UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

Prof. univ. dr. Cristian BOCANCEA

PRELEGERI DE ISTORIA DREPTULUI
ROMÂNESC

Anul universitar 2022-2023

 Cuprins

1. Dreptul – un construct istoric 3

2. Elemente de drept roman: legea 7
3. Elemente de drept roman: posesia 10
4. Statul și dreptul în Dacia romană 13
5. Reformele de stat și drept în timpul domniei lui Cuza 17
6. Evoluția istorică a organizării administrative în spațiul românesc 21
7. Povestea Constituției la români 29
8. Votul universal în România Mare. Pledoarii și critici doctrinare 40
9. Structurile instituționale ale României contemporane. Raporturi politico-juridice 51

2
 1. Dreptul – un construct istoric

Dreptul este un construct istoric. Aceasta înseamnă că normele sale nu sunt aceleași de-a
lungul întregii istorii umane, nici în toate ariile de civilizații cunoscute până acum, ci de fiecare
dată normele de drept s-au adaptat la situații istorice concrete și au fost efectiv produsul unor
astfel de situații.
Dar ce este Istoria? Istoria este o poveste despre trecut, în care se amestecă lucruri
petrecute aievea cu mituri și credințe, cu ”invenții” menite să dea coerență și identitate unei
perioade de timp, unei civilizații, unui popor. Istoria reconstruiește trecutul din perspectiva
prezentului, interpretează mersul lumii în baza unor evenimente considerate cauzale, ”de
cotitură”, ”determinante”. Amestecul de real și imaginar l-a determinat pe Napoleon, spre
exemplu, să spună că istoria este o serie de minciuni asupra cărora am căzut de acord că ar fi
adevăruri. Se obișnuiește, de asemenea, să se spună că ”istoria o scriu învingătorii”, în sensul că
povestea ”oficială” despre un eveniment oarecare se propagă în posteritate mai ușor și cu mai
mare forță persuasivă decât poveștile alternative ale învinșilor (de cele mai multe ori acestea
pierzându-se de la sine sau fiind de-a dreptul eliminate cu bună știință 1 ). Indiferent cum este
taxată, istoria rămâne în mod esențial o uriașă sursă de cunoaștere, cu funcție identitară, jucând
totodată rolul definit de Cicero: Historia est Magistra Vitae.
Ordonarea cronologică a faptelor și evenimentelor derulate în cadrele istoricității stă sub
semnul unei ciudățenii, dată de partajul pe care gânditorii creștini l-au operat între timpurile de
dinainte de Hristos (în cazul cărora numărarea mileniilor, secolelor și anilor se face în sens
descrescător) și cele care I-au urmat (de la nașterea Domnului, anii numărându-se în sens
crescător). În această ordine marcată de creștinism se situează și dreptul, ca fromă istorică de
reglementare a relațiilor dintre indivizi, ca și dintre aceștia și autoritățile publice.

Evoluția dreptului în diverse epoci istorice

Antichitatea începe cu aproximativ trei milenii înainte de Hristos, asociindu-se cu

momentul apariției scrisului și cu primele construcții monumentale care aveau funcții religioase și
politice. Civilizații antice se dezvoltă mai întâi în Mesopotamia, în nordul Africii (Egiptul) și în
Orientul Îndepărtat (China și India). De prin secolul VIII î. Hr., intră în scenă civilizația greacă,
ale cărei elemente se vor răspândi în spațiul oriental și nord-african ca urmare a expansiunii
macedonene. Grație cuceririlor lui Alexandru cel Mare (356-323 î. Hr.), cultura greacă și cea
orientală vor intra într-un proces de fuziune, având drept rezultat elenismul. Lumea elenistică
ajunge să fie cucerită de romani, în secolele III-II î. Hr., imperiul acestora întinzându-se apoi din
insulele Britanice până în Galileea și Mesopotamia. Despre Marea Mediterană, romanii obișnuiau
să spună că este mare nostrum – un fel de lac interior al celui mai mare imperiu de până atunci.
Nașterea lui Iisus din Nazaret și apariția creștinismului marchează o nouă eră istorică, în
care fenomenul religios influențează decisiv crearea și destrămarea statelor, pacea și războiul,
modul de viață al oamenilor. La începuturile sale, creștinismul a fost o religie prigonită, întrucât
adepții ei refuzau să-l socotească zeu pe împăratul de la Roma. Abia după convertirea la
creștinism a împăratului Constantin (în anul 313), creștinismul este acceptat și devine chiar religie
oficială. Legătura sa cu organizarea imperială va deveni indisolubilă, în pofida vicisitudinilor
istoriei.

1
Un exemplu edificator cu privire la selectarea versiunilor ”acceptate” ale istoriei ni-l oferă creștinismul timpuriu,
care a eliminat Evangheliile gnostice, păstând doar patru texte canonice (ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan). Acestea,
având drept scop principal vestirea mântuirii, redau secvențial unele aspecte sau întâmplări din viața lui Iisus Hristos.
3
 Antichitatea romană a mai durat încă un secol și jumătate după Constantin cel Mare
(împărat care a domnit între anii 306-337), încheindu-se odată cu căderea Imperiului Roman de
Apus, în anul 476. Imperiul răsăritean (sau Bizantin), cu capitala la Constantinopol, a rezistat
până în anul 1453, când orașul este cucerit de turcii lui Mahomed al II-lea. Intervalul istoric
cuprins între căderea Romei și căderea Bizanțului a fost etichetat drept Evul Mediu.
Pe parcursul Evului Mediu, în spațiul european au avut loc complicate procese de
construcție etatică, pe fondul configurării și creștinării popoarelor de gintă latină și de familie
slavă. Regatele acestei perioade au instituit ordinea monarhică de drept divin și au dat Bisericii un
statut privilegiat, în mecanismele puterii. Civilizația creștină a Europei medievale, măcinată în
interior de conflictele specifice sistemului feudal, s-a lansat în conflictul religios cu Islamul,
împotriva căruia a declanșat nu mai puțin de opt cruciade, între anii 1096 și 1270.
Spre sfârșitul secolului al XV-lea, Europa Apuseană ieșea deja din paradigma economică
și politică medievală, prefigurându-se zorii modernității.
Epocile marilor metamorfoze şi sinteze în orizont axiologic s-au remarcat mereu printr-un
gust accentuat pentru plenitudinea vieţii publice şi private, în pofida deselor replieri sceptice şi a
virulentelor răbufniri conservatoare ale adepţilor Establishmentului moral, cultural, tehnologic sau
politic. Depăşind angoasele induse de incertitudinile viitorului, abandonând tradiţia – uneori cu
regret, alteori cu o imensă uşurare – şi lansându-se în construcţia unui mod de a fi cu totul nou,
oamenii antichităţii clasice, ai epocii imperiale (elenistice şi romane), ai creştinătăţii medievale, ca
şi cei ai Renaşterii sau ai modernităţii au trăit, fiecare la timpul lor, instituirea pasională a unei
ordini originale în domeniul cunoaşterii şi al acţiunii. În economie, în educaţie şi religie, dar mai
ales în sfera guvernământului civil, ei au avansat principii şi valori care s-au materializat în
practici cotidiene şi în instituţii structurante pentru mersul istoriei. Fiecare dintre aceste epoci a
lăsat posterităţii câteva mărci specifice: sociabilitatea naturală şi binele comun, în filosofia
vechilor greci; unitatea raţională a genului uman şi universalitatea legii naturale, în ideologia
statului stoic; dreptul ca ordine a cetățenilor trăitori în același stat – în filosofia juridică romană;
temeiul divin al autorităţii civile, în teologia politică medievală; diferenţa de substanţă dintre
politică, morală şi religie, în umanismul renascentist; fundamentul contractual al autorităţii
politice, în ideologia și în gândirea juridică iluministă; dreptul pozitiv în lumea sfârșitului de secol
XIX și în secolele XX-XXI.. Ele s-au adăugat treptat la fondul universal de “adevăruri” esenţiale
transformate în axiome ale simţului comun, “în bunuri publice” la care nimeni nu putea atenta
fără să-şi atragă blamul şi sancţiunea societăţii instituite.
Din acest motiv, rareori s-a pus întrebarea de ce gândim şi acţionăm în spiritul şi în
termenii egalităţii şi ai libertăţii individuale, în aceia ai economiei de piaţă sau ai contractului
social ori, după caz, în spiritul servituţii voluntare şi al “societăţii închise” 2. Căci totul pare să vină
de la sine, dintr-o tradiţie benefică, a cărei istorie nu trebuie deranjată de indiscreţia celor bântuiţi
de obsesia cauzalităţii rigide; e de ajuns că această tradiţie ne conferă identitate culturală, confort
economic şi siguranţă politică în cadrele unui regim, ale unei civilizaţii sau naţiuni; de ce să-i mai
cerem şi să se justifice, să-şi dezvăluie rădăcinile?
Numai că orice tradiţie a fost cândva un lucru nou, care şi-a început cariera prin a contraria
pe mulţi oameni (din cauza îndrăznelii cu care se detaşa de ordinea deja existentă), prin a stârni
panică sau chiar prin răfuieli sângeroase cu cei prea devotaţi valorilor trecutului. În timpurile ei de
început, “axioma socială” de mai târziu s-a văzut nevoită să-şi capete dreptul la existenţă, să-şi
dovedească întemeierea teoretică şi utilitatea publică. Prin astfel de probe au trecut toate marile
sisteme filosofice, marile religii şi ideologiile care s-au materializat vreodată în societăţi politice.
Spre exemplu, primele teorii juridice din spaţiul european – teorii vizând sociabilitatea
naturală, consonanţa dintre logos şi nomos şi binele comun ca scop al guvernământului civil –,

2
Nu numai libertatea se constituie în mod de a fi, în manieră de a gândi sau în criteriu pentru evaluarea rezonabilităţii
unei societăţi; istoria intelectuală a creştinătăţii, ca şi derapajele ideologice reprezentate de totalitarismele şi
fundamen-talismele secolului XX demonstrează cu prisosinţă că raţiunea umană se adaptează la situaţii politice
extrem de diferite, contradictorii chiar, argumentându-le cu egal patos.
4
deşi par să depăşească orice determinare istorică (având un aer de atemporalitate) şi orice
posibilitate de contestare, îşi află începuturile în epoca clasică a antichităţii greceşti, urmând unei
perioade tulburi, în care Legislatorii reuşiseră cu mare dificultate să aşeze pe coordonate
constituţionale viaţa politică a cetăţilor şi coloniilor din Peloponez şi din Asia Mică. Trecerea de
la legăturile gentilice şi de la autoritatea de tip patriarhal la o ordine politică a cetăţeniei nu se
făcuse, desigur, fără durerile specifice violentării tradiţiei; oscilând între dezbaterea publică a
obiectivelor de interes comunitar şi războiul civil, viaţa polis-urilor era marcată de o puternică
tensiune rezultând, printre altele, şi din fragilitatea edificiului metafizic al autorităţii. Variatele
forme de guvernământ pe care le experimentau grecii, de la monarhie până la democraţie, când
lăudate, când contestate, se întemeiau fie pe prestigiul unor oameni politici, fie pe şansa de a
produce efecte pozitive în anumite circumstanţe istorice. Ca să reziste, însă, dincolo de jocurile
hazardului, tipurile constituţionale aveau nevoie de nişte principii unificatoare care să le apere de
relativism şi care să le dea coerenţă, deopotrivă în teorie şi în practică.
În ordine logică, primul principiu de acest fel este acela al sociabilităţii naturale. El afirmă
că omul este prin natura sa o fiinţă înclinată spre viaţa în colectivitate, existenţa solitară nefiindu-i
la îndemână din cauza lipsei autosuficienţei. Dacă nevoia îl îndeamnă pe om să trăiască în
compania semenilor săi, constituţia morală a fiinţei sale şi limbajul articulat (pe care îl foloseşte
pentru a exprima trăirile morale şi estetice) îi înlesnesc existenţa în sensul binelui. Aşa se
sintetizează logic un alt principiu al politicului: nici o comunitate care se respectă şi care vrea să
dăinuie nu-şi poate afla vreo altă raţiune de a fi decât binele public; pentru el se pun în mişcare
mecanismele guvernamentale şi în funcţie de împlinirea lui se judecă orice regim politic. Dar
pentru că binele nu e unul singur decât ca idee, în timp ce în realitate ia forme dintre cele mai
diferite (contradictorii chiar), singura şansă pentru ca o cetate să fie condusă cum se cuvine este ca
ea să reprezinte un domeniu al domniei legilor. Ce se întâmplă, însă, dacă legile vor fi considerate
doar simple convenţii umane trecătoare (aşa cum afirmau sofiştii)? Cum vor mai putea ele să
întemeieze bunul guvernământ? Filosofii greci au găsit o soluţie la această problemă, postulând
omonimia dintre ordinea Universului şi ordinea civilă a cetăţii. Legile după care se conduc
oamenii, chiar dacă rezultă dintr-o negociere marcată de jocul intereselor şi din adaptarea
principiilor universale la specificul fiecărui popor, poartă totuşi în ele sămânţa armoniei cosmice.
Filosofia politico-juridică a Greciei clasice a exprimat vreme de mai bine de două secole
substanţa etică a polis-ului, sensul libertăţii cetăţeanului preocupat de binele public şi de ordinea
constituţională. Intrarea lumii antice în epoca imperială avea să aducă cu sine alte filosofii,
adecvate unei realităţi în care cetăţeanul nu mai contează, în care legea civilă se confundă cu
voinţa regelui, iar cetatea rămâne doar o unitate economică şi administrativă lipsită de autonomie
politică. Stoicismul şi filosofia epicureică vor încerca să rezolve dilema existenţială a individului
proiectat în singurătatea cosmopolis-ului, iluzionat cu idei precum unitatea raţională a genului
uman şi universalitatea legii naturale. Dacă Imperiul macedonean (destrămat rapid după moartea
fondatorului său) nu a făcut decât să provoace criza paradigmei etice a Greciei clasice, în spaţiul
de civilizaţie al Imperiului roman se va produce schimbarea de substanţă din gândirea politică
antică: de la discursul etic la cel juridic. Prin stoicii romani, filosofia politică se juridicizează,
devenind pentru aproape jumătate de mileniu o teorie a statului şi a autorităţii.
În secolul în care Roma cădea sub stăpânirea barbarilor, ideile politice de sinteză greco-
latină ajunseseră deja într-un univers discursiv marcat de o nouă religie: creştinismul. Asimilând
filosofia platoniciană şi stoicismul roman, creştinismul “converteşte” majoritatea conceptelor şi
teoriilor politice antice, punându-le într-o paradigmă teologică ce va domina politica europeană
de-a lungul întregului Ev mediu. Pentru teologi, există două cetăţi: una terestră şi alta divină;
principiul uneia este dragostea omului faţă de sine, iar al celeilalte este dragostea faţă de
Dumnezeu. Bunul creştin este cetăţeanul amândurora, datorând astfel ascultare atât regelui, cât şi
Bisericii (adică dând Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu), dar
având grijă să respecte mereu ierarhia autorităţilor, întâietate având puterea spirituală. Teologia
politică face din guvernământul civil o funcţie “delegată” de Dumnezeu suveranului laic;
5
stăpânirea omului asupra semenilor săi este privită ca o pedeapsă pentru păcatul originar şi, în
acelaşi timp, ca un remediu. De aceea supunerea faţă de monarh (fie el un bun creştin sau un
păgân sălbatic) se confundă cu ascultarea pe care omul o datorează divinităţii însăşi.
Modelul teologic a avut cea mai lungă carieră în istoria ideilor politice. Fixat în conştiinţa
poporului prin forţa simbolică a credinţei şi instituţionalizat prin sistemul vasalităţii, el a reuşit să
imprime vieţii politice europene spiritul supunerii fataliste faţă de autorităţile laice şi ecleziastice.
Până spre sfârşitul Evului mediu, puţine au fost încercările de a examina critic fundamentul divin
al politicului; atunci când s-a întâmplat, totuşi, acest lucru – ca în cazul Sfântului Toma, care a
reabilitat raţiunea şi ideea aristotelică a sociabilităţii naturale –, doctrina oficială a Bisericii nu a
făcut decât să-şi diversifice baza axiomatică şi să-şi rafineze stilul argumentativ. Abia
protestantismul avea să deschidă calea laicizării gândirii politice.
Pe fondul ideilor promovate de şcoala dreptului natural, în contextul marilor descoperiri
geografice şi după “revoluţia” machiavellică (o adevărată răzvrătire împotriva duplicităţii şi a
falsei moralităţi, opera Principele readucând discuţia despre politică în termenii realismului şi ai
interesului), Occidentul a putut sintetiza un nou model în cunoaşterea politică, pe care l-a
proiectat apoi în practica guvernământului civil: este vorba despre contractualism.
Contractualsmul, ca suport filosofic al dreptului modern, a generat o teorie de maximă
importanță: teoria separației puterilor în stat. Potrivit acestei teorii (dezvoltată succesiv de
gânditori precum englezul John Locke și marchizul francez Charles Secondat de Montesquieu),
ordinea juridică a unei societăți bine întocmite trebuie să separe atributele de autoritate,
împărțindu-le între cei care fac legile, cei carec le pun în aplicare și cei care judecă buna
conformare față de litera și spiritul legilor.
Aceastăă viziune asupra dreptului este valabilă și în zilele noastre, chiar dacă în secolul
XX lumea a cunoscut două variante de regim politic – comunismul și fascismul – în care dreptul
nu a mai servit bunei integrări a omului în societate, ci unui ideal straniu, al Istoriei care se
împlinește prin subordonarea Legii civile unei presupuse ”legi istorice”.

Bibliografie

BOCANCEA, Cristian, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Polirom, Iaşi, 2002.
MIROIU, Adrian, Introducere în filosofia politică, Polirom, Iași, 2009.
NAY, Olivier, Istoria ideilor politice, Polirom, Iași, 2008.
PISIER, Évelyne (coord.), Istoria ideilor politice, Editura Amarcord, Timișoara, 2000.
RUSS, Jacqueline, Aventura gândirii europene. O istorie a ideilor occidentale, Editura Institutul
European, Iași, 2002.

6
 2. Elemente de drept roman: legea

De unde ne vin legile?

În zorii epocii moderne, prin secolele XV-XVI, când europenii au ajuns în contact cu
populații de pe nou descoperitele continente de dincolo de Atlantic, au văzut că acei așa-ziși
”primitivi” nu aveau sisteme de legi scrise, nici regi și nici ierarhi bisericești; cu toate acestea,
trăiau cel puțin la fel de bine organizați ca și popoarele Occidentului creștin. În fața acestei
realități contrariante, savanții și conchistadorii acelor timpuri s-au întrebat, în forme diverse (și cu
scopuri diferite – unele, intelectuale, filosofice; altele, practice, legate de stăpânire și exploatare),
dacă nu cumva modul de viață al ”amerindienilor” reflecta o imagine a realităților pe care
europenii le vor fi trăit și ei, într-o eră ”primitivă” a lor. În acest context, a apărut interogația
filosofică și juridică: ”De unde ne vin legile?”. Iar în subsidiarul ei, o altă întrebare: ”Care va fi
fost substanța ordinii sociale înainte de legile care constituie dreptul pozitiv?”.
Un răspuns putea veni, în cultura europeană renascentistă, de la anticul filosof roman
Seneca, în cunoscuta Scrisoare XC către Luciliu: ”Cei dintâi oameni și odraslele lor ascultau
nevinovați de poruncile firii, care le era și călăuză, și lege, lăsându-se conduși de cei mai buni
dintre ei (...). Pe vremea aceea, numită epoca de aur, conducerea (...) era în mâna înțelepților.
Aceștia împiedicau încăierările, ocroteau pe cei slabi față de cei mai tari, povățuiau și înfrânau pe
semenii lor, le arătau ce este folositor și nefolositor”3.
Înțelepții aveau cu siguranță un ascendent intelectual și moral față de restul semenilor,
întrucât pătrundeau în esența lucrurilor, grație filosofiei. Dar îndrumarea morală bazată pe
înțelepciune nu a durat la infinit; oamenii au început tot mai mult să respingă buna învățătură
despre egalitatea și frăția tuturor, lăsându-se pradă dorinței de a dobândi bunuri de preț, averi.
Astfel, când înțelepciunea a fost înlocuită de avariție, când conducătorii s-au transformat în tirani,
ordinea socială a trebuit să apeleze la alt instrument decât sfatul cel bun, bazat pe înțelepciune și
tradiție. Așa au apărut legile!
La început, înțelepții au fost ”legiuitorii” (ca în cazul grecilor Solon, Licurg, Clistene etc.).
Mai apoi, legile au rezultat din îndelungi dezbateri publice, ultimul cuvânt avându-l, totuși,
bogații colectivității. Pe măsură ce lumea a evoluat, ordinea din societate a depins tot mai puțin de
obiceiuri și tradiții străvechi (deși ele se păstrează până azi în jurisprudență), devenind cu mult
mai importante legile conștient și voluntar asumate de popor. Așa cum spunea Cicero (106-43
î.e.n.), “prin popor trebuie să înţelegem nu orice adunătură de oameni grupaţi în turmă într-o
manieră oarecare, ci un grup numeros de oameni asociaţi unii cu alţii prin adeziunea la aceeaşi
lege (juris consensu) şi printr-o anumită comunitate de interese (utilitatis communione)”4.
În Cartea a III-a din opera Republica, Cicero se întreabă dacă organizarea politică a
comunităţilor umane are la bază natura sau un raport de forţă convenţional. Răspunsul său aduce
filosofiei politice și dreptului un nou principiu unificator al ordinii sociale: “Există o lege
veritabilă, dreapta raţiune, conformă cu natura, răspândită în toate fiinţele (umane), întotdeauna în
acord cu ea însăşi şi nepieritoare... Niciun amendament nu este permis la această lege, după cum
nu e permis a o abroga parţial sau în totalitate. Nici Senatul şi nici poporul nu ne pot dispensa de
ascultarea pe care i-o datorăm... Această lege nu este una în Atena şi alta la Roma, una astăzi şi
alta mâine, ci e una şi aceeaşi lege eternă şi imuabilă, care conduce toate naţiunile în toate
timpurile; pentru a ne-o învăţa şi prescrie tuturor, există un Dumnezeu unic... Iar omul care nu se
supune acestei legi se ignoră pe sine”5.

3
Seneca, Scrisori către Luciliu, traducere de Gheorghe Guțu, Humanitas, București, 2020, pp. 343-344.
4
Cicéron, De la République, Garnier-Flammarion, Paris, 1965, p. 27.
5
Ibidem, p. 27.
7
 Legea (lex) în lumea romană
Dincolo de ”legea naturală”, care este un precept al rațiunii, în lumea romană s-a remarcat,
ca element definitoriu al ordinii juridice, legea (lex). ”Termenul de lege (lex) este folosit în
dreptul roman cu accepțiuni diverse ca: leges publicae populi romani, adică legi adoptate de
adunările poporului, leges datae, adică reglementări cu caracter administrativ și leges privatae,
adică clauze introduse în anumite acte juridice”6. În esență, deci, cuvântul lege poate fi tradus ca
normă de drept obligatorie sau ca și contract (când se referă la o convenție obligatorie între două
părți sau persoane).
După cum afirmă Mihnea-Dan Radu, ”legea era un izvor de drept scris, constând în
hotărârile luate prin vot de adunările populare. Gaius spunea că legea e quod populus iubet atque
constituit (ceea ce poporul rânduiește și poruncește). Este principalul izvor de drept în epoca
republicană, formând dreptul civil” 7.
În sensul general de acord între magistrat și popor, legea (lex) în Roma antică urma un
parcurs al adoptării cu patru etape distincte:
 în prima etapă, magistratul publica prin edictul său conţinutul legii;
 apoi poporul, întrunit în adunări ad-hoc, dezbătea acest proiect de lege;
 după 24 de zile, poporul, întrunit în comiţii, se pronunţa asupra proiectului; dacă
poporul era de acord cu proiectul de lege, pronunţa uti rogas, iar dacă nu era de acord,
pronunţa antiquo; poporul nu putea aduce amendamente proiectului de lege, ci fie îl
adopta, fie îl respingea în bloc;
 după votarea legii, ultima etapă o reprezenta ratificarea din partea Senatului roman,
care, cu această ocazie, verifica dacă proiectele votate corespundeau sau nu intereselor
aristocraţiei sclavagiste, în caz contrar acestea urmând a fi rectificate sau chiar infirmate;
după ratificare, Senatul se ocupa de realizarea unui număr oarecare de cópii ale legii,
pentru ca poporul roman să poată cunoaște noua lege.
”Din epoca veche a dreptului, legea a constituit cel mai important izvor de drept în
perioada republicii, după apariția Legii celor XII Table. Legea celor XII Table a constituit legea
fundamentală a sistemului de drept roman din acea perioadă, față de care a existat în mod constant
un respect religios, care a făcut ca ea să nu fie abrogată chiar și atunci când intrase demult în
desuetudine”8.
În dreptul roman din epoca republicii, părțile constitutive ale unei legi (de tipul leges
publicae populi romani și leges datae) erau următoarele:
a) prescriptio (cuprinzând numele magistratului care a propus-o, ziua și locul unde a fost
votată, numele comisiilor și ordinea votării în cadrul acestora);
b) rogatio (textul propriu-zis al legii, împărțit în capitole și paragrafe);
c) sanctio (pedepsele prevăzute pentru încălcarea legii).
Textul original al legilor era păstrat în tezaurul statului (aerarium), iar copiile lor erau
răspândite în comunitate, pentru a se asigura publicitatea legilor.

Elemente de lex romana moștenite în dreptul românesc actual

Legile din sistemul de drept pozitiv al României moderne și contemporane au moștenit din
dreptul roman mai multe elemente privitoare la structură și la procedura de adoptare, adaptate,
desigur, la specificul dreptului din vremurile noastre și la instituțiile care legiferează. Asemenea
elemente putem regăsi în mai multe acte normative, dintre care am selectat Legea nr. 24 din 27

6
Ștefan Cocoș, Drept roman, Ediția a V-a revăzută și adăugită, Pro Universitaria, București, 2016, p. 28.
7
Mihnea-Dan Radu, Drept roman, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Pro Universitaria, București, 2018, p. 29.
8
Ibidem, p. 29.
8
martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative 9 și Legea
nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparența decizională în administraţia publică 10.
În Legea nr. 24/2000, identificăm mai multe elemente cu rădăcini în dreptul roman:
1. Astfel, prescriptio a devenit acea parte a legii române actuale descrisă în art. 39 alin.
(1): ”Formula introductivă constă într-o propoziţie care cuprinde denumirea autorităţii emitente şi
exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ
respectiv”. De asemenea, o parte specifică prescriptio este definită prin art. 42 alin (6): ”Formula
de atestare a legalităţii adoptării legii, utilizată de fiecare Cameră în ordinea adoptării, este:
”Această lege a fost adoptată de... în şedinţa din..., cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) sau,
după caz, art. 74 alin. (2) din Constituţia României”. Formula este urmată de semnătura
preşedintelui Camerei respective”.
2. Rogatio este transpusă în dispozițiile art. 41: ”Partea dispozitivă a actului normativ
reprezintă conţinutul propriu-zis al reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice
instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia”.
Chiar dacă nu este o componentă directă a conceptului de tehnică legislativă, dezbaterile
publice sunt esențiale pentru a asigura contribuția cetățeanului și a mediului de afaceri. Legea
52/200311 stabilește regulile procedurale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale în
cadrul autorităților administrației publice centrale și locale și al altor instituții care utilizează
resurse financiare publice. Prin art. 3, lit. e), se stabilește obligația de transparență, adică obligația
autorităților administrației publice de a informa și de a supune dezbaterii publice proiectele de
acte normative. Anunțul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la
cunoștința publicului cu cel puțin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare a acelui
proiect. De asemenea, inițiatorul va stabili o perioadă de cel puțin 10 zile calendaristice pentru a
primi în scris propuneri sau sugestii cu privire la proiectul de act normativ supus dezbaterii
publice. Aceste prevederi legate de dezbaterea publică a legilor se originează în procedura romană
de adoptare a legii.

Bibliografie

Cicéron, De la République, Garnier-Flammarion, Paris, 1965.

Ștefan Cocoș, Drept roman, Ediția a V-a revăzută și adăugită, Pro Universitaria, București, 2016.
Mihnea-Dan Radu, Drept roman, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Pro Universitaria, București,
2018.
Seneca, Scrisori către Luciliu, traducere de Gheorghe Guțu, Humanitas, București, 2020.
Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 139/31 martie 2000.
Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparența decizională în administraţia publică,
publicată în Monitorul official nr. 70 din 3 februarie 2003.

9
Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
publicată în Monitorul Oficial nr. 139/31 martie 2000.
10
Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparența decizională în administraţia publică, publicată în Monitorul
official nr. 70 din 3 februarie 2003.
11
Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparența decizională în administraţia publică, publicată în Monitorul
official nr. 70 din 3 februarie 2003.
9
 3. Elemente de drept roman: posesia

Chiar dacă exista o strânsă legătură între posesie și proprietate, dreptul roman stabilea o
distincție clară între cele două noțiuni. Dreptul de proprietate era cel mai cuprinzător drept real
recunoscut, în timp ce posesia era o stare de fapt, un control fizic intenționat asupra unui lucru
corporal. Totuși, legea proteja această stare de fapt prin acordarea unor remedii (compensații)
împotriva celui care interfera cu posesia unei persoane sau chiar o deposeda12.
Protejarea juridică a posesiei în dreptul înaintașilor noștri romani se explică atât printr-o
sumă de factori istorici acumulați în timp, cât și prin politicile publice ale romanilor. Posesia a
fost ”importată” de la greci, fiind utilizată prima oară în privința terenurile publice (ager
publicus). Expansiune teritorială romană a făcut ca imense ținuturi să intre sub suveranitatea
Romei, iar ulterior parcelării, unele terenuri să fie acordate cetățenilor romani, de regulă
veteranilor legiunilor romane, care le primeau ca posesori, nu ca proprietari, deoarece titlul de
proprietate rămânea poporului roman (ager publicus populi Romani). Luarea în posesie a acestor
parcele, deși legală, nu era inițial protejată juridic, întrucât rei vindicatio nu putea opera în absența
proprietății. Așadar, o nouă instituție distinctă de protecție se impunea în viața socială.
Pentru a înțelege schimbările prin care a trecut ideea de posesie, trebuie să știm cum a
evoluat dreptul roman, cu cele două ramuri ale sale – ius civile și ius honorarium –, pe traiectul
trecerii de la republică la monarhie.
În perioada incipientă a principatului, dreptul roman era compus din ius civile – nucleul
original al dreptului civil – și ius honorarium – modul în care se degaja acesta din edictele
magistraților jurisdicționali, în special de către pretori. Trecerea de la republică la monarhie a
presupus, cum anunțase premonitoriu chiar Cicero în Filipicele sale, un accentuat declin al puterii
edictelor magisteriale, pe fondul concentrării puterii în mâinile împăratului. Astfel, frecvența
emiterii edictelor a scăzut treptat, împreună cu dreptul pretorienilor de a le amenda pe cele
existente; în fapt, tot mai des modificările edictelor erau realizate prin organismele de
legiferare (leges ori senatus consulta).
Pe măsura trecerii timpului și a consolidării puterii împăratului, normele prevăzute în
edictele pretoriene s-au solidificat și au devenit imutabile, astfel încât, la momentul în care
Hadrian i-a încredințat lui Salvius Iulianus sarcina de a le sistematiza într-o formă finală (edictum
perpetuum), lucrurile erau, în fapt, de mult tranșate. De la acest moment încoace, magistrații erau
ținuți să administreze justiția în spețele deduse judecății doar în baza acestui edict codificat, dar,
deși edictul magisterial nu mai era izvor de înnoire a dreptului, pentru o lungă perioadă a
continuat să fie perceput ca o importantă sursă juridică în practica instanțelor. Din aceleași
considerente, distincția dintre ius civile și ius honorarium a cunoscut o lungă inerție, atât timp cât
noile forme de administrare a justiției nu înlocuiseră total sistemul legal republican, dar
finalmente granița dintre cele două a trecut de la difuză spre inexistentă. Astfel, din confuziunea
celor două a rezultat un izvor de drept cunoscut ca ius, în contradicție cu corpul de reglementări
derivat din legislația imperială, lex.
Posesia a îmbrăcat forme diverse și, chiar de timpuriu, odată ce a fost împrumutată de la
greci, juriști romani și-au propus să elaboreze un set coerent de criterii pentru a demarca între
posesia protejată și cea neprotejată juridic. Cu toate acestea, nu au dezvoltat o teorie generală a
posesiei (probabil ca efect straniu al geniului lor practic, care îi făcea să fie mai interesați de
modurile de dobândire sau pierdere a acesteia, iar nu de ontologia ei). O anumită comoditate a
circumscris uzul remediilor posesorii relevante, iar posesia protejată a fost privită structural, ca
întrepătrundere binară a elementului de control fizic efectiv (corpus) cu cel psihologic, intenția de
a exercita un atare control ca un proprietar (animus).

