S.M 1940-1941.
15.Instituţiile juridice în România postbelică.
§ 1. Noţiuni introductive

,, Istoria Dreptului devine vie prin legătura

evolutivă care se face cu propriile noastre
concepţii juridice, pe care contribuie să le
lumineze şi îndrumeze.”
M. Djuvara

Istoria statului şi dreptului românesc este o parte din trecutul poporului

român şi anume privitoare la evoluţia structurilor juridice pe teriotriul ţării
noastre. Această disciplină este destinată nu numai a întregi cunoştinţele într-un
domeniu de specialitate, ci şi de a contribui la înţelegerea sensului dezvoltării
societăţii pe un făgaş trasat de legile subiective create de om, alături de cele
obiective care sunt opera naturii şi de care trebuie să se ţină seama deoarece, aşa
cum afirma Fr.Bacon, natura nu poate fi supusă decît supunîndu-te legilor ei.
Istoria dreptului românesc este disciplina ce se ocupă de evoluţia
sistemică, sincronică şi diacronică a normelor, instituţiilor şi concepţiilor
juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri pînă în vremea noastră.
Abordarea nu numai sincronică, adică în cadrul unui anumit sistem juridic ce
formează sfera dreptului pozitiv din fiecare epocă, ci şi diacronică, în scurgerea
timpului, face ca această disciplină să aibă tangenţe multiple nu numai cu
dreptul ci şi cu istoria, ştiinţă îndreptată prin excelenţă asupra trecutului, ceea ce
conferă istoriei dreptului românesc un caracter interdisciplinar, de ,,ştiinţă de
graniţă”, aflată la intersecţia dintre cele două mari discipline.
Istoria statului şi dreptului românesc, prin domeniul investigat, se
încadrează ştiinţelor sociale şi are ca obiect studiul statului şi dreptului existent
pe actualul teritoriu al ţării noastre din momentul creării lor şi până în
contemporanietate.
 Analiza se face cu intenţia de a fixa cât mai exact, în primul rând momentul
naşterii statului şi al creării dreptului pe actualul teritoriu al ţării noastre,
problemă extrem de importanţă pentru dovedirea vechimii noastre în spaţiul
carpato-danubiano-pontic, şi în al doilea rând, pentru a sublinia că trecerea de la
un tip de organizare politică a societăţii şi de la un sistem de drept la altul, într-
un lanţ continuu şi pe noi trepte, este o dovadă indubitabilă a continuităţii
poporului român pe aceste meleaguri. În fine, dar nu în ultimul rând, studiul
Istoriei statului şi dreptului românesc ne arată contribuţia, mai ales pozitivă, dar
uneori şi negativă, a diferitelor măsuri de organizare politico-statale şi ale unor
norme judiciare elaborate pentru momentul istoric dat. Importanţa studierii
Istoriei statului şi dreptului românesc chiar dacă o reducem numai la aspectul
ştiinţific şi educativ, este imensă.
Sub aspect ştiinţific, două laturi sunt semnificative. Prima priveşte
cercetarea evenimentelor şi fenomenelor istorice, redarea celor mai importante
aspecte, fără falsificări şi denaturări, fără ţinută partizană. În al doilea rând, se
impune investigarea unor aspecte până în prezent necercetate şi redarea lor
istoriei naţionale. Şi o subliniere, ce ne este temei pentru problema periodizării:
pentru a înţelege exact fenomenul istoric, pentru a-i da interpretarea reală,
pentru a nu fi subiectivi în analiză şi aprecieri, cercetătorul, trebuie să se plaseze
în momentul istoric, dat, adică, cînd şi unde a avut loc respectivul fenomen sau
eveniment şi să-l cerceteze în contextul istoric respectiv.
Pentru cel de-al doilea aspect, cel educativ putem începe cu un citat al
marelui savant român Nicolae Iorga. Referindu-se la poporul român şi la
vechimea sa, marele istoric a spus: “Este vorba de un popor care prin strămoşii
săi are rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mândria şi puterea
noastră”.[1]

§ 2. Statul şi dreptul în perioada antică

Teritoriul României a fost locuit din cele mai vechi timpuri, aşa cum
dovedesc pentru începuturi datele arheologice. În dezvoltarea ei, populaţia ce a
trăit pe acest teritoriu a parcurs toate etapele principale din istoria omenirii care
s-au succedat de-a lungul mileniilor, corespunzător legilor obiective ale
dezvoltării istorice, acumulîndu-se o bogată civilizaţie materială şi spirituală.
De la ceata primitivă, din paleoliticul inferior, societatea omenească a
trecut la ginta matriarhală, în perioada neolitică, şi la organizarea patriarhală,
odată cu prelucrarea metalelor. Populaţia geto-dacă, ramură nordică a
neamurilor trace cu vastă răspîndire în antichitate, s-a afirmat pe plan politic şi
cultural încă din secolele VII-VI î.e.n., iar în secolele ce au urmat s-a grupat în
puternice organisme politice ce cuprindeau întregul spaţiu carpato-danubiano-
pontic, prezentîndu-se ca un popor închegat şi o forţă militară în măsură să se
impună vecinilor. Contactele şi înrîuririle reciproce cu civilizaţiile învecinate
sau chiar mai îndepărtate- elină, romană, orientul mijlociu etc.- au avut un rol
pozitiv asupra populaţiei autohtone, permiţîndu-i o îmbogăţire şi o mai clară
profilare a propriului tezaur cultural.
Cucerirea Daciei de către romani, începută în anul 106 e.n., a însemnat
punctul de plecare pentru o nouă etapă în dezvoltarea societăţii pe teritoriul
patriei noastre, deşi influenţa romană se făcuse simţită încă de mai înainte,
datorită schimburilor comerciale.
În timpul dominaţiei romane, diferenţierea socială a populaţiei se
accentuează. O primă pătură a clasei stăpînitoare o formau proprietarii funciari,
autohtoni şi romani. Existenţa acestora este dovedită de inscripţii şi de săpăturile
arheologice ce au scos la iveală urmele unor ferme rustice de tip sclavagist.
După cît se pare, dominau însă proprietăţile funciare mijlocii şi mici, alături de
care existau şi mari latifundii.
Pătura mijlocie o forma populaţia săracă ce trăia liberă şi care exercita
felurite meserii, precum: constructori, fierari, pietrari, măsurători hotarnici,
medici etc.
Deşi sclavajul a avut un caracter restrîns în Dacia romană, fiind limitat
doar la muncile în mină şi la folosirea mîinii de lucru servile pe unele domenii şi
în administraţie, şi deşi depăşit din punct de vedere cronologic ca instituţie,
totuşi tipul de stat şi de drept impus de stăpînirea romană a fost, în linii mari, cel
din restul Imperiului, adică cel sclavagist. Depăşirea sclaviei ca instituţie în
Imperiul roman în momentul cuceririi Daciei a făcut ca pe teritoriul noii
provincii să-şi facă apariţia, în germene, relaţiile de colonat, vestind începuturile
unei noi formaţiuni social-economice bazată pe un mod de producţie mai
avansat.
Evoluţia instituţiilor de stat şi de drept în perioada antică s-a datorat
menţinerii unor elemente cutumiare în organizarea societăţii şi completarea
acestora cu un sistem juridic mult mai avansat odată cu formarea Provinciei
romane Dacia.

2.1 Statul şi dreptul geto-dac sec. IV î.e.n-106 e.n

În perioada ce începe în secolul al VI-lea î.e.n- ultima perioadă a
destrămării comunităţii gentilice- geto-dacii trăiau organizaţi în triburi între care
existau legături strînse, ce mergeau uneori pînă la înjghebarea unor uniuni
politice. Existenţa unor asemenea uniuni este dovedită de autorii antici. Istoricul
Trogus Pompeius scrie în ,,Istoria” sa că regele Ateas, căpetenia unor triburi
scitice, întîmpină în anul 339 î.e.n o puternică rezistenţă din partea unui rege al
locuitorilor de pe malurile Dunării;după toate probabilităţile acesta era şeful unei
uniuni tribale a geţilor dunăreni.
În jurul anului 300 î.e.n istoricul grec Diodor din Sicilia vorbeşte de o
uniune bine închegată de triburi aflate în faza democraţiei militare: este vorba de
,,regatul” lui Dromihete.
Faptele sunt relatate în legătură cu luptele pe care Lysimach, urmaşul lui
Alexandru Macedon le-a dus cu geţii din cîmpia Dunării. Aceleaşi fapte sunt
relatate de istoricul grec Arrian şi printr-un mod mai succint de către Pausanias.
Inscripţiile greceşti din Histria amintesc de Zalmodegicos, căpetenie
getică de pe malul stîng al Dunării şi de Rhemaxos ,,rege” get, stăpînitor la nord
de gurile Dunării, iar istoricul latin sus-menţionat, Trogus Pompeius, pomeneşte
în jurul anului 200 de ,,regele” Oroles, căpetenie geto-dacă din Transilvania,
luptător împotriva bastarnilor, şi de creşterea puterii dacilor, la începutul
secolului al II-lea e.n, sub ,,regele” Rubobostes, probabil urmaşul lui Oroles în
regiunile estice ale Transilvaniei. În fine, tot în secolul al II-lea e.n istoricul
Appian aminteşte de o ,,căpetenie” a geţilor, numită Choerilos, pe care regele
macedonean Perseu îl cheamă în ajutor împotriva romanilor.
Toate aceste uniuni de triburi reprezentau organizaţii de caracter militar;
în fruntea lor se găsea o căpetenie, un şef militar, un ,,rege”, care împărţea
adesea puterea politică cu căpetenia religioasă. Unele texte amintesc de
adunarea poporului, reprezentată de poporul sub arme, asemenea în unele
privinţe centuriilor create prin ,,reforma” legendarului rege roman Servius
Tullius.[2]
Capitalele acestor uniuni tribale erau reşedinţe fortificate, care prin
contopirea cu centre meşteşugăreşti şi de schimb devin treptat, odată cu
statornicirea relaţiilor sclavagiste, ,,oraşe”. Caracterul militar al acestor uniuni se
datora atît vechilor deprinderi de a purta războaie în afară, cît şi nevoilor de
apărare faţă de popoarele vecine.
Permanentizarea, cu timpul, a cîrmuirii politice ,,regale” duce la
transformarea acesteia într-o funcţie ereditară, iar consolidarea puterii
aristocraţiei militare facilitează crearea unei adevărate ,,nobilimi”. În acest chip
democraţia militară face loc altor relaţii sociale care se vor cristaliza începînd de
la finele secolului al II-lea şi începutul primului secol î.e.n. pe făgaşul unei noi
orînduiri.
Toate aceste profunde schimbări în viaţa economică geto-dacă aveau să
ducă la diversificarea structurală a societăţii de la începutul secolului I î.e.n.
Numărul populaţiei creşte considerabil, iar aşezările omeneşti de tip urban pe
care dacii le numeau ,,dava” şi grecii simple oraşe se înmulţesc vertiginos.
Membrii societăţii se diferenţiază tot mai accentuat în epoca lui Burebista:
apar oameni bogaţi, o adevărată nobilime posesoare de mijloace de producţie şi
dominantă din punct de vedere politic. Spre polul opus societăţii, se situează
păturile sărace şi exploatate. Deşi libere, aceste categorii se găseau într-o situaţie
de dependenţă faţă de aristocraţia stăpînitoare, ceea ce va crea contradicţia
antagonică de bază, sclavia deţinînd un loc cu totul neînsemnat în producţie.
Începutul secolului I î.e.n cunoaşte, aşadar, pe teritoriul daciei o societate
împărţită în clase sociale antagoniste, pentru care statul avea să însemne un
instrument care să asigure poziţiile privilegiate ale păturilor dominante.
În etnogeneza noastră cei mai vechi strămoşi, geto-dacii, au avut o
importanţă mare şi pe plan juridic, contribuind la păstrarea şi transmiterea unor
elemente fundamentale ale organizării politice şi instituţiei lor juridice.
Strămoşii noştri au locuit teritorii întinse în sud-estul Europei, a căror arie
centrală era cuprinsă între nistru (E), Tisa (V), Carpaţii Nordici (N) şi Balcani
(S). Denumirea dublă de geto-daci o datorăm grecilor şi romanilor, ca şi aşezării
lor geografice pe care vestitul geograf al lumii vechi Strabon a menţionat-o:
“Geţii sunt cei ce locuiesc înspre mare şi răsărit, dacii – cei ce locuiesc spre
germani şi izvoarele Istrului. Ei vorbesc aceeaşi limbă”.
Influenţele greceşti s-au exercitat nu numai în sfera culturii materiale ci şi
în cea spirituală şi în domeniul politico-administrativ. Unele norme de conduită
socială cunoscute de geto-daci erau comune şi altor neamuri (precum sciţii) ca,
de exemplu: încheierea contractelor între părţi printr-un ritual de amestecare a
picăturilor de sînge cu vin, în care se muiau armele ce le aveau, după ce lichidul
era consumat de părţi.
Se practica şi jurămîntul pe zeiţele regale. Dacă regele se îmbolnăvea, se
considera că cineva a jurat strîmb pe vetrele regale. Pentru a stabili vinovatul
erau chemaţi trei ghicitori. Dacă acuzatul tăgăduia, era chemat un număr dublu
de ghicitori. Dacă aceştia confirmau vinovăţia, acuzatul dovedit era ucis. În caz
contrar se chemau alţi ghicitori, care dacă nu confirmau răspunsul primilor
ghicitori, primii erau ucişi.
Sunt cunoscute mai multe obiceiuri referitoare la viaţa de familie. Unii
autori au indicat poligamia, alţii din contra – monogamia. Aceste obiceiuri erau
transmise generaţiilor în formă orală.
 Uniunile de triburi şi obiceiurile ce dominau au stat la baza formării
statului dac independent şi centralizat. Procesul trecerii de la societatea gentilică
la organizarea politică s-a încheiat în vremea regelui Burebista, prin unificarea
triburilor în cadrul statului dac.
Esenţa statului geto-dac a fost faptul că profilul structurilor economice şi
sociale este dat de constituirea latifundiilor private şi de supunerea unei părţi din
masa poporului în cadrul sistemului sclavagist de tip patriarhal. Cu toate că s-au
practicat într-o serie de domenii ale vieţii economice în special pe proprietăţile
private ale aristocraţiei şi în mine, relaţiile sclavagiste nu au ajuns în stadiul
clasic, aşa cum s-a întîmplat la greci sau la romani şi nu au constituit baza
întregii activităţi economice. Alături de latifundiile private, în plin proces de
constituire şi consolidare, se află obştile teritoriale, formate din ţăranii liberi ce
stăpînesc pămînturile cu titlul de proprietate colectivă, dar exercită o stăpînire
individuală asupra lanurilor cultivabile.[3]
Puterea supremă în stat era deţinută de către rege. Instituţia regalităţii tinde
să devină ereditară, dovadă că Burebista şi Decebal erau fii de regi. Cu toate
acestea puteau veni la succesiunea tronului şi fraţii regelui, precum şi marele
preot.
O trăsătură specifică a monarhiei dace o constituie exercitarea puterii laice
şi religioase de către o singură persoană sau de persoane diferite; Deceneu şi
Comosycus au fost totodată regi şi mari preoţi, pe cînd în vremea lui Burebista
puterea religioasă a fost deţinută de către Deceneu, iar în vremea lui Decebal de
către Vesinas.
Regele avea monopol asupra minelor de aur.
Pe lîngă rege se formează o curte compusă din sfetnici şi executanţi ai
voinţei sale, în cadrul unui aparat de stat ce îşi desfăşoară activitatea la nivel
central.
Izvoarele istorice ne furnizează date preţioase şi cu privire la organizarea
locală a Daciei. Deosebit de evocatoare este mărturia lui Suidas potrivit căreia,
în Dacia înainte de instaurarea dominanţei romane erau “unii puşi mai mari
peste treburile agricole, iar alţii din jurul regelui, erau împărţiţi la paza
cetăţilor”. Rezultă de aici că existau două categorii de dregători locali: unii
exercitau atribuţii de ordin administrativ, iar alţii deţineau comanda armatelor
aflate pe teritoriul statului.[4]
Societatea geto-dacă s-a dezvoltat continuu, iar prin sec. al II-lea î. Hr.
simpla deosebire de avere începe să se transforme într-o pronunţată diferenţiere
socială. Pentru a-şi menţine poziţiile dominante, aristocraţia a trebuit să-i ia
adunării poporului dreptul de a hotărî în cele mai importante probleme. Nobilii
pun capăt democraţiei militare; adunarea poporului devine un organ consultativ,
dacă nu cumva e desfiinţată cu totul, sfatul bătrînilor, organ prin excelenţă
aristocratic, ajunge să deţină puterea şi-şi alege din rîndurile sale un “rege”.

În această epocă s-a format şi un sistem normativ cu caracter cutumiar, în

continuă dezvoltare şi perfecţionare.[5]
1) Proprietatea. În timpul familiei patriarhale şi-a făcut apariţia
proprietatea privată, în condiţiile menţinerii vechii forme de stăpînire
în comun, caracteristică perioadelor anterioare, ajungînd obiectul de
proprietate al familiei; mai apoi, în etapa destrămării gentilice,
pămîntul va deveni din ce în ce mai insistent obiect al proprietăţii
private.
2) În etapa gintei matriarhale, familia, şi-a păstrat caracterele de grupare a
rudelor materne, căsătoria pe grupe a supravieţuit la început, cedînd
apoi locul familiei bazată pe căsătoria veche; femeia a avut o poziţie
inferioară în familie; situaţia se va schimba în epoca familiei
patriarhale, care, nu a presupus de la început şi monogamia, şi în care
rolul dominant îl avea soţul, femeia fiindu-i subordonată. În privinţa
căsătoriei, aşa cum se constată din textele unor istorici antici, nu ar fi
exclusă apărarea soţiei. Spre sfîrşitul epocii metalelor, căsătoria a
devenit monogamă.
 3) Odată cu înmulţirea bunurilor, cu crearea acelui plus de produse şi cu
dezvoltarea unor gusturi aparte, apare schimbul ca formă de circulaţie
tot mai intensă a bunurilor, la început sub forma darurilor, iar mai apoi
a schimbului propriu-zis.
4) “Sistemul punitiv aplicat în comunitatea matriarhală continuă în cea
patriarhală, urmărind apărarea ordinii gentilice avînd la bază aceeaşi
idee de reciprocitate. Cel vinovat era supus oprobiului public şi silit să
părăsească comunitatea sau să se sinucidă.
S-a spus pe bună dreptate, că problema caracterului statului dac, creat pe
timpul lui Burebista (în preajma anului 70 î. Hr) este deosebit de dificilă, datele
care stau la îndemîna cercetătorilor fiind destul de sumare. Deaceea, în literatura
istorică s-au dat mai multe aprecieri asupra acestui stat; ceea ce este comun
specialiştilor este faptul că nu se atribuie sclaviei un rol dominant, ci dimpotrivă,
un rol limitat, în producţie.

