Facultatea 

de Științe Politice, Universitatea din București
Secția: Studii de Securitatea

Revoluţia spirituală –
Iluminismul
Mîndricel Nicoleta
Răcilă Andra-Maria
Jianu Virgil-Cristian
Roșeanu Irina Ștefania
Teodorescu Alexandra

Curs: Istoria Ideilor Politice
Prof. Coord. Raluca Alexandrescu
 DESĂVÂRŞIREA ILUMINISMULUI
• În Anglia secolului al XVII-lea şi- a făcut apariţia un nou curent de idei, Iluminismul
• Acesta se definitivează în Franţa, în secolul al XVIII-lea, apoi răspândindu-se în întreaga Europă
• Minţile iluminate ale epocii au considerat că prin educaţie şi iluminism atât fiecare om în parte cât şi societatea în ansamblul ei vor putea
fi ridicate, transformate. Dacă oamenii cunosc lucrurile logice, calea cea bună, atunci vor acţiona ca atare
• În locul noţiunilor de bază ale lumii bazate pe tradiţionalism, gândirea oamenilor a fost cuprinsă de principii de bază noi, de asemenea
considerate indubitabile. Unul dintre acestea este că totul se schimbă, evoluează.
• Reflectând asupra societăţii, gânditorii de atunci au emis teorii durabile valabile şi astăzi: toleranţa, pe care au propovăduit-o respingând
fanatismul religios; teoretizând libertatea au respins tirania.
• În secolul al XVIII-lea curentele de gândire care au pus stăpânire pe Europa cultă, fără deosebire de originea socială a oamenilor, au
devenit o adevărată modă, un spirit al epocii
• Spiritul Iluminismului şi nevoia de un public cult a trezit la viaţă prima dată în Anglia publicaţiile cuprinzând întregul arsenal de
cunoştinţe al epocii, adică enciclopediile. Acestea conţin cunoştinţele în articole în ordine alfabetică. Lucrarea voluminoasă ce păstrează
până în zilele noastre viziunea iluminismului francez, Enciclopedia – redactată de Diderot şi d’Alambert – a văzut lumina tiparului la
mijlocul secolului al XVIII-lea. 
 TEORIA DESPRE STAT A
ILUMINISMULUI FRANCEZ
Majoritatea gânditorilor francezi au pornit de la ideea că libertatea este dreptul omului primit de la natură.

Au vrut o societate şi un stat care să asigure acest lucru. Ei au pornit de la teoria engleză despre stat – pe care au luat-o drept model –
privitoare la sistemul monarhiei constituţionale.
Urmând contractul social al lui Lock, Montesquieu a fost adeptul formulei prin care puterea să fie controlată prin reprezentanți aleşi
de către popor.
Însă a acceptat ideea ca reprezentanţii să fie aleşi numai de către aceia care dispun de o anumită avere (sistemul cenzitar). Condiţia de
bază pentru evitarea tiraniei şi a despotismului a considerat a fi împărţirea puterilor în stat
Montesquieu, exagerând idealismul natural al Iluminismului a afirmat că funcţionabilitatea societăţii depinde în esenţă de mediul
geografic (determinismul geografic). 
Rousseau a respins sistemul bazat pe reprezentanţă deoarece acesta nu face posibilă afirmarea puterii poporului (a suveranităţii
poporului). Conform concepţiei sale, poporul trebuie să participe direct la luarea deciziilor
. Ideile lui Rousseau – democraţia directă, limitarea proprietăţii - au servit extinderii libertăţii. Dar mai târziu, în timpul Revoluţiei
Franceze, primele încercări de punere în aplicare a ideilor sale au dus la dictatură.
(Montesquieu: Despre unitatea Europei, 1748
• „În Asia au existat dintotdeauna mari imperii; în Europa, acestea nu s-au păstrat
pentru prea mult timp. Cauza acestui fapt a fost că Asia cunoscută de noi a fost
alcătuită din câmpii imense străbătute la mari distanţe de munţi şi mări şi fiindcă e
situată mai la sud, râurile cu debit mai redus de apă formează bariere mai
neînsemnate. Un mare imperiu necesită prestigiul despotic al domnitorului său căci
numai iuţimea hotărârilor sale luate poate compensa marea distanţă dintre localitățile
sale. (...) În Europa, distribuţia naturală a întinderilor de pământ a dus la crearea mai
multor state de mărime medie, iar în acestea domnia legii nu este incompatibilă cu
menţinerea ordinii în stat. Dimpotrivă, domnia legii are un efect atât de benefic încât
fără acestea statul ar decădea şi ar deveni prada altor state.” 
 (Rousseau: Despre contractul social,
1762)
• ”Dacă, aşadar, omitem din contractul social tot ce nu ţine de esenţă, considerăm că acest contract
conţine următoarele. Fiecare persoană împreună cu capacităţile sale, se unifică sub îndrumarea voinţei
generale supreme şi-i acceptăm pe toţi într-un organism ca părţi inseparabile ale unui întreg.
Reprezentanţii poporului nu reprezintă şi nici nu pot reprezenta poporul, ei sunt doar mandataţi de
popor: ei nu pot decide niciodată definitiv. Fiecare lege este invalidă, dacă poporul nu o aprobă personal,
o asemenea lege nu e lege. (…) Cetăţeanul îşi dă acordul pentru fiecare lege, chiar şi pentru aceea care îl
supun unor pedepse, dacă ar îndrăzni să încalce vreuna dintre ele. Voinţa permanentă a totalităţii
membrilor statului este voinţa generală, acest lucru îi face să se simtă cetăţeni şi oameni liberi. Când este
înaintată vreo lege în adunarea legiuitoare a poporului , nu se pune de fapt întrebarea, dacă sunt de acord
cu propunerea respectivă sau ba, ci dacă propunerea corespunde sau nu voinţei generale, adică voinţei
poporului. (…) Cel ce nu este dispus să urmeze voinţa generală, acela va fi constrâns de întreg
organismul să se supună; altfel spus, el trebuie constrâns, ca să devină liber.“ 
 ILUMINISMUL ŞI RELIGIA
• Reprezentanţii Iluminismului au pornit o luptă împotriva vechilor valori şi a tradiţiilor
• În acest fel, desigur, au trebuit să îşi defi nească şi atitudinea lor față de religie şi de
biserică care întruchipa religia. Doar câțiva gânditori au negat existența lui Dumnezeu.
• Conform celor mai mulți dintre ei, Dumnezeu “primul făptuitor” a creat lumea fără a se
amesteca însă în funcționarea ei (deismul).
• Biserica însă mulți au considerat-o şi au atacat-o ca pe un instrument de păcălire a
poporului.
• Este tipic faptul că Voltaire care a atacat virulent şi a satirizat biserica a considerat religia
drept o necesitate pentru mase în vederea menținerii ordinii sociale şi a moravurilor
acestora
 TEORIILE ŞI PRACTICILE ECONOMICE
ALE EPOCII
• Sistemul mercantilismului răspândit în acea epocă a fost înlocuit de teorii fi ziocrate. Cei care
elaboraseră aceste teorii (Quesnay și Turgot) au aplicat ideile Iluminismului şi în economie.
• Conform concepției lor, economia funcționează efi cient doar atunci când este liberă şi nimeni nu o
împiedică în dezvoltarea ei.
• Rolul statului este doar acela de a asigura libertatea proprietății şi a întreprinderii, iar cel mai bun
principiu de organizare a vieții economice este libera concurență dintre producători
• Rolul statului este doar acela de a asigura libertatea proprietății şi a întreprinderii, iar cel mai bun
principiu de organizare a vieții economice este libera concurență dintre producători
• De aceea, politicienii însărcinați cu administrarea economică a țării au experimentat cu diverse reforme.
Au încercat să redreseze economia pentru a asigura sursele fi nanciare ale monarhiei absolutiste
 ABSOLUTISMUL LUMINAT
• În secolul al XVIII-lea domnitorii absolutişti din teritoriile rămase mai în urmă (numite de istorici periferii) față de
regiunile dezvoltate ale Europei Occidentale (centru) au fost de asemenea nevoiți să adopte schimbări.
• . În vederea menținerii sau obținerii statutului de mare putere a țării lor au recurs la introducerea unor reforme
economice şi lente reforme sociale
• Au desființat vămile interne, au încurajat dezvoltarea industriei, au promovat educația, i-au ocrotit pe iobagi față de
pretențiile exagerate ale nobilimii. Reformele trebuiau să producă o modernizare economică şi socială în aşa fel încât
relațiile politice de bază să rămână neschimbate.
• Ideile Iluminismului au avut o puternică infl uență asupra domnitorilor reformişti (de exemplu, domnitorul este primul
servitor al poporului, marginalizarea bisericii) dar caracteristice au rămas metodele absolutismului (transformări făcute
de sus în baza ordonanțelor).De aceea, istoriografi a numeşte aceste regimuri absolutism luminat. 
• Absolutismul luminat a apărut în Portugalia, în unele principate din Italia, Danemarca, ba chiar şi în Rusia însă cele
două state tipice au fost Austria şi Prusia. 
Absolutismul luminat=Despotismul luminat
• Reformele „despoţilor luminaţi” au vizat:
• modernizarea legislaţiei prin elaborarea unor coduri de legi
•  îmbunătăţirea  situaţiei ţăranilor
•  dezvoltarea şi modernizarea învăţământului
•  încurajarea dezvoltării economiei prin reducerea taxelor în investiţii făcute de stat
•  reducerea privilegiilor şi a bogăţiilor bisericii oficiale
• garantarea toleranţei religioase
• protejarea artelor şi culturii.
Exemple de despoți Frederic al II lea,
luminați regele Prusiei