12
Sebastian Boțic, Posesia în dreptul roman: evoluția lui animus pânăîn vremea lui Iustinian, https://www.
universuljuridic.ro/posesia-in-dreptul-roman-evolutia-lui-animus-până-in-vremea-lui-iustinian/
10
 Deși juriștii clasici nu au agreat o terminologie uniformă, iar opiniile lor sunt uneori
confuze, alteori în flagrantă contradicție, o sistematizare aproximativă a fost totuși propusă.
Astfel, distingem între trei forme antice de posesie:
 possessio ad interdicta – posesiunea protejată juridic prin intermediul interdictelor (adică
al ordinelor pretorului date în scopul protejării temporare a posesiunii asupra unui lucru de
către o anumită persoană);
 possessio ad usucapionem – prezenta drept efect dobândirea proprietății prin uzucapiune,
adică printr-o folosință îndelungată;
 possessio naturalis sau detentio – posesia naturalăcorporală, contrară celei civile, desemna
poziția de a deține un lucru, fără a-i fi posesor, în intenția de a poseda pentru altul;
 possessio iniusta constituia posesiunea contrară dreptului sau vicioasă față de o anumită
persoană (viciile fiind: violența, clandestinitatea și precaritatea);
 possessio iuris semnifica posesia unui drept (chiar dacă un drept oarecare – cum ar fi, de
exemplu, dreptul de servitute – nu avea un caracter corporal, material)13.
Posesia supusă protecției interdictale, în mod simplu cunoscută ca possessio, desemnează
acel tip de posesie care era protejată sub ius honorarium, prin interdictele pretoriene. Ceea ce
diferențiază această posesie de celelalte rezidă în aceea că posesorul, care are controlul fizic
asupra bunului, cu intenția de a-l însuși, este indiferent la considerentul după care este îndreptățit
sau nu să-și dorească aceasta. Aici intră acei posesori care erau proprietari conform dreptului
roman, cei de bună-credință care credeau că sunt proprietari, dar chiar și cei mala fide care, deși
cunoșteau adevărații proprietari, nu intenționau să le înapoieze bunul. În ceea ce privea protecția
acestui tip de posesie, interdictele erau acordate chiar și persoanei care stăpânea bunul pentru
altul, cum ar fi posesorul precar (precario tenens), chiriașul de lungă durată sau cel care avea
calitatea de sequester. De esența acestui tip extins de posesie ținea faptul că animus-ul posesorului
nu tindea spre exerci-tarea dominium-ului, ci era derivat din posesia predecesorului și pentru
acesta, exact datorită acestei îndepărtări de la principiile generale, cauza protecției prin interdicte
a unei posesii al cărei animus domini îi este viciat putea fi înțeleasă doar prin raportare la
condiționările istorice și necesitățile practice.
Autorii Noului Cod civil român, în art. 916, definesc posesia astfel: ”Posesia este
exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care
îl stăpânește și care se comporta ca un proprietar”. La fel ca ți în dreptul roman, posesia nu este
decât o stare de fapt sau puterea materială pe care o exercită cineva asupra unui lucru și care este
analoagă cu aceea pe care o exercită un proprietar.
Posesia se definește ca o stare de fapt, care constă în stăpânirea materială a unui bun, care
permite posesorului să se comporte ca și cum ar fi adevăratul titular al dreptului real (drept de
proprietate sau al altui drept real).
Jurisprudența a reținut constant că posesia nu este decât o stare de fapt, care consta în
stapânirea unui bun de către o persoană ce se pretinde a fi titularul unui drept real asupra acelui
bun, ea putând fi exercitată și de o altă persoană în numele acesteia. Posesia poate fi sau nu
conformă cu starea de drept; atunci când este conformă cu starea de drept, se consideră că posesia
este legitimă; în caz contrar, ea este nelegitimă.
Indiferent dacă este legitimă sau nelegitimă, chiar dacă este doar o stare de fapt, posesia
este protejată de lege. Sub acest aspect, instanța supremă a decis că nimanui nu-i este permis,
chiar dacă ar fi proprietar sau coproprietar, sa intre în posesia bunului împotriva voinței celui care
o exercită efectiv.
Posesia constituie o stare de fapt de natură a produce unele drepturi pentru posesor și nu
trebuie tratată ca un drept real. Constituind un fapt exterior, deținerea în fapt a bunului este ușor
de stabilit, deoarece orice persoană poate recunoaște personal o situație de fapt. Dar simpla
deținere materială a bunului nu este suficientă. De exemplu, vedem o persoană lucrând constant o

13
Ștefan Cocoș, Drept roman, Editura Pro Universitaria, Ediția a V-a, București, 2016, pp. 128-129.
11
suprafață de teren; nu știm însă dacă acea persoană posedă terenul ca proprietar, ca un posesor sub
nume de proprietar sau ca un detentor precar (de exemplu, este arendaș). Pentru aceasta, este
necesar sa analizăm elementele intrinseci ale posesiei, adică elementele constitutive ale acesteia:
corpus (elemental material) și animus (elementul intențional).
a) Elementul material (corpus)
Corpus constituie elementul material al posesiei. Absența lui face imposibilă posesia. Dar
așa cum corpus nu poate exista fără animus, tot astfel animus fără corpus nu poate oferi calitatea
de posesor. Corpus constituie o multitudine de acte materiale care sunt exercitate direct asupra
bunului. Actele prin care se concretizează corpus variază în raport de natura fizica a bunului (de
exemplu, într-un fel se exercită posesia asupra unei clădiri și altfel asupra unui teren), precum și
în raport de dreptul real invocat de cel care invocă corpus.
Potrivit art. 917 din NCC, „posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate
asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane”.
Această regulă a fost moștenită din dreptul roman, potrivit căruia pater familias putea poseda prin
intermediul fiilor săi sau al sclavilor săi.
Un posesor mai poate dobandi elementul corpus și prin intermediul unui mandatar special.
De asemenea, persoanele lipsite de capacitate de exercițiu și persoanele juridice exercită posesia
prin reprezentantul lor legal.
b) Elementul intențional (animus)
Pentru a fi posesor, nu este suficient să existe doar elementul corpus, fiind absolut necesar
încă un element esențial: animus. Acest element psihologic (animus) constă în voința posesorului
de a stapâni bunul pentru el, sub nume de proprietar sau titular al altui drept real.
Elementul animus îl găsim reglementat în câteva articole din Codul civil. Astfel, în art.
916, se cere ca persoana care stăpânește bunul să se comporte ca un proprietar sau ca un titular al
unui alt drept real (de exemplu, uzufruct, uz, habitație).
Pentru a uzucapa, dobânditorul primește bunul de la un detentor precar (locatar, depozitar,
creditor gajist, comodatar etc.). Dacă ar primi bunul de la însuși proprietarul său, ar putea dobândi
însuși dreptul de proprietate.
Elementul intențional trebuie sa existe neapărat în persoana posesorului. Doar minorii și
alienații mintal dobândesc posesia prin intermediul reprezentanților lor.
Art. 919, alin. 1 din Noul Cod civil prevede că, ”Până la proba contrară, acela care
stăpânește bunul este prezumat posesor”. Aceasta înseamnă că legiuitorul a înțeles să instituie o
prezumție în favoarea posesorului, în sensul că posedă sub nume de proprietar, rămânând sarcina
adevăratului proprietar de a dovedi că posesorul este un simplu detentor precar.
Art. 919, alin. 3 prevede că, ”până la proba contrară, posesorul este considerat
proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară”. Deci, atât timp cât nu se face
dovada că a avut loc o intervertire a posesiei, se prezumă că detentorul a continuat să-și păstreze
calitatea de detentor precar.

Bibliografie
Atanasiu Ana-Gabriela și colectivul, Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații, Editura C.H.
Beck, București, 2011.
Boțic Sebastian, Posesia în dreptul roman: evoluția lui animus până în vremea lui Iustinian,
https://www.universuljuridic.ro/posesia-in-dreptul-roman-evolutia-lui-animus-până-in-vremea-
lui-iustinian/
Cocoș Ștefan, Drept roman, Editura Pro Universitaria, Ediția a V-a, București, 2016.
Dănescu Laura, Popoviciu Larisa, Dreptul de proprietate privata în noul Cod Civil, Codul civil -
adnotat de experții caselor de avocatură, Editura Media Casa Press, Bucuresti, 2011.
Uliescu Marilena, Dreptul de proprietate în configurarea Noului Cod Civil, Editura Universul
Juridic, București, 2011.

12
 4. Statul și dreptul în Dacia romană

Lumea dacilor și cea a romanilor erau destul de diferite, în secolul I după Hristos. La
Roma, ca și pe cuprinsul marelui imperiu latin, exista o civilizație urbană foarte dezvoltată, iar din
punct de vedere juridic existau legi scrise, instituții de putere (administrative) și de judecată bine
definite, în timp ce la Sarmizegetusa și în toată zona locuită de daco-geți funcționa un sistem de
drept ”tribal”. De aceea, cucerirea romană a reprezentat, pentru Dacia, un factor de progres istoric
(retrospectiv vorbind), chiar dacă o cucerire nu este niciodată privită de cei supuși ca un lucru
bun.
Organizarea administrativ-teritorială a Daciei romane

Provincia imperială Dacia cuprindea în hotarele sale Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul
Munteniei şi o parte din Moldova. Provincia a fost condusă în timpul imperatorului Marcus
Ulpius Traianus de un guvernator denumit legatus Augusti propaetore14.
Porţiunea din statul dac cucerită şi anexată Imperiului Roman a format iniţial o singură
provincie. După moartea violentă a guvernatorului roman C. Iulius Quadratos Bassus, imperatorul
Hadrian a numit un guvernator cu puteri depline şi extraordinare în persoana lui Quintus Marcius
Turbo. Sub guvernarea acestuia, Dacia a fost împărţită în două provincii (anul 120 e.n.) pentru a
se preveni o eventuală răscoală. Astfel, au fost create două entităţi: Transilvania şi nordul
Banatului au format Dacia Superior iar Oltenia, sud-estul Transilvaniei şi zona de sud-est a
Banatului au fost incluse în provincia Dacia Inferior. Izvoarele arheologice şi inscripţiile
descoperite atestă faptul că, după răscoala din 119 e.n. – 120 e.n., o parte din pătura bogată a
populaţiei autohtone s-a înţeles cu autorităţile romane. Răscoala produsă în anii 157-158 l-a
determinat pe imperatorul Antoninus Pius ca în anul 158 să reorganizeze Dacia în trei provincii,
Dacia Malvensis (care includea Oltenia şi vestul Munteniei), cu capitala la Malva; Dacia
Apulensis (care cuprindea partea de sud a Transilvaniei şi o parte din Banat), cu capitala la
Apulum; Dacia Porolissensis (cuprinzând teritorii din nordul Transilvaniei de astăzi), cu reşedinţa
la Porolissum.

Guvernarea Daciei romane

Fiind aşezată geografic la extremitatea Imperiului Roman, Dacia a constituit o provincie

imperială subordonată direct imperatorului, acesta exercitându-şi atribuţiile prin delegaţi. În
Dacia, delegatul imperatorului avea titlul de legatus Augusti propraetore provinciae Daciae. El
concentra puterea supremă de stat în domeniile: militar, administrativ şi judiciar. După împărţirea
Daciei în provincii, la conducerea Daciei Superioare a fost numit un legatus Augusti pro praetore
(ales dintre senatorii cu rang pretorian – foşti pretori). Acest guvernator avea atribuţii civile şi
administrative. Era totodată comandant al Legiunii a XIII-a Gemina şi a tuturor trupelor auxiliare
care staţionau în Dacia. În Dacia Inferioară, guvernatorul purta titlul de procurator presidial.
Acesta comanda trupele auxiliare din provincia sa, dar era dependent de guvernatorul cu rang
pretorian existent în Dacia Superioară. Procuratorul Daciei Inferioare nu deţinea comanda
niciunei legiuni romane. În consecinţă, această dependenţă de rang dintre guvernatorii celor două
provincii a condus la păstrarea unei unităţi administrative şi mai ales de comandament militar,
unitate necesară atât pentru apărarea provinciilor şi implicit a Imperiului de atacurile din exterior,
cât şi pentru a asigura o reprimare dură a unor posibile răscoale din partea populaţiei autohtone.
Odată cu împărţirea în trei provincii, s-a perpetuat unitatea de comandament militar prin
conferirea unor atribuţii supreme guvernatorului din Dacia Apulensis. Acesta deţinea titlul de
consularis et dux trium Daciarum. Titulatura „dux” reprezintă etalarea atribuţiilor excepţionale
14
Ion Mezarescu, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Paideia, București, 2019, p. 39.
13
conferite pe plan militar care, de regulă, erau recunoscute exclusiv şefilor militari supremi pe timp
de război. Guvernatorul Daciei era investit cu imperium deoarece guverna în numele
imperatorului. Drept consecinţă, guvernatorul putea adopta orice fel de măsuri cu caracter
administrativ, militar sau jurisdicţional. Pentru o bună guvernare a provinciei, guvernatorul Daciei
dădea un edict provincial care prevedea normele juridice în temeiul cărora erau reglementate
raporturile dintre cetăţenii romani, dintre cetăţenii romani şi peregrini, precum şi raporturile
dintre peregrini. Guvernatorul avea aptitudinea de a judeca în materie penală şi de a dispune
executarea sentinţelor, inclusiv a celor care prevedeau pedeapsa cu moartea (Jus gladii).
Cetăţenii romani din Dacia nu se aflau sub autoritatea guvernatorului cât priveşte
infracţiunile pedepsite cu moartea. Ei aveau dreptul de a solicita să fie judecaţi la Roma
(provocatio ad populum). După Constituţia imperatorului Caracalla din anul 212, când dreptul la
cetăţenia romană a fost recunoscut tuturor locuitorilor Imperiului Roman (cu excepţia peregrinilor
dediticii), senatorii oraşelor (decurionii) aveau dreptul de a fi judecaţi la Roma.
Consiliul consultativ funcţiona pe lângă guvernatorul Daciei, fiind consultat în chestiunile
deosebite intervenite în conducerea provinciei. Consiliul provinciei (denumit mai târziu
Concilium trium Daciarum) era prezidat de către preotul provinciei Dacia (flamen provinciae,
sacerdos provinciae sau coronatus trium Daciarum). Consiliul provinciei includea delegaţii
unităţilor administrative din Dacia (civitates).
Atribuţia fundamentală a acestui consiliu consta în organizarea şi supravegherea
permanentă a cultului imperial. Cultul imperial, fiind o practică de ordin religios, avea scopul de a
determina locuitorii provinciei să adopte o poziţie de ataşament în raport cu persoana
imperatorului roman, acesta din urmă reprezentând un simbol al unităţii Imperiului Roman.
Din cele trei organe centrale de conducere a provinciei Dacia, doar guvernatorul provinciei
concentra puterea de stat, Consiliul Consultativ şi respectiv Consiliul Provinciei aveau atribuţii
restrânse, majoritatea de ordin consultativ (facultative). În provincia Dacia, existau şi organe de
conducere la nivel local.
Teritoriul dac încorporat Imperiului a fost împărţit în unităţi administrativ-teritoriale
denumite Civitates. Aceste unităţi includeau atât teritorii urbane, cât şi teritorii rurale, după cum
centrul administrativ al regiunii se află într-un oraş sau într-un sat.
Coloniile şi municipiile erau oraşe care constituiau reşedinţele teritoriilor urbane.
Coloniile erau oraşe cu populaţie formată din cetăţeni romani sau din latini, care beneficiau de
quasi-totalitatea drepturilor conferite cetăţenilor romani, cu excepţia dreptului de proprietate
asupra terenurilor agricole. În provincia Dacia primele colonii au fost: Ulpia Traiana
(Sarmizegetusa); Apulum (Alba Iulia); Napoca (Cluj); Potaissa (Turda) şi Dierna. Cu timpul, şi
alte oraşe au dobândit statutul de colonie: Drobeta (Turnu Severin); Romula etc. Teritoriile
atribuite coloniilor dobândeau condiţia „jure italico”, fiind scutite de plata impozitelor către stat.
Municipiile constituiau centre urbane în care majoritatea populaţiei era formată din autohtoni,
existând în minoritate şi cetăţeni romani şi respectiv latini. Municipiile dobândeau anumite
drepturi stabilite prin legi speciale. Conducătorii aşezărilor urbane (colonii şi municipii) erau aleşi
din rândurile aristocraţiei locale. Se constituia un senat al oraşului – ordo decurionum –
asemănător senatului roman. Membrii senatului local erau stabiliţi, prin recensământ special, din 5
în 5 ani, fiind înscrişi pe o listă denumită album decurionum. Aceştia trebuiau să aibă minim 25
de ani şi să deţină magistraturi importante. Senatorii oraşului răspundeau cu propria lor avere
pentru strângerea impozitului datorat statului de contribuabili. Calitatea de decurion (membru al
senatului oraşului) s-a transmis, la un moment dat, pe cale ereditară din dispoziţia autorităţilor
romane. Decurionii aveau ca atribuţii principale: învestirea şi revocarea din funcţii; controlul
finanţelor oraşului; organizarea instanţelor pentru judecarea amenzilor; stabilirea prestaţiilor în
natură din partea contribuabililor; fixarea zilelor de celebrare a sărbătorilor şi pentru desfăşurarea
spectacolelor. Aceştia posedau anumite privilegii concretizate în: dreptul de a purta ornamente în
vederea distingerii rangului lor şi dreptul ca, în ipoteza condamnării, decurionilor să nu li se aplice

14
pedepse infamante ori să fie supuşi torturii. Nu puteau dobândi calitatea de decurion foştii sclavi
(liberţii) şi condamnaţii (infames).
Un alt organ municipal de conducere l-a constituit ordo angustalium, din care puteau face
parte şi liberţii (spre deosebire de ordo decurionum) Acest organ asigura cheltuielile impuse
pentru întreţinerea cultului imperial şi pentru organizarea jocurilor publice.
Magistraţii municipali erau aleşi dintre decurioni şi aveau rolul de conducători ai întregii
vieţi publice a oraşelor colonii sau municipii, după caz. Magistraţii oraşelor nu aveau imperium.
În colonii, adunările decurionilor erau conduse de către duumviri. Conducerea supremă a
coloniilor era încredinţată celor doi magistraţi denumiţi duumviri. Atribuţiile acestora erau
limitate şi se circumscriau la controlul gestiunii financiare şi la administrarea generală a oraşului.
Din punct de vedere jurisdicţional judecau procese civile şi luau măsuri privind detenţia în
procesele penale.
Existau şi alte categorii de magistraţi în teritoriile urbane, respectiv edilii şi chestorii.
Edilii (duumviri aediles), câte doi, supravegheau lucrările edilitare şi asigurau buna funcţionare a
pieţelor. De asemenea, edilii aveau dreptul de a soluţiona litigii civile (până la valoare de 1000 de
sesterţi). Chestorii (quaestores) aveau în atribuţii controlul fondurilor băneşti ale coloniei sau ale
municipiului. Curatorii nu constituiau o categorie de magistraţi propriu-zişi. Erau desemnaţi de
imperator pentru a verifica gestiunea finanţelor oraşului.
Unităţi administrativ-teritoriale rurale15 includeau aşezările rurale, cu regiunea adiacentă.
Satele mari erau denumite vici, iar satele mici (cătunele) erau denumite pagi. Terenul dependent
de aceste aşezări era denumit territorium. Unele sate s-au dezvoltat, devenind comune urbane,
precum: Porolissum, Potaissa, Ampium sau Tibiscum. Altele au rămas în continuare centre rurale,
ajungând să deţină o importanţă economică pregnantă (Cumidava, Sucidava, Micia ş.a.).
Conducerea centrelor rurale era asigurată de consiliul comunal, denumit ordinul curialilor
(curiales). Acesta asigura administrarea intereselor localităţii prin intermediul persoanei care îl
prezida, persoană denumită magister vici sau princeps loci.

Dreptul în provincia romană Dacia

După cucerirea romană, dreptul în Dacia s-a manifestat atât sub forma dreptului scris, cât
şi sub forma cutumei (obiceiului juridic). Evident că după cucerire, romanii au introdus în
provincie normele dreptului roman (Jus Civile); apoi, cu timpul, pe teritoriul vechii Dacii va
evolua un sistem de drept care combină elemente romane și geto-dacice16..
Locuitorilor Daciei le erau acordate, în raport de statutul personal, anumite drepturi, cele
mai importante fiind: drepturile politice şi drepturile civile. Drepturile politice erau acordate
exclusiv cetăţenilor romani 17 . Acestea se concretizează în: dreptul de a alege (jus sufragii);
dreptul de a fi ales în funcţii de conducere politică (magistratură), jus honorum; dreptul de a face
parte din cadrele armatei romane (Jus militiae) ş.a. Sistemul drepturilor politice avea menirea de a
prezerva toate funcţiile politice în favoarea cetăţenilor romani. Doar unele drepturi politice erau
acordate şi locuitorilor liberi din Imperiu aduşi în Dacia în calitate de colonişti. Aceşti locuitori se
numeau latini. Majoritatea populaţiei daco-gete din cadrul frontierelor provinciei romane Dacia
era lipsită de drepturile politice. Dacii, nefiind cetăţeni romani, nu puteau fi decurioni, augustali
sau curali. Or, numai dintre aceste categorii erau aleşi magistraţii. Concluzia este limpede:
populaţia autohtonă constituia o categorie socială aparte, numită plebe.
Din punct de vedere juridic, locuitorii autohtoni ai satelor dace posedau statutul de
peregrini, fiind oameni liberi, lipsiţi de calitatea de cetăţeni (până în anul 212 e.n.), dar supuşi ai
Imperiului Roman.

15
Ibidem, p. 46.
16
Tereza Danciu, Istoria dreptului românesc, Volumul I: Dreptul cutumiar, Editura C.H. Beck, București, 2019, p.
33.
17
Ioan-Aurel Pop, Scurtă istorie a românilor, Editura Litera, București, 2019, p. 68.
15
 Drepturile civile erau recunoscute cetăţenilor romani, formând conţinutul dreptului roman
(drept privat). Astfel, cetăţenii romani aveau o serie de drepturi subiective: dreptul de a încheia în
mod valabil o căsătorie conform legilor romane (Jus connubii); dreptul de a încheia acte juridice
conform Dreptului Civil (jus quiritium), jus commercii; dreptul de a testa în forma romană
(testamenti factio). Remarcăm faptul că cetăţenii romani au dobândit şi jus italicum. Solul
provinciei, printr-o ficţiune, a fost considerat ca fiind italic şi ca atare susceptibil de a face
obiectul unui drept de proprietate quiritară.
Aceste drepturi civile acordate cetăţenilor romani erau recunoscute şi latinilor, cu excepţia
lui jus connubii. Populaţia dacă neavând cetăţenia romană, era exclusă de la exerciţiul drepturilor
civile. În relaţiile dintre daci sau dintre daci şi cetăţenii romani, era aplicabil dreptul peregrin,
respectiv normele dreptului ginţilor (jus gentium). Populaţia autohtonă utiliza, în mod cert, şi
obiceiul juridic care era recunoscut ca fiind valabil de autorităţile romane.

Instituţiile juridice peregrine de sorginte dacică

Dreptul roman recunoştea unele instituţii peregrine şi, în consecinţă, făcea trimitere la
obiceiuri peregrine (secundum leges moreque peregrinorum). Dădeau naştere la efecte juridice
aceste instituţii peregrine? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, suportând o oarecare nuanţă.
Aceasta în sensul că efectele juridice produse erau „inferioare” celor izvorâte din dreptul civil
roman. Sclavia, spre exemplu, era recunoscută peregrinilor, fiind reglementată şi de jus gentium.
Dacă un peregrin, proprietar de sclavi, elibera un sclav, avea asupra acestuia drepturi mai reduse
sau mai „slabe” decât cele recunoscute de dreptul roman (jus civile).
Peregrinilor li se recunoştea dreptul de proprietate imobiliară dobândit exclusiv prin
tradiţiune. Acest drept putea fi apărat prin intermediul acţiunii posesorii (ficticii). Dacă peregrinul
a dobândit cu just titlu un teren în provincia Dacia şi dacă l-a stăpânit o perioadă necesară pentru
uzucapiunea de lungă durată (10 sau 20 de ani), acesta putea să intenteze acţiuni de apărare a
posesiunii împotriva oricărei tulburări sau putea să revendice acel bun imobiliar (în baza acţiunii
ficticii). Se putea transmite dreptul de proprietate către descendenţi, dar nu putea utiliza formele
recunoscute de dreptul civil roman, deoarece peregrinul nu avea jus commercii. Deci nu se putea
realiza un testamenti factio. Peregrinii daci aveau la îndemână posibilitatea de a testa în temeiul
obiceiurilor locale, iar unul dintre aceste obiceiuri era utilizarea testamentului oral. Mai târziu, în
plină epocă medievală, dacii romanizaţi – românii – au identificat legatul oral cu „testarea cu
limbă de moarte”. Aşa fiind, în Dacia romană obiceiul regional sau obiceiul provincial (mos
regionis / mos provinciae) constituia un veritabil izvor de drept între peregrini, dar chiar şi în
anumite situaţii pentru cetăţenii romani.

16
 5. Reformele de stat și drept în timpul domniei lui Cuza

Instalarea lui Alexandru Ioan Cuza în fruntea Principatelor Unite

Convenţia de la Paris din anul 1858 a dat posibilitatea Principatelor Romane să-şi
statornicească instituţiile statale politico-juridice, ele căutand chiar să cucerească şi restul
libertăţilor ce nu au fost consacrate în acest act constituţional.
Adunările elective instituite prin Convenţie aveau sarcina să-1 aleagă pe domnitor.
Adunarea electivă din Moldova, constituită la 28 decembrie 1858, a rezolvat mai întâi situaţia
alegerii ca deputat a principelui Grigore Sturdza, care era contestat de alegători (deoarece slujise
Porţii Otomane cu grad de general de divizie), după care, în şedinţa din 5 ianuarie 1859, a ales pe
colonelul Alexandra loan Cuza, fostul prefect, iar ulterior, deputat de Covurlui, cu unanimitate de
voturi, în funcţia supremă de Domn. În aceeaşi şedinţă Domnul Al. I. Cuza a depus următorul
Jurămant: „Jur, în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie
drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată
Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi
toată ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor
mei decât binele şi fericirea naţiunii române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi
fie de ajutor”.
În Muntenia, Adunarea Electivă se constituie între 8 şi 12 ianuarie, iar întrunirea are loc în
20 ianuarie. În data de 24 ianuarie 1859, prin voinţa deputaţilor, Principatul Muntenia alege în
funcţia de Domn pe domnitorul Moldovei, reuşind să depăşească cu mult prevederile Convenţiei
de la Paris.

Domnia lui Cuza – o luptă pentru unirea deplină a Principatelor.

Crearea statului român modern

Domnia lui Al. I. Cuza începe cu difilcultăţi şi excepţii ridicate de Comisia centrală, care
punea problema validării alegerii domnitorului conform Legii electorale. De asemenea, pe plan
politic Cuza conducea de fapt două state, cu două parlamente, cu două guverne, având ca instituţii
comune Comisia centrală de la Focşani, Curtea de casaţie şi armata. În scopul creării unui singur
stat, prin Proclamaţia din 11 decembrie 1861, el prorogă Adunările Moldovei şi Munteniei, alese
potrivit Legii electorale stabilite de Convenţia de la Paris până la 24 ianuarie 1862, când trebuiau
să se reunească, ca un adevărat Parlament, în capitala ţării, la Bucureşti.
Dubla alegere a lui A.I. Cuza nu a fost recunoscută imediat de puterile garante. Franţa,
Sardinia şi Rusia aveau interese care favorizau unirea; Anglia a manifestat o atitudine de
inconsecvenţă, în timp ce Austria şi Turcia erau opuse procesului unificator 18. Domnitorul Al. I.
Cuza nu a cerut confirmarea sa de către Poartă, decât după ce, la Conferinţa din august 1859,
Turcia și Austria au recunoscut dubla alegere.
Trecând peste prevederile Convenţiei de la Paris, Al. I. Cuza a procedat la unificarea
treptată a organelor centrale ale statului. În cele două guverne a numit persoane originare din cele
două state, iar ministerele moldovene au fost transformate în Directorate subordonate celor
bucureştene. În Adunările elective ale fiecărui principat au fost aleşi deputaţi în mod altemativ,
dintr-un principat sau din celălalt. În privinţa armatei, domnitorul a stabilit că modul de instruire
şi regulamentele militare să fie identice, armamentul de acelaşi tip, iar ministrul şi statul major să
fie unice pentru întreaga oştire. Intărirea armatei a fost necesară pentru cazul intervenţiei puterilor
străine, ca urmare a încălcării prevederilor Convenţiei de la Paris, precum şi pentru o eventuală

18
Tereza Danciu, Istoria dreptului românesc, Volumul I: Apariția și evoluția dreptului scris, Editura C.H. Beck,
București, 2020, p. 50.
17
reizbucnire a revoluţiei în Transilvania, care ar fi putut crea posibilitatea unirii acesteia cu ţara
mamă.
În ceea ce priveşte unificarea administrativă, s-au întreprins măsuri pentru crearea unei
reţele extinse de telegraf, de transport şi a unei reţele sanitare. S-a simplificat procedura de
transmitere a ordinelor şi directivelor de la organele centrale la cele locale, corespondenţa flind
trimisă direct celor interesați, nu prin intermediul ministerelor de externe.
În vederea unirii spirituale a bisericii ortodoxe, s-a trecut la înlăturarea egumenilor greci şi
s-a realizat secularizarea averilor mânăstireşti. La Poarta Otomană, s-a trecut la un singur
organism de reprezentare pentru ambele principate, activitatea diplomatică rezolvând problemele
tuturor românilor din Moldova şi Muntenia. Turcia, ca putere suzerană, a acceptat cu multă
greutate aceste măsuri, dar la Conferinţa de la Constantinopole, din septembrie 1861, puterile
garante au fost de acord cu toate măsurile, dar condiţionându-le aplicabilitatea pe timpul domniei
lui Al. I. Cuza. Ca urmare, domnitorul a proclamat constituirea statului România şi a anunţat
unirea Guvernelor în anul 1861 şi a Adunărilor Elective în anul 1862.

Marile reforme sociale ale lui Cuza

Reforma agrară. Prin art. 1 al Legii rurale promulgate la 14 august 1864, se dispunea că
ţăranii sunt şi rămân proprietari pe loturile pe care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi
sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin
legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al
ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care aceștia le stăpâneau. Acest criteriu a
împărţit proprietarii de pământ în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi. Pământul dobândit
nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma,
podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în
termen de 15 ani, prin sume repartizate anual. După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare
parte din pământurile moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a
constituit o puternică lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură
prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră.
Reforma electorală. Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să-l
dezbată, a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 a menţinut votul censitar, condiţia
de 25 ani împliniţi şi prevedea că alegătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în categoria
alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un
impozit de 80 sau 100 lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi
patentarii, până la clas a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct.
Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce
se putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători direcţi, fără a
justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegilor, doctorii şi licenţiaţii
facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau erau
conducătorii unor instituţii.
Formarea sistemului de drept român modern. Codurile lui Cuza
De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate Codul civil, Codul de procedură civilă,
Codul penal şi Codul de procedură penală, elaborate în vremea şi din dispoziţia sa. Aceste coduri
au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic necesar dezvoltării legislaţiei
româneşti. Prin adoptarea acestor coduri, România a intrat în rândul ţărilor cu cea mai înaintată
legislaţie. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a influenţat pozitiv teoria şi practica
juridică, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la afirmarea
gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare.
Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui Cuza.
Comisia, ale cărei lucrări au durat până în 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile româneşti
anterioare, Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea vreme de un imens prestigiu şi
18
care servise drept model celor mai multe coduri burgheze, proiectul Codului civil italian Pisaneli
(care fusese atunci elaborat şi care se bucura în Europa acelor vremuri de o deosebită apreciere),
legislația civilă a Belgiei şi doctrina juridică a vremii. Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi
a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării, s-a numit Codul civil Alexandru
Ioan, iar după abdicarea lui Cuza s-a republicat sub titlul de Codul civil român19.
Codul civil român de la 1865 este format dintr-un preambul, care se referă la lege în
general, precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu, din trei cărţi şi din partea privitoare la
Dispoziţiile finale. Prima carte era consacrată persoanelor, cea de a doua era consacrată bunurilor,
iar ultima modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Codul penal20 a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. La elaborarea
acestui cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti anterioare, din Codul penal
francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851. La baza Codului penal român a fost pusă
concepţia clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă
abstractă, desprinsă din mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Această concepţie priveşte
infractorul ca pe un om raţional, conştient de urmările faptei sale, care are porniri antisociale,
motiv pentru care trebuie a fi exclus din societate prin aplicarea pedepselor cu un pronunţat
caracter de intimidare. Abia mai târziu, odată cu apariţia noilor concepţii cu privire la faptă şi
făptuitor, precum şi cu privire la rolul pedepselor, au început a fi luaţi în considerare şi factorii
sociali care determină comportamentul uman, ceea ce a dus la o serie de modificări ale codului în
cauză, cu accent pe necesitatea reeducării infractorilor în vederea reintegrării lor în viaţa socială.
Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi: a) Cartea I - Dispoziţii cu privire la
pedepse şi la felul lor; b) Cartea a II-a - Norme cu privire la crime şi delicte; c) Cartea a III-a -
Contravenţii. Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri: crime (sancţionate cu pedepse
criminale); delicte (sancţionate cu pedepse corecţionale); contravenţii (sancţionate cu pedepse
poliţieneşti).
În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se în vedere
gradul lor de pericol social, infracţiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat şi trădarea.
Apoi urmează, în funcţie de gravitatea lor, infracţiunile contra Constituţiei: faptele contra
sistemului parlamentar şi a celui electoral. Sunt apreciate ca făcând parte din categoria
infracţiunilor mai grave infracţiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea funcţiilor
administrative de către funcţionari: abuzul de putere şi delapidarea. Alte infracţiuni sunt
îndreptate împotriva funcţionarilor publici: ultrajul, opunerea faţă de ordinele autorităţilor. Cele
mai multe dintre infracţiunile cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele îndreptate împotriva
vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.
Codul de procedură civilă21 a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil.
Plecând de la concepţia fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă sunt cele care
dau viaţă întregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au acordat o atenţie deosebită
elaborării acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din Codul de procedură civilă francez, Codul
de procedură civilă belgian, precum şi din legiuirile româneşti anterioare. Codul în cauză este
structurat în şapte cărţi: Cartea I - Procedura înaintea judecătorului de plasă; Cartea a II-a -
Tribunalele de judeţ; Cartea a III-a -Curţile de apel; Cartea a IV-a - Arbitri; Cartea a V-a -
Executarea silită; Cartea a VI-a - Proceduri speciale; Cartea a VII-a - Dispoziţii speciale.
Procedura de judecată este orală, publică şi contradictorie. Codul arată că în procesul civil pot fi
administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, jurământul judiciar şi prezumţiile. Erau
prevăzute următoarele căi de atac: apelul, când se proceda la o nouă judecată de fond, opoziţia,
care se utiliza împotriva hotărârilor date în lipsă, contestaţia şi recursul. Prin recurs se stabilea
dacă legea a fost bine interpretată şi aplicată.

