TEST DE EVALUARE

la disciplina
Istoria modernă universală,
anul de studii 2021-2022
Şef ________________________________ Titulari curs ______________
Catedra Istorie și Geografie, Lucia SAVA, dr., conf. univ.
Larisa NOROC, dr., conf. univ. Aurel TVERDOHLEB, lector.

Numele și prenumele studentului, grupa Danik Lukiancikov

I. Identificați trăsăturile distinctive ale dezvoltării social-economice ale țărilor Asiei

și Africii la începutul epocii moderne (15 puncte).
Epoca modernă este considerată a fi perioada ce a succedat Evului Mediu. Ca și epocile
anterioare, aceasta nu are un început stabilit într-o dată anume. Tranziția de la Evul Mediu la
Modernitate a fost relaționată în mod convențional cu evenimente majore ca Reforma
Protestantă, care promova conștiința critică asupra religiei și bisericii, Descoperirea Americii,
care a lărgit perspectivele asupra lumii sau Umanismul, care a contribuit la formarea unei noi
viziuni în multe domenii. India era cucerită treptat de britanici, iar China rezista în fata
schimbărilor, devenind mai conservatoare și refuzând să încurajeze idei noi și contactele
externe. Japonia a continuat politica sa de izolaționism, dar s-a modernizat. Alte țări asiatice
au căpătat noi alianțe și noi inamici din rândul europenilor, ce se amestecau în problemele
acestora în folos propriu. Rivalitatea dintre Rusia, China și Marea Britanie pentru dominația
Asiei centrale s-a accentuat. Tradițiile asiatice și stabilitatea au fost subminate, iar europenii
intrau pe ușa din spate când liderii asiatici opuneau rezistență. Orientul Mijlociu era lipsit de
forță datorită declinului lent al otomanilor. în nordul Africii otomanii au pierdut controlul,
Persia a rămas stabilă, neafectată de influențele externe. Europenii și arabii dețineau colonii în
zonele de coastă, dar multe națiuni africane s-au întărit, a căror putere provenea din comerțul
cu europenii. Unele triburi dominau pe altele mai mici, iar populațiile zulu și asanti aveau o
atitudine agresivă față de vecini. Datorită dezbinării, europenii i-au învrăjbit.
II. Comparați modelele de monarhie instaurate în Anglia și în Franța în secolul al
XVII-lea (15 puncte).
Incă din secolul al XIII-lea, în Anglia exista tradiția colaborării dintre monarh și Parlament
(care avea, în principal, rolul de a vota impozitele). La începutul secolului al XVII-lea, tronul
Angliei a revenit dinastiei Stuart. Regele Carol I Stuart (1625-1649) a încercat să instaureze o
conducere absolutistă, după modelul Franței, să impună religia catolică și să conducă țara fără
Parlament. În urma Revoluției glorioase și a aplicării Declarației drepturilor, în Anglia a fost
instaurată o nouă formă de guvernământ: monarhia constituțională (sau parlamentară). În
cadrul acesteia, puterea monarhului este limitată prin legi (sau prin constituție). Statul a fost
organizat pe baza principiului separării puterilor. Puterea legislativă i-a revenit Parlamentului
(format din două camere: a Lorzilor și a Comunelor), puterea executivă – monarhului și
Cabinetului (guvernului) iar cea judecătorească, instanțelor de judecată. Membrii Camerei
Comunelor erau aleși pe baza votului cenzitar. De aceea, nu puteau participa la viața politică
toți locuitorii țării. În anul 1707, prin uniunea dintre Anglia și Scoția s-a format Regatul Unit
al Marii Britanii. Deoarece regele Iacob al II-lea Stuart a încercat să restaureze absolutismul
monarhic, opoziția a hotărât abdicarea regelui. În 1689 este elaborată "Declarația drepturilor"
care stabilea prerogativele regelui. Prin acest act, Anglia devine prima monarhie
constituțională din lume.
Revoluția Franceză și abolirea monarhiei, confirmată prin gestul simbolic de ghilotinare a lui
Ludovic al XVI-lea, a fost interpretată, de-a lungul vremii, din diverse perspective. Între
altele, unii istorici au propus, ca și cauză a regicidului și a abolirii regimului monarhic, teoria
potrivit căreia monarhia și-ar fi pierdut, parțial din cauza iluminismului, caracterul sacru.
Formarea absolutismului a fost finalizată de regele Ludovic al XIV-lea (condus în 1643-1715,
din dinastia Bourbon). În 1661, Ludovic al XIV-lea a transformat vechiul consiliu regal într-
un Mare Consiliu, care includea regele (președintele consiliului), ducii și alți semeni ai
Franței, miniștri, secretari de stat și cancelarul, care a prezidat în absența consiliului. Regele.
Acest consiliu a luat în considerare cele mai importante chestiuni de stat, a fost convocat un
Consiliu Superior mai restrâns pentru a discuta despre problemele de politică externă, iar
Consiliul Despețelor și Consiliul Finanțelor îndeplineau și funcții speciale. În orice caz,
ultimul cuvânt i-a revenit întotdeauna regelui. Absolutismul francez a ajuns nivel mai
înalt dezvoltarea sa în timpul domniei independente a lui Ludovic al XIV-lea (1661 - 1715). O
caracteristică a absolutismului în Franța era aceea că regele – șeful ereditar al statului – avea
putere legislativă, executivă, militară și judecătorească deplină. Îi erau subordonate întregul
mecanism centralizat de stat, aparatul administrativ și financiar, armata, poliția și instanța.
Toți locuitorii țării erau supuși ai regelui, obligați să-i asculte implicit. Din secolul al XVI-lea
până în prima jumătate a secolului al XVII-lea. monarhia absolută a jucat un rol progresist”.