2.2 Instituţiile juridice în Provincia Romană Dacia 106-275 e.n.

După cucerirea Daciei de către romani (106 d.Chr), noii stăpînitori

urmărind să-şi consolideze poziţia, au introdus propria administraţie, favorizînd
stabilizarea aici de elemente romane sau romanizate.
În ceea ce priveşte organizarea politică, forma de guvernămînt era cea
monarhică, de tip imperial, în timp ce regimul politic era acela al Principatului,
introdus de Augustus şi conceput ca o sinteză a aristocraţiei, democraţiei şi
regalităţii, ce conferea regimului politic un caracter de stăpînire luminată.[7]
Pe lîngă împărat, organizarea politică cuprindea şi Senatul, comiţiile,
magistraţi şi dregători de diferite grade. În perioada Principatului, Senatul
devine un organ de execuţia voinţei capului statului, iar comiţiile curiate,
centuriate şi tribute, sunt tot mai rar convocate. Magistraţii (consuli, pretori,
edili, cvestori) capătă atribuţii diferite faţă de perioada anterioară, iar numărul
dregătorilor sporeşte; pe lîngă cei din cancelaria imperială se remarcă consiliul
imperial, prefectul Palatului al Romei, al aprovizionării, al străjilor, curatorii. De
drepturi politice nu dispuneau toţi oamenii liberi, ci doar anumite categorii:
cavalerii, senatorii, cetăţenii cu plenitudinea drepturilor, liberţii şi contribuabilii.
Provincia Dacia a fost condusă în timpul împăratului Traian de un
guvernator numit legatus Augusti Pro Praetore. În anul 119 d. Chr. în timpul lui
Hadrian, ea a fost împărţită din punct de vedere administrativ, în două părţi:
Dacia Superior, cuprinzînd partea dinspre miazănoapte, condusă de un Legatus
Augusti Pro Praetore din ordinul senatorial şi Dacia Inferior, întinzîndu-se spre
miazăzi, era guvernată de la început de un praefectus şi apoi de un procurator
prezidial. Împărţirea Daciei în 2 părţi, ca şi întreaga organizare administrativă s-
a dovedit neîndestulătoare şi de aceea, tot împăratul Hadrian o împarte, înainte
de 2 iulie 133, după cum rezultă dintr-o diplomă militară descoperită la Gherla,
în 3 părţi: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. În anii 167-168,
odată cu sau după aducerea la Potaissa a Legiunii a V-a Macedonica, în locul
Daciei Superioare şi a Daciei inferioare se creează provinciile Dacia Apulensis
şi Dacia Malvensis. Organizarea unitară din punct de vedere administrativ ne
face să credem că Dacia constituia o singură provincie, împărţită, pentru o mai
eficientă conducere, în 3 subdiviziuni.[8]
Guvernatorului provinciei îi erau acordate atribuţii de ordin politic,
judecătoresc, administrativ. El avea, după împărat “cea mai mare competenţă”
asupra tuturor locuitorilor provinciei. Se îngrijea, de asemenea şi de reprimarea
tulburărilor pentru ca provincia pe care o guverna să fie “potolită şi liniştită”.
Guvernatorul avea şi dreptul de a da edicte ca la Roma; într-o primă fază, le
promulga sub forma edictelor provinciale; iar mai tîrziu le redacta în
conformitate cu edictul-tip al lui Salvius Iulianus, căruia însă îi putea aduce
amendamente în temeiul dreptului provincial. Competenţa sa jurisdicţională era
similară cu cea pe care o aveau consulii, pretorii, prefectul oraşului şi al
pretorului în Roma, putînd totodată să ia măsurile corespunzătoare.
Alături de guvernatorul provinciei un rol însemnat în organizarea centrală
de stat avea “Adunarea provincială”, organ exponent al intereselor noii stăpîniri.
Denumirea ei completă era “Adunarea provincială a celor 3 dacii”. Această
adunare avea în grija sa cultul familiei imperiale, fiind prezidată de sacerdotul
provinciei numit “preot al altarului lui Augustus”. Adunarea provincială mai
avea şi alte atribuţii: ridica monumente sau statui în cinstea celor ce făcuseră
binefaceri provinciei, aducea mulţumiri guvernatorului la ieşirea acestuia din
slujbă pentru felul cum administrase.
În Dacia provincie romană au existat 2 categorii de aşezări: urbane şi
rurale. Localităţile urbane se împărţeau în colonii şi municipii. Coloniile erau
centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor bucurîndu-se de plenitudinea
drepturilor politice şi civile. Unele colonii se bucurau de ficţiunea lui ius
italicum, ceea ce însemna că solul lor era asimilar cu cel italic aşa încît locuitorii
lor puteau exercita proprietatea quiretară şi nu plăteau impozit funciar.[9]
Municipiile aveau o poziţie inferioară coloniilor, locuitorii lor bucurîndu-se
de un statut juridic intermediar între cetăţenii şi peregrini, deşi, în epoca la care
ne referim, diferenţa dintre cele două categorii de localităţi tinde să se
estompeze tot mai mult.
Cea mai mare parte a populaţiei din Dacia trăia în localităţi rurale,
organizate fie după modelul roman, fie în forma tradiţională a obştilor
teritoriale. Satele organizate potrivit sistemului roman se împart în 2 categorii:
pagi şi vici. Pagi sunt localităţile rurale situate pe teritoriile dependente de
colonii, celelalte aşezări rurale, din afara teritoriilor coloniilor sau din regiuni
lipsite de oraşe, purtau numele de vici.
Caracterul profund şi ireversibil al romanizării Daciei se demonstrează de
la sine prin faptul că poporul român- rezultatul procesului de romanizare- a
reuşit să-şi păstreze peste secole trăsăturile latine ale limbii, în ciuda valurilor
migratoare şi a tendinţelor expansioniste asupra lui.

Organizarea financiară a Daciei era asemănătoare cu cea a celorlalte

provincii romane. Veniturile se realizau din:[10]
a) domeniile publice;
b) dări provinciale;
 c) impozite directe;
d) taxe pentru transferul de proprietate;
e) monopoluri şi drepturi regaliene;
f) taxe extraordinare.
Cheltuielile priveau:
a) nevoile cultului;
b) lucrările publice;
c) armata;
d) aprovizionarea capitalei;
e) administraţia.
Impozitele erau de două feluri: directe şi indirecte. În prima categorie
intrau impozitul funciar şi capitaţia.
Mai importante sub aspectul veniturilor pe care le aduceau vistierii Statului
erau impozitele indirecte. Din această categorie făceau parte impozitul pe
moşteniri şi cel pe eliberările de sclavi, primul reprezentînd 5% din valoarea
moştenirilor, iar al 2-lea 5% din valoarea sclavului eliberat. Taxele vamale
(portoria) se încasau pentru produse şi călătorii atît la trecerea frontierelor
circumscripţiei vamale a Iliriei, din care făcea parte şi Dacia, cît şi ca taxe
speciale pentru intrarea în oraşe, pentru trecerea peste poduri, pentru folosirea
principalelor căi de comunicaţie. Se pare că taxa vamală pentru mărfuri era de
3% şi se percepea la staţiunile de vamă fixate de autorităţi.
În ce priveşte statutul personal, locuitorii liberi din Dacia erau împărţiţi,
înainte de emiterea edictului lui Caracalla din anul 212 d. Chr. în 3 categorii:
cetăţenii romani, latinii şi peregrini.
Tripticelele sau tăbliţele cerate din Transilvania sunt documente
inestimabile, făcînd parte din categoria scrisorilor epigrafice, prin care ne-au
parvenit numeroase ştiri cu privire la Dacia în sec II e.n. şi în special cu privire
la sistemul de drept care se aplica în acea epocă în relaţiile dintre locuitorii
provinciei.[11]
 Cele 14 tăbliţe lizibile conţin patru acte de vînzare, trei contracte de
muncă, un contract de depozit, două contracte de împrumut, un proces verbal
prin care se constată desfiinţarea unei asociaţii funerare, lista cheltuielilor pentru
organizarea unui banchet şi, în fine, obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.
Din cercetarea formei actelor, a elementelor şi efectelor lor, precum şi a
condiţiei juridice a părţilor care le-au încheiat, se desprinde concluzia că ele nu
sunt conform întru totul nici cu cerinţele dreptului civil roman, nici cu dreptul
ginţilor, căci au o fizionomie specifică, de natură să le confere o identitate
proprie, ca acte juridice de drept roman.
Faptul că cetăţenii şi peregrinii încheiau, între ei, acte care conţineau
elemente de drept roman ca şi de drept autohton, aruncă o puternică lumină şi
asupra incapacităţilor decurgînd din condiţia juridică a persoanelor. Coexistenţa
elementelor mixte în textele acestor tăbliţe, atestă tendinţa spre unificare,
manifestată atît pe plan etnic cît şi pe plan instituţional. În acest cadru,
incapacităţile de care erau loviţi peregrinii tind să se estompeze şi chiar să
dispară.[12]
Toate acestea impun, fără putinţă de tăgadă, concluzia că procesul extrem
de complex al formării poporului daco-roman, ca fenomen juridic, s-a manifestat
ca o importantă latură componentă, contribuind la accelerarea unificării celor
două civilizaţii, la realizarea unei sinteze atotcuprinzătoare.

§ 3. Statul şi dreptul în Evul Mediu

După încetarea stăpînirii romane în nordul Dunării, populaţia din această
provincie şi-a continuat existenţa pe teritoriul vechii Dacii în condiţii noi. Pe
lîngă argumentul logic al lipsei de veracitate a unei ipoteze contrarii, aceea ca
populaţia din Dacia Romană să se fi putut strămuta în întregime în sudul
Dunării, mai avem şi argumentul istoric al existenţei dacilor liberi aflaţi în afara
stăpînirii romane, deci imposibil de strămutat, la care se mai adaugă urme
arheologice, monetare, lingvistice, etnografice, precum şi dovezile instituţionale.
 Relaţiile de producţie în care a trăit populaţia autohtonă pe teritoriul ţării
noastre în această perioadă şi pînă la constituirea primelor state feudale
independente au fost cele aparţinînd unei formaţiuni social-economice de
trecere.
Vechile ocupaţii ale autohtonilor au continuat să fie exercitate şi în
perioada următoare retragerii autorităţilor romane, dar meşteşugurile şi în unele
perioade şi agricultura- a înregistrat un regres în favoarea creşterii vitelor şi a
păstoritului, mai uşor de practicat în perioada de nesiguranţă pricinuită de marile
năvăliri ale populaţiilor migratoare.
Caracterul agricol-pastoral al vechilor obşti săteşti reiese şi din împărţirea
tradiţională a teritoriului în două unităţi: cîmpul şi păşunea; în timp ce
majoritatea membrilor se ocupă de agricultură, numai un grup restrîns are în
seamă îngrijirea turmelor.
Slăbirea relaţiilor de producţie sclavagiste pe teritoriul vechii Dacii, în
urma retragerii autorităţilor romane, nu a însemnat deci trecerea imediată la un
mod de producţie superior, feudal, dar nici o întoarcere la comuna primitivă,
deşi populaţiile migratorii ce au trecut temportar pe teritoriile abandonate de
imperiu se aflau într-adevăr în acest stadiu de dezvoltare.Saltul calitativ realizat
încă din ultima perioadă a statului dac şi definitivat de stăpînirea romană şi
anume generalizarea organizării teritoriale a comunităţilor vicinale, nu a putut fi
lichidat de noii cuceritori- deşi stăpînirea lor vremelnică a constituit o frînă în
dezvoltarea economico-socială şi politică a autohtonilor-, trecerea de la structura
gentilică la cea teritorială avînd caracter ireversibil, ca de regulă în orice proces
social.
După retragerea autorităţilor romane s-a produs pe teritoriul fostei
provincii Dacia un fenomen de ruralizare a vieţii sociale, ca efect al încetării
existenţei unei puteri politice centralizate şi al decăderii oraşelor, proces ce
caracterizează în general perioada de trecere de la sclavagism la feudalism.
 Pentru perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, sursele de
informaţie mai importante sunt datele arheologice, etnografice şi filologice,
precum şi o serie de relatări din cronicile popoarelor vecine.
Ştiri preţioase cu privire la viaţa şi organizarea autohtonilor daco-romani
şi a populaţiilor migratoare ce au trecut pe teritoiul vechii Dacii ne oferă
scrierile unor autori romani tîrzii sau bizantini, precum Ammianus Marcellinus,
Priscus, Procopius, Salvianus ... .
Datele instituţionale de care dispunem, unele din ele surprinse ca
supravieţuiri în epoci mai tîrzii, ne permit de asemenea, reconstituirea unor
aspecte din trecut prin metoda retrospectivă, potrivit căreia inferiorul nu poate fi
înţeles decît după ce superiorul este deja cunoscut şi ca atare persistenţa lor
anacronică implică, a fortiori, existenţa lor obligatorie în perioada istorică de
care aparţin în mod firesc.
Calea pînă la apariţia statelor medievale româneşti a fost lungă şi
anevoioasă, cu o mulţime de obstacole serioase din partea popoarelor
migratoare. De aceea istoria medievală timpurie reprezintă pentru poporul
român nu numai o perioadă de cristalizare a neamului, ea a fost , în acelaşi timp,
o perioadă de supravieţuire, de călire şi de afirmare, seminţia românească
ridicîndu-se din bezna lumii barbare la nivelul celor mai de seamă popoare.
Supravieţuirea românilor s-a datorat în mare parte romanităţii şi creştinităţii sale.
Aceste două elemente reprezintă pivotul de bază al neamului românesc care l-a
alimentat cu acea putere spirituală, datorită căreia au fost învinşi toţi migratorii.
Spre deosebire de alte popoare, românii şi-au păstrat fiinţa etnică nu prin
mijlocirea armelor, ci prin bogăţia spirituală romano-creştină, în special, care a
fost în stare să stăvilească toate tentativele de asimilare ce veneau din partea
cuceritorilor.