19
Ibidem, p. 54.
20
Ibidem, p. 57.
21
Ibidem, p. 58.
19
 Codul de procedură penală22 a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul penal.
Principalele surse de inspiraţie pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile româneşti anterioare,
Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi doctrina juridică a vremii. Codul în cauză
prevedea că procesul penal cuprindea două faze. Prima fază, cea premergătoare judecăţii, avea ca
obiective descoperirea, urmărirea şi instrucţia infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii. Codul
de procedură penală era structurat în două cărţi, corespunzătoare celor două faze ale procesului.
Prima fază a procesului era realizată de către ofiţerii de poliţie judiciară, care aveau ca sarcină
descoperirea infracţiunilor, de către procurori, care aveau ca sarcină urmărirea infractorilor şi de
către judecătorii de instrucţie, ce aveau ca sarcină anchetarea infractorilor, numită instrucţie. Faza
a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile cu juri
şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Datorită lipsei personalului calificat, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor
fiind încredinţate subprefecţilor ce administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor intrau
delictele, iar în competenţa curţilor cu juri intrau crimele. Curţile cu juri erau formate dintr-un
complet de judecători şi dintr-un juriu compus din cetăţeni. Juriul era chemat să răspundă prin da
sau nu la două întrebări: - Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era
găsită vinovată, se proceda la a doua întrebare. - Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe
atenuante? Dacă juriul răspundea afirmativ la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea
faptei în textul de lege corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea
juriului în ceea ce priveşte circumstanţele atenuante.

Bibliografie

Tereza Danciu, Istoria dreptului românesc, Volumul I: Dreptul cutumiar, Editura C.H. Beck,
București, 2019.
Tereza Danciu, Istoria dreptului românesc, Volumul I: Apariția și evoluția dreptului scris,
Editura C.H. Beck, București, 2020.
Ion Mezarescu, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Paideia, București, 2019.
Ioan-Aurel Pop, Scurtă istorie a românilor, Editura Litera, București, 2019.

22
Ibidem, p. 58.
20
 6. Evoluția istorică a organizării administrative
în spațiul românesc

Introducere

Organizarea administrativ-teritorială a tuturor statelor moderne este rezultatul unor

procese îndelungate de ”așezarea în matcă” a unor populații, care au avut de rezolvat, în timp,
varii probleme de adaptare la mediul natural, de transformare a acestuia prin activități cu finalitate
economică, dar și a unor probleme de natură simbolică – religioasă, etno-lingvistică, culturală în
sens larg. Elementele pe care le-am enumerat au făcut ca, de-a lungul istoriei, să se poată observa
cum se schimbă delimitările teritoriale ale viețuirii comunităților umane.
Dar cel mai important factor care a operat vreodată în materie de organizare a teritoriului a
fost factorul politic: sub presiunile lui, mari comunități au ajuns să trăiască fie unite, fie despărțite
artificial, să dezvolte relații pașnice de cooperare sau, dimpotrivă, raporturi de ostilitate. Puterea
politică este elementul care împarte și desparte teritorii, cu populațiile lor cu tot, ținând cont
uneori de evoluția lor naturală și istorică sau trecând alteori fără reținere peste realitățile istorice,
în ideea de a le modifica prin forță. Puterea creează sau dizolvă provincii, comitate, landuri,
regiuni, departamente, cantoane, județe, raioane etc.; ea creează state naționale unitare sau
structuri federale, entități care exprimă voința de unitate sau, dimpotrivă, imperii care țin cu de-a
sila laolaltă grupuri etnice, religioase, lingvistice etc. ce nu se suportă reciproc și care așteaptă
momentul propice pentru a scăpa din chingile dominației.
Unde se situează România, din această perspectivă? Cum a evoluat ea, la scară istorică?
Obișnuită cu paradoxurile, România a avut un comisar european pentru dezvoltare regională, dar
nu a reușit să pună în operă o organizare administrativ-teritorială în care să se regăsească nivelul
regional, așa cum se întâmplă în celelalte țări membre ale Uniunii Europene. În tradiția
administrativă românească, unitate teritorială cu cea mai lungă existență a fost și a rămas județul.

Organizarea administrativă pre-modernă

În spațiul românesc, ”mișcarea” istorică a organizării administrativ-teritoriale are o

vechime de aproape o mie de ani, debutul ei putând fi plasat în Evul Mediu, prin secolele XII-
XIII, când se structurează primele formațiuni statale. Elementul administrativ cel mai frecvent
prezent în statele românești medievale și în România modernă a fost județul – o unitate teritorială
bazată, în principiu, pe coeziunea naturală a spațiului locuit, pe o anumită unitate a vieții
economice, dar și pe un numitor comun în materie de administrare a dreptății (”judele”). De altfel,
judeţul a primit acest nume de la latinescul judicum, evidenţiind existenţa ”scaunelor de judecată”
(sens din care derivă şi noțiunea de ţinut, ca loc unde se ţine judecata).
Judeţele Țării Românești și ținuturile Moldovei sunt atestate documentar din primele
decenii ulterioare întemeierii celor două voievodate extracarpatice 23. Prima menţiune a judeţului
în Țara Românească datează din 3 octombrie 1385, pe când ţinutul (echivalent teritorial al
județului) este atestat în Moldova pentru prima oară în 1399. Primele judeţe amintite au fost Jaleş
(1385), Vâlcea (1392), Gorj / Jiul de Sus (1406), Motru (1415) etc., toate la vest de Olt; primul
ţinut menţionat în Moldova este Bacăul, la 1399 24. Către finele secolului al XVI-lea, în hrisoavele
românești apărea frecvent formula ”satul X din județul Y”, semn că modul de organizare pe județe
sau ținuturi era bine consolidat, atât în sens fiscal și de autoritate, cât și în mentalul colectiv – ca
determinativ identitar.

23
Dinu C. Giurescu, Țara Românească în secolele XIV și XV, Editura Științifică, București, 1973, p. 24.
24
Ioan Silviu Nistor, Comuna şi judeţul: Evoluţia istorică; Factori ai civilizaţiei româneşti unitare, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2000, p. 73.
21
 În secolul al XVIII-lea şi în prima parte a celui următor, sub domniile fanariote, a crescut
importanţa judeţelor şi a ţinuturilor, întrucât ele au fost utilizate ca elemente ale modernizării și
eficientizării guvernământului. În acest scop, au apărut ca subdiviziuni administrative ocoalele în
Moldova, plaiurile (pentru judeţele valahe de munte) şi plăşile (ca subdiviziuni ale celor din
zonele de deal şi de câmpie). Totodată, are loc o reducere treptată a numărului de ţinuturi și de
județe, în special ca urmare a pierderilor teritoriale: Bucovina, luată de Habsburgi în 1775, şi
Moldova dintre Prut și Nistru, luată de ruși în 1812.
În perioada ”regulamentară” (care durează de la intrarea în vigoare a Regulamentelor
Organice, impuse de puterea protectoare rusească – 1 iulie 1831 în ţara Românească şi 1 ianuarie
1832 în Moldova –, până în 1856, când Principatelor li se aplică Convenția de la Paris), numărul
ţinuturilor Moldovei a scăzut, de la 16 la 13, prin desfiinţarea ţinuturilor Herţa (înglobat la
Dorohoi), Hârlău (împărţit între Botoşani şi Iaşi) şi Cârligătura (împărţit între Iaşi şi Roman). În
ţara Românească, în 1845, dispar Judeţul de Baltă (împărţit între Dolj şi Mehedinţi) şi vechiul
judeţ Săcueni (sau Saac), preluat, în parte, de Prahova şi Buzău. Conferinţa de pace de la Paris,
reunită în urma Războiului Crimeii (1853-1856) a hotărât, pe lângă convocarea Adunărilor ad-hoc
în Principatele Dunărene (în care românii erau chemaţi să se pronunţe în favoarea sau împotriva
Unirii), atribuirea către Moldova a trei judeţe sud-basarabene: Cahul, Ismail şi Bolgrad.

Organizarea administrativă, de la Unirea din 1859, la Marea Unire din 1918

Unirea din 24 Ianuarie 1859 a însemnat începutul unor reforme, inclusiv în planul
organizării administrative, prin Decretul domnesc nr. 495 din 20 iulie 1862 şi prin Legea pentru
înfiinţarea consiliilor judeţene nr. 396 din 2 aprilie 1864. Concepută după modelul legii similare
franceze, aceasta a generalizat judeţul ca unitate administrativă de bază a statului unit (numit
România, începând din ianuarie 1862). Conform acestui act normativ, judeţele (conduse de
prefecţi numiţi de Guvern) erau împărţite în plăşi (conduse de subprefecţi, iar după 1918 – de
pretori), în cadrul cărora se regăseau comunele, urbane (oraşele) şi rurale, conduse de primari
aleşi.
Anul 1877 aduce proclamarea Independenţei de stat a ţării, la 9 Mai. Recunoaşterea
internaţională a acesteia s-a produs în urma păcii de la Berlin (1878), care atribuie României
provincia istorică Dobrogea, dar răpeşte, la cererea Rusiei ţariste, cele 3 judeţe basarabene despre
care am vorbit mai sus. Ținutul dunăreano-pontic a fost împărţit în două judeţe, Tulcea şi
Constanţa, conform Legii pentru organizarea Dobrogei din 9 martie 1880.
În urma celui de-al doilea război balcanic, a fost semnată pacea de la Bucureşti (august
1913), în urma căreia România a primit de la Bulgaria (stat desprins de Imperiul otoman în 1908)
sudul Dobrogei, cunoscut sub numele de Cadrilater. Câteva luni mai târziu, la 1 aprilie 1914, a
fost promulgată Legea pentru organizarea Dobrogei Noi, care consfinţeşte cele două judeţe sud-
dobrogene, Durostor şi Caliacra.
În vara aceluiaşi an a izbucnit Primul Război Mondial. România a preferat neutralitatea
până în 1916, apoi s-a implicat în conflict de partea Antantei, cu scopul eliberării Transilvaniei şi
Bucovinei de sub ocupaţia austro-ungară. Războiul nu a decurs, însă, conform aşteptărilor
autorităţilor şi opiniei publice din România şi, în câteva luni, toată partea de sud a ţării, inclusiv
Capitala, a fost ocupată de armatele Puterilor Centrale. Guvernul, Parlamentul, alte instituţii,
precum şi o parte a populaţiei s-au refugiat în Moldova; Iașul a devenit, pentru o vreme, capitala
unei țări greu încercate, aflate în pragul colapsului.
Schimbările revoluţionare din Rusia anului 1917 au dus la încheierea păcii separate de
către noul guvern al Rusiei Sovietice (pacea de la Brest-Litovsk, 1917), fapt ce a obligat şi
România să ceară armistiţiul şi să încheie, în aprilie 1918, pacea de la Bucureşti. Termenii păcii,
pe lângă menţinerea regimului de ocupaţie al Puterilor Centrale în sudul ţării şi condiţii
economice nefavorabile României, au mai prevăzut şi cesiuni teritoriale: astfel, o fâşie din zona
22
de graniţă cu Imperiul austro-ungar era atribuită acestuia; Cadrilaterul şi o fâşie din sudul
judeţului Constanţa reveneau Bulgariei, iar partea nordică a acestei provincii era controlată, în
regim de condominium, de către cele 4 state din blocul Puterilor Centrale (Germania, Austro-
Ungaria, Bulgaria şi Turcia).
Cu un teritoriu drastic redus și cu riscul de a pierde chiar statalitatea însăși, România a
trăit, totuși, o consolare istorică, venită dintr-un loc din care se aștepta prea puțin: Republica
Democratică Moldovenească (proclamată independentă la 24 Ianuarie 1918) a decis să se unească
cu Regatul României, la 27 martie / 9 aprilie 1918. Apoi, ca într-un turbion de miracole, a doua
parte a anului 1918 a schimbat radical raportul de forţe dintre cele două blocuri militare. Puterile
Centrale au pierdut războiul, spre finele acelui an, prăbuşindu-se nu mai puțin de trei imperii:
Reich-ul german, Austro-Ungaria şi Imperiul otoman. Destrămarea monarhiei dualiste austro-
ungare a dus la proclamarea Unirii cu ţara a Bucovinei (la 15 / 28 noiembrie 1918) şi a
Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului (18 Noiembrie / 1 Decembrie
1918).
Participarea reprezentanţilor acestor comitate, foste austro-ungare, la Alba-Iulia, dar şi
nesiguranţa în ceea ce priveşte fixarea frontierelor spre nord-vest şi vest, de către Conferinţa de
pace de la Paris (1919-1920), la care se adaugă acţiunile ostile ale Ungariei la adresa României
(1919), au făcut ca limitele occidentale ale ţării să cuprindă vremelnic părţi ale judeţelor
Maramureş, Bihor şi Arad rămase ulterior în afara hotarelor româneşti, precum şi două judeţe
intrate prin Tratatul de pace de la Trianon (1920) în componenţa Ungariei (Bichiş şi Cenad).
Apartenenţa temporară a acestora la România este dovedită şi de prezenţa în primul Parlament al
României Mari (ales în noiembrie 1919) a reprezentanţilor acestor judeţe sau părţi de judeţe, dar
şi de acordul militar româno-cehoslovac din acelaşi an, care lăsa României şi cea mai mare parte a
vechiului judeţ Maramureş (pe ambele maluri ale Tisei).
În urma Conferinţei de la Paris, cea mai mare parte a Maramureşului (circa două treimi,
situate la nord de Tisa) a fost atribuită Republicii Cehoslovace, tot cu acest prilej fiind fixate şi
frontierele româneşti cu Ungaria şi cu Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 1929 –
Regatul Iugoslaviei). De asemenea, au fost confirmate şi actele de Unire ale Basarabiei şi
Bucovinei şi reintegrarea la România a Dobrogei în întregime (cu tot cu Cadrilater).

Elemente de istorie administrativă interbelică

După 1918, România s-a aflat într-o situație deosebit de complicată în privința ordinii
administrative, comparativ cu toate celelalte state europene care se creaseră sau se reîntregiseră în
baza principiului naționalităților. Astfel, în cazul României nu era vorba de un adaos teritorial
minor, care să fie integrat în sistemul administrativ al Vechiului Regat (de inspirație franceză), ci
de o dublare efectivă a teritoriului, prin includerea unor provincii ale căror organizări
administrative aveau baze germanice sau rusești. Ca urmare, în intervalul 1918-1925 au existat
ample dezbateri privind modul în care să se facă unificarea administrativă, ținându-se seama de
mai multe aspecte: caracterul perimat al administrației Vechiului Regat (o administrație
hipercentralizată, criticată chiar de ”regățeni”), nevoia de a include în noua Românie elementele
pozitive ale administrației provinciilor reunite (printre aceste elemente, cele mai importante fiind
descentralizarea și autonomia locală, evidența cadastrală și a populației), dorința legitimă a
politicienilor transilvăneni (mai cu seamă), basarabeni și bucovineni de a participa la sinteza
noului model administrativ.
Până în momentul în care avea să se procedeze la o reformă așezată, autoritățile au realizat
rapid un decupaj al întregului teritoriu al României Mari, decupaj bazat pe unitatea numită județ,
și care va fi valabil până în 1925.
În 1925, Legea administrativă promovată de majoritatea liberală nu a adus schimbările
necesare și dorite totodată de o mare parte a elitei politice. În fapt, au fost doar proclamate solemn
23
principiile autonomiei și descentralizării, golindu-le însă de conținut (ministrul de interne și
prefecții aveau practic deplinul control asupra consiliilor județene; administrația era politizată;
minoritățile nu-și puteau folosi limba maternă în administrație). Centralismul real al acestei prime
legi de unificare administrativă era justificat de nevoia depășirii ”regionalismului”. În epocă,
”regionalismul” eticheta atitudinile autonomiste manifestate în Transilvania, Basarabia și
Bucovina, în raport cu voința guvernului de la București de a controla deplin întregul teritoriu al
României Mari și de a șterge acele diferențe pe care le considera dăunătoare unității naționale
depline. Mulți intelectuali și oameni politici arătau că spiritul autonomist avusese un rol
fundamental în menținerea identității naționale a românilor, câtă vreme provinciile unite la 1918
fuseseră sub stăpânire străină; când ele au revenit, însă, la patria mamă, a rămâne fidel tradițiilor
organizaționale locale și a refuza unificarea administrativă rapidă reprezentau adevărate ”culpe
politice”.
Legea pentru unificarea administrativă nr. 85 (promulgată la 14 iunie 1925) a împărțit
teritoriul României în 71 de judeţe, ale căror limite respectau, în general, diviziunile celor 10
provincii istorice ale ţării (Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia,
Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia). Județele aveau ca subdiviziuni plăşile, alcătuite din
oraşe (între care, cele mai importante erau organizate ca municipii) şi comune. Județele erau
foarte numeroase și de dimensiuni diferite, reflectând tradițiile de administrare teritorială vechi de
secole.
Ținând cont de numărul mare de judeţe și de faptul că centralismul se dovedea destul de
dăunător, la 3 august 1929 a fost adoptată Legea pentru organizarea administraţiunii locale, prin
care erau înfiinţate 7 directorate ministeriale, cu sediile la Timişoara, Cluj, Cernăuţi, Chişinău,
Iaşi, Bucureşti şi Craiova. Acestea au fost desfiinţate doi ani mai târziu, tendința regionalizării
fiind astfel stopată. Dar cum s-a petrecut prima reformă a regionalizării din istoria României?
În anul 1928, național-țărăniștii ajung la guvernare, sub președinția transilvăneanului Iuliu
Maniu, deținând și o majoritate zdrobitoare în legislativ (348 din cele 387 de mandate de la
Cameră). Maniu a readus în discuție nevoia unei reforme administrative care să dea substanță atât
unității statului, cât și vieții colectivităților locale. Pe data de 15 iulie 1929, majoritatea
parlamentară, prin raportorul Petre Andrei (deputat și profesor universitar), prezintă coordonatele
unei noi legi administrative, în următorii termeni: ”În conformitate cu principiile constituționale,
realizate după mult zbucium, poporul are dreptul să se conducă prin reprezentanții săi, să participe
la întreaga viață de stat. Cu atât mai mult poporul are dreptul să se administreze. Și, desigur, cea
mai bună administrație o pot face acei care își cunosc direct și imediat interesele. De aici decurge
o consecință foarte naturală: autoadministrația. Dar aceasta e posibilă numai printr-o largă
descentralizare. Descentralizarea a fost pentru mulți, mai ales la noi în țară, o formulă
înspăimântătoare din cauza confuziei voite sau involuntare cu federalismul, cu atingerea unității
statului (…). Deși acest principiu al descentralizării este înscris în Constituția noastră încă de la
anul 1866, el nu a fost realizat până acum. Prea multă prudență sau prea mare teamă de
manifestarea liberă a poporului au împiedicat pe guvernanții din trecut de a înfăptui
descentralizarea”25.
Reforma administrativă țărănistă susținută în Parlament de Petre Andrei pleca de la ideea
că o lege a administrației nu trebuie să inventeze realități sociale, ci să pornească de la cele
prezente, pentru a le face să funcționeze mai bine. În România vremii, o realitate socială
fundamentală fusese ignorată de guvernele liberale: satul. Satul trebuia valorizat ca primă unitate
de viață colectivă. Uniunea satelor învecinate, legate de interese consonante, dă naștere comunei;
iar comunele se reunesc în județe. La rândul lor, acestea vor avea libertatea asocierii, în diferite
formule, pentru satisfacerea intereselor interjudețene. Pentru a nu provoca neliniști pe tema
unității statului, lega nu a mers până la crearea regiunilor. În schimb, a operat o modificare din
perspectiva deconcentrării serviciilor publice ministeriale: ”Descentralizarea și autonomia locală

25
Petre Andrei, Discursuri parlamentare (1929-1933), Editura Ankarom, Iași, 1996, pp 121-122.
24
cer ca și organele puterii centrale să fie duse spre periferie, spre a simplifica birocrația și a stabili
o mai bună coordonare între administrațiile locale și organele puterii centrale” 26. În acest scop,
noua lege administrativă a creat cele șapte directorate ministeriale – ”organe de descentralizare a
diferitelor departamente ministeriale”. Toate serviciile administrative aveau să funcționeze după
principiul autonomiei și al descentralizării, fără a se neglija însă necesara tutelă administrativă,
care garantează corecta gestionare a banului public. Un bun câștigat trebuia să fie și separarea
clară a puterii executive de administrație, încercându-se astfel depolitizarea administrației publice
și profesionalizarea ei.
În pledoariile din Parlament ale lui Petre Andrei, găsim în mod repetat apelul la justa
organizare administrativă, în acord cu interesele colectivităților, precum și ideea că cei care sunt
în slujba statului – de la funcționari până la profesori – trebuie tratați cu respectul cuvenit, în
funcție de importanța muncii lor. Susținându-i constant pe învățători și profesori, ca slujbași ai
statului pe care mai toate guvernele i-au pus în inferioritate economică, Petre Andrei insista
asupra ideii că numai prin culturalizarea maselor se va ajunge la un nivel satisfăcător de viață
publică și de prosperitate a națiunii.
Unii istorici consideră că, în spatele principiilor clamate de inițiatorii Legii nr. 167 / 1929,
s-ar fi ascuns motive politice de o mai mică ”altitudine”: pur și simplu, fruntașii țărăniști care nu
și-au găsit un loc în Guvern sau în Parlament au dorit să se creeze niște funcții înalte, de rang
ministerial, pe care să le ocupe ei în capitalele directorale. Odată numiți în funcții, aceștia aveau
să se intereseze mai mult de organizarea și câștigarea alegerilor parlamentare din 1930, decât de
descentralizarea administrativă 27 . Eșecul relativ al inițiativei de descentralizare avea să fie
confirmat și de modificările numeroase de după promulgarea legii, apoi de abrogarea ei, la numai
doi ani de valabilitate. Cum sugestiv aprecia Ioan Scurtu, ”o primă şi spectaculoasă tentativă de
creare a unei supraunităţi administrative a eşuat”!
Preocupările vizând organizarea administrativă a ţării pe baze regionale au fost reluate în
anul 1938, când regele Carol al II-lea a promulgat Legea administrativă din 14 august, care
instituia ţinutul ca unitate administrativă de bază a României. Cele zece ţinuturi înființate prin
lege (la care se adăuga Capitala, Bucureşti) erau conduse de rezidenţi regali. Compoziția lor era
următoarea: Argeş (Bucegi), cu reşedinţa la Bucureşti, cuprindea fostele judeţe Argeş, Braşov,
Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman, Trei Scaune, Vlaşca; Dunărea de Jos, cu
reşedinţa la Galaţi, includea fostele judeţe Brăila, Cahul, Covurlui, Fălciu, Ismail, Putna,
Râmnicul Sărat, Tecuci, Tulcea și Tutova; Jiu (Olt), cu reşedinţa la Craiova, cuprindea fostele
judeţe Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi, Vâlcea; Ținutul Marea (Mării), cu reşedinţa la
Constanţa, avea în componenţă fostele judeţe Caliacra, Constanţa, Durostor şi Ialomiţa; Mureşul
(Alba Iulia), cu reşedinţa la Alba Iulia, includea fostele judeţele Alba, Ciuc, Făgăraş, Mureş,
Năsăud, Odorhei, Sibiu, Târnava Mare, Târnava Mică, Turda; Nistru, cu reşedinţa la Chişinău, se
întindea pe teritoriul fostelor judeţe Cetatea Albă, Lăpuşna, Orhei şi Tighina; Ținutul Prut, cu
reşedinţa la Iaşi, era compus din fostele judeţe Bacău, Baia, Bălţi, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Roman,
Soroca și Vaslui; Someş (Crişuri), cu reşedinţa la Cluj, cuprindea fostele judeţele Bihor, Cluj,
Maramureş, Satul Mare, Sălaj, Someş; Suceava, cu reşedinţa la Cernăuţi, includea judeţele
Câmpulung, Cernăuţi, Dorohoi, Hotin, Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava; în fine, Ținutul Timiş, cu
reşedinţa la Timişoara, avea în componenţă fostele judeţe Arad, Caraş, Hunedoara, Severin şi
Timiş-Torontal.
Dacă arondarea judeţelor în cadrul celor 7 directorate ministeriale din 1929 ţinuse cont, în
mare măsură, şi de decupajul provincial, ţinuturile din 1938 urmăreau, pe cât posibil, să reunească
foste judeţe aflate în două, trei sau chiar patru provincii diferite. De exemplu, Ținutul Suceava
grupa, pe lângă cele 5 foste judeţe bucovinene – Cernăuţi, Storojineţ, Rădăuţi, Câmpulung şi
Suceava –, un judeţ basarabean (Hotin) şi judeţul Dorohoi din vechea Moldovă de dinainte de
26
Ibidem, p. 123.
27
Ioan Scurtu, Reorganizarea administrativ-teritorială, expresie a crizei economice și politice din România,
http://www.ioanscurtu.ro/reorganizarea-administrativ-teritoriala-expresie-a-crizei-economice-si-politice-din-romania/
25
1918. Ținutul Dunărea de Jos reunea judeţe moldovene – Fălciu, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui
–, basarabene – Cahul şi Ismail –, muntene (Râmnicul Sărat şi Brăila) şi judeţul dobrogean
Tulcea. Timişul grupa cele 3 judeţe bănăţene, judeţul ardelean Hunedoara şi judeţul Arad din
Crişana; Ținutul Argeş (numit şi Bucegi) reunea, pe lângă mai multe judeţe munteneşti şi două
judeţe din Ardeal (Braşov şi Trei Scaune). Totuşi, ţinând cont şi de dimensiunile mari ale unor
provincii, existau unele ţinuturi în care se regăseau judeţe dintr-o singură provincie: Nistru – cu 4
judeţe basarabene, sau Mureş (numit şi Alba Iulia) în care se regăseau majoritatea judeţelor
ardeleneşti. De remarcat şi ruperea unităţii zonei majoritar maghiarofone din estul Transilvaniei:
dacă judeţele Mureş, Odorhei şi Ciuc erau arondate Ținutului Mureş, în care intrau şi multe judeţe
cu majorităţi româneşti sau / şi cu importante grupuri de germani (consideraţi loiali României),
fostul judeţ Trei Scaune a fost alăturat unor judeţe de la sud de Carpaţi (ideea va fi reluată în
1960, când sudul aşa-numitei ”Secuimi” a fost luat de la Regiunea Autonomă Maghiară,
redenumită tot Mureş, şi alipit fostei Regiuni Stalin, rebotezată Braşov).
Un astfel de decupaj administrativ s-a făcut prin modificarea prevederilor constituționale
de la 1923, care stipulau, la articolul 4, că teritoriul României este împărțit în județe. Constituția
carlistă din februarie 1938 a lăsat organizarea administrativă la latitudinea legii ordinare; iar legea
în cauză (promulgată prin Înaltul Decret Regal nr. 2919 din 13 august 1938 şi publicată în
Monitorul Oficial nr. 187, partea I, din 14 august) a definit ținutul ca unitate administrativ-
teritorială cu personalitate juridică, eliminând județele tradiționale.
Dintr-o anume perspectivă, este explicabilă preferința regelui pentru ținuturi, în condiţiile
apropierii ”norilor negri” ai războiului şi ale existenţei pretenţiilor revizioniste ale unor vecini
precum Ungaria, Bulgaria sau URSS. Din unghiul vieții publice democratice, însă, ținutul a
reprezentat un decupaj teritorial menit să pună în operă politica dictatorială a lui Carol al II-lea.
Funcționarii implicați în gestionarea ținuturilor, recrutați preponderent din rândul armatei și ai
Frontului Renașterii Naționale (primul partid unic din istoria țării, creat de rege), au acționat după
modelul fascismului italian și nicidecum în sensul autonomiei locale.
Istoria ”ținuturilor regale” a fost scurtă și lipsită de glorie. La câteva zile după abdicarea
lui Carol al II-lea (6 septembrie 1940), noul conducător al statului român, Generalul Ion
Antonescu, a abrogat Legea administrativă din 14 august 1938, prin Decretul-lege din 21
septembrie 1940. România a revenit astfel la organizarea teritorială bazată pe județe (și pe
subdiviziunile lor numite ”plăși”).