Ecaterina a II
a, Împărăteasa Rusie
i
Iosif al II lea,
Împăratul Austriei
Ce factori au favorizat
sau au împiedicat
răspândirea
Iluminismului?
 Factori care au favorizat apariția
Iluminismului
• Progresul științei: 
-Principalul factor care a dus la apariţia IluminismuluI  a fost  progresul ştiinţei realizat începând cu secolul
al XVI-lea. Descoperirile ştiinţifice au dus la ideea unui Univers care poate înţeles cu ajutorul raţiunii.
• Gândirea politică engleză și modelul politic britanic:
-Se consideră că iluminismul are rădăcini în Anglia, în opera unor filosofi precum Thomas Hobbes, John
Locke sau David Hume, precum şi în modelul de organizare politică oferit de Marea Britanie.
-Revoluţia engleză şi-a manifestat importanţa în perioada în care a urmat; gândirea politică engleză, născută
în mare parte din revoluţie, apoi modelul politic britanic au oferit surse de inspiraţie şi modele pentru
gândirea politică a burgheziei europene.
Trăsături, principii și valori
ale Iluminismului
 Trăsături ale Iluminismului

• Caracter rațional: Iluminiştii susţin puterea raţiunii şi acceptă doar adevărul verificat prin
observaţie şi experiment, criticând ignoranţa, prejudecăţile şi superstiţiile. Potrivit iluminiştilor, lumea
poate fi cunoscută cu ajutorul raţiunii umane. Secolul al XVIII-lea a fost dominat de raţionalism.

• Caracter antibisericesc : Iluminiştii  criticau atitudinea clerului catolic şi atotputernicia Bisericii

Catolice şi doreau slăbirea influenţei Bisericii Catolice în societate. Potrivit iluminiştilor, Biserica
încetează să mai deţină monopolul cunoaşterii, la Dumnezeu putându-se ajunge prin raţiune; Iluminiştii
considerau că tot ceea ce nu este demonstrat ştiinţific, trebuie eliminat din dogma creştină.

• Caracter antiabsolutist: Iluminiştii puneau sub semnul întrebării fundamentele monarhiei

absolute.
 Pe plan religios
Iluminiştii susţineau următoarele idei:
• deismul
• libertatea conştiinţei
• toleranţă religioasă
 În ceea ce priveşte viaţa intelectuală
•iluminiştii susţineau următoarele principii şi valori:
• Interpretarea raţională a realităţii;
• „Luminarea” oamenilor/maselor prin ştiinţă şi cultura.
 În ceea ce priveşte viaţa privată
• iluminiştii susţineau următoarele principii şi valori:
• încrederea în om;
• datoria omului este de a fi fericit pe pământ.
 Pe plan economic
•reprezentanţii Iluminismului considerau că munca este singura sursă a bogăţiei şi a
progresului economic. Iluminiştii se deosebeau în ceea ce priveşte domeniul economic
pe care îl considerau esenţial în societate:
• Fiziocraţii considerau că munca agricolă este sursa bogăţiei şi, prin urmare,
proprietarii de pământ trebuie să ocupe un loc privilegiat în societate;
• Economistul englez, Adam Smith susţinea că sursa bogăţiei este reprezentată de
industrie şi comerţ.
 Pe plan politic
•Iluminiştii propuneau un nou model al puterii caracterizat prin următoarele principii politice:

• aplicarea principiului separarea puterilor în stat;

• respectarea drepturilor naturale ale omului (viaţa, libertatea, egalitatea, proprietatea);
• contractul social şi suveranitatea poporului;
• în ceea ce priveşte formele de guvernare, iluminiştii optau fie pentru monarhie constituţională, fie pentru
republică;
• conducătorii au datoria  de a împinge societatea spre progres prin reforme economice, legislative, sociale
etc (absolutismul/despotismul luminat).      
 Ideea de progres în iluminism
• Progresul este mai mult decât schimbare. Implică o schimbare într-o anumită direcție, spre o stare îmbunătățită. S-ar putea să nu
ne bucurăm în mod special de schimbarea ca atare, ci mai degrabă să prețuim rezultatul final.
• Opiniile lui Platon despre Progress fac parte dintr-o filozofie generală. El susține existența unei lumi a perfecțiunii, a lumii ideilor
sau a formelor. Lucrurile acestei lumi sunt umbre sau reflecții ale realității. Astfel, în principiu, nu îl putem atinge niciodată.

• În creștinismului de început există puternice obiecții teologice față de Progress. Povestea creștinătății este povestea Căderii:
adică a unei căderi umane și a căderii într-un punct mai jos decât înainte. În plus, speranța de îmbunătățire și de eventuală
mântuire nu poate veni niciodată prin eforturile umane – o componentă esențială a progresului. Este realizabil doar prin harul și
bunătatea lui Dumnezeu.

• În lumea antică existau idei care s-au dovedit cruciale pentru dezvoltarea noțiunii de Progress. Una era ideea unui “lanț al ființei”
sau a unei scale naturae: lucrurile din această lume – în special lucrurile vii – formează un lanț graduat, de la cel mai puțin la cel
mai “avansat”, de la cele mai primitive forme de viață, oameni, îngeri, până la Dumnezeu.

• O altă idee în pre-istoria Progresului este o subclase de escatologii creștine – adică credințe bazate pe profeții, de obicei trase din
cărțile lui Daniel sau Apocalipsa, presupunând că la un moment istoric viitor vor exista ciocniri între bine și rău, ceea ce va duce la
existența mai bună, chiar paradisiacală.
 Conceptul de progres
• Bury a rezumat acest concept astfel: “Ideea Progresului uman este o teorie care implică o sinteză a
trecutului și o profeție a viitorului.” (Bury in the 1920). El a adăugat că este mai mult o noțiune metafizică
sau chiar teologică, ca și gândurile de nemurire personală. În ceea ce privește ideea progresului, ea necesită
eforturi umane.

• Începând cu secolul al XVIII-lea, al Iluminismului, apar trei teme despre Progres. În primul rând, avem
radicalismul francez, inspirat de Descartes.

• Dar, există mult mai mult decât progresul material. Există, datorită rațiunii, Progresul moral și social. Viciul
este o funcție a ignoranței. Odată ce ai cunoaștere, este învins pentru totdeauna.

• Ideologii, influența‘i de programul lui John Locke de reducere a cunoștințelor la experiență, au încercat să
folosească progresele secolului al XVIII-lea pentru a îmbunătăți și a completa opera lui Locke
• Cea de-a doua componentă a optimismului despre Progress din secolul al
optsprezecelea se găsește în Marea Britanie, paralel și derivat din gândirea
franceză, însă format în moduri care reflectă structura politico-economică
distinctivă și nevoile țării respective. Adam Smith a jucat un rol-cheie. El a
ajuns la concluzia că noi toți beneficiem de faptul că natura (Dumnezeu
lucrând prin “mâna sa invizibilă”) face astfel încât să se obțină cel mai bun
rezultat posibil atunci când facem acest lucru. Chiar și bogații egoiști, “fără să
intenționeze, fără să o cunoască, fac să avanseze interesul societății și să
ofere mijloace pentru multiplicarea speciei”. Pentru Smith capitalismul era
simbolul ordinii sociale adecvate. A fost indiferent față de planurile Galice de
planificare centrală. El a favorizat jocul liber al forțelor piețe
• În al treilea rând sunt idealiștii germani. Britanicii erau pragmatiști; a fost intenția lor să aibă
de a face cu realitățile emoțiilor umane în timp ce acestea se traduc în forțe economice,
făceau parte dintr-o țară reală, unită și funcțională. Dar oamenii din secolul al XVIII-lea au
fost fragmentați în orașe-state virtuale. Intelectualii, prin urmare, s-au concentrat asupra
idealurilor, mai degrabă decât asupra realităților. Speranțele lor erau totuși de Progress. Acest
lucru era valabil cu siguranță pentru gânditori precum Herder și Immanuel Kant. Progresismul
german a înflorit cu adevărat în lucrarea marelui filosof G. F. W. Hegel. Bazându-se pe Kant și
succesorii săi filozofi imediați, Fichte și Schelling, Hegel era un idealist gândindu-se că lumea
sensului empiric nu este decât o parte a adevărului. Mintea sau spiritul este ceea ce
definește într-un fel și constituie realitatea. Forța mondială, nu rațiunea sau economia
politică, ar trebui să conducă spre Progres.
 Ideea de presă
• Nevoia de a comunica informații s-a manifestat "vizual" în jurul anului 4000 I.H., atunci când apar primele
inscripții, desene rudimentare rupestre, cărora li s-au asociat semnificații. Se simțea nevoia transmiterii, dar
și a stocarii de informație. Pictogramele standardizate au servit ideii de cucerire a distanțelor și a timpului.
Suportul pentru stocarea informației era la fel de important ca și sistemul de grife sau alfabetul.