3.1 Legea Ţării. Ius Valachicum sec.IV-XIII

Goţii au fost primii care şi-au făcut apariţia pe teritoriile abandonate de
Aurelian. Aceste triburi de origine germanică în prima jumătate a sec. al II-lea,
ajungînd la etapa democraţiei militare părăsesc locurile natale de pe coasta Mării
Baltice şi de pe cursul de jos al rîului Vistula şi pornesc spre sud-est în căutarea
prăzii pe meleaguri străine. O ramură a lor, ostrogoţii, au coborît pe Bug şi
Nistru şi s-au aşezat în nordul Mării Negre. Alta, vizigoţii, înaintînd pe Nistru şi
Prut, ocupă spaţiul Carpato-Nistrean, iar după 275 tot teritoriul Daciei.[13]
Hunii au fost al doilea popor migrator. Aceste triburi de păstori nomazi de
origine turanică din Asia Centrală în sec. II-IV regiunea din nordul Mării Negre
şi în alte părţi ale Europei. În anul 375 ei au învins ostrogoţii strîmtorîndu-i spre
apus. Apoi au năvălit peste populaţia daco-ramană şi stăpînii lor, vizigoţii, de la
nord de Dunăre. Hunii nu s-au stabilit pe pămînturile populate de daco-romani,
dar au supus populaţia de aici la diferite dări şi au practicat din cînd în cînd timp
de 8 decenii, incursiuni de jaf.
Gepizii germanici fusese un timp supuşi hunilor, împotriva cărora se
răscoală sub conducerea lui Atanarih şi pe care-i înving. Preluînd stăpînirea în
Pannonia, nici ei nu stăpînesc efectiv fosta Dacie Romană, limitîndu-se la
strîngerea tributului.
Avarii originari din Mongolia, şi langobarzii în anul 567 înfrîng pe gepizi
hotărîndu-le soarta. Cei din urmă doar tangenţial ating teritoriile României de
azi, îndreptîndu-se spre nordul Italiei, unde o regiune le poartă numele
(Lombardia). Avarii devin al treilea stăpîn în cîmpia Pannonică (după huni şi
gepizi). Ei formează în scurt timp o imensă stăpînire, numită Haganatul Avar. Ei
au exercitat o apăsătoare dominaţie asupra poporului daco-roman din nordul
Dunării.
Împărţind în timp scurt influenţa în nordul Dunării cu slavi vechi, în anii
791-800 avarii suferă o serie de înfrîngeri de la francii uniţi de Carol cel Mare şi
de la bulgarii conduşi de ţarul Krum.
Acestea au fost primele valuri de popoare migratoare care s-au perindat
peste ţinuturile Carpato-Danubiano-Pontice pînă la jumătatea sec. al VI-lea.
Invaziile şi dominaţia migratorilor au avut consecinţe negative asupra
dezvoltării social-economice a daco-romanilor.
 Retragerea autorităţilor romane din Dacia a dus la desfiinţarea
administraţiei fostei provincii. Alt stat nu s-a organizat pe teritoriul ei, astfel
încît localnicilor li s-a impus necesitatea de a găsi propriile forme de organizare
politică şi administrativă. Oraşele din Dacia au continuat să fie locuite şi după
părăsirea Daciei de autorităţile şi legiunile romane, dar au decăzut treptat,
ruralizîndu-se.
Pe ruinele oraşelor distruse de huni se aşeză sate care continuă unele tradiţii
instituţionale. Legătura dintre oraşe şi satele din jurul lor explică transmiterea
denumirii şi a funcţiilor administrative şi judecătoreşti a magistraţilor
administraţiei satelor româneşti sub formă de jude, judec, judeţ. Satul rămîne
forma principală de organizare administrativă, lîngă satele vechi apar şi sate noi,
care au aceeaşi organizare administrativă. Însăşi denumirea de sat provine de la
termenul latin “fossatum” – ce înseamnă aşezare întărită cu un şanţ şi palisadă.
Săpăturile arheologice au arătat că obştea daco-romană avea un caracter
teritorial încă din sec. II. Obştea se administra pe baze elective, se
autoadministra şi îşi alegea organele de conducere. Organele obştii erau:[14]
1. Adunarea megieşilor a tuturor şefilor de gospodării ce puteau rezolva
toate problemele obştii;
2. Oamenii buni şi bătrîni aleşi dintre şefii de gospodării şi de familii
pentru calităţile lor intelectuale şi aveau atribuţii judecătoreşti;
3. Juzii-şefi militari şi judecători ai obştii cu atribuţii de organizare a
apărării faţă de străini şi de asigurare a liniştii interne Juzii erau aleşi de
adunarea megieşilor. Obştea era o comunitate de muncă în care se
formau şi se întăreau normele de bază referitoare la muncă şi relaţiile
între persoane, ligitiile dintre ele şi procedura de rezolvare.
Asupra pămîntului, comunitatea sătească avea un drept de stăpînire în
comun sau devălmaşă. Satul avea un hotar strict delimitat. Stăpînirea comună
asupra pădurilor, păşunilor se completa cu stăpînirea individuală asupra părţilor
de pămînt arabil, trase anual la sorţi, vechi tradiţii cu rădăcini geto-dace.
 Casa, curtea cu teritoriul din jurul ei erau în proprietatea privată, fiind
împrejmuite de un gard.
Fiind o comunitate de muncă, normele fundamentale ale obştii săteşti s-au
statornicit în legătură cu obiectele muncii, inclusiv cu modul lor de stăpînire la
desfăşurarea principalelor îndeletniciri tradiţionale. Pe baza acestora se încheagă
şi normele referitoare la statutul persoanelor, familiei, tranzacţiile şi diferendele
dintre membrii şi procedura lor de rezolvare, culminînd cu normele de
organizare social-politică.[15]
Definitivarea etnogenezei românilor s-a produs prin secolele VIII-IX.
Acest proces a avut loc în strînsă legătură cu schimbările social –politice din
sînul societăţii autohtone din acea perioadă şi era legat de cristalizarea primelor
formaţiuni politice româneşti.
Afirmarea la nordul Dunării a unor cnezate româneşti a fost înregistrată în
istoriografia medievală. De aceea nu întîmplător, începînd cu sec. al IX-lea apar
primele menţiuni documentare scrise despre români, bunăoară, în cronica veche
rusă, în cronica veche latino-ungară.
Procesul de constituire a statelor medievale române a avut loc prin reunirea
formaţiunilor politice autohtone, cu caracter regional ce constau din uniuni de
obşti teritoriale; în urma asocierii acestora în scop de apărare, căpeteniile lor
militare ( voievozi, duci) şi chiar civile (cneji, juzi) şi-au permanentizat
atribuţiile, transformînd autoritatea cu care fuseseră investiţi cu putere politică.
Juzii şi cnezii săteşti devin cu timpul cneji de vale, apoi jupani, voievozi, şi mari
voievozi.
Aceste uniuni formează “cîmpulung-urile, cnezatele, voievodatele” sau în
general “ţările”.
În Transilvania, izvoarele din epoca venirii ungurilor amintesc de trei
nuclee statale locale: unul în Crişana, condus de Menumorut care cuprindea
teritoriul dintre rîurile Someş şi Mureş, al doilea în Banat, avîndu-l în frunte pe
Glad şi al treilea în Transilvania propriu-zisă condus de Gelu, avîndu-şi centru
în apropiere de Cluj.
 În Dobrogea sunt semnalate nuclee statale de tip medieval, avînd în frunte
jupîni. Cu privire la formaţiunile politice da le Sudul Carpaţilor, găsim
amănunte interesante în diploma din anul 1247 prin care, în schimbul ajutorului
dat regelui ungar Bela, cavalerilor Ioniţi li se dăruieşte Ţara Severinului,
împreună cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş, în afară de Ţara voievodatului lui
Litovoi ce este lăsată românilor în aceleaşi condiţii în care stăpîniseră şi pînă
atunci, ca şi ţara lui Seneslau, voievodul românilor de la răsărit de Olt.
În Moldova, vechile uniuni de triburi ale carpo-dacilor, romanizate datorită
contactelor cu restul populaţiei dacice şi a creştinării, au format, începînd din
secolul al VIII-lea, pe văile rîurilor Siret şi Prut, formaţiuni politice puternice ce
au putut rezista atacurilor din afară. Ţara Bârladului dispunea de o armată de mii
de oşteni, fiind temută de vecini; Ţara Brodnic, în nord, avea ca centru Baia; aici
s-a strămutat în perioada 1174-1234 capitala ţării Bârladului, în cadrul unei
formaţiuni politice unitare.
Apariţia unor “ţări” proprii, adică a unor confederaţii de obşti ca nuclee
politice ce au premers, ca verigi intermediare, momentul formării statelor
medievale unitare şi desinestătătoare pe teritoriul vechii Dacii şi din care unele
şi-au păstrat fiinţa multă vreme după aceea constituie un fenomen specific
procesului de organizare pe baza teritorială a populaţiei româneşti, iar împărţirea
în unităţi teritoriale numite jupe conduse de “jupâni” este o dovadă în plus a
vechimii acestei teritorializări.
Aparatul de conducere a obştilor se menţinea şi era completat de cel al
“ţărilor”. În fruntea aparatului “ţărilor” se aflau voievozii sau cnejii, conducători
militari, dar care aveau şi atribuţii judiciare şi organizau apărarea. Statul cel
Mare era format din reprezentanţi ai obştilor şi el alegea voievodul, rezolva
probleme patrimoniale comune pentru obşti, litigiile obştilor.
Adunarea juzilor începe a uzurpa treptat dreptul sfatului mare de a alege
un voievod, juzii încep a fi denumiţi şi cneji.
Odată cu formarea ţărilor au fost preluate normele după care se conduceau
obştile, fiind întărite prin autoritatea aparatul politic al “ţărilor”. Dar s-au
adăugat în condiţii noi şi norme noi şi totalitatea acestor norme forma “Legea
ţării”. “Legea ţării” avea sensul de totalitate de norme nescrise, legate prin
convingere, credinţă şi conştiinţă, o legătură internă, ceea ce la romani era
“moş” – obicei.
“Legea ţării” la români era un sistem normativ elementar, care reglementa
relaţiile dintre membrii obştii şi dintre obşti referitor la conducere, apărare,
muncă, proprietate, familii, asigurarea linişti publice prin apărarea vieţii,
credinţei şi demnităţii membrilor obştii.
“Legea ţării” avea un caracter unitar după conţinut în pofida faptului că
erau mai multe “ţări”. Acest lucru se explică prin originea etnică comună,
rădăcini instituţionale, organizarea politică similară şi condiţiile social-
economice asemănătoare de dezvoltare, grupuri compacte de români locuiau în
evul mediu la sud de Dunăre, în Polonia, Moravia, Slovacia şi se conduceau în
viaţa lor internă de propriul drept, numit în documentele latine “ius valahicum”.
Tot “ius valahicum” se numea în Transilvania medievală dreptul românilor.
Astfel “ius valahicum” era aceeaşi “Lege a ţării” după conţinut, după care se
conduceau românii care trăiau în afara organizaţiilor politice româneşti.