Scurtă istorie a organizării administrației românești din vremea comunismului

Venirea la putere, cu largul concurs sovietic, a unui guvern comunist a favorizat

instaurarea unui regim totalitar în România, în anii 1945-1948. După abdicarea Regelui Mihai I şi
instaurarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947), precum şi în urma înlăturării
complete a opoziţiei democratice, regimul comunist a trecut la ”reforme” şi în domeniul
administrativ, folosind desigur modelul sovietic al organizării administrativ-teritoriale.
Primul pas către reforma administrativă a fost făcut la 15 ianuarie 1949, prin adoptarea
Legii nr. 17, destinată să reglementeze statutul unităţilor administrative şi să pregătească o nouă
organizare a teritoriului. Scopul declarat al acestui demers viza îmbunătăţirea bazei economice a
unităţilor administrativ-teritoriale pentru implementarea, la nivel local, a economiei planificate. În
directivele Hotărârii comune a Comitetului Central al PMR şi a Consiliului de Miniştri din 23
iulie 1950, au fost enunţate ”principiile călăuzitoare privind efectuarea organizării teritoriale”
pentru a corespunde ”cerinţelor locale şi sarcinilor pe care puterea de stat locală era chemată să le
îndeplinească”. Era astfel consfinţită, la nivel guvernamental, subordonarea politică a structurilor
administrativ-teritoriale. Aceste principii generale aveau să-şi găsească concretizarea, la nivel
teritorial, prin adoptarea Legii nr. 5 din 8 septembrie 1950, prin care teritoriul României era
împărțit în 28 de regiuni subdivizate în 177 de raioane, 4052 de comune și 148 de orașe. Acestea
26
nu mai erau delimitate după criteriul specificităţii geografice şi istorice, ca în 1929, ci pe criteriul
”complexităţii social-economice”, fiind considerate ”unităţi administrative pe care se sprijineau
direct organele centrale de stat în înfăptuirea politicii partidului şi statului”. Dispăreau astfel cele
59 de judeţe ale României postbelice (compuse din 424 plăşi).
Dacă România mai cunoscuse organizarea pe regiuni şi în sistemele administrative
interbelice, fie sub forma directoratelor ministeriale din guvernarea țărănistă, fie sub cea a
ţinuturilor din vremea dictaturii carliste, raioanele constituiau structuri administrativ-teritoriale în
întregime noi, rezultat al ”importului” sovietic. Acestea erau definite ca ”unităţi teritoriale
operative din punct de vedere economic, politic şi administrativ, alcătuite din oraşe de
subordonare raională şi comune”, având în medie o suprafaţă dublă faţă de cea a plaselor, în locul
cărora au fost create.
Noua împărţire nu ţinea cont de configuraţia fostelor judeţe şi, în plus, introducea în
numele noilor unităţi administrative elemente onomastice cu caracter glorificator (astfel oraşul
Braşov a fost rebotezat Stalin, ca şi regiunea a cărei reşedinţă era). Totuşi, în bună măsură, unele
nume ale fostelor judeţe se regăseau şi în numele regiunilor, care nu preluau, ”mecanic”
denumirea reşedinţei regionale (Ialomiţa, Prahova, Teleorman, Dolj, Gorj, Severin, Bihor, Mureş,
Putna etc.). Oraşele erau împărţite în oraşe de subordonare republicană (Bucureşti, împărţit, ca şi
regiunile, în mai multe raioane, dar şi Braşov, Cluj, Iaşi, Constanţa, Galaţi, Ploieşti, Timişoara),
de subordonare regională şi de subordonare raională.
Cele 28 de regiuni s-au dovedit curând prea fărâmițate. Constituția din 1952 a prefațat o
nouă organizare a teritoriului, accentuând prezența modelului sovietic. Decretul nr. 331 din 27
septembrie 1952, adoptat în urma votării unei noi Constituţii de către Marea Adunare Naţională,
micșora numărul regiunilor la 18. În schimb, creştea numărul raioanelor, ajuns la 183. Un lucru
deosebit de important îl reprezintă crearea unei regiuni autonome pe criterii etnice – Regiunea
Autonomă Maghiară –, cu reședința la Târgu Mureș. ”Depersonalizarea” regiunilor a dus la
adoptarea numelui reşedinţelor regionale pentru toate celelalte unităţi administrative de acest
nivel. Singurul oraş de subordonare republicană rămânea Capitala.
Procesul de reducere, pe de-o parte, a numărului de regiuni a continuat în 1956 (au
dispărut regiunile Arad (împărţită între regiunile Oradea şi Timişoara) şi Bârlad (al cărui teritoriu
a fost împărţit între regiunile Bacău, Galaţi şi Iaşi). Pe de altă parte, a crescut numărul raioanelor,
la 192. S-au produs şi alte câteva modificări în ceea ce priveşte limitele celorlalte regiuni
menţinute. Aceste modificări au fost consfinţite prin decretele 12, 257, 548 şi 652 din 1956.
Distanţarea politică de Moscova şi tendinţele de transformare a regimului în unul
”comunist naţional” s-au reflectat şi în plan administrativ. Pe de-o parte, mai multe regiuni au fost
botezate plecând de la realităţi fizico-geografice sau istorice caracteristice: Argeş (în loc de
Piteşti), Oltenia, Banat, Dobrogea, Crişana, Maramureş (care înlocuiau vechile nume ale
reşedinţelor acestora: Craiova, Timişoara, Constanţa, Oradea, Baia Mare). S-a înlăturat numele lui
Stalin, regiunea şi oraşul numindu-se din nou Braşov. Pe de altă parte, această regiune a preluat o
parte din teritoriul Regiunii Autonome Maghiare (aproximativ teritoriul fostului judeţ Trei
Scaune), căreia i s-au atribuit zone preponderent nemaghiare din centrul Transilvaniei). Și numele
regiunii a fost schimbat, în Mureş-Autonomă Maghiară28. Ca un efect al dorinţei de dezvoltare a
zonei litoralului românesc, oraşul Constanţa a devenit unitate administrativă distinctă, primind, ca
şi Bucureştii, statut de oraş de subordonare republicană.
Numărul de raioane a fost redus la 142. Cât priveşte numărul oraşelor de subordonare
regională, el a crescut, de la 14 în 1950, la 27 în 1952 şi la 46 în 1961. Comunele, ca şi raioanele,
au cunoscut o dinamică ascendentă în ceea ce priveşte numărul lor, până în 1960: 4052 (1950),
4096 (1952), 4313 (1956), scăzând apoi la 4259 (1960). Scăderea numărului de raioane şi comune
anunţa începutul unui proces de centralizare administrativă, urmărit consecvent până în 1989.
28
Schimbarea denumirii Regiunii Autonome Maghiare și reconfigurarea ei teritorială ( prin includerea unor zone cu
majoritate etnică românească) trebuie puse în legătură cu scăderea abruptă a influenței grupării maghiaro-evreiești din
conducerea Partidului Muncitoresc Român.
27
 Prin Legea nr. 2 din 16 februarie 1968, se revenea la organizarea administrativă
românească tradiţională, având la bază judeţul şi comuna. Pe lângă dispariţia ”corpurilor străine”
în plan administrativ – regiunea şi raionul – era desfiinţată şi orice formă de autonomie
administrativă pe criterii etnice. În cadrul acestui proces de factură naționalistă, dincolo de
criticile pe care le putem formula din perspectiva accentuării centralismului, este demn de
consemnat faptul revenirii la formula tradițională românească a unității administrative numite
județ. Evoluția numerică a județelor avea să fie următoarea: 39 de județe în perioada 1968-1981;
40 în intervalul 1981-1997; 41 de judeţe şi Municipiul Bucureşti, din 1997 până în prezent.
Reînfiinţarea judeţelor nu a însemnat, însă, revenirea la configuraţia administrativă
anterioară anului 1950. Un număr de 19 de judeţe – Baia, Câmpulung, Dorohoi, Făgăraş, Fălciu,
Muscel, Odorhei, Rădăuţi, Râmnicul Sărat, Roman, Romanaţi, Severin, Someş, Târnava Mare,
Târnava Mică, Tecuci, Turda, Tutova, Vlaşca – nu se mai regăseau în acest decupaj. Unele judeţe
aveau numele schimbat, fie parţial (Bistriţa-Năsăud, în loc de Năsăud), Caraş-Severin (şi ca o
recunoaştere a înglobării la fostul judeţ Caraş şi a mai mult de jumătate din vechiul judeţ Severin),
Timiş (în loc de Timiş-Torontal), fie complet (Covasna în loc de Trei Scaune, Vrancea, în loc de
Putna, Galaţi, în loc de Covurlui, Harghita, în loc de Ciuc). Prin rolul de centru de regiune,
dobândit în cei 18 ani anterior, Baia Mare a fost declarată reşedinţă a unui judeţ Maramureş care-
şi extindea, astfel, numele dincolo de limitele istorice ale judeţului interbelic omonim, în
detrimentul oraşului Sighetul Marmaţiei. De asemenea, deşi reşedinţa judeţului Teleorman fusese
anterior la Turnul Măgurele, Alexandria devenea centrul administrativ al judeţului reînfiinţat.
Acelaşi statut l-a dobândit Slobozia, pentru judeţul Ialomiţa, în dauna vechii reşedinţe, Călăraşi.
Un număr de 47 de aşezări urbane erau declarate municipii (inclusiv Capitala, organizată
în 8 sectoare şi având 14 comune suburbane). Între acestea se regăseau şi oraşe-nereşedinţă de
judeţ – Călăraşi, Gheorghe Gheorghiu-Dej (astăzi Oneşti), Sighişoara, Turnul Măgurele, Bârlad,
etc – în timp ce unele centre judeţene aveau doar statut de oraş: Slobozia, Alexandria, Slatina,
Miercurea-Ciuc, Zalău, Vaslui ş. a. În total, prin legea menţionată, numărul aşezărilor urbane era
de 189, dintre care 49 erau nou-înfiinţate. Numărul comunelor a fost redus la 2706, dintre care
135 aveau statut de comune ”sub-urbane”, aparţinând unor municipii sau oraşe.
Prin Decretul nr. 15 din 15 ianuarie 1981, judeţele Ilfov şi Ialomiţa au fost reorganizate.
Au apărut judeţele Călăraşi şi Giurgiu (cu reşedinţe în oraşele omonime), iar restul judeţului Ilfov
a fost declarat sector agricol, subordonat Capitalei. Ultima modificare care ar fi urmat să aibă
efecte în plan administrativ în timpul regimului comunist a survenit prin adoptarea Legii nr. 2, din
18 aprilie 1989, privind îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii
Socialiste România. Potrivit acesteia, urmau să dispară 380 de comune, prin aşa-numita politică
de ”sistematizare rurală”. Acest act legislativ abroga Legea nr. 2 din 1968. Pe de altă parte, unele
comune au fost declarate aşezări urbane.
Ultimul an al regimului comunist a fost marcat, în planul administrării teritoriului, de
controversatul proiect ceaușist de sistematizare a localităților rurale și de ”urbanizare” a lor
treptată. În fapt, era vorba despre distrugerea unor localități considerate neviabile economic, din
cauza dimensiunii mici a teritoriului și populației lor. Planul nu a fost dus la bun sfârșit, grație
căderii comunismului.

Bibliografie

Dinu C. Giurescu, Țara Românească în secolele XIV și XV, Editura Științifică, București, 1973.
Ioan Silviu Nistor, Comuna şi judeţul: Evoluţia istorică; Factori ai civilizaţiei româneşti unitare,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
Petre Andrei, Discursuri parlamentare (1929-1933), Editura Ankarom, Iași, 1996.
Ioan Scurtu, Reorganizarea administrativ-teritorială, expresie a crizei economice și politice din
România, http://www.ioanscurtu.ro/reorganizarea-administrativ-teritoriala-expresie-a-crizei-
economice-si-politice-din-romania/
28
 7. Povestea Constituției la români

O poveste despre Constituție la români este la fel de necesară ca o istorie familială, ca o

monografie sătească sau un manual (decent) de istorie națională. Trebuie să știm cum ne-am
disciplinat birocratic, administrativ și politic în epoca modernă, pentru a înțelege unde mai avem
de lucrat la rădăcinile comportamentului nostru cotidian, marcat fie de emfatica declarație
”Onoare muncii” (așezată obligatoriu în finalul cererilor formulate de cetățenii patriei socialiste),
fie de realista cimilitură a cățelușului cu părul creț, care se jură că nu fură, contrar tuturor
evidențelor. Noi, românii, am avut Constituție încă din prima jumătate a veacului al XIX-lea, cam
în același timp cu nații care azi sunt mult mai prospere și mai fericite. Ne-am creat instituții
democratice și le-am pus să lucreze pentru ”binele poporului”, chiar dacă am avut conștiința
”formelor fără fond”. Ne-am adaptat fie la democrația occidentală, fie la totalitarismul sovietic,
sperând că într-o bună zi ordinea anapoda se va răsturna, pe principiul popular care spune că
moartea împăraților înseamnă bucuria nebunilor. Acum, după mai bine de două decenii de
postcomunism, aflați în febrila modificare a legii noastre fundamentale (încredințate onorabililor
parlamentari de toate profesiile, de la strungar la istoric), ne întrebăm dacă se merită să schimbăm
ceva din actuala Constituție, dacă nu cumva suntem pe punctul de a repeta greșeli ale trecutului,
reparând (ca la țară) un gard spart, pe care mai bine îl dărâmi să faci unul nou, decât să-l tot
cârpești. Povestea noastră este una a manifestării repetate a supușeniei față de străinătate; este și
una a răbufnirilor de identitate națională, de ”originalitate” politică și ariceală inutilă. Din ea se
pot desprinde deopotrivă învățăminte și ocări.
Pe parcursul a aproximativ trei milenii de civilizație istorică pre-modernă ce și-au lăsat
amprenta asupra timpurilor noastre, problema constituțională apare fulgurant în vremea regelui
babilonian Hammurabi, în antichitatea clasică grecească din epoca lui Platon și Aristotel, ca și în
perioada Romei republicane. În rest, lumea s-a lăsat guvernată după liberul arbitru al celor
puternici, fără texte limitative (cu excepția notabilă, dar confuză, a dictonului creștin care
înțelegea să dea Cezarului acele lucruri politicești de care Dumnezeu s-ar fi putut lipsi...). Abia în
anul 1215 baronii englezi îi impun regelui Ioan fără de Țară documentul numit Magna Charta
Libertatum. În 1776, americanii proclamă Virginia Bill of Rights, iar francezii adoptă prima lor
constituție în timpurile tulburi ale Revoluției de la 1789. Secolul al XIX-lea va fi mult mai
productiv în materie de texte constituționale (cu precădere în contextul revoluțiilor burgheze de la
1848), antrenând dezbateri ideologice și juridice în care individualismul liberal, separația puterilor
și statul minimal vor fi teme de bază, alături de mai vechile idei despre garantarea proprietății și a
libertăților (economică, religioasă, de conștiință și de expresie). Lucrul acesta nu s-a petrecut,
însă, peste tot în lume; imperiile conservatoare au menținut absolutismul monarhic încă multă
vreme (otomanii au adoptat prima constituție la 1876, iar rușii abia în 1906).
În spațiul românesc, arondat politic puterilor vecine, evoluția organizării statale s-a produs,
începând de pe la 1740, sub oblăduirea domnitorilor fanarioți (Constantin Mavrocordat,
Alexandru Ipsilanti, Scarlat Callimachi și Ioan Caragea), care au edictat cele dintâi așezăminte,
pravile, coduri sau legiuiri, cuprinzând elemente de administrație, dar și de drept privat. Texte cu
un conținut referitor la ordinea etatică au mai fost produse și de acel segment de boierime
autohtonă (de la Tudor Vladimirescu, la moldovenii ”Cărvunari”) care revendica independența
Valahiei și a Moldovei, precum și instituirea unui regim de monarhie parlamentară, pentru a
garanta dreptul de proprietate, libertățile din Declarația franceză a drepturilor omului și
cetățeanului, accesul meritocratic la funcțiile publice, sancționarea abuzurilor administrației,
ordine în finanțele publice și armată națională. Și legiuirile fanarioților și revendicările boierilor
”pământeni” aveau încă în substanța lor pilonii ordinii feudale, care oferea privilegii aristocrației
laice și clerului, punând povara dărilor pe omul de rând, fie el țăran sau târgoveț. În plină
modernitate europeană, putem spune că Principatele de la gurile Dunării navigau după formula:
”feudalism – rețeta noastră națională”.
29
 Principiile moderne de organizare a statului aveau să fie efectiv aplicate abia prin
introducerea Regulamentelor Organice (1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova), sub
autoritatea puterii protectoare – Rusia –, care a stăpânit militar Principatele, prin guvernatorul
Pavel Kiseleff, până în anul 1834. Actele constituționale foarte asemănătoare din cele două state
consacrau separația puterilor și monarhia electivă. Domnitorii păstrau însă o mare autoritate, ei
exercitând integral puterea executivă, dar regăsindu-se și în palierul legislativ (alături de
Adunarea obștescă ordinară) și în cel judecătoresc. Regulamentele au mai statuat crearea
ministerelor sau departamentelor administrative centrale (internele, finanțele, miliția, dreptatea,
cultele și secretariatul statului), precum și organizarea administrativ-teritorială, bazată pe județe și
plăși în Muntenia, iar în Moldova, pe ținuturi și ocoale. Justiția este și ea organizată pe principii
moderne, creându-se instanțe ierarhice în materie civilă și penală (de la tribunalul sătesc, la Înaltul
Divan), precum și tribunale administrative și comerciale; s-au reglementat profesiile de judecător,
procuror și avocat, într-un nou sistem de justiție, care interzicea tortura, mutilarea și confiscarea
averii. Scrierea Regulamentelor în Principate, de către comisii boierești supervizate de ruși,
”rectificarea” lor la curtea imperială de la Petersburg și adoptarea de către adunările obștești de la
București și Iași demonstrează că uneori imixtiunea străină poate face și lucruri bune. La acea
vreme, Imperiul pravoslavnic nu avea el însuși constituție, la fel ca și puterea suzerană otomană;
noi aveam! Domnii pământeni (readuși la tron de către Înalta Poartă în 1822) au orânduit
Principatele în baza Regulamentelor Organice până în 1848, când grupările liberale revoluționare
au căutat sprijinul otoman pentru a aboli ceea ce Bălcescu numea ”legislație dezorganică”,
aducătoare de mizerie pentru Principate și impusă cu sila de o sută de mii de baionete rusești. Spre
dezamăgirea revoluționarilor români, Poarta nu acceptă să suspende Regulamentele, ci se pune de
acord cu rușii, în 1849, prin Convenția de la Balta-Liman. Armatele țariste rămân la noi până în
1851. Domnii vor fi numiți prin acordul celor două imperii, pentru mandate de șapte ani;
adunările reprezentative vor fi înlocuite cu niște corpuri legiuitoare având membrii numiți de
domnitori și de Poartă.
În 1853, deteriorarea relațiilor dintre protector și suzeran (pe tema drepturilor rusești de
protecție a pelerinilor ortodocși la locurile sfinte, în concurență cu drepturile de protecție
recunoscute Franței pentru pelerinii catolici) a ajuns în punctul culminant al ocupării de către ruși
a Țărilor Române și al exilului domnitorilor acestora, la Viena; așa a început Războiul Crimeei. În
martie 1856, Tratatul de pace de la Paris a pus capăt conflictului, în care Imperiul Țarist a trebuit
să facă față singur alianței dintre otomani, britanici, francezi și Regatul Sardiniei. Principatele
Dunărene au rămas sub suzeranitate otomană, iar protectoratul rusesc a fost înlocuit cu statutul de
”garanție colectivă” din partea marilor puteri europene. Cum era firesc într-o asemenea situație,
actul constituțional emanat sub control țarist a fost suspendat de facto. Din jocul intereselor
franceze (care mizau conjunctural pe cartea naționalismelor) și austriece (pentru care o uniune
moldo-vlahă putea constitui un punct de atracție pentru românii transilvăneni), s-a ajuns la
compromisul creării unui soi de confederație de două state, fiecare cu domn, parlament și guvern
distinct, dar și cu o Comisie Centrală și o Curte de Casație unică (având sediul la Focșani), pentru
armonizarea problemelor de interes comun. În 1857, s-a ajuns la convocarea divanurilor ad-hoc în
Moldova și Muntenia, pentru a se stabili condițiile evoluției comune a celor două Principate și
pentru alegerea domnitorilor lor. Aceștia urmau să-și exercite atribuțiile executive, iar pe cele
legislative să le ducă la îndeplinire de comun acord cu adunările reprezentative și Comisia
Centrală de la Focșani. În felul acesta, Principatelor li se permitea un prim pas spre unificare.
Pentru un pas mai departe, românii au găsit o soluție inventivă: dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza ca domn, la Iași și la București, în luna ianuarie a anului 1859. Înghițită cu
greu de otomani și de restul puterilor europene, alegerea a fost urmată de o serie de reforme în
sensul unității moldo-vlahe, care s-a adâncit instituțional la începutul lui 1862; atunci se instituie
la București un singur parlament și un singur guvern, pentru o nouă țară numită România.
Dar lucrurile evoluau greu, pentru că domnitorul de orientare liberală moderată nu avea
susținere în adunarea legiuitoare nici din partea conservatorilor (majoritari), nici din partea
30
liberalilor radicali. Între 1859 și 1862, au avut loc cinci alegeri pentru adunările legislative și s-au
succedat douăzeci de guverne, în speranța că situația s-ar putea debloca. Până la urmă, la
începutul lunii mai 1864, conflictul dintre domnitor și legislativ se încheie cu dizolvarea acestuia
din urmă și cu prezentarea a două acte emanate de Cuza și de premierul său, Mihail
Kogălniceanu: Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris și o nouă lege electorală. Ambele
sunt supuse plebiscitului, la 10 mai 1864. Marile puteri au luat act de această schimbare, fără să le
placă, dar înțelegând încă o dată rațiunile politicii faptului împlinit.
Regimul constituțional impus de Cuza, prin textul Statutului dezvoltător, dădea
domnitorului largi puteri legislative și executive. El putea emite decrete fără avizul parlamentului;
avea inițiativă legislativă, fiind susținut tehnic de un nou organism – Consiliul de Stat.
Parlamentul devenea bicameral, fiind alcătuit din Adunarea Electivă și din Corpul Ponderator
(Senatul), căruia îi revenea rolul de ”cenzurare” a deciziilor camerei inferioare și de exercitare a
controlului de constituționalitate. Adunarea Electivă era aleasă direct de cetățeni (în condițiile
votului cenzitar), pentru un mandat de șapte ani; grație noii legi electorale, Adunarea n-a mai fost
net dominată de boierimea conservatoare, căci dreptul de vot nu mai era condiționat doar de
veniturile provenite din exploatarea pământului. În felul acesta, Cuza înlătura o parte din opoziția
față de reformele sale liberale. Controlul executivului asupra Adunării era dat, de asemenea, de
faptul că președintele ei era desemnat anual de către domnitor, iar regulamentul de funcționare al
camerei era dat de guvern. Cât privește Senatul, componența lui era stabilită parțial tot de
domnitor. Printre senatori se aflau obligatoriu Mitropolitul Primat (având și funcția de Președinte)
și episcopii eparhiilor, primul Președinte al Curții de Casație, cel mai vechi dintre generalii
armatei și alți 64 de membri (jumătate din ei reprezentând județele, iar jumătate fiind aleși de
domn pe criteriul ”meritului”). Jumătate din mandatele senatorilor se reînnoiau la trei ani, prin
tragere la sorți.
Față de aranjamentul instituțional stabilit prin Convenția de la Paris, Statutul dezvoltător
permitea un regim de putere personală a șefului statului. Accentele autoritariste ale lui Cuza nu au
plăcut multora dintre politicienii timpului, care și-au depășit animozitățile și au contribuit la
lovitura de stat din februarie 1866. Prințul a fost silit să abdice și să plece în exil. După ce a eșuat
aducerea pe tron a lui Filip de Flandra (din dinastia domnitoare a Belgiei), criza politică și riscul
anulării unității României s-au încheiat cu proclamarea domnitorului Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen. La domn nou, României îi trebuia și o nouă constituție.
La 1 iulie 1866 este adoptată prima Constituţie propriu-zisă a României, conținutul ei fiind
copios inspirat de Constituţia belgiană din 1831 (care ar fi trebuit să ne vină ”la pachet” cu
domnitorul). Adunarea legislativă care l-a proclamat domnitor pe Carol I s-a transformat în
Adunare Constituantă, producând și votând primul text care nu era impus nici de puterea
suzerană, nici de cele șapte puteri garante. Potrivit Constituției, România devenea o monarhie
ereditară, în care erau respectate următoarele principii politico-juridice: suveranitatea naţională,
separaţia puterilor în stat, guvernământul reprezentativ, responsabilitatea ministerială, supremaţia
Constituţiei în faţa tuturor legilor. De asemenea, Constituţia României proclama şi garanta toate
drepturile şi libertăţile civile înscrise în “Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” din 1789.
Cel mai longeviv act fundamental al României, Constituția din 1866 a fost amendată de trei ori: în
1879, pentru a nu mai condiționa cetățenia română de apartenența la un rit creștin; în 1884, pentru
a reduce numărul colegiilor electorale și a extinde dreptul de vot, precum și pentru a introduce
denumirile de ”România” și ”rege”, în loc de Principate Unite și domn; în 1917, pentru a elimina
caracterul ”sacru și inviolabil” al proprietății, în vederea realizării reformei agrare (împroprie-
tărirea țăranilor care au luptat pe front).
În 1923, ca urmare a desăvârşirii procesului de creare a statului naţional unitar (în 1918,
Basarabia, Bucovina şi Transilvania se uniseră cu Regatul României) şi ca urmare a introducerii
votului universal, Constituţia din 1866 va fi înlocuită cu alta, considerată printre cele mai
democratice din Europa. Noul act constituțional nu-l ignora integral pe cel vechi; practic, jumătate

31
din articolele sale (78 din 138) sunt preluate din textul de la 1866. Fondul vieții de stat rămâne
același, dar capătă o exprimare mai modernă la nivel de limbaj constituțional.
Interesant este modul în care s-a ajuns la textul final al Constituției. S-a pornit de la patru
proiecte, din care trei aparțineau oamenilor politici (liberalul I. C. Brătianu, țărănistul Constantin
Stere și reprezentantul Partidului Național Român din Transilvania, Romulus Boilă), iar unul
expertului Constantin Berariu. Parlamentul bicameral ales în martie 1922, dominat de liberali, și-a
asumat cu de la sine putere revizuirea Constituției, chiar dacă acest lucru necesita convocarea unei
adunări constituante (conform art. 129 al Constituției de la 1866). Liberalii nu au riscat să piardă
majoritatea parlamentară de două treimi (necesară atunci, ca și în prezent) și astfel au forțat
modificarea / adoptarea Constituției de către o adunare legislativă obișnuită, prin votul Senatului
și al Camerei Deputaților din 26 și 27 martie 1923.
Constituțiile din 1866 și 1923 sunt considerate în bloc, de către comunitatea istoricilor și
de majoritatea analiștilor politici, ca opere juridice în virtutea cărora s-a construit un regim
democratic de monarhie parlamentară în care regele domnea, dar nu guverna. Cu alte cuvinte,
monarhul ar fi fost un arbitru al vieții politice și un garant al libertăților, situându-se deasupra
intereselor partizane și, în baza originii sale germanice, deasupra spiritului balcanic. Realitatea a
fost sensibil diferită. Carol I și urmașul său, Ferdinand I (ca să nu mai vorbim de cazul special al
lui Carol al II-lea), au avut o mare putere de influențare nemijlocită a puterii, prin largile lor
prerogative. Astfel, în materie legislativă, regii României aveau drept de inițiativă legislativă,
promulgau sau respingeau legile votate de parlament, elaborau normele de aplicare a legilor,
convocau și închideau sesiunile parlamentare (ordinare și extraordinare) și puteau dizolva oricare
din camerele reprezentanței naționale, urmând a convoca apoi alegeri generale. Prin acest din
urmă mecanism, s-a ajuns la regula nescrisă ca guvernul ce organiza alegerile să le și câștige,
asigurându-și majoritatea parlamentară (după cum sugestiv spunea conservatorul P. P. Carp:
”Majestate, dați-mi Guvernul și Vă dau Parlamentul!”). Puterea executivă era încredințată regelui,
care o exercita prin miniștrii săi, aceștia fiind de altfel și răspunzători pentru actele sale executive;
numea pe primul-ministru și miniștrii; avea puterea de a demite guvernul. Este drept că puterea
judecătorească era scutită de posibila imixtiune a monarhului, dar acesta putea comuta, micșora
sau anula pedepsele (cu excepția celor aplicate miniștrilor). Un rege cu asemenea prerogative (la
care se adăugau: șefia armatei, încheierea tratatelor internaționale și ”baterea monedei”) nu părea
nici pe departe unul care... domnea. Mai curând era continuatorul tradiției domești din statele
feudale românești.
Regalitatea și-a consolidat pozițiile de putere în 1938, odată cu instaurarea dictaturii
carliste, inspirată de ideile doctrinei corporatiste. Atunci a fost impusă o nouă lege fundamentală
(plebiscitată la 24 februarie), ce consacra “misionarismul monarhic”, eliminarea pluralismului
politic (înlocuit de Frontul Renașterii Naționale – partid unic condus de însuși Carol al II-lea) şi
distrugerea vieţii parlamentare, preeminența îndatoririlor cetățenilor în raport cu drepturile lor și
creșterea la 30 de ani a vârstei pentru exercitarea dreptului de vot, care era acum acordat doar
știutorilor de carte (dar – lucru bun – și femeilor). Separația puterilor în stat era pusă între
paranteze, regele concentrând în mâinile sale autoritatea legiurii și pe cea guvernamentală.
Parlamentul bicameral a rămas un element de decor. Printre ”performanțele” antidemocratice,
Constituția carlistă reține faptul că ea l-a avut ca promotor pe un monarh cu proastă reputație
politică și morală, că nu a îngăduit nicio dezbatere parlamentară prealabilă intrării în vigoare și că
a trecut doar printr-un blebiscit ”aranjat”, ca toate scrutinurile interbelice. În septembrie 1940,
când Generalul Ion Antonescu (numit șef al guvernului) îl forțează pe rege să abdice, Constituția
din 1938 a fost suspendată, urmând ca viața politică a țării să se deruleze în condițiile speciale ale
dictaturii militare (inițial, militaro-legionară) și ale stării de război.
După căderea regimului Mareșalului Antonescu, la 23 august 1944, Constituţia
democratică din 1923 va fi repusă în drepturi, dar va rezista doar trei ani. Instalarea puterii
comuniste în România, cu sprijin sovietic, a impus nu doar o schimbare de regim politic (de la

