Istoria ideilor politice II

SPR1, 3 mai 2023

Teoria anacronismului postrevoluționar.
Liberalii anti-Rousseau
• Benjamin Constant și alți autori liberali combat interpretarea asimilată de obicei a
Revoluției și a regimului democrației directe ca unic mod de a citi transpunerea
regimurilor politice democratice.
• Teza lui Constant este că un regim politic modern optim trebuie:
• 1. să se adapteze la circumstanțele istorice, sociale și demografice
• 2. Să se definească în ordinea reprezentării și nu a democrației directe (influență
Kantiană)
• 3. Să definească libertatea modernă ca „o independență privată”, în contrast cu
libertatea Anticilor, care este „participare activă și constantă la puterea colectivă”.
• 4. Să abandoneze teoriile contractualiste. Societatea trebuie să fie într-o corelație
cu istoria, nu cu originile sale ipotetice.
• Se observă în acest punct influența lui Kant și a viziunii sale asupra istoriei, expusă
în eseul „Ce sunt Luminile”, publicat în 1784.
Din nou, despre Antici și Moderni. Benjamin
Constant (1767-1830) vs. Rousseau
• Benjamin Constant, scriitor și filosof politic, figură esențială a
liberalismului în timpul restaurării după ce s-a apropiat de Bourboni.
De-a lungul existenței sale, este renumit pentru discursurile și pentru
contribuția sa la redactarea Cartei Constituționale de la 1815. Încă de
la sfârșitul secolului al XIX-lea, este cel mai cunoscut drept autorul lui
Adolphe, una dintre capodoperele romanului analitic și, de la ultimele
descoperiri din anii '50, ca unul dintre scriitori care au exploatat cel
mai bine diversele posibilități ale autobiografiei, sub toate formele
sale.
• 1819: Discurs despre Libertatea anticilor și Libertatea modernilor
Teoria societății politice naturale
• În linia inaugurată deja de Kant în 1784, B. Constant pledează pentru
o viziune evolutivă a coeziunii sociale, despre care nu se poate afirma
cu certitudine că are o origine precisă într-o formă sau alta de
asociere.
• Secolul XIX va adopta din ce în ce mai mult viziunea încadrării în
istorie a regimurilor politice (Istoria civilizațiilor) și va abandona
progresiv artificialismul contractualist.
• „Originea stării sociale este o mare enigmă, dar evoluția sa este
simplă și uniformă”, scrie Constant în 1796. Ea se îndreaptă către
„egalitate”.
Două direcții ale conservatorismului
• 1. Conservatorismul britanic: Burke și Disraeli (prim ministru, 1868, 1874-
1880).
• Liberal, pragmatic
• Atașat unei tradiții naționale
• Monarhie parlamentară limitată
• Favorizat de parlamentarismul britanic
• 2. Conservatorismul reacționar francez (Joseph de Maistre, Charles
Maurras, 1868-1952)
• Anti-liberal
• Naționalism
• Tradiționalism
Definiții:
• O mișcare politică și intelectuală constituită pentru apărarea ordinii
politice și sociale tradiționale ale națiunilor europene dinaintea
Revoluției franceze.
• Se distanțează de familiile de gândire liberală și de stânga.
• Se definește în raport și prin opoziție cu Revoluția franceză, prin trei
categorii de critici:
Edmund Burke
• Politician și scriitor irlandez (Dublin în jurul anului 1729-Beaconsfield
1797).
• Membru al Camerei Comunelor din 1766, unul dintre principalii lideri
ai partidului Whig, un orator strălucit, s-a distins prin liberalismul său
și s-a făcut campion al coloniilor americane împotriva arbitrariului
regal. A fost arhitectul unei coaliții a whigs și Tories. Reflecțiile sale
despre revoluția din Franța (1790), foarte ostile Revoluției franceze,
sunt în același timp o apărare și o ilustrare a instituțiilor engleze.