3.2 Instituţiile juridice româneşti sec.XIV-XIX.

Condiţiile social-economice, demografice şi politice asemănătoare în
întregul spaţiu geografic locuit de români în perioada feudalismului timpuriu, au
determinat apariţia unor forme de organizare politică similare, din ce în ce mai
largi pe plan teritorial, culminînd cu statele independente Ţara Românească şi
Moldova. Concomitenet, pe verticala socială apare o ierarhizare feudală tot mai
accentuată: cneaz,voievod, mare voievod şi domnul ţării.
La începutul secolului al XIV românii de la răsărit de Carpaţi aveau un
nivel de dezvoltare social-economică şi politică similar cu cel de la sud de
Carpaţi, dar progresul formaţiunilor politice existente era frînat de stăpînirea
mongolă şi de suzeranitatea maghiară.
 Către secolul XIV o serie de izvoare ale vremii pomenesc existenţa la
răsărit de Carpaţi a ţării Moldovei, care mai era numită, în dependenţă de
provenienţa izvoarelor, Vlahia, Moldovlahia, Rusovlahia, voloşscaia Zemlia etc.
Atît în Ţara Românească cît şi în Moldova românii adoptă ca formă de
stat monarhia feudală, avînd ca precedent Imperiul Bizantin.[16]
Domnia este instituţia centrală supremă în aparatul de stat. Ea este
rezultatul unui îndelungat proces evolutiv, cu străvechi rădăcini la care s-au
adăugat elemente noi, integrate organic în cele tradiţionale. La aceasta a
contribuit şi cadrul juridic-Legea Ţării- în care s-a realizat sinteza dintre vechi şi
nou. După cum ţările aveau în esenţă aceeşi organizare politică, tot aşa normele
juridice erau identice în fiecare ţară.
Apariţia domniei este concomitentă cu întemeierea Ţării Româneşti şi a
Moldovei. În ambele ţări întemeierea a parcurs un proces în esenţă asemănător:
pe plan intern şi teritorial o unire a micilor formaţiuni politice, de bună voie şi în
mod paşnic, sub conducerea unui unic voievod, urmată pe plan extern de lupte
pentru desfiinţarea suzeranităţii maghiare. [17]
Principiile care au stat la temelia domniei aveau o lungă tradiţie la români.
Dintre ele, două erau fundamentale:alegerea şi ereditatea.
Principiul alegerii celor cu sarcini de conducere era practicat în obştea
sătească încă din vremea dacilor şi a continuat să fie respectat şi după retragerea
aureliană, deoarece el corespundea cel mai mult cu democratismul obştei.
În lunga existenţă a obştilor săteşti, principiul alegerii a suferit transformări
cînd un alt principiu- al eredităţii- a început să se afirme. Cnezatul de stat şi de
vale deveniseră, treptat, ereditare şi chiar voievodatul tindea să devină ereditar
în toate teritoriile româneşti. Principiul cel nou are specificul de a consacra o
ereditare familială, atît pe linie descendentă, cît şi colaterală.
După cum obştile, uniunile de obşti, cnezatele şi voievodatele au coexistat,
tot aşa cele două reguli –alegerea şi ereditatea- nu numai că au coexistat în
unele din aceste formaţiuni, dar s-au şi îmbinat în aceeaşi organizaţie politică
sub forma alegerii din cercul aceleaşi familii.
 Sistemul electivo-ereditar a fost considerat de către stările sociale din Ţara
Românească şi Moldova, în tot timpul evului mediu, ca fiind ,,legiuit”, care
întrunea adeziunea domnilor, a boierilor şi a maselor în aşa măsură, încît cel
ajuns domn potrivit normelor sale era ,,unsul lui Dumnezeu”, domn ,,din mila
lui Dumnezeu”, deci un domn ,,legiuit”.[18]
Dimpotrivă cei ce acaparau tronul cu încălcarea regulilor privitoare la
alegere şi ereditate erau consideraţi uzurpatori.
Fiindu-i provenită puterea ,,din mila lui Dumnezeu”, domnul era considerat
monarh , prerogativele căruia se limitau doar de frica faţă de Dumnezeu, de
stima obiceiurilor şi de teama de o răscoală a supuşilor. În realitate, însă, puterea
lui era mărginită, la diferite etape în diferită măsură, de marea boierime. Luînd
hotărîri de ordin primordial, domnul neapărat urma să fie susţinut de boieri, fiind
comandant suprem al întregii armate, puterea lui nu era efectivă asupra
steagurilor (detaşamentelor) comandate de boieri; avînd cuvîntul hotărîtor în
judecata supremă, el judeca doar împreună cu sfatul boieresc.[19]
În calitatea sa de şef al statului, de vîrf al ierarhiei feudale în sistemul
vasalităţii, domnul exercita atribuţii privind conducerea politico-administrativă,
militară, judecătorească şi legislativă.
În calitatea sa de şef suprem al administraţiei, domnul hotăra în domenii ca:
împărţirea teritorial-administrativă a stat numirea dregătorilor, încasarea dărilor
şi efectuarea prestaţiilor către domnie sau baterea monedei. În viaţa religioasă
domnul exercita o tutelă asupra bisericii, avînd dreptul de a confirma pe
mitropoliţi, episcopi şi egumeni. În domeniul vieţii internaţionale el încheia
tratate de alianţă sau comerciale şi declara starea de război sau de pace în
relaţiile cu alte state.
Comanda militară era exercitată de către domn în calitate de voievod,
denumire păstrată din epoca feudalismului timpuriu, dacă iniţial dreptul militar
al domnului consta în coordonarea armatei, formată în principal din steagurile
boierilor, începînd din sec. XV ca o exprimare a centralizării puterii, domnul îşi
creează o armată proprie, condusă de dregători cu atribuţii speciale în acest sens.
 În acelaşi timp domnul era judecător suprem al tuturor supuşilor săi.
Hotărîrile judecătoreşti ale domnului se bucurau de forţă juridică numai pe
timpul vieţii acestuia, urmaşii la tron avînd dreptul de a judeca procesele. De
regulă domnul judeca procesele împreună cu sfatul domnesc.
Activitatea de legiferare a domnului îmbrăca forma hotărîrilor legislative,
care cuprind norme generale, adoptate de regulă, cu acordul sfatului domnesc şi
a dregătorilor.
Aşadar domnul exercita o multitudine de prerogative, într-un sistem bazat
pe confuzia de atribuţii, dar fireşte, activitatea lui era controlată de către boieri
care îşi promovau interesele prin sfatul domnesc şi prin dregători.
Sistemul succesiunii la tron a fost cel electivo-ereditar. Putea fi ales domn
oricine putea face proba că este rudă în linie directă sau colaterală, cu unul din
domnii anteriori. Alegerea era făcută de către ţară, cu sensul de adunare a
vîrfurilor societăţii feudale (boieri, cler, capii obştii). Se mai cerea ca domnul să
fie român, creştin-ortodox şi să nu fie însemnat (să nu aibă vreo infirmitate).
Sistemul electivo-ereditar, convenabil boierilor, a generat o anumită instabilitate
politică, mai ales după încercările de constituire a unor dinastii a dat greş.[20]
Depăşirea perioadei de trecere şi instaurarea sistemului de organizare
medievală a reprezentat un progres în dezvoltarea istorică a poporului român,
manifestat sub raport economic, social, politico-instituţional şi cultural.
Marea Adunare a Ţării era organ de aceeaşi competenţă cu sfatul domnesc
numai că se întrunea rar, în împrejurări deosebite, la alegerea domnului sau cînd
ţara era în grea cumpănă. Adoptarea unor hotărîri cardinale în viaţa statului
necesita susţinerea unui cerc mai larg a păturilor superioare şi de mijloc şi chiar
a celor de jos.Deaceea în condiţii excepţionale ele se convocau cu participarea
întregii boierimi, a clerului şi a reprezentanţilor orăşenimii şi ţărănimii din satele
privilegiate.
Într-o clasificare ce s-a impus Marea Adunare a Ţării, după obiectul său,
putea privi probleme interne şi externe. În funcţie de teritoriu, adunările de stări
se deosebeau în generale şi regionale sau provinciale. După procedura de
convocare, ele puteau fi întrunite de domn din iniţiativă proprie sau sub
presiunea unor categorii sociale. În sfîrşit, sub raportul valorii lor juridice,
adunările de stări pur consultative se deosebeau de cele de ale căror decizii
domnul era obligat să ţină seama. De regulă, adunările luau decizii ce
constituiau doar un aviz pentru domn, iar acesta din urmă printr-un act emanat
de cancelaria sa, transforma hotărîrea adoptată de adunare într-un document de
stat obligatoriu. La o astfel de adunare se examinau chestiunile cele mai
importante ca alegerea domnului, sau care cereau o largă responsabilitate, ca
plata tributului, război şi pace.[21]
Boierii participau la conducerea statului în cadrul Sfatului domnesc, care
era un organ central cu importante atribuţii, de natură să garanteze respectarea
de către domn a intereselor marilor feudali.
Astfel Sfatul domnesc întărea actele de transfer ale proprietăţii, daniile
domneşti şi acordarea de imunităţi, dînd garanţia respectării acestora. De
asemenea, participa la judecarea proceselor penale şi civile, exprimîndu-şi
acordul faţă de soluţia pronunţată de domn. De cîte ori era consultat, îl sfătuia pe
domn în probleme de stat. În domeniul relaţiilor internaţionale, sfatul domnesc
garanta respectarea de către domn a tratatelor sau altor acte externe. În fine,
boierii din sfat erau consultaţi şi în probleme de ordin financiar, bisericesc sau
cu privire la organizarea armatei.
Datorită rolului pe care îl avea de îndeplinit, sfatul domnesc era format din
reprezentanţii marii boierimi şi ai clerului. Numărul membrilor sfatului nu era
fix, variind între 12 şi 25. El era convocat în locuri şi la date fixe de către domn.
Compoziţia şi competenţa Sfatului domnesc au cunoscut o anumită
evoluţie. Pînă spre jumătatea sec. al XV-lea, raportul de forţe dintre domnie şi
sfat a fost de regulă favorabil acestuia din urmă. Dovada în acest sens este faptul
că hotărîrile erau luate de către domn şi boieri împreună, ceea ce se menţiona
chiar în formula de introducere a hrisavului, iar boierii îşi asumau angajamentul
de a asigura ducerea la îndeplinire a hotărîrii adaptate. Aşadar, iniţial activitatea
domnului era strict cenzurată de către boieri. Acest fenomen este firesc deoarece
în primele timpuri după întemeiere, în memoria boierilor, proprietari ai unor
întinse moşii, investite cu imunităţi, era vie amintirea faptului că statul se
formase prin venirea micilor state proprietăţi. După fondarea statelor feudale
independente, prin prezenţa lor în stat, boierii înţelegeau să-şi apere vechile
poziţii economice şi politice cu timpul, în procesul centralizării puterii în mîinile
domnului, odată cu orînduirea imunităţilor boierilor, aceştia participă la sfat în
calitate de martori – mulţumindu-se, cel mai frecvent, să ia act de voinţa
domnului. Dealtfel, este extrem de semnificativ în acest sens şi felul în care a
evoluat componenţa sfatului domnesc. Dacă imediat după întemeiere acesta era
compus numai din boieri de ţară începînd din prima jumătate a sec XV încep să
fie menţionaţi şi dregătorii (boierii de slujbe), subordonaţi nemijlocit domnului,
pentru ca la sfîrşitul aceluiaşi secol să fie format numai din dregători. Unii
dregători, ca vornicul, vistiernicul, logofătul sau postelnicul figurau permanent
în sfatul domnesc.[22]
După formarea statelor feudale româneşti, trăsăturile vieţii sociale s-au
conturat definitiv, societatea fiind împărţită în boieri, duhovnici, ţărănimea
liberă, ţărănimea aservită, orăşenimea, robii.
Calitatea de boier se putea obţine din naştere , prin achiziţionarea unui
domeniu sau prin numirea într-o funcţie publică. Boierii erau scutiţi de dări, lor
nu li se aplicau pedepse corporale şi erau judecaţi doar de domn.
Duhovnicimea deţinea întinse domenii. Clericii erau judecaţi de judecata
duhovnicească.
Orăşenimea era reprezentată de meşteşugari, negustori alături de care
locuiau boieri, clerici, militari şi dregători. Ei se bucurau de o situaţie
privilegiată, confirmată de privilegii speciale date de domnitor.
Ţărănimea putea fi liberă şi aservită .Cea liberă dispunea de drept de
posesie asupra pămîntului cu drept de a-l transmite în moştenire pe cînd ţăranii
aserviţi nu aveau asupra pămîntului decît un drept de folosinţă.
 Robii erau calificaţi ca nişte bunuri. Ei puteau avea anumite bunuri cu titlu
de proprietate, nu puteau fi ucişi de stăpînii lor dar puteau fi vînduţi fără
proprietate.
Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei s-a întemeiat pe acele
“ţări” existente înainte de formarea statului, formate în cadrul unor unităţi
geografice naturale, ajungînd după întemeierea statului diviziuni administrativ-
teritoriale, care se numeau ţinut, “derjava”, “volosti”. Denumirile ţinuturilor
proveneau de la oraşul-reşedinţă sau de la apele pe al căror curs se situau.
Conducătorii ţinuturilor erau numiţi pîrcălabi, iar cei din ţinuturile dinspre
Polonia – starosti.[23]
Pîrcălabii exercitau atribuţii administrative – aparatul din ţinut era
supravegheat de pîrcălab; fiscale – controlul suprem asupra procesului de
încasare a dărilor; militare – fiind comandanţi ai garnizoanelor de cetate şi
îngrijindu-se în caz de chemare a oastei mari, de formarea steagului de ţinut;
judecătoreşti – judecînd pricini civile şi penale.
Oraşele au avut o anumită autonomie, au beneficiat de un regim juridic de
autoadministrare aceasta explicîndu-se prin faptul că marea majoritate a oraşelor
a apărut înainte de întemeierea statului, fiind aşezate la intersecţia drumurilor
comerciale în locurile favorabile schimburilor. Oraşul avea vatra sa – adică
partea de locuit şi hotarul – vii, livezi, păşuni, folosite de orăşeni.
În oraşe exista un organ ales de orăşeni în fiecare an – consiliul orăşenesc,
compus dintr-un şoltuz şi 12 pîrgari. Aceştia erau aleşi de adunarea tuturor
orăşenilor, care se mai convocau în caz de impuneri excesive, înstrăinări din
hotarul oraşului, ceea ce periclita grav viaţa urbană.
Treptat domnitorul numeşte în oraş pe reprezentantul său care începe a
limita atribuţiile organului electiv al orăşenilor. Şoltuzul şi pîrgarii aveau
atribuţii judecătoreşti, fiscale şi militare.
Satele au cea mai veche origine, hotarele lor fiind stabile “din veac”, foarte
de demult, cu începuturi care se pierd în timpuri. Indiferent de apartenenţă,
satele se administrau în baza vechilor tradiţii, cu cneji, care erau aleşi de săteni,
şi tot ei fiind reprezentanţii obştii faţă de domnie. În satele particulare
proprietarii numeau un vornicel, care se îngrijea de obligaţiile ţăranilor faţă de
proprietar.
Odată cu apariţia primelor formaţiuni politice şi în special după întemeiere,
satele sunt integrate tot mai mult în sistemul conducerii centralizate, o parte din
vechile atribuţii ale obştii fiind preluate de stat.[24]
În epoca feudalismului devoltat satele erau împărţite în două mari categorii:
libere şi aservite.
Satele libere, moşneneşti sau răzeşeşti şi-au păstrat autonomia şi după
formarea satelor feudale, avînd organe proprii de conducere. În acelaşi timp ele
erau subordonate pe plan administrativ, fiscal şi militar judeţelor sau ţinuturilor.
În sec. XIV-XV satele erau conduse potrivit tradiţiei de cnezi şi juzi,
împreună cu oameni buni şi bătrîni. Din vechiul sistem al autoconducerii satele
libere continuau să exercite dreptul de a controla stăpînirea şi înstrăinarea
pămînturilor, judecarea unor procese penale şi civile, precum şi răspunderea
colectivă în materie fiscală şi penală.
Majoritatea satelor, însă, au fost aservite de către domn, boieri sau
mănăstiri. În aceste sate conducerea era exercitată de către un reprezentant al
proprietarului. Pe de altă parte, în virtutea imunităţilor de care se bucurau,
boierii aveau dreptul de a administra satele de pe moşie şi de a judeca, iar uneori
aceste drepturi le extindeau şi asupra satelor libere din vecinătate.
Cele mai vechi şi importante instituţii financiare ale dreptului românesc
au fost dările şi moneda.
După cucerirea Daciei de romani, sub Traian, în 105-106 această ţară,
devenită leagănul poporului român, a fost organizată după modelul altor
provincii din Imperiul Roman.
Aşezările erau colonii, municipii şi sate. Cele dintîi erau locuite de cetăţeni
romani care se bucurau de plenitudinea drepturilor, în unele cazuri fiind scutite
de impozitele directe. Municipiile aveau drepturi mai restrînse. Şi unele şi altele
se administrau de un consiliu ordo-decurionum, care pe lîngă atribuţii
administrative, avea obligaţia să repartizeze şi să strîngă impozitele de la
locuitori. Decurionii garantau cu averea lor încasarea impozitelor. Satele erau
locuite în general de populaţia dacă autohtonă.
Dările erau de două feluri: directe şi indirecte. În prima categorie intrau:
a) tributum soli, o dare funciară, de regulă 1% pe an din valoarea
imobilului;
b) tributum capitis, darea pe cap de locuitor, plătită numai de acei care nu
plăteau tributum soli.
În afară de aceste dări locuitorii trebuiau să presteze diferite servicii şi
muncă, cunoscute sub numele de vectigalia.
În categoria dărilor indirecte intrau:
a) dările de pe succesiuni;
b) dările pe sclavi;
c) taxele vamale.
Darea pe moştenire se numea vicessima hereditatum şi era de 5% din
valoarea succesiunii; darea plătită pentru eliberarea sclavilor, tot de 5% calculată
la valoarea acestora (vicessima libertatum) şi taxele vamale, cunoscute sub
denumirea de portorium.
Strîngerea dărilor se făcea cu ajutorul unui aparat fiscal specializat şi
numeros. Foarte multe dări ca cele pentru păşunat, pentru exploatarea sării,
taxele de vamă, taxele pentru obiectele de consum, de regulă se arendau de stat.
Arendaşii trebuiau să prezinte garanţii materiale serioase.[25]
În această perioadă organizarea politico-administrativă nu era diferenţiată
de organizarea judecătorească. Aceleaşi persoane aveau dreptul să administreze
şi să judece. Astfel, judecătorul suprem era domnul, care împreună cu sfatul
boieresc judeca cele mai importante procese.Dregătorii judecau pe teritoriile din
limitele judeţului, oraşelor sau satelor libere, cum o făceau şi stăpînii feudali în
satele ce le aparţineau. Pentru cei ce aveau dreptul de a judeca principalul era
,,gloaba” (amenda) care se plătea pentru orice fel de vină şi parţial revenea
judecătorului şi constituia o sursă importantă de venituri pentru aceştea.
 Procesele judiciare se efectuau pe baza obiceiului pămîntului. Acestea erau
legi orale cunoscute de toţi locuitorii ţării, transmise de la o generaţie la alta. Pe
măsura consolidării statelor feudale româneşti, pe lîngă legea nescrisă a ţării, a
început să se folosească şi dreptul scris cu prevederi penale şi civile de origine
bizantină, consemnate în hrisoave emise de cancelaria domnească.
În epoca feudală apar primele legi scrise în Ţările Române. Cele mai vechi
pravile ce au circulat în principate au fost nomocanoanele bizantine. În 1472
Sintagma lui Matei Vlastares din 1335 este copiată în slavoneşte, după o
traducere slavo-sîrbească a textului bizantin, la Mănăstirea Neamţu din
Moldova, iar mai tîrziu şi în Ţara Românească.
Alături de Sintagma au apărut şi alte traduceri slavone a nomocanoanelor
bizantine, toate rămase în manuscris: sunt aşa-numitele ,,coduri” de la Bisericani
(1512), de la Neamţ (1557), de la Putna (1581) şi de la Bistriţa moldovenească
(1618).
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea se tipăreşte prima pravilă
românească bisericească: este nomocanonul lui Ioan Postnicul, cunoscut sub
numele de Pravila de la Ieud, ce constă într-o prelucrare în limba română a unor
traduceri slavone după unele colecţii ecleziastice bizantine. Tot în limba română
apare în 1640 Codul de la Govora, o traducere după nomocanonul lui Manuil
Malaxos din 1562.
Toate aceste manuscrise şi tipărituri cu caracter predominant canonic n-au
fost aplicate; nici un document nu atestă punerea lor în practică. Explicaţia
rezidă în faptul că aceste pravile răspundeau exclusiv nevoii de cultură şi de
informare religioasă a aristocraţiei feudale şi în special a clericilor care,
cunoscînd salvona bisericească, le puteau folosi în exercitarea obligaţiilor lor
canonice. Pentru judecătorul laic însă, necunoscător al limbii slavone, ca de
altfel şi pentru poporul de rînd, aceste pravile au rămas necunoscute.
După instaurarea dominaţiei otomane se schimbă modalitatea venirii la
tron. Domnul este numit de sultan. Competenţa internă a domnitorului este
păstrată, dar sunt reduse prerogativele domneşti în politica externă.
 În Moldova şi Ţara Românească domnia a folosit modelul bizantin în multe
din elementele structurii sale: titulatura domnului, puterea lui absolută,
concepţia teocratică asupra puterii domneşti cu consecinţele sale, doctrina
virtuţilor imperiale, asocierea la domnie.
Odată cu venirea otomanilor, alegerea a devenit formală, pe primul loc
trecînd investitura (confirmarea) de către Poartă. La un moment dat investitura
se dădea înainte de alegere sau pur şi simplu se renunţa la alegere. Amestecul
porţii în treburile interne ale Ţărilor Române a fost sprijinit de boierime, care în
scopul promovării scopurilor sale a fost interesată în îngrădirea priorităţilor
domnului, condiţionînd alegerea acestuia de acceptarea unor angajamente, de
respectare a privilegiilor boiereşti (tocmeală).
Instituţia locţiitorilor domneşti a fost folosită în monarhia medievală numai
pînă la începutul sec. XVII-lea şi doar pentru perioada în care domnul ales de
ţară nu ajunsese la majorat. Mai tîrziu, cînd domnul era întărit sau chiar numit de
turci, locţiitorii domneşti erau mai frecvent folosiţi în cazul lipsei domnului din
scaun şi mai ales pentru timpul scurs de la investitură pînă la înscăunare.
Spre deosebire de regenţi ce lucrau în numele domnului, locţiitorii din sec.
XVII-XVIII (ispravnicii sau caimacamii) lucrau în nume propriu şi semnau
actele ca atare.
Dregătorii care intrau în compunerea sfatului în sec XVI-XVII (prima
jumătate) au fost în Ţara Românească: marele ban, vornicul, logofătul, spătarul,
visternicul, comisul, paharnicul, stolnicul, postelnicul, ducerul, sulgerul şi
petarul.
În ansamblul formelor de stat, regimurilor politice din Ţările Române au
constituit în sec. XIV-XVIII datorită particularităţilor lor, un element de
diversitate, în timp ce unitatea s-a concretizat, în principal, în forma de
guvernămînt ce le-a asigurat încadrarea în sistemul european.
Marile adunări ale ţării au existat şi după instaurarea dominaţiei otomane,
fiind convocate ca şi mai înainte nesistematic, ci pe măsura necesităţilor.
Izvoarele ne arată o reprezentanţă mai echilibrată a stărilor la asemenea adunări.
De exemplu: adunarea din 1632, întrunea “boieri, curteni şi ţara”, adunarea din
1628 – slujitori ai bisericii, boieri, slugi domneşti, ţara, iar adunarea din 1671
cuprindea boieri, slugile domneşti, orăşeni, cîte doi călugări de la mănăstiri şi
ţara”. Adunările de stări şi-au schimbat competenţa. În primul rînd, hotărîrile lor
în privinţa alegerii domnitorului nu mai aveau valoare fără consimţămîntul
sultanului.[27]
În ansamblul formelor de stat, regimurilor politice din Ţările Române au
constituit în sec. XVI-XVIII datorită particularităţilor lor, un element de
diversitate, în timp ce unitatea s-a concretizat, în principal, în forma de
guvernămînt ce le-a asigurat încadrarea în sistemul european.
În sec XVIII, multe oraşe din Moldova au trecut în proprietatea privată a
boierilor sau a mănăstirilor. În legătură cu aceasta se limita şi mai mult
autoadministrarea orăşenească de către ispravnici şi de reprezentantul
proprietarului de oraş. În oraşele particulare proprietarii numeau un căpitan care
avea funcţii judiciare şi poliţieneşti, astfel marginalizîndu-i pe şoltuz şi pîrgari,
care chiar dacă mai activează în unele oraşe au atribuţii minore faţă de cele din
trecut.
Din ultimul sfert al sec. XVIII se întîlneşte un organ orăşenesc numit
epitropia obştii oraşului, adică adunarea orăşenilor, care se crea în scopul
răscumpărării moşiilor tîrgului sau chiar a tîrgului.
Printre izvoarele dreptului, cel mai vechi este “Legea ţării” – dreptul
cutumiar. Dar la rînd cu dreptul cutumiar se dezvolta legislaţia domnească,
necesitatea codificării căreia este evidentă. Menţionăm că prin legislaţia
domnească se modificau obiceiuri vechi, dar domnitorii nu accentuau acest
aspect, din contra, menţionau că norma nouă este conformă cu obiceiul.
La sf.sec. XVI- începutul sec.XVII, mai mulţi domnitori au promulgat
consecvent o politică penală mai dură, care se deosebea de politica penală
precedenţă. Deoarece timp de 40 de ani (1588-1628) au fost editate o serie de
gramote cu conţinut similar, care se refereau la dreptul penal şi procedura penală
aceste măsuri lagislative pot fi calificate ca o reformă de 40 ani în domeniile
respective.
La sf. sec. XVI relaţiile sociale se înăspresc, apar şerbii (vecinii),
exploatarea pe două canale (de stat şi particular) se intensifică, ceea ce parţial
explică creşterea criminalităţii. Infractorii cei mai periculoşi erau numiţi
răufăcători şi urmau să fie judecaţi de justiţia de stat. Chiar şi acele mănăstiri,
care înainte au avut dreptul de a-şi judeca ţăranii, acum nu mai aveau dreptul de
a judeca “răufăcătorii”.
În legătură cu calificarea “om rău”, “răufăcător”, se schimba şi pedeapsa,
forma procesului. Pedeapsa răufăcătorilor era moartea , care nu putea fi înlocuită
cu amendă judiciară, “duşegubina”, ceea ce se întîlnea frecvent înainte. Deci
pedeapsa era îndreptată asupra personalităţii “răufăcătorului” cu scopul de
exterminare fizică şi de intimidare. Nu se îngăduia să se plătească pentru a scăpa
un răufăcător de la executare, ceea ce obişnuit se permitea mai înainte. O altă
particularitate a reformei a fost limitarea răspunderii colective în privinţa
“răufăcătorilor”, se menţiona că nici tatăl pentru fiu, nici fiul pentru tată, nici
alte neamuri nu răspund pentru faptele “răufăcătorului”. În aşa fel se
individualiza pedeapsa şi se stabilea răspunderea individuală a “răufăcătorului”.
Pedeapsa şi procedura de examinare în justiţie a infracţiunii comise urmau
scopul înfricoşării, normă repetată frecvent de domnitori.
Înainte de executare “răufăcătorii” erau torturaţi cu scopul de a obţine de la
ei recunoaşterea vinei şi trădarea complicilor.
La mijlocul sec. al XVII-lea au fost adoptate cele mai importante izvoare
ale dreptului nostru scris din epoca feudalismului. Ele au apărut aproape în
acelaşi timp. Cartea românească de învăţătură la 1646, iar Îndreptarea legii la
1652 şi au un conţinut similar. Cele mai multe dispoziţii se referă la relaţiile din
agricultură şi la dreptul penal.
Regimul turco-fanariot în dezvoltarea sa cunoaşte două etape:[28]
• prima perioadă- între anii 1711-1774; această perioadă a fost însoţită de
grave încălcări în ceea ce priveşte autonomia Ţărilor Române;
 • a doua perioadă- între anii 1774-1821; în urma promovării unei politici de
echilibru între Turcia şi Rusia, ţările române îşi redobîndesc în această
perioadă unele drepturi politice şi economice.
În perioada dată domnii pămînteni aleşi pînă acum de forţele politice din
interior, sunt înlocuiţi cu domnitori numiţi de Poartă, din rîndul demnitarilor
greci din cartierul fanar din Constantinopol, care avea un rol important în
ierarhia administrativă şi în viaţa politică a Imperiului.[30]
Durata domniei a fost fixată pe o perioadă de 7 ani cu dreptul schimbării
domnitorului în cazul comitarii unor greşeli grave.
Divanul a luat locul sfatului domnesc. Competenţa lui s-a redus la
prerogativa legislativă de alcătuire a proiectelor de legi.
Marea adunare a ţării este în criză şi este de fapt înlocuită cu un sfat de
obşte- o adunare restrînsă, alcătuită din boieri şi înaltul cler, fără nici o alegere şi
o reală reprezentativitate.
Pînă la reforma lui Constantin Mavrocordat, în fruntea fiecărui ţinut era
pîrcălabul cu funcţii administrative şi judecătoreşti. Prin reforma sa Constantin
Mavrocordat a introdus la 1741 în ţinut ispravnicul alături de pîrcălab, iar mai
tîrziu ambii se numeau ispravnici.
Ispravnicii erau numiţi la înscăunarea domnului din foştii mari dregători
odată cu numirea marilor dregători. Pentru constrîngerea oamenilor, ispravnicii
aveau cîte o unitate militară (de călăraşi) la dispoziţie. Obiectivul reformei a fost
întărirea autorităţii ispravnicului şi intensificarea dependenţei faţă de puterea
centrală.
Reforma administrativă a lui C. Mavrocordat era îndreptată spre lichidarea
abuzurilor de putere din partea reprezentanţilor de administraţie. Acest obiectiv,
a fost şi în centrul atenţiei altor domnitori, care au adoptat măsuri legislative
suplimentare. Tot C. Mavrocordat a împărţit ţinuturile (judeţele) în unităţi
administrative mai mici – ocoale (în Valahia) sau numite plăşi. Administrarea
ocolului se făcea de ocolaşi, care se subordona ispravnicului de ţinut. Avea
atribuţii administrative şi fiscale. Nu avea dreptul de judecată asupra
locuitorilor.[31]
Activitatea reformatoare a lui Constantin Mavrocordat a inclus şi unele
măsuri fiscale. Printre acestea menţionăm: scutirea de darea anuală a
mănăstirilor, clerului şi a marilor boieri, desfiinţarea privilegiilor fiscale ale
breslelor de armăşei, aprozi, vistiernicii care urmau să plătească dări la fel ca
“ţara”.
Noţiunea de persoană a avut 2 sensuri: persoana era orice om privit ca
subiect de drepturi şi obligaţii, deci persoana fizică, precum şi asociaţiile cu
patrimoniu propriu ce se bucurau de drepturi şi obligaţii distincte de ale
membrilor săi avînd personalitate juridică şi ocrotite fiind în vederea exercitării
drepturilor şi obligaţiilor lor ca persoane juridice.[32]
În afara stării sociale la determinarea capacităţii juridice a persoanei s-a
luat în consideraţie:
a) vîrsta – după “Îndreptarea Legii” pare a fi o vîrstă legată de 14 ani la
băieţi şi 12 ani la fete, după care urma majoratul: 24 ani la băieţi şi 16
ani fetele;
b) sexul – femeile fiind în acest sens lipsite de drepturi şi subordonate
bărbatului;
c) neamul – care avea în vedere 2 aspecte: unul viza situaţia străinilor, iar
cel de-al 2-lea numai în cazul Transilvaniei se referea şi la situaţia
românilor, consideraţi toleraţi şi lipsiţi de drepturile de care se bucurau
cele trei noţiuni privilegiate.
Pe treapta cea mai de sus a scării sociale se găseau boierii. Prin Hrisovul
din 1734, apartenenţa la boierime a fost recunoscută tuturor dregătorilor mari.
Mai mult decît atît rangul de boier îi era păstrat feudalului care rămînea fără
slujba de stat.
În 1741, Constantin Movrocordat a emis un hrisov conform căruia toţi
boierii au fost împărţiţi în trei grupuri – trei ranguri boiereşti în dependenţă de
slujba pe care o aveau. [33]
 În anul 1749 adunarea boierilor condusă de Constantin Mavrocordat
adoptă o lege conform căreia a fost anulată şerbia (vecinia).
Începînd cu primele decenii ale secolului al XVIII-lea şi pînă la revoluţia
din 1848, au fost promulgate în Principate numeroase acte normative, începînd
cu hrisoavele domneşti şi terminînd cu diverse legiuiri, alături de care au circulat
şi cîteva coduri bizantine, religioase sau civile. Cunoscînd în principal o aplicare
mai largă în organizarea de stat şi mai redusă în raporturile private, dreptul scris
nu reuşeşte totuşi să înfrîngă cutuma, datina cea veche.
Cele mai importante hrisoave sunt cele prin care se promulgă noile coduri
ale epocii şi din care rezultă că domnii ţării nu îndrăzneau să înlăture vechile
obiceiuri, pe care le lăsau să subziste alături de legea nouă; acesta, rar aplicată,
rămînea mai degrabă o creaţie teoretică de cabinet, decît una practică, aplicabilă
realităţilor cotidiene.[34]
Codificările realizate pînă la 1821 privesc în mod special organizarea
instanţelor, procedura de judecată şi dreptul civil.
Noile legiuiri au fost desemnate prin termenul de condică, codică sau cod
potrivit tradiţiei romane şi practicii din Europa acelei vremi.
-Pravilniceasca condică a fost întocmită în Ţara Românească din porunca
lui Alexandru Ipsilanti în anul 1775 şi a intrat în vigoare abia după 5 ani, la
1780, datorită opoziţiei Turciei. Ea a fost scrisă în limba greacă şi în limba
română.
Prin această legiuire s-a făcut un pas important în direcţia modernizării
organizării justiţiei. Cea mai mare parte a condicii se referă la organizarea
instanţelor şi la dreptul de procedură judiciară. Condica conţine şi dispoziţii ale
dreptului civil al familiei.
- În anul 1817 intră în vigoare în Moldova, sub domnia lui Scarlat
Calimah, codul ce-i poartă numele.
Principalele izvoare ale Codului Calinach au fost: obiceiul românesc,
dreptul bizantin, Codul civil francez, Codul civil austriac (1811).
 Este alcătuit Codul Calimach din 2032 articole structurale la rîndul său în 3
părţi, precedate de o introducere.
Partea I-a este consacrată drepturilor persoanelor, cea de a doua drepturilor
lucrurilor, iar cea de a 3-a un amestec de reglementări, ce privesc dreptul
persoanelor dimpreună şi a lucrurilor. În partea finală sunt cuprinse 2 anexe ce
înfăţişează regulile aplicabile concursului creditorilor şi licitaţiei.
Codul s-a aplicat pînă la 1 decembrie 1865.
- Legiuirea Caragea a fost întocmită în anul 1818, din ordinul domnului,
Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmînd să intre în vigoare mai tîrziu.
Prin conţinutul dispoziţiilor sale, Legiuirea Caragea este mai puţin unitară,
deoarece cuprinde norme de drept civil, de drept penal şi de procedură. Prima
parte a Codului tratează despre obraze, cea de a doua – lucruri, partea a treia
despre tocmeli, cea de a patra despre daruri şi moştenire, partea a cincea despre
vini, şi ultima despre judecăţi.[35]
Deci, primele patru părţi ale legiuirii formează un adevărat cod civil, partea
a cincea un cod penal, iar partea a şasea un cod de procedură.
În anul 1814, pravilistul moldovean Donici, a elaborat un adevărat cod
civil, cunoscut sub denumirea Manualul juridic al lui Andronache Donici.
Andronache Donici caracteriza cele două moduri de dobîndire a
proprietăţii: primar şi derivat, interpretînd modul primar ca ocupare şi strîngerea
fructelor, iar cel derivat ca mod care decurge din tranzacţiile civile (vînzare-
cumpărare, schimb, donare).
Moşiile erau de 2 feluri: de neam şi achiziţionate. Andronache Donici a
generalizat şi materialul referitor la succesiuni. Moştenirea putea fi transmisă
prin testament sau prin lege. Testamentele puteau fi atît scrise, cît şi verbale şi
era necesar un număr de martori la alcătuirea lor. Moştenitorii puteau fi
înlăturaţi de la moştenire dacă:
1) atentau la viaţa testatorului;
2) nu-l ajutau în caz de boală sau sărăcie;
3) îl insultau, îi pricinuiau leziuni corporale;
 4) nu-l răscumpărau din robie.
Pe lîngă legiuirile care au îmbrăcat forma unor coduri, s-au adoptat şi legi
cu caracter special ce reglementau anumite aspecte legate de evoluţia socială.
Legiuirile locale edictate de fanarioţi ca şi cele pur bizantine ce au circulat
în Principate, au rămas în afara vieţii cotidiene a instanţelor. Cele cîteva zeci de
documente care amintesc de aplicarea legiuirilor scrise din această epocă, faţă de
miile de documente ce atestă aplicarea obiceiului pămîntului constituie dovada
trăiniciei cutumei.
Întocmite cu scopuri politice şi adesea din dorinţa de a reînvia tradiţii
legislative bizantine, aceste coduri au rămas simple forme. Imitaţiile străine n-au
putut învinge legea pămîntului, obiceiul ţării care a continuat să rămînă pînă la
revoluţia burgheză aproape singurul izvor al dreptului pozitiv.