32
monarhie, la republică), ci şi una de sistem constituţional (de la pluralismul demo-liberal, la
totalitarismul comunist).
Comunismul (ca și fascismul, de altfel) nu avea neapărat nevoie de constituție; ordinea
statală pe care o imagina și o punea în operă nu trimitea decât formal la o legislație pozitivă, căci
temeiul ”dreptății” nu era unul uman și convențional, ci supra-uman și absolut – legea istorică a
succesiunii ineluctabile a epocilor bazate pe principiul luptei de clasă. Cu toate acestea, în
perioada comunistă, statul român a funcționat în baza a trei constituții succesive.
Prima a fost votată de Parlament (o adunare monocamerală cu statut de constituantă,
aleasă în martie 1948) pe 13 aprilie 1948, cu unanimitatea celor 401 deputați, fără dezbateri, dar
după ce cu o zi înainte oficiosul comunist ”Scânteia” îi publicase textul forjat în laboratoarele
ideologice moscovite. Era vorba de un nou ”regulament organic”, ce consemna nașterea
Republicii Populare Române (după abolirea monarhiei, la 30 decembrie 1947) și anunța că
urmează vremuri nefaste pentru economia capitalistă (prin ”relaxarea” definițională a articolului
despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică). Noua lege fundamentală renunță la
calificativul de stat național, reținând doar caracteristicile de ”unitar, independent și suveran”,
prefațate de etichetă de ”popular”. Clasa muncitoare este declarată conducătoarea luptei contra
fascismului, reacțiunii și imperialismului, în urma căreia a rezultat noua ordine de stat. Mijloacele
de producție sunt considerate proprietate a statului, ca bunuri ale întregului popor, urmând ca
toate acele proprietăți care nu au ajuns încă în mâinile statului să fie naționalizate prin lege.
Proprietatea privată și dreptul de moștenire sunt încă garantate formal în articolul 8, dar la
articolul 9 se vorbește de stimularea asocierii cooperatiste, iar în următoarele două articole se
insistă pe ideea exproprierii pentru utilitate publică. În Titlul III al Constituției, drepturile
cetățenești sunt puse în strânsă corelație cu îndatoririle. Vârsta pentru exercitarea dreptului de vot
este coborâtă la 18 ani, iar dreptul de a fi ales (extins la toate categoriile de persoane, indiferent de
sex și profesie) este stabilit de la 23 de ani. Mandatul parlamentar este însă unul imperativ.
Puterea legislativă aparține Marii Adunări Naționale, care are o conducere colegială formată din
cinci persoane, numită ”Prezidiu” (funcțiile sale semănând cu cele ale unui președinte de
republică). Puterea executivă aparține Consiliului de Miniștri (guvernul), care are în frunte un
președinte (primul-ministru). Cât privește comunitățile locale (comune, plăși, județe și regiuni),
ele sunt conduse de consilii populare alese (cu un segment executiv numit ”comitet executiv”),
dar despre care se spune că sunt ”organe locale ale puterii de stat”.
A doua constituție comunistă, din 24 septembrie 1952, face din România o posibilă
republică sovietică, în care drepturile și îndatoririle fundamentale (începând cu munca!) sunt
expediate în Capitolul 7 (după ele urmând doar prevederile vizând sistemul electoral, însemnele
statului și procedura de modificare). Textul noii legi fundamentale are un Capitol introductiv, care
definește Republica Populară Română drept ”stat al oamenilor muncii de la orașe și sate”, născut
ca urmare a efortului eliberator al glorioasei Armate Sovietice, motiv pentru care întreaga politică
a României trebuie să se alinieze la interesele URSS. Capitolul I, dedicat ”orânduirii sociale”,
proclamă o jumătate de victorie a ordinii de tip sovietic, arătând că, pe lângă economia socialistă
dominantă, există un sector de mică producție individuală, dar și unul capitalist (gospodăriile
chiaburilor, unitățile comerciale private și întreprinderile industriale care scăpaseră de
naționalizarea de la 11 iunie 1948) bazat pe exploatarea omului de către om. Față de acest ultim
vestigiu al societății burgheze, statul se angajează să ducă o politică de îngrădire continuă. Pentru
ca proprietatea privată generatoare de exploatare să fie pusă definitiv la stâlpul infamiei, în
articolul 15 al Constituției se stipulează: ”În Republica Populară Română, munca este o datorie și
o chestiune de onoare pentru fiecare cetățean capabil de muncă, după principiul «cine nu
muncește nu mănâncă». În Republica Populară Română se înfăptuiește tot mai larg principiul
socialismului: «De la fiecare după capacitățile sale, fiecăruia după munca sa»”. Ordinea de stat
este definită pentru prima oară ca ”democrație populară”, adică puterea oamenilor muncii. Puterea
legislativă rămâne atributul Marii Adunări Naționale (”organul suprem al puterii de stat”) conduse
de Prezidiu, iar guvernul este definit ca ”organ suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat”.
33
Organele locale ale puterii de stat sunt numite ”Sfaturi Populare”, ele funcționând în unitățile
administrative numite comune, orașe, raioane (după model sovietic) și regiuni. Executivele locale
sunt numite Comitete, ele având în frunte câte un președinte și operând într-un sistem piramidal
de dublă subordonare: față de Sfatul Popular care le-a ales, dar și față de Comitetul Executiv al
unității administrative imediat superioare; o asemenea structură întărea mecanismele de control
ale așa-numitului ”centralism democratic”. În Constituția din 1952, sunt numite expres regiunile
(fără a apela, ca în prezent, la roza vânturilor): Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, București, Cluj,
Constanța, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin (noua denumire a
Brașovului), Suceava și Timișoara, la care se adaugă cu statut special Regiunea Autonomă
Maghiară (având centrul administrativ la Târgu Mureș și următoarele raioane componente: Ciuc,
Gheorgheni, Odorhei, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureș, Târgu
Secuiesc și Toplița).
Am zăbovit ceva mai mult asupra episodului constituțional din 1952, întrucât el marchează
apogeul ideologizării societății românești, vârful de sarcină al violenței de stat împotriva
libertăților individului, împotriva proprietății private și democrației. Constituția sovietizării ne-a
lăsat moștenire, în mentalul colectiv și în arsenalul problemelor sensibile ale politicii românești, o
ură viscerală față de proprietatea privată, o falsă preamărire a muncii și o perpetuă agitare a
autonomiei teritoriale pe criterii etnice.
În următorii treisprezece ani de comunism, lucrurile au evoluat mult în România.
Disidența față de regimul de ”democrație populară” s-a stins, în așa măsură încât în anul 1964
autoritățile și-au permis ”luxul” eliberării deținuților politici. A slăbit abrupt puterea grupării
conducătoare pro-sovietice, fapt ce a antrenat și o detașare treptată de marele aliat de la Răsărit. S-
a consolidat proprietatea socialistă (inclusiv prin finalizarea cooperativizării agriculturii, în 1962)
și s-a produs schimbul de generații la vârful partidului. Noile realități au făcut necesară
Constituția din 21 august 1965, care proclama Republica Socialistă. Perioada în care ea a fost în
vigoare coincide cu ”Epoca Ceaușescu”.
Pentru orice cititor interesat de texte constituționale, actul din 1965 reprezintă o adevărată
revoluție anti-sovietică. Jenantul capitol introductiv de osanale la adresa URSS este înlocuit, sec,
de un prim articol ce zice trufaș că: ”România este republică socialistă. Republica Socialistă
România este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar.
Teritoriul său este inalienabil și indivizibil”. Nu se mai vorbește despre marele eliberator care ar fi
făcut posibilă existența noastră ca stat. Nu se mai insistă pe spiritul conflictual care opunea clasa
muncitoare celorlalte categorii sociale, ci se arată că toate împreună construiesc socialismul,
creând condițiile trecerii la comunism. Al treilea articol pune punct definirii statului român: ”...
forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român”. După ce primele
trei articole rezolvă fondul vieții statului român, se revine la chestiunea suveranității poporului,
care se exercită prin Marea Adunare Națională și prin consiliile populare, alese prin vot universal.
Ultimul lucru de căpătâi este, desigur, proprietatea socialistă (de stat și cooperatistă), cea care face
ca munca – datorie de onoare a fiecărui cetățean – să nu mai fie marcată de exploatarea proprie
capitalismului. Tot în primul Titlu al Constituției se dezvoltă principiile etatismului socialist
(statul face toate lucrurile posibile și imposibile) și se revine la organizarea administrativ-
teritorială tradițională a României, bazată pe comune, orașe (inclusiv municipii) și județe.
Prefigurând deschiderea către lumea occidentală, Constituția din 1965 revine la schema
teoretică a plasării drepturilor (dar și îndatoririlor) fundamentale ale cetățenilor imediat după
definirea statului. Într-un limbaj aparent liberal, proclamă egalitatea în drepturi a cetățenilor,
indiferent de sex, rasă, etnie sau religie. Se păstrează principiul dreptului garantat la muncă
(exercitabil obligatoriu 8 ore pe zi, cu un repaus săptămânal necuantificat), adăugându-se și
dreptul la odihnă, la concedii obișnuite și de maternitate. Se consacră dreptul la educație de toate
gradele, pe cheltuiala statului. Pe lângă generoasa idee a ocrotirii familiei, mamei și copilului,
Constituția din 1965 vorbește, ca la carte, despre multe alte drepturi și libertăți, inclusiv politice,
religioase și de asociere, cu amendamentul că toate se pot exercita sub tutela Partidului Comunist
34
și a unei organizații mai largi numite Frontul Democrației și Unității Socialiste. Inviolabilitatea
persoanei, secretul corespondenței, accesul la justiție și dreptul de petiție sunt completate cu
dreptul de moștenire și de proprietatea, acestea din urmă nefiind garantate pur și simplu, ci
”ocrotite de lege”.
Justiția din România epocii Ceaușescu comporta două elemente instituționale: organele
judecătorești (cărora le era încredințată ”înfăptuirea justiției”) și organele procuraturii (însărcinate
cu activitatea de urmărire penală și cu executarea pedepselor). Ambele aveau funcția de apărare a
orânduirii și a ”legalității socialiste”, ocupându-se, în acest sens, inclusiv de prevenție și de
reeducarea infractorilor. O asemenea organizare a lăsat, pentru postcomunism, interogația de fond
dacă judecătorii și procurorii sunt laolaltă magistrați și dacă, în consecință, ar trebui să se bucure
deopotrivă de protecție în fața imixtiunilor politice.
În materie de puteri ale statului, Constituția din 1965 dotează Marea Adunare Națională cu
un organism cu funcționare permanentă, numit Consiliu de Stat (”legiuitorul de serviciu” din
perioadele lungi de vacanță parlamentară, asemănător cu dreptul actual al guvernului de a emite
ordonanțe) și cu o comisie constituțională (pentru verificarea constituționalității legilor). După
modificarea Constituției din 1974, nou creata funcție de Președinte al Republicii (pe care o va
ocupa Nicolae Ceaușescu, ales ”șef al statului” în mod repetat de MAN) cumulează și atribuția de
președinte al Consiliului de Stat, de comandant suprem al Armatei și de prezidare a guvernului (ca
în regimurile semi-prezidențiale), atunci când este necesar. Executivul central rămâne Consiliul de
Miniștri, responsabil în fața MAN și a Consiliului de Stat. Cât privește organizarea în teritoriu,
Constituția face distincția între ”organele locale ale puterii de stat” (consiliile populare) și
”organele locale ale administrației de stat” (comitetele executive, în cazul județelor, municipiilor
și sectoarelor Capitalei; birourile executive, la nivel de orașe și comune). Puterile constituționale
ale Președintelui RSR (în plan legislativ, executiv și militar), dar mai ales poziționarea lui politică
în calitate de Secretar General al Partidului Comunist Român creează condițiile nașterii unui
regim de dictatură, bazat pe cultul personalității și pe fantasmele independentiste ale național-
comunismului (o formă stranie de neo-stalinism). După căderea acelui regim, românii vor trăi
mereu cu grija de a nu mai lăsa un președinte să acapareze puterea în stat, chiar dacă mulți dintre
ei regretă autoritarismul securizant al ”epocii de aur”.
La două sute de ani după celebrul eveniment istoric numit Revoluția franceză din 1789, în
întreaga Europă răsăriteană avea să se declanșeze un profund proces de schimbare politică, în
urma căruia au căzut pe rând dictaturile comuniste de inspirație sovietică, în locul lor instaurându-
se regimuri democratice după model occidental. Căderea dictaturilor și renașterea democrației,
împreună cu schimbările din planul economiei (trecerea de la economia socialistă planificată și
centralizată, bazată pe proprietatea de stat, la economia capitalistă concurențială bazată pe
proprietatea privată) și al culturii, conturează așa-numitul fenomen al ”tranziției”.
Problemele tranziţiei instituţionale au fost în mod fundamental legate, în România – ca în
oricare altă tânără democraţie –, de procesele şi mecanismele noii sinteze constituţionale, după
eliminarea edificiului totalitar şi după traversarea unei perioade de vid constituţional. Schimbările
politice produse după 22 decembrie 1989 corespund fenomenului de dizolvare implicită şi
explicită a legii fundamentale a statului socialist şi de construcţie şi legitimare a statului de drept.
În cadrul acestui fenomen, modelul constituțional din 1965 s-a perpetuat în multe privințe formale
și în spiritul său, chiar dacă Revoluția din 1989 părea să reorienteze țara spre democrația de tip
occidental.
Tranziţia instituţională, începută odată cu instalarea noii puteri legislative şi executive, a
cunoscut trei faze distincte: a) faza instituţiilor provizorii, reprezentată în plan legislativ de
Consiliul Frontului Salvării Naţionale (transformat apoi în Consiliul Provizoriu de Uniune
Naţională), iar în planul executivului, de Guvernul condus de Petre Roman; ea a durat de la
sfârşitul anului 1989 până la alegerile din 20 mai 1990; b) faza Constituantei, în care instituţiile au
rezultat, pe de o parte, din scrutinul de la 20 mai 1990 (alegându-se atunci Parlamentul bicameral,
cu statut de Constituantă, şi Preşedintele Republicii), iar pe de altă parte, din actele normative
35
specifice elaborate de forul legislativ; c) faza statului constituţional pluralist, după adoptarea
Constituţiei în Parlament şi validarea ei prin referendum, la 8 decembrie 1991. După intrarea în
vigoare a noii Constituţii, România a început un proces laborios de completare şi de consolidare a
structurilor instituţionale, evoluând spre un sistem politic ce reproduce în bună măsură cadrele
formale ale democraţiei occidentale, păstrând însă supărător de multe obiceiuri, prejudecăţi şi
reţele informale care îşi au originea în comunism sau pe care analiştii le asociază spiritului
balcanic.
Prima fază a tranziţiei instituţionale (aceea a instituţiilor provizorii legitimate revoluţionar)
s-a încheiat după alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990. Odată validat
Parlamentul bicameral şi odată cu depunerea jurământului de către Preşedintele Republicii,
tranziţia a intrat în “faza Constituantei”. Actul normativ care a fixat reperele politice ale acestei
etape a fost Legea electorală (Decretul-lege nr. 92, pentru alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României, elaborat de CPUN şi publicat în “Monitorul Oficial al României” nr. 35
din 14 martie 1990). În mod obişnuit, o lege electorală nu produce schimbări în structura
instituţională a unei ţări; prin tipul de scrutin adoptat, legea poate doar să modifice peisajul
formaţiunilor politice. În situația specifică a abrogării de facto a constituției comuniste, Legea
electorală a trebuit să stabilească forma de guvernământ (republica semi-prezidențială) și tipul de
adunare legislativă (parlamentul bicameral, cu statut de Adunare Constituantă), să proclame
separația puterilor în stat și alegerea prin vot universal a parlamentarilor și a președintelui. Tipul
de scrutin stabilit prin lege a fost cel pe liste de partid (partidele însele fiind create în baza
Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989), fără prag electoral. Alegerile l-au confirmat pe Ion
Iliescu Preşedinte al Republicii, cu o majoritate zdrobitoare (85,07%); în Parlament, au asigurat
Frontului Salvării Naţionale majoritatea absolută (aproximativ 67%), fapt ce permitea acestui
partid să-şi impună programul politic, dar mai ales să hotărască asupra Constituției.
Comisia de redactare a Constituţiei (formată din zece parlamentari aparţinând Frontului
Salvării Naţionale, doi parlamentari ai Partidului Naţional Liberal, doi din partea Uniunii
Democrate Maghiare din România, un independent – Preşedintele comisiei, juristul Antonie
Iorgovan – şi câte un parlamentar aparţinând altor patru formaţiuni politice şi minorităţilor
naţionale) a avut de rezolvat câteva probleme de principiu, înainte de a ajunge la o variantă de
text: forma de guvernământ, includerea expresis verbis a principiului separației puterilor în stat,
garantarea proprietății private și caracterul național unitar al statului român.
Pe parcursul anilor 1990-1991, în societatea românească s-a exprimat în repetate rânduri,
mai ales în unele cercuri intelectuale, ideea că menținerea republicii ar reprezenta o rămânere în
paradigma comunistă și că revenirea la monarhie ar fi semnul întoarcerii la ”tradiția democratică
interbelică”. Monarhiștii au invocat nulitatea absolută a actului de abdicare de la 30 decembrie
1947. Adversarii lor au spus că urcarea pe tron a lui Mihai I s-a făcut fără respectarea dispoziţiilor
constituţionale, la 6 septembrie 1940, de aceea domnia lui a stat mereu sub semnul viciului de
procedură; au mai afirmat că Mihai nu fusese primul născut al lui Carol și, în fine, că o eventuală
revenire în fruntea statului a dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, prin Mihai I, ar însemna
extincția liniei dinastice, suveranul neavând niciun urmaș în linie masculină. Deși ar fi avut
posibilitatea să o facă, puterea post-revoluționară nu a considerat necesar (și nu a riscat) un
referendum pentru stabilirea formei de gvernământ, tema fiind trecută de multe ori în derizoriu,
parazitată de discursuri populiste privind revendicarea bogățiilor patriei de către ”clica regalistă și
burgheză”.
A doua problemă de fond a schimbării sistemului constituţional din România a fost aceea a
principiului separaţiei puterilor. După experienţa totalitară de câteva decenii, România trebuia să
evite riscul unui nou regim dictatorial, prin separarea puterilor şi controlul lor reciproc. Acest
principiu al statului de drept fusese proclamat pe 22 decembrie 1989, dar fusese pus între
paranteze mai bine de o lună şi jumătate, până la crearea CPUN-ului. Odată aplicat prin separarea
netă a legislativului şi executivului, principiul trebuia înscris şi în Constituţie, pentru a fi astfel

36
garantat. Totuşi, problema aceasta nu s-a rezolvat, aşa cum voia opoziţia, prin menţionarea sa
expresă în Constituţie.
Specialiştii în drept constituţional care au contribuit la redactarea textului legii
fundamentale au avansat o critică a principiului separaţiei puterilor, considerându-l o obsesie
dăunătoare atât teoriei constituţionale, cât şi practicii exercitării puterii. În plan teoretic, experţii
noştri s-au bazat pe reflecţiile unor gânditori care au subliniat inconsistenţa doctrinei lui
Montesquieu. Astfel, Rousseau arătase că Montesquieu, neputând diviza suveranitatea în
principiul ei, a divizat-o în obiectul ei; or, dacă nu putem diviza suveranitatea, în mod logic nu
putem divide nici puterea. În concepţia lui Rousseau, puterea legislativă constă în două lucruri
inseparabile: a face legea şi a o impune; de aici rezultă că executivul nu ar fi decât o “prelungire”
a legislativului. După opinia altor teoreticieni, Montesquieu n-ar fi utilizat conceptul de “putere”
pentru a se referi la vreun “organ politic”. El n-ar fi vrut decât să evidenţieze specializarea
funcţiilor puterii, care rămâne însă unitară. Dacă am interpreta ad litteram concepţia clasică a lui
Montesquieu, s-ar ajunge în practică la un mecanism politic format din piese izolate, fără legături
între ele. Or, în exerciţiul puterii apar unele “zone mixte” între organele statului (de exemplu,
Guvernul are iniţiativă legislativă şi poate da ordonanţe în vacanţele parlamentare sau pentru
reglementarea unor situaţii în regim de urgenţă; Preşedintele acordă comutarea pedepselor şi
graţierea; organele judecătoreşti au şi ele anumite activităţi administrative etc.).
După epuizarea disputelor teoretice, comisia care a redactat Constituţia României a optat
pentru ideea unei separații suple a funcțiilor puterii (care rămâne unitară, ca și suveranitatea din
care rezultă) și pentru principiul supremaţiei legislativului, înscrise în numeroase titluri şi articole:
articolul 2, privind indivizibilitatea suveranităţii naţionale şi unicitatea titularului ei (poporul);
titlul III, referitor la delimitarea şi intercondiţionarea funcţiilor puterii între diversele autorităţi
publice (Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul numindu-se “autorităţi publice”, la fel ca
administraţia publică centrală şi locală sau ca autoritatea judecătorească); articolele 84 şi 95,
referitoare la posibilitatea Parlamentului de a-l suspenda din funcţie pe Preşedintele Republicii şi
de a-l trimite în judecată pentru înaltă trădare; articolul 58, care stipulează că Parlamentul este
unica autoritate legiuitoare; articolul 112, privitor la responsabilitatea Guvernului în faţa
Parlamentului; articolul 104, care spune că funcţia de parlamentar este compatibilă cu aceea de
ministru. În funcţie de modalitatea desemnării lor, autorităţile publice din România au fost
împărțite în două mari categorii: a) autorităţile direct reprezentative, adică cele alese prin vot
universal, direct, secret şi liber exprimat (Parlamentul, Preşedintele Republicii, primarii, consiliile
locale şi cele judeţene, precum și Președintele Consiliului Județean, începând din anul 2008); b)
autorităţile derivate sau indirect reprezentative (Guvernul, administraţia publică centrală şi
serviciile ei din teritoriu, autoritatea judecătorească, Curtea Constituţională şi Avocatul
Poporului).
Deşi principiul separaţiei puterilor, în forma lui “modernizată”, a stat la baza Constituţiei
României, nemenţionarea lui explicită în text a reprezentat un motiv de tensiune politică între
majoritatea parlamentară şi opoziţie. Aceasta din urmă i-a acuzat multă vreme pe guvernanţi că
doresc menţinerea confuziei în privinţa separaţiei puterilor, pentru a lăsa deschisă posibilitatea
instituirii unui regim autoritar. Reprezentanţii puterii au replicat că opoziţia nu s-a racordat la
dezbaterile actuale pe plan mondial cu privire la inconsistenţa principiului separaţiei puterilor în
stat. În final, cei mai mulţi dintre reprezentanţii opoziţiei au votat împotriva textului Constituţiei
(fapt care le-a atras un surplus de antipatie în opinia publică).
A treia problemă spinoasă a Constituției postcomuniste a constituit-o garantarea
proprietății private – principiu cerut cu insistență de liberali și țărăniști, dar respins de majoritatea
FSN-istă, socializată politic în consonanță cu preceptele socialismului sovietic și cu adagio-ul
proudhonian de secol XIX care zice că ”proprietatea e un furt!”. Și de această dată, a învins
modelul constituțional de la 1965: proprietatea privată urma a fi... ocrotită.
Ultima mare problemă de principiu ce a marcat etapa elaborării noii Constituţii a fost
ridicată de reprezentanţii Uniunii Democrate Maghiare din România. Pornind de la structura pe
37
naţionalităţi a populaţiei ţării, precum şi de la tradiţia constituţională a secolului XX, textul legii
noastre fundamentale prevedea că “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil” (Articolul 1), iar “limba oficială este limba română” (Articolul 13). Faptul că aproape
90% din populaţia ţării era formată din români, i-a făcut pe legiuitori să considere îndreptăţite
prevederile celor două articole menţionate. UDMR, afirmând că este reprezentanta politică a
populaţiei de etnie maghiară (7,1% din totalul populaţiei României, în 1990, respectiv 6,5%
conform recensământului din 2011), a contestat caracterul de stat naţional (pe motivul că în
România sunt mai multe naţionalităţi), a contestat unitatea statului (dorind federalizarea lui, în
scopul creării unor unităţi administrative pe criterii etnice), precum şi existenţa unei singure limbi
oficiale (dorind ca maghiara să fie a doua limbă oficială a statului român). Contestările nu au
schimbat decizia Adunării Constituante. Însă insistenţele UDMR în această problemă şi
reclamaţiile formulate către forurile internaţionale la adresa României au tensionat climatul politic
şi relaţiile interetnice, precum şi raporturile dintre România şi Ungaria. În prezent, chestiunile în
cauză au fost transferate în domeniul administraţiei locale, legiferându-se utilizarea limbilor
minorităţilor în administraţie în localităţile unde o minoritate naţională reprezintă cel puţin 20%
din populaţie.
Făcând o sinteză ”originală” între tradiţiile politicii româneşti interbelice și experienţa
vieţii constituţionale a statelor occidentale (cu precădere Franţa şi Suedia), Constituţia României
din 1991 a modificat organizarea statului în câteva puncte esenţiale: a) spre deosebire de perioada
comunistă, statul căpăta atribute noi, precum: “stat de drept, democratic şi social”; b) puterile
statului luau o nouă denumire, aceea de “autorităţi publice”; c) erau create două instituţii total noi:
Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului; d) alături de drepturile şi libertăţile tradiţionale
(existente chiar şi în vechea Constituţie socialistă), erau consacrate acum şi altele noi: dreptul la
informaţie, la liberă circulaţie, protecţia dreptului la intimitate etc.; e) Constituţia crea cadrul
juridic necesar pluralismului politic.
La 21 noiembrie 1991, forma finală a Constituției (rezultată în urma dezbaterii pe articole
şi a includerii amendamentelor) a fost supusă aprobării plenului Constituantei. De la 11 iulie 1990
(data oficială a începerii procesului de elaborare a Constituţiei), trecuseră mai bine de 16 luni;
Adunarea Constituantă a României îşi dusese la bun sfârşit mandatul în timp util. Votul pentru
adoptarea Constituţiei a fost deschis, nominal şi transmis în direct de Televiziunea Română. Din
totalul celor 510 parlamentari (senatori şi deputaţi), au fost prezenţi 509; 414 s-au pronunţat
pentru, iar 95 împotriva adoptării Constituţiei. Au votat favorabil toţi parlamentarii Frontului, ai
Partidul Unităţii Naţionale Române şi cei reprezentând minorităţile naţionale (altele decât
minoritatea maghiară); 5 deputaţi şi senatori ai opoziţiei au aprobat şi ei Constituţia. Împotrivă s-
au pronunţat parlamentarii naţional-ţărănişti, liberali şi UDMR-işti. Intrarea în vigoare a
Constituţiei a avut loc după referendumul din 8 decembrie 1991, ale cărui rezultate (77,3% voturi
pentru, 20,4%, contra și 2,3% voturi nule) au fost publicate în “Monitorul Oficial” nr. 250 din 14
decembrie 1991.
Noua Constituţie a României făcea un pas hotărâtor pe calea finalizării tranziţiei
instituţionale. Ce-i drept, unele instituţii consacrate prin legea fundamentală abia urmau să fie
create (Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului); Parlamentul şi Preşedintele urmau să fie
aleşi în primul lor mandat constituţional; autorităţile administraţiei publice locale funcţionau în
provizorat, fără o lege de organizare; independenţa şi inamovibilitatea magistraţilor nu erau încă
realizate. Totuşi, existau de acum înainte cadrele juridice necesare dezvoltării statului de drept şi
democraţiei pluraliste.
Ca orice construcție juridică, legea fundamentală a României adoptată în 1991 nu a fost
infailibilă. Din tensiunile generate de principalele tendințe ideologice care au marcat adoptarea ei
(conservatorismul național-comunist, etnicismul minoritar și liberalismul amendat de precepte
social-democrate și creștin-democrate) s-au născut hibele funcționale ale sistemului politic
postcomunist. Unele au vizat raporturile noastre cu Occidentul care, în contextul procesului de
integrare euro-atlantică, s-a arătat nemulțumit de soluțiile constituționale în cazul garantării
38
proprietății private (și al dreptului de proprietate pentru cetățenii străini), în cazul separației
puterilor, al autonomiei locale etc. Altele au vizat ambiguitățile semi-prezidențialismului într-o
societate marcată de spaimele dictaturii, dar obișnuită totodată să aștepte soluții mântuitoare de la
șeful statului, în toate chestiunile importante ale vieții publice.
În anul 2003, înainte de finalizarea negocierilor de aderare a României la Uniunea
Europeană, Constituția a fost modificată, Legea de revizuire nr. 429/23.10.2003 având nu mai
puțin de 79 de articole. Dintre modificările semnificative, reținem: specificarea principiului
separației și echilibrului puterilor; ratificarea tratatelor internaționale care contravin unor
prevederi constituționale se face doar după modificarea Constituției; prioritatea normelor
dreptului comunitar în raport cu prevederile contrare din dreptul intern; drepturi electorale, în
colectivitățile locale, pentru cetățenii UE cu domiciliul în România; dreptul de a alege și a fi ales
în Parlamentul European; proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular, iar străinii pot dobândi drept de proprietate asupra pământului, în condițiile
aderării la UE; mandatul Președintelui Republicii se mărește de la 4 la 5 ani; camerele
legislativului au atribuții separate; moneda națională poate fi înlocuită de ce a UE; cresc atribuțiile
Curții Constituționale; este reorganizat Consiliul Superior al Magistraturii.
Modificările din 2003 au europenizat legea noastră fundamentală, făcând-o mai flexibilă în
procesul integrării euro-atlantice. Respectivele modificări nu au reușit să înlăture, însă,
inconsecvențele unui sistem instituțional croit mai ales prin raportare la persoanele care au
îndeplinit înaltele demnități publice după 1990, cu plusurile și minusurile lor. Nu avem, în
prezent, o Constituție prost croită; dar nu este nici suficient de clară și de securizantă pentru a
preveni derapajele autoritare, laolaltă cu cele ale unui majoritarism parlamentar capabil să se
joace de-a suspendarea Președintelui.
Ar fi bine să avem timpul și liniștea necesare pentru a nu modifica o constituție doar de
dragul unei majorități conjuncturale. Povestea celor două sute de ani de normativitate
constituțională la români ne poate da unele înțelesuri despre ceea ce ne trebuie pentru a fi mai
puțin pretențioși față de întocmirile noastre politice, mai puțin iritabili când ni se arată, din afara
țării, lucrurile care merg prost, dar totodată mai dispuși la a învăța regulile civilității.

Bibliografie

Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL,
Bucureşti, 1996.
Cristian Bocancea, La Roumanie du communisme au post-communisme, L’Harmattan, Paris,
Montréal, 1998.
Cristian Bocancea, Meandrele democrației. Tranziția politică la români, Polirom, Iași, 2002.
Sorin Bocancea, Noi și postcomunismul, Institutul European, Iași, 2012.
Radu Carp și Ioan Stanomir, Limitele Constituției. Despre guvernare, politică și cetățenie în
România, Editura CH Beck, București, 2008.
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
***, Raport al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Regimului Politic și Constituțional din
România, ianuarie 2009,
http://www.presidency.ro/static/ordine/CPARPCR/Raport_CPARPCR.pdf
Ioan Stanomir, De la pravilă la Constituție, Editura Nemira, București, 2002.

39
 8. Votul universal în România Mare. Pledoarii și critici doctrinare

Considerații introductive despre ”religia votului universal”

Votul universal este o adevărată religie a vremurilor noastre! Dacă îi aproximăm numărul
”enoriașilor” (fie ei doar practicanții propriu-ziși, fără a mai pune la socoteală simpatizanții sau
adepții pasivi), vom constata că se apropie de cel al marilor credințe monoteiste: miliarde de
cetățeni împlinesc ritualul campaniilor electorale și al mersului la urne, potrivit regulilor din țările
lor. Așa stând lucrurile la nivel global, cine îndrăznește să critice votul universal (sau măcar să-i
semnaleze decent și argumentat limitele) intră automat în malaxorul inchizitorial al corectitudinii
politice, fiind catalogat (anatemizat) ca elitist, anti-democrat, dușman al dreptului la diferență,
corifeu al inegalității dintre oameni.
Poate că așa și este... De ce ar trebui să se preocupe cineva de starea materială, de calitatea
intelectuală sau morală a celui care a introdus buletinul în urnă, după ce l-a marcat cu cerneala
voinței sale, transferate de pe ștampilă sau de pe amprenta degetului mare? Acolo, pe buletin, se
află o alegere anonimă care se va dizolva în statistică, o cale de urmat adiționabilă; se indică doar
numele celui chemat să preia puterea (persoană sau partid), nu și numele, calitățile sau defectele
celui care îl susține, cunoștințele votantului despre tehnicile de guvernare sau principiile lui de
viață. Astfel, răspunzând numai la întrebarea ”Cine să guverneze?” (dar nu și ”De ce?” sau ”Din
partea cui?”), opțiunea electorală nu poate fi pusă în termenii unei propoziții examinabile din
unghiul adevărului sau falsului; nici din acela al dreptului și nedreptului, al frumosului sau
urâtului. Cu alte cuvinte, ea scapă judecăților logice, etice și estetice; scapă întregii filosofii,
devenind, în schimb, prizoniera ideologiei – adică a unei forme de credință 29.
Nu întâmplător (și nici din dorința de a folosi o figură de stil) spuneam că votul universal e
(ca) o religie: contează să crezi în El, în justețea modului prin care stabilește cine deține legitim
puterea; nu contează rasa, etnia, limba votantului, sexul, vârsta, cultura și averea sa etc. Așa cum
odinioară, la începuturile creștinismului, Apostolul Pavel a scos credința în Iisus din cercurile
restrânse evreiești, pentru a o universaliza (deschizând-o goim-ilor), tot așa votul universal s-a
extins constant, de-a lungul ultimului secol de istorie, ca un mecanism eschatologic global în
materie de legitimare a puterii politice. Global și uniformizant, totodată, căci privind grămezile de
buletine de vot, după ”despuierea urnelor”, te poți întreba, aidoma Sfântului Ioan Damaschinul:
”oare cine este împăratul sau ostașul, săracul sau bogatul, dreptul sau păcătosul” din spatele
fiecărui buletin?
În atmosfera de laicitate, raționalism (alterat pe alocuri de onirism, dadaism, suprarealism
etc.) și scientism, proprie debutului secolului XX, votul universal s-a vrut a fi privit, însă, nu doar
ca o credință / doctrină asociată democrației, ci ca un fel de medicament, pe care azi l-am include
în categoria ”suplimentelor alimentare” sau a tratamentelor naturiste. Profilactic (și teoretic), el
trebuia să se administreze o dată la patru ani, pentru a dovedi preocupare față de sănătatea vieții
publice. În practica turbulenților ani de după 1918, când corpul social a manifestat deseori crize
greu de gestionat prin metodele obișnuite de inginerie politică (legiferarea și implementarea

29
Un politician și ziarist buzoian mai puțin cunoscut, D. A. Gheorghiu-Cirișanu, care fondase în 1923 publicația
bilunară Dreptatea Socială (subintitulată ”Organ de luptă pentru apărarea serviciilor publice, drepturile omului și
armonizarea intereselor tutulor [sic] claselor sociale”), considera că: ”Fiecare cetățean este în drept ca să-și aleagă
icoana – omul sau partidul – căreia să se închine, iar odată fixat în credința lui cinstită, să nu mai șovăiască, ci să-și
afirme cu curaj și tărie politica partidului sau a omului ce și-a ales, susținându-și public credința sa politică, fără a se
teme de nimeni și de nimic” (În pragul falimentului, 1926, apud: Sorin Radu, Imaginea liderului politic și rolul ei în
influențarea electoratului din România anilor interbelici (1919-1937), în: ”Studia Universitatis Cibiniensis”, Series
Historica, I, 2004, p. 254). Gheorghiu-Cirișanu vorbea clar despre credințe (politice, desigur) și... icoane (personaje
mesianice, selectate dintre mulții și diverșii politicieni)! Mai mult: se îndemna la mărturisirea publică, fără frică și
stânjeneală, a crezului politic; se sugera chiar un fel de prozelitism sau de misionarism. Ce-ar mai fi de adăugat?
40
politicilor publice), s-a recurs frecvent și voluptuos la vot, cu speranța că, după ”administrarea”
sa, va scădea tensiunea socială și se vor fluidiza suficient circuitele autorității, pentru ca cetățenii
să respire din nou, relaxați și anesteziați, aerul normalității (adică al servituții voluntare!).
Parafrazându-l pe Marx, putem spune că votul universal a devenit, în acele condiții, noul ”opiu
pentru popor”!

