Revoluția franceză (în franceză Révolution française) a fost o serie de revolte sociale și politice

radicale din Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței,
marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.

Resentimentul popular față de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația a crescut în timpul
unei crize financiare în urma a trei războaie anglo-franceze costisitoare și a câtorva ani cu recolte
proaste. Cereri de schimbare și reforme au fost formulate după idealuri iluministe, ceea ce a
provocat convocarea Stărilor Generale în mai 1789.

Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul asupra
Bastiliei în iulie, aprobarea Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului în luna august și un marș
al femeilor către Versailles care a forțat curtea regală să plece la Paris, în octombrie. Un eveniment
central al primei etape a fost desființarea feudalismului, taxelor, instanțelor și privilegiilor feudale la
4 august 1789. Următoarea etapă a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor majore, între
diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost
decisivă pentru abolirea monarhiei, republica fiind proclamată la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic
al XVI-lea al Franței a fost executat la 21 ianuarie 1793.

Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând din 1792,
Războaiele revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei italiene, a
Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern, agitația populară a radicalizat
Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de Robespierre și a iacobinilor.
Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794, a provocat
până la 40.000 de decese în interiorul Franței, dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat granițele noii
republici. Domnia „Terorii” s-a încheiat cu executarea lui Robespierre și înlăturarea de la conducere a
iacobinilor.

Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra statului
francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datorită acuzațiilor de corupție, regimul s-a
prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de Napoleon Bonaparte în 1799, văzut ca ultimul an al
Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu Imperiul, stabilind scena pentru o gamă
mai largă de conflicte globale în cadrul războaielor napoleoniene.

Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și

religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost brusc răsturnate prin
formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global, revoluția a accelerat ascensiunea
republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului, socialismului și
secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total. Unele dintre
documentele sale importante, cum ar fi „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, au lărgit
sfera drepturilor omului, incluzând femeile și sclavii, și a continuat să inspire mișcări pentru
aboliționism și votul universal în secolul următor.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, o mișcare a făcut că reformele să fie dezirabile și necesare:
Iluminismul. "Les philosophes", ca Voltaire, Montesquieu și Rousseau au scris despre problemele
Franței și au atacat prejudecățile și superstițiile din mediul lor. Au contribuit la cea mai mare opera
iluministă: Encyclopédie, al cărui prim volum a apărut în 1752, ultimul din cele 35 apărând în 1780.

Scopul lor era aplicarea analizei raționale în toate domeniile, nefiind dispuși să accepte tradiția sau
revelația ca rațiunea suficientă pentru a întreprinde ceva, pledând pentru libertatea presei, a
cuvântului, a comerțului, împotriva arestărilor arbitrare, decât pentru egalitate, deși doreau
egalitatea în fața legii. Principalele ținte ale atacurilor lor erau biserica și guvernarea despotică. Nu
mai acceptau interpretarea literară a Bibliei și respingeau tot ce nu puteau fi explicat de rațiune, ca
miracolele și superstițiile, condamnând biserica catolică pentru bogăția, corupția și intoleranța de
care dădea dovadă. Voltaire, care era deist, a exclamat: "Ecrasez l'infame!" [3]

Charles de Secondat, baron de Montesquieu a declanșat atacul împotriva despotismului. În 1748, a

apărut cartea sa, „Spiritul Legilor”. Susținea că monarhia însemna guvernare de către un singur om
conform legii, iar despotismul însemna guvernare de către un singur om, neîngrădit de o lege, fiind
arbitrar. Acesta a fost președintele parlamentului din Bordeaux și consideră că aceste instanțe, ca
stările provinciale, au un rol că intermediari între rege și supușii săi. Puterea lor îl împiedică pe rege
să devină despot. Parlamentele erau entuziasmate de ideile lui, în timp ce opinia publică le acceptă
că apărătoare ale drepturilor oamenilor împotriva despotismului ministerial. Filosofii criticau
instituțiile vechiului regim, dar nu se opuneau regimului pentru că nu erau revoluționari. Mulți dintre
ei, ca Montesquieu, Voltaire și Jean-Jacques Rousseau, erau nobili sau făceau parte din înalta
societate, dar doctrina învățăturii lor a produs efectul așteptat. Ideile lui Montesquieu se reflectau în
protestele parlamentelor. Cahiers de doleances (caiete de doleanțe) ale nobililor erau impregnate de
ideile iluminismului. Autorii lor erau profund ostili vechiului regim și dornici să creeze un stat liberal și
reprezentativ. Starea a Treia era în continuare conservatoare.

Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă. Scrierile sale sunt
îndreptate împotriva inechităților sociale, superstițiilor, intoleranței religioase. A criticat Vechiul
Regim și Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a gândirii și egalitatea tuturor oamenilor în
fața legii. Consideră că relele societății pot fi îndreptate prin alianța între monarhi și filosofi. Voltaire
este teoreticianul despotismului luminat.

Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o opera importantă. În 1721 a publicat
„Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa și care critică realitățile
continentului nostru și anume: intoleranța religioasă, instituțiile culturale și de stat, inclusiv monarhia
absolută. În cartea „Spiritul legilor” teoretizează principiul separării puterilor în stat. Consideră
monarhia constituțională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă,
legislativă și judecătorească erau independente una față de cealaltă.

Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, „Discurs asupra inegalității
de avere” și „Contractul social”, exprimă aspirațiile micii burghezii din care făcea parte. Consideră
sursa inegalității și a relelor în societate ca fiind proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată. De
asemenea, milita pentru participarea tuturor cetățenilor la viața politică, statul trebuia organizat
pentru a asigura suveranitatea poporului.

Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert au publicat „Enciclopedia” în 35 de volume, „Enciclopedia”

conține ideile revoluționare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate și toleranță, egalitatea
între oameni și între popoare. Forma ideologică a iluminismului, prin critica la adresa Vechiului
Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări cauzate de Revoluția franceză.

Abia după izbucnirea revoluției și după căderea Vechiului Regim, ideile iluminismului au produs o
ideologie revoluționară, crescând interesul pentru Contractul Social.

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Orice analiză a conservatorismului nu poate ignora existenţa unui

paradox ideologic: în absenţa unei cărţi care să deţină potenţialul de a-i rezuma

propriul crez, direcţia evocată se sustrage unei încercări de inventariere

intelectuală rigidă. Căci mişcarea conservatoare nu deţine în canonul ei de după

1789 un text a cărui valoare de reprezentativitate să fie comparabilă cu cea a

Capitalului lui Karl Marx, pentru a invoca un caz clasic. În aceeşi măsură în

care este neştiinţific, în vocabularul marxist, conservatorismul rămâne un

fenomen eterogen, a cărui diversitate descurajează tentativele de ordonare

taxonomică. În cele din urmă, este mult mai uşor să identifici în spaţiul public

un conservator decât să îi listezi setul de valori fondatoare. După cum, în unele

situaţii, capacitatea conservatorilor înşişi de a avansa o definiţie general

acceptabilă a filosofiei lor este relativ limitată. Non ideologic, conservatorismul

este mult prea dependent de context pentru a putea aspira la claritatea

geometrică a altor direcţii politice. Ceea ce nu înseamnă, astfel cum se va şi

argumenta aici, că nu putem identifica un numitor comun care să genereze o

imagine a conservatorului, ca tip antropologic al modernităţii.

Prin Joseph de Maistre şi Louis de Bonald, vocile conservatorismului francez

sunt şi vocile gândirii „reacţionare” – în cazul lor, „reacţiunea” este imaginată în

termenii unei reaşezări în raport de cataclismul istoric ai cărui martori sunt. Opoziţia

intratabilă faţă de anul 1789 şi de moştenirea sa determină şi timbrul acestei specii

de conservatorism. Moderaţia şi flexibilitatea evoluţionistă cedează în faţa tentaţiei

unei replieri către istorie, tradiţie şi credinţă. Radicalismul criticii îl egalează pe

cel al revoluţionarilor, ca într-o mişcare de pendul. Pentru de Maistre şi de

Bonald, 1789 este departe de a fi un accident izolat: progresul în mişcare este

responsabil pentru rătăcirea unei naţiuni. Catastrofa revoluţiei, sugerează argumentul

contra-revoluţionar, ar putea fi încărcată cu sens doar în măsura în care Franţa

însăşi va identifica şi exorciza răul ei interior. Lupta împotriva revoluţiei este,

în acelaşi timp, o luptă împotriva Iluminismului. 1789 expune, tragic, doar ultimele

consecinţe ale unei maladii intelectuale.

Un punct special se referă la consistenţa tradiţiei în numele căreia se

ridică contra-revoluţionarii francezi. Tradiţia de la care se vor revendica de

Maistre şi de Bonald nu poate deţine precizia şi moderaţia vechii constituţii

prezente la Burke. Apărând tradiţia, conservatorii francezi de început

celebrează o Franţă idealizată, în aceaaşi măsură în care romanticii germani vor

elogia un Ev Mediu arcadic. Distanţa dintre constituţionalismul whig al lui

Burke şi constructul reacţionar francez nu poate fi eliminată din ecuaţia

Intelectuală

7 A se vedea articolul lui ISAIAH BERLIN, dedicat contra-iluminisnului din Dictionary of

the History of Ideas, disponibile pe site-ul etext.Virginia.edu/DICHIST/dict.Htlm. De asemenea,

utilă este şi analiza lui ELISHA GREIFER, „Joseph de Maistre and the revolt against the eighteenth

century”, în The American Political Science Review, 3/1961, pp. 591-598.

PHILIPPE BÉNÉTON, prefaţa la Christopher Olaf Blum (editor), Critics of the Enlightenment.

Readings in the French Counter-Revolutionary Tradition, ISI Books, 2003, pp. VIII-XV.

Odată cu de Maistre, conservatorismul contra-revoluţionar afirmă

failibilitatea fiinţei umane şi falsitatea mitologiei progresului. Nimic din ceea

ce spiritul uman concepe nu poate anula povara unei moşteniri adamice.

Tabloul idilic al unei umanităţi corupte de viaţa în societate lasă loc unei

viziuni ce poate apărea excesiv de sumbră modernilor: în centrul ei se află un

om dominat de patimi, înclinat către starea de război permanentă. Legile, ca şi

Călăul, sunt căile prin care acest potenţial malefic este ţinut sub control de

semenii săi. Dimensiunea creştină este indisociabilă de lectura lui de Maistre