§ 4. Instituţiile juridice în timpul tranziţiei de la perioada medievală la

cea modernă
Totul depinde de capriciile unuia singur
care deţine în mîna sa puterile legislativă,
executivă şi judecătorească.
Barbu Ştirbei
Pentru ca o transformare de esenţă spre o nouă epocă să se producă, era
nevoie de o schimbare profundă în tipul de proprietate medievală, improprie prin
caracterul ei condiţionat economiei de schimb ce necesită o stăpînire deplină
asupra bunurilor. Calea a fost găsită în posibilitatea de capitalizare a prisoaselor.
La nivelul bunurilor imobiliare funciare, procesul se va desfăşura prin
liberarea producătorilor direcţi, care pierd astfel dreptul propriu de a nu fi
despărţiţi de pămîntul pe care-l lucrau, iar fostul stăpîn, seniorul feudal, devine
acum proprietarul absolut al domeniului, purgat de orice obligaţie faţă de foştii
şerbi, după ce în perioada regimului nobiliar înlăturase dependenţa de suveranul-
suzeran. Progresul înregistrat de tehnicile noi de producţie a dus la modificări şi
în structura socială, dispărînd deosebirile de rang şi privilegiile şi formîndu-se o
categorie de proprietari absoluţi asupra mijloacelor de producţie şi de tehno-
birocraţi, ca o clasă de mjloc.
Formarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale moderne a cunoscut un ritm
destul de lent, datorită, pe de o parte, menţinerii formelor de aservire a
producătorilor direcţi, iar pe de alta, a dominaţiei străine, cea otomană în
Moldova şi Ţara Românească. Războaiele necontenite şi împilările săvîrşite cu
ocazia perceperii birurilor agravau, la rîndul lor, situaţia materială a
producătorilor direcţi, contribuind, împreună cu alte cauze, la depopularea
satelor. În aceste condiţii, constituirea unor rezerve de bunuri ce puteau fi
capitalizate nu se putea realiza în condiţii normale, mari cantităţi de produse şi
sume de bani luînd calea străinătăţii.
Producţia simplă de mărfuri se transforma treptat în producţie de piaţă, apar
manufacturile, se intensifică schimbul, iar exportul de produse agricole creşte şi,
odată cu toate acestea, circulaţia monetară. În acelaşi timp, în domeniul
producţiei agricole îşi face apariţia munca salariată. Paralel cu extinderea
marilor latifundii în dauna ţărănimii libere, boierii şi arendaşii lor, interesaţi să
producă cît mai multe cereale pentru piaţa internă şi externă au sporit
considerabil numărul zilelor de clacă în raport cu cele stabilite în reformele lui
Constantin Mavrocordat din 1749.
Momentul culminant al acţiunilor pentru îlăturarea vechilor relaţii şi
înnoirea societăţii în toate privinţele a fost revoluţia de la 1848 din Ţările
Române. Actele emise în decursul desfăşurării revoluţiei de la 1848- adevărate
declaraţii de drepturi- cuprind, pe de o parte, principii şi norme referitoare la
dezvoltarea noilor relaţii sociale şi la organizarea unui sistem de Stat modern, iar
pe de altă parte exprimau voinţa generală de înlăturare a oprimării şi dominaţiei
străine, pentru păşirea pe calea democraţiei şi progresului. Proclamaţia de la
Islaz a avut forma şi autoritatea unui act constituţional, iar actele mişcărilor
revoluţionare din Moldova carcaterul unor memorii.