Sufragiul universal, din cenușa Marelui Război

Fie că îl privim ca pe o pseudo-religie sau ca pe un leac politic, votul universal abia dacă a
împlinit o sută de ani, în cele mai multe din țările europene. Cu puțin înainte de încheierea
Marelui Război, care înlocuise brutal La Belle Époque cu o nebănuită și înfiorătoare criză
antropologică, diriguitorii unora din națiunile beligerante au legiferat vrând-nevrând această
formulă de legitimare a autorității, sperând să tragă un profit (mai mult decât simbolic) din
aspectul său revoluționar și justițiar (capabil să dea un nou tonus popoarelor deznădăjduite și
deziluzionate), dar să se folosească, în același timp, și de portițele sale de conservare a ordinii
tradiționale: în principal, era vorba de capacitatea vechilor partide burgheze și conservatoare –
mai bine organizate decât noile formațiuni proletare și țărănești – de a convinge și, la limită, de a
corupe un electorat neinițiat și pauper 30.
În vara lui 1914, Puterile Centrale și Antanta pășiseră voioase pe drumul unui război
despre care credeau că va fi scurt și profitabil, numai bun să reclădească solidaritățile interne și să
poziționeze mai bine fiecare națiune (cu pretenții imperiale) în competiția globală pentru resurse
și dominație. Trupele plecate pe front în luna august visau să-și petreacă sărbătoarea Crăciunului
la gura sobei, lângă familie, sub crengile împodobite ale bradului; nimeni nu avea premoniția unui
război de patru ani, a tranșeelor noroioase și a gazelor toxice de luptă, a milioanelor de morți și a
zecilor de mii de mutilați; nimeni nu pornea la luptă cu ipoteza vreunui dezastru personal sau / și
național, căci regii, împărații, președinții, guvernele și statele lor majore generale dezlănțuiseră
propaganda victoriei rapide și ușoare, cu mari beneficii pentru toți! Puținele voci pacifiste ale
vremii (taxate ca defetiste și trădătoare) erau acoperite de uralele celor care așteptau ”gloria”
războiului ca pe o petrecere a burlacilor. Realitatea avea să fie mai cruntă, însă, decât orice
coșmar...
În ultimul an al conflictului (despre care nimeni nu putea spune, de altfel, că va fi ultimul),
șefii de stat și echipele lor administrative au început să se pregătească tot mai vizibil pentru
perioada ”après-guerre”. Fără certitudinea victoriei, ba uneori chiar cu amenințarea unei înfrângeri
apocaliptice, toți și-au făcut inventarul metodelor prin care să se mențină la putere, într-un mediu
politic radical diferit de cel din 1914. Chiar dacă aveau să-și proclame victoria, conducătorii
statelor – exponenți ai vechii elite politice – trebuiau să explice de ce au intrat într-un război care

30
Să-i luăm ca exemplu pe liberalii români din anii ʼ20: aveau structuri de partid bine organizate în toate capitalele de
județ, se sprijineau pe prefecți (atunci când dețineau guvernarea) și pe o mulțime de primari. O asemenea mașinărie
umană destul de coerentă, purtătoare de mesaje bine țintite (discursuri politice în care se făceau referiri consistente la
capacitatea administrativă dovedită a partidului, la modernitatea doctrinei sale și la meritele indubitabile ale liderilor
săi centrali și locali), ar fi trebuit să le asigure victoria lejeră în alegeri, câtă vreme partidele mai noi nu se puteau
lăuda cu mare lucru (instrumentele lor constând în critici cârcotașe de genul celor proferate de celebrul personaj
Cațavencu, imortalizat de ”Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale). Dar viața electorală se dovedea mult mai complicată,
odată cu intrarea maselor populare în jocurile ei. Așa se face că înșiși vechii liberali au trebuit să recunoască nevoia
adaptării la noua masă de votanți, mai puțin cu doctrina, cu vorba și mai mult cu... sticla. Iată ce spunea în acest sens
Vintilă Brătianu în 1920: ”Averescanii ne-au învățat acea parte exterioară de manifestare care este necesară în
acțiunea politică asupra maselor. Pentru a avea consensul lor, trebuie ca propaganda să ia și ea un caracter adaptat
acestor mase; este necesar prin imagini de tot felul, prin manifestații exterioare să le înlesnească maselor predispoziția
pentru cuvântul cel mai bun. Noi, liberalii, vom face ca averescanii: prin imagini de tot felul, cu chipul lui Ionel
Brătianu purtat în vârful unei prăjini, prin manifestație exterioară – muzică, tămbălău, alcool etc. – vom aduce masele
de țărani și muncitori la vot bine pregătite sufletește în favoarea noastră” (Cf. Constantin Hlihor și Cătălin Râpan, O
perspectivă asupra propagandei electorale în România interbelică. Imaginea adversarului politic, în: Dosarele
Istoriei, anul V, nr. 11 (51), 2000, p. 21).
41
putea fi evitat, de ce nu pregătiseră mai bine armata, de ce toleraseră tratamentul discriminatoriu
al cetățenilor în privința îndatoririlor lor militare etc. Trebuiau, de asemenea, să recunoască faptul
că greul războiului fusese dus de clasele de jos (țărani și muncitori) și că tot acestea urmau să
sufere mai mult în perioada reconstrucției. Din octombrie 1917, o nouă amenințare pentru
Establishment-ul de dinainte de război își proiecta umbra asupra întregii Europe Centrale și
Apusene: bolșevismul. El putea mobiliza masele sărăcite și disperate pentru a răsturna monarhíi și
republici democratice (așa cum se întâmplase în Rusia sau în Ungaria), în folosul unor grupări
revoluționare inspirate de ideile lui Marx și Lenin. În aceste condiții, s-au pus în mișcare acțiunile
voluntare de reformare a politicii (prin votul universal) și a economiei (prin reforma agrară). Ele
trebuiau să potolească avântul radicalilor, să dea speranță moderaților și să-i îmbete de bucurie pe
optimiști.
Un vot ”aproape universal” (adică numai pentru bărbați) fusese instituit în Franța la 1848
(după scurtul episod eșuat din vremea Revoluției de la 1789), în Grecia la 1844, în Elveția la
1866, iar în Anglia la 1867. Finlanda adoptase votul integral universal (inclusiv pentru femei) în
anul 1906, iar Norvegia în 1913; vecina lor de mai la sud, Danemarca, a dat acest drept în 1915.
Italia acordase dreptul de vot bărbaților de peste 30 de ani în 1912. În rest, cele mai multe state
europene au renunțat la sistemul electoral censitar pentru cel cvasi-universal în intervalul 1917-
1919, fiind forțate de mersul războiului și al evenimentelor social-politice subsecvente. Așa au
procedat țări precum Olanda (1917), Austria, Cehoslovacia, Polonia, România și Ungaria (1918),
Suedia și Germania (1919).
Clasa politică românească adusese în dezbatere parlamentară chestiunea votului universal
în februarie 191431, după venirea la putere a liberalilor. Cu câteva luni mai înainte, în septembrie
1913, Ion I. C. Brătianu își convinsese propria formațiune politică de necesitatea reformei
electorale32, dar și agrare, arătând însă că ele presupuneau o prealabilă modificare a Constituției.
Lucrurile ar fi evoluat rapid în această direcție dacă nu începea războiul, care a schimbat dramatic
agenda parlamentară (după cum avea să schimbe și guvernul). Abia după retragerea autorităților
statului la Iași (Bucureștiul și tot sudul Regatului fiind sub ocupația Puterilor Centrale), a apărut
nevoia acută a reluării discuțiilor abandonate în 1914. De această dată, votul și împroprietărirea
31
La rigoare, trebuie spus că ideea votului universal fusese evocată tangențial încă din primăvara lui 1882, când
Parlamentul dominat de liberali inițiase o reformă electorală, pentru a scădea numărul colegiilor censitare de la patru
la trei. Cu acel prilej, se avansase chiar ideea unui colegiu unic – cel al știutorilor de carte, potrivit propunerii lui C.
A. Rosetti. Conservatorii au reacționat însă virulent și argumentat, arătând că o asemenea reformă nu e bine primită
de jumătate din societate. Titu Maiorescu îi avertiza pe liberali că partidul care va avea majoritatea în viitoarele
legislaturi se vor vedea îndrituite să schimbe și ele legea electorală, întrucât aceasta nu vizează consistența și
întinderea drepturilor politice: ”... momentul în care partidul liberal nu va mai fi la guvern (...), în acel moment, noul
partid care va veni să vă înlocuiască va fi poate obligat să pună în programa sa reformarea pactului fundamental
reformat de dumneavoastră; căci, dacă ar fi vorba ca prin reforma dumneavoastră să se întindă drepturile politice în
țară; dacă ați da prin această reformă dreptul de votare la mai mulți alegători decât în trecut (...), atunci nu mi-ar fi
teamă de un alt partid mai în urmă; căci aș zice: o astfel de libertate dată nu se va mai putea lua înapoi în formă
pașnică, constituțională (...). Dar dumneavoastră nu dați niciun drept mai mult; faceți numai o reformă, prin care
împărțiți pe unii contra altora, luați pe unii dintr-un colegiu și-i băgați în alte colegiuri; prin urmare, faceți o reformă
față cu care partidul opus, când va veni să o răstoarne, va avea dreptul să zică: nu iau niciun drept public nimănui; din
contra, colegiul I, care s-a decapitat de predecesori, îl repun în drepturile lui” (Discurs rostit în ședința Camerei din 2
aprilie 1884, în: ***, Conservatorismul românesc. Concepte, idei, programe, Editura Nemira, București, 2006, p.
71). În pofida opoziției conservatoare, Constituția a fost modificată în sensul propus de liberali, adică s-au creat trei
colegii și s-a lărgit dreptul de vot prin reducerea censului și extinderea categoriilor de scutiri. Regele a promulgat
legea de modificare a Constituției, precum și noua lege electorală, în iunie 1884.
32
S-ar putea crede că liberalismul de la cumpăna veacurilor XIX și XX era integral și necondiționat promotorul
votului universal. Desigur, cei mai mulți liberali (considerați politicieni ”de stânga”, față de reprezentanții dreptei
conservatoare) voiau lărgirea bazei electorale (întrucât i-ar fi avantajat pe ei), dar nu neapărat acordarea dreptului de
vot tuturor cetățenilor majori; astfel, în rândul liberalilor, existau deopotrivă ”censitarieni” convinși și restrictivi,
adepți ai votului censitar cu un prag foarte redus al censului, promotori ai unui vot universal condiționat de știința de
carte, susținători ai votului universal pentru toți bărbații majori și, în fine, susținătorii votului universal integral
(incluzând femeile). Astfel de grupări puteau fi identificate, la începutul secolului XX, în mai toate partidele vremii,
incluzând chiar formațiunile conservatoare (auto-intitulate ”democrat-conservatoare”).
42
nu au mai suscitat prea multe dispute ideologice, prevalând scopul de a fi folosite pentru
îmbărbătarea soldaților de pe front (în mare parte țărani), pentru a pune într-o lumină favorabilă
Vechiul Regat, în fața românilor din provinciile încă aflate sub stăpâniri străine, iar în cele din
urmă (dar de maximă importanță) pentru neutralizarea propagandei bolșevice derulate de
comisarii ”roșii” ai trupelor dezorganizate ale defunctului Imperiu țarist.
Regele Ferdinand a dat tonul politic al reformelor, în următorii termeni însuflețitori
(așezați în discurs cu măiestrie de Nicolae Iorga): ”Ostași, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu
braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă
răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi
câştigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Vi se
va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la
treburile statului” (Discursul de la Răcăciuni, din 23 martie 1917, în fața Armatei a II-a).
Politicienii l-au urmat fără șovăire. Astfel, premierul Ion I. C. Brătianu se va prezenta în
fața Parlamentului, pe data de 6 mai, cu proiectele de reformă agrară și electorală și de revizuire a
Constituției. O comisie specială avea să redacteze rapid proiectul de lege pentru modificarea
articolelor 19, 57 și 68 din Constituție 33 . Apoi după trei săptămâni de dezbateri, legea a fost
aprobată (pe 13 iunie la Cameră și pe 20 iulie la Senat)34. Existând bazele constituționale, s-au
putut adopta ulterior Decretele-lege pentru reforma electorală (Decretul-lege nr. 3102 din 14
noiembrie 1918 pentru Vechiul Regat şi Basarabia; Decretul-lege nr. 3620 din 24 august 1919
pentru Bucovina şi Decretul-lege nr. 3621 din 24 august 1919 pentru Transilvania, Banat,
Crişana, Satu-Mare şi Maramureş 35 ), respectiv Decretul-lege privind exproprierea marilor
proprietăți rurale din Vechiul Regat (16/19 decembrie 1918).
Primele alegeri bazate pe votul universal (exercitat numai de bărbații de peste 21,
respectiv 40 de ani, la Cameră și la Senat) aveau să se deruleze în noiembrie 1919 (între 2 și 4 ale
lunii pentru reprezentanții în Adunarea Deputaților, pe 7 și 8 noiembrie pentru senatorii
reprezentând circumscripțiile, iar pe data de 9 pentru senatorii desemnați de colegiile
universitare), în baza unui sistem complicat și distinct în funcție de regiune 36.

33
În forma sa modificată, articolul 19 din Constituţie prevedea: ”Pentru cauză de utilitate naţională, se sporeşte
întinderea proprietăţii rurale ţărăneşti prin exproprierea terenurilor cultivabile, în scopul de a se vinde ţăranilor
cultivatori de pământ, cu precădere ţăranilor mobilizaţi din această categorie sau familiilor lor, dacă ei au murit din
cauza sau în timpul războiului”. În privința articolului 57 (și a următoarelor, până la 67, unde se vorbea despre
Adunarea deputaților), precum și a articolului 68 (până la 81, unde era reglementat statutul Senatului), comisia
parlamentară nu a venit cu o soluție extinsă, ci a proclamat doar principiul votului universal, lăsând ca lucrurile să
fie rezolvate mai târziu, cu prilejul unei noi modificări a actului fundamental. Astfel, s-a consemnat doar că
Adunarea Deputatilor se compune din deputați aleși prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și secret, respectiv că
Senatul se compune din senatori aleși și senatori de drept. Prin Legea din 16 noiembrie 1918, se stabilea că fiecare
județ reprezenta o circumscripție electorală, în care se puteau alege câte un deputat la o normă de reprezentare de
30000 de locuitori, precum și la fracțiunea suplimentară mai mare de 20000 de locuitori; se alegea un senator la
70000 de locuitori, precum și la fracția mai mare de 47000 (Cf. Aurelian Giugăl, Arheologie electorală:
particularități istorico-electorale în România și Dobrogea interbelică (1919-1937), în: Studia Politica: Romanian
Political Science Review, vol XI, nr. 2, 2011, p. 257.).
34
Cf. Ion Bulei, Constituția de la 1866, în: Gheorghe Sbârnă (coord.), Constituțiile României, Editura Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2012, p. 27.
35
Cf. Răzvan Victor Pantelimon, Evoluția legislației electorale românești (1864-1938), în: ”Analele Universităţii
Ovidius” – Seria Istorie, Volumul 6, Ovidius University Press, Constanța, 2009, p. 112.
36
”Având aspectul unui triptic, legislația electorală a statuat un sistem electoral de factură particulară, diferențiat nu
doar pe Camere, ci și pe regiuni. Astfel, pentru alegerea deputaților din Vechiul Regat și Basarabia a funcționat un
scrutin de tip proporțional (RP), individualizat prin votul cu panașaj, cu utilizarea metodei d’Hondt pentru
repartizarea mandatelor în cele 43 de circumscripții electorale plurinominale. Totodată, pentru alegerea senatorilor
legiuitorul a reglementat un sistem electoral de tip pluralitar (cu majoritate relativă) desfășurat în circumscripții
plurinominale. Pe de altă parte, alegerea atât a deputaților, cât și a senatorilor deopotrivă din Bucovina și Transilvania
s-a făcut în baza unui mod de scrutin majoritar uninominal, cu specificul transilvănean al candidaturilor unice.
Așadar, membrii Adunării deputaților au fost aleși printr-un scrutin de tip mixt, care a combinat procedurile
proporționale și majoritare în următoarele proporții: 348 de mandate (61,48%) au fost repartizate prin metoda
d’Hondt, iar restul de 218 (38,52%), prin cea a pluralității, cu specificul neomogenității regionale, astfel că
43
 Alegerile parlamentare de după Marele Război, prin votul direct și secret (ba chiar și
obligatoriu!) al tuturor bărbaților majori ai României Mari, au arătat amplitudinea fenomenului
sufragiului universal. Dacă în 1914 aveau drept de vot pentru Camera Deputaților puțin peste 130
de mii de români din Vechiul Regat și 33 de mii pentru Senat, după adoptarea votului universal
numărul electorilor a crescut la 1.407.000 pentru Cameră și 704.000 pentru Senat în județele
extracarpatice; acestora li s-au adăugat 587.000 de basarabeni, 807.000 de transilvăneni și
160.000 de bucovineni electori pentru Cameră, precum și 225.000 de basarabeni, 469.000 de
transilvăneni și 82.000 de bucovineni electori pentru Senat 37.
Dincolo de faptul că România Mare avea considerabil mai mulți locuitori decât Vechiul
Regat (17,2 milioane, față de 7,9 milioane), trebuie observat faptul că legea votului universal a
produs o creștere de aproximativ 22 de ori a numărului votanților la Cameră și de 44 de ori la
Senat! Să fi fost oare acesta un progres politic indiscutabil? Cu două decenii în urmă, Alexandru
Lahovari aducea argumente solide pentru ideea că numărul celor implicați în treburile statului nu
trebuie considerat mai important decât calitatea lor: ”Ce propuneți astăzi, domnule Panu?
Propuneți sufragiul universal: apoi credeți dumneavoastră, în conștiința dumneavoastră și în
știința dumneavoastră, că țara noastră este atât de înaintată, atât de cultă, atât de neatârnată în
stratele sale cele mai adânci, încât să faceți cu dânsa această periculoasă încercare? Noi, care
suntem presupuși elita acestei națiuni, nu le putem rezolva cu destulă claritate unele chestiuni
simple; căci vedeți, discutăm de doi ani chestiunea constituționalismului unui guvern și nu ne
putem înțelege! Admiteți că majoritatea națiunii, care se ocupă cu munca pentru hrana de toate
zilele, are să fie atât de luminată încât să-i dea putere supremă? Dânsa are să se împotrivească, să
reziste puterii ministeriale? Apoi dacă nu a rezistat colegiul I din legea de la 1866, așa de restrâns,
mai cu seamă pentru Senat, dacă stâncile constituționale ridicate la 1866 au căzut la cea dintâi
suflare, apoi nisipul omenesc, care se numește vot universal (subl. ns.), va constitui o barieră? Cel
dintâi vânt care se va ridica îl va asvârli în dreapta sau în stânga, după voia întâmplării” 38. Deși nu
credea deloc în capacitatea oamenilor de rând de a face politică de calitate, Lahovari lăsa loc
pentru progres, în prudența sa conservatoare, pentru viitoarele decenii: ”Ei bine, nu vom face
această experiență, domnule Panu, cât va sta în puterea guvernului actual, cât va sta în puterea
noastră și în puterea claselor culte din această țară, din orice partid; nu se va face experiența
sufragiului universal, cum îl înțelegi dumneata. Să o rezervăm pentru alți timpi, pentru secolul ce
vine, poate...”39.
Secolul XX a venit: cu război și apoi cu o nouă întocmire a treburilor politice. Liberalii
moderați și radicalii, conservatorii și socialiștii au căzut cu toții de acord că poporul trebuie lăsat
să voteze, chiar dacă nu îl dă înțelepciunea afară din casă, chiar dacă e analfabet și coruptibil. O
justiție socială minimală părea să spună că nu e în regulă ca poporul să fie chemat doar la război și
suferință, fără a i se admite participarea la carnavalul politic...

proporționalitatea electorală s-a aplicat în cele 43 de circumscripții plurinominale din Vechiul Regat și Basarabia, ca
și în cele 5 circumscripții orășenești speciale din Bucovina și Transilvania, în timp ce formula majoritară a fost
proprie circumscripțiilor uninominale în care au fost divizate județele din Bucovina și Transilvania, în număr de 218.
La rândul ei, camera superioară a fost compusă în urma aplicării principiului reprezentării majoritare, senatorii
proveniți din Vechiul Regat și Basarabia fiind aleși în circumscripții plurinominale în baza majorității relative, în timp
ce cei din Bucovina și Transilvania, în circumscripții uninominale în baza majorității absolute” (Alexandru Radu,
Alegerile Marii Uniri – noiembrie 1919, în: Sfera Politicii, nr. 2 (196) / 2018, pp. 4-5.
37
Ministerul Industriei și Comerțului, Direcțiunea Generală a Statisticei, Anuarul Statistic al României – 1922,
Tipografia Curții Regale, București, 1923, pp. 15-20.
38
Alexandru Lahovari, Discursuri parlamentare, 1888-1891, ediție de Al. G. Florescu, Petre V. Haneș și Em. N.
Lahovari, Editura Librăriei Școalelor – C. Sfetea, București, 1915, p. 413.
39
Ibidem, p. 415.
44
 Politica Vechiului Regat, în cadrele Constituției de la 1866
Până a se pune stringent problema votului universal, în anii Primului Război Mondial,
viața politică a Vechiului Regat a evoluat vreme de cinci decenii în cadrele mormative ale
Constituției de la 1866 – văzută de unii ca execesiv de liberală, iar de alții ca intenționat făcută
pentru exercitarea neîngrădită a autoritarismului regal (cu atribuții largi deopotrivă în materie de
putere legislativă și executivă). Legiuirea și guvernarea, în România de dinainte de Marea Unire,
s-au întemeiat pe un sistem democratic limitat, cu vot censitar și participare exclusiv masculină –
lucruri considerate absolut normale în toată lumea civilizată a acelor vremuri.
Principalul element incriminat ca semn al ”liberalismului exagerat” pe care îl făcea posibil
Constituția era libertatea presei40, despre care însuși Suveranul spunea: ”Sunt pentru libertatea
nelimitată a presei, căci ea este infinit mai puţin periculoasă decât o libertate limitată” 41. Însă
această libertate, exercitată într-un stadiu de ”copilărie politică”, nu era altceva decât ”un
instrument de dezordine și de insultă la adresa instituțiilor statului”, după cum îndreptățit remarca
Titu Maiorescu42. Și Principele Nicolae Șuțu avertiza, în Memoriile sale, că libertatea excesivă a
presei dăunează corpului social: ”Încrederea slăbeşte, relaţiile sociale se destramă, în general,
publicul priveşte cu dispreţ orice autoritate, orice agent al puterii..., subalternii se revoltă
împotriva şefilor ierarhici şi publică prin ziare diatribe şi critici virulente ori de câte ori sunt
ameninţaţi cu pedeapsa... Şi vor să spună că aceasta înseamnă progres, când, în fond, nu e decât
sporită anarhie sporită”43.
Dar nu numai presa liberă (dezlănțuită uneori în șarje de înjurătură politică, chiar și la
adresa Tronului) era incriminată de apărătorii ordinii conservatoare. Așa cum reieșea din Petiția
de la Iași, adresată în 1871 lui Carol I de unii conservatori moldoveni, o libertate prost înțeleasă
permitea celui care nu avea nimic să voteze impozite pe spinarea celui care avea; în felul acesta,
dispărea din societate sentimentul de dreptate44. Căci nu putea exista ”dreptate” acolo unde, prin
egalizarea teoretică a cetățenilor în fața legilor, se anulau practic diferențele sociale consacrate de
impozitarea diferențiată; or, tocmai acest principiu era afirmat în articolul 10 al Constituției: ”Nu
există în Stat nicio deosebire de clasă. Toți Românii sunt egali înaintea legii și datori a contribui
fără osebire la dările și sarcinile publice”. Pentru a lovi și mai tare în obiceiurile lumii vechi, în
art. 12 se spunea că: ”Toate privilegiile, scutirile și monopolurile de clasă sunt oprite pentru
totdeauna în Statul Român”. Plecând de la aceste exemple, se putea spune că România avea o lege
fundamentală liberală, ba chiar ”exagerat de liberală”!
În contrapartidă, unii liberali (aparținând stângii politice a vremii) credeau că așezământul
constituțional inspirat de Regatul Belgiei dădea puteri prea mari suveranului. Astfel, în pofida
principiului separației puterilor, acesta era parte a legislativului (alături de Cameră și Senat,
conform art. 32), rolurile sale în materie fiind următoarele: convocarea sesiunilor parlamentare,

40
În art. 5 al Constituției, se stipula clar că ”Românii se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului,
de libertatea presei, de libertatea întrunirilor”. În cuprinsul art. 24, sunt reglementate toate chestiunile privitoare la
presă, după cum urmează: ”Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile lor
prin grai, prin scris şi prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate prin
Codicele penal, care în această privinţă se va revizui şi completa, fără însă a se putea restrânge dreptul în sine, sau a
se înfiinţa o lege excepţională. Delictele de presă sunt judecate de juriu. Nici cenzura, nici o altă măsură preventivă
pentru apariţiunea, vinderea sau distribuţiunea oricărei publicaţiuni nu se va putea reînfiinţa. Pentru publicaţiuni de
jurnale nu este nevoie de autorizaţiunea prealabilă a autorităţii. Nicio cauţiune nu se va cere de la ziarişti, scriitori,
editori, tipografi şi litografi. Presa nu va fi supusă niciodată sub regimul avertismentului. Niciun jurnal sau
publicaţiune nu va putea fi suspendată sau suprimată. Autorul este răspunzător pentru scrierile sale, iar în lipsa
autorului sunt răspunzători sau girantul sau editorul. Orice jurnal trebuie sa aibă un girant responsabil care să se
bucure de drepturile civile şi politice”.
41
Apud: D. A. Sturdza, Domnia Regelui Carol I. Fapte. Cuvântări. Documente, București, 1906, p. 363.
42
Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol. I (1866-1876), ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii
de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 2001, p. 330.
43
Nicolae Șuțu, Memorii, Editura Humanitas, București, 2013, p. 377.
44
Cf. Ion Bulei, op. cit., p. 16.
45
dizolvarea Camerelor, numirea unei părți a senatorilor, întocmirea regulamentelor de aplicare a
legilor. Prin art. 35, se reglementa faptul că: ”Puterea executivă este încredințată Domnului, care o
exercită în modul regulat prin Constituție”. Ca gestionar al executivului, Domnitorul (numit Rege,
din 1881) îi numea și revoca pe primul-ministru și pe miniștri, se afla la comanda supremă a
armatei, numea în marile funcții publice și încheia convenții cu alte state (art. 93). În materie de
atribuții de putere judecătorească, Suveranul era cel în numele căruia se executau hotărârile
judecătorești, pronunțate în virtutea legii (art. 36); el dădea amnistia penală și politică (art. 93 și
95). Pe lângă toate acestea, prin Constituția de la 1866, Regele României era irevocabil (puterile
fiindu-i date pe viață și transmisibile pe linie dinastică, potrivit articolelor 82-84) și inviolabil (nu
răspundea pentru actele sale personale – art. 92), având totodată și dreptul de veto absolut.
Cine evalua mai bine cadrele politice trasate de Constituția de la 1866: conservatorii sau
liberalii? Sau poate chiar suveranul, atunci când o văzuse, inițial, ca pe cea mai bună formulă
pentru poporul român?45 Sau poate tot el, când constata că legea de căpătâi a românilor este, cum
ar zice Maiorescu, o ”formă fără fond”? Probabil că analiza lui Carol I din 1871 exprimă mai
potrivit efectele produse de Constituție în noua funcționare a vieții politice, după instalarea
Dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen: ”timp de cinci ani a încercat să domnească în România,
dar rezultatele sunt total nesatisfăcătoare. Și se întreabă cine-i vinovat?. El, care n-a cunoscut
poporul, sau poporul? Vina nu era, o spune domnitorul, nici a lui nici a poporului, ci a celor care
vorbeau în numele acestuia. «Aceşti oameni care şi-au făcut educaţia lor politică şi socială mai
mult în străinătate, uitând cu desăvârşire împrejurările patriei lor» şi care «nu caută alta decât a
aplica aici ideile de care s-au adăpat acolo, îmbrăcându-le în nişte forme utopice, fără a cerceta
dacă se potrivesc sau nu». România nu era capabilă atunci, după Carol, să susţină cu succes un
regim liberal, aşa cum l-a statuat Constituţia de la 1866, trecerea fiind prea bruscă şi fără tranziţie,
o trecere de la un regim despotic «la cea mai liberală Constituţie, precum nu o are niciun popor
din Europa şi în condiţiile în care românii nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti, ce se cer pentru
o formă de stat qvasirepublicană». Ca soluţii, Carol propunea înfiinţarea unui Consiliu de stat, cu
importante atribuţii, restrângerea prerogativelor Adunării Deputaţilor, restrângerea dreptului de
vot la alegerea Senatului, mărirea numărului senatorilor numiţi de suveran, limitarea libertăţilor
presei, desfiinţarea gărzii civile. Şi ca măsură extremă, domnitorul propunea abdicarea sa”46.
Pe scurt, conservatorii se plângeau de liberalismul exagerat, iar liberalii înfierau
conservatorismul sufocant al legii fundamentale. Cu toate acestea, criticabilă sau nu, Constituția
trebuia lăsată așa cum era, în forma convenită prin compromisul întregii clase politice la 1866
(conservatori și liberali, adepți ai detronatului Principe Cuza și susținători ai unei dinastii de
extracție occidentală). Marele boier moldav P. P. Carp explica admirabil această situație:
Constituția ”a fost opera unui compromis, opera tuturor partidelor din ţară (...); credem că orice
atingere astăzi nu poate fi decât unilaterală (...). Dacă aş crede că partidul liberal astăzi ar voi să
modifice Constituţiunea în sens mai liberal eu unul nu m-aş mai crede în drept a respecta acea
Constituţiune... Precum nu le dau dreptul să o modifice în sens mai liberal (...) şi mie-mi refuz
dreptul să o modific în sens mai restrictiv” 47.
A nu aduce vreo atingere arhitecturii constituționale părea a fi și grija cetățenilor de un
mai redus calibru politic, dar la fel de îndreptățiți să-și afirme ideile, chiar dacă în argumentații

45
”România nu are de urmat un model mai bun, în toate privințele, decât exemplul Belgiei” – spunea Carol I
consulului belgian la București, pe 1 iulie 1866, cu prilejul promulgării legii fundamentale. Câteva zile mai târziu,
depunând jurământul ca Domn, Carol lăuda din nou Constituția: ”Prin Constituţia ce dăm astăzi statului român,
realizăm aspiraţiile legitime ale naţiunii, garantând interesele tuturor stărilor, precum şi toate drepturile pe care
cetăţeanul trebuie să le găsească într-o societate civilizată. Acest act pentru mine este cel mai însemnat al vieţii mele,
căci el este pactul definitiv care mă leagă pentru totdeauna cu destinele noii mele ţări, cu România... Un guvern
monarhic este aşezat. Să stăruim dar cu toţii ca, prin leala şi sincera aplicare a principiilor acestei Constituţiuni, ea să
poată produce binefăcătoarele ei roade” (Cf. Al. Pencovici, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra
Constituţiei şi legii electorale, Bucureşti, 1883, p. 180).
46
Ion Bulei, op. cit., p. 18.
47
P. P. Carp, Discursuri parlamentare, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 2000, pp. 77-79.
46
pline de contradicții. Să luăm cazul ”junelui studinte în drept”, Rică Venturiano, pe care îl citeau
savuros Ipingescu și Jupân Dumitrache, în celebra Noapte furtunoasă a lui Caragiale:
IPINGESCU (citind din ”Vocea Patriotului Național”): ”...Democraţiunea română, sau mai bine
zis ţinta Democraţiunii române este de a persuada pe cetăţeni că nimeni nu trebuie a mânca de la
datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituţiune...”
JUPÂN DUMITRACHE (mulţumit): Ei, bravos! Aici a adus-o bine.
IPINGESCU (căutând şirul unde a rămas): ”... A mânca... sfânta Constituţiune...”
JUPÂN DUMITRACHE (cam nedomirit): Adică, cum s-o mănânce?
IPINGESCU: Stai să vezi... că spune el... ”Sfânta Constituţiune, şi mai ales cei din masa
poporului...”
JUPÂN DUMITRACHE (nedomirit): E scris adânc.
IPINGESCU: Ba nu-i adânc deloc. Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănânce
nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să
şază numai poporul la masă, că el e stăpân.
JUPÂN DUMITRACHE (lămurit): Ei! aşa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i nainte.
IPINGESCU: Stai să vezi: acuma vine un ce şi mai tare.
JUPÂN DUMITRACHE: Ei?
IPINGESCU (urmând citirea): ”... A mânca poporul mai ales, este o greşală neiertată, ba putem
zice chiar o crimă...”
JUPÂN DUMITRACHE (cu deplină aprobare): Ştii că şi aici loveşte bine! Da! cine mănâncă
poporul să meargă la cremenal!
IPINGESCU (bătând cu mâna-n gazetă): Apoi de ce scrie el, sireacul!
JUPÂN DUMITRACHE: Dă-i nainte, că-mi place.
IPINGESCU: ”... Ba putem zice chiar o crimă. (schimbând tonul şi mai grav.)
JUPÂN DUMITRACHE (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap în semn de
aprobare, îl întrerupe cu entuziasm): Hahahaha! i-a-nfundat!
IPINGESCU (urmând cu tărie): ”... Nu! în van! noi am spus-o şi vom mai spune: situaţiunea
României nu se va putea chiarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea viritabilelui
progres, până ce nu vom avea un sufragiu universale...” (amândoi rămân foarte încurcaţi.)
JUPÂN DUMITRACHE: Adicătele, cum vine vorba asta?
IPINGESCU (după adâncă reflecţie): A! înţeleg! bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea
poporului suveran... ştii: masă... sufragiu...
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! acu înţeleg eu unde bate vorba lui! Ei! bravos! bine vorbeşte...
IPINGESCU: Ăsta combate, domnule, nu ţi-am spus eu?”.
Nu știu câtă lume citește textul Nopții furtunoase (publicat în ”Convorbiri literare” în anul
1879) într-o cheie politică; frumusețea piesei rezidă mai cu seamă în intrigile amoroase ale micii
burghezii de mahala, nu în chestiunile privitoare la garda națională sau la lecturile colective din
”Vocea Patriotului Național”. Dacă insiști, totuși, să vezi partea politică a vieții bărbaților
apărători de onoare pentru damele cinstite precum Veta și Zița, constați că încă din vremea aceea
se discuta despre ”sufragiu universale”! Iar când îl lași să brodeze migălos pe această temă pe
maestrul ironiilor la adresa ”miticismului” dâmbovițean, aproape că nu-ți mai rămâne nimic de
spus. Poți doar să explici – pentru oamenii mileniului al treilea, ”formatați” intelectual și politic în
cadrele democrației mediatice – ce înțelesuri avea votul popular pentru oamenii simpli ai
sfârșitului de veac XIX. Ce înțelegeau ei din relația ”masă... – sufragiu”?