• Cu 2500 de ani I.H. egiptenii au descoperit că papirusul poate fi folosit pentru inscripționarea textelor. Se
scria cu pensulă și cerneală roșie și neagră. Mayasii foloseau fâșii lungi de scoarță de pe ficuși, prelucrate în
apă și presate pentru a avea uniformitate. Lungimea lor era impresionantă: șase metri. Mayasilor li se
datoreaza ideea de "carte". Fâșiile erau pliate pentru a putea fi mai ușor folosite, sub forma unei cărți,
prima și ultima pagina fiind din lemn, având rolul de coperți.

• Hârtia a fost inventată de chinezi. S-a răspandit în Europa creștina când maurii au ocupat Spania. Prima
carte tipărită se datoreaza tot chinezilor. "Diamond Sutra", în anul 800 D.H. a fost scrisă folosindu-se o placă
de lemn pe care s-au încrustat literele inversate, acoperite cu cerneală și apoi presate pe hârtie.
În Babilon și în Egipt se redactau cronici care consemnau evenimentele "jour par jour". Și afișele evreiești susțin aceeași idee
a consemnării în mod regulat a celor mai importante evenimente din viața comunității.

În Grecia erau apreciate ,,efemeridele’’. Prin numele ce li s-a dat ele sunt mărturia unei trăsături esențiale ale presei:
efemeritatea (ceea ce astăzi este prezentat ca eveniment important, peste căteva zile va fi doar un detaliu al unei istorii).
Dar istoria se reconstituia din aceste "efemeride".

În timpul dinastiei Han în China s-a publicat primul buletin informativ. Se numea Ti bao (Ti pao) și cuprindea decrete și
dispoziții imperiale. Ti bao este precursorul buletinului oficial cunoscut astăzi. Pierre Albert în a sa apreciată "Istoria presei"
(apărută și ăn traducere în românește la Institutul European în anul 2002) precizează că la curtea din Pekin „încă de la
sfârșitul secolului al IX-lea" apare "un jurnal, Kin Pau, apoi lunar, apoi săptămânal începând cu 1361 și cotidian din 1830".
 • Expresia "libertatea presei" precedă într-o măsură substanțială

Libertatea apariția industriei moderne a presei scrise – un fenomen al

sfârșitului anilor 1800 și începutul anilor 1900 – și pare să fi
apărut pe la jumătatea secolului XVII in Marea Britanie de astăzi,

presei
referindu-se literalmente la dreptul general al oricărei persoane
de a avea acces și de a face uz de o presă (dispozitiv fizic) fără
intervenția cenzorilor și nu un privilegiu acordat branșei
jurnalistice, care nu exista în acea perioadă[35]. Această
interpretare este considerată importantă de către cei care susțin
că internetul servește astăzi același rol pentru societate și
necesită aceeași protecție

• Libertatea presei privește desfășurarea activităților specifice

presei de strângere și transmitere de informații de interes public
prin intermediul canalelor media, fără intervenția guvernului.
Libertății de expresie i se atribuie, dintr-o perspectivă istorică, un
rol esențial în influențarea pozitivă a calității vieții cetățenilor,
datorită modului în care susține practicile sociale ale
democrației, pieței libere și investigației științifice și jurnalistice,
responsabile pentru competitivitatea națiunilor.
• Inventarea presei cu litere mobile la jumătatea secolului al XV-lea de către Johannes Gutenberg a constituit un moment de
răscruce pentru civilizația europeană de până atunci în ceea ce privește comunicarea de masă și o contribuție reală la ceea ce
filosofia modernă definește ca fiind libertate. Efectul imediat a fost răspândirea rapidă și cu acuratețe a informațiilor și
cunoașterii umane, scăderea cheltuielilor de imprimare și împuternicirea maselor prin punerea la dispoziție a unei platforme
eficiente de transmitere a ideilor și opiniilor care puteau fi critice la adresa diferitelor tipuri de autoritate existente la acea vreme.
De asemenea, se consideră că presa lui Gutenberg a participat substanțial la îmbogățirea capacității de gândire științifică și
conceptuală, precum și la introducerea unor norme menite să satisfacă nevoia de claritate, ordine și rațiune.

• Un alt efect important care trebuie menționat este modelarea opiniei publice la un nivel la care doar televiziunea și radioul au
reușit să asceadă în secolul secolul XX, motiv pentru care libertatea presei a devenit una dintre cele mai prețuite libertăți astăzi.

• Curând după invenția presei cu litere mobile oficialitățile au căutat să exercite control asupra acestui nou mod de comunicare și
au incercat să cenzureze publicațiile. În 1501, papa Alexandru al VI-lea a emis un aviz care obliga tipografiile să prezinte
autorităților bisericești copii ale publicațiilor înainte de publicare pentru a preveni erezia, amenințând pe cei care se eschivau cu
amenzi sau chiar excomunicarea. Introdusă in Anglia de William Caxton în 1533, presa cu litere mobile a permis pentru prima
dată reproducerea la scara largă a cărților. Henric al VIII-lea a interzis importul de publicații străine în Anglia și, pentru a exercita
un control intern suplimentar, la 16 noiembrie 1538 a ordonat ca toate cărțile noi tipărite în Anglia să fie aprobate de către un
consiliu privat înainte de publicare.
• John Milton (scriitor englez) a criticat cu elocvență cenzura și legea de acordare a
licențelor (cunoscută sub titlul Licensing Order of 1643) care era o formă de cenzură
apoi utilizată pentru a suprima opiniile potrivnice puterii în pamfletul polemic
Areopagitica: A Speech for the Liberty of Unlicensed Printing (1644) și a solicitat
Parlamentului să suprime sau cenzureze publicațiile ofensive doar după apariția lor,
dacă este absolut necesar. Deși abia în 1695 legea cenzurii presei englezești a fost
eliminată, obiecțiile aduse de Milton sistemului de cenzură sunt considerate un reper
important în ceea ce privește libertatea presei și libertatea de exprimare.

• În secolul al XVIII-lea a avut loc înflorirea jurnalismului politic și creșterea numărului de

jurnaliști. Pe la jumătatea aceluiași secol, datorită absenței cenzurii libertatea presei a
avansat de la simpla enunțare a unui fapt la stadiul de principiu, exprimat de către Sir
William Blackstone în ,,Comentarii privind Legile Angliei’’ (1765-1769).
• Libertatea presei este o garanție a oricărei democrații funcționale și nu poate fi înțeleasă independent de o serie de factori
sociali, politici și economici, alinierea echilibrată a acestora împreună cu a altor mecanisme democratice și facilitarea relațiilor
etice dintre ele asigurând dezvoltarea armonioasă a sectorului mass-media, o presă liberă și independentă și imparțialitatea
comunicării mediatice.