4.1 Instituţiile juridice ale Basarabiei în I jumătate a sec.XIX

 Prin anexarea la Rusia, românii din Basarabia şi-au pierdut statalitatea
naţională. Vrînd să-şi creeze o imagine favorabilă în Balcani, ţarismul a dus în
primele două decenii o politică de autonomie a Basarabiei.
În iulie 1812, prin decretul senatului despre instituirea unui guvern
provizoriu în Basarabia pentru administrarea civilă, în postul de guvernator civil
a fost numit boierul moldovean Scarlat Sturza.
Guvernatorul civil urma să promoveze politica ţarismului, expusă în
instrucţiunile date lui Ciceagov, comandant al armatei regiunii basarabene, care
se afla în cetăţi şi la frontieră. În 1813 a fost adoptată o lege cu privire la
guvernarea temporară a Basarabiei. Conform acestor reguli, a fost creată o
administraţie – un guvern regional în fruntea căruia era un guvernator civil.
Guvernatorul avea funcţii executive şi judecătoreşti. În post de guvernator civil a
continuat să fie Scarlat Sturza, iar comandant al Armatei din regiunea Basarabia
era general-maiorul rus I.M. Garting. Conducerea civilă şi cea militară urmau să
colaboreze. Guvernul regional era alcătuit din două departamente care se
împărţeau în cîte trei servicii conduse de consilieri. Un serviciu al
departamentului întîi judeca cauzele civile, altul cele penale, iar al treilea
serviciu conducea poliţia. Deci primul departament era judiciar – poliţienesc.
Cel ce-al doilea departament avea de asemenea trei servicii: primul – executiv,
al doilea – de finanţe, al treilea – economic. Deoarece documentaţia se întocmea
în limba rusă şi română, fiecare departament avea cîte două cancelarii.
A fost păstrată vechia administraţie locală (ţinut, ocol, oraş, sat), aflată în
mînile ispravnicilor, ocolaşilor, căpitanilor de mazili şi de tîrg. Conform
regulilor din 1813 în nouă ţinuturi ispravnicii arau numiţi de guvernator.[36]
În mai 1813, după moartea lui Sturza, guvernator civil a afost numit
general-maiorul Garting, astfel că una şi aceeaşi persoană întrunea puterea civilă
şi cea militară. Garting a propus ca Basarabia să fie transformată într-o gubernie
de tip rusesc, lichidîndu-se particularităţile în administrare. Acest proiect i-a
îngrijorat pe boierii pămînteni, care s-au adresat ţarului rugîndu-l să numească în
post de guvernator boieri pămînteni. În 1816, pe motiv de boală Garting a fost
concediat, ceea ce a însemnat de fapt o concesie făcută boierimii basarabene.
Dar în acelaşi an pentru conducerea regiunii a fost înfiinţată funcţia de rezident
cu puteri depline, căruia i se supunea guvernatorul Basarabiei. Instituirea
postului de rezident a confirmat încă o dată direcţia dezvoltării – introducerea
administraţiei după modelul guberniilor ruse. Autoritatea şi funcţiile
guvernatorului s-au redus.
Din 1816 pînă în 1818 în aparatul regional de conducere s-au introdus
schimbări care s-au exprimat în delimitarea mai concisă a atribuţiilor
departamentelor, dintre care unul era administrativ, iar altul strict judiciar, avînd
numai două servicii – penal şi civil. În administraţia locală, alături de ispravnici
a fost introdus postul de revizor, care supraveghea activitatea ispravnicului.
Regiunea Basarabiei din 1818 avea şase ţinuturi: Hotin, Bălţi, Orhei,
Bender, Izmail şi Akkerman. În fiecare ţinut era numit cîte un căpitan-ispravnic
şi patru asesori aleşi de nobilime şi întăriţi de rezident ce aveau atît funcţii
administrative cît şi judecătoreşti. Poliţia a fost organizată după modelul rus; în
fiecare oraş centru de ţinut era cîte un şef de poliţie cu pristavi şi supraveghetori
de cartier.
Infracţiunile comise de nobili nu se examinau în ţinut, ci erau examinate de
Consiliul Suprem. Organul financiar în ţinut era vistieria ţinutală. În oraşe,
pentru conducerea comerţului şi meşteşugarilor, existau dume şi bresle, aşa cum
era şi în restul Rusiei.
În 1823, rezident al Basarabiei a fost numit contele Voronţov, care era în
acelaşi timp şi general-guvernator al Novorosiei.[37] El a activat energic în
sensul lichidării autonomiei Basarabiei. Încă în 1823 a fost aprobată propunerea
secretarului de stat ca în cazurile obişnuite toate chestiunile privitoare la
Basarabia să fie rezolvate de Comitetul miniştrilor. În 1825, Senatului
Imperiului Rus i-au fost transmise funcţiile instanţei de recurs pe dosarele
examinate de judecătoriile Basarabiei. În aceste cazuri, Senatul trebuia să se
conducă după legile şi obiceiurile moldoveneşti. În 1828 a fost promulgată o altă
lege, intitulată “Instituţie pentru conducerea regiunii Basarabia”, conform căreia
a fost desfiinţată funcţia de rezident şi a fost lichidat Consiliul Suprem, în locul
căruia a fost creat Consiliul regional, un organ consultativ. Membrii Consiliului
regional erau numiţi de guvernul ţarist, în afară de mareşalul nobilimii din
regiune. Ţinerea lucrărilor de secretariat a fost trecută numai în limba rusă.
. În baza Instituţiei din 1828, funcţionau aceleaşi organe judiciare ca şi în
Rusia. Dacă examinăm comparativ cu organele judiciare din Moldova,
observăm că o anumită separaţie a existat în ambele ţări, dar amestecul
administraţiei în chestiunile judecătoreşti era mai mare în Rusia şi principiul
medieval al judecătorilor pe stări era păstrat doar în Rusia. Toţi funcţionarii erau
numiţi de general-guvernator şi pe această cale băştinaşii erau îndepărtaţi din
administraţie.[38]
Conform regulamentului privind înfiinţarea regiunii Basarabia din 1818,
boierii din Basarabia au fost egalaţi în drepturi şi privilegii cu nobilii moşteniţi
(de neam) din Rusia. Boierilor li s-a recunoscut privilegiile de mai înainte, în
primul rînd dreptul de proprietate asupra pămîntului şi muncii neplătite a
ţăranilor. Boierii din Basarabia, ca şi nobilii ruşi, au fost scutiţi de plata dărilor
faţă de stat şi li s-a dat dreptul de a-şi alege la adunările lor mareşali ai nobilimii.
Ei îşi menţionau şi unele privilegii feudale, ca monopolul asupra fabricării
băuturilor spirtoase şi întreţinerea fără taxă a abatoarelor.
Boiernaşii erau urmaşii marilor boieri care nu aveau dregătorii mari care le-
ar fi dat dreptul să se numească boieri. Boiernaşii, s-au păstrat ca grup social şi
după 1812 şi s-au folosit de vechile lor drepturi şi privilegii, dar treptat au fost
contopiţi cu categoriile sociale specifice Rusiei. Legea din 10 martie 1847 a dat
boiernaşilor aceleaşi drepturi ca şi nobililor personali. Spre deosebire de
Regulamentul din 1818, această lege prevedea recunoaşterea condiţiei sociale de
nobili personali pentru copiii de boiernaşi care pînă la vîrsta de 22 de ani intrau
în slujba de stat.
Mazilii, categorie socială aparte conform Regulamentului din 1818 şi-au
păstrat situaţia precedentă. Avînd moşii, mazilii primeau renta feudală de la
ţăranii dependenţi, dar plăteau dare statului şi îndeplineau prestaţii publice,
supravegheau îndeplinirea prestaţiilor feudale de către ţărani. Ca şi boierii,
mazilii nu puteau fi supuşi la pedepse corporale. Avînd ca obiectiv unificarea
socială, guvernul ţarist prin legea din 10 martie 1847 a egalat mazilii cu
odnodvorţii din Rusia.
Ruptaşii au fost egalaţi cu ţăranii, refuzîndu-li-se în 1826 acordarea
drepturilor de mazili. Acei dintre ruptaşi ce posedau documente considerate
valabile de către administraţia Basarabiei, au fost egalaţi cu coloniştii străini.
Prin legea de 10 martie 1847 copiii ruptaşilor urmau să fie înscrişi ori la ţărani,
ori la orăşeni (meseriaşi).
O categorie socială aparte o alcătuiau coloniştii străini; în special erau
numeroşi cei veniţi în Basarabia de peste Dunăre – bulgarii şi găgăuzii, care au
populat judeţele de sud. Coloniştii au fost dotaţi cu cîte 60 deseatine de pămînt
în folosinţă veşnică cu dreptul de a transmite prin moştenire. Aveau dreptul să
cumpere pămînt în proprietate, să treacă dintr-o categorie în alta, se puteau
ocupa cu meşteşugurile, negoţul, puteau deveni antreprenori. Erau eliberaţi de
plata dărilor şi prestaţiilor publice.[39]
Ţărănimea se diviza în ţăranii statului şi ţăranii dependenţi. Marea
majoritate a producătorilor direcţi al Basarabiei o alcătuiau ţăranii dependenţi,
adică cei care erau aşezaţi pe pămînturile boiereşti sau mănăstireşti. Din punct
de vedere juridic, ţăranii dependenţi erau personal liberi, dar deoarece nu aveau
pămînt pentru folosirea lui trebuiau să plătească proprietarului dijmă şi să facă
boieresc.
Legile locale aplicate în Basarabia au fost: [40]
1. Hexabiblul lui Armenopol (sau “cele şase cărţi de judecată”) care avea o
aplicare largă în Moldova din sec. XVIII şi prezenta extrageri din dreptul
romano-bizantin;
2. Manualul de legi al lui Andronache Donici, publicat la Iaşi în 1814;
3. Sobornicescul Hrisov de la 1785 al domnitorului Alexandru
Movrocordat, ce conţinea prevederi referitoare la dreptul de protimisis
şi la holopii ţigani;
 4. Regulamentul din 1818 privind înfiinţarea regiunii Basarabia.

4.2 Formarea statului naţionale unitar Român şi a sistemului de drept

modern 1859-1917
Revoluţia de la 1848 la români, încadrîndu-se în contextul general european,
a avut un caracter unitar, în ciuda faptului că ei trăiau în state diferite. Între
obiectivele măreţe ale revoluţionarilor se afla şi realizarea unirii, eliberarea
naţională şi modernizarea vieţii social-politice şi de stat.
Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt războiului Crimeii. Articolele 22-26
se refereau la Principatele Române şi prevedeau: 1) înlăturarea protectoratului
ţarist şi menţinerea suzeranităţii Porţii; 2) reorganizarea Principatelor pe baza
autonomiei lor; 3) convocarea unor divanuri ad-hoc, compuse din reprezentanţii
tuturor categoriilor sociale, care vor fi în drept să formuleze şi să înainteze
Comisiei internaţionale dorinţele poporului român. În baza acestui tratat Rusia
retroceda Moldovei trei ţinuturi de la sudul Basarabiei - Izmail, Bolgrad, Cahul.
Pe baza dispoziţiilor tratatului, sultanul a emis un firman pentru convocarea
divanelor ad-hoc în Moldova şi Valahia. Adunările ad-hoc s-au deschis în
septembrie 1857. Revendicările acestor adunări s-au referit la: 1) autonomia
Principatelor faţă de Poartă în baza vechilor capitulaţii; 2) unirea celor două
Principate într-un stat unitar România; 3) guvernarea printr-un organ repre-
zentativ; 4) aducerea pe tronul ţării a unui principe străin dintr-o dinastie
domnitoare din Europa.
Deciziile Adunărilor ad-hoc au fost trimise reprezentanţilor puterilor
garante, care le-au examinat din mai pînă în august 1858 în cadrul Conferinţei
de la Paris. Conferinţa de la Paris a elaborat o convenţie ce se referea la
viitoarea organizare a principatelor. Convenţia a proclamat unirea sub forma
Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei, dar fiecare principat continua să
aibă o organizare separată, fiecare cu organele sale — domn, adunare
legislativă, guvern, cu capitale distincte. Domnul trebuia ales dintre pământeni.
Convenţia prevedea şi elemente comune pentru ambele principate: Curte de
Casaţie unică, o conducere unică a armatei şi o Comisie Centrală la Focşani,
care trebuia sa întocmească proiecte de legi comune.
Adunarea electivă din Moldova l-a ales la 5 ianuarie 1859 ca domnitor pe
Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie Alexandru Ioan Cuza a fost ales şi ca
domnitor al Valahiei.
Realizarea statului naţional unitar a fost opera întregii naţiuni, a tuturor
păturilor sociale şi ea a fost înfăptuită relativ uşor. Reformele democratice însă
se loveau de rezistenţa reacţiunii interne, a marilor proprietari funciari. Avînd o
componenţă reacţionară, Adunarea electivă respingea proiectele de legi
reformatoare şi foarte des acorda vot de blam guvernului.[41]
La 2 mai 1864 au fost aprobate prin plebiscit 2 legi: Statutul dezvoltator al
Convenţiei de la Paris şi Legea electorală.
Plebiscitul a avut loc între 10-14 mai 1864 şi a demonstrat hotărîrea
poporului de a merge pe calea reformelor democratice.
Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris, bazîndu-se din principiul
separaţiei puterii, prevedea că puterea legislativă este exercitată de parlament şi
domn. Parlamentul era preconizat cu două camere: Adunarea electivă şi
Adunarea Ponderatrice (Corpul ponderator). Domnul putea emite acte legislative
fără consultarea parlamentului atunci cînd situaţia impunea măsuri deosebite.
La 14 august 1864 a fost promulgată o lege rurală conform căreia ţăranii erau
consideraţi ca proprietari asupra loturilor aflate în posesia lor suprafaţa fiind
condiţionată de numărul de vite pe care ţăranii le aveau, ceea ce în medie a fost
de cîte 4 ha de familie. Obligaţiile feudale au fost suprimate în schimbul unei
despăgubiri, pe care ţăranii urmau s-o plătească în timp de 15 ani, suma anuală
variind de la 50 la 133 lei.
Reformele interne ale marelui domn al Unirii i-au adus mulţi duşmani, ceea
ce a dus la abdicarea acestuia în anul 1866 şi ulterior încoronarea lui Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen.
Principalele izvoare ale dreptului administrativ erau în această epocă
Constituţia din 1866, Legea pentru repsonsabilitatea ministerială din 1879,
Legea pentru consiliile judeţene şi Legea comunală din 1864.
Puterea executivă la nivel de ţară îi aparţinea domnitorului (de la 1881 rege)
şi guvernului. Tronul se transmitea prin ereditate pe linie masculină în cadrul
dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen.
Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de domn (rege). Miniştrii formau guvernul
sub preşedinţia primului ministru. La numirea miniştrilor regele trebuia să ţină
cont de regula ca ei sa fie din partidul care deţinea majoritatea parlamentară.
Conform art. 4 al Constituţiei din 1866, teritoriul României era împărţit în
judeţe, judeţele - în plăşi, plăsile - în comune (rurale şi urbane).
După unirea Principatelor, în domeniul legislaţiei civile se cerea înfăptuirea
nu numai a unei codificări unice, ci şi a unei codificări de drept civil modern.
Codul Calimach şi Legiuirea Caragea în noile condiţii de dezvoltare liberă a
relaţiilor dintre particulari erau depăşite.
Pe timpul lui A.I.Cuza a fost adoptat Codul civil, Codul penal, Codul de
procedură penală şi Codul de procedură civilă intrate în vigoare în anul 1865.
Ca bază a Dreptului civil, Codul socotea individul, urmărind protejarea lui
prin asigurarea libertăţii personale, protecţia proprietăţii private şi asigurarea
egalităţii juridice a cetăţenilor în faţa legii. Adică, Codul civil român reiese din
ideile de libertate şi egalitate a oamenilor proclamate de Revoluţia franceză din
1789.
Codul civil român, ca şi cel francez, recunoştea patru izvoare ale obligaţiilor:
contractele, delictele, cvazicontractele şi cvazidelictele.
Cele mai importante elemente în contract erau: 1) capacitatea juridică a
părţilor; 2) obiectul să fie determinat; 3) cauza (scopul) licită şi adevărată.
Codul penal a realizat nu numai unificarea legislaţiei penale, dar a introdus
şi principii noi în dreptul penal.[43]
Principiul de bază - nu există infracţiune şi pedeapsă nearătată în lege. O
mare importanţă avea principiul egalităţii tuturor în faţa legii. De asemenea se
indica că legea penală nu are putere retroactivă, în acest sens infracţiunile
săvîrşite sub condicele vechi se vor pedepsi după legile vechi, iar infracţiunile
prevăzute de condicele vechi dar neprevăzute de Codul actual nu se mai pedep-
seau.
Codul penal a adoptat clasificarea tripartită a infracţiunilor în: crime, delicte
şi contravenţii. Clasificarea era făcută după pedeapsa aplicată pentru infracţiune.
Structura Codului penal era legată de această clasificare Codul penal era
structurat în trei cărţi: cartea I-a cuprindea dispoziţii privitoare la pedepse şi
felul lor, cartea a II-a cuprindea norme cu privire la crime şi delicte, cartea a III-
a - contravenţii poliţieneşti şi pedepsele lor.
Justiţia, conform Constituţiei din 1866, era exercitată de organele
judecătoreşti.
Căile de atac a deciziei judecătoreşti erau: apelul (cu care ocazie se făcea o
nouă judecată a fondului), opoziţia împotriva hotărîriloir date în lipsă şi recursul
care putea fi înaintat în înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (prin care se stabilea
dacă legea a fost bine aplicată şi interpretată).
Ca probe în proces se puteau folosi: înscrisurile, probele cu martori,
expertiza, cercetarea la faţa locului, jurămîntul.

4.3 Reformele din Basarabia a II jum. a sec.XIX- înc.sec.XX

Basarabia era o gubernie a Imperiului Rus, care din punct de vedere al
formei de guvernămînt era o monarhie absolută. Proiectele de reformare a
reorganizării de stat a Rusiei în direcţie monarhiei constituţionale, înaintate de
unii intelectuali, au fost respinse. Unele modificări în organizarea de stat a
Rusiei au fost făcute mai tîrziu, în legătură cu evenimentele revoluţionare de la
1905.
Necesitatea reformării organizării de stat s-a materializat doar în
administraţia locală. Erau necesare şi reforme în domeniul organizării de stat, în
special după efectuarea reformei ţărăneşti. De aceea la 1 ianuarie 1864 ţarul a
semnat Regulamentul cu privire la instituţiile guberniale şi judeţene de zemstvă.
Conform acestui Regulament în gubernii şi în judeţe se formau organe de
zemstvă – adunarea şi uprava de zemstvă.
 Organele de zemstvă nu au fost înfiinţate peste tot în Imperiul Rus, ele nu
au fost introduse în unele raioane naţionale. Înfiinţarea instituţiilor de zemstvă în
Basarabia s-a tărăgănat pînă în 1869. Acest fapt se explică prin nehotărîrea MAI
al Imperiului Rus vizavi de chestiunea înfiinţerii zemstvelor în Basarabia, care
ar fi însemnat o atragere mai largă a băştinaşilor la administrare. Autorităţile
ţariste se temeau că se vor produce divergenţe între ele şi aceste organe. Încă în
1863, Congresul nobiliar din Basarabia se adresase guvernatorului şi general-
guvernatorului Hovorosiei cu revendicarea de a introduce limba moldovenească
în administraţie, justiţie, şcoli, dar această revendicare a fost respinsă. Pe de altă
parte, înfiinarea zemstvelor în Basarabia, fiind o cedare politică neînsemnată,
făcută nobilimii basarabene, putea menţine nobilimea basarabeană în tabăra
susţinătorilor guvernului şi autocraţiei ţariste. La sfîrşitul anului 1868 a fost emis
Decretul cu privire la înfiinarea organelor de zemstvă în Basarabia: zemstva
gubernială şi cele judeţene. Instituţiile de zemstvă (adunările şi uprava) erau
organe elective. Alegerea membrilor organelor de zemstvă se efectuau la 3
congrese elective: a proprietarilor funciari, a electoratului orăşenesc şi a celui
sătesc. Ţăranii aveau un drept de vot indirect, alegînd doar delegaţi, care la
rîndul lor alegeau pe membrii zemstvelor.
Adunarea judeţeană şi regională de zemstvă se întrunea anual şi era ca
organ deliberativ, iar uprava – organ executiv.
De competenţa instanţelor de zemstvă ţineau chestiunile de interes local:
comerţul şi industria locală, învăţămîntul, ocrotirea sănătăţii, asistenţa publică.
Zemstvele au fost înfiinţate numai la nivel de gubernie şi judeţ, nefiind introduse
în voloste şi în sate.
La 20 noiembrie 1864, ţarul Rusiei a semnat patru acte legislative – statute
care prevedeau reforma judecătorească. În baza statutelor judecătoreşti, justiţia
era reorganizată pe principii moderne. Erau organe speciale judecătoreşti create
pentru examinarea cauzelor indiferent de apartenenţa socială a justiţiabililor.
Conform legii, erau organe judecătoreşti locale şi organe judecătoreşti generale.
Atribuţiile organelor judecătoreşti locale le îndeplineau judecătorii de împăcare
aleşi de zemstve. Organele judecătoreşti generale erau Judecata districtuală şi
Curtea de Apel (Palata judecătorească), membrii cărora erau numiţi de ţar la
recomandarea ministrului de justiţie.
Pe lîngă Judecata districtuală activa şi Curtea cu juraţi, alcătuită din
judecători de profesie şi 12 juraţi, care erau cetăţeni cu drept electoral. Juraţii
trebuiau să răspunde doar la întrebarea dacă era sau nu vinovat inculpatul şi dacă
merita circumstanţe atenuante. Palata judiciară era instanţa de apel pentru
judecătoria districtuală, dar sentinţele pronunţate de Curtea cu juraţi nu puteau fi
reexaminate în instanţele de apel, ci doar în Senat în ordinea de recurs.
Reforma judecătorească a fost petrecută şi în regiunile naţionale ale Rusiei.
Problema efectuării reformei judecătoreşti în Basarabia era strîns legată de
atitudinea organelor centrale ale Rusiei faţă de legile locale ale Basarabiei.
Nobilimea basarabeană, ca şi mai înainte, milită pentru codificarea legilor locale
şi includerea în Codul general al Imperiului Rus.
La 22 aprilie 1869 Consiliul de Stat a permis aplicarea statutelor
judecătoreşti şi în Basarabia. Legile locale nu au fost abrogate, dar nici nu au
fost codificate. În Basarabia au fost înfiinţate judecătoriile locale – de împăcare,
care activau în sectoare judiciare. Ca instanţă de apel în judeţ era Congresul
judecătorilor de împăcare. La Chişinău activa Judecătoria districtuală, ce
examina atît cauze civile, cît şi penale. Ca instanţă de apel pentru judecătoria
districtuală era Curtea de Apel din Odesa. Dacă Judecătoria districtuală activa în
districtul judiciar, care era aproximativ egal cu o gubernie, apoi Curtea de Apel
era instanţa de apel pentru cîteva judecătorii districtuale. [44]
Procedura de judecată se înfăptuia numai în limba rusă, cu toate că
majoritatea populaţiei nu cunoştea această limbă.
În cadrul contrareformelor ce au urmat în cadrul reacţiunii din anii 80-90 ai
sec. XIX, reforma judecătorească a fost mutilată grav. Regulamentul despre şefii
de zemstvă din 1889 încălca grav principiul separării administraţiei. Şeful de
zemstvă, care era numit de ministrul de interne din nobilii moşteniţi din
localitate supraveghea nu numai autoadministrarea ţărănească ci şi justiţia în
judecătoriile de voloste. Regulamentul despre şefii de zemstve a desfiinţat
judecătoriile de împăcare, excepţie făcînd doar cîteva oraşe mari, printre care era
şi Chişinău. Atît şeful de zemstvă, cît şi guvernatorul aveau dreptul să opereze
arestări, amendări în baza propriilor decizii.