Pro și contra sufragiului universal

Am evocat mai sus poziția doctrinară a lui Alexandru Lahovari (conservator rasat, doctor
în drept la Paris, parlamentar și ministru de externe și de justiție în mai multe rânduri) privind
oportunitatea introducerii votului universal. Aidoma lui, aproape toți marii conservatori de la
finele veacului XIX și de la începutul secolului XX au considerat, în stil aristotelic, cum că
47
guvernarea este o artă și o știință ce nu trebuie lăsată pe mâna ageamiilor. Dar moda timpului era
mai degrabă alta: să dai credit poporului simplu, să-l chemi la rânduielile statului, din motive de
”echitate socială”. Nu conta știința de carte, buna înțelegere a chestiunilor administrative sau
”aplicația” în materie de gestiune privată. Așa se face că, față de intervențiile parlamentare ale lui
Lahovari sau Maiorescu, mai prizate erau textele unui radical ca George Panu.
George Panu (1848-1910), avocat, jurnalist și politician cu un parcurs ideologic taxat drept
”traseist” (dar perfect explicabil în contextul vremurilor sale), apropiat cercurilor junimiste ieșene,
școlit la Paris și Bruxelles, a fost una din vocile cele mai ferme în favoarea votului universal.
Ideile sale politice au fost exprimate mai întâi în Convorbiri Literare, apoi în publicația fondată
chiar de dânsul – Lupta (cu apariții de trei ori pe săptămână, între anii 1884 și 1895). De două ori
a fost ales deputat (1881 și 1888) și o dată senator (1892), în sistemul parlamentar bicameral bazat
pe votul censitar. În 1888 și-a creat propria formațiune politică: Partidul Democrat Radical
(absorbit de Pardidul Conservator în 1897). Programul său era republican și antidinastic; în
materie economică, promova protecționismul vamal, reforma agrară și impozitul progresiv. În
chestiuni de viață publică, se pronunța pentru votul universal, afirmația tranșantă a lui Panu fiind
următoarea: ”Dacă cineva m-ar întreba: ce preferi momentan, o republică cu sufragiu restrâns sau
o monarhie cu vot universal, aș răspunde fără îngăimeală că prefer pe cea din urmă. Și nu aș fi
neconsecvent. Căci dacă este vreo reformă politică care să influențeze mai mult asupra
soluțiunilor economice ale democrației, desigur că este votul universal. Cu o regalitate
constituțională, având sufragiul universal, țara poate să-și dea instituțiile care îi plac, masele
populare pot căpăta influența pe care o merită în stat; cu sufragiul însă restrâns, cu detestabilul
regim al celor trei păcătoase colegii actuale, să fie bine știut, de orice radical sau democrat, că
reformele pentru care luptăm nu se pot realiza niciodată. Căci preponderența politică fiind, în
actualul regim electoral, în mâna unei înguste și subțiri clase dirigente, evident că această clasă nu
va consimți niciodată să se sinucidă ea însăși” 48.
Așadar, vedem clar de ce există adversari ai votului universal: pentru că există o clasă
privilegiată căreia îi convine situația creată de sistemul censitar. Acea clasă va justifica în cele
mai variate moduri restrângerea dreptului de vot, invocând capacitatea intelectual-culturală,
contribuția la finanțarea aparatului de stat (prin impozite) etc. În urma aplicării multelor criterii de
”selecție” meritocratică, rezultă firesc excluderea de la viața politică a marii mase a cetățenilor:
”Faptul concret de popor a fost pus și trecut prin tot felul de ambilicuri legale, noțiunea clară de
națiune a fost sofisticată, îmbucătățită și redusă astfel încât cine se uită la popor și la națiune în
carne și oase și privește apoi ce au făcut diriguitorii din ele se sperie de atâta rea credință, de atâta
cinism”49.
Dar de ce ar trebui să acceptăm sufragiul universal, câtă vreme oameni de cea mai înaltă
ținută intelectuală ne explică nevoia de calitate umană în politică? George Panu aduce un
argument solid și credibil: el arată că sociologia – știința care tratează chestiunile sociale cele mai
diverse, de la demografie la economie și guvernare politică – nu a atins încă precizia științelor
exacte; prin urmare, ea nu e capabilă să ne dea o rețetă unică și infailibilă a unui anume tip de
guvernământ, pe care să nu-l poată critica nimeni în mod temeinic. Ce ne rămâne de făcut, dacă
nu ne putem baza pe o știință elitistă a guvernării? Să dăm dreptul celor mai mulți să definească
interesul social, și nicidecum unei minorități interesate de perpetuarea propriilor ei privilegii 50!

48
G. Panu, Sufragiul universal, Tipografia ”Lupta”, Al. Lefteriu, București, 1893, p. VI.
49
Ibidem, p. 11.
50
”Dacă sociologia cu toate ramurile ei multiple ar fi o știință cunoscută și recunoscută ca atare de toată lumea, o
știință înaintea rezultatelor căreia fiecare să se închine ca înaintea evidenței, natural că criticile adresate sistemului de
guvernare prin mulțime, prin cei culți și cei inculți laolaltă, sistemul sufragiului universal, ar fi fondate. Într-adevăr, ar
fi monstruos, științificește vorbind, ca să existe o clasă restrânsă de oameni care să aibă în mână soluțiile irecuzabile
demonstrate ale tuturor chestiilor sociale, industriale, economice etc., care să fi dovedit matematicește că nu e decât o
singură formă de guvernământ (...), și cu toate acestea să vedem că popoarele nu bagă în seamă pe acei perfecți
sociologi, că mulțimea preferă a căuta ea soluțiile, că politicienii discută asupra formei de guvernământ și că vulgul
lasă remediile infailibile pentru relele sociale și administrează singur doctorii practice, băbești, absurde. Așa, evident
48
Altfel spus, în lipsa unui ”colegiu legitim al sociologilor” (posesori ai adevărurilor absolute
despre om și societate), să ne bazăm pe bunul simț natural al poporului, căci acesta este preferabil
apetiturilor multiple și discutabile ale așa-zișilor savanți sociali. În opinia lui Panu, chiar dacă
sociologia ar ajunge la performanțele științelor pozitive, tot nu ar fi îndreptățită să se substituie
dezbaterii politice și alegerilor, căci nimeni nu ne poate impune să ne tratăm de o suferință doar
apelând la medicul cu diplomă, să ne facem o colibă doar sub autoritatea arhitectului: ”Societatea
în marea ei majoritate poate să nu admită chiar concluziile științei celei mai pozitive. Acest lucru
este trist și deplorabil, dar el s-a văzut. Ei bine, nimeni nu este autorizat de a uza de forță pentru a-
i impune chiar adevărurile cele mai elementare, căci și aceasta este un fel de tiranie, o stăpânire
brutală; și adevărurile, chiar cele mai necontestate, trebuie să se impună minții, convingerii, iar nu
trupului în mod forțat”51.
Auzindu-i pe conservatori, cu pedantele lor demonstrații aristocratice la tribuna
Parlamentului, politicienii erei moderne nu puteau să nu le dea dreptate: votul trebuia condiționat
de participațiunea la bugetul public și mai ales de capacitatea intelectuală a cetățenilor.
Ascultându-i pe radicalii vremii, nu puteau să nu admită faptul că poporul are și el dreptatea sa, că
nu poate fi supus unei ordini la nașterea căreia nu a contribuit, fie și prin simbolicul gest al
votului.

Epilog
Dacă nu avea loc Marele Război, politicienii ar fi zăbovit multă vreme în dezbateri despre
cât de bogat și cât de deștept trebuie să fii pentru a te bucura de drepturile electorale. În funcție de
interesele conjuncturale ale celor aflați la putere, s-ar fi relaxat, cu siguranță, criteriile admiterii în
corpul electorilor, dar nu așa de repede și de abrupt. Țăranul analfabet, calicul din mahala, băiatul
de prăvălie și cei asemenea lor ar fi rămas pentru multă vreme în afara vieții politice (și probabil
că acest lucru nu i-ar fi deranjat...). Războiul a făcut însă posibil un nou silogism politic: mă lupt,
deci votez!

Bibliografie

Ion Bulei, Constituția de la 1866, în: Gheorghe Sbârnă (coord.), Constituțiile României, Editura
Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012.
P. P. Carp, Discursuri parlamentare, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 2000.
D. A. Gheorghiu-Cirișanu, În pragul falimentului, 1926, apud: Sorin Radu, Imaginea liderului
politic și rolul ei în influențarea electoratului din România anilor interbelici (1919-1937), în:
”Studia Universitatis Cibiniensis”, Series Historica, I, 2004.
Aurelian Giugăl, Arheologie electorală: particularități istorico-electorale în România și
Dobrogea interbelică (1919-1937), în: Studia Politica: Romanian Political Science Review, vol
XI, nr. 2, 2011.
Constantin Hlihor și Cătălin Râpan, O perspectivă asupra propagandei electorale în România
interbelică. Imaginea adversarului politic, în: Dosarele Istoriei, anul V, nr. 11 (51), 2000.
Alexandru Lahovari, Discursuri parlamentare, 1888-1891, ediție de Al. G. Florescu, Petre V.
Haneș și Em. N. Lahovari, Editura Librăriei Școalelor – C. Sfetea, București, 1915.
Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol. I (1866-1876), ediţie îngrijită, studiu introductiv,
note şi comentarii de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 2001.

că ar fi un mare scandal ca un om politic să persiste a zice că sufragiul tuturor este preferabil unui guvern ieșit dintr-o
clasă restrânsă, compusă din oameni care ar ști să dovedească tot ce afirmă cu evidența că doi și cu doi fac patru”
(Ibidem, pp. 19-20).
51
Ibidem, p. 24.
49
Titu Maiorescu, Discurs rostit în ședința Camerei din 2 aprilie 1884, în: ***, Conservatorismul
românesc. Concepte, idei, programe, Editura Nemira, București, 2006.
Ministerul Industriei și Comerțului, Direcțiunea Generală a Statisticei, Anuarul Statistic al
României – 1922, Tipografia Curții Regale, București, 1923.
Răzvan Victor Pantelimon, Evoluția legislației electorale românești (1864-1938), în: ”Analele
Universităţii Ovidius” – Seria Istorie, Volumul 6, Ovidius University Press, Constanța, 2009.
G. Panu, Sufragiul universal, Tipografia ”Lupta”, Al. Lefteriu, București, 1893.
Al. Pencovici, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiei şi legii
electorale, Bucureşti, 1883.
Alexandru Radu, Alegerile Marii Uniri – noiembrie 1919, în: Sfera Politicii, nr. 2 (196) / 2018.
D. A. Sturdza, Domnia Regelui Carol I. Fapte. Cuvântări. Documente, București, 1906.
Nicolae Șuțu, Memorii, Editura Humanitas, București, 2013.

50
 9. Structurile instituționale ale României contemporane.
Raporturi politico-juridice

În România post-comunistă, potrivit formulei tripartite clasice a organizării puterilor,

autorităţile publice s-au structurat în următorul sistem: Parlamentul bicameral (Camera
Deputaţilor şi Senatul), executivul bicefal (Preşedintele Republicii şi Guvernul) şi puterea
judecătorească. Având în vedere preferinţa Constituantei pentru termenul de “autoritate publică”,
în virtutea funcţiilor îndeplinite de fiecare autoritate, rezultă o clasificare de genul: autoritatea
deliberativă (Parlamentul bicameral, cu funcţie de legiferare); autoritatea prezidenţială
(îndeplinind funcţia de mediere între autorităţile publice şi de reprezentare a statului); autoritatea
guvernamentală (executivă); autoritatea judecătorească; autoritatea de jurisdicţie constituţională
(Curtea Constituţională); Avocatul Poporului (garantul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti). Spre
deosebire de dreptul constituţional occidental, în România sunt numite “autorităţi publice” şi
organele administraţiei locale.
În funcţie de modalitatea desemnării lor, autorităţile publice din România se împart în
două mari categorii: a) autorităţile direct reprezentative, adică cele alese prin vot universal, direct,
secret şi liber exprimat (Parlamentul, Preşedintele Republicii, primarii, consiliile locale şi cele
judeţene, precum și Președintele Consiliului Județean, începând din anul 2008); b) autorităţile
derivate sau indirect reprezentative (Guvernul, administraţia publică centrală şi serviciile ei din
teritoriu, autoritatea judecătorească, Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului).

Parlamentul

Prin Constituţie, Parlamentul este desemnat ca organ reprezentativ al poporului român şi

ca unica autoritate legiuitoare, alcătuită din două camere: Camera Deputaţilor şi Senatul.
Bicameralismul a fost soluţia aleasă în 1991 de Adunarea Constituantă, în virtutea tradiţiei
parlamentare româneşti şi a faptului că însuși noul legislativ postcomunist era un for bicameral.
Credem că au contat, de asemenea, unele calcule pragmatice privind sporirea numărului de
parlamentari în cazul bicameralismului, fapt ce răspundea necesităţii satisfacerii unei cât mai mari
clientele politice. Nu întâmplător puterea şi opoziţia s-au înţeles perfect asupra acestui subiect,
evitând dezbaterea lui publică. Explicaţia oficială se limita, însă, la invocarea tradiţiei
parlamentare de la 1866 şi până la instaurarea comunismului; o altă motivaţie oficială era aceea că
bicameralismul ar fi fost de natură să asigure calitatea procesului legislativ (prin temperarea
impetuozităţii uneia dintre camere de către cealaltă).
Juriştii români care au contribuit la redactarea textului Constituţiei au adus şi alte
argumente în favoarea bicameralismului. Unul dintre ele se referea la “despotismul” unei adunări
unicamerale, care este mai periculos chiar decât cel al unei singure persoane, întrucât, datorită
structurii sale colective, membrii adunării nu pot fi traşi la răspundere civilă sau penală, ei fiind,
sub acest aspect practic în afara răspunderii juridice pentru deciziile adoptate. Bicameralismul
elimină rutina care însoţeşte lectura succesivă a unei legi în parlamentele unicamerale şi face
astfel posibilă o analiză mai atentă a proiectelor legislative. În fine, bicameralismul are avantajul
dialogului între majorităţile parlamentare din Cameră şi Senat, ca şi dintre grupurile parlamentare
în general, evitându-se soluţiile pripite.
De la începutul funcționării lor, cele două camere nu s-au diferențiat prea mult nici prin
atribuţii şi nici prin modul de alegere a parlamentarilor. Deputaţii au fost aleşi, ca şi senatorii, prin
vot universal, direct, egal, secret şi liber exprimat. Diferenţa apărea la distribuirea mandatelor: în
cazul senatorilor, distribuirea făcându-se integral la nivelul fiecărui judeţ (ca circumscripţie
electorală), într-un sistem bazat pe scrutinul de listă; atribuirea mandatelor de deputat se realiza,

51
într-o primă etapă, la nivelul fiecărui judeţ, iar resturile electorale se redistribuiau la nivelul ţării.
Spre deosebire de Parlamentul interbelic, în prezent nu mai există senatori de drept. De asemenea,
precizăm că, potrivit Legii electorale nr. 15/2008, alegerea parlamentarilor se face în prezent în
colegii uninominale.
Camerele Parlamentului României sunt egale în procesul legislativ. Egalitatea juridică a
camerelor rezidă în mai multe elemente: durata mandatelor lor este identică (4 ani); pentru ca o
lege să ajungă în faza finală a promulgării, ea trebuie să întrunească votul fiecărei camere separat
sau, în cazul în care există diferenţe de conţinut în variantele aprobate de fiecare cameră, după
mediere, legea are nevoie de votul camerelor reunite; deputaţii şi senatorii au aceleaşi drepturi şi
obligaţii, ca aleşi ai poporului; nici deputaţii şi nici senatorii nu sunt condiţionaţi de mandatul
imperativ. Totuşi, egalitatea juridică nu exclude diferenţierea celor două camere după mai multe
criterii: vârsta la care poate fi ales un deputat este de 23 de ani, pe când un senator poate fi ales
doar de la vârsta de 35 de ani; numărul senatorilor şi deputaţilor nu este egal, raportul numeric
fiind de 1 la 2,5 (această diferenţă numerică poate constitui un element de anulare faptică a
votului senatorilor, atunci când camerele decid împreună aprobarea bugetului statului, declararea
mobilizării, rezolvarea divergenţelor din procesul legislativ, suspendarea din funcţie a
Preşedintelui Republicii etc.); un alt element de diferenţă îl constituie faptul că numai Senatul este
abilitat să desemneze Avocatul Poporului.
În sistemul autorităţilor publice, Parlamentul îndeplineşte în principal funcţia legislativă.
Dar, potrivit Constituţiei, el are şi funcţii de reprezentare, de recrutare a unora dintre funcţionarii
publici, de direcţionare a politicii externe, funcţia judiciară, funcţia de informare, de control şi
sancţiune. Toate funcţiile Parlamentului interacţionează, atât în esenţa lor, cât şi în privinţa
procedurilor. Îndeplinirea acestor atribuţii în bune condiţiuni a pus adesea Parlamentul României
în situaţii de definire şi afirmare a identităţii şi a autorităţii, mai ales în raport cu executivul.
Tentat să ţină Guvernul cât mai mult sub control şi sub presiune, Parlamentul (prin opoziţia sa,
dar uneori şi prin majoritatea insuficient de unită) a procedat la iniţierea a numeroase moţiuni
simple şi de cenzură (aproape câte una în fiecare sesiune), aşa încât anecdotica politică a ajuns să
lanseze formula: “Sesiunea şi moţiunea!”. Chiar dacă moţiunile au fost respinse (până în anul
2009 fiind adoptată doar o moțiune de cenzură împotriva Guvernului Boc), graţie funcţionării
disciplinei de vot a majorităţii, ele au generat (pe lângă efectele benefice în planul exerciţiului
democratic şi al controlului riguros asupra executivului) o anemiere a procesului de guvernare,
precum şi o inutilă pierdere de timp (moţiunile fiind introduse chiar şi atunci când nu aveau o
temeinică argumentare, ci doar o funcţie propagandistică pentru iniţiatori). Trebuie menţionat,
însă, că reacţia legislativului a avut în multe cazuri motive mai serioase decât goana după
publicitate: utilizarea excesivă a ordonanţelor de urgenţă risca să transforme Parlamentul
României într-un birou notarial, capabil doar să consemneze şi să parafeze actele de voinţă
politică procesate la Palatul Victoria.

Instituția Președinției

Faptul că legislaţia post-revoluţionară (inclusiv proiectul de Constituţie) a impus principiul

republicanismului, înainte de a fi fost consultată populaţia în legătură cu forma de guvernământ, a
declanşat un val de proteste din partea adepţilor monarhiei. Însă disputele politice nu lipseau nici
în tabăra republicanilor; aici ele vizau tipul de republică cel mai adecvat pentru situaţia României.
Monarhiştii, puţini la număr, dar activi şi incisivi, considerau că instituirea funcţiei de
preşedinte va conduce la exacerbarea pasiunilor politice, la confruntări electorale dure şi implicit
la instabilitate politică. Pentru ei, şeful statului nu putea fi o persoană legată de jocul electoral, ci
numai una situată deasupra (şi în afara) intereselor de partid. Nici republicanii nu agreau prea
mult ideea unui regim prezidenţial. Reticenţele, îndoielile sau suspiciunile faţă de această
instituţie erau de înţeles, pe ruinele unui executiv profund discreditat şi ale unei dictaturi
52
paroxiste. Personalizarea statului şi a societăţii printr-un singur om constituise deseori preludiul
personalizării puterii, şi de aici până la un prezidenţialism – ca formă a monocraţiei – nu mai
rămânea decât o graniţă cu totul imaginară.
Democraţiile occidentale care optaseră pentru regimuri republicane rezolvaseră problema
Preşedintelui în una din următoarele trei maniere: fie adoptând un regim parlamentar clasic, fie
unul prezidenţial clasic, fie un prezidenţialism “atenuat”. În regimul parlamentar clasic, singura
autoritate direct reprezentativă (aleasă prin vot universal) este Parlamentul. În această calitate, el
numeşte Guvernul şi alege Preşedintele Republicii, controlează activitatea guvernamentală şi are
o autoritate preeminentă faţă de toate celelalte instituţii. Executivul este bicefal, existând un şef al
statului şi un cabinet condus de primul-ministru. Guvernul se subordonează şi răspunde politic
doar în faţa Parlamentului. Şeful statului nu răspunde, în principiu, în faţa Parlamentului, dar nu
are nici prerogative prea însemnate. În regimul prezidenţial clasic, Parlamentul şi Preşedintele
sunt aleşi prin sufragiu universal, având astfel egală reprezentativitate. Separarea legislativului şi
a executivului este netă. Preşedintele este în acelaşi timp şeful statului şi al Guvernului, miniştrii
fiind colaboratorii săi şi răspunzând politic doar în faţa sa. Având largi prerogative, Preşedintele
nu este cenzurat de Parlament, dar nici nu poate să dizolve Parlamentul.
Calea de mijloc – regimul semiprezidenţial – a fost aleasă de state ca Franţa (1962),
Portugalia (1976), Polonia, Bulgaria şi România. Acest regim îmbină modelul instituţional
prezidenţial cu cel clasic parlamentar. Republicile semiprezidenţiale cunosc mai multe variante de
organizare, unele apropiindu-se de prezidenţialism, altele de parlamentarism. În general,
mecanismul politic semiprezidenţial s-ar putea caracteriza astfel: când majoritatea parlamentară şi
Preşedintele sunt de aceeaşi orientare politică, iar Preşedintele este recunoscut drept şef al
majorităţii, sistemul permite Preşedintelui să joace un rol foarte important, putând să domine atât
Guvernul, cât şi Parlamentul. Dacă există o majoritate parlamentară de orientare diferită (opusă)
de cea a Preşedintelui, rolul acestuia se limitează la prerogativele sale constituţionale; Guvernul şi
majoritatea fiind controlate de primul-ministru, acesta devine adevăratul şef al executivului.
Aşadar, în primul caz, Preşedintele este implicit sau explicit şef al Guvernului (ca în regimul
prezidenţial), în timp ce în cel de-al doilea caz scade rolul său politic şi de guvernare, îndeplinind
numai prerogativele de reprezentare, de garantare a Constituţiei şi de mediere între puterile
statului (sau între acestea şi societate).
Opţiunea României pentru republica semiprezidenţială răspundea unor exigenţe de ordin
politic şi juridic, dând consistenţă unui regim care evita, pe de o parte, “dictatura Parlamentului”,
iar pe de altă parte, pe aceea a Preşedintelui. În acest fel, se instituia un relativ echilibru al
puterilor.
Noua Constituţie a României a preluat din Legea 92/1990 atribuţiile şefului statului,
precum şi elementele legate de imunităţi, de răspunderile şi sancţiunile cărora poate fi supus
Preşedintele. Astfel, atribuţiile Preşedintelui României se grupează în următoarele categorii:
a) atribuţii privind legiferarea: sesizarea Curţii Constituţionale în legătură cu neconstituţio-
nalitatea legilor; trimiterea legilor spre reexaminare în Parlament; promulgarea legilor;
b) atribuţiile privitoare la funcţionarea şi organizarea puterilor publice: prezentarea de
mesaje Parlamentului, dizolvarea adunării legislative (în condiţiile în care aceasta nu acordă votul
de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi după
respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură); desemnarea candidatului pentru funcţia de
prim-ministru; numirea Guvernului pe baza votului de încredere al Parlamentului; revocarea şi
numirea miniştrilor în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a posturilor ministeriale;
consultarea Guvernului în legătură cu problemele urgente şi foarte importante; participarea la
şedinţele executivului (şedinţe pe care le şi prezidează, în acest caz); numirea a trei dintre
judecătorii Curţii Constituţionale; numirea în funcţie a magistraţilor; acordarea gradelor de
general, amiral şi mareşal; organizarea referendumului, după consultarea prealabilă a
Parlamentului;

53
 c) apărarea şi ordinea publică: declararea mobilizării (cu acordul Parlamentului); luarea de
măsuri pentru respingerea agresiunilor externe; instituirea stării de urgenţă şi a stării de asediu;
d) atribuţii în domeniul politicii externe: încheierea tratatelor şi supunerea lor spre
ratificare Parlamentului; acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României (la
propunerea Guvernului); primirea scrisorilor de acreditare ale ambasadorilor străini în România;
e) alte atribuţii: conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare, acordarea graţierii
individuale.
Observăm, aşadar, că Preşedintele României nu este şef al executivului, deşi o parte din
funcţiile sale ţin de sfera acestei autorităţi. Guvernul este responsabil doar în faţa Parlamentului;
totuşi, Preşedintele păstrează pârghiile revocării şi numirii miniştrilor. Celelalte atribuţii ale sale
sunt în general legate de condiţii exterioare (aprobarea Parlamentului, contra-semnarea decretelor
de către primul-ministru etc.). Singurele atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele
Preşedintelui nu sunt supuse unei condiţii exterioare sunt: supravegherea respectării Constituţiei;
medierea între autorităţile publice sau între stat şi societate; convocarea în sesiune extraordinară a
Parlamentului; desemnarea unui prim-ministru interimar (când titularul portofoliului este
temporar în imposibilitatea de a-şi îndeplini funcţiile); adresarea de mesaje Parlamentului;
consultarea Guvernului cu privire la problemele de importanţă deosebită etc. În concluzie,
Preşedintele României se aseamănă cu şeful statului dintr-o republică prezidenţială doar prin
modul de desemnare (votul universal); majoritatea atribuţiilor sale îl aseamănă, dimpotrivă, cu
Preşedintele dintr-o republică parlamentară.
Mandatul Preşedintelui României a fost stabilit la o durată de patru ani (la fel ca mandatul
Parlamentului), iar una şi aceeaşi persoană nu poate exercita funcţia de şef al statului mai mult de
două mandate, care pot fi şi consecutive. Stabilirea unor mandate de durată egală pentru
autoritatea legislativă şi pentru Preşedinte a urmărit evitarea “coabitării” şi evitarea blocajului
instituţional, posibil într-o astfel de situaţie.
După revizuirea Constituției din 2003, mandatul Președintelui României a fost mărit la
cinci ani, primul mandat de acest fel începând în 2004. La scrutinul prezidențial din acel an,
candidatul PSD-ului, Adrian Năstase (prim-ministru în exercițiu și ”moștenitor” al capitalului
politic iliescian) a pierdut în turul al doilea în fața lui Traian Băsescu (51,23%), candidat susținut
de Alianța Dreptate și Adevăr (PD și PNL). Traian Băsescu a obținut un al doilea mandat de cinci
ani în urma alegerilor din 2009, și de această dată devansând în turul al doilea (cu 50,33%) pe
candidatul stângii, Mircea Geoană.
Primul mandat al lui Traian Băsescu a fost marcat de procedura de suspendare și demitere,
inițiată la 18 ianuarie 2007 de către PSD, pentru presupuse încălcări ale Constituţiei. În avizul din
5 aprilie 2007, Curtea Constituţională s-a exprimat împotriva suspendării, argumentând că faptele
incriminate nu reprezintă încălcarea Constituţiei: ”Propunerea de suspendare din funcţie a
domnului Traian Băsescu, Preşedintele României, iniţiată de 182 deputaţi şi senatori, prezentată în
şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului la data de 28 februarie 2007 şi înaintată
Curţii Constituţionale la 21 martie 2007, se referă la acte şi fapte de încălcare a Constituţiei,
săvârşite în exerciţiul mandatului, care, însă, prin conţinutul şi consecinţele lor, nu pot fi calificate
drept grave, de natură să determine suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, în sensul
prevederilor art.95 alin.(1) din Constituţie”. Cu toate acestea, în şedinţa comună din 19 aprilie
2007, Parlamentul a votat pentru suspendarea lui Băsescu, cu 322 voturi pentru, 108 împotrivă, şi
10 abţineri. Suspendarea a devenit efectivă în 20 aprilie 2007, după ce Curtea Constituţională a
luat act de decizia Parlamentului României. În perioada suspendării, prerogativele funcției au fost
preluate de Președintele Senatului, Nicolae Văcăroiu. Ca urmare a Referendumului din 19 mai
2007 privind demiterea Președintelui României, suspendarea Preşedintelui a încetat, acesta fiind
reconfirmat cu un scor de 74,48% din electoratul prezent la vot (aproximativ 45%). În vara lui
2012, Președintele a trecut din nou prin procedura de suspendare, rămânând în funcție grație
invalidării rezultatelor referendumului (care nu a întrunit o prezență la urne de 50% plus unu).
Funcția de Președinte al României în perioada postcomunistă a fost deținută astfel:
54
 22 Președintele Provizoriu al
20 mai 1990
decembrie1989 României
liescu
11 octombrie
(n. 3 20 mai 1990 Președintele României
1992
martie 1930)
11 octombrie 17 noiembrie
Președintele României
1992 1996

Emil
Constantinescu 17 noiembrie 10 decembrie
Președintele României
(n. 19 1996 2000
noiembrie 1939)

Ion Iliescu
10 decembrie 21 decembrie
(n. 3 Președintele României
2000 2004
martie 1930)

Președintele României
Suspendat (1) între 20
aprilie-23 mai 2007 –
Traian Băsescu
21 decembrie 21 decembrie interimat asigurat
(n. 4
2004 2014 de Nicolae Văcăroiu.
noiembrie 1951)
Suspendat (2) între 9 iulie-
27 august 2012 – interimat
asigurat de Crin Antonescu.