III. Argumentați contribuția Iluminismului la modernizarea societății europene (10

puncte):
Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este
incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o
altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența
rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă
persoană. Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa și America secolului
al XVIII-lea. Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile
lui Isaac
Newton, raționalismul lui RenéDescartes, scepticismul lui PierreBayle, panteismul lui Benedi
ct de Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în legile
naturale și în ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile
inovatoare ale acesteia care au reușit să influențeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.
1. Noul tip de conducător
În acest context, iluminismul catolic francez, începând cu Montesquieu şi Voltaire face elogiul
monarhiei parlamentare engleze. Critica la adresa guvernării absolute este mai puţin radicală.
Ei vin însă cu soluţii de reformare a sistemului care să elimine arbitrariul guvernării: o
monarhie temperată de corpurile intermediare tradiţionale, separarea puterilor, respectarea
legilor. Datoria regelui este în acest context, aceea de a guverna cu consimţământul poporului
pentru binele şi fericirea lui.
 2. Noul tip de stat (în baza contractului social)
Noţiunea de libertate individuală sub diversele ei aspecte (politică, economică, juridică,
civică, religioasă) este vag percepută de către oamenii secolului al XVIII-lea. Ei erau
obişnuiţi, tradiţional, cu caracterul limitat al libertăţilor corpului social din care făceau parte,
acordate de puterea regală. Filosofii nu sunt direct implicaţi în practica guvernării. Discursul
iluminist este unul strict teoretic. El se impune atenţiei prin stilul său combativ, incitant,
elegant, subtil. Aceste însuşiri i-au accentuat valoarea literară. Prudenţa sa politică şi socială
reiese şi din faptul că, rar, discută privilegiile aristocratice, şerbia, inegalităţile extreme,
originea bogăţiei sau a proprietăţii. Spiritul filosofilor are valoare universală. El apără raţiunea
în faţa autorităţilor, superioritatea drepturilor naturale în faţa celor ale guvernământului,
afirmă credinţa în progresul şi devenirea umanităţii. Iluminiştii nu vin cu obiective sau soluţii
revoluţionare specifice sau de interes restrâns, pentru un anume grup social. Iluminismul, este
o gândire reformatoare a societăţii existente.
3. Drepturi și libertăți personale și cetățenești
La rândul său, poporul are dreptul să controleze tot ceea ce se face în numele său. Cel care
dezvoltă într-un mod radical teoria dreptului este J.J. Rousseau. Spre deosebire de gânditorii
care considerau că drumul spre un democraţie este unul natural, Rousseau evidenţiază faptul
că nu poate exista un regim politic fără egalitate politică între toţi oamenii. El pune în discuţie
problema funcţionării în democraţie, a raporturilor dintre stat şi cetăţean. I s-a reproşat că
teoria sa sacrifică individul faţă de Statul atotputernic. Discutând principiile guvernării
absolute, iluminiştii au contribuit la promovarea unei raţiuni de stat laice. Religia relevată este
considerată un instrument de control asupra conştiinţei individului. Iluminiştii nu pun la
îndoială existenţa unui Dumnezeu, dar discută asupra naturii lui. În accepţiunea lor Dumnezeu
reprezintă un principiu al ordinii din natură, „Marele arhitect” al acesteia. În mare majoritate,
filosofii iluminişti sunt deişti. Ideea de libertate, în gândirea iluministă dobândeşte un sens
nou şi larg în accepţiune. Libertatea este privită ca un drept absolut, o regulă universală, de
care fiecare om trebuie să beneficieze, iar autoritatea politică să îl garanteze. Libertatea
politică este abordată cu prudenţă şi de cele mai multe ori, indirect. În schimb, libertăţile
economice sunt priorităţile teoretice şi ale iluminiştilor fiziocraţi. Libertatea juridică a reţinut
atenţia în raport direct cu necesitatea unei reforme în justiţie. Existenţa şi aplicarea în paralel a
unei justiţii locale tradiţionale şi arhaice (uzanţe cutumiare) peste care se suprapunea justiţia
regală, bazată pe legi scrise inspira-te de dreptul roman, este considerată prejudicioasă şi
inacceptabilă. Îndrăzneaţă, opozanta în atitudinii prin idei, opinia publică este considerată tot
mai mult ca o autoritate suverană existentă deasupra tuturor celorlalte.