• De asemenea, atunci când vorbim despre libertatea presei trebuie să luăm în considerare existența mai multor realități sociale și
filosofice care contribuie și afectează gradul de libertate al comunicării mediatice; este vorba, printre altele, atât despre existența
unui public educat, care să exercite un control critic asupra conținutului editorial și să sancționeze eșecurile, precum și o
deontologie a meseriei bine definită, aplicată consistent la toate nivelurile de cercetare, producție și prezentare de conținut
jurnalistic și care să urmărească îndeaproape principiile esențiale ale presei, ca de pildă să permită indivizilor să enunțe idei care
să poată fi difuzate public, să fie supuse dezbaterii și controlului comunității. Libertatea presei poate fi influențată și de lipsa
transparenței privind raporturile de putere din interiorul organizațiilor media, a transparenței privind relațiile dintre organele de
presă și investitori, acționari sau parteneri comerciali — care pot influența negativ imparțialitatea jurnalismului, forța
politicizarea demersului jurnalistic sau crea conflicte de interese, de asumarea responsabilităților pe care instituțiile de presă le
au față de societate din punctul de vedere al informării corecte a publicului, dar se poate vorbi și despre o remunerare financiară
adecvată care să atragă jurnaliști talentați și să stimuleze practici considerate sănătoase în diferitele tipuri de jurnalism.
 Educația în perioada iluministă
Iluminismul a criticat modelul educațional moștenit și a încercat să definească, conform noii gândiri, obiectivele educației,
precum și locurile în care acesta trebuie predat și programele și metodele educaționale. Cateva obiective au fost:

-introducerea gândirii raționale

-educarea în masă a populației sau ,,iluminarea” lor

-introducerea libertății de gândire și de religie

-transformarea educației într-o bază pentru progresul societății

-oferirea unei noi perspective după care oamenii puteau să-și regândească modul în care vedeau viața
• În Anglia, cafenelele și presa în curs de înflorire au stimulat critica politică și socială, precum comentariile
urbane ale lui Joseph Addison și Sir Richard Steele. Jonathan Swift și Alexander Pope au fost satiriști
conservatori cu o mare influență. Teoriile lansate de Locke cu privire la învățarea prin percepția senzorială
au fost dezvoltate în continuare de către David Hume.

• În Germania universitățile au devenit centre ale Iluminismului (Aufklärung). Gotthold Ephraim Lessing a
lansat o religie naturală a moralității, iar Johann Gottfried von Herder a elaborat o filosofie a naționalismului
cultural care se baza pe înrudirea culturală, de sânge și de limbă. Importanța primordială a individului,
decurgând din incapacitatea omului de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor unei alte
persoane, a format baza eticii lui Immanuel Kant. Printre reprezentanții italieni ai epocii, se numără Cesare
Beccaria, Francesco Mario Pagano și Giambattista Vico. Țarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar
împăratul Iosif al II-lea a fost prototipul despotului luminat. Alții de acest gen au fost Frederic al II-lea al
Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Carol al III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea
considerați răspunzători de Revoluția franceză. Cu siguranță, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o
linie majoră de demarcație pentru apariția lumii moderne.
 FILOZOFI
ILUMINIȘTI
 VOLTAIRE
• Voltaire, pseudonimul lui François-Marie Arouet, (născut la 21 noiembrie 1694,
Paris, Franța – mort la 30 mai 1778, Paris), unul dintre cei mai mari scriitori
francezi. Deși doar câteva dintre lucrările sale sunt încă citite, el continuă să fie
ținut în reputație în întreaga lume ca un cruciat curajos împotriva tiraniei,
bigotismului și cruzimii. Prin capacitatea sa critică, inteligența și satira, opera
lui Voltaire propagă cu putere un ideal de progres la care oamenii din toate
națiunile au rămas receptivi. Viața sa lungă a cuprins ultimii ani ai clasicismului
și ajunul erei revoluționare, iar în această epocă de tranziție operele și
activitățile sale au influențat direcția luată de civilizația europeană.
• Voltaire a studiat dreptul, dar l-a abandonat pentru a deveni scriitor. A devenit
apreciat pentru tragediile sale și a continuat să scrie pentru teatru toată viața. A
fost de două ori închis în Bastilia pentru remarcile sale și în 1726 a fost exilat în
Anglia, unde interesele sale filozofice s-au adâncit; s-a întors în Franța în 1728.
• Voltaire credea mai presus de toate în eficacitatea rațiunii. El credea că
progresul social poate fi realizat prin rațiune și că nicio autoritate – religioasă
sau politică sau de altă natură – nu ar trebui să fie imună la contestarea rațiunii.
El a subliniat în lucrarea sa importanța toleranței, în special a toleranței
religioase. În Lettres philosophiques, Voltaire a discutat despre efectele și
beneficiile toleranței religioase.
• Pe lângă numeroasele sale lucrări despre probleme filozofice și morale, a scris
conturi („povesti”), inclusiv Zadig (1747), Micromégas (1752) și cea mai
cunoscută lucrare a sa, Candide (1759), o satira despre optimismul filosofic. A
păstrat o corespondență imensă și s-a interesat de orice cazuri de nedreptate, în
special de cele rezultate din prejudecăți religioase. Voltaire este amintit ca un
cruciat împotriva tiraniei și bigotismului și este remarcat pentru inteligența,
satira și capacitatea sa critică.
 Jean-Jacques
Rousseau
• Jean-Jacques Rousseau, (născut la 28 iunie 1712, Geneva, Elveția – mort la 2 iulie 1778,
Ermenonville, Franța), filozof, scriitor și teoretician politic de origine elvețiană ale cărui tratate și
romane i-au inspirat pe liderii Revoluției Franceze și ai Generație romantRousseau a fost cel mai
puțin academic dintre filozofii moderni și, în multe privințe, a fost cel mai influent. Gândul său a
marcat sfârșitul iluminismului european („Epoca rațiunii”). El a propulsat gândirea politică și etică
pe noi canale. Reformele sale au revoluționat gustul, mai întâi în muzică, apoi în celelalte arte. A
avut un impact profund asupra modului de viață al oamenilor; i-a învățat pe părinți să manifeste un
nou interes pentru copiii lor și să-i educe altfel; el a promovat expresia emoției mai degrabă decât
reținerea politicoasă în prietenie și dragoste. El a introdus cultul sentimentului religios în rândul
oamenilor care înlăturaseră dogmele religioase. El a deschis ochii oamenilor asupra frumuseților
naturii și a făcut din libertate un obiect al aspirației aproape universale..
• Rousseau exonerează astfel natura și dă vina pe societate. El spune că pasiunile care generează
vicii au existat cu greu în starea naturii, dar au început să se dezvolte de îndată ce oamenii au
format societăți. El continuă sugerând că societățile au început atunci când oamenii și-au construit
primele colibe, o dezvoltare care a facilitat coabitarea bărbaților și femeilor; care, la rândul său, a
produs obiceiul de a trăi în familie și de a se asocia cu vecinii. Acea „societate în naștere”, așa cum
o numește Rousseau, a fost bună cât a durat; a fost într-adevăr „epoca de aur” a istoriei omenirii.
Numai că nu a rezistat. Odată cu tandra pasiune a iubirii s-a născut și pasiunea distructivă a
geloziei. Vecinii au început să-și compare abilitățile și realizările unii cu alții, iar asta „a marcat
primul pas către inegalitate și, în același timp, către viciu”. Oamenii au început să ceară
considerație și respect. Iubirea lor de sine inocentă s-a transformat într-o mândrie culpabilă,
deoarece fiecare persoană dorea să fie mai bună decât toți ceilalți.
 Mary Wollstonecraft
• Mary Wollstonecraft, pe nume de căsătorie Mary Wollstonecraft Godwin,
(născută la 27 aprilie 1759, Londra, Anglia – decedată la 10 septembrie
1797, Londra), scriitoare engleză și susținătoare pasionată a egalității
educaționale și sociale pentru femei. Ea și-a subliniat convingerile în A
Vindication of the Rights of Woman (1792), considerat un clasic al
feminismului.
• O justificare a drepturilor femeii este una dintre lucrările de vârf ale
feminismului. Publicată în 1792, lucrarea lui Wollstonecraft a susținut că
sistemul educațional al timpului ei a antrenat în mod deliberat femeile să
fie frivole și incapabile. Ea a postulat că un sistem educațional care să
permită fetelor aceleași avantaje ca și băieților ar avea ca rezultat femei
care nu vor fi doar soții și mame excepționale, ci și lucrătoare capabile în
multe profesii. Alte feministe timpurii făcuseră cereri similare pentru
îmbunătățirea educației femeilor, dar munca lui Wollstonecraft a fost
unică în a sugera că îmbunătățirea statutului femeilor să fie realizată prin
schimbări politice precum reforma radicală a sistemelor educaționale
naționale. O astfel de schimbare, a concluzionat ea, ar aduce beneficii
întregii societăți
GÂNDITORI
ILUMINIȘTI
 Thomas Hobbes
• Thomas Hobbes, (născut la 5 aprilie 1588, Westport, Wiltshire, Anglia – a murit
la 4 decembrie 1679, Hardwick Hall, Derbyshire), filosof, om de știință și
istoric englez, cunoscut mai ales pentru filosofia sa politică, mai ales așa cum
este articulată în capodopera sa Leviathan. (1651). Hobbes a văzut guvernul în
primul rând ca pe un dispozitiv pentru asigurarea securității colective.
• Hobbes respinge una dintre cele mai faimoase teze ale politicii lui Aristotel, și
anume că ființele umane sunt în mod natural potrivite pentru viața într-o polis și
nu își realizează pe deplin natura până când își exercită rolul de cetățean.
Hobbes întoarce pretenția lui Aristotel pe cap: ființele umane, insistă el, sunt
prin natura lor nepotrivite vieții politice. Ei se denigrează în mod natural și
concurează între ei, sunt foarte ușor influențați de retorica persoanelor
ambițioase și se gândesc mult mai bine la ei înșiși decât la alți oameni. Pe scurt,
pasiunile lor măresc valoarea pe care o acordă propriilor interese, în special
intereselor pe termen scurt. În același timp, majoritatea oamenilor, în urmărirea
propriilor interese, nu au capacitatea de a prevala asupra concurenților. Nici nu
pot face apel la un standard comun natural de comportament pe care toată
lumea se va simți obligată să-l respecte. Nu există reținere naturală, chiar și
atunci când ființele umane sunt moderate în apetitul lor, pentru că puțini
nemiloși și însetați de sânge îi pot face chiar și pe cei moderati să se simtă
forțați să ia măsuri preventive violente pentru a evita să piardă totul. Auto-
reținerea chiar și a moderatului se transformă, așadar, cu ușurință în
agresivitate. Cu alte cuvinte, nicio ființă umană nu este deasupra agresiunii și a
anarhiei (haosului) care o însoțește.
•Cele mai semnificative contribuții ale lui Hobbes la știința naturii au fost în domeniul opticii. O teorie optică din vremea lui
era de așteptat să se pronunțe asupra naturii luminii, asupra transmiterii luminii de la Soare la Pământ, asupra reflexiei și
refracției și asupra funcționării instrumentelor optice precum oglinzile și lentilele. Hobbes a abordat aceste subiecte în mai
multe tratate relativ scurte și în corespondență, inclusiv cu Descartes despre Dioptria acestuia din urmă (1637). Cea mai
șlefuită dintre lucrările optice ale lui Hobbes a fost A Minute or First Draft of the Optiques (1646).​
•În forma sa matură, teoria optică a lui Hobbes a susținut că dilatările și contracțiile unei surse de lumină originale, cum ar fi
Soarele, sunt transmise prin contactul cu un mediu eteric uniform, pătrunzător, care, la rândul său, stimulează ochiul și nervii
conectați la acesta, rezultând în cele din urmă într-o „fantasmă” sau imagine-sens, în creier. În teoria lui Hobbes, calitățile
unei imagini senzoriale nu trebuie explicate în termenii calităților unui obiect perceput. În schimb, mișcarea și materia —
mișcarea unei surse de lumină, perturbarea unui sistem nervos fizic și membranele senzoriale — sunt tot ceea ce trebuie
invocat. În contrast, optica tradițională – optica așa cum a fost dezvoltată în cadrul lui Aristotel – a susținut că a vedea
culoarea a ceva – roșeața unei căpșuni, de exemplu – era o chestiune de reproducere a „formei” culorii în organele de simț;
forma este apoi abstractizată de organele de simț de către minte. „Formele sensibile”, proprietățile caracteristice transmise
de obiecte simțurilor în actul percepției, au fost complet renunțate în optica lui Hobbes.
 John Locke
• John Locke, (născut la 29 august 1632, Wrington, Somerset, Anglia – murit la
28 octombrie 1704, High Laver, Essex), filozof englez ale cărui lucrări se află la
baza empirismului filosofic modern și a liberalismului politic. A fost un
inspirator atât al Iluminismului european, cât și al Constituției Statelor Unite.
Gândirea sa filozofică era apropiată de cea a fondatorilor științei moderne, în
special Robert Boyle, Sir Isaac Newton și alți membri ai Societății Regale.
Gândirea sa politică s-a întemeiat pe noțiunea de contract social între cetățeni și
pe importanța toleranței, mai ales în chestiuni de religie. O mare parte din ceea
ce a susținut în domeniul politicii a fost acceptat în Anglia după Revoluția
Glorioasă din 1688–89 și în Statele Unite după declarația de independență a
țării în 1776.