Klaus Iohannis
21 decembrie
(n. 13 Președintele României
2014
iunie 1959)

Guvernul României

În conformitate cu prevederile Constituţiei, Guvernul este autoritatea executivă, alcătuită

din primul-ministru şi miniştri. Primul-ministru, desemnat de Preşedintele Republicii (în urma
consultărilor cu partidul sau coaliţia majoritară), îşi formează echipa guvernamentală. În termen
de 10 zile de la desemnare, el trebuie să solicite Parlamentului votul de încredere asupra
programului de guvernare şi asupra întregii liste a cabinetului. După obţinerea votului de
încredere al camerelor reunite, Guvernul este numit de Preşedintele României, în principiu pentru
un mandat de patru ani. Înainte de expirarea mandatului, executivul poate fi demis prin retragerea
de către Parlament a încrederii (în cazul aprobării unei moţiuni de cenzură) sau dacă primul-
ministru demisionează, este revocat sau îşi pierde drepturile electorale. În timpul exercitării
mandatului Guvernului, este posibil ca numai unul sau unii dintre miniştri să-şi piardă funcţia
(prin deces, demisie, pierderea drepturilor electorale, revocare etc.). În aceste cazuri de remaniere

55
sau de “vacanţă” a posturilor ministeriale, Preşedintele Republicii este abilitat să revoce şi să
numească miniştrii, la propunerea premierului, fără acordul necesar al legislativului.
România postcomunistă a fost guvernată de următoarele cabinete:
 Guvernul Petre Roman (28 iunie 1990 – 16 octombrie 1991), susținut de FSN, a avut în
componenţă 25 de membri şi a operat 7 remanieri (inclusiv interimatul postului de
premier, asigurat de Theodor Stolojan).
 Guvernul Theodor Stolojan (16 octombrie 1991 – 19 noiembrie 1992), susținut de FSN și
PNL, a fost format din 21 de membri, care şi-au păstrat funcţiile pe toată durata
mandatului.
 Guvernul Nicolae Văcăroiu (19 noiembrie 1992 – 11 decembrie 1996), susținut de PDSR,
a numărat 22 de membri şi a excelat prin numărul mare de remanieri (24).
 Guvernul Victor Ciorbea (12 decembrie 1996 – 17 aprilie 1998), bazat pe conglomeratul
de dreapta numit Convenția Democratică, pe alianța USD (Uniunera Social-Democrată) și
UDMR, a avut 26 de membri şi a operat 15 remanieri (inclusiv interimatul postului de
premier, asigurat de Gavril Dejeu).
 Guvernul condus de Radu Vasile (17 aprilie 1998 – 22 decembrie 1999) a avut 24 de
membri, operând 9 schimbări în componenţa sa (inclusiv interimatul postului de premier,
asigurat de Alexandru Athanasiu).
 Guvernul Mugur Isărescu (22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000) a avut 23 de membri,
care şi-au păstrat funcţiile pe întreaga durată a mandatului.
 Guvernul Adrian Năstase (28 decembrie 2000 – 28 decembrie 2004) a marcat revenirea la
putere a stângii (Partidul Social-Democrat) cu 27 de membri.
 Guvernul Călin Popescu Tăriceanu (29 decembrie 2004 – 22 decembrie 2008), cu 25 de
membri, s-a bazat pe Alianța D.A. (”Dreptate și Adevăr”), format din PNL și PD.
 Guvernele conduse de Emil Boc (I-IV)52 (22 decembrie 2008 – februarie 2012), cu 22 de
membri, apoi remaniat până la 16 membri; este singurul cabinet demis în urma unei

52
Guvernul Emil Boc (1) a guvernat România din 22 decembrie 2008 până în 23 decembrie 2009. Din 13 octombrie
2009, când a fost demis prin moţiune de cenzură, a continuat să funcţioneze interimar, fiind obligat să îndeplinească
numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea juramântului de către membrii
noului Guvern. La 19 decembrie 2008, premierul desemnat Emil Boc anunţă componenţa noului cabinet, format din
primul ministru, un vice-prim-ministru şi 18 miniştri. În ziua următoare, toţi miniştrii sunt validaţi de comisiile de
specialitate ale Parlamentului, iar la 22 decembrie 2008 noul guvern primeşte votul de învestitură din partea
Parlamentului, obţinând 324 voturi ,,pentru“ şi 115 ,,împotriva“. Guvernul s-a bazat atunci pe voturile membrilor
grupurilor parlamentare ale Partidului Democrat Liberal şi ale Alianţei PSD-PC. În aceeaşi zi, cabinetul a depus
jurământul de credinţă în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu. N-a trecut niciun an şi în cadrul guvernului PDL-
PSD-PC s-au ivit mari probleme. Astfel că la 2 octombrie 2009, miniştrii desemnaţi de PSD au demisionat în bloc din
Guvern. Peste o altă săptămînă, la 13 octombrie 2009, Guvernul este demis prin moţiunea de cenzură depusă de PNL
şi UDMR.
Din primele luni de mandat, au apărut probleme la conducerea Ministerului Administraţiei şi Internelor. După ce
ministrul Gabriel Oprea l-a numit pe chestorul Virgil Ardelean în funcţia de director al Direcţiei Generale de
Informaţii şi Protecţie Internă, Partidul Social Democrat, din care făcea parte Oprea, i-a retras acestuia sprijinul
politic, pe motiv că numirea lui Ardelean nu a fost făcută cu acordul conducerii partidului. Oprea a demisionat la 14
ianuarie 2009 din funcţia de ministru. El a fost înlocuit la 20 ianuarie de Liviu Dragnea, dar şi acesta a demisionat
după doar 13 zile, motivând că fondurile alocate Ministerului pentru anul 2009 sunt insuficiente pentru realizarea
proiectelor asumate. După demisia lui Dragnea, ministru al internelor a devenit vicepremierul Dan Nica. Tot
ministerul internelor a fost generatorul următoarei crize politice majore. Ministrul Dan Nica a declarat la 25
septembrie 2009, la Craiova, că alegerile prezidenţiale ce urmau ar putea fi fraudate şi că deja nu se mai poate
închiria niciun autocar pentru data de 22 noiembrie 2009, ziua alegerilor, cu referire la posibila fraudare organizată
prin vot multiplu la mai multe secţii de votare. Afirmaţiile sale au fost infirmate de presă, iar apoi primul ministru
Emil Boc l-a făcut pe Nica răspunzător de creşterea infracţionalităţii în România în perioada sa de mandat şi a propus
revocarea sa. Dan Nica a continuat să fie susţinut de PSD, care a refuzat să propună un înlocuitor. După ce
preşedintele a semnat decretul de revocare, PSD s-a retras de la guvernare, toţi miniştrii săi fiind înlocuiţi în guvern
cu interimari de la PD-L.
56
 moțiuni de cenzură, adoptate de Parlament la 13 octombrie 2009; demiterea Guvernului s-
a produs în contextual ruperii alianței dintre PDL și PSD, ulterior guvernarea bazându-se
pe PDL, UDMR și UNPR, precum și pe grupul parlamentar al minorităților naționale.
 Guvernul condus de Mihai-Răzvan Ungureanu (9 februarie – 27 aprilie 2012) s-a
constituit după demisia Guvernului Boc șia a avut 18 membri; a fost demis prin moțiune
de cenzură.
 Guvernul Victor Ponta 1 (cu 21 de miniștri), instalat ca urmare a schimbării majorității
parlamentare, a fost susținut de PSD, PNL și PC (partide care formau alianța politică
numită USL – Uniunea Social-Liberală), precum și de UNPR și grupul minorităților
naționale.
 Guvernul Ponta 2 a avut 28 de miniștri și a funcționat în perioada 21 decembrie 2012 – 5
martie 2014.
 Guvernul Ponta 3 (5 martie 2014 – 17 decembrie 2014), cu 26 de membri, a fost susținut
de PSD, PC, UNPR, UDMR și o grupare liberală disidentă, în frunte cu Călin Popescu-
Tăriceanu.
 Între 17 decembrie 2014 și 4 noiembrie 2015, a funcționat Guvernul Ponta 4 (cu 22 de
membri), fiind susținut de aceeași majoritate, cu excepția UDMR.
 Între 17 noiembrie 2015 și 4 ianuarie 2017, a fost în funcție Guvernul Dacian Cioloș
(tehnocrat), cu 22 de membri.
 A urmat guvernul PSD-ALDE condus de Sorin Grindeanu (4 ianuarie – 29 iunie 2017),
debarcat prin moțiune de cenzură de propriul partid.
 Acestui executiv i-a succedat tot unul bazat pe alianța PSD-ALDE, premier devenind
Mihai Tudose, șef peste 26 de miniștri. Tudose nu a rezista mult în fruntea executivului
(16 ianuarie 2018), din pricina divergențelor cu șeful PSD, Liviu Dragnea.
 După un scurt interimat asigurat de Mihai Fifor, în urma demisiei lui Tudose, a venit la
putere un nou executiv bazat pe alianța PSD-ALDE, de data aceasta fiind condus de o
femeie: Viorica Dăncilă (europarlamentar și șefă a organizației de femei a PSD). Deși a
înregistrat unele succese în planul măririlor de salarii și pensii, ca și în temperarea
schimbărilor din justiție, Guvernul Dăncilă a fost demis prin moțiuea de cenzură (10
octombrie 2019) inițiată de liberali și votată de toate formațiunile de dreapta din Parlament
(dar și de unii parlamentari de centru-stânga de la Pro-România – partidul lui Victor Ponta
– și de doi de la PSD!).
 După căderea guvernului social-democrat (abandonat de aliații din ALDE, conduși de
Călin Popescu-Tăriceanu), a fost învestit guvernul minoritar PNL, condus de Victor Orban
(4 noiembrie 2019). Noul guvern s-a remarcat prin numărul foarte mic de miniștri: 16.
 După demisia celui de-al doilea guvern condus de Ludovic Orban, la 23 decembrie 2020 a
fost instalat guvernul condus de Florin Câțu. Executivul bazat pe alianța PNL-USR-
UDMR a fost demis prin moțiune de cenzură (inițiată de PSD), la data de 5 octombrie
2021, cu 281 de voturi – scor record pentru politica românească de după 1989.
 Deși părea improbabilă o ”mare alianță” (știută fiind poziția anti-PSD a Președintelui
Iohannis), PSD și PNL au convenit crearea unei coaliții de guvernare, împreună cu
UDMR. Funcția de prim-ministru a revenit liberalului Nicolae Ciucă, urmând ca în aprilie
2023 să fie transmisă social-democratului Marcel Ciolacu. Votul de încredere pentru noul
guvern a fost dat pe 25 noiembrie 2021, cabinetul obținând o largă majoritate, de 318
voturi.

Guvernul Emil Boc 2 l-a urmat pe Boc 1 şi a guvernat România din 23 decembrie 2009, când a primit votul de
învestitură din partea Parlamentului. Acest nou guvern a fost susţinut de coaliția formată din Partidul Democrat
Liberal, Uniunea Democrată Maghiară din România şi Uniunea Naţională pentru Progresul României, partid format
în jurul unor parlamentari independenţi care au demisionat sau au fost demişi din partidele ce i-au susţinut la alegerile
din 2008.
57
 Se poate observa că numărul de membri ai executivului a fost mai mare în cabinetele
Roman, Ciorbea, Năstase și Tăriceanu, care s-au instalat în momente de “relaxare post-electorală”
şi în perioade de optimism politic şi economic, pe când celelalte echipe guvernamentale, marcate
de fragilitatea legitimităţii şi de crizele prin care trecea ţara, au preferat să fie mai restrânse.
Remanierile au fost mai multe în guvernele de coaliţie şi în perioadele de început sau de mijloc de
legislatură, pe când guvernele de criză născute sub zodia provizoratului (Stolojan şi Isărescu) şi-
au păstrat integral componenţa iniţială. Intrarea în aceste cabinete nu mai era o miză atât de mare
pentru pretendenţii la înaltele demnităţi publice, căci ea putea să aducă mai multe pierderi decât
beneficii politice şi economice.
Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului; răspunderea juridică este prevăzută în
raporturile dintre executiv, pe de o parte, şi Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedinţie, pe de altă
parte, în sensul că aceste ultime trei autorităţi au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor
Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Membrii Guvernului au dreptul să
participe la şedinţele Parlamentului (mulţi dintre ei fiind şi senatori sau deputaţi) şi sunt obligaţi
să răspundă la interpelările legislativului.
Atribuţiile Guvernului României se grupează în următoarele categorii: a) atribuţiile privind
asigurarea executării legilor (prin actele normative ce stabilesc măsurile concrete în vederea
aplicării legilor); b) conducerea şi controlul activităţii ministerelor şi a autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale (atribuţii exercitate prin prefecţi sau, după caz, în mod nemijlocit);
conducerea şi controlul nu exclud însă principiile descentralizării şi autonomiei locale; c)
elaborarea proiectelor de legi şi supunerea lor spre aprobare Parlamentului; printr-o lege specială
de delegare, Guvernul poate fi abilitat să emită ordonanţe, în timpul vacanţei parlamentare; d)
atribuţii privind desfăşurarea activităţii economico-financiare şi sociale; e) alte atribuţii de politică
internă, precum: asigurarea ordinii publice, îndeplinirea măsurilor de organizare şi de înzestrare a
Armatei; organizarea alegerilor; organizarea şi funcţionarea ministerelor şi a altor instituţii
centrale de specialitate ale administraţiei; numirea şi demiterea prefecţilor; f) atribuţiile din
domeniul politicii externe: negocierea tratatelor, încheierea acordurilor şi convenţiilor
internaţionale.
Pentru îndeplinirea funcţiilor sale, Guvernul României are în subordine ministerele, un
aparat de lucru (cuprinzând Aparatul de lucru al Primului-Ministru, Secretariatul General al
Guvernului şi diverse Departamente), precum şi anumite organe de specialitate ale administraţiei
centrale (Direcţia Generală a Vămilor, Oficiul Concurenţei, Institutul Naţional pentru Statistică şi
Studii Economice, Biroul Român de Metrologie Legală, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci,
Agenţia Domeniilor Statului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor etc.).

Autoritatea judecătorească
Activitatea de soluţionare a litigiilor civile, penale şi administrative este realizată de
instanţele judecătoreşti (Curtea Supremă de Justiţie – redenumită ulterior Înalta Curte de Casație
și Justiție –, Curţile de Apel, tribunalele şi judecătoriile), în conformitate cu: Legea 92/1992
privind organizarea judecătorească; Legea Curţii Supreme de Justiţiei (56/1993) și Legea nr.
304/2000; Legea instanţelor şi parchetelor militare (54/1993); Legea contenciosului administrativ
(29/1990); Legea privind raporturile de drept internaţional privat (105/1992).
În baza acestor legi, activitatea jurisdicţională se realizează la următoarele niveluri: a)
judecătoriile – instanţe de fond, cu competenţă generală, ce funcţionează în toate localităţile
urbane ale ţării; b) tribunalele – având competenţă judiciară în primă instanţă a proceselor şi
cererilor precizate prin legi, precum şi competenţa judecării apelurilor şi recursurilor –
funcţionează doar în reşedinţele de judeţ şi în Capitală; c) curţile de apel (15 la nivelul întregii
ţări) judecă unele cauze în primă instanţă, însă activitatea lor de bază constă în judecarea
apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă şi judecarea
58
recursurilor la hotărârile pronunţate de tribunale în apel; d) Înalta Curtea de Casație și Justiţie
urmăreşte aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele de judecată; ea este
organizată în cinci secţii: civilă, penală, comercială, de contencios administrativ şi militară.
Preşedintele, vicepreşedinţii, preşedinţii de secţii şi ceilalţi judecători ai ÎCCJ sunt numiţi de
Preşedintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe o durată de 6 ani.
De altfel, toţi judecătorii în România sunt numiţi de Preşedintele Republicii, fiind inamovibili.
Şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia unor cazuri prevăzute de lege. Procedura judiciară
se desfăşoară în limba română; cetăţenii aparţinând minorităţilor, ca şi persoanele care nu înţeleg
sau nu vorbesc limba română au dreptul la un interpret.
În îndeplinirea funcţiilor lor, instanţele judecătoreşti sunt sprijinite de alte două instituţii:
Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Ministerul Public (intitulat în regimul
trecut “Procuratura Generală a României”) reprezintă interesele generale ale societăţii în
activitatea judiciară, apărând ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Ministerul Public (condus de Procurorul General, numit de Preşedintele ţării) îşi exercită
atribuţiile prin procurori, care activează în cadrul parchetelor. Procurorii îşi desfăşoară activitatea
sub autoritatea ministrului Justiţiei. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi
aleşi pe o durată de 4 ani.
Modul de organizare a autorităţilor judecătoreşti şi legiferarea incompatibilităţii calităţii de
magistrat cu apartenenţa la un partid politic a încercat să rezolve una dintre cele mai însemnate
probleme ale tranziţiei în domeniul justiţiei: depolitizarea. De asemenea, se încearcă eliminarea
corupţiei din rândul magistraţilor, prin aplicarea unor sancţiuni drastice, dar şi prin acordarea unor
salarii care să înlăture tentaţiile la care sunt supuşi oamenii într-o economie aflată în criză.

Curtea Constituţională

Într-un stat în care legile au reprezentat ele însele exemple de încălcare a Constituţiei
(pentru a nu mai lua în calcul deciziile politice arbitrare ale dictaturii comuniste), necesitatea
instituirii unui control al constituţionalităţii era de necontestat. Nici una dintre forţele politice care
aveau reprezentanţi în Adunarea Constituantă nu a negat oportunitatea creării unei autorităţi
speciale sau măcar delegarea competenţei jurisdicţionale constituţionale unei autorităţi din
sistemul puterii judecătoreşti. În timpul regimului comunist, controlul constituţionalităţii legilor
fusese realizat de o comisie specială a Marii Adunări Naţionale. Respectiva comisie nu respinsese
însă nicio lege pe motiv de neconstituţionalitate, deşi ar fi avut suficiente motive să o facă în
nenumărate cazuri. În sistemul politic post-totalitar, nu mai era acceptabilă păstrarea vechii
proceduri de control, întrucât o comisie parlamentară ar fi putut permite blocului majoritar de
guvernământ să îşi impună voinţa în activitatea legislativă, fie şi cu încălcarea legii fundamentale.
Odată eliminată soluţia controlului parlamentar al constituţionalităţii legilor, Constituanta
avea de ales între două soluţii: tradiţia jurisdicţiei constituţionale româneşti de dinainte de cel de-
al doilea război mondial, sau experienţa în domeniu a unor ţări occidentale ca Austria, Germania,
Franţa, Belgia, Spania sau Portugalia.
Constituţia României din 1923, reluând o tradiţie mai veche, din 1912, stabilea controlul
judecătoresc al constituţionalităţii legilor. Acest control era apanajul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Împotriva acestei soluţii s-au adus argumente legate de faptul că judecătorii Curţii
Supreme nu au competenţa de a judeca legile însele, ci numai de a judeca în conformitate cu
legile. În aceste condiţii, s-a optat pentru o autoritate de jurisdicţie constituţională situată în afara
celor trei puteri clasice.
Potrivit Constituţiei (Titlul V) şi Legii nr. 47/1992, Curtea Constituţională, formată din 9
judecători, are următoarele atribuţii: a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor (la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii camerelor Parlamentului, a unui grup de cel
puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori, sau din oficiu); b) se pronunţă asupra constituţionalităţii
59
regulamentelor de organizare a camerelor Parlamentului; c) hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate a legilor şi a ordonanţelor guvernamentale, ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti (în cauze civile şi de contencios administrativ); d) veghează la respectarea procedurii
pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatul sufragiului; e) constată existenţa
circumstanţelor care justifică interimatul în exerciţiul funcţiei de Preşedinte al României şi
comunică rezultatul constatărilor Parlamentului şi Guvernului; f) dă avizul consultativ pentru
propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui; g) veghează la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; h) verifică
îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative a cetăţenilor; i) hotărăşte asupra
contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Observăm că atribuţiile Curţii Constituţionale nu se limitează la verificarea
constituţionalităţii actelor normative emise de legislativ sau a ordonanţelor guvernamentale. Prin
activitatea sa, Curtea garantează legalitatea unor proceduri politico-juridice, cum ar fi votul,
referendumul sau suspendarea Preşedintelui Republicii. În aceste condiţii, Curtea Constituţională
nu are doar o natură jurisdicţională, ci şi o natură politică. Aceasta rezultă din modul de numire a
judecătorilor şi din faptul că tranşează dispute care, pe lângă fundamentarea juridică, au şi un
important substrat politic (a se vedea, spre exemplu, procedura de suspendare a Preşedintelui
Republicii, iniţiată în 1995 de către opoziţia parlamentară, sau contestarea dreptului lui Ion Iliescu
de a candida la prezidenţialele din 1996, procedura de suspendare împotriva lui Traian Băsescu, în
2007 etc.).

Avocatul Poporului

Titlul II al Constituţiei României tratează drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

ale cetăţeanului. Ultimul capitol al acestui titlu prezintă o nouă instituţie a sistemului nostru
politic: “Avocatul Poporului”. După o lungă perioadă în care drepturile şi libertăţile au fost simple
abstracţiuni (sau, atunci când deveneau concrete, luau mai mult forma obligaţiilor), crearea unui
for care, pe lângă instituţiile clasice, să apere aceste drepturi şi libertăţi reprezenta o promisiune
pentru durabilitatea democraţiei româneşti.
În legea fundamentală a României, Avocatul Poporului, ca şi Curtea Constituţională, nu
intră formal în categoria autorităţilor publice, având mijloace de acţiune şi atribuţii care nu se
înscriu în mecanismele tradiţionale ale raporturilor dintre puterile clasice ale statului. De aceea,
acceptarea în sistem a acestei instituţii n-a fost un fapt lipsit de controverse.
Desemnat de către Senat pe o perioadă de patru ani, Avocatul Poporului are ca rol
fundamental apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, la cerere sau din oficiu. În acest sens, el
verifică şi constată faptele de încălcare a drepturilor şi libertăţilor, sesizând apoi autorităţile
competente în vederea restabilirii legalităţii şi a reparării prejudiciilor cauzate. Anual, Avocatul
Poporului prezintă rapoarte asupra activităţii sale, la cererea camerelor Parlamentului.
În sistemul politic românesc, Avocatul Poporului are încă o identitate firavă, atât din cauza
rolului său marginal (şi decorativ) pe care i-l rezervă celelalte autorităţi, din lipsa de publicitate,
cât şi din cauza lipsei de exerciţiu a populaţiei în apărarea propriilor ei drepturi prin apel la
instituţiile adecvate. La două decenii după înlăturarea dictaturii şi după alungarea formală a
spaimelor totalitarismului, pentru cei mai mulţi dintre români, reacţia la încălcarea unui drept
legal este resemnarea; puţinii indivizi care au curajul şi răbdarea să se angajeze într-un raport de
contestare a deciziilor nedrepte ale autorităţilor statului preferă să se adreseze Preşedintelui
Republicii (în virtutea inerţiilor paternaliste din vechiul regim comunist) sau forurilor
internaţionale. Astfel, Avocatul Poporului are încă o cale lungă până la intrarea sa deplină în rolul
de apărător al democraţiei şi al drepturilor civile în România.

60
 Autorităţile administraţiei publice locale

Pe lângă sistemul autorităţilor cu competenţe generale şi reprezentare naţională, tranziţia

instituţională din România a cuprins şi palierul administraţiei locale. Reforma sistemului
instituţional al puterilor locale era necesară întrucât vechea organizare socialistă se baza pe
principiul centralismului şi al subordonării ierarhice, contravenind astfel atât exigenţelor
dezvoltării comunitare, cât şi puternicului curent al descentralizării, care a cuprins întreaga lume
democratică (inclusiv statele cu vechi tradiţii centraliste).
În gândirea politică şi în dreptul administrativ, trebuiau să apară noi repere pentru
organizarea puterilor locale. Iar fundamentul acestor repere era principiul subsidiarităţii.
Subsidiaritatea este acel principiu conform căruia deciziile politice nu trebuie luate la un nivel mai
înalt decât este necesar: este greşit să i se retragă individului şi să i se încredinţeze comunităţii
ceea ce individul este în stare să realizeze singur; funcţiile şi serviciile pe care le pot realiza
comunităţile restrânse nu trebuie puse în sarcina comunităţilor mai mari. În mod similar,
intervenţia statului este indezirabilă când există alternative de acţiune eficientă mai apropiate de
indivizii sau comunităţile interesate; autoritatea în general şi statul în particular nu trebuie să
împiedice persoanele sau comunităţile de a-şi concepe şi conduce propriile lor acţiuni; dimpotrivă,
ca un aspect “pozitiv” al subsidiarităţii, statul este dator să incite sau să susţină libera iniţiativă de
acţiune a indivizilor şi a comunităţilor locale. Plecând de la acest fundament filosofico-juridic,
dreptul administrativ contemporan a instituit principiile autonomiei şi descentralizării. Acestor
două principii, care trebuiau să stea la baza noii administraţii publice locale, li se adaugă
principiul electiv.
După revoluţia din decembrie ’89, administraţia publică locală a trecut prin trei faze
organizatorice. În prima fază, au fost dizolvate de facto organele locale ale puterii de stat
(consiliile populare de la nivel judeţean, municipal, orăşenesc şi comunal) şi organele
administraţiei de stat (comitetele executive ale consiliilor populare judeţene şi birourile executive
ale celorlalte consilii populare). În locul lor, au preluat administrarea treburilor publice în teritoriu
consiliile Frontului Salvării Naţionale, create prin Decretul-lege nr. 2/1989.
Decretul-lege emis de CFSN la 27 decembrie 1989 stabilea crearea de consilii ale FSN în
toate unităţile administrativ-teritoriale ale ţării. Ele aveau drept sarcină organizarea şi desfăşurarea
activităţilor economice, culturale, comerciale, gospodăreşti, educaţionale, de ocrotire a sănătăţii şi
de menţinere a ordinii publice. Pentru ducerea la îndeplinire a atribuţiilor, consiliile teritoriale ale
Frontului aveau în subordine aparatele tehnice ale fostelor comitete şi birouri executive (fosta
administraţie de stat).
În condiţiile specifice revoluţiei, consiliile FSN aveau autoritatea proprie unor organisme
reprezentative (alese). Rămânea însă în suspensie problema “executivelor locale”. Ea a fost
rezolvată în cea de-a doua fază, prin Decretul-lege nr. 7 din 7 ianuarie 1990, privitor la
organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat. Observăm că, la acea dată,
se menţinea distincţia dintre “organele puterii de stat” şi “organele administraţiei de stat” (din
denumirea lor, ca şi din organizarea ierarhică, rezultând etatismul şi centralismul). Noile autorităţi
executive purtau numele de “primării” şi se instituiau la toate eşaloanele teritoriale: municipal,
orăşenesc şi comunal. Componenţa nominală a primăriilor (pe funcţii de primar, viceprimar,
secretar şi membri) era stabilită de consiliile FSN, transformate ulterior în CPUN (după modelul
transformării puterii legislative). Organele administraţiei de stat nou înfiinţate (în întregul lor, dar
şi fiecare membru în parte) răspundeau în faţa consiliilor teritoriale ale Frontului, cât şi în faţa
administraţiei centrale.
Sistemul bazat pe distincţia între “organele locale ale puterii” şi “organele locale ale
administraţiei de stat” a funcţionat până la alegerile locale din 9 februarie 1992. Desfăşurat în
conformitate cu prevederile Constituţiei, cu cele ale noii Legi a administraţiei publice locale şi cu
Legea alegerilor locale, scrutinul din februarie 1992 a inaugurat noul sistem al administraţiei
publice locale româneşti.
61
 Autorităţile administraţiei publice locale, constituite pe baza principiului autonomiei locale
şi al descentralizării serviciilor publice, sunt consiliile locale, primăriile şi consiliile judeţene. La
nivelul comunelor, al oraşelor şi municipiilor se aleg prin vot direct consiliile locale şi primarii.
Consiliile judeţene s-au ales iniţial, potrivit prevederilor Legii 69/1991 (Legea administraţiei
publice locale), de către un corp de electori format din totalitatea consilierilor locali de pe raza
judeţului. Prin modificările ulterioare la Legea 69/1991 şi la Legea 70/1991 (Legea alegerilor
locale), s-a trecut şi în cazul consiliilor judeţene la votul direct, cu scrutin de listă de partid şi
candidaturi independente.
Consiliile locale sunt autorităţi deliberative ce adoptă hotărâri de interes local. Numărul de
consilieri este diferit, în funcţie de mărimea localităţii: de la 11 în comunele mici, până la 35 în
marile localităţi urbane, cu excepţia Capitalei, care are 75 de consilieri. Pentru funcţia de consilier
local nu există salarizare; consiliile pot stabili, însă, indemnizaţii de şedinţă. Pe durata mandatului
(4 ani), consilierii se bucură de protecţia acordată de Legea funcţionarului public. Fiecare consiliu
local are un secretar (un funcţionar public de carieră, cu studii juridice sau administrative, angajat
prin concurs) şi un sistem de servicii publice, pe domenii de activitate.
Primarii sunt organe executive ale puterii locale, îndeplinind în acelaşi timp şi rolul de
reprezentanţi ai statului în fiecare localitate. În activitatea lor, ei sunt ajutaţi de câte unul sau mai
mulţi viceprimari, aleşi de consiliul local. Alegerea primarului se face prin scrutin uninominal, în
două tururi, candidaturile fiind depuse de partidele politice sau de independenţi. Mandatul
primarului este de 4 ani. Atribuţiile primarului rezultă din dubla sa calitate: de reprezentant al
statului şi de autoritate executivă a administraţiei locale.
Prin noua organizare a puterilor locale, fiecare unitate administrativ-teritorială este
autonomă, putându-se dezvolta în conformitate cu interesele comunităţii care locuieşte pe
respectivul teritoriu. Dar în tânăra democraţie românească, pe lângă dificultatea înţelegerii şi
practicării ei, autonomia administrativă a creat unele dispute legate, pe de o parte, de
compatibilitatea dintre autonomia locală şi unitatea şi integritatea statului naţional, iar pe de altă
parte, de raporturile financiare dintre stat şi comunităţile locale.
Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice care coordonează activitatea
consiliilor locale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Atribuţiile sale sunt:
a) coordonarea activităţii consiliilor locale (fără a exista, însă, vreun raport ierarhic de
subordonare); b) înfiinţarea, organizarea şi conducerea serviciilor publice judeţene; c) adoptarea
bugetului judeţean; d) administrarea domeniului public şi privat al judeţului; e) stabilirea
impozitelor şi a taxelor; f) înfiinţarea instituţiilor culturale, sanitare şi asistenţiale etc. Organul
executiv al consiliului judeţean este preşedintele, a cărui alegere s-a modificat, începând din 2008,
în sensul trecerii la scrutinul uninominal. În îndeplinirea atribuţiilor sale, preşedintele este ajutat
de delegaţia permanentă (formată din preşedinte, vicepreşedinţi şi 5-7 consilieri) şi de secretarul
consiliului judeţean (funcţionar public numit de Ministerul Administraţiei și Internelor). De
asemenea, consiliul judeţean are şi un sistem de servicii publice specializate, asemănător celui
aflat la dispoziţia consiliului local, dar mai extins şi mai complex.
“Culoarea politică” a administraţiei publice locale s-a modificat semnificativ din 1990
până în prezent. Obţinerea majorităţii în consiliile judeţene şi locale, ca şi impunerea unui număr
cât mai mare de primari, reprezintă un test major pentru liderii locali ai partidelor, care se
legitimează astfel în faţa conducerilor centrale. Dar administraţia locală poate fi şi un “măr
otrăvit” pentru orice formaţiune politică, în condiţiile crizei economice.
Constituţia României include şi prefectul în categoria autorităţilor administraţiei publice
locale. Acesta este reprezentantul Guvernului în judeţ, având ca atribuţii principale: a) conducerea
serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei; b) tutela administrativă asupra colectivităţilor locale. Existentă în România încă
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, instituţia prefectului a fost eliminată în timpul
regimului comunist, fiind reintrodusă în sistemul autorităţilor publice prin Legea nr. 5/1990.
Această lege definea prefectura drept “organ local al administraţiei de stat cu competenţă
62
generală”. Legea administraţiei publice locale clarifică relaţia dintre cele două eşaloane
administrative, prefectul fiind elementul de legătură între administraţia de stat şi cea locală.
Prin Legea nr. 69/1991, s-a stabilit că în fiecare judeţ şi în Capitală se organizează, pe
lângă prefecturi, câte o Comisie administrativă compusă din: prefect, preşedintele consiliului
judeţean (respectiv primarul general al Capitalei), primarul municipiului reşedinţă de judeţ,
conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale
administraţiei publice centrale. Comisia administrativă este un organ consultativ al prefectului.
Principalele sale atribuţii sunt: a) elaborarea programului anual de activităţi la nivel judeţean; b)
medierea divergenţelor dintre autorităţile administraţiei locale şi serviciile deconcentrate ale
administraţiei centrale.
Evoluţia instituţiilor administraţiei publice locale în perioada post-totalitară a apropiat
România de maniera de organizare a puterilor locale din democraţiile occidentale. Jocul politic la
nivel local, mai pasionant uneori decât marile confruntări naţionale, contribuie în mod
semnificativ la construcţia atitudinii critice şi responsabile, precum şi a culturii politice a
populaţiei.

Bibliografie

Ana-Maria Ambrosă și Cristian Bocancea, Sistemul politic românesc contemporan, în: Cristian
Bocancea și Daniel Șandru (coord.), Sinteze de știință politică, Institututl European, Iași, 2012.
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL,
Bucureşti, 1996.
Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Polirom, Iaşi,
2001.
Cristian Bocancea, La Roumanie du communisme au post-communisme, Editions L'Harmattan,
Paris, Montréal, 1999.
Cristian Bocancea, Meandrele democraţiei. Tranziţia politică la români, Polirom, Iaşi, 2002.
Cristian Bocancea, Povestea Constituției la români, in: Sorin Bocancea (coord.), Constituția
României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală, Editura Institutul European, Iași, 2013.
Cristian Bocancea, Clanurile și rolul lor antimodernizator în România postcomunistă, în: Lucian
Dîrdală (coord.), Reforme ale justiției în Europa de Est, Institutul European, Iași, 2014.
Sorin Bocancea (coord.), Revoluția română. Militari, misiuni și diversiuni, Institutul European,
Iași, 2015.
Sorin Bocancea și Doru Tompea, Două decenii de comunism în Iașul universitar, Institutul
European, Iași, 2019.
Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Editura
Humanitas, București, 2011.
Lucian Boia, Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac, Editura Humanitas, 2018.
Lucian Boia, Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac, Editura Humanitas, 2019.
Catherine Durandin și Zoe Petre, România post 1989, Institutul European, Iași, 2010.
Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
Cristian Ionescu, Regimul politic în România, Editura All Beck, București, 2002.
Alina Mungiu-Pippidi, Politica după comunism, Humanitas, Bucureşti, 2002.
Adrian Neculau (coord.), Viaţa cotidiană în comunism, Polirom, Iaşi, 2004.
H.-R. Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti, 1995.
Andrei Pleşu, Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, Bucureşti, 1996.
Cristian Preda, Sorina Soare, Regimul, partidele și sistemul politic din România, Editura Nemira,
București, 2008.
Alexandru Radu, Partidele politice româneşti după 1999, Editura Paideia, Bucureşti, 2003.

63
Alexandru Radu, Daniel Buti, Sistemul politic românesc, Editura Pro Universitaria, București,
2010.
Alexandru Radu, Politica între proporționalism și majoritarism: alegeri și sistem electoral în
România postcomunistă, Institutul European, Iași, 2012.
Apostol Stan, Istorie și politică în România comunistă, Editura Curtea Veche, București, 2010.
Daniel Șandru și Sorin Bocancea (coord.), Mass-media și democrația în România postcomunistă,
Institutul European, Iași, 2011.

64