IV. Realizați o analiză comparativă a situației economice a statelor din Asia (India,
Iran, Imperiul Otoman) la începutul secolului al XX-lea (15 puncte)

V. Caracterizați și apreciați rolul Japoniei în contextul relațiilor internaționale la

intersecția secolelor XIX-XX (15 puncte)

La sfarsitul secolului al XIX-lea,intre marile puteri europene si asiatice apare o competitie tot
mai puternica pentru suprematie la nivel mondial.Motivele acestei competitii se datorau in
primul rand celei de-a 2-a revolutii industriale.Aceasta a fost o revolutie bazata pe otel,petrol
si energie electrica. Apar vapoarele,rafinariile,otelariile,motorul cu explozie si
autoturismele.Aceasta revolutie a produs o abundenta de marfuri pe piata. Nevoia de materii
prime,de forta de munca ieftina si de piete de desfacere,le-a facut pe marile puteri sa-si
indrepte atentia asupra teritoriilor sarace ale lumii.Africa,Asia Centrala,America latina.Aici
teritorii intinse au fost cucerite,iar populatia a fost transformata in sclavi. In Asia,Anglia
stapanea India,supranumita "Perla coroanei britanice". Franta ocupase Indochina.In oceanul
Pacific,S.U.A a ocupat Hawai,iar Germania insulele Bismark.Începând cu ultimele trei decenii
ale secolului al XIX-lea, Japonia s-a modernizat rapid copiind modelele occidentale,
îmbunătățindu-și industria, birocrația, instituțiile civile și miliatare. Modernizarea a oferit
Japoniei capacitatea expansiunii imperialiste în Coreea, Chian, Taiwan și unele insule din
Pacific. La rândul lor, japonezii se considerau vulnerabili la imperialismul agresiv al țărilor
occidentale, acesta fiind un motiv pentru care s-a încercat preluarea controlului asupra
regiunilor învecinate. Astfel, Japonia a ocupat Okinawa și Formosa. Pentru îndeplinirea unui
dintre obiectivele propuse – controlul asupra Taiwanului, Coreei și Manciurieie, japonezii au
declanșat primul război cu China din 1894–1895 și războiul cu Rusia din 1904 – 1905.
Războiul cu China a transformat Japonia în prima putere modernă imperială orientală, iar
războiul cu Rusia a demonstrat că o putere europeană poate fi înfrântă de un stat oriental.
Victoriile din aceste două războaie au transformat Japonia în puterea dominantă în Orientul
Îndepărtat cu o sferă de influență care se întindea în Manciuria și Coreea (care a fost anexată
în mod oficial în Imperiul Japonez în 1940). Japonia a fost pana in secolul XIX un stat
organizat dupa model feudal,samuraii(marii feudali) faceau legea,conducandu-se dupa codul
onoarei Bushido. In secolul XIX a inceput o transformare la nivel ideologic si economic.S-au
construit scoli si universitati si s-a dezvoltat foarte mult industria bazata pe resursele
proprii(fara interventia capitalului strain). A fost introdus serviciul militar obligatoriu,iar prin
dezvoltarea industriei de armament,s-a creat o armata foarta disciplinata,cu ajutorul
careia,Japonia a inceput sa emita pretentii asupra statelor din jur,in special asupra
Chinei.Aceasta perioada de transformari s-a numit Era Meiji.