4.4 Dezvoltarea instituţiilor juridice în România interbelică 1918-1939

Formarea statului naţional unitar român a fost opera întregului popor
român. Românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat au dus o luptă
consecventă împotriva dominaţiei străine care s-a finalizat prin hotărîrile
democratice adoptate de organe alese despre unirea cu Ţara.
Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat unirea cu Ţara la 27 martie 1918.
Congresul naţional al românilor din Bucovina a proclamat la 15 (28) noiembrie
1918 unirea acestei părţi a Moldovei de Nord cu România. La 18 noiembrie (l
decembrie) 1918, Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania, Banat
şi Ţara Ungurească a declarat unirea tuturor teritoriilor locuite de români cu
România.[45]
După unire a avut loc restabilirea economiei naţionale, care a avut de
suferit din urma războiului. Refacerea economică, apoi ritmurile înalte de
dezvoltare a economiei au durat pînă la 1929, după care criza economică ce a
cuprins multe ţări a zguduit şi economia României. Ieşirea din criza din 1933 s-a
făcut prin dezvoltarea cu precădere a industriei prelucrătoare şi extractive.
România rămîne o ţară preponderent agrară, exportul fiind realizat din materii
prime (grîu şi petrol), iar importul - produse finite.
Odată cu făurirea statului naţional s-a adoptat şi o nouă Constituţie. La
adoptarea ei au participat şi parlamentarii, reprezentanţi ai teritoriilor numai ce
unite cu Ţara. La sfîrşitul lunii martie 1923, noua Constituţie a fost votată,
promulgată şi publicată la 29 martie. Constituţia cuprindea 8 titluri şi 138 arti-
cole. 60% din textul Constituţiei din 1866 a fost preluat de noua Constituţie,
aproximativ 76 de articole au fost menţinute, au fost introduse 7 articole noi,
modificări esenţiale au suferit 20 articole, iar în 25 s-au introdus modificări
redacţionale. Constituţia se referea la: 1) declaraţia de drepturi şi libertăţi,
garantarea lor de către stat; 2) organizarea puterilor în stat; 3) modalitatea de
revizuire a Constituţiei.
În 1938, regele a emis o nouă Constituţie, neţinînd seama de procedura de
modificare. Constituţia a fost întărită pe cale plebiscitară. Ea a marcat trecerea
de la sistemul parlamentar la sistemul autoritar cu supremaţia executivului.
Principalele particularităţi ale Constituţiei din 1938 s-au manifestat în:[46]
1) încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, făcîndu-se confuzie de
puteri, cea legislativă şi executivă fiind încredinţate capului statului — regelui
(art. 30);
2) regimul parlamentar democrat al Constituţiei din 1923, sub care
miniştrii erau consideraţi ca reprezentanţii majorităţii parlamentare, este înlocuit
prin regimul reprezentativ simplu, în care miniştrii sînt numiţi de rege şi sînt
responsabili numai faţă de el (art. 65);
3) dreptul de legiferare a regelui pe bază de decrete - legi, prevăzînd
obligativitatea ratificării lor ulterioare de reprezentanţa naţională (art. 46);
4) consiliul legislativ din organ de tehnică legislativă devine un organ de
colaborare şi decizie, fiind dirijat de rege (art. 72).
Constituţia din 1938 a fost suspendată la 5 septembrie 1940. La 31 august
1944, prin Decret regal, era restabilită acţiunea Constituţiei din 1923.
Doctrina juridică şi Constituţia din 1923 se bazau pe concepţia de
autoadministrare şi descentralizare. Aşa, art. 41 al Constituţiei menţiona că
judeţele şi comunele au o sferă de atribuţii cuprinzînd interese locale asupra
cărora organele lor au un drept de reglementare şi organizare. Art. 108 arăta că
organele de decizie sînt pluripersonale, alcătuite din membri aleşi de către
cetăţenii localităţii respective, prin vot universal, egal, direct, secret, că ele vor fi
organizate prin legi, avînd ca bază descentralizarea administrativă, că judeţele şi
comunele au dreptul de a stabili şi încasa impozite, maximumul cărora e fixat
prin lege.
Judeţul avea o dublă calitate: el era o unitate administrativă descentralizată
cu personalitate juridică, dar şi o circumscripţie teritorială, în care funcţionau
servicii administrative exterioare ale unor ministere. Ca unitate administrativă,
judeţul avea următoarele organe: 1) consiliul judeţean - organ colegial
deliberativ, alcătuit din membrii aleşi de toţi alegătorii judeţului şi din membri
de drept, reprezentanţi ai unor profesii sau funcţii sociale, administrative.
Consiliul judeţean se întrunea în sesiuni ordinare şi extraordinare, decidea toate
problemele de interes local (judeţean), întocmea regulamente ce prevedeau
măsuri şi sancţiuni cu privire la administrare; 2) organul executiv în judeţ era
prefectul, reprezentant al guvernului în judeţ, care era numit prin decret regal.
El era în subordinea ministrului de interne, administrînd interesele judeţului,
veghind realizarea hotărîrilor consiliului judeţean. O inovaţie în administrarea
locală, în general, şi cea judeţeană, în special, a fost introducerea delegaţiei
permanente a consiliului judeţean, aleasă din membrii consiliului şi de către
membrii lui, avînd un preşedinte ales de consiliu, pînă în 1931, după care pre-
şedintele delegaţiei permanente fiind prefectul. Delegaţia urma să decidă în
locul consiliului, cînd acesta nu era întrunit.[47]
Judeţul ca circumscripţie teritorială îl avea în frunte tot pe prefect, pe lîngă
care funcţiona un consiliu de prefectură — organ colegial consultativ alcătuit
din primarul comunei de reşedinţă, primul procuror şi funcţionarii din serviciile
unor ministere.
Ca circumscripţie administrativă, judeţul a fost împărţit în plăşi, alcătuite
din mai multe comune. În fruntea plăşii era un pretor, numit prin decizia
Ministerului de Interne, dar repartizat în cadrul judeţului de prefect. Pretorul era
ofiţer de poliţie judiciară şi şeful poliţiei din plasă.
Comunele se clasificau în comune urbane şi rurale. Cele rurale se
compuneau din unul sau mai multe sate. Comunele se administrau de primar şi
consiliul comunal: primul ca organ executiv, cel de-al doilea organ deliberativ.
Constituţia din 1923 a păstrat sistemul de instanţe judecătoreşti competente
în materie de contencios administrativ, adică în drept de a se pronunţa asupra
legalităţii actelor autorităţilor administrative. Legea contenciosului administrativ
din 1925 a indicat că curţile de apel puteau anula actele ilegale şi judeca cererea
de despăgubire, dar a scos de sub control judiciar actele de guvernămînt şi de
comandament militar şi chiar actele administrative ale Preşedinţilor corpurilor
legiuitoare (a Senatului şi Adunării Deputaţilor). În 1929 s-a constatat
neconstituţionalitatea prevederilor Legii din 1925 despre exceptarea de la
control judiciar al actelor administrative ale Preşedinţilor corpurilor legiuitoare.
Problema unificării legislaţiei civile pe tot cuprinsul României necesita
timp, dat fiind complexitatea relaţiilor reglementate de legislaţia civilă şi de
diversitatea izvoarelor.
Rămîne în vigoare şi Codul civil din 1865.
Noua concepţie cu privire la proprietate ca funcţie socială şi-a găsit
expresia şi în naţionalizarea subsolului. Legea minelor din 1924 reiese din
necesitatea favorizării capitalului autohton. Capitalul român trebuia să fie mini-
mum de 60% (din 1925 — 50,1%) din capitalul social, două treimi din membri
consiliului de administraţie să fie cetăţeni români.
Ţărăniştii au desfiinţat, prin Legea din 1929, aceste restricţii, concesiunile
acordîndu-se societăţilor de orice fel cu condiţia respectării formelor cerute de
lege.
În materia obligaţiilor s-au păstrat principiile de bază referitor la autonomia
de voinţă, voinţa liber exprimată.
Legea din 1932 a desfiinţat incapacitatea femeii măritate, ea putînd vinde
bunurile sale fără autorizare din partea soţului. Din cauza lipsei acute de capital,
împrumuturile se acordau cu dobînzi extrem de mari pe termen scurt. Cea mai
grea situaţie o avea ţărănimea, care nu-şi mai putea plăti datoriile şi creditorii au
început să scoată la vînzare pămînturile.
Legislaţia muncii a rămas ca şi mai înainte necodificată, deşi numărul de
legi în acest domeniu s-a înmulţit.
Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 1920 prevedea
dreptul la grevă cu revendicări economice, interzicînd greva politică. Greva
trebuia să fie precedată de o acţiune de arbitraj între patroni şi muncitori, de
obţinerea unor hotărîri din partea organelor de stat şi de trecerea unor termene.
Tinzînd să creeze locuri de muncă şi să ocrotească în primul rînd dreptul
propriilor cetăţeni la muncă, în 1930 a fost adoptată Legea despre proteguirea
muncii indigene, care nu permitea exercitarea de către străini a vreunei
profesiuni fără autorizaţia Ministerului Muncii şi a Comisiei migraţiunilor.
Legea pentru unificarea asigurărilor sociale din 1933 a stabilit asigurări în
caz de: boală, maternitate, deces, accidente şi invaliditate. Legea se aplica
salariaţilor din întreprinderile comerciale, industriale, practicanţilor, ucenicilor,
lucrătorilor la domiciliu, servitorilor.
Elaborarea unui nou Cod penal a fost începută în 1920, adoptarea lui a fost
tergiversată pînă în 1936 şi a intrat în vigoare la l ianuarie 1937 sub guvernarea
liberală.
Noile reglementări penale au fost sistematizate în trei părţi: dispoziţii
generale — partea I-a; crime şi delicte — partea a II-a; contravenţii — partea a
III-a. Codul a fost influenţat de ideile noi pe care le promova Asociaţia In-
ternaţională de Drept penal, la care era afiliată şi România. Codul reieşea din
responsabilitatea penală pentru vină, individualizarea pedepsei. În aplicarea
sancţiunii, Codul lua în consideraţie persoana infractorului şi gradul de pericol
social. Cele mai grave infracţiuni erau socotite cele contra ordinei de drept şi a
organizării sociale (atentate împotriva regelui şi a familiei regale, insurecţia
armată, surparea ordinii constituţionale). Sancţiunea cu moartea n-a fost
prevăzută, continuîndu-se tradiţia istorică a Codului precedent, care de
asemenea n-o conţinea.
Unificarea legislativă în domeniul dreptului procesual penal s-a făcut prin
extinderea Codului de procedură penală din 1865.[48] Pînă în 1925 au fost
unificate atît instanţele judiciare, cît şi dispoziţiile referitoare la poliţia ju-
diciară, procurori, judecătorii de instrucţie, formele procedurale. În 1936 a fost
votat un nou Cod de procedură penală, ce a intrat în vigoare în 1937. În linii
mari, divizarea tripartită a infracţiunilor corespundeau celor trei instanţe de
judecătorii primare: contravenţiile — examinate de judecătoriile de pace,
delictele — de tribunale, iar crimele erau de competenţa Curţilor cu juri. Curţile
cu juri urmau să examineze delictele politice şi de presă. Codul a arătat că
împăcarea părţilor nu poate avea consecinţe juridice, că acţiunea penală pusă în
mişcare împotriva celor ce au comis o infracţiune era irevocabilă.
În domeniul procedurii civile a continuat să se aplice Codul de procedură
civilă din 1865. Unificarea a fost făcută prin extinderea acestui Cod asupra
întregii ţări şi prin adoptarea unor legi noi. Instanţele judecătoreşti unificate
erau: judecătoriile de pace, tribunalele, curţile de apel, Curtea de Casaţie.[49]
Sistemul penitenciar a fost îmbunătăţit prin Legea din 1929. Locurile de
detenţie erau împărţite în penitenciare de drept comun şi politice, femeile şi
minorii se deţineau în penitenciare speciale pentru aceste categorii de infractori.

4.5 Instituţiile juridice în R.A.S.S.M ./1924-1940/

La începutul lunii februarie 1924 un grup de comunişti în frunte cu Gr.
Kotovski s-au adresat cu o scrisoare Comitetului Central al Partidului Comunist
(remiţînd şi o copie pentru C.C. al P.C.(b) din Ucraina) cu iniţiativa de a forma
pe malul stîng al Nistrului din localităţile populate cu moldoveni o formă a
statalităţii naţionale. Se menţiona că pe malul stîng trăiesc de la 500—800 mii
moldoveni şi reieşind din specificul lor naţional şi conducîndu-se de politica
naţională a bolşevicilor poate fi creată o formaţiune statală în componenţa
Ucrainei şi a Uniunii Sovietice.
La 29 iulie 1924, Biroul Politic al C.C. al P.C.(b)R. a examinat problema în
cauză şi a decis:[50]
1) necesitatea formării R.A.S.S.M în componenţa R S S U;
de însărcinat Biroul Politic al C.C. al P.C.(b)U. să informeze despre
mersul lucrului peste o lună.
Congresul I al Sovietelor din Moldova a aprobat Constituţia R.A.S.S.M. la
23 aprilie 1925. La 10 mai 1925, Congresul IX general al Sovietelor din Ucraina
a întărit definitiv Constituţia R.A.S.S.M.
Astfel, proiectul a fost elaborat de organele ucrainene şi confirmarea
Constituţiei s-a făcut tot de ele. Însăşi procedura nu era cunoscută şi cu atît mai
mult aplicată în lumea civilizată.
Constituţia avea şapte capitole: 1) dispoziţii generale; 2) organele supreme
ale puterii de stat; 3) Sovietul Comisarilor Norodnici; 4) organele puterii locale;
5) organele de justiţie; 6) bugetul R.A.S.S.M.; 7) stema şi steagul. Constituţia
din 1925 nu se referea la drepturi şi libertăţi, ceea ce de asemenea nu este
compatibil cu denumirea de Constituţie modernă.
În R.A.S.S.M. se aplicau actele normative ale Ucrainei şi Uniunii
Sovietice.
În Rusia Sovietică şi în celelalte republici sovietice guvernanţii, conducerea
partidului comunist împărtăşeau părerea precum că dreptul civil nu este necesar,
deoarece concepţia de bază a bolşevicilor era negarea proprietăţii private, care în
opinia lor era unica cauză a existenţei exploatării oamenilor.
În conformitate cu această concepţie, a fost desfiinţată proprietatea privată
prin exproprierea forţată fără despăgubiri. Transportul, băncile, mijloacele de
comunicaţie, fondul locativ în oraşe, întreprinderile industriale şi comerciale au
fost declarate proprietate socialistă, titularul dreptului de proprietate fiind statul.
Întreprinderile de stat nu mai aveau calitatea de subiecte ale dreptului civil,
deoarece li s-a interzis participarea la raporturile juridice de drept civil, fiind
conduse prin metode administrative.
În domeniul dreptului familial, în R.S.S.U. (deci şi pe teritoriul
R.A.S.S.M.) s-au aplicat Codul familiei al R.S.F.S.R. din 1918 şi Codul familiei
R.S.S.U. din 1926. Prin aceste acte s-a ţinut să se realizeze egalitatea femeilor şi
bărbaţilor, încheierea căsătoriei, ca şi desfacerea ei, sînt atribuite organelor de
stat, bisericii retrăgîndu-i-se aceste atribuţii.
Codul din 1926 a restabilit înfierea. Desfacerea căsătoriei se făcea doar de
organele de stat. Legislaţia muncii a avut ca izvoare în acest domeniu Codul
muncii din 1918 al R.S.F.S.R. şi Codul muncii din 1922 al R.S.S.U Se stabilea
ziua de muncă de opt ore. Pentru reprezentanţii păturii înstărite, care fusese deja
expropriaţi, se stabilea obligator prestaţia de muncă, ceea ce însemna că ei erau
impuşi să lucreze în domenii care nu aveau nici o legătură cu profesiunea şi
specialitatea acestora, indiferent de voinţa lor (de exemplu, muzicanţii, medicii,
învăţătorii erau impuşi să lucreze pentru amenajarea şi păstrarea curăţeniei în
oraş).
În 1927 s-a declarat trecerea treptată la ziua de muncă de şapte ore. În 1929
s-a înfăptuit trecerea la săptămîna de muncă de cinci şi şase zile, ultima zi a
acestei săptămîni reduse era declarată zi de odihnă. Nu se prevedea posibilitatea
apelării la greve în caz de litigii de muncă. Ele urmau să fie rezolvate de comisii
speciale, camere de împăcare şi arbitraj.
În R.A.S.S.M. se aplica legislaţia penală unională şi Ucraineană. Pînă în
1927, în R.A.S.S.M. s-a aplicat Codul penal al R.S.S.U. din 1922, iar din 1927 -
un alt Cod penal al R.S.S.U. alcătuit în deplină concordanţă cu bazele legislaţiei
penale ale U.R.S.S. şi a republicilor unionale din 1924. Bazele evidenţiau două
feluri de infracţiuni: 1) îndreptate împotriva orînduirii sovietice, ca cele mai
grave, pentru care se fixa o limită de jos, ce nu putea îi micşorată de judecată; 2)
toate celelalte, pentru care se stabilea limita de sus. Bazele admiteau analogia
legii, permiţînd judecătorilor să sancţioneze acţiuni care nu erau indicate în lege,
dar aveau asemănare cu unele din cele indicate în lege. Ca pedepse erau
aplicate: pedeapsa cu moartea, declararea ca duşman al poporului şi expulzarea
din U.R.S.S., privaţiunea de libertate etc.