• În teoria politică, sau filozofia politică, John Locke a respins teoria dreptului
divin al regilor și a susținut că toate persoanele sunt înzestrate cu drepturi
naturale la viață, libertate și proprietate și că conducătorii care nu reușesc să
protejeze aceste drepturi pot fi înlăturați de către oameni, cu forța dacă este
necesar.

• Teoria politică a lui John Locke a influențat direct Declarația de Independență a

SUA în afirmarea drepturilor individuale naturale și întemeierea autorității
politice în consimțământul celor guvernați. Locke a susținut, de asemenea, o
separare a puterilor executive, legislative și judiciare, o caracteristică a formei
de guvernare stabilite în Constituția SUA.
 Montesquieu
• Montesquieu, în întregime Charles-Louis de Secondat, baron de La Brède et de Montesquieu,
(născut la 18 ianuarie 1689, Château La Brède, lângă Bordeaux, Franța – mort la 10 februarie
1755, Paris), filosof politic francez a cărui operă principală, Spiritul legilor a fost o contribuție
majoră la teoria politică.
• L’Esprit des lois este una dintre marile lucrări din istoria teoriei politice și din istoria
jurisprudenței. Autorul său se familiarizase cu toate școlile anterioare de gândire, dar nu se
identificase cu niciuna. Din multitudinea de subiecte tratate de Montesquieu, niciunul nu a rămas
neîmpodobit. Tratamentul lui cu trei a fost deosebit de memorabil.
• Prima dintre acestea este clasificarea sa a guvernelor, un subiect care a fost de rigueur pentru un
teoretician politic. Abandonând diviziunile clasice ale predecesorilor săi în monarhie, aristocrație
și democrație, Montesquieu a realizat propria sa analiză și a atribuit fiecărei forme de guvernare un
principiu animator: republica, bazată pe virtute; monarhia, bazată pe onoare; și despotismul (vezi
tirania), bazat pe frică. Definițiile sale arată că această clasificare nu se bazează pe locația puterii
politice, ci pe modul guvernului de a conduce politica; implică o abordare istorică și nu descriptivă
restrânsă.

• Societatea pentru Montesquieu trebuie considerată ca un întreg. Religia însăși este un fenomen
social, fie că este considerată ca o cauză sau ca un efect, iar utilitatea sau nocivitatea oricărei
credințe poate fi discutată în deplină independență de adevărul doctrinelor sale. Aici și în alte părți,
observația nedogmatică a fost metoda preferată a lui Montesquieu. Uneori, cititorul este înșelat de
acest lucru în convingerea că Montesquieu susține că orice există, deși poate avea nevoie într-
adevăr de îmbunătățire, nu poate fi complet rău. Totuși, cu o paranteză îndrăzneață sau o rezumare
rapidă, cititorului i se amintește că pentru Montesquieu anumite lucruri sunt intrinsec rele:
despotismul, sclavia, intoleranța. Deși nu a încercat niciodată o enumerare a drepturilor omului și
probabil că ar fi dezaprobat o astfel de încercare, a menținut o credință fermă în demnitatea umană.
 Immanuel Kant
• Un filozof iluminist Născut în 1724
• A susținut că nu avem dreptul să facem afirmații bazate pe
rațiunea umană cu privire la ceea ce nu este fenomenal accesibil
(compus sau legat de lucruri care ocupă spațiu sau pot fi percepute
de simțuri), deoarece acestea erau de necognoscibil.
• Kant a fost filozoful autonomiei umane, concepția conform căreia,
prin utilizarea propriei noastre rațiuni în sensul său cel mai larg,
ființele umane pot descoperi și trăi la înălțimea principiilor de
bază ale cunoașterii și acțiunii fără asistență externă, mai ales fără
sprijin sau intervenție divină.
• Lucrări celebre… Critica rațiunii pure (1781). Fundamentul
metafizicii morale (1785) și critica rațiunii practice (1788)
• Kant a susținut că majoritatea lucrurilor pe care le considerăm bune nu sunt
întotdeauna bune. Inteligența, bogăția etc. ar putea fi întotdeauna folosite pentru rău.
• Pentru Kant, singurul lucru care este întotdeauna bun în sine este voința bună.
(Acesta este un fel de impuls pentru a face ceea ce trebuie, oricare ar fi acesta.)
• Ar trebui să dorim să acționăm într-un anumit mod pentru că este corect, nu din
cauza consecințelor sau din orice alt motiv.
• Treaba noastră ca agenți morali este să ne dăm seama care sunt îndatoririle noastre
și apoi să le respectăm.
Momentul Kant
• După introducere și prefață, Kant deschide ”Critica judecății” cu o
secțiune pe care o numește „Analitica frumosului”, care cuprinde
secțiunile 1-22 ale cărții. Acesta constă în ceea ce el numește cele patru
„Momente” (Moment) ale judecății gustului. Un „moment” pare un
termen ciudat: ce înseamnă?
• Fiecare dintre momente discută un aspect particular al judecăților de gust.
Pentru că este un gânditor extrem de sistematic, Kant își bazează analiza
pe forme logice pe care le aplicase și celor două critici anterioare. Ca și
alți filozofi ai timpului său, el a văzut oamenii ca fiind în primul rând
ființe raționale, iar această raționalitate a fost cel mai bine exprimată prin
disciplina logicii formale, moștenită în cea mai mare parte neschimbată de
la Aristotel cu două mii de ani mai devreme. În logică, o judecată poate
avea patru aspecte, fiecare având propriul său domeniu de aplicare:
Unitate: dacă o judecată
Modalitate: dacă o
este singulară,
Calitate: dacă o judecată judecată este posibilitate
particulară sau Relație: dacă o judecată
este afirmativă/pozitivă, (problematică),
universală (adică dacă se este categorică, ipotetică
negativă sau actualitate (asertorică)
extinde la un lucru, la sau disjunctivă.
infinită/nelimitată. sau necesitate
unele lucruri sau la
(apodeictică).
toate).
În cele patru momente, el descrie o serie de trăsături care trebuie să fie adevă
rate pentru o judecată a gustului:

• §§: Primul moment (calitatea). Dezinteresarea.