VI. Analizați originile și cauzele Primului Război Mondial (20 puncte)

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un
război global declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918,
la care au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni,
mobilizați într-unul dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste nouă milioane de
combatanți și șapte milioane de civili au murit ca urmare a războiului, o rată a accidentelor
exacerbată de progresul tehnologic și industrial al beligeranților și impasul tactic cauzat
de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și a provocat
schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre națiunile
implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au contribuit la începutul celui de-al
Doilea Război Mondial, 21 de ani mai târziu. Declanșarea războiului a fost provocată de
asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de
către studentul bosniac Gavrilo Princip la Sarajevo la 28 iunie 1914. Această crimă a
declanșat o criză diplomatică atunci, când Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatului
Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul deceniilor anterioare au fost
invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul urma să
escaladeze în curând la scară globală.
Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-25
iulie, iar la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea
generală la 30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia a
refuzat. Astfel, Germania i-a declarat război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe
Frontul de Est, Rusia a îndemnat aliatul său francez să deschidă un al doilea front în vest.
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea
imperiu francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în
legătură cu această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au determinat să
accepte pretenția Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar
Germania, la 3 august, a declarat război Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a fost
puternic fortificată pe ambele părți, astfel încât, conform planului Schlieffen, Germania a
invadat state neutre ca Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord,
determinând Regatul Unit să declare război împotriva Germaniei la 4 august, din cauza
încălcării neutralității belgiene.
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia
distragerii Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență în China și
Pacific.
Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor
lor dreptul la auto-determinare. Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-Ungar în 1908,
în disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la acel
moment, un stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și
unguri. La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu
speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și
din restul Imperiului Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent
al Serbiei.
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul
statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul
secolului al XX-lea această loialitate, în mod vădit, se dilua. Popoarele aflate în interiorul
imperiilor multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente la acel moment, precum și
de modul în care aceste frontiere erau menținute prin instituții politico-statale
conservatoare. De altfel, unul dintre puținele câștiguri obținute în urma Primului Război
Mondial a fost chiar acest drept al popoarelor la autodeterminare. În epocă, observatorii
avizați considerau că aristocrații care conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau politici
expansioniste nebunești, care erau contra propriilor lor interese: imperiul gemea deja sub
greutatea propriilor contradicții și a frustrării minorităților oprimate, în timp ce conducerea
îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu populație diversă religios și etnic.
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul
Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea
oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa
întreaga responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză
bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută
de Germania care a invadat, fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza
este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-
Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni.
Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich
Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în considerație
și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse și germane,
dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa planurile militare într-un
ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au
triumfat rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm.
Totuși, dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea
război bur (1899-1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința
potențialului unui război major. Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a opus
războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a
organiza o opoziție viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de
alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS
Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele
anterioare, numite „pre-dreadnought”. Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a
lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din
cauza neoimperialismului. În general, națiunile care făceau parte din Tripla
Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau la Tripla Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de
fervoare naționalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare.
Această evoluție a redus opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914.
Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră
irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a Rusiei nu făceau altceva
decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea
conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de
comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.