4.6 Instituţiile juridice în R.S.S.M. /1940-1941/

R.S.S.M s-a format prin unirea populaţiei moldoveneşti din R.A.S.S.M. cu
populaţia moldovenească a Basarabiei, ceea ce presupunea că o parte din
Basarabia şi Bucovina de Nord vor fi incluse în Ucraina, aceasta era
revendicarea extrateritorială formulată de Sovietul Comisarilor norodnici al
R.A.S.S.M şi Moldobcom. Secretarul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S.
a cerut informaţii de la organele de partid şi sovietice ale R.A.S.S.M. (de la
Moldobcom, Sovietul Comisarilor Norodnici şi Prezidiul Sovietului Suprem al
R.A.S.S.M.) şi de la Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.U. Organele R.A.S.S.
Moldoveneşti au răspuns ca din viitoarea R.S.S.M. să fie excluse trei raioane
(Balta, Coduna, Peceansk), care să fie anexate Ucrainei, de asemenea Bucovina
de Nord, judeţul Hotin şi Akkerman să fie anexate Ucrainei. Judeţul Izmail,
după părerea organelor R.A.S.S.M., trebuia să fie inclus în componenţa
R.S.S.M., deoarece majoritatea populaţiei erau moldoveni, iar oraşul Izmail era
centrul economic şi cultural pentru populaţia moldovenească din Belgrad, Reni
şi Izmail.
Din Prezidiul Sovietului Suprem al Ucrainei au parvenit date ce se
deosebeau de cele ale R.A.S.S.M. În loc de trei raioane din R.A.S.S.M., Ucraina
cerea opt raioane, de asemenea Bucovina de Nord, judeţul Hotin, Akkerman şi o
parte din judeţul Izmail cu oraşul Izmail. Aceste cerinţe erau «argumentate» prin
falsificarea datelor recensămîntului românesc din 1927.
Pînă la 2 august 1940, organele Ucrainei şi R.A.S.S.M. nu ajunsese la o
părere unică. Părerea basarabenilor nimeni nici nu o solicita. La 2 august 1940 la
sesiunea Sovietului Suprem al U.R.S.S. a fost adoptată Legea despre formarea
R.S.S.M. şi includerea în componenţa Ucrainei a Bucovinei de Nord, a judeţelor
Hotin, Akkerman şi Izmail. La votarea acestei Legi au participat numai deputaţi
din stînga Nistrului, iar din Basarabia - nimeni. 32 basarabeni, cărora li s-a adus
la cunoştinţă Legea din 2 august despre proclamarea R.S.S.M., aveau statut de
oaspeţi, de aceea ei n-au fost admişi la votarea Legii.
După proclamarea R.S.S. Moldoveneşti, pînă la crearea organelor supreme
ale puterii de stat asupra întregului teritoriu al R.S.S.M., au fost extinse
atribuţiile Sovietului Suprem, al Prezidiului Sovietului Suprem, ale Sovietului
Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M.

La 10 februarie 1941, Sesiunea I a Sovietului Suprem al R.S.S.M. a adoptat

Constituţia R.S.S.M. Constituţia cuprindea unsprezece capitole şi 125 articole.
După structura şi numirea capitolelor Constituţia nu se deosebea de constituţiile
celorlalte republici sovietice: capitolul I - «Orînduirea socială», capitolul II -
«Orînduirea de stat», capitolul III - «Organele supreme ale puterii de stat»,
capitolul IV - «Organele administraţiei de stat», capitolul V - «Organele locale»,
capitolul VI - «Bugetul», capitolul VII - «Judecătoria şi procuratura», capitolul
VIII - «Drepturile şi obligaţiile cetăţenilor», capitolul IX - «Sistemul electoral»,
capitolul X - «Stema, steagul, capitala», capitolul XI - «Modificarea
constituţiei».

Pe teritoriul R.S.S.M. se aplicau legile unionale şi legile proprii, începînd

cu Constituţia R.S.S.M. şi celelalte acte legislative. Conform Constituţiei
U.R.S.S., codurile penal, civil, de procedură penală şi civilă trebuiau să fie
adoptate de Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice, unice pentru toate republicile.
Codurile unionale aşa şi n-au mai fost adoptate, iar republicile unionale aveau
codurile respective încă din anii 20. De aceea la cererea Sovietului Comisarilor
Norodnici din R.S.S.M. la 14 decembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al
U.R.S.S. printr-un decret a permis folosirea temporară a codurilor penal, civil,
de procedură penală, civilă, Codul muncii şi Codul familiei ale R.S.S.U. pe
teritoriul R.S.S.M. În decret se menţiona că pe teritoriul Basarabiei sentinţele şi
deciziile judecătoreşti, care au fost pronunţate de judecători pînă la 28 iunie
1940, dar nepuse în aplicare, nu se execută, iar dosarele se examinează de
organele judiciare ale R.S.S.M. în conformitate cu codurile ucrainene. Tragerea
la răspundere penală, anchetarea şi trimiterea în judecată a dosarelor asupra
infracţiunilor comise înainte de 28 iunie 1940 trebuiau să fie făcute în
conformitate cu codurile R.S.S.U.[51]
Litigiile patrimoniale, independent de timpul apariţiei lor, trebuiau să fie
examinate de organele judiciare ale R.S.S.M. în conformitate cu codurile
ucrainene şi cu legislaţia unională şi cea a R.S.S.M.
Paşaportizarea populaţiei a fost petrecută în baza hotărîrii Sovietului
Comisarilor Norodnici a R.A.S.S.M. din 3 octombrie 1940 - s-au eliberat
paşapoarte locuitorilor din oraşe, orăşele, centre raionale, localităţi unde erau
S.M.T.-uri, în localităţile de frontieră, din zona interzisă, muncitorilor de la
construcţii, transport feroviar şi sovhozuri.[52]
La 15 august 1940, S.C.N. al U.R.S.S. a adoptat hotărîrea «Despre impozite
pe gospodăriile ţărăneşti ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord», care extindea
legea despre impozitul agricol asupra Basarbiei şi Bucovinei de Nord de la l
septembrie 1940. De la l august 1940 de la populaţia Basarabiei şi Bucovinei de
Nord se lua impozitul pe venit. A fost extinsă legislaţia muncii, cea agrară, astfel
fiind creat sistemul de drept sovietic care nu se deosebea de la o republică la
alta.
4.7 Instituţiile juridice în România postbelică
Din punct de vedere al tipului istoric de stat, România a fost în continuare un
stat capitalist.
Sub aspectul formei de stat, statul român a fost o monarhie
constituţională, la început încă neparlamentară.
Dreptul acestei sub-etape a reflectat, firesc, procesele ce au avut loc, în
primul rînd în viaţa politică; în măsura în care au avut loc anumite procese şi
schimbări şi în viaţa economică şi socială, dreptul le-a reflectat şi la rîndul său a
contribuit pozitiv, dar şi negativ, la evoluţia lor.
Sub aspectul izvoarelor dreptului, această etapă s-a caracterizat prin
abrogarea legislaţiei elaborate în timpul dictaturii autoritare şi a dictaturii
totalitare de dreapta şi prin îmbinarea menţinerii şi aplicării acelei părţi din
legislaţia elaborată în timpul regimului de democraţie burgheză cu elaborarea
unei vaste legislaţii impusă de sarcinile momentului istoric dat.
Proclamarea prin Constituţia din 21 august 1965 a Republicii Socialiste
România reflecta modificările produse în baza socială a Statului şi în forma de
Stat, marcînd în concepţia oficială lărgirea bazei sociale a acestuia, trecerea de
la puterea marii majorităţi a poporului, în frunte cu clasa muncitoare, la puterea
de Stat deţinută de întregul popor. Prin Legea nr. 1/1974 privind modificarea
titlului III al Constituţiei Republicii Socialiste România, a luat fiinţă instituţia
Preşedintelui Republicii, ca organ suprem al puterii de Stat, exercitînd funcţia
de şef al Statului. Preşedintele era comandantul suprem al forţelor armate şi
preşedintele Consiliului Apărării. El îndeplinea următoarele atribuţii:
• prezidează Consiliul de Stat;
 • prezidează şedinţele Consiliului de miniştri atunci cînd apare necesitatea;
• numeşte, revocă la propunerea primului ministru pe vicepriministru,
miniştrii şi preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de Stat, care
fac parte din Consiliul de Miniştri;
• conferă decoraţii şi titluri de onoare, acordă grade de general, amiral şi
mareşal.
Preşedintele conform Constituţiei din 1965 este în drept să emită decrete
prezidenţiale şi decizii, este răspunzător faţă de Marea Adunare Naţională
pentru întreaga sa activitate şi prezintă periodic Marii Adunări Naţionale dări de
seamă asupra exercitării atribuţiilor sale şi asupra dezvoltării statului.
Constituţia din 21 august 1965 a preconizat şi noi drepturi cetăţeneşti,
prevăzînd dreptul tinerilor de a avea asigurate din partea Statului condiţiile
necesrae dezvoltării lor fizice şi intelectuale, dreptul de petiţionare şi obligaţia
corelativă a organelor Statului de a rezolva, în termen legal, aceste petiţii,
mergîndu-se pînă la anularea actului ilegal şi repararea pagubei; în categoria
drepturilor fundamentale erau incluse drepturile electorale, dreptul de
proprietate personală şi dreptul de moştenire.
Prin hotărîrea Conferinţei Naţionale a P.C.R. din 1967, pe baza modificării
Constituţiei, a fost înfăptuită o nouă organizare administrativ-teritorială în
judeţe, oraşe şi comune.
Justiţia se înfăptuia prin Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătorii
precum şi prin tribunalele militare. Judecătoriile şi tribunalele judeţene judecau
pricinile civile, penale şi orice pricini date în competenţa lor.
Procuratura este condusă de procurorul general. Ea exercită supravegherea
activităţii organelor de urmărire penală şi a organelor de executare a pedepselor
şi veghează respectarea legii în faţa instanţelor judecătoreşti.
În materia Dreptului familiei, prin decretul nr.4/1956 s-a argumentat rolul
Statului în sprijinirea căsătoriei şi familiei, în apărarea intereselor mamei şi
copilului, dispoziţii prevăzute şi de Constituţie (art.23) şi Codul familiei; în
scopul consolidării căsătoriei şi familiei, au fost aduse modificări privind
divorţul şi procedura respectivă, acesta devenind admisibil numai în cazurile în
care raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil compromise.
În materie penală, Codul penal din 21 iunie 1968, intrat în vigoare la 1
ianuarie 1969, avea la bază, în concepţia autorilor, trei principii fundamentale şi
anume: democratismul, umanismul şi legalitatea. În art.1 se arată că scopul legii
penale este apărarea contra infracţiunilor a suveranităţii, independenţei şi
unităţii Statului, a proprietăţii socialiste, a persoanei şi a drepturilor acesteia,
precum şi a întregii ordini de drept. Pe lîngă Codul penal au fost adoptate şi
unele legi penale speciale, prin care se asigura aplicarea prevederilor părţii
generale a Codului.
Adoptarea noului Cod penal din 1969 a necesitat un nou Cod de procedură
penală, intrat la aceeaşi dată şi care consacră, ca reguli fundamentale: legalitatea
procesului penal, caracterul ei obligatoriu, descoperirea adevărului, rolul activ al
organelor judecătoreşti, garantarea libertăţii persoanei, garantarea dreptului de
apărare, precum şi folosirea în tot cursul procesului penal a limbii române.
O cotitură esenţială în evoluţia statală a României s-a produs odată cu
adoptarea Constituţiei din 1991.
Art.1(3) din Constituţie proclamă că România este un stat de drept,
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.[53]
Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi ogaranţie a
democraţiei constituţionale.
În conformitate cu art. 22 dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică şi
psihică ale persoanei sunt garantate.
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
În privinţa bisericii, Constituţia consacră principiul separaţiei statului de
biserică, garantează autonomie cultelor religioase şi obligă statul să sprijine
cultele, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în
penitenciare, în azile şi orfelinate.
Art. 31 din Constituţie consacră un drept nou neprevăzut în Constituţia din
1923, şi anume, dreptul la informaţie care constă în dreptul persoanei de a avea
acces la orice informaţie de interes public.
Din cele de mai sus rezultă că pluralismul politic este considerat în
Constituţia României din anul 1991 nu numai o valoare supremă, garantată de
stat, ci alături de libertatea de exprimare, de egalitatea în faţa legii a tuturor
cetăţenilor, fără deosebire de rasă, origine etnică, limbă, religie şi apartenenţă
politică, constituie temelia statului de drept şi democratic adoptată şi de fostele
state socialiste care în acest mod îşi deschid drum spre comunitatea statelor
europene, cu vechi tradiţii democratice.
 Note:

1. N.Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc, Enciclopedia

României, vol.I,1938.
2. Vl.Hanga, Drept privat.
3. D.M.Pippidi, Studii clasice,V,1963.
4. Pompeius Trogus-Iustinus,Epit.XXXII,3,16.
5. Pomponius,Mela,Chorographia,II.
6. Izvoarele privind istoria României,I,Bucureşti,1964.
7. L.P.Marcu,Istoria dreptului românesc,Lumina Lex 1997.
8. Dio Cassius,LXVII,6,1.
9. M.Macrea, Viaţa în Dacia Romană,Bucureşti, 1969.
10. D.Tudor, Oraşe,tîrguri şi sate în Dacia Romană, Bucureşti, 1968.
11. Istoria dreptului românesc,tratat, I,Bucureşti,1980.
12. Iordanes,Getica XX,69.
13. I.Rusu, Etnogeneza românilor, 1981.
14. N.Stoicescu, Continuitatea românilor, 1981.
15. V.Arvinte, Drept românesc, Ediţia Şt şi Enc, 1983.
16. I. Bantuş, M.Bantuş, Istoria statului şi dreptului R.M,Chişinău,2001.
17. DRHC,vol.XII,nr.382.
18. N. Bălcescu, Opere, ESPLA,1954.
19. Şt Gorovei, muşatinii,Ed.Albatros,1976.
20. A.Golimas,Un vechi obicei în Moldova: ceremonia încoronării, în vol ,,În
amintirea lui C.Giurescu”.
21. V.Costăchel, P.P.Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală, 1957.
22. Al.Buzescu, Domnia în ţările române pînă la 1866, Bucureşti,1943.
23. Şt.Longinescu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti,1908.
24. documente privind istoria româniei, veacul XIV-xV,A.Moldova,
nr.3,21,49.
25. E.M. Săsană, Aparatul fiscal,Bucureşti,1940.
26. R.Manolescu,Cu privire la problema patriciatului în oraşele
Moldovei,Cumudava IV,1970.
27. N.Iorga, Istoria poporului românesc, Bucureşti,1985.
28. Cartea Românească de Învăţătură (1646),Ediţie critică, Bucureşti,1961.
29. I.d.Condurachi, Expunere rezumată a teoriei moştenitorilor în vechiul
Drept român,Bucureşti,1919.
30. I.Bantuş,M.Bantuş, Istoria statului şi dreptului R.M,Chişinău,2001.
 31. V.C Giurescu, Contribuţii la studiul marilor dregători în sec.XIV-
XV,1962.
32. DRHB,vol.III,nr.188,197.
33. V.A Urechia, Istoria românilor, tom III,1892.
34. I.Bianu,N.Hodoş,Bibliografia românească veche,I,Bucureşti,1903.
35. Legiuirea Caragea, Ediţie critică,Bucureşti,1955.
36. D.Poştarencu, Politica ţaristă de deznaţionalizare a administraţiei
Basarabiei.
37. Testament pentru urmaşi, Chişinău,1992.
38. D.Grama,Anul 1812;Aspecte juridice(I),Revistă de filozofie şi drept,
1993,nr.2.
39. A.Crihan, Dreptul românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti.
40. Elena Aramă,Istoria dreptului românesc,Chişinău, 1995.
41. D.V Firoiu,Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti,1976,partea a
II-a.
42. E.A Frunzeanu, organizarea politică şi administrativă a României,
Bucureşti,1943.
43. I.Diniu, Drept poliţienesc român,vol.I,Istorie comentar,1929.
44. Al.Boldur,Autonomia Basarabiei.
45. V.Avramescu, Sistemul constituţional din România 1923
1938,Bucureşti,1980.
46. T.Drăganu, Efectele juridice ale suspendării Constituţiei din 1938 ,,În
arhivele de drept public”,1942.
47. P.Negulescu,Tratat de drept administrativ, II vol, Bucureşti,1930-1934.
48. V.Dongoroz,Curs de procedură penală, ed.II-a,Bucureşti,1942.
49. S.G Longinescu, Istoria procedurii civile române, Bucureşti, 1927.
50. Moldoveanu P,Cum se falsifică istoria, Nagard, Milan, 1976.
51. A.Moraru, Istoria românilor ,,Basarabia şi Transnistria”1812
1993,Chişinău, 1995.
52. Ocerki Istorii KPM, Ed.I-a.
53. V.Goinea, Studii de drept constituţional şi istoria dreptului, III, Bucureşti,
1995.