• §§: Al doilea moment (cantitate). Universalitate.
• §§: Al treilea moment (relație). Scop.
• §§: Al patrulea moment (modalitate). Necesitate.
• Kant nu explică de ce folosește termenul ambiguu de „moment”, dar
probabil reflectă nevoia unei etichete speciale, dată fiind natura particulară a
judecăților estetice. Christian Helmut Wenzel oferă această explicație:
• „Momentele” nu sunt momente de timp (cel puțin nu doar atât)... Luarea în
considerare a rădăcinii latine a impulsului, movere (a mișca) și noțiunea de
impuls în fizică sunt utile aici. Aceste momente sunt mai mult decât simple
aspecte externe ale judecății gustului. Ele îi conferă forţa şi viaţa esenţială.6
 Conceptul kantian de libertate
.Kant a investigat problematica libertăţii dintr-o dublă perspectivă: morală şi politică. Dacă viziunea sa
asupra libertăţii morale a devenit astăzi mai degrabă marginală, noţiunea lui de libertate politică
prezintă încă un interes fundamental.
• Pentru Kant, libertatea este o condiţie necesară pentru a avea o moralitate autentică şi pentru a fi o fiinţă umană demnă de
respect. El considera că libertatea este esenţială pentru a putea acţiona conform propriei voinţe, fără a fi constrâns de factori
externi sau de influenţe ale mediului social.
• Kant distinge între libertatea externă, care este posibilitatea de a acţiona conform propriei voinţe, şi libertatea internă, care este
capacitatea de a fi autonom şi de a lua decizii morale bazate pe propria conştiinţă
• Potrivit lui Kant, libertatea este un atribut inerent al fiinţelor umane, indiferent de condiţia socială sau de natura lor. Cu toate
acestea, libertatea are şi limite, care sunt impuse de libertatea celorlalţi şi de legile morale universale.
• Astfel, Kant credea că libertatea trebuie să fie guvernată de o etică universală, bazată pe principiul că acţiunile noastre trebuie
să fie judecate în funcţie de intenţiile noastre, nu de consecinţele lor. Acest principiu este cunoscut sub numele de "imperativul
categoric" şi a devenit un punct central al gândirii morale kantiene.
• În general, conceptul kantian de libertate a fost una dintre cele mai importante contribuţii la gândirea politică şi morală a
Epocii Iluminismului. Acesta a reprezentat o alternativă la ideea tradiţională că libertatea este o chestiune de drepturi şi
privilegii, afirmând că libertatea este, mai degrabă, un aspect fundamental al naturii umane.
 Despre abordarea kantiană a
moralităţii
• Kant este un exemplu strălucit al filosofului dedicat analizei tuturor temelor filosofice pe un
plan a priori, făcînd deci abstracţie fie de situaţia concretă, fie de schimbări ulterioare.
Influenţa lui s-a menţinut puternică de-a lungul timpului, dar gradul ei de atractivitate diferă în
funcţie de domeniu. Abordarea kantiană rămîne, probabil, încă actuală in epistemologie, care
continuă să fie centrată în general pe teme kantiene, discutate in termenii distincţiilor şi
adesea ai vocabularului lui Kant. Acest lucru este mai puţin evident în privinţa chestiunilor
moralităţii şi a temelor asociate ei.
•
Kant era încredinţat că a rezolvat pentru totdeauna problema a ceea ce individul trebuie să
facă. Dar, constatăm cu surprindere că strategia a priori de abordare a moralităţii nu prezintă
nici un interes pentru posteritatea kantiană. Pe urmele lui Kant, dezbaterea referitoare la ceea
ce „trebuie” să facem s-a divizat într-un număr tot mai mare de demersuri disparate care
reflectă deseori concepţii diferite despre conţinutul sferei moralităţii, viziuni distincte asupra
relaţiei moralităţii cu lumea în care trăim
• La Kant, moralitatea este rezultatul aplicării teoriei sale epistemologice la domeniul practicii – o teorie bazată
pe înţelegerea subiectului pur şi simplu ca un principiu epistemologic, atrăgînd după sine o analiză abstractă
a posibilităţii cunoaşterii. Intenţionată a evita ceea ce Husserl avea să numească ulterior psihologism,
această concepţie despre subiect este cu totul străină fiinţei umane finite. În evoluţia dezbaterii postkantiene,
locul ei va fi luat de o concepţie mai bogată despre subiect şi tot mai apropiată de fiinţa umană finită, şi care
ocupă deja un loc central în cadrul empirismului britanic, de exemplu, la Hume. Fichte joacă un rol cheie in
această evoluţie.

Subiectul fichtean se dovedeşte a fi mai acceptabil, Fichte atrăgînd atenţia asupra unei înclinaţii naturale a
subiectului spre realizarea progresivă a raţionalităţii prin intermediul activităţii umane într-un context social.
În viziunea sa, libertatea îşi are originea în efortul al unuia sau mai multor indivizi de a depăşi îngrădirile
asociate mediului lor în vederea propriei realizări în condiţii sociale concrete. Fichte dă în acest fel un răspuns
parţial înţelegerii kantiene mai complexe, dar probabill mai puţin satisfăcătoare, a libertăţii umane. Kant
priveşte libertatea ca o precondiţie a moralei în virtutea faptului că subiectul trebuie să fie liber să aleagă
principiul diriguitor al acţiunii particulare. Libertatea politică este gîndită, dimpotrivă, nu ca o precondiţie, ci
ca un rezultat ce urmează a fi obţinut într-un context social. Kant îşi descrie teoria privitoare la libertatea
politică în versiunea sa a păcii eterne.
 Kant despre libertate prin
intermediul păcii eterne
• Acest secol, aflat încă la începuturile lui, lasă impresia unei etape pline de confruntări de toate felurile, asemenea secolului
trecut. Vremurile în care a trăit Kant au fost foarte diferite de ale noastre. Mulţi dintre contemporanii lui ca şi contemporani din
ţări vecine, inclusiv Rousseau, credeau în ceea ce acesta din urmă numea proiectul păcii eterne. Ideea lui Rousseau era o reacţie
la concepţia lui Charles-Irenée Castel, cunoscut mai bine sub numele de Abatele de Saint-Pierre. În critica adusă lui Ludovic al
XIV la începutul secolului al optsprezecelea, Saint Pierre avansa o teorie a reformei constituţionale a monarhiei. El şi-a limitat
proiectul iniţial al păcii universale doar la Europa. Opunîndu-se lui Hobbes, care avea în vedere uniunea în interiorul unui stat în
scopul protecţiei indivizilor, Saint-Pierre sugera uniunea între state. Alegând federaţia, şi nu uniunea, el făcea o alegere între
două posibilităţi care ulterior s-a dovedit a fi greu de realizat. Distincţia între federaţie şi uniune implică o opţiune în faţa căreia
Kant continuă să ezite. Această opţiune defineşte şi astăzi problema modului în care ţări suverane urmează să colaboreze în
scopul realizării păcii.