Teme ale gândirii lui Burke
• Critică de natură liberală și conservatoare
• Datoria unui popor: conservarea tradițiilor : Tradiționalism
• Respinge contractul social al lui Rousseau, de pe pozițiile unei filosofii a
naturii
• Legitimitatea unei constituții este fondată pe prescripție, nu pe o convenție
(caracterul transcendent al dreptului, mai ales la de Maistre)
• Starea naturală este sinonimă cu viața în societate, care atinge în mod
gradual statutul de civilizație
• Legile trebuie să fie particulare și conforme cu un context specific
• Există construcții istorice specifice oricărui popor (istoricism)
Criticile formulate la adresa Revoluției
franceze
• 1. Critica epistemologică: legitimitatea rațiunii provine din exteriorul
individului, și nu din interiorul său (anticartezianism)
• 2. Critica politică: legitimitatea puterii politice provine din exteriorul
acesteia și nu se construiește din interior (monarhia absolutistă).
• Implicațiile instituționale în legătură cu Biserica (galicanism și
ultramontanism)
• Democrația este un regim corupt și periculos pentru ordinea politică
pentru că descătușează pasiunile și instinctele, în loc să le stăvilească.
• Principiul legitimității democratice este întemeiat pe interioritatea
individuală (drepturi, libertăți), ceea ce îl invalidează.
• 3. Critica sociologică
• Societatea nu este produsul unei sume a indivizilor, ci este un tot organic, o
comunitate vie și ordonată de un principiu exterior. (organicism)
• Omul este dependent de societate și de comunitățile cărora le aparține
(politice, religioase).
• Revoluția distruge această armonie prin negarea ierarhiilor, fundamentale
pentru păstrarea echilibrului social și a rolurilor
• Legăturile sociale se bazează pe ierarhii, care sunt naturale
• Nevoile morale ale omului pot fi susținute numai prin rețeaua instituțională
tradițională și prin Biserică
• Individualismul modern este inapt să fondeze o societate solidă și solidară,
pentru că solidaritatea umană nu este contractuală.
„Whig”
• Partid britanic, a susținut drepturile Parlamentului și ale sectelor
protestante împotriva autorității monarhice și a privilegiilor
anglicanismului.
• Termenul a fost preluat în 1679-1680 de către legitimiști. Condus de o
puternică oligarhie a marilor proprietari de pământ, partidul a fost susținut
de largi straturi ale burgheziei, dar împărțit la mijlocul secolului al XVIII-lea.
în mai multe aripi. Sub influența Revoluției Franceze, una din aripi s-a
radicalizat, alta s-a menținut mai aproape de conservatori.
• În secolul XIX, devine un partid prin care se exprimă noua burghezie: o
opoziție care conduce partidul Whig spre obținerea unei reforme electorale
în 1832.
• La mijlocul secolului al XIX-lea, partidul Whig, întărit de conservatorul
disident favorabil comerțului liber, a devenit partidul liberal.
Reflecții asupra Revoluției din Franța (1790)
• Scrise pentru a răspunde lui François Depont, un tânăr patriot francez
care i-a cerut părerea cu privire la evenimentele din țara sa, Reflecțiile
despre Revoluția din Franța (1790) se adresează de fapt cititorilor
britanici: doi ani după centenarul Glorioasei Revoluții din 1688, Burke
a simțit că devine urgent să discrediteze radicalii englezi, care, din
vara anului 1789, au văzut în Revoluția Franceză oportunitatea de a
finaliza lucrarea lăsată neterminată cu o sută de ani mai devreme.
Înțelegând pericolele unei eventuale contagiuni de-a lungul Canalului,
Burke a scris un manifest fără ocolișuri, care vizează izolarea
Revoluției franceze ca o monstruozitate a istoriei umane.
Reacționarismul francez:
Joseph de Maistre (1753-1821)
• Politician, scriitor și filozof savoiard.
• Membru al senatului (curtea de justiție) din Savoie (1774), a emigrat,
în 1793, sub presiunea trupelor franceze. Din 1796 devine
teoreticianul pasionat și talentat al Contra-revoluției
• Refugiat în Sardinia (1799), a devenit ministru Plenipotențiar al
Sardiniei la Sankt Petersburg (1802-1817).