Teoria kantiană a păcii eterne este cunoscută dintr-o serie de lucrări de maturitate, cum ar fi „Ideea unei istorii universale dintr-
un punct de vedere cosmopolit” (1784), anterioară Revoluţiei, şi mai apoi „Doctrina dreptului” (1790), „Pacea eternă: o schiţă
filosofică” (1793) şi „Primele principii metafizice ale doctrinei dreptului” (1797). În „Ideea unei istorii universale dintr-un punct de
vedere cosmopolit”, Kant sugerează că istoria umanităţii tinde către un scop ascuns, necunoscut indivizilor, dar care ţine de
însăşi natura ei. Această natură conduce la realizarea efectivă a păcii eterne, iar dacă nu înfăptuieşte în realitate acest ţel, istoria
poate fi privită în chip convenabil ca şi cum l-ar fi înfăptuit.
• Supoziţia kantiană, făcînd apel implicit la ideea de progress social, constă în ideea că fiinţele
raţionale se unesc într-o societate în care toate antagonismele sunt apoi depăşite prin
intermediul unei „constituţii civile [sic] absolut drepte.”1 Aceasta reclamă şi relaţii între state
ale căror „fricţiuni” sunt depăşite prin ceea ce Kant, anticipînd evoluţiile din secolul douăzeci,
numeşte o ligă a naţiunilor.

Potrivit lui Kant, dacă putem îmbrăţişa o formă raţională de politică pentru a ajunge la relaţii
nu mai puţin raţionale şi între state, ne putem aştepta să realizăm planul secret al naturii prin
intermediul păcii, „condiţie universală cosmopolită”. Datorită caracterului a priori al analizei lui
Kant, nu este surprinzător că noţiunea sa de ligă a naţiunilor rămîne vagă. El continuă lupta cu
această problemă în alte lucrări, de exemplu, în Antropologia sa (1798) unde, descriind
societatea cosmopolită ca o idee regulativă, şi nu constitutivă, sugerează că putem tinde spre
ea, fără însă a o realiza pe deplin.
 Conceptele kantiene de federaţie,
stat mondial şi „Pacea eternă”

• Aşa cum se ştie, Kant este un practicant desăvîrşit al abordării sistematice în filosofie. În ciuda acestui fapt, textul în care el
discută în detaliu despre „pacea eternă” este foarte nesistematic, dificil de interpretat şi lipsit de coerenţă. Incoerenţa nu poate fi
atribuită doar neatenţiei, ci incapacităţii filosofului de a alege între alternative concurente, într-un cuvînt, incapacităţii lui de a se
decide. O federaţie este alcătuită din state naţionale independente care îşi conservă suveranitatea, în vreme ce o guvernare
mondială presupune un stat mondial ai cărui membrii renunţă, cel puţin parţial, dacă nu chiar complet, la suveranitate. În eseul
său, Kant argumentează cu tărie, dar incoerent, atît în favoarea unei federaţii de state, cît şi a statului mondial – alternative
incompatibile care conduc la dificultăţi în desluşirea şi evaluarea poziţiei sale.

Acest eseu complex, cel mai detaliat efort kantian de a rezolva problema păcii, este divizat în articole preliminare şi articole
definitive, fiind însoţit şi de două suplimente şi două anexe. Articolele preliminare din prima secţiune conţin comentarii pe
marginea a ceea ce Kant numeşte stat independent şi, deci, liber şi suveran. Este descris apoi principiul non-intervenţiei, care
enunţă că nici un stat nu trebuie să se amestece în problemele privitoare la constituţia sau la guvernarea unui alt stat. Aceste
chestiuni presupun ataşamentul kantian faţă de ideea de stat naţional suveran, aşa cum exista la acea vreme, ataşament care va
fi argumentat în cea de-a doua secţiune, unde sunt reluate „Articolele definitive ale păcii eterne dintre state”. O astfel de pace
presupune existenţa unor state naţionale suverane. Iar Kant atrage imediat atenţia că, atîta timp cît este permanent ameninţată
de războiate, această stare de pace trebuie „instituită în mod oficial” sau garantată într-un fel oarecare.
• Primul dar şi o parte substanţială din „Articolele Definitive” sunt dedicate explicării soluţiei federative a problemei garantării păcii.
În cel dintâi dintre aceste articole, intitulat „Constituţia civilă a oricărui stat trebuie să fie republicană”, Kant defineşte republica
în termenii a trei principii: libertatea tuturor cetăţenilor, legislaţie unică şi egalitate juridică. O republică este prin definiţie un stat
suveran; iar Kant, a cărui teorie republicană se întemeiază pe o constituţie derivată din aşa-numitul contract original, remarcă
nevoia de a cerceta dacă această constituţie poate conduce la pace durabilă.

În remarcile din cel de-al doilea „Articol Definitiv”, intitulat „Dreptul naţiunilor trebuie întemeiat pe o federaţie de state libere”,
Kant dezvoltă ideea sa a federaţiei de state libere ca singură modalitate de a garanta pacea eternă. El argumentează că
naţiunile, care pot fi judecate asemenea indivizilor, trebuie să urmărească protecţia prin participarea la o federaţie de popoare. O
federaţie este alcătuită din state separate, fiind distinctă de un stat internaţional. Modelul acestuia din urmă, în care statele sunt
unite şi structurate în termeni de inferior şi superior, contrazice supoziţia originală kantiană.11 Spre deosebire de un tratat de
pace obişnuit, care pune capăt unui război particular, o federaţie pacifistă, întemeiată pe un larg acord al naţiunior, urmăreşte să
pună capăt tuturor războaielor. Justificînd această explicaţie, Kant spune că federalismul, în viziunea sa, se va extinde la toate
statele, conducînd astfel la o pace durabilă. Argumentul lui pare a avea două faţete: o federaţie se va extinde inevitabil pentru a
include toate statele; şi, întrucît este apărată de dreptul internaţional obligatoriu pentru toate naţiunile, federaţia va preveni
permanent războiul. Dar, cum n-a existat niciodată o federaţie care să prevină permanent războiul şi, cum nu avem motive să
credem că ea va exista vreodată, acest argument pare problematic.
• Al doilea argument kantian în favoarea unei federaţii ca element necesar capabil să genereze pacea constă în ideea că dreptul
internaţional nu poate fi interpretat ca un drept de a intra în război. Implicaţia este că războiul nu este şi nu poate fi o soluţie
raţională. Şi totuşi, există divergenţe evidente asupra acestei chestiuni. Un exemplu îl constituie cea de-a doua fază a războiului
din Kosovo, între 24 martie şi 10 iunie 1999, în care naţiunile NATO au susţinut că intervenţia lor armată a fost justificată de
epurarea etnică practicată de Iugoslavia în Kosovo.

Un al treilea argument, din „Cel dintîi supliment: despre garanţia păcii eterne”, aduce în discuţie ideea dreptului internaţional
care, spune Kant, „presupune existenţa separată a mai multor state independente învecinate”.Argumentul este relevant pentru
respingerea posibilităţii dreptului internaţional ca fiind incompatibil cu guvernarea mondială sau statul global.

Până acum Kant a argumentat în favoarea unei federaţii de state naţionale, care nu este acelaşi lucru cu un stat internaţional.
Acum, el îşi schimbă brusc strategia, pentru ca în partea finală a Celui De-al Doilea Articol Definitiv şi de-a lungul celui De-al
Treilea Articol să susţină că numai un stat internaţional poate garanta pacea eternă. Singura cale prin care statele pot ieşi din
starea conflictuală este, după Kant, statul internaţional, care se va extinde pentru a cuprinde toate ţările. El notează însă cu
prudenţă că, întrucât ţările nu îmbrăţişează această idee, ea nu poate fi realizată. Prin urmare, tot ceea ce putem face este să
ridicăm un zid împotriva violenţei prin intermediul unei federaţii. Dar, presupunând că este realizabilă, nici federaţia nu
reprezintă pentru Kant o garanţie suficientă a păcii durabile – cel mult, ea poate preveni războiul.
• Cel De-al Treilea Articol Definitiv al Păcii Eterne este dedicat „în mod oficial” demonstrării faptului că „Dreptul cosmopolit trebuie limitat la condiţiile
ospitalităţii universale.”spitalităţii universale.” Cât priveşte ţelului păcii eterne, acest articol este important pentru inferenţa nedemonstrată
făcută de Kant, după o analiză a ospitalităţii universale, de la ospitalitate la drepturi universale, deci, la guvernarea mondială sau statul
mondial. Argumentul este următorul: existenţa ospitalităţii în toate colţurile globului pune în evidenţă o comunitate umană universală ca sursă
a aşa-numitelor drepturi universale ale omenirii. În acest context, Kant susţine că ideea de drept cosmopolit „nu este una fantastică şi
exagerată ci, mai degrabă, adaugă el, „o completare necesară la un cod nescris al dreptului politic şi internaţional, care devine astfel un drept
universal al omenirii.”

Acest argument pare a avea o dublă deficienţă. Deşi ar trebui să existe, poate, un astfel de cod, el nu a existat vreodată şi nici nu există în
prezent. Aşadar, nu se poate conchide că în acest fel facem progrese spre pacea eternă. Într-adevăr, dacă, aşa cum susţine Kant, aceasta este
o cerinţă necesară, atunci trebuie să admitem că, întrucît ea nu a fost întrunită până acum, pacea reală nu este deocamdată nici măcar o
posibilitate practică. În plus, acest argument este în dezacord cu contraargumentul că, prin definiţie, dreptul internaţional (cosmopolit) este
compatibil doar cu o federaţie şi, deci, incompatibil cu o guvernare mondială sau stat mondial.

În cele două suplimente (apendice), Kant discută relaţia dintre moralitate, care este practică, şi politică, a cărei esenţă este teoretică. Pentru
el, pacea eternă este garantată de natura însăşi, adică de acţiunile unei Providenţe necunoscute.1 Această inferenţă este lipsită de orice
dovadă. Interpretând Providenţa ca moralitate, Kant susţine că moralitatea şi politica nu sunt şi nu pot fi în conflict. El afirmă apoi că nimeni
nu poate fi obligat să facă ceea ce nu poate face. Prima afirmaţie pare improbabilă. Căci, cum toate formele de politică se bazează întotdeauna
pe moralitate de un gen sau altul, chiar dacă nu necesarmente pe genul de moralitate pe care se întîmplă să-l îmbrăţişăm, există întotdeauna
o tensiune între formele politicii şi formele moralităţii. Afirmaţia din urmă este o versiune a unei teze timpurii susţinute de Kant în
„Groundwork”, respectiv, că trebuie implică poate. Dar, nu rezultă că, dacă trebuie să fie pace eternă, ea trebuie să apară sau că va şi apărea.
• Argumentul final avansat de Kant în favoarea păcii eterne se bazează pe conceptul său de drept internaţional, presupus, la rândul lui, de ideea
kantiană de ligă a naţiunilor. În concepţia kantiană, o ligă a naţiunilor uneşte statele cu ajutorul dreptului internaţional, căruia statele i se
supun de bună voie şi care le protejează în cazul agresiunii oricărui stat împotriva altuia. De aici, sugestia lui Kant privitoare la datoria noastră
de a crea dreptul public ca relaţie juridică între state. Existenţa acestui drept, continuă el, va demonstra că ne putem apropia treptat de scopul
păcii eterne. Supoziţia kantiană referitoare la eficienţa dreptului internaţional nu justifică totuşi concluzia că acesta va fi suficient sau că va
contribui în mod substanţial la menţinerea păcii între state. O astfel de concluzie ar putea urma doar în condiţiile în care ar exista o supunere
riguroasă în toate situaţiile, ceea ce până acum nu s-a întîmplat în istoria umană. În practică, statele puternice fac ceea ce vor, iar statele
slabe fac ceea ce trebuie.

Pacea perpetuă este plănuită să dureze veşnic. În viziunea kantiană, viaţa pe pămînt merită trăită dacă şi numai dacă este posibil să facem
progrese spre ţelul final al existenţei raţionale. Vorbind de datoria de a crea un stat bazat pe dreptul public, Kant spune că procesul
construcţiei lui continuă la nesfîrşit, fără ca scopul final să poată fi vreodată atins – concluzie care corespunde rezultatelor experienţei. Seria
impresionantă de organizaţii internaţionale create după cel de-al Doilea Război Mondial, incluzînd aici Organizaţia Naţiunilor Unite şi Curtea
Internaţională de Justiţie, reprezintă într-adevăr un progres. Dar experienţa a arătat că aceste organizaţii sunt insuficiente pentru a garanta
pacea mondială sau chiar pacea. Şi nu există nici un motiv să credem că, în ciuda eforturilor consistente ale multor oameni binevoitori,
asemenea organizaţii vor conduce, pe termen scurt sau chiar pe termen lung, la realizarea unuia sau altuia dintre aceste scopuri. Şi, cum un
proces de durată infinită nu poate fi niciodată încheiat, visul kantian al păcii universale pare a se derula dincolo de tărîmul realităţii .
 Trei abordări ale eticii

ETICA VIRTUȚII-ESTE STAREA ÎN CARE SE AFLĂ O PERSOANĂ CÂND EFECTUEAZĂ O

PERSOANĂ ACȚIUNE CARE CONTEAZĂ

ETICA KANTIANĂ-
ACȚIUNE UNELE ACTE SUNT CORECTE SAU GREȘITE ÎN SINE (DATORIE)

CONSECINŢIALISMUL-REZULTATUL FINAL DETERMINA CORECTITUDINEA SAU

SFÂRȘIT INCORECTIDUINEA ACȚIUNII
•Immanuel Kant făgăduise unui prieten că îi va face o vizită la locuința sa unde se mutase
de curând. În ziua fixată, când bănui că e timpul de plecare, vrând să cunoască ora, avu
neplăcuta surpriză să constate că ceasornicul era oprit (servitorul uitase să-l întoarcă).

Cum și ceasul său de buzunar era dat la reparat, se văzu în imposibilitatea de a potrivi
limbile ceasornicului la ora corespunzătoare și, cu riscul că s-ar putea nărui punctualitatea
ce-l caracteriza, a plecat.

Ajuns la prieten, de îndată își aruncă o privire spre pendula din antreul casei. După câteva
ore de ședere, filozoful își luă rămas bun și o porni acasă pe același drum pe care venise.

Ca întotdeauna, el a mers cu un pas încet și constant ce nu și-l schimbase în 20 de ani. Nu

avea nici o idee despre cât durează acest drum; cu toate acestea, imediat ce a intrat în casă
a fixat fără greș limbile ceasornicului la ora cuvenită.

Cum a putut ști Kant care era ora exactă?

 Răspuns
Înainte de a pleca de acasa, si-a intors propriul ceas (cel care
statuse). S-a uitat la ceas in momentele plecarii si intoarcerii acasa
(diferenta D dintre cei doi timpi indica durata V a vizitei + dublul
duratei T a drumului intre cele doua locuinte). A folosit si ceasul
prietenului sau, retinand momentul S al sosirii si momentul P al
plecarii in/din vizita. Din egalitatea evidenta
 Folosirea cărei limbi de către intelectualii europeni a
favorizat răspândirea ideilor iluministe?

•Latina
•Slavona
•Franceza
•Engleza
 Cum se numește credința în existența lui Dumnezeu,
dar cu respingerea dogmelor și instituțiilor religioase?
•Deism
•Separarea puterilor în stat
•Iluminism
•Contractul social
 Potrivit iluminiștilor, care este singura
sursă a bogăției?
•Munca
•Fericirea
•Generozitatea
•Credința
Iluminismul reprezintă modul de gândire al:
•Armatei
•Nobilimii
•Burgheziei
•Țărănimii
Potrivit iluminiștilor, care este resortul esențial
al modernizării și procesului societății?
•Fericirea
•Drepturile naturale
•Rațiunea
•Religia
 Un factor care a dus la răspândirea
Iluminismului:
•Descoperirea Americii
•Prgresul științei
•Războiul de 100 de ani
•Formarea statelor medievale
 Iluminiștii au criticat:
•Progresele de știință
•Vechiul Regim
•Revoluția engleză
•Filosofia antică
Vechiul Regim desemnează
situația socială și politică
din Europa înainte de anul
1789.Vechiul Regim se
caracteriza prin existența Ce reprezintă
privilegiilor pentru cler și
nobilime, monarhie
absolută, obstacole în
”Vechiul Regim?”
calea dezvoltării
economice.
Concepția care spune că monarhii sfătuiți binepot
adopta reforme în spirit iluminist se numește:
• Monarhie constituțională
• Absolutism luminat
• Cosmopolitanism
• Iosefinism
 Monarhii care au promovat o politică
reformatoare în spirit luminist se numesc:
• Despoți luminați
• Francmasoni
• Absoluți luminați
 Principiul separării puterilor în stat a fost
teoretizat de:
• Adam Smith
• Denis Diderot
• Lessing
• Montesquieu
 Montesquieu a teoretizat principiul separării
puterilor în stat având în vedere sistemul politic din:
• Spania
• Italia
• Franța
• Anglia
 Bibliografie
•
https://revistasferapoliticii.ro/sfera/139/art14-rockmore.html

• https://www.tankonyvkatalogus.hu/pdf/NT-33363__betekinto.pdf

• https://plato.stanford.edu/entries/voltaire/

• https://plato.stanford.edu/entries/kant-social-political/

• https://docplayer.org/69572999-Kant-immanuel-spre-pacea-eterna-un-proiect-filosofic.html
• https://www.telework.ro/ro/ideea-de-progres-iluminism/
• https://www.rasfoiesc.com/hobby/diverse/jurnalism/Presa-istoria-unor-numesimbol66.php
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Libertatea_presei
• https://unate.org/ro/instituciones-educativas/la-mejor-respuesta-como-era-la-educacion-en-la-epoca-de-la-ilustracion.html
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism#Caracteristici_generale