Caracteristici ale gândirii politice la Joseph de
Maistre
• În lucrările sale (Considerații despre Franța, 1796; Eseu despre principiul
generator al Constituțiilor, 1814; Despre Papă, 1819; Serile de la Sankt
Petersburg sau Convorbiri despre guvernarea temporală a Providenței,
1821), el respinge rațiunea filosofilor și o opune bunului simț hrănit de o
singura sursă: Biserica Romano-Catolică.
• Ultramontanist
• Pledează pentru revenirea la monarhia dreptului divin (Barbey d'Aurevilly îl
numea« prophète du passé »)
• Influența sa a fost mare pe tot parcursul secolului al XIX-lea.
• Un intelectual în mod paradoxal anti-intelectualist (”îndrăznesc să spun că
ceea ce nu trebuie să știm e mai important decât ceea trebuie să știm”.):
« Voltaire retourné » sau« Machiavel de la théocratie »
Teme principale
• Providențialism: monarhie de drept divin, „caracterul satanic” al
Revoluției franceze. Politica e bună numai dacă este aliată cu religia
• Particularism (anti-universalism)
• Credință (teologie politică)
• Obiceiuri (tradiție)
• Anti-raționalist, anti-individualist și comunitarist
• Critica lui Rousseau și individualismul liberal
• Omul aparține societății, ființele se definesc în raport cu un context
particular în care trăiesc, în raport cu un organism politic din care sunt
o celulă (organicism)
• Individul izolat nu este nimic, el poate deveni chiar un factor distructiv,
astfel încât Providența intervine
• Revoluția în sine este o manifestare a providenței, care pedepsește bolile
corpului politic
• Ordine politică: bazată pe ideea de coerență politică
• Constituția unei societăți nu poate fi scrisă a priori, ci trebuie construită în
funcție de particularitățile societății respective. Constituția ideală de fapt
nu este scrisă (și dă exemplul Constituției britanice)
• Legitimitatea legii nu poate decurge decât dintr-o voință superioară (care
nu este în niciun caz voința generală).
Teme comune concepțiilor contra-
revoluționare
• 1. Corpul politic este un organism viu (organicismul) care evoluează în
consecință.
• 2. Revoluția este o manifestare a Providenței care pedepsește poporul
francez pierdut în deriva raționalistă și universalistă. Perioada Terorii
este o consecință inevitabilă a acestei stări de fapt.
• 3. Teocrația: alianța dintre puterea politică și religie. Religia are un rol
social, formator. Este de asemenea singurul mod viabil de asigurare a
armoniei și ordinii politice.
• 4. Critica regimului republican (din cauza divizării puterii politice)
Revoluție și contra revoluție în Europa: « cei
trei ani liberali » ai Spaniei
• O perioadă din istoria Spaniei cuprinsă între 1820 și 1823, ”El Trienio Liberal”
corespunde etapei intermediare a celor trei în care împarte de obicei domnia lui
Fernando al VII-lea, deoarece este după perioada de șase ani absolutiști (1814-
1819) și înainte de Deceniul Amenințător (1823-1833).
• Cei trei ani liberali au început la 1 ianuarie 1820 cu reinstaurarea Constituției
spaniole din 1812, pe care Ferdinand al VII-lea nu ar fi dorit să o restabilească. Se
abolește inchiziția și se înființează o Miliție Națională
• S-au încheiat la 1 octombrie 1823 când regele a dizolvat Parlamentul, a abrogat
Constituția și a restabilit monarhia absolută.
• Istoricii consideră „Cei trei ani liberali” ca o revoluție eșuată din cauza diviziunilor
dintre propriii susținători, a lipsei de sprijin popular, a opoziției absolutiștilor
locali și a interferenței politicii europene în politica spaniolă (Monarhia franceză
proaspăt restaurată, dar nu numai ei, nu au văzut cu ochi buni un regim politic
liberal într-una din cele mai vechi monarhii europene).